caracterizarea lizucaidocx

Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu -FRAGMENTESe vede ce soi rău este duduia Lizuca (pag. 6) “În sfârșit, principalul e că se simte bine și e fericită. Și Jorj îi satisface toate capriciile...Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea și a mai fost însurat o dată. I-a rămas și un copil, o fetiță care - cum să spun? - care e un fel de ghimpe între ei... un copil, vai! destul de rău crescut. (pag. 8) Dacă bietul copil nu a a avut parte de o creștere îngrijită, numai bătrânii sunt de vină. De-acolo a venit cu niște mutre și cu niște obiceiuri de țărancă, dragele mele, încât, drept să vă spun, mie mi-i și groază. Vă închipuiți dumneavoastră că nu pot pune pe ea o broderie, ori o panglică! E de admis ca la vârsta ei - are șase ani! - să nu poată face o reverență în fața unor persoane mai în vârstă? Eu am fost crescută altfel. Lucrurile acestea pe mine mă horipilează! (…) (pag.9) Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţa de doc albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb şi cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-I era foarte scurt tuns, băieţeşte, şi arăta în rotunzimea lui felurite bulbucături neregulate. Năsuşoru-I mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l dovedeau şi mânecile rochiţei. Gura-i era cam mare şi obrajii prea roşi. Nu era deloc frumuşică şi delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină.” Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă (pag.12-13) “Vină-ncoace, gângania dracului! icnea cu obidă slujnicuța, trăgând de o aripă și smucind după ea pe Lizuca. Din pricina ta să-ndur eu observații și ocări! Fetița începu a scânci subțire, înțepenindu-se în picioare și trăgându-se într-o parte. - Lasă-mă! Dă-mi drumul! Tu ești o servitoare... Am să te spun la tata. - Da? Ai să mă spui? Și slujnica îi făcu vânt înainte, ajutându-se puțin și cu piciorul. Domnu nu vine degrabă acasă și până s-a întoarce el, îți spânzurăm noi chelea- n băț! Lizuca făcu bot și întoarse o privire de ură pe sub sprâncenele încruntate. - Așa? strigă slujnicuța; te uiți ca hoții? Are dreptate cuconița. Dihanie și soi rău ce ești! Prinzând iar pe copilă de-o poală a rochiței, îi făcu ceea ce se cheamă un șurub, răsucindu-i în moalele capului unghia cea mare și monturile degetelor. Văzând că Lizuca se stăpânește încă, îi mai făcu unul și mai îndesat, și mai în răspăr, până ce simți sub degetele mânii celelilalte carnea tremurând și auzi lacrimile forfotind în năsușorul cel neînsemnat. - Mai na și dobândă, vorbi ea râzând, ș-o plesni cu palma peste capul tuns. Să te duci și să te-ntorci când te-oi chema eu! Lizuca se poticni și se izbi cu capul de perete. Apoi, smârcâind, își înghiți și-și stăpâni lacrimile și întoarse iar pieziș spre slujnică privirea de hoț. Dar Ileana intrase în cuhne și vorbea subțire și năvalnic cu bucătăreasa. Duduia Lizuca putu să-și usuce în voie lacrimile cu acea parte a mânicilor cu care își ștergea și nasul. Apoi observă, aproape, pe prietinul ei Patrocle și-i zâmbi. 1

Patrocle era un boldei (câine de rasă baset) roșcat, cu picioarele scurte și strâmbe și cu capul mare. Între ochii omenești, sprâncenați negru, avea adânci încrețituri perpendicular și anii și experiențele vieții îi încărunțiseră perii din jurul botului. Îndată ce văzu surâsul duduii Lizuca, se apropie și începu a-i linge mâna, plină încă de șerbet de portocale. - M-au bătut și ieri, oftă Lizuca; m-au bătut și azi; mă bat în fiecare zi... Patrocle o înțelese ca totdeauna. După ce-i curăți mîna se întoarse pe labele dinapoi, se înălță, se sprijini ușor de pieptul fetiței și omângâie, ștergându-i de pe obraz urma lacrimilor sărate. -Patrocle, îi zise Lizuca; tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe-acolo. de când a murit mama, noi petrecem tare rău. De când a murit mama, noi petrecem tare rău. Patrocle scheună ușor ș-o privi cu ochii lui frumoși, cercuiți cu aur. - Într-adevăr, răspunse el, petrecem foarte rău.(…) (pag. 16) Ne mai trebuie ceva, urmă fetița, și pe urmă fugim. Ne ducem în lume, la bunicii noștri!...” Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în dumbravă “Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu că se află lângă o scorbură de răchită bătrână. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau alene. - Asta-i o casă foarte bună, mormăi Patrocle. Atunci Lizuca își ceru voie de la răchită: - Mătușă răchită, șopti ea cu sfială, ne dai voie să intrăm în casă la mata? Răchita o mângâie lin și îi dădu drumul în scorbură. - Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetița, cuibărindu-se. Văd că este saltea și pernuță de mușchi. Mă învelesc cu paltonașul și-mi pun bereta în cap și pot dormi împărătește. Uite, este loc și pentru tine. Cățelul intră și el în scorbură, pe fereastră, și se ghemui lângă copilă. Lizuca începu iar a vorbi încet: - Patrocle, eu cred ca nu trebuie să ne temem de mama pădurii. Aici îs locuri curate… Sfânta Miercuri stă aproape. Știi de ce mă tem eu? -De ce te temi? - De bursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău. - N-are decât să vie, mormăi cu dispreț Patrocle; am eu ac de cojocul lui! Chiar în clipa aceea, Lizuca dădu un țipăt. O umbră răsărise într-o dâră de raze, țupăind către scorbură. Din când în când se oprea, se înălța și mișca două coarne lungi și drepte. Lizuca abia putu să îngâne cu spaimă: - Iaca bursucu, Patrocle! C-un lătrat scurt, Patrocle se și repezise. Cornițele fantasmei căzură. Lizuca o mai văzu numai o clipă prăbușindu-se năprasnic spre tufărișuri. - Știu eu că Patrocle nu se teme de nimica! zâmbi ea. Se auzi glasul cățelului țăhnind răsunător în pădure. - Patrocle, strigă fetița; nu mă lăsa singură. Și scoțând capul din scorbură, duduia Lizuca așteptă, în tăcerea cuprinsului, întoarcerea tovarășului ei. Îl auzi într-un târziu venind: tip-tip. Intră gâfâind și se cuibări lângă ea. Apoi mormăi nemulțămit: -N-a fost decât un iepure! 2

- Grozav se temea de mata! îi zise Lizuca cu admirație, mângâindu-l.” La hotarul Împărăţiei minunilor (pag.41) “Înfricoșată și totuși cu credință în prietinul său, Lizuca aștepta și tremura de răceala nopții. În zvonul celor două glasuri de căței, umbre viorii se apropiară. La lumina roșcată a unui felinar, fetița văzu nelămurit doi bătrânei care semănau cu cei din peșteră. Și se miră, căci semănau și cu bunicuții ei. Se simți purtată pe brațe. Ecourile lătrăturilor căzură rotindu-se în văgăuni. și somnul miezului nopții îi amorți deplin trupușorul obosit.” Bunicii aveau livadă şi albine (pag.42-43) Icoana și candela luceau sus în colțul răsăritului. Lizuca le cunoscu. Era în căsuța bunicilor ei. Se odihnise în pătișorul în care crescuse și dormise și odinioară și măicuța ei, care acuma nu mai este. Și deodată chemă în gând pe moartă. Și, închizând ochii, o văzu ca totdeauna, vorbindu-i blând, cu obrazul palid și cu ochii mari. Îi primi până în inimă mângâierea. Și oftă încet. Deschizând iar ochii, îi păru bine că a ajuns la bătrâneii ei. (pag. 44)- Draga bunicuței! Așa-i că te-au trezit din somn? șopti ea. S-a întâmplat chiar cum a spus dumnealui ( dumnealui era bunicul)! S-au apropiat prea tare de știubeie și albinele s-au repezit la ele.Acuma ies fugind pe portiță. bat cu mâinile în toate părțile și nu pot scăpa. După-amiază, cuconița nare să se mai poată uita la musafiri decât c-un ochi. - Cum? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele? - Da, drăguță, închipuiește-ți! - Și pe servitoare? - Și. - Tare bine-mi pare! răspunse cu răutate Lizuca. Și lui Patrocle-i pare bine. Și când oi vedea pe tata, am să-i hotărăsc că eu mai bine mor și nu mă duc de aicea. Și am să-i spun c-am auzit pe mămica cum râdea în salon cu domnul Micuș. (pag. 46)- Draga bunicuței, dragă! suspină bătrâna trăgând spre pieptul ei căpușorul tuns al fetiței. Și începu a plânge încet și a-și trage lacrimile pe nas. Iar duduia Lizuca, legănată domol, închise ochii. Și-n miros de busuioc, la pieptul bătrânei, cu mirare nouă, începu a-și aduce aminte de întâmplările nopții, la hotarul împărăției minunilor. Bibliografie: M. Sadoveanu, Dumbrava Minunată, Ilustraţii de Anamaria Smigelschi, Editura 100+1 Gramar, Bucuresti, 1997. www. didactic.ro 3

4