DEFINIREA DEFICIENŢEI MINTALE.docx

DEFINIREA DEFICIENŢEI MINTALE . Definitie

Deficienţa mintală indică , aşa după cum sugerează termenul , o scădere , o

diminuare în funcţionarea mintală . O definiţie pertinentă este propusă de V.Radu şi Ş.Ionescu : “ Deficienţa mintală este tipul de deficienţă determinată de un complex de factori etiologici cu acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare

a acestuia , având două

consecinţe principale : a) oprirea sau încetinirea ritmului de evoluţie , îndeosebi a funcţiilor organice; şi b) diminuarea competenţei sociale” . Nenumărate definiţii ale deficienţei mintale au fost propuse de-a lungul anilor care au fost dezbătute , revizuite , acceptate sau respinse . Departe de a se fi epuizat , controversele continuă , ceea ce îi determină pe unii specialişti să vorbească despre “ sarcina încă nerezolvată a definirii deficienţei mintale “ ( Heward şi Orlanski , 1988 ) . Deficienţa mintală nu este , doar o problemă strict personală a celor afectaţi Ea este , în egală măsură , o problemă a întregii societăţi . O rezolvare adecvată a problemei deficienţei mintale înseamnă, de fapt, o verificare a propriei noastre “normalităţi.” Cauze

Clasificare În clasificarea deficienţei mintale se poate vorbi de un polimorfism. Criteriile de clasificare diferă. Sunt autori care apelează la gradul de intensitate, la incapacitatea funcţională a deficienţei, alţii la gradul de adaptare la situaţii particulare sau la o clasificare dihotomică – intrinsec şi extrinsec. aClasificare după gradul de intensitate al deficienţei : - deficienţă ușoara -cu posibilităţi de dezvoltare maximală a capacităţilor, susceptibili de autonomie relativ totală, fără a fi necesar un imbold sau un ajutor exterior. - deficienţă medie / moderată – sau gravitate intermediară, cu şanse de readaptare şi posibilităţi de integrare socio-profesională, în urma unei intervenţii pedagogice specializate ;

- deficienţă

gravă sau severă care nu poate să ajungă la o autonomie fiind necesară o

supraveghere permanentă ţi condiţii speciale de influenţă pedagogică şi pregătire manualprofesională.

DEFICIENŢA

DEBILITATEA

MINTALĂ GRADUL I :

MINTALĂ

Definiţie, terminologie şi limite psihometrice Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de debilitate mintală, denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară, după clasificarea OMS. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi are înţeles variabil la diferiţi autori. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi liminaritate. Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin, discriminându-l de idiot care este o oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică, în raport cu debilul mintal la care nu se poate vorbi de o oprire, ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de aceeaşi vârstă. De asemenea, Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă, prima fiind o expresie a insuficienţei dezvoltării funcţiilor deja elaborate, amândouă având însă un caracter ireversibil.

Termenul de

debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările. După E.Dupre (1909) debilitatea mintală înglobează toate formele de arieraţie mintală, adică tripticul: idioţie, imbecilitate, debilitate mintală. În aceeaşi accepţie se utilizează şi termenul de “moron” (SUA), referindu-se la individul cu un coeficient de inteligenţă de 50-70, care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii protejate, fără a-şi asuma responsabilitatea conduitei sale, să ajungă la o autonomie personală, incapabil de competiţie cu cei normali. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Roşca. Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului intelectual (deficit de bază), alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie implicat în deficitul de bază, iar alţii consideră că deficitul de bază şi organizarea psihologică a debilului sunt consecinţa unei dezordini relaţionale precoce.

A.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are

capacitatea de a comunica oral şi în scris cu cei din jur, dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani

în perioada şcolarizării, fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi (şcolarizare insuficientă, metodologie inadecvată etc.). Se discriminează uşor de deficienţa mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în general inferioară. După A.Binet şi Th.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent în definirea debilităţii mintale. Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o 41 întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9 ani, fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate.

De altfel, proba şcolară

rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi triere a copiilor suspectaţi de deficienţă mintală pentru învăţământul special. După această opinie, toţi indivizii care sunt capabili să urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. Se consideră că deficienţa mintală este o problemă de adaptare, mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală, apoi la vârsta de adult ; aşa sa explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară şi şcolară, îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a gândirii. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi profunde de deficienţă mintală. Astfel, A.Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă în condiţiile în care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale.

Deci, debilitatea mintală

reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin marcantă a dezvoltării inteligenţei, lăsându-i individului posibilitatea de a ajunge la autonomiei socială, fără să-I permită să-şi asume total responsabilitatea conduitelor sale, deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. La sfârşitul dezvoltării sale, nu depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de 9 ani. Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani.

Criteriul psihometric

concretizat în vârsta mintală sau în coeficientul intelectual predomină şi astăzi psihopedagogia specială, fiind considerat ca o tehnică indispensabilă pentru estimarea gradului de deficienţă. Clasificarea după coeficientul de inteligenţă este extrem de variată, atât la limita inferioară, cât şi la cea superioară, fapt ce denotă inconsistenţa acestui sistem de evaluare şi totodată un avertisment de a nu cădea sub influenţa cifrelor, a scorului numeric, ca rezultat al aplicării diferitelor teste. Variabilitatea coeficientului de inteligenţă a debilităţii mintale este în funcţie de proba administrată şi de autor. Raven

Astfel : Wechsler – QI = 50-70 Terman

- QI= 50-69 Tredgold - QI= 80-90

- QI= 50-75

Stabilirea vârstei mintale, a coeficientului

de inteligenţă nu trebuie să conducă la o echivalenţă cu vârsta copilului normal. Atât coeficientul de inteligenţă cât şi vârsta mintală au valoare orientativă pentru că debilii mintali de acelaşi nivel intelectual au o dezvoltare şcolară, profesională, socială diferită. Capacitatea de adaptare a acestuia la condiţiile de viaţă şi muncă depind de experienţa din primii ani de viaţă, de tratamentul administrat, de atitudinea familiei, şcolii şi de eşecurile sau succesele din primii ani de viaţă.

Opiniile care pun accentul pe deficitul psihosocial, pe criteriul social susţin că

debilii mintali sunt subiecţi incapabili să ducă o existenţă independentă, să ajungă la o “autonomie economică”. Criteriul este valabil în măsura în care autonomia personală, economică, socială depinde de doi factori: complexitatea vieţii sociale şi gradul de toleranţă al societăţii în care trăieşte subiectul. Ideea este preluată de R.Zazzo care consideră debilitatea mintală ca fiind forma cea mai uşoară de deficienţă mintală “prima 42 zonă a insuficienţei mintale – insuficienţă raportată la exigenţele societăţii, variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la alta”.

A.Rey avertizează, de asemenea, că în definirea

debilităţii mintale trebuie să luăm în considerare eşecul de a organiza şi stabili economic şi social o existenţă independentă.

Definiţia formulată de “Mental Deficiency Act” (Anglia) pune în

evidenţă ineducabilitatea permanentă a debilului mintal apreciat ca o “persoană care prezintă o deficienţă mintală fără a fi însă la nivelul imbecilităţii, dar destul de pronunţată pentru a avea nevoie de îngrijire, supraveghere, control atât pentru persoana lor, cât şi pentru cei din jur, iar în cazul copiilor, aceştia nu pot beneficia în mod real de o şcolaritate obişnuită”- fapt contestat de încercările reuşite din ultimile decenii.

Caracterul de ineducabilitate permanentă, de

incapacitate, de adaptare socială, de a dobândi o autonomie personală şi socială este subliniat de majoritatea cercetătorilor care pun în evidenţă fie “incapacitatea relativă de adaptare la complexitatea mediului social”, fie dificultatea de “a-şi asuma responsabilitatea deplină a faptelor sale”.

Sintetic, debilii mintali formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un

coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigenţelor societăţii. Formele clinice ale debilităţii mintale

Grupa debilităţii mintale cunoaşte două mari forme clinice : debilul

armonic, la care insuficienţa intelectuală este primordială şi debilul dizarmonic la care tulburările intelectuale sunt asociate cu cele afective.

A. Debilul armonic. Termen introdus de

Th.Simon (1924) şi G.Vermeylen (1929), sinonim cu debilul “ponderat” (G.Heuyer), “debilul simplu pasiv” (J.Piaget), marchează cazurile la care deficitul intelectual constituie elementul fundamental al personalităţii.

După H.Ey şi P.Bernard debilul mintal se caracterizează

prin arieraţie intelectuală simplă, posibil de compensat datorită calităţilor afective, ca urmare a faptului că aceştia sunt docili, muncitori, pasivi, ascultători, adaptabili la condiţii sociale inferioare, cu posibilităţi de integrare profesională în urma orientării corecte. Toate acestea determină ca debilul armonic să fie educabil, perfectibil.

Retardul intelectual este

relativ armonios şi se manifestă îndeosebi ca întârziere şcolară, cu dificultăţi în activitatea de achiziţie, fără însă să fie însoţite de tulburări de natură motrică sau socială. În adaptarea profesională şi socială debilul armonic manifestă un grad relativ de independenţă, fiind necesară însă asistenţă şi supraveghere educativă. Prognoza profesională este favorabilă dacă subiectul beneficiază de o educaţie specializată şi de o pregătire profesională adaptată posibilităţilor reale, fiind capabil să înveţe o meserie şi să o exercite în condiţii normale de muncă. Este capabil deci să utilizeze capacităţile sale reduse într-un sistem de muncă organizat. Trăsăturile de caracter : docilitatea, hărnicia, atitudinea ponderată, perseverenţa etc. îl fac să fie educabil, perfectibil, utilizabil.

B. Debilul dizarmonic, este opus celui armonic, denumit şi debilul complet, este

caracterizat prin preponderenţa tulburărilor de comportament şi a celor afective. Retardul intelectual este asociat cu tulburări afective, estimate la un procent de 50%

cu tulburări

comportamentale care devin preponderente ca o consecinţă a hipogenezei sau a genezei 43 sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai mare sau mai mică.

Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală

atipică, nu în sensul unei evoluţii discordante, ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”.

Th.Simon distinge

mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic, şi anume : debilul dizarmonic instabil, debilul excitat, emotiv şi hiperemotiv, prostul, debilul apatic, epileptoid, pervertit sau pervers. a)Debilul dizarmonic instabil se caracterizează prin incapacitatea de a se concentra, de a se fixa asupra unei sarcini; de a desfăşura o activitate într-un spaţiu delimitat; curios fără a fi atent, interesat fără a-şi putea fixa interesul său; permanentă agitaţie şi tendinţă spre turbulenţă, devenind jenant în mediul şcolar; comportament inconstant; conduită efervescentă caracterizată

prin minciună, fugă, vagabondaj care conduce la schimbarea permanentă a locului de muncă, a meseriei, domiciliului; randament inconstant, impulsiv, cu atitudini dezordonate bazate pe interese imediate, reacţii spontane ce îi creează dificultăţi de adaptare. Incapacitatea de a coordona activitatea, imposibilitatea de a desfăşura un efort continuu şi perseverent limitează posibilităţile de adaptare socială şi compromite randamentul. b)Debilul dizarmonic excitat cu tulburări analog celui instabil, dar de o gravitate mai mare. Se caracterizează prin agitaţie motrică permanentă; expansivitate şi stare de euforie; vorbeşte neîncetat, cu o comunicare aparent bună, dar caracterizată prin sărăcie. c)Debilul dizarmonic emotiv cu caracteristici similare celor ale instabilului, însă cu o instabilitate afectivă mai pronunţată dar cu un nivel intelectual sensibil superior acestuia. Reacţiile sunt în general exagerate, oscilând între exuberanţă excesivă şi inhibiţie, căutând în permanenţă acceptarea şi aprobarea celor din jur. Este stăpânit de sentimentul de inferioritate care îl pune în situaţia de a evita competiţia. Se consideră acest tip ca o tranziţie între formele dizarmonice ale debilităţii mintale şi tipurile echilibrate din categoria debililor armonici. d)Prostul este caracterizat printr-o capacitate mnezică relativ scăzută, cu o aparentă uşurinţă verbală. Insuficienţa intelectuală este însoţită de tulburări comportamentale. În general este lipsit de interes, credul, vanitos, extrem de susceptibil, predicţie pentru clişee şi forme gata făcute, lipsit de spirit critic şi autocritic, cu randamente şcolare mediocre, incapabil de efort susţinut. f)Leneşul este caracterizat de A.Binet ca fiind o consecinţă determinată de mecanisme foarte diferite, fapt ce implică acceptarea a două tipuri : lenea ocazională şi lenea din naştere, caracterizată prin indolenţă, lipsă de dinamism, incapacitate de decizie. Este definit de A.Binet prin 11 parametrii din care amintim că este o stare patologică produsă de o afecţiune mintală în faza incipientă, cu o dezvoltare intelectuală insuficientă, apatie accentuată, inerţie, instabilitate, inadaptare. Caracteristici somatice şi neurologice Deseori se notează o constituţie somatică displastică, dizarmonică, hipostaturală, cu disproporţie între lungimea extremităţilor şi talie. Se întâlnesc, de asemenea, aspecte dismorfice facio-craniene: microcefalie, hidrocefalie. 44

Frecvent pot fi găsite simptome care trădează o participare viscerală, îndeosebi când etiologic este vorba de o eredopatie metabolică. Printre acestea notăm : hepatomegalie, splenomegalie, tulburări urinare, manifestări hematologice, deteriorări de oase, anomalii genitale (pubertate precoce sau întârziată).

De cele mai multe ori se înregistrează o neîndemânare

accentuată, mişcări inutile, sincinezii, instabilitate psihomotrică. În cazul unor leziuni frontale de tip sechelar se observă o dificultate marcantă în execuţia mişcărilor intenţionale, deoarece nu pot elabora formula motorie. În ordinea frecvenţei mai întâlnim leziuni cu expresia clinică neurologică ce constă în grade de diferite intensităţi a unor sindroame piramidale, extrapiramidale, cerebeloase, motilităţi oculare extrinsece.

La copiii debili mintali au fost

determinate o serie de particularităţi ale activităţii nervoase superioare. Astfel, formarea reflexelor condiţionate prezintă oscilaţii intense şi persistente sub aspectul timpului de latenţă, al forţei şi al duratei reacţiei. Cercetările au relevat o serie de particularităţi ale celui de-al doilea sistem de semnalizare şi ale interacţiunii sale cu primul sistem. Tulburările funcţiei de reglare a celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul sistem au efecte multiple : formarea încetinită şi lipsa de trăinicie a legăturilor temporale, puternica influenţă dezorganizatoare a agenţilor externi, incorecta verbalizare a stimulului sau a legăturii dintre stimul şi reacţie.

Insuficienţa funcţiei reglatoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare,

precum şi disociaţia celor două sisteme sunt determinate, în primul rând, de fragilitatea engramelor corticale generate de semnalele verbale, ceea ce face ca ele să fie uşor induse negativ de semnalele din primul sistem de semnalizare.

În literatura de specialitate există date care

pun în evidenţă relaţia dintre deficienţa mintală şi activitatea electrică a scoarţei cerebrale la aceşti copii. O serie de cercetări relevă o oarecare relaţie între nivelul mintal şi EEG. Se arată că tipul de organizare a electroencefalogramei corespunde atât nivelului mintal, cât şi mai ales particularităţilor comportamentului psihomotor. 4. Tabloul psihopatologic Debilii mintali prezintă o serie de particularităţi specifice atât în ceea ce priveşte procesele de cunoaştere, cât şi în domeniul motricităţii şi afectivităţii.

În ce priveşte

percepţiile cercetările au relevat următoarele particularităţi : - Copii debili mintali prezintă unele deficienţe ale analizei şi sintezei; ei desprind din obiecte sau din imagini mult mai puţine detalii, fapt care face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, determinând astfel confuzii. Se

desprind elementele mai periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare : - culoarea este o însuşire care se impune şi este desprinsă cu uşurinţă de către debilii mintali faţă de formă; sinteza elementelor analizate este cu greu efectuată pe plan perceptiv: orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită; - durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la debilii mintali decât la normali; - îngustimea câmpului perceptiv – debilii mintali percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii; 45 - orientarea în spaţiu a debilului mintal este dificilă datorită atât îngustimii câmpului perceptiv cât mai ales capacităţii reduse de s stabili, pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte; - constanţa percepţiei de formă şi mărime la copilul debil mintal se realizează într-un ritm foarte lent şi cu multe dificultăţi, constituindu-se ca o trăsătură specifică a acestor copii; - lipsă de flexibilitate a activităţii cognitive-în general, a activităţii perceptive ,în mod special.

În continuare se

impune punctarea trăsăturilor specifice gândirii debilului mintal: - gândirea este caracterizată în primul rând prin predominarea funcţiilor de achiziţie comparativ cu funcţiile de elaborare, gândirea debilului mintal nu este creativă, ci reproductivă; - decurgând din trăsătura de mai sus apare predominarea gândirii concrete şi practice faţă de gândirea abstractă şi speculativă; deficienţele de intelect întâlnite apar nu numai în operaţiile complexe de generalizare şi abstractizare, ci şi în operaţiile elementare de analiză, sinteză şi comparare; - debilul mintal stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările - şi această trăsătură se menţine până la o vârstă mai mare; - procesul de generalizare nu este absent din activitatea de gândire, numai că el se realizează la un nivel scăzut; - înţelegerea care constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul anterior elaborat apare cu greu, din cauză modului defectuos în care se realizează această integrare; - capacitatea redusă de a folosi cunoştinţele vechi în înţelegerea şi rezolvarea unor situaţii diferite este una din particularităţile de bază ce influenţează întregul proces de cunoaştere, din cauza inerţiei gândirii, în rezolvarea problemelor apar “perseverări” din care copilul debil mintal poate ieşi cu greu. Apariţia şi dezvoltarea limbajului este considerată ca unul dintre indicii cei mai semnificativi din tabloul psihopatologic. În această direcţie se evidenţiază câteva trăsături caracteristice: - primul cuvânt apare la copilul debil mintal în medie la vârsta de 2 ani pe când la copilul normal la vârsta de 1 an; - utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului normal la 1,7 ani, pa când la debilul mintal abia la 3 ani; - o serie de autori stabilesc vârsta medie

de apariţie a vorbirii normalilor la 15,7 luni, pe când la debilii mintali la 34,2 luni; - cu tot decalajul şi variaţiile existente între autori, rămâne valabilă constatarea că la copilul debil mintal limbajul se dezvoltă, în general cu întârziere, sub toate aspectele sale.

Cu toate acestea,

cercetările au scos în evidenţă că nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu semnificativ al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a întârzierii vorbirii este insuficienţa intelectuală.

Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de

dezvoltare a limbajului şi nivelul intelectual este justificată şi de faptul că limbajul este un fenomen foarte sensibil la condiţiile educative. 46 Deficienţele limbajului apar sub aspecte variate: al perceperii şi înţelegerii vorbirii interlocutorului, al volumului vocabularului, al expresivităţii vorbirii, al articulării şi ritmului vorbirii, al mijloacelor de comunicare; dar, trebuie să specificăm că întreaga gamă de deficienţe poate fi întâlnită şi la normal.

Specificul deficienţelor de limbaj constă: - o frecvenţă

mai mare decât la copilul normal, aici există o anumită legitate: cu cât gradul deficienţei este mai mare, cu atât şi frecvenţa tulburărilor de limbaj este mai mare; - o persistenţă mai mare şi o rezistenţă specifică la acţiunea de corectare.

Vocabularul copiilor debili mintali este mai

limitat decât cel al normalilor: el este mai sărac în cuvinte-noţiuni care desemnează mărimi, relaţii spaţiale, caracteristici psihice; în vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele, această trăsătură menţinându-se mai mult timp decât la normali; numărul de verbe este mai mic decât la normali. Se întâmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor, epitetelor şi metaforelor.

Fraza, atât în limbajul scris cât şi cel oral se caracterizează printr-

un număr mai mic de cuvinte, precum şi printr-o construcţie defectuoasă din punct de vedere gramatical: lipsa de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul, omiterea subiectului, omiterea predicatului, repetarea subiectului şi predicatului la sfârşitul frazei.

Aceşti copii

întâmpină dificultăţi importante în însuşirea formei scrise a limbajului; datorită acestui fapt există o dislexie, disgrafie şi disortografie specifică debilului mintal.

Datele existente cu

privire la memoria acestor deficienţi sunt uneori contradictorii. Unii autori susţin că debilitatea mintală nu exclude posibilitatea unei memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii. Alţi autori arată că de regulă, memoria este deficitară sub unele aspecte. Dintre aceste caracteristici se pot aminti: - s-a stabilit că întinderea memoriei de cifre este mai redusă comparativ cu copilul

normal de aceeaşi V.M.; - la debilii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar; aceşti copii nu recurg la procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului nici ăn momentul fixării, nici în momentul reproducerii; - una din caracteristicile importante ale memoriei este rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor, care duce de fapt la dificultăţi importante în realizarea transferului de cunoştinţe; - lipsa de fidelitate a memoriei este o altă particularitate care apare frecvent; ei nu pot oferi indicaţii demne de încredere în legătură cu obiectele văzute sau în legătură întâmplările la care au asistat, din cauza sugestibilităţii lor pronunţate; - ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât copii normali, pentru a reţine un material verbal; au nevoie de un număr mare de repetiţii nu numai pentru a putea reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a greşelilor.

S-a dovedit că marea majoritate a acestor copii prezintă deficienţe ale motricităţii.

S-a stabilit, de asemenea, că cu cât gradul deficienţei mintale este mai mare cu atât nivelul motricităţii rămâne mai scăzut. 47 Se ştie că gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia întârzierii mintale. Unii autori, ca, A.A.Strauss şi L.E.Lehtimen au relevat faptul că debilii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mult mai numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. Se consideră că aceşti deficienţi prezintă între 8 şi 14 ani o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe.

Întârzierea

motricităţii se înregistrează mai ales sub următoarele aspecte: - viteza mişcărilor atât ca desfăşurare cât şi ca timp de reacţie este, în general, mai scăzută; se constată că debilii mintali de tip familial sunt mai puţin deficitari sub aspectul timpului de reacţie decât cei cu leziuni cerebrale; - precizia mişcărilor este şi ea scăzută; lipsa de precizie apare şi în mişcările mari, dar ea este mai evidentă în mişcările fine ale mâinii; imprecizia mişcărilor este însoţită de sinkinezii importante; - el întâmpină dificultăţi în imitarea mişcărilor, fapt care influenţează negativ formarea multor deprinderi; imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în spaţiu; debilii mintali au tendinţa de a imita mişcările ca în oglindă; - indicaţiile verbale îi ajută în mai mică măsură în organizarea şi corectarea comportamentului motor, comparativ cu rolul aceloraşi indicaţii la copilul normal; reglarea forţei musculare este deficitară, datorită mai ales insuficienţei senzaţiilor kinestezice; - contractarea anumitor grupe musculare nu se realizează

dintr-o dată, ci numai după o perioadă de sinkinezii, în care adeseori se cuprind şi muşchii antagonişti; - relaxarea voluntară se realizează cu dificultate la anumite grupe de muşchi, precum şi la trecerea de la o mişcare la alta; - dexteritatea manuală prezintă deficienţe majore în special la debilii mintali cu un QI sub 60, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie; copiii cu debilitate mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care necesită o dexteritate manuală pronunţată; unii sunt capabili să execute o activitate manuală tot atât de precis ca şi unii normali; - lateralitatea manuală stângă sau ambidextră se observă mai frecvent la debilii mintali decât la normali; - motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, dacă se asigură condiţii de antrenament, apropiindu-se mult de nivelul normalilor, mai ales în coordonarea ochimână şi dexteritatea manuală; - unii debili mintali pot fi hiperkinetici sau hipokinetici, de acest aspect trebuie să se ţină seama în corectarea deficienţelor motricităţii.

În ceea ce

priveşte activitatea voluntară, s-a stabilit faptul că ea prezintă deficienţe în toate momentele desfăşurării sale: - scopurile pe care şi le fixează debilul mintal sunt scopuri apropiate, generate de trebuinţele şi de interesele momentane; - se abate de la scopul fixat, dacă întâmpină dificultăţi, şi execută o altă activitate mai uşoară; - efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu numai de nivelul intelectual, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii, unii autori 48 relevă existenţa a două categorii de debili mintali: unii care luptă pentru succes şi alţii care încearcă să evite insuccesul; - insuficientă atenţie acordată instrucţiei, debilul mintal este înclinat să treacă imediat la acţiune, el nu prevede dificultăţile care s-ar putea ivi şi nu cere lămuriri suplimentare, este lipsit de orientare prealabilă în activitatea pe care o desfăşoară; - manifestări de negativism apar frecvent ca efect al capacităţii reduse de lucru a scoarţei cerebrale. Tulburările afective şi emoţionale sunt o componentă principală a tabloului psihopatologic. Afectivitatea este totdeauna perturbată fie că debilitatea constituie un teren pe care acţionează condiţiile educative defectuoase, fie că aprecierea negativă a situaţiilor, defectul de verbalizare, marea emotivitate, sentimentul de inferioritate, perturbă succesiunea diferitelor etape ale dezvoltării afective.

Un studiu sistematic efectuat de M.Chazan relevă următoarea distribuţie

a diferitelor tulburări ale afectivităţii la copiii debili mintali: -depresie: 16,4%, - ostilitate faţă de adulţi: 13,8%, - absenţa răspunsului la solicitări: 13,8%, - anxietate în legătură cu afecţiunea

adulţilor: 10,8%, - indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor: 10,8%, - neastâmpăr-instabilitate: 9,5%, - tensiune emotivă: 8,2%, - anxietate în legătură cu acceptarea de către alţi copii: 6,7%, ostilitate faţă de copii: 3,9%, - variate simptome nevrotice: 2,6%. Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul emoţiilor şi sentimentelor. Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care l-a produs. Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. Emoţia de mânie ia proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp. Manifestările descrise, cu tot caracterul lor exploziv, nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile. Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor subcorticali. Mai mult, capacitatea redusă de a controla expresiile emoţionale complică relaţiile lor cu cei din jur. Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin emoţii explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. Se observă uneori predominarea unei dispoziţii: astfel, unii sunt mai frecvent euforici, alţii apatici, alţii iritabili.

Chiar atunci

când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, aceşti copii au o gamă mai redusă de sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă.

Copiii debili mintali, în condiţiile unei

atitudini realiste a familiei reuşesc să se integreze în familie.

A F E

C T

I V I T A T E A

Afectivitatea este constituită din ansamblul de emoţii, sentimente, pasiuni ale individului manifestate în diverse situaţii sociale şi care sunt trăite subiectiv ca satisfacţiiinsatisfacţii, plăcere-neplăcere, tensiune-relaxare.

Afectivitatea ocupă un loc

important în problematica recuperării deficientului mintal în măsura în care “integrarea în societate impune o dezvoltare normală nu numai intelectuală ci şi afectivă.

Arieraţia

afectivă, în accepţiunea largă, include anomaliile la care imaturitatea afectivă se exprimă printrun egocentrism exagerat, prin pasivitate, incapacitate de altruism, fiind o formă de imaturitate emoţională caracterizată prin decalajul dintre procesele cognitive şi cele afective, având drept consecinţă “rigiditatea psihică, reacţii disproporţionate”.

Dezordinile de organizare a

personalităţii deficientului mintal determină forme diferite de comportament afectiv în raport cu normalul, structurile afective sunt modificate, fapt ce creează dificultăţi în stabilirea categoriilor de manifestări afective şi în educabilitatea acestuia.

Modificarea structurilor afective,

după C.Păunescu se datorează: - organizării deficitare a structurilor şi funcţiilor neuropsihice; autonomiei marcante a structurilor cu predominarea celor energetice (biologice); - dezorganizării circuitelor cortico-subcorticale; - dereglării mecanismului neuroendocrin; - insuficienţa forţei de integrare valorică a structurilor axiologice ale comportamentului emoţional. 85 Simptomatologia comportamentului afectiv al deficientului mintal La nivelul debilităţii mintale, afectivitatea se caracterizează prin mare labilitate, irascibilitate, explozii afective, lipsă de control cortical. În stările conflictuale reacţionează diferit, fie prin opoziţie exprimată prin descărcări afective violente, fie prin demisie sau dezinteres, fie prin inhibiţie, negativism, încăpăţânare. Deficitul de autonomie este marcat, fiind evidentă nevoia de dependenţă, protecţie. De asemenea, situaţia de blocaj afectiv este prezentă ca urmare a unei frustrări afective de ordin familial sau şcolar care conduce la diminuarea, incapacitatea sau pierderea dinamismului de a reacţiona la stimuli care, în mod normal, trebuie să declanşeze acţiunea.

La nivelul deficienţei mintale severe, afectivitatea se

caracterizează prin indiferenţă, inactivitate, apatie, izolare, egoism, uneori răutate sau ură faţă de cei din jur, alteori afecţiune, ataşament exclusiv faţă de unele persoane. La nivelul deficienţei mintale severe, afectivitatea este extrem de labilă, cu crize de plâns nemotivate, accese colerice subite, violenţă paroxistică, negativism general cu reacţii imprevizibile.

Tabloul

simptomatologic al comportamentului afectiv se rezumă la următoarele trăsături: - Imaturitate afectivă se caracterizează prin fixarea exagerată de imaginile parentale, nevoia de protecţie, lipsa de autonomie, limitarea interesului la propria persoană (narcisism sau egoism) sau la un domeniu restrâns al activităţii sale, egoism, sugestibilitate, fie prin mecanisme de apărare nevrotică (descărcarea brutală a tensiunii emoţionale, tendinţe agresive, rigide, inhibiţie, opoziţie, încăpăţânare, dezinteres), fie prin mecanisme de compensare (minciună, hoţie, delicvenţă). Organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv, ca urmare a faptului că afectivitatea este intricată structurilor personalităţii, este în funcţie de evoluţia acesteia. - Intensitatea exagerată a cauzelor afective primare care se manifestă sub diverse forme: agitaţie motorie,

ţipete, tendinţa de automutilare, mânie, furie, teamă, mai ales în formele grave ale deficienţei mintale, refuz, negativism, dezinteres, lentoare accentuată în formele superioare. - Infantilism afectiv caracterizat prin persistenţa unui comportament care marchează o oprire în procesul de dezvoltare normală către o autonomie afectivă. Se manifestă prin: timiditate, stângăcie, capricii alimentare, anorexie, fuga de responsabilitate, de iniţiativă, de acte de decizie. Uneori, infantilismul afectiv se caracterizează prin dorinţa de a polariza în jurul său atenţia celor din jur şi de a păstra starea de dependenţă afectivă. - Insuficienţa controlului emoţional care, după aprecierea lui J. de Ajuriaguerra “joacă un rol important în comportamentul copilului arierat şi care se manifestă fie sub forma impulsurilor hetero-agresive, fie sub forma unor dezordini sau reacţii de prestanţă. Aceste tulburări de control, ce riscă să fie un mare handicap asupra planului de organizare, pot fi modificate prin activităţi adecvate sau intervenţii de ordin psihoterapeutic. Inversiunea afectivă manifestată prin reacţii paradoxale, ca de exemplu, ura faţă de părinţi. 86 - Carenţa relaţional-afectivă, care este grupată de M.Lemay într-o constelaţie de dificultăţi afective ca: sugestibilitate, sentiment de devalorizare, absenţa sentimentului de identitate, deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă.

Sugestibilitatea este o caracteristică prezentă la

toate formele clinice de deficienţă mintală, în grade de intensitate diferită, determinată de o serie factori din care cel cognitiv nu trebuie ignorat, îndeosebi în dificultatea de a sintetiza formele şi structurile parţiale de ansamblu.

Sentimentul de devalorizare ca stare de perturbare afectivă,

este determinat de suita eşecurilor şcolare ce conduc la instalarea unui decalaj pedagogic în ceea ce priveşte ritmul de muncă, înţelegerea situaţiilor, capacitatea de analiză şi sinteză, comparare, generalizare, concretizare. La acest factor sa adaugă şi sentimentul de inferioritate pe care acesta îl trăieşte în propria familie, ajungându-se în cele mai multe cazuri la pariţia unui fenomen de segregaţie care-l împinge pe deficient spre marginalizare.

Absenţa sentimentului de

identitate se asociază cu cel de devalorizare, fapt ce determină ca personalitatea deficientului să devină extrem de vulnerabilă.Dificultăţile cognitive care antrenează pe cele de inadaptare socială conduc la absenţa sentimentului de identitate a propriei personalităţi. Aşa se explică de ce deficientul mintal întâmpină dificultăţi de integrare în grupurile sociale, limitându-se la relaţiile de tip binar, iar în multe cazuri la autoizolare.

Deficienţele relaţionale sunt, de

asemenea, frecvente la toate formele de deficienţă mintală ca o consecinţă a intricaţiei dintre

factorii cognitivi, motori şi afectivi cu tulburările specifice. Nici formele cele mai uşoare nu sunt scutite de această deficienţă ca urmare a faptului că tulburările de comunicare constituie un obstacol în stabilirea de relaţii sociale, acestea fiind în raport invers proporţional cu posibilităţile Insatisfacţia afectivă este prezentă în toate compartimentele de

de comunicare. activitate. Tulburările afectivităţii

Tulburările afectivităţii pot fi analizate în funcţie de clasificarea clasică (afect, dispoziţie, emoţie, sentiment, pasiune), din punct de vedere cibernetic, plecând de la principiul informaţional cu cele două stadii: stadiul primar, care exprimă o trăire nespecificată de incertitudine şi stadiul secundar, care exprimă o trăire specifică cu un deznodământ pozitiv sau negativ, precum şi în funcţie de criteriul psihanalitic, şi anume: afectivitatea bazală cu emoţiile primare şi dispoziţia, generate de motivaţii înnăscute, având o bază neurofiziologică la nivelul formaţiunilor subcorticale şi afectivitatea elaborată cu emoţiile secundare (sentimente, pasiuni), având o bază neurofiziologică la nivel cortical.

Tulburările afectivităţii denumite şi

distimii înglobează perturbările afective, de la stările afective pozitive la cele negative, de la euforie la depresie, având ca stare de echilibru atimia, operându-se bineînţeles diferenţa între manifestarea normală şi cea patologică. 87 În analiza tulburărilor amintim clasificarea lui C.Gorgos după criteriul complexităţii fenomenelor afective cu caracteristicile lor de sens, intensitate, stabilitate, reţinând pe acelea care au o frecvenţă semnificativă la deficienţii mintali. 1.Stările de afect 2.Tulburările dispoziţie A.Hipotimii: a.Indiferenţă b.Apatie c.Atimie B.Hipertimii: a.Anxietate b.Hipertimia pozitivă ( euforia) c.Hipertimia negativă ( depresia) C.Tulburări ale dinamicii dispoziţionale: a.Rigiditatea afectivă b.Labilitatea afectivă 3.Tulburări ale emoţiilor elaborate A. Paratimii:

a. Inversiune afectivă

Fobii 4.Tulburările sentimentelor:

a. Paratimii

sentimentelor Pasiuni erotice

b. Ambivalenţă afectivă. B.

b. Dezorganizarea sau dispariţia

c. Sentimentul de inferioritate (de nesatisfacţie) 5. Tulburările pasiunilor

a.

1. Stările de afect se caracterizează printr-un comportament afectiv exploziv şi cu efect dezorganizator, însoţit de modificări mimico-pantomimice şi vegetative de tip simpatic. Două forme sunt mai frecvente: furia şi frica.

2.Tulburările dispoziţiei

A.

Hipotimiile sunt tulburări ale dispoziţiei caracterizate prin diminuarea tonusului afectiv, scăderea în grade diferite a tensiunii şi a rezonanţei până la forma exagerată de apatie, însoţită de o expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală săracă, atenuată. Hipotimia este însoţită de cele mai multe ori de hipomimie, o formă mai puţin accentuată de încetinire sau dispariţie a mişcărilor periferice ale expresiilor afective.

Hipotimiile se exprimă în trei forme:

indiferenţa, apatia, atimia, prezente în toate formele clinice de deficienţă mintală.

a.

Indiferenţa se manifestă prin dezinteres pentru lumea exterioară, prin atitudinea de nonangajare, neparticipare, izolare. Această “neutralizare” afectivă se manifestă pe plan comportamental printr-o fizionomie şi gestică inexpresivă. 88 b. Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă, printr-un dezinteres atât pentru ambianţă, cât şi pentru propria persoană şi prin lipsă de iniţiativă.

c. Atimia se caracterizează

printr-o accentuată scădere de tonus şi rezonanţă afectivă, prin indiferentism afectiv marcant. Este forma cea mai intensă de hipotimie cu reacţii afective extrem de slabe, cu absenţa totală a afectivităţii la nivelul sentimentelor, până la anestezie afectivă sau morală. În toate cazurile se manifestă prin inexpresivitate mimicopantomimică, denumită amimie, adică absenţa mimicii, lipsa mobilităţii feţei şi, în consecinţă, o expresie inadecvată, în neconcordanţă cu trăirile afective ale persoanei. Este prezentă la debilii apatici şi, în general, la deficienţii mintali izolaţi de mediul familial.

B. Hipertimiile formează a doua categorie de tulburări ale dispoziţiei, caracterizată

prin creşterea încărcăturilor afective, intensificarea tonusului afectiv, fiind dispoziţii cu fond exagerat, debordant, lipsit de echilibru, exprimată sub trei forme: anxietate, hipertimie pozitivă (euforie), şi hipertimie negativă (depresie).

a. Anxietatea definită de J.Delay prin parafrazarea

lui P.Janet, ca o “teamă fără obiect aparent”, este un complex de perturbări ca: insecuritate afectivă (tulburare afectivă), incertitudine (tulburare intelectuală), indecizie (tulburare de voinţă). Simptomele cele mai relevante, după V.Angheluţă, sunt: - tensiune motorie: instabilitate, excitabilitate, fatigabilitate, tremor, tensiune, durere musculară, tresărire, incapacitate de relaxare, facies crispat, nelinişte, agitaţie; - hiperactivitate vegetativă: transpiraţie, tahicardie,

mâini reci şi umede, gură căscată, ameţeală, tulburări gastrice, valuri de căldură sau frig, disconfort, nod în gât, congestie facială, paloare, puls şi respiraţie rapide; - expectaţie (stare de aşteptare) : anxietate, teamă, anticiparea neşansei pentru sine şi pentru alţii; - vigilenţă şi explorare: stare de hiperatenţie însoţită de distractibilitate, dificultate în concentrarea asupra altor probleme, insomnie, nerăbdare.

Problema anxietăţii la deficienţii mintali este

controversată. Numeroase cercetări experimentale, bazate pe aplicarea unor “scări de anxietate”, pun în evidenţă că anxietatea este mai mare la copiii mai puţin inteligenţi. Majoritatea autorilor conchid că deficienţii sunt anxioşi şi că anxietatea şcolară joacă un rol mai important decât la normali. Anxietatea agravează handicapul şi reduce supleţea intelectuală, cu deosebire la deficienţii mintali instituţionalizaţi.

Modalităţile de reacţie, apărare a deficientului

mintal faţă de anxietate pot fi grupate, după R.Perron, în mai multe categorii: - conduită de apărare de tip agresiv, violenţă; - conduită de evitare, instabilitate, oboseală; - conduită de supunere pasivă (responsabilitatea faptelor este pe seama adultului); - conduită de izolare, retragere în sine pentru a scăpa de situaţia anxioasă; - plăsmuirile fantastice, fabulaţia exprimă, de asemenea, modalităţi de apărare faţă de situaţia care provoacă anxietatea. Anxietatea trebuie diferenţiată de simptomele similare: nelinişte, teamă, angoasă care de altfel, sunt aspecte ale aceleiaşi stări. Teama are obiect precis, angoasa corespunde unei frici difuze, fiind un fenomen somatic, pe când anxietatea este un fenomen psihologic, iar fobia este definită ca teamă cu obiect. b. Hipertimia pozitivă corespunde stărilor de euforie care se manifestă prin creşterea tonusului afectiv, o exagerare a tonusului afectiv, o exagerare a dispoziţiei în 89 sensul veseliei, printr-o stare de mulţumire, de fericire de confort. După Gh.Ionescu euforia este o stare de optimism nefondat, o stare de plenitudine. Se exprimă prin logoree, tendinţă de glume, mimică vioaie, expresivă, prezentă în cazurile de oligofrenie microcefalică. c.Hipertimia negativă cuprinde stările de depresie caracterizate prin scăderea tonusului de activitate motorie şi psihică, însoţită de tristeţea profundă trăită, de deprimare, de fatigabilitate, anxietate. Depresia poate fi normală, în sensul uzual al cuvântului de tristeţe, precum şi patologică, atunci când suferinţa nu este compatibilă cu cea naturală, ea fiind o suferinţă anormală, fără obiect, subiectul devenind obiectul propriei sale suferinţe. Simptomele sindromului depresiv sunt: - încetinirea procesului gândirii, incapacitatea de decizie; - lentoarea psihomotrică (încetinirea mişcărilor,

scăderea expresiei şi a mobilităţii mimice- hipo sau amimie- ineţie psihomotorie, dificultăţi de verbalizare; - simptome de expresie somatică: astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnie, anorexie, scăderea în greutate. Hipertimia negativă caracterizată prin coloratură pesimistă şi de neîncredere, este prezentă în formele grave de deficienţă mintală. În cazurile lejere şi medii apare sub forma unor încărcări afective negative în cadrul “depresiunii anaclitice” ce apare la copilul de 6 luni aflat într-o carenţă afectivă ca urmare a separării de mamă, exprimată prin dezinteres faţă de anturaj, pierderea apetitului, regresii în dezvoltarea generală. O formă particulară de hipertimie este anestezia afectivă, denumită şi anestezie psihică dureroasă, manifestată prin trăirea intensă a impresiei că au pierdut capacitatea de rezonanţă afectivă faţă de persoanele apropiate şi, deseori este însoţită de inerţie autoacuzatoare (reproşuri repetate).

C. Tulburările

dinamicii dispoziţionale formează a treia grupă de tulburări ale dispoziţiei şi prezintă două forme: rigiditatea afectivă şi labilitatea emoţională.

a. Rigiditatea afectivă se caracterizează

printr-o conduită motivaţională în discordanţă cu solicitările externe.

b. Labilitatea

emoţională este sinonimă cu instabilitatea afectivă se caracterizează prin mobilitate afectivă, schimbări nejustificate a stărilor afective (trecerea bruscă şi nejustificată de la o stare de bună dispoziţie la alta de proastă dispoziţie). Instabilitatea emoţională, deşi este în relaţie directă cu maturitatea şi, în consecinţă, esa este mai pronunţată la copil decât la adult, nu trebuie considerată ca un retard psihologic sau imaturitate afectivă, ci ca o formă distinctă de tulburare afectivă. De asemenea, există o corelaţie cu instabilitatea psihomotorie, fiind de altfel, şi o componentă a acesteia, precum şi cu instabilitatea “familială” generată de “erorile” educaţiei părinteşti. Labilitatea are consecinţe directe asupra eşecurilor şcolare, mai ales când aceasta este asociată de cea motorie şi determină dificultăţi în inserţia socială.

O formă extremă de

instabilitate afectivă este incontinenţa afectivă prezentă în cazurile grave de deficienţă mintală, ce se exprimă printr-o intensitate sporită a trecerilor de la o stare afectivă la alta, prin explozii afective: râs-plâns, respingereadeziune, tristeţe-bucurie etc. elaborate

3.Tulburările emoţionale

Această categorie de tulburări ale afectivităţii are două forme : paratimiile şi

fobiile. 90 A. Paratimiile sunt tulburări de dispoziţie de natură calitativă, caracterizate prin reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de unele situaţii, evenimente. Există opinii care

include paratimiile, ca de altfel şi anxietatea, în cadrul tulburărilor sentimentelor şi pasiunilor. Paratimiile, după clasificarea lui C.Gorgos, se manifestă sub două forme: inversiunea afectivă şi ambivalenţa afectivă.

a. Inversiunea afectivă se manifestă sub forma stărilor de ură,

ostilitate faţă de persoanele din anturaj care, în mod firesc, ar trebui iubite sau care au fost iubite. b. Ambivalenţa afectivă este trăirea simultană a două stări opuse prin calitatea lor, de exemplu, dragostea-ura, acţiunea-inacţiunea. B. Fobiile se caracterizează prin frica puternică de neînvins, faţă de un obiect, fiinţă, situaţie, care, prin ele însele, nu au caracter periculos 4. Tulburările sentimentelor se manifestă în mod deosebit la deficienţii mintali prin sentimentul de inferioritate.

Sentimentul de inferioritate se poate transforma ca o

consecinţă a unor greşeli de educaţie în “complex de inferioritate” caracterizat prin conduita nevrotice care nu sunt altceva decât încercări de compensare (agresivitate, izolare, atitudine de demisie). De precizat că această amprentă nevrotică nu duce totdeauna la nevroză. Complexul de inferioritate este şi o consecinţă a faptului că prezenţa unui deficient mintal în familie determină un grav traumatism, o stare de anxietate, de conflictualitate. Atitudinile afective ale părinţilor pendulează între autoritate-libertinism, căldură afectivă-răceală, manifestându-se sub forma unui comportament de hiperprotecţionism, consecinţă a anxietăţii, a autoacuzării, a unei conduite de abandon ca formă a indiferenţei sau ca o conduită de reject, ca formă a conflictualităţii. De asemenea, instalarea “complexului de inferioritate” este favorizat de cele două atitudini educative de extremă: răsplată şi neglijare. PERSONALITATEA

DEFICIENTULUI

MINTAL

–

UN SISTEM DECOMPENSAT Modelul oferit de psihologia cibernetică explică personalitatea decompensată în cazul deficienţei mintale întrucât decompensarea personalităţii umane cunoaşte forme şi cauze diverse. Cortexul deficientului este ţinut în permanenţă sub bombardamentul stării de decompensare existenţială şi integrativă. Dacă prin comparatorul mintal s-ar putea “descărca” energia tensionată de la nivelul afectogen, ar fi posibil un proces de compensare.

Primul şi cel

mai grav efect se exercită asupra dezvoltării ansamblului de structuri: sărăcia afectivă, inegalitatea intelectuală, tulburările de integrare, de relaţie etc. fac parte din tabloul simptomatic al deficientului mintal sau dincoace de deficienţă, ca un factor de emergenţă structurală în cadrul personalităţii.

91 Simptomatologia intelectuală şi psihică a deficientului mintal prezintă o mare varietate de forma şi intensităţi. Ele nu sunt generate numai de baza “organică”, ci coloratura specifică se datorează tensiunilor intervenite în câmpul de forţe descris. Decompensarea nu este o formă simplă de denivelare eu-lume, ci în primul rând, o tulburare de profunzime care nu se poate asemui nici cu nevroza, nici cu psihoza, nici cu demenţierea.

Deficientul mintal

este obligat prin sistemul de solicitare să se “decidă” pentru un comportament similar modelului personalităţii normale. Dar el nu poate face acest lucru în esenţă, ci în formă, sub presiunea educaţională. Cu alte cuvinte, deficientul mintal este într-o permanentă competiţie cu un model pe care nu-l va putea realiza niciodată. Ne aflăm în faţa unei noi tensiuni: tensiunea decizională. Actul decizional în cadrul sistemului depinde de volumul informaţiei prelucrate.

În

cazul deficienţilor mintali există grave tulburări în canalele de transmitere a informaţiei şi de integrare-prelucrare la nivelul conceptul-logic. Universul are altă formă şi articulaţie în gândirea debilului mintal. Acest proces este preluat de structurile afectivităţii care, prin emiţătorul conflictual, modifică uneori, în mare măsură, procesul de prelucrare a informaţiei. Tulburarea relaţiei interpersonale nu are semnificaţia unei cantităţi de informaţie în minus, ci a unei alte modalităţi de prelucrare.

Nu trebuie să trecem cu vederea şi cuantumul special de

deformare, de interpretare, pe care ţl primeşte informaţia indiferentă pentru copilul normal, dar cu

semnificaţii

negative

pentru

deficient,

prin

raportarea

la

imginea

eu-lui.

“Reeducarea”, ca şi “educarea” deficientului se măsoară în adecvare şi corectarea comportamentului decizional, în funcţie de factorii oferiţi spre analiză. Educatorul, în orice ipostază se află, utilizează factorii de acţiune educaţională din recuzita educaţiei curente. Dar, de cele mai multe ori, constată în cazul deficienţilor, acţiunea de adecvare şi de corectare a comportamentului nu corespunde factorilor introduşi în sistem.

Corectarea este parte

componentă a funcţiei de reglare a optimizării şi în cazul deficienţilor, ar trebui să reprezinte un plus de optimizare.

Nivelul de aspiraţie, termen introdus de K.Lewin, este o

consecinţă a unei gândiri psihplogice dinmic-topologice. Mecanismele dinamicii pe care se bazează nivelul de aspiraţie constituie o formulă a comparării succesive de ordin valoric, între eu şi conştiinţă, care aspiră la devenire şi progres. De data aceasta, protecţia eu-lui se face în configuraţia valorilor socio-morale, nivelul de aspiraţie fiind definit ca scopul imediat al subiectului ce învaţă. Scopul este determinat prin cunoaşterea pe care subiectul o are despre

capacităţile sale şi despre succesle prealabile.

K,Lewin porneşte de la premisa că

între nivelul de aspiraţie (care este o consecinţă a funcţiei de dezvoltare a personalităţii) şi nivelul de realizare obiectivă, adică de dezvoltare eficientă, rămâne totdeauna un decalaj de forţe, care produce fie un conflict cu propulsie spre eşuare, fie, atunci când există o motivaţie puternică, un impuls către depăşirea limitelor zonei capacităţii individuale, care, fireşte marchează un alt nivel de dezvoltare, deci un alt grad de echilibru al personalităţii. Sursa de energie care urcă barometrul nivelului de aspiraţie, este succesul(reuşita) şi invers, ceea ce deprimă

echilibrul

persoanei

este

insuccesul

(eşecul).

Succesul şi eşecul 92 Una dintre direcţiile de decompensare de personalitate a deficientului este cea a eşecului, a nereuşitei. Solicitarea deficientului la nivelul copilului normal pe linie de inteligenţă duce la determinarea unui nivel de aspiraţie echivalent cu uşor din scala normală. Acest nivel însă este atins cu mari eforturi, resimţite ca un dezechilibru, pentru că, în fond, deficientul de cele mai multe ori îşi fixează pentru sine un nivel de aspiraţie foarte apropiat de cel al copilului nedeficient. El are tendinţa de a merge spre nivelul de aspiraţie dorit, dar limita capacităţii sale ţi deviază forţele în sens contrar – spre limita inferioară a capacităţii individuale. Se creează astfel o mare discrepanţă între reuşitasuccesul copilului normal cu al celui deficient. Acest impas decompensator se datorează unei optici de performanţă, nu de dezvoltare a personalităţii, ca sistem. Este dovada pertinentă că, supusă unei analize sistemice, viziunea de evaluare a personalităţii deficientului mintal, ca şi cea de integrare, nu este fundamentată şi contravine celei mai importante, cea de perfecţionare.

Eşecul constituie al doilea nucleu conflictual

permanent al personalităţii care are o dublă importanţă: - amplifică emiţătorul iniţial conflictual, reprezentat de imaginea eu-lui prin relaţia de eşec de integrare; - deschide în altă zonă a personalităţii un nou emiţător conflictual. Pe acest mecanism se bazează dezorganizarea funcţiei de reglare, de dezvoltare.

Copilul normal , pe baza diferenţei de realizare la un moment dat

la altul sau de la o etapă la alta, îşi creează forţa propulsivă afectivă interioară necesară obţinerii de noi diferenţe. Diferenţa de realizare are, deci, o semnificaţie de succes şi de depăşire. Deficientul realizează o neînsemnată diferenţă de la un moment la altul sau pe perioade prea mari de timp. El nu se compară numai cu sine, ci şi cu modelul normal, atunci când constată

diferenţele mari de realizare. Aceste constatări se repercutează asupra psihicului său cu semnificaţii de invaliditate. Invaliditatea (“eu nu pot cât ar trebui”) modifică şi sistemul de judecată, sistemul de acţiune şi, mai ales, pe cel motivaţional.

Confruntarea cu

universul valoric social al deficientului mintal devine sursa cea mai fertilă de decompensare. Dar nu este vorba de o decompensare intrapersonală, ci de decompensarea intersistemică ceea ce constituie fondul procesului de nonintegrare. Nu este vorba de o decompensare restrânsă la o funcţie sau la un proces fiziologic sau psihic, ci la ansamblul relaţiilor interstructurale şi intersistemice în special al relaţiilor de optimizare şi dezvoltare dintre personalitate şi mediul social-valoric, în special procesul de integrare bipolară.

Perfecţionarea nu este altceva

decât atingerea unui nivel maxim de echilibru dinamic. Formula personalităţii decompensate este dată de tulburările de organizare, reglare şi perfecţionare ale sistemului personalităţii deficientului mintal, la nivelul unei ipostaze cu grad admis de integralitate.

Psihologia

descriptiv-evaluată a stabilit prin studii judicioase câteva dintre trăsăturile specifice ale personalităţii deficientului mintal. Enumerăm câteva: K:Lewin subliniază rigiditatea intelectuală; B:Inhelder îşi fundamentează viziunea pe fenomenul de heterocronie; A:Luria vorbeşte despre inerţia oligofrenilor; Perron acuză anxietatea , complexul de inferioritate etc.

Toate

aceste trăsături ale deficientului mintal sunt de fapt forme de manifestare a decompensării. Cauzele propriu-zise, realitatea dinamică psihologică, 93 rezidă în tipul şi nivelul de organizare (dezorganizare), evoluţie şi integrare a personalităţii. Ele sunt consecinţele unei imposibilităţi de organizare adecvate sistemului modelator şi, de asemenea, oglindesc gradul sporit de entropie existent în sistemul personalităţii copilului deficient.

Formula personalităţii decompensate În literatura psihologică şi clinică există un foarte bogat material privitor la evaluarea personalităţii, în care elementele clinice capătă o pondere certă în stabilirea tipului de personalitate.

C.Păunescu a stabilit că una dintre posibilităţile de delimitare a

deficienţei mintale de normalitate este aceea de a porni de la tipul de organizare mintală, în

funcţie de factorii de organizare consonantică cu factorii de perturbare organizaţională. Forţa de structurare şi de echilibru a factorilor organizaţionali ai structurii mintale pe care se bazează personalitatea în general (deci formula care în care domină continuu factorii de consonanţă) prezintă unele “puncte” conflictuale, dar starea sistemului este echilibrată. Din contră, personalitatea decompensată a deficientului mintal este structurată pe o organizare mintală în care factorii de perturbare sunt dominanţi şi stabilizaţi, ei definind structura şi dinamica întregii personalităţi.

Personalitatea deficientului se defineşte printr-un

determinism conexionist, adică pe baza interconexiunii structurante dintre factorii de organizare mintală şi cei ai personalităţii.

Într-o asemenea perspectivă, o funcţie de performanţă

ca inteligenţa, nu poate avea caracter de structurare, decât ca factor interconectat structurilor mintale. Dar, acţiunea de structurare nu este univocă. Contextul factorilor de organizare ai personalităţii, determină o formulă de modelare a factorilor de organizare mintală. Sinteza informaţională de la nivelul personalităţii – în special cel al relaţiilor de integre în mediul valoric şi afectogen – exercită o acţiune de “corectare” în structura organizaţională mintală. Tulburarea psihogenă este o formă ambivalentă: are un punct de pornire în structurile mintale, dar reprezintă, în acelaşi timp, şi o “reflectare” în conştiinţă a tipului de raporturi, de relaţii stabile de personalitate în ansamblul său.