Prizonierul cerului - Carlos Ruiz Zafon

Cuprins

Coperta, Pagina de titlu, Cimitirul Cărţilor Uitate, Epigraf Partea întâi: O poveste de Crăciun Capitolul 1, Capitolul 2, Capitolul 3, Capitolul 4, Capitolul 5, Capitolul 6, Capitolul 7, Capitolul 8, Capitolul 9, Capitolul 10, Capitolul 11, Capitolul 12 Partea a doua: Dintre morți Capitolul 1, Capitolul 2, Capitolul 3, Capitolul 4, Capitolul 5, Capitolul 6, Capitolul 7, Capitolul 8, Capitolul 9, Capitolul 10, Capitolul 11, Capitolul 12, Capitolul 13, Capitolul 14, Capitolul 15, Capitolul 16, Capitolul 17, Capitolul 18, Capitolul 19, Capitolul 20, Capitolul 21, Capitolul 22, Capitolul 23, Capitolul 24 Partea a treia: Revenind la viață Capitolul 1, Capitolul 2, Capitolul 3, Capitolul 4, Capitolul 5, Capitolul 6, Capitolul 7, Capitolul 8, Capitolul 9, Capitolul 10, Capitolul 11, Capitolul 12, Capitolul 13 Partea a patra: Bănuiala Capitolul 1, Capitolul 2, Capitolul 3, Capitolul 4, Capitolul 5, Capitolul 6, Capitolul 7, Capitolul 8, Capitolul 9, Capitolul 10, Capitolul 11, Capitolul 12, Capitolul 13 Partea a cincea: Numele eroului Capitolul 1, Capitolul 2, Capitolul 3, Capitolul 4, Capitolul 5, Capitolul 6, Capitolul 7, Capitolul 8, Capitolul 9 Epilog: 1960 Despre autor Alte carti de Carlos Ruiz Zafón Copyright

CIMITIRUL CĂRŢILOR UITATE Prizonierul cerului este parte dintr-un ciclu de romane a căror acţiune are loc în Universul cărţilor uitate, Umbra vântului şi Jocul îngerului fiind primele două. Chiar dacă fiecare carte e de sine stătătoare, sunt unite prin personaje şi acţiune, creând legături tematice şi narative. Romanele din seria Cimitirul cărţilor uitate pot fi citite în orice ordine, permiţând cititorului să exploreze un labirint de istorii şi căi care atunci când sunt puse împreună ne conduc în inima naraţiunii.

Am ştiut mereu că într-o bună zi aveam să revin la aceste străzi, pentru a povesti istoria bărbatului ce şi-a pierdut sufletul şi numele printre umbrele acelei Barcelone cufundate în visul tulbure al unui timp de cenuşă şi tăcere. Sunt pagini scrise cu foc, la adăpostul unui oraş de blestemaţi, cuvinte săpate în memoria celui întors dintre morţi cu o făgăduială înfiptă în inimă şi preţul unui blestem. Cortina se ridică, publicul tace şi, înainte ca umbra ce se cerne peste destinul său să coboare de pe maşina pentru decoruri, o distribuţie de spirite albe intră în scenă, cu o comedie pe buze şi binecuvântata inocenţă a celui care, crezând că al treilea act e şi ultimul, începe să ne spună o poveste de Crăciun, fără să ştie că, dând ultima pagină, cerneala propriei răsuflări îl va târî molcom şi inexorabil în miezul tenebrelor. Julián Carax Prizonierul cerului (Editions de la Lumiere, Paris, 1992)

Partea întâi O poveste de Crăciun

1

Barcelona, decembrie 1957 În acel an, Crăciunului i s-a năzărit să se scoale în fiecare zi, la revărsatul zorilor, înveşmântat în plumb şi chiciură. O beznă albăstruie colora oraşul, iar oamenii treceau mai departe înfofoliţi până la urechi şi trasând desene în frig cu aburul răsuflării. În acele zile, puţini zăboveau în faţa vitrinei de la Sempere & Fiii şi mai puţini încă se aventurau să intre şi să întrebe de cartea pierdută ce-i aştepta de-o viaţă şi a cărei vânzare, făcând abstracţie de poezii, ar mai fi cârpăcit precarele finanţe ale anticariatului. Cred că azi e ziua. Azi ni se va schimba soarta, am proclamat pe aripile primei cafele a zilei,optimism pur în stare lichidă. Tata, care se lupta fără preget de la opt dimineaţa cu registrul contabil şi jongla cu creionul şi guma, a ridicat privirea de la tejghea, îndreptând-o spre lunecoasa defilare a clienţilor ce se pierdeau pe stradă în jos. Dumnezeu să te-audă, Daniel, căci, dacă pierdem campania de Crăciun, în ianuarie n-o s-avemparale nici ca să plătim lumina. Va trebui să facem ceva. Ieri, Fermin a avut o idee, i-am sugerat. După el, e un plan magistral de salvare a anticariatului de lafalimentul iminent. Deie Domnul să ne prindă spovediţi. Am citat textual: Poate că, dacă mă duc să decorez vitrina în izmene, vreo femelă dornică de literatură şi emoţiitari intră să facă praf ceva parale, căci cunoscătorii spun că viitorul literaturii depinde de femei şi, pe viaţa Dumnezeului ce va să se nască, nu-i muiere care să ţină piept smuciturii rustice a trupului meu de ţăran, am recitat. Am auzit cum cădea creionul tatei în spatele meu şi m-am întors. Fermin dixit[1], am subliniat. Crezusem că tata va zâmbi la auzul butadei lui Fermin; văzând însă că nu avea de gând să rupă tăcerea, l-am privit cu coada ochiului. Sempere senior nu numai că nu-i găsise nici un haz acelei aiureli, dar afişase un aer meditativ, ca şi cum intenţiona s-o ia în serios. Poate că, în felul lui, Fermin a nimerit-o, a murmurat. L-am privit cu neîncredere. Poate că secetacomercială din ultimele săptămâni afectase, până la urmă, judecata sănătoasă a tatălui meu. Nu-mi spune că ai să-l laşi să se plimbe în budigăi prin anticariat. Nu, nici vorbă. Mă gândeam la vitrină. Acum, că ai pomenit de ea, mi-ai dat o idee... Poate că mai evreme să salvăm Crăciunul.

S-a făcut nevăzut în spate şi a revenit curând cu uniforma lui oficială de iarnă: paltonul, fularul şi pălăria pe care mi le aminteam din copilărie. Bea obişnuia să-şi exprime bănuiala că tatăl meu nu-şi mai cumpărase haine din 1942, şi existau toate indiciile că soţia mea avea dreptate. Punându-şi mănuşile, tata zâmbea vag, iar în ochii lui se întrezărea sclipirea aproape copilărească pe care izbuteau să i-o aprindă doar faptele mari. Lipsesc doar o clipă, a anunţat. O să ies, am o treabă. Se poate şti unde te duci? Tata mi-a făcut cu ochiul. E o surpriză. Ai să vezi. L-am condus până la ușă si l-am văzut îndreptându-se cu paşi fermi spre Puerta del Angel, o siluetă oarecare în mareea cenuşie a trecătorilor ce navigau spre o nouă iarnă lungă de umbră şi cenuşă.

2

Dacă tot eram singur, am deschis radioul, ca să mă delectez cu nişte muzică în timp ce rearanjam, pe gustul meu, colecţiile de pe rafturi. Tata credea că nu era de prea mult bun-gust să laşi radioul să meargă când erau clienţi în anticariat, iar dacă îl deschideam de faţă cu Fermin, acesta începea să psalmodieze cântece religioase pe orice melodie - sau, şi mai rău, să danseze ceea ce el numea „ritmuri senzuale din Caraibi" - şi în câteva minute ajungea să mă calce pe nervi. Ţinând seama de aceste dificultăţi practice, ajunsesem să cred că trebuia să-mi limitez bucuria undelor la rarele clipe în care, în afară de mine şi de câteva zeci de mii de cărţi, nu mai era nimeni în magazin. Radio Barcelona difuza în acea dimineaţă o înregistrare clandestină făcută de un colecţionar la magnificul concert pe care trompetistul Louis Armstrong şi orchestra lui îl dăduseră la hotelul Windsor Palace de pe Diagonal, la Crăciunul de acum trei ani. În pauzele publicitare, crainicul eticheta cu râvnă acele sunete drept llass[2] şi atrăgea atenţia că unele dintre sincopele lor neruşinate puteau fi nepotrivite pentru consumul ascultătorului naţional, obişnuit cu tonadilla[3] şi boleroul, dar şi cu incipienta mişcare ye-ye[4], care dominau pe-atunci undele. Fermin obişnuia să spună că, dacă don Isaac Albeniz s-ar fi născut negru, jazul s-ar fi inventat în Camprodon[5], ca şi biscuiţii la cutie, şi că, alături de sutienele ţuguiate cu care se împăuna adorata lui Kim Novak, în multe dintre filmele la care mergeam în matineu la cinematograful Femina, acele sunete erau unul dintre puţinele succese ale omenirii în anii scurşi din secolul XX. Nu voiam să mă cert cu el. Mi-am petrecut restul dimineţii între magia acelei muzici şi parfumul cărţilor, savurând liniştea şi satisfacţia date de munca simplă făcută conştiincios. Fermin îşi luase dimineaţa liberă ca să încheie, spunea el, pregătirile pentru nunta cu Bernarda, care urma să aibă loc în februarie. Prima oară când vorbise despre ea, cu două săptămâni în urmă, îi spuseserăm cu toţii că se grăbea şi că graba strică treaba. Tata încercase să-l facă să amâne căsătoria cu cel puţin două sau trei luni, argumentând că nunţile se făceau vara, pe vreme bună, dar Fermin insistase să nu schimbe data, susţinând că el, oţelit în climatul aspru şi uscat al dealurilor din Extremadura, asuda din abundenţă de cum sosea vara pe coasta mediteraneană, după el semitropicală, şi, în fine, nu voia să-şi celebreze nunta cu gâlci cât friganelele la subraţ. Dacă nu se întâmpla nimic ciudat, nu-mi puteam închipui de ce Fermin Romero de Torres, stindardul viu al rezistenţei civile faţă de Sfânta Mamă Biserica, faţă de bănci şi de bunele obiceiuri din Spania liturghiei şi a jurnalelor cinematografice de actualităţi NO-DO din anii '50, era atât de grăbit să treacă pe la vicariat. Zelul lui prematrimonial atinsese culmea când se împrietenise cu noul paroh al bisericii Santa Ana, don Jacobo, un popă din Burgos cu idei libertine şi purtări de boxer în retragere, pe care îl molipsise de nemăsurata-i pasiune pentru

domino. Duminica, după liturghie, Fermin juca împreună cu el partide istorice la barul Almirall, iar popa râdea binedispus când prietenul meu îl iscodea, între două pahare cu iz de Montserrat, dacă era sigur că măicuţele aveau coapse şi, în caz că aveau, dacă erau la fel de macre şi bune de muşcat pe cât bănuia el încă din adolescenţă. Până la urmă au să te excomunice, îl bombănea tata. Măicuţele nu se privesc şi nu se ating. Păi, clericul e chiar mai derbedeu ca mine, protesta Fermin. Dacă n-ar purta uniformă... Tocmai rememoram discuţia lor şi fredonam în ritmul trompetei la care cânta maestrul Armstrong, când am auzit clopoţelul de deasupra intrării în anticariat clinchetind molcom, aşa că am ridicat ochii, sperând să văd că tata se întorcea din misiunea-i secretă ori că Fermin era gata să preia tura de dupăamiază. Bună ziua, a venit o voce gravă şi spartă din pragul uşii.

3

Pe fondul luminii ce venea din stradă, silueta părea un trunchi biciuit de vânt. Musafirul purta un costum închis la culoare, cu o croială demodată, şi-şi sprijinea trupul fioros într-un baston. A făcut un pas în faţă, şchiopătând vădit. Lumina veiozei de pe tejghea mi-a dezvăluit un chip brăzdat de vreme. Vizitatorul m-a privit câteva momente, măsurându-mă fără nici o grabă. Avea în privire ceva de pasăre de pradă, răbdătoare şi calculată. Sunteţi domnul Sempere? Eu sunt Daniel. Domnul Sempere e tatăl meu, dar acum nu-i aici. Vă pot fi de folos cu ceva? Ignorându-mi întrebarea, musafirul a început să se plimbe prin anticariat, examinând totul pas cu pas, cu un interes ce friza lăcomia. Şchiopătatul lui mă făcea să cred că leziunile ascunse sub haine erau treburi serioase. Amintiri din război, a zis străinul, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am urmărit cu privirea cum inspecta anticariatul, ca să ghicesc unde va arunca ancora. Aşa cum bănuiam, străinul s-a oprit în faţa vitrinei din abanos şi cristal, o relicvă ce dăinuia încă de la înfiinţarea anticariatului, prin 1888, când stră-străbunicul Sempere, pe atunci tânăr şi abia întors din aventura îmbogăţirii în Caraibi, luase bani cu împrumut ca să cumpere o veche dugheană unde se vindeau mănuşi şi s-o facă anticariat. În acea vitrină, aşezată la loc de cinste în magazin, ţineam prin tradiţie exemplarele cele mai valoroase. Musafirul s-a apropiat atât de mult de ea, încât răsuflarea i s-a desenat pe cristal. A scos nişte ochelari, şi i-a pus pe nas şi-a început să studieze conţinutul vitrinei. Gesturile lui îmi aminteau de o nevăstuică scrutând nişte ouă depuse de curând într-un coteţ. Frumoasă mobilă, a murmurat. E de valoare. E o veche piesă de familie. Are mai mult valoare sentimentală, am replicat, stânjenit de aprecierileşi măsurătorile acelui muşteriu special, care părea să măsoare cu privirea până şi aerul pe care îl respiram. După o vreme, şi-a pus ochelarii la loc şi a vorbit domol. Am înţeles că lucraţi cu un domn de o agerime recunoscută. Fiindcă n-am răspuns imediat, s-a întors şi mi-a aruncat una dintre privirile acelea care-i îmbătrânesc pe cei cărora le sunt destinate. După cum vedeţi, sunt singur. Poate că, dacă domnul îmi spune ce titlu doreşte, am să i-l caut cumare plăcere. Străinul a schiţat un surâs, care părea oricum, numai prietenos nu, şi a consimţit. Văd că aveţi în vitrină un exemplar din. Contele de Monte-Cristo.

Nu era primul client care remarca acel volum. Aşa că i-am servit discursul oficial gata pregătit pentru atari ocazii. Domnul are spirit de observaţie. E o ediţie magnifică, numerotată şi cu ilustraţii de Arthur Rackham, care provine din biblioteca personală a unui mare colecţionar din Madrid. Piesa e un unicat catalogat. Musafirul a ascultat fără nici un interes, atent la consistenţa panourilor de abanos ale rafturilor şi arătând limpede că vorbele mele îl plictiseau. Mie toate cărţile îmi par la fel, dar îmi place albastrul copertei, a replicat pe un ton dispreţuitor. Oiau. În alte împrejurări, aş fi sărit în sus de bucurie văzând că puteam vinde exemplarul probabil cel mai scump din tot anticariatul, dar gândul că avea să cadă în mâinile acelui personaj îmi întorcea stomacul pe dos. Ceva îmi spunea că, dacă acel volum părăsea anticariatul, nimeni navea să-i mai citească vreodată nici măcar primul paragraf. E un volum foarte scump. Dacă domnul doreşte, îi pot arăta alte ediţii ale aceleiaşi cărţi, în perfectăstare, la preţuri modice ... Oamenii cu suflete mici încearcă mereu să-i minimalizeze pe ceilalţi, iar străinul, despre care am intuit că şi l-ar fi putut ascunde pe-al său în vârf unui ac, mi-a aruncat cea mai cumplită privire dispreţuitoare de care dispunea. -... şi cu coperta tot albastră, am adăugat. A ignorat impertinenţa ironiei mele. Nu, mulţumesc. Îl vreau pe acesta. Nu mă interesează preţul. Am acceptat fără tragere de inimă şi m-am îndreptat spre vitrină. Am scos cheia şi am descuiat uşa de cristal. Simţeam privirile străinului împungându-mi spatele. Tot ce-i bun stă mereu sub cheie, a comentat în şoaptă. Am luat cartea şi am oftat. Domnul e colecţionar? S-ar putea zice că da. Deşi nu de cărţi. Am revenit cu exemplarul în mână. Şi ce colecţionează domnul? Străinul mi-a ignorat iar întrebarea şi a întins braţul ca să ia cartea. A trebuit să rezist impulsului de-a o pune la loc în vitrină şi de-a azvârli cheia. Tata nu m-ar fi iertat dacă scăpam o vânzare ca aceea în asemenea vremuri. Costă treizeci şi cinci de pesete, am anunţat înainte de a-i întinde cartea, în speranţa că suma îl vaface să se răzgândească. A acceptat fără să clipească şi a scos o bancnotă de o sută de pesete din buzunarul costumului care probabil că nu costase nici măcar cinci. M-am întrebat dacă nu cumva era falsă. - Mă tem că nu vă pot da restul la o bancnotă atât de mare, domnule. L-aş fi putut invita să aştepte un moment, ca să dau o fugă până la cea mai apropiată bancă şi să schimb bancnota, asigurându-mă în acelaşi timp că era autentică, dar nu voiam să-l las singur în anticariat. - Nu vă faceţi griji. E bună. Ştiţi cum puteţi verifica? Străinul a ridicat hârtia în lumină. - Priviţi marca ondulată. Şi liniile acestea. Textura...

- Domnul e expert în falsuri? - În lumea asta, tinere, totul e fals. Totul cu excepţia banilor. Mi i-a pus în palmă şi mi-a închis pumnul deasupra lor, bătându-mă pe nodurile degetelor. - Păstrează restul în contul viitoarei mele vizite, a zis. - Sunt bani mulţi, domnule. Şaizeci şi cinci de pesete... - Cât pentru căldăruşa din biserică. - In orice caz, vă voi da o chitanţă. - Am încredere în dumneata. Străinul a cercetat cartea cu indiferenţă. - E un cadou. Am să vă rog s-o înmânaţi personal. Am şovăit o clipă. - În principiu, nu expediem pachete, dar în acest caz vom face livrarea personal, cu mare plăcere şi pe gratis. Pot întreba dacă e pentru Barcelona sau... ? - E chiar pentru aici, a replicat. Răceala privirii lui părea să trădeze ani întregi de furie şi ranchiună. - Domnul doreşte să scrie o dedicaţie sau o notă personală înainte de-a o împacheta? Musafirul a deschis cu greu volumul la pagina de titlu. Atunci am observat că la mâna stângă avea o proteză, o piesă din porţelan pictat. A scos un stilou şi a scris câteva cuvinte. Mi-a înapoiat tomul şi s-a întors pe jumătate. L-am privit şchiopătând în drum spre uşă. - Sunteţi amabil să-mi spuneţi numele şi adresa unde doriţi să trimitem volumul? am întrebat. - E totul în carte, a spus, fără să se mai întoarcă. Am deschis-o şi am căutat pagina cu scrisul străinului. Lui Fermín Romero de Torres, care s-a întors din morţi şi are cheile viitorului. 13 Am auzit clopoţelul de la intrare şi, când m-am uitat, străinul plecase. M-am dus în graba mare la uşă şi am privit în stradă. Muşteriul se îndepărta şchiopătând, pierzându-se printre siluetele ce treceau prin vălul de ceaţă albastră care mătura strada Santa Ana. Am dat să-l strig, dar mi-am muşcat limba. Cel mai uşor era să-l las să plece pur şi simplu, dar instinctul şi obişnuita-mi lipsă de prudenţă şi simţ practic au fost mai tari decât mine.

4

Am atârnat plăcuţa cu "Închis" şi am încuiat uşa, gata să-l urmez pe străin printre oameni. Ştiam că, dacă se întorcea şi - chiar când mă lăsa singur în toiul unei asemenea secete de vânzări descoperea că-mi părăsisem postul, tata avea să-mi tragă un perdaf, dar urma să găsesc o scuză pe drum. Am preferat să înfrunt firea îngăduitoare a tatei decât să înghit neliniştea pe care mio trezise în trup acel personaj sinistru şi să nu cunosc adevărata natură a legăturii lui cu Fermin. Un librar profesionist are puţine ocazii să înveţe pe teren arta fină de-a urmări un suspect fără a fi descoperit. Dacă nu cumva cei mai mulţi dintre muşteriii lui fac parte din tagma răuplatnicilor, majoritatea acestor oportunităţi i le oferă catalogul povestirilor poliţiste şi romanele de-o pesetă de pe rafturile dughenei lui. Nu haina îl face pe om, dar crima, ori prezumţia de crimă, îl fac pe detectiv, mai ales pe cel amator. Urmărindu-l pe străin pe Ramblas, mi-am reîmprospătat noţiunile de bază, am început prin a lăsa cel puţin cincizeci de metri între noi, m-am ascuns în spatele cuiva mai corpolent ca mine şi am avut grijă să am mereu şi iute la dispoziţie ascunzătoarea unui portal sau a unei dughene, în caz că obiectul urmăririi mele se oprea şi privea fără veste în urmă. Ajungând pe Ramblas, străinul a traversat bulevardul central şi s-a îndreptat spre port. Bulevardul era împodobit după tradiţia de Crăciun şi numeroase magazine îşi decoraseră vitrinele cu lumini, stele şi îngeri ce anunţau o bunăstare care, dacă așa se spunea la radio, trebuia să fie adevărată. În acei ani, Crăciunul îşi mai păstra încă aerul de magie şi taină. Lumina prăfoasă de iarnă, privirea şi năzuinţa unor oameni care trăiau printre umbre şi tăceri confereau acelui decor un uşor parfum de adevăr, în care măcar copiii şi cei ce învăţaseră să uite mai puteau crede încă. Poate de aceea mi-a fost şi mai evident că, în toată acea himeră, nu exista un personaj mai nepotrivit cu Crăciunul şi mai deosebit decât ciudatul obiect al urmăririi mele. Şchiopăta molcom şi se oprea des să admire papagali pitici şi trandafiri, de parcă nu mai văzuse nicicând aşa ceva. În vreo două rânduri, s-a apropiat de chioşcurile de presă ce punctau bulevardul Ramblas şi s-a amuzat privind primele pagini ale jurnalelor şi copertele revistelor şi învârtind standurile cu cărţi poştale. Ai fi zis că nu mai fusese nicicând pe-acolo; se purta ca un copil sau ca un turist care păşea pe Ramblas pentru prima oară, deşi copiii şi turiştii afişează îndeobşte trecătoarea inocenţă a celui ce nu ştie pe unde calcă, iar el nu mirosea a nevinovăţie nici măcar cu binecuvântarea pruncului Iisus, prin faţa efigiei căruia tocmai traversase, în dreptul bisericii Madre de Dios de Belen. Abia atunci s-a oprit, atent în aparenţă la un papagal moţat cu pene roz pal, care îl privea cu coada ochiului dintr-o colivie de la un magazin cu animale, chiar în capul străzii Puertaferrisa. Străinul s-a apropiat de colivie la fel ca de vitrina din anticariat şi i-a şoptit papagalului moţat câteva vorbe. Pasărea, un exemplar căpăţânos, mare cât un clapon şi cu pene de lux, a supravieţuit răsuflării sulfuroase a străinului şi şi-a dat silinţa să asculte cu râvnă şi

concentrare, vădit interesată de tot ce îi recita vizitatorul. Dacă mai încăpea vreo îndoială, papagalul moţat încuviinţa, dând repetat din cap, şi, vizibil surescitat, îşi sălta creasta de pene roz. După câteva minute, satisfăcut de discuţia cu pasărea, străinul şi-a văzut de drum. Dar, după nici treizeci de secunde, chiar când am trecut şi eu prin faţa păsăretului, am înţeles că se produsese o micuţă comoţie: speriat, vânzătorul se grăbea să acopere colivia papagalului moţat cu o husă de pânză, căci pasărea începuse să repete, cu o dicţie perfectă, rima Franco, ied încornorat, mădularul te-a lăsat, pe care n-am avut nici o îndoială de la cine o învăţase. Cel puţin, străinul dădea dovadă de un oarecare simţ al umorului şi de convingeri de mare risc, ceea ce pe atunci era de-o raritate la fel de mare ca şi fustele până deasupra genunchiului. Distras de incident, m-am zis că-l pierdusem din vedere, dar curând i-am detectat silueta şifonată în faţa vitrinei de la bijuteria Bagues, Am înaintat pe ascuns până la unul dintre chioşcurile de copişti care flancau intrarea în palatul Virreina şi l-am privit în tihnă. Ochii îi străluceau ca rubinele, iar spectacolul aurului şi gemelor preţioase din spatele geamului antiglonţ părea să-i fi trezit o pornire atât de desfrânată, încât nici un şir de dansatoare din cabaretul La Criolla, în epoca lui de glorie, nu i-ar fi putut-o potoli. O scrisoare de dragoste, o cerere, o rugăminte adresată unei excelenţe la alegere, un spontan noiprin-prezenta pentru părinţii poporului, tinere? Copistul din chioşcul pe care mi-l alesesem drept ascunzătoare ieşise în faţa gheretei precum un preot confesor şi mă privea dornic să-mi ofere serviciile lui. Afişul de pe fereastra ghişeului spunea: Oswaldo Dario de Mortenssen Literat şi Gânditor.

Redactăm scrisori de dragoste, petiţii, testamente, poeme, contestaţii, felicitări, rugăminţi, răvaşe, imnuri, disertaţii, implorări, cereri şi diferite compoziţii în toate stilurile şi metricile. Zece centime fraza (cu excepţia rimelor). Preţuri speciale pentru văduve, mutilaţi şi minori. Ce zici, tinere? O scrisoare de iubire dintre cele pe care le fac pentru fetele ajunse la vârsta când lise cuvine să-şi moaie jupoanele în efluviile iubirii? De dragul matale, îţi fac un preţ special. I-am arătat verigheta. Imperturbabil, copistul Oswaldo a ridicat din umeri. Sunt vremuri moderne, a argumentat. De-ai şti ce de soţi şi soţii trec pe-aici... Am recitit afişul, al cărui aer familiar nu izbuteam să-l localizez. Numele dumitale mi se pare cunoscut... Am trăit şi vremuri mai bune. Poate de-atunci. E numele adevărat?

E un nom de plume[6]. Un artist are nevoie de un apelativ la înălţimea operelor lui. În actul meu de naştere scrie Jenaro Rebollo, dar cu asemenea nume cine să-ţi mai ceară săi compui scrisori de dragoste?! Ce răspunde la oferta zilei? Îţi vând un răvaş de dor şi iubire? Altă dată. Copistul s-a resemnat. Mi-a urmărit privirea şi s-a încruntat, intrigat. - Te uiţi după şchiop, nu-i aşa? a trântito. Îl cunoşti? l-am iscodit. Să tot fie o săptămână de când îl văd trecând zilnic pe-aici, oprindu-se lângă vitrina bijuteriei şiprivind ca prostul, de parcă în loc de inele şi coliere acolo ar fi expus fundul Frumoasei Dorita[7], a explicat. Ai vorbit vreodată cu el? Un coleg i-a trecut alaltăieri pe curat o scrisoare; cum îi lipsesc câteva degete... Care dintre ei? am întrebat. Copistul m-a privit şovăielnic, temându-se că, dacă îmi răspundea, pierdea un client. Luisito. Stă vizavi, lângă Casa Beethoven, are faţă de seminarist. Drept mulţumire, i-am întins câteva monede, dar le-a refuzat. Îmi câştig existenţa cu pana, nu cu ciocul. Suntem sătui de-aşa ceva pe-aici prin patio. Dacă într-o ziai vreo îndoială gramaticală, ştii unde mă găseşti. Mi-a dat o carte de vizită ce reproducea anunţul. De luni până sâmbătă, de la opt dimineaţa la opt seara, a precizat. Oswaldo, oştean al vorbei, ladispoziţia matale şi a cauzei matale epistolare. Am pus-o bine şi i-am mulţumit pentru ajutor. Vezi că-ţi zboară porumbelul, m-a prevenit. M-am întors şi am observat că străinul o luase iar din loc. Am pornit-o grăbit după el şi lam urmat pe Ramblas în jos, până la intrarea în piaţa Boquerfa, unde s-a oprit să privească spectacolul tarabelor şi oamenilor care intrau şi ieşeau, încărcând şi descărcând cărnuri frumoase. L-am văzut şchiopătând până la tejgheaua barului Pinocho şi săltând pe un taburet, cu greutate, dar cu entuziasm. Într-o jumătate de ceas, a încercat să dea gata deliciile servite de prâslea casei, Juanito, dar am avut impresia că sănătatea nu-i îngăduia să se dea prea mare şi că mai curând mânca din ochi, ca şi cum, cerând antreuri şi feluri pe care abia / le putea gusta, îşi amintea de timpurile când înfuleca de-a binelea. Cerul gurii nu savurează, doar rememorează. În cele din urmă, mulţumindu-se doar cu abstinenţa gastronomică şi surogatul bucuriei de-a privi cum alţii degustau şi-şi lingeau buzele, străinul a plătit nota şi şi-a văzut de drum spre intrarea străzii Hospital, unde - printr-un hazard al irepetabilei geometrii a Barcelonei - se întâlneau unul dintre cele mai mari teatre de operă din bătrâna Europă şi unul dintre bordelurile cele mai hodorogite şi hârşite din emisfera nordică.

5

La ceasul acela, echipajele mai multor nave comerciale şi militare ancorate în port se aventuraseră pe Ramblas în sus, să-şi sature felurite pofte. Constatând cererea, oferta se întrupase la colţ de stradă în ceata de schimb a unor doamne de închiriat, ce păreau să poarte în spate un kilometraj substanţial şi să ofere un tarif cât mai mic pentru a porni aparatul de taxat. Întrezăream cu nelinişte printre fustele cambrate peste varice şi cicatrice purpurii, ce te dureau la simpla privire, chipuri fanate şi un aer general de ultimă staţie înainte de depou, care trezea orice, numai senzualitate nu. "Multe luni trebuie să fi stat un marinar în larg ca să le muşte din momeală", mi-am zis, dar - spre surprinderea mea - străinul s-a oprit să cocheteze cu două dintre acele doamne, peste care trecuseră fără menajamente multe primăveri lipsite de floare, ca şi cum erau nişte frumuseţi de cabaret fin. Să trăieşti, inimioară, las' că-ţi iau eu douăzeci de ani din spinare de cum ne-o punem, am auzit-o spunând pe una dintre ele, pe care aş fi putut-o lua drept bunica lui Oswaldo, copistul. „De cum v-o puneţi, îl şi omori", mi-am spus. Dar, cu un gest prudent, străinul a refuzat invitaţia. Altă dată, frumoaso, a răspuns, pornind spre Raval[8]. L-am urmat încă vreo sută de metri, până s-a oprit în faţa unui portal strâmt şi întunecos, situat aproape vizavi de hanul Europa. L-am privit cum dispărea înăuntru şi am adăstat o jumătate de minut înainte de a-l urma. Dincolo de prag, am dat peste o scară sumbră, ce se pierdea în măruntaiele clădirii, părea înclinată la babord şi, ţinând seama de izul de umezeală şi greutăţile pe care le avea cu ţevile de scurgere, stătea să se prăbuşească în catacombele din Raval. Pe o latură din vestibul era un soi de gheretă, din care un tip unsuros, în tricou şi bretele, cu scobitoarea între buze şi tranzistorul pe un post din lumea taurilor, mi-a aruncat o privire între întrebătoare şi ostilă. Eşti singur? a întrebat, vag intrigat. Nu trebuia să fiu linx ca să deduc că mă aflam la uşa unui local ce închiria odăi cu ora şi că singura notă discordantă a vizitei mele era că nu venisem de mână cu o Venus de chilipir, aidoma celor ce patrulau la colţ de stradă. Dacă vrei, îţi trimit o fată, a propus, pregătindu-mi deja pachetul cu prosop, săpun şi ceva ceintuiam că era un cauciuc sau alt obiect de profilaxie in extremis[9]. De fapt, nu voiam decât să vă pun o întrebare, am început. Portarul a dat ochii peste cap. Costă douăzeci de pesete jumătatea de oră, cu iapa ta. Tentant. Poate altă dată. Dar voiam să întreb dacă acum vreo două minute a urcat un domn. În vârstă.

În formă nu prea bună. Singur. Fără iapă. Portarul s-a încruntat. Am observat că mă degradase instantaneu din client în muscă sâcâitoare. N-am văzut pe nimeni. Haide, cară-te înainte să-l anunţ pe Tonet. Am presupus că Tonet nu era un tip plăcut. Am pus monedele ce-mi mai rămăseseră pe tejghea şi i-am surâs împăciuitor. Banii s-au făcut nevăzuţi ca insectele; mâinile cu degetare din plastic ale portarului păreau nişte limbi de cameleon. Nevăzut, necunoscut. - Ce vrei să ştii? Locuieşte aici domnul despre care v-am vorbit? A închiriat o cameră acum o săptămână. Ştiţi cum îl cheamă? A plătit în avans pentru o lună, aşa că nu l-am întrebat. Ştiţi de unde vine, cu ce se ocupă... ? Aici nu-i cabinet sentimental. Aici nu-i întrebăm nimic pe ăi de vin să şi-o tragă. Şi ăsta nici măcarnu şi-o trage. Adică, fă-ţi socoteala. Am reconsiderat chestiunea. Tot ce ştiu e că din când în când iese niţel şi revine. Uneori îmi cere să-i duc sus o sticlă cu vin, pâine şi ceva miere. Plăteşte bine şi nu zice nici pâs. Şi sigur nu vă amintiţi nici un nume? A făcut semn că nu. Bine. Mulţumesc şi scuzaţi deranjul. Tocmai plecam, când portarul m-a strigat. Romero, a zis. Poftim? Mi se pare că a zis că-l cheamă Romero sau cam aşa ceva... Romero de Torres? Chiar aşa. Fermin Romero de Torres? am repetat, neîncrezător. Chiar el. Nu era înainte de război un toreador pe care-l chema aşa? a întrebat portarul. Spuneam eucă-mi pare cunoscut...

6

Am făcut cale întoarsă până la anticariat, şi mai nelămurit cu privire la cele petrecute înainte de-a ieşi. Când treceam prin faţa palatului Virreina, copistul Oswaldo mi-a făcut un semn cu mâna. Ai avut noroc? a întrebat. Am clătinat din cap. Încearcă cu Luisito, poate-şi aminteşte ceva. Am încuviinţat şi m-am dus la ghereta lui Luisito, care tocmai îşi curăţa colecţia de peniţe. Zărindumă, mi-a surâs şi m-a invitat să iau loc. Despre ce-i vorba? De dragoste sau de muncă? M-a trimis colegul dumitale, Oswaldo. Maestrul nostru al tuturor, a declarat Luisito, care n-avea probabil nici douăzeci şi cinci de ani. Unmare literat, căruia lumea nu i-a recunoscut valoarea, şi iată-l aici, în drum, învârtind vorbe în slujba analfabeţilor. Oswaldo mi-a zis că alaltăieri ai avut de muşteriu un domn în vârstă, cam hodorogit, căruia îilipseau o mână şi câteva degete de la cealaltă... Mi-l aduc aminte. Ca pe toţi ciungii. Că seamănă cu Cervantes, ştiţi? Fireşte. Şi mi-ai putea spune ce l-a adus la dumneata? Luisito s-a foit pe scaun, deranjat de cursul pecare-l luase discuţia. Uitaţi ce-i, aici e ca la spovedanie. Primează confidenţialitatea. Iau totul asupra mea. Fiindcă-i vorba de ceva grav. Cât de grav? Suficient cât să primejduiască bunăstarea unor persoane foarte dragi. Da, dar... Luisito a întins gâtul, căutând privirea maestrului de partea cealaltă a patioului. Apoi l-am văzut pe Oswaldo încuviinţând şi Luisito s-a liniştit. Domnul a adus un răvaş scris, pe care să i-l trec frumos pe curat, căci cu mâna lui... Şi răvaşul vorbea despre... Abia dacă-mi amintesc, gândiţi-vă că scriu multe în fiecare zi... Străduieşte-te, Luisito. Pentru numele lui Cervantes. Cred, chiar dacă îl pot confunda cu misiva altui muşteriu, că vorbea despre o mare sumă de bani, pecare domnul ciung avea s-o primească ori s-o recapete ori cam aşa ceva. Şi despre nu ştiu ce cheie. O cheie? Chiar aşa. Nu ştiu dacă de robinet, de cifru sau de uşă.

Luisito mi-a zâmbit, vizibil încântat de aportul inteligenţei şi hazului său la conversaţia noastră. - Îţi mai aminteşti ceva? Gânditor, Luisito şi-a umezit buzele. A spus că oraşul i se părea foarte schimbat. În ce sens schimbat? Habar n-am. Schimbat. Fără morţi pe străzi. Morţi pe străzi? Aşa a zis? Dacă memoria nu mă înşală...

7

I-am mulţumit lui Luisito pentru informaţii şi am grăbit pasul, sperând să am noroc şi să ajung la anticariat înainte ca tata să se întoarcă de la treburi şi să-mi observe lipsa. Plăcuţa cu „Închis" era tot pe uşă. Am descuiat, am luat-o şi m-am dus în spatele tejghelei, convins că nici un client nu se apropiase de anticariat în cele aproape patruzeci şi cinci de minute cât lipsisem. N-aveam nici o treabă, aşa că am început să mă gândesc ce să fac cu Contele de MonteCristo şi cum să abordez subiectul cu Fermin, când va veni. Nu voiam să-l sperii mai mult decât era necesar, dar vizita străinului şi încercarea neizbutită de-a afla ce era cu el mă neliniştiseră. În orice altă situaţie, i-aş fi istorisit pur şi simplu ce se întâmplase, dar mi-am zis că de astă dată trebuia să procedez cu tact. De la o vreme, Fermin era foarte abătut şi prost dispus. Şi tot de la o vreme, încercam să-l alin cu bietele-mi glume, dar nimic nu izbutea să-i smulgă un zâmbet. Fermin, nu mai şterge atâta praful de pe cărţi, că în curând ai să rămâi cu alea roz, nu cu alea negre,i-am zis odată, făcând aluzie la culoarea pe care criticii începeau s-o atribuie pe atunci istoriilor cu crimă şi pedeapsă care ne soseau cu pipeta în traduceri ipocrite. Departe de-a răspunde cu un zâmbet pios la un banc atât de prost, Fermin se agăţa de orice ca să izbucnească în invective demoralizate şi îngreţoşate. Pe viitor, toate vor fi negre, căci în a doua jumătate a acestui secol sângeros totul duhneşte a falsitate şi crimă ca eufemism, dădea el sentinţa. „Iar începe", îmi ziceam. „Apocalipsa după Sfântul Fermin Romero de Torres." Nici chiar aşa, Fermin. Soarele ar trebui să-ţi dea mai mult. Scria alaltăieri la gazetă că vitamina Dne creşte încrederea în aproapele nostru. Mai scria şi că o terfeloagă cu poemele unui favorit al lui Franco face senzaţie în literatura universală, dar că nu se vinde în nici o librărie de dincolo de Mostoles, a replicat. Când se lăsa în voia pesimismului organic, era preferabil să nu te pui cu el.

Ştii, Daniel? Uneori cred că Darwin s-a înşelat şi că în realitate omul se trage din porc, deoarece înopt din zece hominizi e un cârnat care aşteaptă să fie descoperit, argumenta. Uite ce-i, Fermin, îmi place mai mult când abordezi totul dintr-un punct de vedere umanist şi pozitiv,ca alaltăieri, când ziceai că, în fond, oamenii nu-s răi, doar speriaţi. Oi fi făcut hipoglicemie. Mare nerozie. Fermin cel glumeţ, aşa cum îmi place să-l ţin minte, bătea pe atunci în retragere, lăsând locul unui bărbat chinuit de griji şi bântuit de vânturi rele, pe care nu voia să le împărtăşească nimănui. Uneori, când se credea la adăpost de priviri străine, părea să se ghemuiască prin colţuri, lăsându-se ros de angoase. Slăbise şi, fiind doar un sac de cartilagii, arăta îngrijorător. Îi atrăsesem atenţia de două ori, dar refuza să accepte că ar avea vreo problemă şi băga gunoiul sub covor cu scuze ciudate. N-am nimic, Daniel. Dar, de când m-am apucat să urmăresc meciurile din campionat, ori de câte oripierde Barca îmi scade tensiunea. Cu un singur cubuleţ de caşcaval manchego ajung ca un taur. Eşti sigur? Păi, n-ai fost niciodată la un meci de fotbal. Aşa crezi tu. Practic, eu şi Kubala[10] am crescut împreună. Da, dar pari un rebut. Ori eşti bolnav, ori nu-ţi porţi deloc de grijă. Drept răspuns, îmi arăta doi bicepşi ca purceii fripţi şi zâmbea ca unul care vinde pastă de dinţi din uşă în uşă. Pune mâna, pune mâna. Oţel călit, ca una din spadele Cidului[11]. Tata spunea că-şi ieşise din formă şi era nervos din pricina nunţii şi a tot ce presupunea aceasta, inclusiv fraternizarea cu clerul şi căutarea unui restaurant ori birt pentru banchet, dar eu miroseam că melancolia lui avea rădăcini mai adânci. Şovăiam între a-i povesti cele petrecute de dimineaţă, arătândui cartea, şi a aştepta un moment mai prielnic, când l-am văzut intrând pe uşă, cu o figură ce n-ar fi făcut notă discordantă la un priveghi. Văzându-mă, a schiţat un zâmbet slab şi un salut militar. Fericiţi ochii care te privesc, Fermin. Credeam că nu mai vii. Trecând prin faţa bijuteriei, m-am oprit să vorbesc cu don Federico, fiindcă se zvonea că cineva lar fi văzut azi-dimineaţă pe domnul Sempere pe strada Puertaferrisa, bine aghesmuit şi ducându-se nu se ştie unde. Don Federico şi proasta de Merceditas voiau să ştie dacă şi-a tras gagică, fiindcă asta se poartă acum printre negustorii din cartier, iar dacă zdreanţa mai şi cântă, e şi mai şi. Şi tu ce le-ai răspuns? Că-n văduvia-i exemplară, domnul tatăl tău a revenit la o stare primară de virginitate care intrigăpeste poate toată comunitatea ştiinţifică şi care i-a adus un dosar expres de precanonizare la episcopat. Eu nu comentez viaţa privată a domnului Sempere nici cu ai mei, nici cu străinii, fiindcă aceasta nu-l interesează decât pe el. Şi cui încearcă să-mi vândă asemenea măscări îi trag o labă peste bot şi cu asta basta. Eşti un domn ca-n vremurile bune, Fermin.

Domn ca-n vremurile bune e tatăl tău, Daniel. Dar, între noi fie vorba şi fără să iasă dintre aceştipatru pereţi, adevărul e că nu i-ar strica din când în când câte o mică escapadă. De când nu vindem nici cât de-o mătură, îşi trece zilele închis în dosul magazinului, cu cartea egipteană a morţilor. Ba-i registrul de contabilitate, l-am corectat. Fie ce-o fi. Şi adevărul e că sunt zile când mă gândesc c-ar trebui să-l ducem la Molino[12] şi apoi la femei, fiindcă, deşi marele bărbat e mai prost ca gardul în chestii deastea, eu cred că o întâlnire de gradul cinci cu una umblată şi dată naibii l-ar mai dezmetici, a zis Fermin. Uite cine vorbeşte. Sporul grădinii. Dacă vrei să ştii, adevărul e că pe mine tu mă îngrijorezi, amprotestat. Sunt zile bune de când pari un gândac de bucătărie cu pardesiu. Să ştii, Daniel, că şi tu pari la fel, fiindcă, deşi gândacul n-arată a flecar, după canoanele frivole alelumii neghioabe unde am nimerit amândoi, şi acest nenorocit artropod, şi omul de rând au un incontestabil instinct de supravieţuire, o lăcomie nemăsurată şi un libido de leu, care nu descreşte nici în condiţii de înaltă iradiere. Cu tine nu se poate sta de vorbă, Fermin. Păi, am o fire dialectică, gata să pună-degetul pe rană la cel mai mic semn de minciună sau neghiobie, amice, dar taică-tău e o floricică gingaşă şi delicată, şi cred că-i timpul să te implici înainte de-a se ramoli de tot. Şi ce implicare-i asta, Fermin? i-a tăiat-o glasul tatei din spatele nostru. Că doar no să-mi aranjeziun picnic cu Rociito? Ne-am întors ca doi liceeni prinşi cu mâţa-n sac. Nepărând aproape deloc o floricică gingaşă, tata ne privea sever din uşă.

8

Da' de unde știți de Rociito? a murmurat Fermin, năucit. Savurând spaima pe care ne-o trăsese, tata a zâmbit afabil şi ne-a făcut cu ochiul. M-oi fi ramolind eu, dar încă-mi merge auzul. Auzul şi capul. De aceea am şi hotărât că trebuie săfac ceva pentru a ne revitaliza negoţul, a anunţat. Chestia cu Molino mai poate aştepta. Abia atunci am observat că tata căra două sacoşe enorme şi o cutie mare, învelită în hârtie de ambalaj şi legată cu o sfoară groasă. Să nu-mi spui că ai jefuit banca din colţ, l-am avertizat. Încerc să evit băncile ori de câte ori pot, pentru că, aşa cum bine zice Fermin, îndeobşte ele nejefuiesc. Dar vin din piaţa Santa Lucia. Am schimbat priviri nelămurite cu Fermin. Dar nu-mi daţi o mână de ajutor? Că toate astea-s grele ca un leş.

Noi goleam sacoşele pe tejghea, iar tata despacheta cutia. Sacoşele erau pline cu mici obiecte ambalate. Fermin a scos unul din ambalaj şi a rămas privindu-l fără să priceapă nimic. Şi asta ce mai e? am întrebat. Eu aş spune că-i un măgar adult, la scara de unu pe o sută, a răspuns Fermin. Ce? Un măgăruş, un asin ori cum vrei să-i zici, un drăguţ patruped soliped, care străbate cu farmec şiaplomb peisajele Spaniei, dar micuţ, ca trenuleţele de jucărie care se vând la Casa Palau[13], m-a lămurit Fermin. E un măgar din argilă, o figurină pentru iesle, a explicat tata. Care iesle? În loc de răspuns, tata s-a mărginit să deschidă cutia de carton şi să scoată din ea ieslea monumentală, cu luminiţe, pe care tocmai o cumpărase şi pe care, am intuit, voia s-o instaleze în vitrina anticariatului, pe post de reclamă de Crăciun. Între timp, Fermin dezambalase câţiva boi, cămile, porci, raţe, monarhi orientali, palmieri, un Sfânt Iosif şi o Fecioară Maria. Să sucombi sub jugul naţional-catolicismului şi al tehnicilor de îndoctrinare peascuns prin desfăşurarea de figurine şi legende cu nuga nu mi se pare o soluţie, a declarat Fermin. Lasă prostiile, Fermin, e o tradiţie frumoasă şi oamenilor le plac ieslele de Crăciun, i-a tăiat-o tata.Anticariatului îi lipseau culoarea şi bucuria necesare în acest moment al anului. Uită-te la toate magazinele din cartier şi ai să vezi că, faţă de ele, noi părem o dugheană de pompe funebre. Hai, ajută-mă s-o montăm în vitrină. Şi ia de pe masă toate cărţile astea despre secularizare, scrise de Mendizabal[14], care-l sperie până şi pe cel mai curajos. Să-i dăm drumul! a murmurat Fermin. Împreună, am săltat ieslea şi am pus figurinele la locul lor. Fermin colabora în silă, încruntat şi căutând orice scuză pentru a aduce obiecţii. Domnule Sempere, nu că nu l-aş respecta, dar acest Prunc Iisus e de trei ori mai mare decât tatăl luiputativ şi aproape că nu încape în leagăn. Nu-i nimic. Cei mai mici se terminaseră. Păi, mie mi se pare că, alături de Fecioară, pare un luptător japonez cu probleme de greutate, cupărul dat cu briantină şi izmene de precupeţ. Se numesc luptători de sumo, am zis. Chiar ăştia, a încuviinţat Fermin. Tata a oftat, clătinând din cap ca pentru sine. În plus, priviţi ce ochi are. Parcă-i posedat. Haide, Fermin, taci odată şi pune ieslea în priză, a ordonat tata, întinzându-i cablul. Făcând jonglerii, Fermin a intrat sub masa pe care stătea ieslea şi a izbutit să ajungă la priza din celălalt capăt al tejghelei.

Şi s-a făcut lumină, a proclamat tata, privind entuziasmat noua şi strălucitoarea iesle de la Sempere & Fiii. Să te modernizezi sau să mori, a adăugat încântat. Să mori, a murmurat Fermin în şoaptă. Nu trecuse nici un minut de la aprinderea oficială a luminiţelor, când o mamă cu trei copii de mână sa oprit în faţa vitrinei ca să admire ieslea şi, după o clipă de şovăială, s-a aventurat în anticariat. Bună seara, a salutat. Aveţi cărţi despre vieţile sfinţilor? Bineînţeles, a răspuns tata. Îngăduiţi-mi să vă arăt colecţia „Micul Iisus din viaţa mea", care-sconvins că-i va încânta pe copii. Are multe poze şi o prefaţă de don Jose Maria Peman, dar asta nu-i nimic. Vai, ce bine. Adevărul e că azi e tare greu să găseşti cărţi cu mesaj pozitiv, din acelea care te fac săte simţi bine, fără atâtea crime, morţi şi tot soiul de chestii pe care nu le pricepe nimeni... Nu credeţi? Fermin a dat ochii peste cap. Tocmai se pregătea să deschidă gura, când l-am oprit şi l-am târât departe de clientă. Fireşte că da, a convenit tata, privindu-mă cu coada ochiului şi sugerându-mi prin gesturi să-l ţin peFermin legat de mâini şi cu căluş la gură, fiindcă acea vânzare nu trebuia s-o pierdem pentru nimic în lume. L-am împins pe Fermin în spatele magazinului şi m-am asigurat că draperia rămânea trasă, ca să-i ofer tatei liniştea necesară operaţiei. Fermin, nu ştiu ce streche te-a lovit, dar, deşi povestea cu ieslea nu te convinge, iar eu respect asta,dacă un Prunc Iisus cât un buldozer şi patru jidani din argilă îi ridică tatei moralul şi, pe deasupra, aduc muşterii în anticariat, te rog să părăseşti amvonul existenţialist şi să te arăţi încântat, cel puţin pe durata orarului comercial. Fermin a suspinat şi a încuviinţat, ruşinându-se. Nu-i vorba de asta, prietene, m-a contrazis. Iartă-mă. Ca să-ţi văd tatăl fericit şi să salvez anticariatul, fac la nevoie tot pelerinajul până la Santiago de Compostela, îmbrăcat în luminiţe. - E suficient să-i spui că ieslea ţi se pare o idee bună şi s-o ţii pe-a lui. Fermin s-a arătat de acord. Asta mai lipseşte. Mai târziu, îi voi cere scuze domnului Sempere pentru tonul meu şi, drept contribuţie, voi aduce o figurină pentru iesle, ca să arăt că, la spiritul Crăciunului, nu mă bat nici marile magazine. Am un prieten din clandestinitate care face nişte caganers[15] cu dona Carmen Polo de Franco atât de bine finisaţi, că-ţi lasă pielea de găină. E mai mult decât suficient un miel ori magul Baltazar. Cum zici, Daniel. Şi, dacă eşti de acord, am să fac ceva util: voi deschide cutiile de la văduvaRecasens, care fac purici pe-aici de-o săptămână. Te ajut? Nici vorbă. Du-te la ale tale. L-am privit îndreptându-se spre depozit, hăt în spate, şi punându-şi halatul albastru, de şmotru.

Fermin, am început. S-a întors cu faţa la mine, amabil. Am şovăit o clipă. Azi s-a petrecut un lucru despre care vreau să-ţi vorbesc. Spune. Adevărul e că nu ştiu prea bine cum să-ţi spun. Cineva a venit şi a întrebat de tine. Era frumoasă? a zis Fermin, încercând să pară că lua totul în glumă, dar neizbutind să-şi ascundăneliniştea din priviri. Era un domn. Destul de şifonat şi cam ciudat, ca să spun drept. A lăsat vreun nume? a întrebat Fermin. Am clătinat din cap. Nu. Dar a lăsat asta pentru tine. Fermin s-a încruntat. I-am întins cartea cumpărată de vizitator cu două ceasuri în urmă. Fermin a luato şi i-a cercetat coperta, neînţelegând nimic. Dar asta nu-i cartea de Dumas pe care o ţineam în vitrină, cea de treizeci şi cinci de pese te?Am încuviinţat. Deschide-o la prima pagină. Fermin a făcut cum îi cerusem. Citind dedicaţia, s-a albit la faţă şi a înghiţit în sec. O clipă, a închis ochii, apoi m-a privit în tăcere. Mi s-a părut să îmbătrânise cu cinci ani în cinci secunde. Când a plecat de aici, l-am urmărit, am adăugat. Stă de o săptămână într-un meuble[16] ca vai de lume de pe strada Hospital, vizavi de hanul Europa, după câte am aflat, sub un nume fals; în realitate, al tău: Fermin Romero de Torres. Un copist de pe Virreina mi-a zis că a pus să i se copieze o misivă în care vorbea de-o mare sumă de bani. Ştii ceva despre toate astea? Fermin se gârbovea de parcă fiece vorbă din acea istorie îl lovea cu leuca în cap. Daniel, e foarte important să nu-l mai urmăreşti pe tipul ăsta şi să nu vorbeşti cu el. Nu trebuie săfaci nimic. E foarte periculos. Dar cine-i acest om, Fermin? Prietenul meu a închis cartea şi a ascuns-o în dosul cutiilor de pe un raft. Cercetând magazinul cu privirea şi asigurându-se că tata era încă ocupat cu clienta şi nu ne putea auzi, sa apropiat de mine şi mia şoptit. Te rog să nu povesteşti nimic nici tatălui tău, nici altcuiva. Fermin... Fă asta pentru mine. În numele prieteniei noastre. Dar, Fermin... Te rog, Daniel. Nu aici. Ai încredere în mine. Am acceptat în pofida voinţei mele şi i-am arătat bancnota de o sută cu care îmi plătise străinul. N-a fost nevoie să-i spun de la cine era. Banii ăştia-s blestemaţi, Daniel. Dă-i Măicuţelor Carităţii ori unui sărac de pe stradă. Sau, şi maibine, dă-le foc. Fără vreun alt cuvânt, a început să-şi scoată halatul, să-şi pună paltonul zdrenţăros şi să-şi înfunde pe capul de chibrit o bască ce părea o tigaie topită schiţată de Dali.

Gata, pleci? Spune-i tatălui tău că s-a ivit ceva neprevăzut. Eşti atât de amabil? Desigur, dar... Acum nu pot să-ţi explic, Daniel. Se ţinea cu o mână de stomac, ca şi cum i se încurcaseră maţele, şi cu cealaltă a început să gesticuleze de parcă voia să prindă din zbor vorbele ce nu izbuteau să-i răzbească pe buze. Fermin, dacă-mi povesteşti, e posibil să te pot ajuta... A şovăit o clipă, dar apoi a scuturat tăcut din cap şi a ieşit în vestibul. L-am urmat până în portal şi lam văzut plecând prin burniţă, un biet omuleţ care căra lumea pe umeri, în vreme ce noaptea, mai neagră ca niciodată, cădea peste Barcelona.

9

E dovedit ştiinţific că orice copil de doar câteva luni simte, cu un instinct infailibil, în ce moment precis al dimineţii izbutesc părinţii lui să aţipească, pentru a plânge mai sonor, nelăsându-i astfel să doarmă mai mult de treizeci de minute la rând. În dimineaţa acelei zile, ca de altfel în aproape toate celelalte, micul Julian s-a deşteptat pe la trei şi n-a şovăit să-şi anunţe trezirea cât îl ţineau bojocii. Am deschis ochii şi m-am întors pe partea cealaltă. Lângă mine, lucind în beznă, Bea s-a foit, trezindu-se încet-încet, ceea ce mi-a permis să admir desenul trupului ei sub cearşafuri, şi a şoptit vorbe de neînţeles. Mi-am reprimat pornirea naturală de a o săruta pe gât şi de a o scăpa de interminabila cămaşă de noapte blindată pe care i-o dăruise de ziua ei, cu siguranţă dinadins, socrul meu, şi pe care nu izbuteam s-o fac pierdută la spălat nici cu farmece. Las' că mă dau eu jos, am şoptit, sărutând-o pe frunte. Bea a răspuns răsucindu-se şi punându-şiperna pe cap. M-am oprit să-i admir curba spatelui, ce cobora dulce şi pe care nici toate cămăşile de noapte din lume n-o puteau îmblânzi. Eram însurat de aproape doi ani cu fiinţa aceea minunată şi tot mă mai miram că mă trezeam lângă ea şi-i simţeam căldura. Începusem să trag de cearşaf şi să-i mângâi dosul unei coapse catifelate, când Bea mi-a înfipt câteva unghii în încheietura mâinii. - Daniel, nu acum. Bebe plânge. Ştiam că eşti trează. E greu să dormi în casa asta, printre oameni care nu ştiu să se oprească din plâns ori îi pipăie fundulunei biete nefericite care noaptea nu poate să pună geană pe geană mai mult de două ceasuri. Tu pierzi. M-am dat jos şi am pornit pe coridor spre odaia lui Julian, aflată în partea din spate a locuinţei. La puţin timp după nuntă, ne instalaserăm la mansarda casei unde era anticariatul. Don Anacleto, profesorul de liceu care locuise acolo vreme de douăzeci şi cinci de ani, hotărâse să se pensioneze şi să plece în Segovia natală, ca să scrie poeme picante la umbra apeductului şi să studieze ştiinţa purceluşului fript. Micul Julian m-a primit cu urlete de înaltă frecvenţă, care ameninţau să-mi perforeze timpanele. L-am luat în braţe şi, mirosindu-i scutecul, m-am convins că de astă dată pe ţărm nu erau mauri, apoi am făcut ceea ce ar fi făcut orice tată novice în toate minţile: i-am şoptit prostioare şi am dansat, dând ocol odăii cu mici salturi caraghioase. Asta făceam când am descoperit că Bea mă privea dezaprobator din prag. - Dă-mi-l, ai să-l trezeşti şi mai abitir. Păi, el nu se plânge, am protestat, dându-i copilul.

Bea l-a luat în braţe şi i-a fredonat încetişor o melodie, legănându-l delicat. În cinci secunde, Julian s-a oprit din plâns şi a schiţat surâsul prostesc pe care mama lui izbutea să i-l smulgă întotdeauna. Haide, a zis Bea în şoaptă. Acum plec. După ce mi se arătase limpede că nu mă puteam ocupa de copii la vârsta mersului în patru labe şi fusesem dat afară din odaie, m-am întors în dormitor şi m-am culcat, ştiind că n-aveam să mai închid ochii toată noaptea. Curând, Bea a intrat pe uşă şi s-a întins lângă mine, suspinând. Nici nu mă mai pot ţine pe picioare. Am luat-o în braţe şi am stat aşa tăcuţi câteva minute. M-am gândit, a început Bea. „Tremură, Daniel", mi-am zis. Bea s-a ridicat în capul oaselor şi s-a aşezat pe vine în pat, în faţa mea. Când Julian va fi ceva mai măricel şi mama va putea avea grijă de el câteva ore pe zi, cred că am săîncep să lucrez. Am consimţit. Unde? La anticariat. Prudenţa m-a sfătuit să tac. Cred că o să vă convină, a adăugat. La vârsta lui, tatăl tău nu mai poate lucra atâtea ore şi, nu tesupăra, cred că mă pricep mai bine cum să iau clienţii decât tine şi Fermin, care mi se pare că în ultima vreme îi sperie. Aici nu te contrazic. Ce-i cu bietul de el? Alaltăieri am dat de Bernarda pe stradă şi s-a pus pe plâns. Am dus-o la olăptărie de pe strada Petritxol şi, după ce-am burduşit-o cu cornuri, mi-a povestit cât de ciudat e Fermin. Se pare că de câteva zile refuză să completeze hârtiile de căsătorie pentru parohie. Mă gândesc că n-o să se mai însoare. Ţi-a spus ceva? Am observat şi eu, am minţit. Poate că Bernarda îl presează prea mult... Bea m-a privit fără o vorbă. Ce e? am întrebat până la urmă. Bernarda m-a rugat să nu spun nimănui. Să nu spui ce? Bea m-a privit fix. Că are o întârziere de o lună. Întârziere? A rămas în urmă cu treburile? Bea s-a uitat la mine ca la un idiot, şi atunci mi-a căzut fisa. Bernarda e însărcinată? Vorbeşte mai încet, ai să-l trezeşti pe Julian. E însărcinată ori nu? am repetat, doar cu un firicel de voce. Probabil. Şi Fermin ştie?

N-a vrut să-i spună încă. Îi e frică să n-o ia la goană. Fermin n-ar face nicicând aşa ceva. Toţi bărbaţii aţi face-o, dacă aţi putea. M-a surprins asprimea vocii ei, pe care a îndulcit-o iute cu un zâmbet atât de docil, că nu lar fi crezut nimeni. - Ce puţin ne cunoşti. S-a ridicat în capul oaselor în beznă şi, fără vreo altă vorbă, şi-a scos cămaşa de noapte şi a lăsat-o să cadă pe-o parte a patului. S-a lăsat privită câteva clipe, apoi s-a aplecat molcom peste mine şi mi-a lins buzele fără nici o grabă. - Ce puţin vă cunosc, a susurat.

10

A doua zi, efectul publicitar al ieslei luminate şi-a confirmat eficienţa, şi l-am văzut pe tata zâmbind pentru prima oară după săptămâni, în timp ce nota câteva vânzări în registrul contabil. De la primele ore ale dimineţii veneau cu picătura clienţi vechi, care de mult nu se-mai arătaseră prin anticariat, şi alţii noi, care ne vizitau întâia oară. L-am lăsat pe tata să se ocupe de toţi cu talentul lui de expert şi a fost o plăcere să-l privesc cum se bucura recomandându-le titluri, trezindu-le curiozitatea şi intuindu-le gusturile şi interesele. Ziua se anunţa bună, prima zi bună după multe săptămâni. Daniel, ar trebui să scoţi colecţiile de clasici cu ilustraţii pentru copii. Cele de la editura Vertice,cu cotorul albastru. Cred că-s la demisol. Ai cheile? Mi le-a cerut Bea alaltăieri, ca să ducă nu ştiu ce lucruri de-ale copilului. Nu cred că mi le-a datînapoi. Uită-te în sertar. Aici nu-s. Urc o clipă la noi, să le caut. L-am lăsat pe tata cu un domn abia intrat, care căuta o istorie a cafenelelor din Barcelona, şi m-am dus la scara din spate. Apartamentul unde locuiam Bea şi cu mine era înalt şi, pe lângă că era foarte luminos, avea scăriţe ce urcau şi coborau, întărind sufletul şi muşchii. Pe drum, m-am încrucişat cu Edelmira, văduva de la trei, fostă balerină, care acum îşi câştiga existenţa pictând de mână acasă fecioare şi sfinţi. Prea mulţii ani petrecuţi pe scena teatrului Arnau îi făcuseră praf genunchii, iar acum trebuia să se ţină de balustradă cu ambele mâini, pentru a parcurge câteva scări, dar chiar şi aşa era mereu cu zâmbetul pe buze şi avea mereu ceva amabil de spus. Ce face frumoasa ta soţioară, Daniel? Nu-i aşa frumoasă ca dumneavoastră, dona Edelmira.Vă ajut să coborâţi? Ca mai mereu, Edelmira m-a refuzat şi i-a transmis salutări lui Fermin, care îi făcea complimente şi propuneri indecente ori de câte ori o întâlnea.

Când am deschis uşa apartamentului, încă se mai simţeau parfumul Beei şi amestecul de arome emanat de copii şi de lucrurile lor. Bea se scula îndeobşte devreme şi-l scotea pe Julian la plimbare, în spectaculosul cărucior Jane pe care ni-l dăruise Fermin şi căruia cu toţii îi spuneam Mercedesul. Bea? am strigat-o. Apartamentul era mic şi ecoul vocii mi s-a întors înainte de-a putea închide uşa după mine. M-am oprit în sufragerie, încercând să refac procesul mental al soţiei mele şi să deduc unde pusese cheile de la demisol. Bea era mult mai ordonată şi metodică decât mine. Am luat la rând sertarele bufetului din sufragerie, unde obişnuia să ţină chitanţe, scrisori nerezolvate şi monede disparate. Apoi am trecut la măsuţe, fructiere şi rafturi. Următoarea oprire am făcut-o în bucătărie, unde era o vitrină în care Bea punea îndeobşte bilete şi note cu tot ce trebuia să ţină minte. Soarta mi-a fost ostilă, aşa că am ajuns în dormitor şi, stând în picioare în faţa patului, am privit în jur cu spirit analitic. Bea ocupa trei sferturi din şifonierul, sertarele şi instalaţiile din dormitor. Argumenta că eu mă îmbrăcam mereu la fel şi că-mi ajungea un colţ din garderob. Ordinea din sertarele ei mă depăşea prin sofisticare. Răscolind" prin spaţiile adjudecate de soţia mea, m-a copleşit o oarecare senzaţie de vină, dar după ce-am căutat fără noroc prin toate mobilele la vedere, tot n-am găsit cheile. „Să reconstituim faptele", mi-am zis. Îmi aduceam vag aminte că Bea vorbise despre coborârea unei cutii cu haine de vară. Cu vreo două zile mai înainte. Dacă memoria nu mă înşela, în acea zi Bea purta paltonul gri pe care i-l dăruisem cu ocazia primei noastre aniversări. Talentele mele deductive m-au făcut să zâmbesc, şi am deschis şifonierul ca să caut paltonul printre hainele Beei. Era acolo. Dacă tot ce învăţasem citindu-i pe Conan Doyle şi pe discipolii lui era corect, cheile tatei trebuiau să fie într-un buzunar al acelui palton. Mi-am afundat mâinile în cel din dreapta şi am dat de două monede şi două bomboane mentolate, ca acelea pe care ţi le ofereau prin farmacii. Am trecut la al doilea buzunar şi am avut bucuria de a-mi vedea teza confirmată. Degetele mele au atins mănunchiul de chei. Si încă un lucru. In buzunar era o bucată de hârtie. Am scos cheile şi, şovăind, am hotărât să scot şi hârtia. Era probabil o listă de cumpărături pe care şi-o pregătise Bea ca nu cumva să uite ceva. Am cercetat-o atent: era un plic. Unul adresat lui Beatriz Aguilar, iar ştampila era datată săptămâna trecută. Fusese trimis pe adresa părinţilor Beei, nu în strada Banta Ana. L-am răsucit şi, citind numele expeditorului, cheile de la demisol mi-au căzut din mână: Pablo Cascos Buendía Deconcertat, m-am aşezat pe pat, cu ochii la plic. Pablo Cascos Buendia era logodit cu Bea pe când începuserăm să flirtăm. Fiu al unei familii bine situate, proprietara mai multor şantiere navale şi fabrici în El Ferrol, tipul, care nu fusese nicicând favoritul meu, şi nici eu al lui, îşi făcea pe atunci armata ca sublocotenent. De când îi scrisese că rupea logodna, Bea nu mai auzise de el. Până acum.

Ce căuta o scrisoare de dată recentă de la fostul ei logodnic într-un buzunar de la paltonul Beei? Plicul era deschis, dar pentru o clipă scrupulele m-au împiedicat să scot scrisoarea. Miam dat seama că pentru întâia oară o spionam şi eram gata să pun plicul la loc şi s-o şterg de acolo. Dar momentul meu de virtute a durat doar câteva clipe. Orice simţământ de vină şi ruşine mi s-a evaporat înainte de-a ajunge la capătul primului paragraf. Dragă Beatriz, Sper că eşti bine şi fericită în noua ta viaţă din Barcelona. În aceste luni, n-am primit răspuns la scrisorile pe care ţi le-am trimis şi mă întreb uneori ce-am făcut pentru ca tu să nu vrei să ştii de mine. Înţeleg că eşti măritată şi ai un fiu şi poate că nu-i potrivit să-ţi scriu, dar trebuie să-ţi mărturisesc că, oricât de mult timp a trecut, nu te pot uita, deşi am încercat, şi nu mi-e ruşine să recunosc că tot te mai iubesc. Şi viaţa mea a apucat-o pe un drum nou. Acum un an, am devenit director comercial al unei importante edituri. Ştiu ce mult însemnau cărţile pentru tine, şi faptul că pot să lucrez printre ele mă face să mă simt mai aproape de tine. Biroul meu e la filiala din Madrid, deşi fac adeseori călătorii în interes de serviciu prin toată Spania. Mă gândesc neîncetat la tine, la viaţa pe care am fi putut-o duce împreună, la fiii pe care i-am fi putut avea... În fiecare zi mă întreb dacă soţul tău ştie să te facă fericită şi dacă nu te-ai măritat cu el forţată de împrejurări. Nu pot crede că tot ce-ţi doreşti e viaţa modestă pe care el ţi-o oferă. Te cunosc bine. Am fost camarazi şi prieteni, şi între noi n-au existat secrete. Îţi aminteşti după-amiezile petrecute împreună pe plaja San Pol? Îţi aminteşti planurile şi visurile pe care le împărtăşeam, promisiunile pe care ni le făceam? Niciodată şi alături de nimeni altcineva nu m-am simţit ca atunci. De când am rupt logodna, am ieşit cu câteva fete, dar ştiu că nici una nu se compară cu tine. Ori de câte ori sărut alte buze, mă gândesc la ale tale şi, ori de câte ori mângâi pielea uneia dintre ele, o simt pe a ta. Peste o lună voi veni la Barcelona, la birourile editurii, pentru a discuta cu angajaţii despre viitoarea restructurare a firmei. Adevărul e că aş putea-o face şi prin poştă sau telefon. Dar motivul real al acestei călătorii e doar nădejdea de a te putea vedea. Ştiu că mă vei crede nebun, dar e mai bine aşa decât să crezi că te-am uitat. Sosesc pe 20 ianuarie şi trag la hotelul Ritz de pe Gran Via. Te rog, îţi cer să ne vedem, chiar dacă doar o clipă, ca să-ţi pot spune personal tot ce-i în sufletul meu. Am făcut o rezervare la restaurantul hotelului pentru ziua de 21, orele 14:00. Te voi aştepta acolo. Dacă vii, voi fi cel mai fericit bărbat din lume şi voi şti că visurile de a-ţi recâştiga iubirea nu-s deşarte. Te iubesc dintotdeauna, PABLO

Câteva secunde, am zăbovit pe patul împărţit cu Bea cu abia câteva ceasuri mai înainte. Am repus scrisoarea în plic şi, ridicându-mă, m-am simţit de parcă tocmai primisem un pumn în stomac. Am dat fuga în baie şi am vomitat în chiuvetă cafeaua băută de dimineaţă. Am lăsat să curgă apa rece şi m-am spălat pe faţă. Din oglindă mă privea un Daniel de şaisprezece ani, căruia îi tremuraseră mâinile când o mângâiase întâia oară pe Bea.

11

Când m-am întors în anticariat, tata mi-a aruncat o privire inchizitorială şi s-a uitat la ceasul de mână. Presupun că se întreba unde fusesem în ultima jumătate de ceas, dar n-a zis nimic. Ocolindu-i privirea, iam întins cheia de la demisol. - Dar nu cobori tu să cauţi cărţile? a întrebat. - Ba da. Iartă-mă. Mă duc chiar acum. Tata m-a privit cu coada ochiului. - Te simţi bine, Daniel? Am dat din cap că da, prefăcându-mă mirat de întrebare. Înainte de a-i da ocazia s-o repete, m-am dus să iau de jos cutiile cerute. La demisol se ajungea prin fundul vestibulului de la intrarea în casă. O uşă metalică încuiată cu un lacăt, aşezată sub partea din faţă a scării, dădea pe spirala treptelor ce se pierdeau în tenebre, duhnind a umed şi a ceva nelămurit, care te ducea cu gândul la pământ strivit sub tălpi şi la flori putrezite. Din tavan spânzura un şir scurt de becuri, care pâlpâiau anemic, conferind locului aerul unui adăpost antiaerian. Am coborât pe trepte până la demisol şi, ajuns acolo, am căutat pe pipăite întrerupătorul din perete. Un bec gălbui mi s-a aprins deasupra capului, dezvăluind contururile a ceea ce abia dacă era o debara suferind de delirul grandorii. Mumii de vechi biciclete fără stăpân, tablouri acoperite de pânze de păianjen şi cutii de carton îngrămădite pe rafturi din lemn frăgezit de umezeală alcătuiau un decor care te invita să rămâi acolo doar strictul necesar. Abia când l-am privit m-am gândit ce ciudat era că Bea hotărâse să coboare din proprie iniţiativă, în loc să mă roage pe mine s-o fac. Cercetând acel labirint de rămăşiţe şi vechituri, mă întrebam ce alte secrete mai stăteau ascunse acolo. Conştient de situaţie, am oftat. Vorbele misivei îmi ardeau mintea ca picăturile de acid. Miam promis să nu scociorăsc prin cutii, căutând posibile teancuri de răvaşe parfumate trimise de acel individ. Dar mi-aş fi încălcat făgăduiala după nici câteva secunde, dacă n-aş fi auzit paşi coborând pe scară. Ridicând ochii, am dat de Fermin, care privea dezgustat scena. Ascultă, aici pute a un leş şi jumătate. Vrei să zici că într-o cutie din astea nu-i ţinută cumva şimama lui Merceditas, îmbălsămată între modele de croşetat? Dacă tot ai venit, ajută-mă să urc cutiile de care are nevoie tata. Fermin şi-a suflecat mânecile, gata să se pună pe treabă. I-am arătat două cutii cu ştampila editurii Vertice, şi am luat fiecare câte una. Daniel, arăţi mai rău ca mine. Ai păţit ceva? Poate că nu-mi prieşte aerul din demisol. Fermin nu s-a lăsat păcălit de încercarea mea de-a glumi.

Am pus cutia jos şi m-am aşezat pe ea. Pot să te întreb ceva, Fermin? Fermin şi-a pus cutia jos, făcând-o la rândul lui taburet. M-am uitat la el, gata să vorbesc, dar vorbele nu mi s-au desprins de pe buze. Necazuri în dormitor? a întrebat. Văzând ce bine mă cunoştea prietenul meu, am roşit. Cam aşa ceva. Doamna Bea, binecuvântată fie între femei, nu prea are chef de război ori, din contră, are prea mult,iar tu abia izbuteşti să acoperi un minim de servicii? Gândeşte-te că femeile cu copil sunt ca şi cum li sar fi injectat în sânge o bombă atomică cu hormoni. Unul dintre marile mistere ale naturii e cum de nu înnebunesc în primele douăzeci de secunde de după ce nasc. Ştiu totul, fiindcă obstetrica e, după versul liber, una dintre pasiunile mele. Nu, nu-i asta. După câte ştiu. Fermin m-a cercetat uimit. Te rog să nu spui nimănui ce-ţi voi povesti. Fermin şi-a făcut solemn cruce. De curând, am găsit întâmplător o misivă în paltonul Beei.Pauza mea n-a părut săl impresioneze. Şi? Scrisoarea era de la fostul ei logodnic. Eroul naţional? Da' nu plecase la El Ferrol del Caudillo ca să joace rolul principal într-o spectaculoasă carieră de filfizonul tatei? Aşa credeam. Dar în timpul liber îi scrie răvaşe de amor neveste-mii. Fermin s-a ridicat dintr-un salt. A naibii mama care l-a fătat, a bombănit mai furios decât mine. Am scos plicul din buzunar şi i l-am întins. Înainte de a-l deschide, Fermin l-a mirosit. Mi se pare mie ori ţapul ăsta chiar trimite scrisori parfumate? a întrebat. N-am observat, dar nu m-ar mira. Ăsta-i omul. Partea bună vine după. Citeşte, citeşte... Fermin a citit, bombănind şi protestând în şoaptă. Tipul nu-i numai mizerabil şi josnic, dar şi ţopârlan din cap până-n picioare. Chestia cu „sărut altebuze" ar fi suficientă ca să-şi petreacă noaptea la mititica. Am luat scrisoarea şi am privit în pământ. Vrei să-mi spui că te îndoieşti de doamna Bea? a întrebat Fermin, neîncrezător. Nu, fireşte că nu. Mincinosule. M-am ridicat şi am început să dau ocol prin demisol. Tu ce-ai face găsind un asemenea răvaş la Bernarda în buzunar? Fermin a meditat cu măsură. Aş avea încredere în mama fiului meu. Ai avea încredere? Fermin a încuviinţat.

Nu te supăra, Daniel, dar te confrunţi cu clasica problemă a bărbaţilor însuraţi cu o femeie excepţională. Doamna Bea, care pentru mine e şi va fi o sfântă, este - cum spune o vorbă din popor - bună s-o mănânci pe pâine şi apoi să te lingi pe buze. Prin urmare, e de aşteptat ca destrăbălaţi, nefericiţi, lingăi, peşti-de-piscină şi tot soiul de asemenea cocoşei să se ţină după ea. Cu bărbat şi copil sau fără, fiindcă maimuţei îndesate în costum, pe care benevol o numim Homo sapiens, i se fâlfâie de asta. Poate că tu nu-ţi dai seama, dar eu pun pariu pe propriile izmene că sfânta-ţi soţie atrage mai multe muşte decât un borcan cu miere la Târgul din Aprilie[17]. Cretinul ăsta e pur şi simplu o pasăre de pradă în căutare de hoituri şi aruncă cu pietre, să vadă dacă-i iese ceva. Ascultă-mă pe mine, o femeie cu cap şi cu juponul bine pus îi vede de departe venind pe tipii de teapa lui. - Eşti sigur? Îndoiala ta e o ofensă. Crezi că, de-ar vrea să-ţi tragă clapa, dona Beatriz ar trebui să aştepte unpapă-lapte de trei parale care să-i trimită supe reîncălzite doar ca s-o ducă de nas? Dacă nu-i ies în cale zece admiratori, ori de câte ori îşi scoate copilul şi talia zveltă la aer, nu-i iese nici unul. Ascultă-mă pe mine, că ştiu despre ce vorbesc. Păi, acum c-o spui, nu ştiu dacă asta-i o mare consolare. Uite ce-i, trebuie să pui scrisoarea la loc în buzunarul paltonului, acolo unde ai găsit-o, şi să uiţitotul. Şi să nu îndrăzneşti să-i spui doamnei tale ceva despre toate astea. Tu aşa ai face? Eu l-aş căuta pe dobitoc şi i-aş trage un picior zdravăn, să-i zboare fuduliile pânăn cap, pentru ca,după ce vor trebui să i le scoată de-acolo, să nu mai aibă chef să facă pe huhurezul. Da' eu sunt eu. Şi tu eşti tu. Simţeam cum teama mi se răspândea prin trup ca un strop de ulei în apă curată. Nu-s sigur că mi-ai dat o mână de ajutor, Fermin. A ridicat din umeri şi, săltând cutia, s-a pierdut pescări în sus. Ne-am petrecut restul dimineţii trebăluind prin anticariat. După vreo două ceasuri, tot gândindu-mă la scrisoare, am conchis că Fermin avea dreptate. Dar tot nu-mi era limpede dacă avea dreptate când mă sfătuia să am încredere şi să tac ori când îmi spunea să mă duc după nenorocitul ăla şi să-i sculptez o faţă nouă. Calendarul de pe tejghea arăta 20 decembrie. Aveam la dispoziţie o lună întreagă pentru a lua o hotărâre. Ziua a trecut plină de însufleţire şi cu vânzări modeste, dar constante. Fermin nu pierdea nici o ocazie de a-i lăuda tatei meritele ieslei şi de a-i spune ce bine o nimerise cu acel Prunc Iisus ce părea că poate ridica greutăţi. Fiindcă aţi devenit un as al vânzărilor, mă duc în spate să curăţ şi să pregătesc colecţia pe care ne-alăsat-o văduva de alaltăieri în consignaţie. Am profitat de ocazie, m-am dus după Fermin şi am tras perdeaua din spate. Prietenul meu m-a privit cam alarmat, aşa că i-am surâs împăciuitor. Dacă vrei, te ajut. Cum vrei tu, Daniel. În câteva minute, am deschis cutiile şi am făcut grămezi de cărţi după gen, stare şi dimensiuni. Fermin nu-şi dezlipea buzele şi-mi evita privirile. - Fermin...

Ţi-am mai spus că nu trebuie să te îngrijoreze răvaşul ăla. Soţia ta nu-i o muieruşcă oarecare şi,când o să vrea să te lase baltă, deie Domnul să nu se-ntâmple nicicând, o să ţi-o spună în faţă şi fără şmecherii de serial. Am recepţionat mesajul, Fermin. Dar nu despre asta-i vorba. Văzând că mă apropiam, Fermin a ridicat angoasat ochii. M-am gândit că azi, după ce închidem, am putea să cinăm împreună, doar noi doi, am început. Aşa,ca să vorbim de-ale noastre. Despre vizita de ieri. Şi despre tot ce mă îngrijorează, fiindcă simt că au legătură. Fermin a pus pe masă cartea pe care o ştergea de praf. M-a privit descurajat şi a oftat. Am dat de belea, Daniel, a şoptit în fine. Şi nu ştiu cum să ies din ea. I-am pus mâna pe umăr. Pe sub halat, n-am simţit decât piele şi os. Atunci dă-mi voie să te ajut. În doi, chestiile astea par mai puţin grave. M-a privit, pierdut. Doar ştii că noi doi am ieşit şi din încurcături mai mari, am insistat. A surâs trist, nu prea convins de diagnosticul meu. Eşti un prieten bun, Daniel. Nici pe jumătate de bun pe cât merita el, mi-am zis.

12

Fermin mai locuia încă în bătrâna pensiune de pe strada Joaquin Costa, unde ştiam din sursă sigură că, în colaborare strânsă şi secretă cu Rociito şi soaţele ei, ceilalţi subchiriaşi îi pregăteau o petrecere pentru a-şi lua rămas-bun de la burlăcie, o petrecere care urma să facă istorie. Când m-am dus să-l iau, după ora nouă, Fermin mă aştepta deja în portal. Adevărul e că nu prea mi-e foame, m-a anunţat de cum m-a văzut. Păcat, voiam să mergem la Can Lluis. Au năut fiert cu cap i pota[18]. Păi, nu-i nici o grabă, a acceptat Fermin. Bucatele bune sunt ca fetele-n floare: doar proştii nu leapreciază. Sub semnul acestei perle a aforismelor emise de ilustrul don Fermin Romero de Torres, am plecat pe jos, în plimbare, spre localul care pentru prietenul meu era cel mai iubit din Barcelona şi din mare parte a lumii cunoscute. Can Lluis era pe strada Cera, la numărul 49, în pragul cartierului Raval. Aparent modest, dar cam încrezut, impregnat de misterele vechii Barcelone, Can Lluis oferea bucate alese, servicii ca la carte şi o listă de preţuri pe care ni le puteam permite chiar şi noi doi. În timpul săptămânii, aici obişnuiau să vină şi să bea cot la cot seară de seară boemi din lumea teatrului şi literelor, petrecăreţi şi interlopi.

Intrând, l-am găsit cinând la bar şi răsfoind un jurnal pe un obişnuit al anticariatului, profesorul Alburquerque, înţelept local, profesor la Facultatea de Litere, critic de mare fineţe şi publicist, pentru care acel restaurant era ca o a doua casă. Ce scump la vedere v-aţi făcut, domnule profesor, i-am spus, trecând pe lângă el. Poate ne faceţi ovizită şi vă împrospătaţi proviziile, că omul nu trăieşte doar citind anunţurile din La Vanguardia[19] Chiar mi-ar plăcea. Dar am tezele de licenţă. De-atâta citit neroziile scrise de filfizonii mei destudenţi cred că mă voi alege cu un început de dislexie. Unul dintre chelneri i-a adus desertul: o cremă galbenă şi rotundă, care tremura, vărsând lacrimi de zahăr ars şi mirosind a vanilie fină. Asta veţi şi păţi după două linguriţe din asemenea minune, a zis Fermin, care pare bustul doneiMargarita Xirgu[20], din pricina acestui du-te-vino cu sirop de zahăr ars. Doctul profesor şi-a contemplat desertul în lumina acestor consideraţii şi a încuviinţat, fascinat. L-am lăsat pe înţelept să savureze frumuseţile zaharate ale divei şi ne-am refugiat la o masă din colţul săli din fund, unde ne-au şi servit curând o cină copioasă, de care Fermin s-a ocupat cu lăcomia şi avântul unei raboteze. Credeam că nu ţi-e foame, am trântit-o. Păi, muşchii cer calorii, a zis Fermin, ştergând farfuria cu ultimul coltuc din coşul de pe masă, deşimie mi se părea consumat doar de teamă. Pere, chelnerul care ne servea, s-a apropiat să afle cum stăteam şi, văzând ravagiile făcute de Fermin, i-a întins lista deserturilor. Ceva mic si dulce pentru sfârşit, maestre? Uite, n-aş zice că nu vreau două creme de zahăr ars de casă, cum am văzut, dacă-i posibil fiecare cuo vişină foarte roşie deasupra, a cerut Fermin. Pere a încuviinţat şi a mărturisit că, auzind cum lăuda Fermin consistenţa şi moţul metaforic al reţetei lor, patronul hotărâse să le reboteze margarete. Mie îmi ajunge o cafea cu lapte, am zis. Şeful zice că desertul şi cafeaua sunt din partea casei, ne-a anunţat Pere. Am toastat, ridicând paharele cu vin în direcţia patronului, care sporovăia peste tejghea cu profesorul Alburquerque. Ce oameni drăguţi, a murmurat Fermin. Uneori uit că pe lumea asta nu-s mizerabili chiar toţi.M-au uimit duritatea şi amărăciunea din tonul lui. De ce vorbeşti aşa, Fermin? Prietenul meu a ridicat din umeri. Puţin după aceea au sosit şi cremele de zahăr ars, legănându-se ispititor cu două vișine strălucitoare în vârf. Îţi readuc aminte că în câteva săptămâni te însori, şi atunci ţi se vor sfârşi margaretele, am spus înglumă. Bietul de mine, s-a văitat Fermin. Păi, doar gura-i de mine. Nu mai sunt cel dinainte.

Nimeni nu mai e ca înainte. Fermin îşi savura, încântat, cele două creme de zahăr ars. Nu-mi mai aduc aminte unde am citit odată că, în fond, nicicând n-am fost cei dinainte şi că nureţinem decât ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.„, a zis Fermin. E începutul unui roman de Julian Carax, i-am răspuns. Adevărat. Pe unde-o mai fi amicul Carax? Nu te-ntrebi niciodată? Ba mă-ntreb zilnic. Fermin a zâmbit, amintindu-şi de aventurile noastre de pe vremuri. Şi-a arătat cu degetul spre pieptul meu, într-un gest întrebător. Tot te mai doare? Mi-am desfăcut doi nasturi de la cămaşă şi i-am arătat cicatricea lăsată de glonţul inspectorului Fumero, când îmi străbătuse pieptul de mult, printre ruinele de la îngerul de Ceaţă. Uneori. Cicatricele nu dispar niciodată, aşa-i? Eu cred că dispar şi reapar. Fermin, uită-te în ochii mei. Privirea lunecoasă a lui Fermin s-a înfipt într-a mea. Îmi spui odată ce-i cu tine? A şovăit câteva clipe. Ştiai că Bernarda e însărcinată? a întrebat. Nu, am minţit. Asta te nelinişteşte? Fermin a scuturat din cap, a terminat a doua cremă cu linguriţa şi a sorbit zahărul ars rămas în farfurioară. N-a vrut să-mi spună încă, biata de ea, fiindcă-i îngrijorată. Dar pe mine mă va face omul cel maifericit din lume. L-am privit pe îndelete. Păi, dacă vrei să-ţi spun adevărul, în clipa asta şi de aproape, nu prea ai aerul unui om fericit. Dinpricina nunţii? Te neliniştesc drumul pe la vicariat şi toate celelalte? Nu, Daniel. Adevărul e că-mi fac iluzii, chiar dacă trebuie să am de-a face cu popii. Păi, m-aşînsura zilnic cu Bernard a. Atunci? Ştii ce ţi se cere mai întâi şi mai întâi când vrei să te însori? Numele, am spus fără să gândesc. Fermin a făcut molcom semn că da. Nu mă gândisem la chestia asta până atunci. Brusc, am priceput dilema pe care o înfrunta bunul meu prieten. Îţi aminteşti ce ţi-am spus în urmă cu mulţi ani, Daniel? Îmi aminteam perfect. În timpul războiuluicivil, graţie sinistrelor oficii ale inspectorului Fumero, care pe atunci şi înainte de a deveni fascist era măcelar în slujba comuniştilor, prietenul meu nimerise la puşcărie şi fusese pe punctul de a-şi pierde minţile şi viaţa. Când izbutise să iasă, viu ca prin minune, hotărâse să-şi ia o altă identitate şi să-şi şteargă trecutul. Muribund, luase un

nume de pe un afiş vechi, care anunţa o coridă de tauri la arena Monumental. Aşa se născuse Fermin Romero de Torres, bărbatul care-şi inventa povestea zi de zi. De aia nu voiai să completezi formularele pentru parohie, am zis. Fiindcă nu poţi folosi numele deFermin Romero de Torres. Fermin a încuviinţat. Ei, sunt sigur că putem obţine acte noi. Ţi-l aminteşti pe locotenentul Palacios, care a plecat dinpoliţie? Predă educaţie fizică într-un gimnaziu din Bonanova, dar a trecut odată pe la anticariat şi, tot sporovăind, mi-a zis că există o întreagă piaţă subterană de acte noi pentru cei ce revin în ţară după ce au trăit ani la rând în străinătate şi că el cunoaşte pe unul care are un atelier lângă Atarazanas[21] şi legături în poliţie, care pentru o sută de pesete obţine şi înregistrează la minister pentru oricine o carte de identitate nouă. Ştiu asta. Îl chema Heredia. Un artist. Îl chema? Da, acum vreo două luni l-au găsit plutind în port. Au spus că tipul căzuse de pe o şalupă, pe când se plimba până la dig. Cu mâinile legate la spate. Umorul practicat de fascia. Îl cunoşteai? Am avut de-a face cu el. Deci ai hârtii care dovedesc că eşti Fermin Romero de Torres... Heredia mi-a făcut rost de ele în 1939, spre sfârşitul războiului. Pe atunci era mai uşor, totul era unhaos şi, când oamenii şi-au dat seama că vaporul lua apă, îţi vindeau pe zece pesete chiar şi un blazon onomastic. Şi atunci de ce nu-ţi poţi folosi numele? Fiindcă Fermin Romero de Torres a murit în 1940. Erau vremuri grele, Daniel, mult mai grele ca acum. Nici un an n-a trăit bietul de el. A murit? Unde? Cum? În închisoarea din castelul Montjuic. În celula numărul 13. Mi-a venit în minte dedicaţia pe care străinul o scrisese pentru Fermin pe exemplarul din Contele de Monte-Cristo. Lui Fermín Romero de Torres, care a revenit dintre morţi şi are cheia viitorului. 13 În noaptea aceea ţi-am povestit doar o mică parte a istoriei, Daniel. Credeam că ai încredere în mine. Ţi-aş încredinţa propria viaţă cu ochii închişi. Nu e vorba de asta. Dacă ţi-am povestit doar o partedin istorie a fost ca să te protejez.

Să mă protejezi? Pe mine? De ce? Fermin a lăsat ochii în jos, copleşit.- De adevăr, Daniel... de adevăr.

Partea a doua Dintre morți

1

Barcelona, 1939 Deţinuţii noi erau aduşi noaptea, în maşini ori furgonete negre, care traversau oraşul în linişte, plecând de la comisariatul de pe Via Layetana fără ca nimeni să le dea vreo atenţie sau să vrea să le observe. Vehiculele Brigăzii Sociale[22] urcau pe vechea şosea care suia pe Montjuic şi mulţi povesteau că, văzând cum silueta castelului se profila în înălţime, pe norii negri ce şerpuiau dinspre mare, ştiuseră că naveau să mai iasă vii de acolo. Fortăreaţa era ancorată în vârful stâncii, suspendată între mare la răsărit, covorul de umbre pe care îl desfăşura Barcelona la miazănoapte şi oraşul nesfârşit al morţilor la miazăzi, bătrânul cimitir de pe Montjuic, a cărui duhoare escalada stânca şi se infiltra printre fisurile pietrei şi gratiile celulelor. Pe vremuri, oraşul fusese bombardat din castel cu tunurile, dar, la abia câteva luni după căderea Barcelonei, în ianuarie, şi după înfrângerea finală, în aprilie, moartea îşi făcuse cuib acolo în tăcere, iar barcelonezii, prizonieri în cea mai lungă noapte din istoria lor, preferau să nu ridice privirile spre cer, ca să nu recunoască silueta închisorii în vârful dealului. La intrare, deţinuţilor politici li se dădea un număr, în mod normal cel al celulei pe care urmau s-o ocupe şi în care, probabil, aveau să şi moară. Pentru majoritatea chiriaşilor, cum îi plăcea unui gardian să-i numească, drumul către castel era doar de dus. În noaptea când chiriaşul numărul 13 a ajuns la Montjuic ploua cu găleata. Mici şiroaie de apă înnegrită sângerau pe zidurile din piatră, iar aerul duhnea a pământ răscolit. Doi ofiţeri l-au escortat până la o sală unde nu erau decât o masă metalică şi un scaun. Un bec chior atârna din tavan şi pâlpâia ori de câte ori slăbea pulsul generatorului. Acolo a rămas în jur de jumătate de ceas, aşteptând în picioare, cu hainele ude şi sub paza unei santinele înarmate cu o puşcă. În sfârşit, a auzit paşi, uşa s-a deschis, şi a intrat un tânăr sub treizeci de ani. Purta un costum de lână, recent călcat, şi mirosea a colonie. N-avea aerul marţial al militarului de carieră ori al ofiţerului de poliţie. Ci trăsături dulci şi gesturi amabile. Deţinutul şi-a zis că făcea paradă de maniere de cuconaş şi avea aerul condescendent al celui ce se simte superior locului pe care îl ocupă şi scenei pe care evoluează. Pe chip, cei mai remarcabili erau ochii. Albaştri, pătrunzători, plini de lăcomie şi resentimente. Doar în ei, în spatele faţadei de eleganţă studiată şi gesturi cordiale, îi puteai intui natura. Ochelarii rotunzi îi măreau privirea, iar părul uns cu briantină şi dat pe spate îi conferea un aer vag manierist, incongruent cu decorul sinistru. Individul s-a aşezat pe scaunul din spatele mesei şi a deschis dosarul din mână. După ce-a analizat sumar conţinutul acestuia, şi-a împreunat mâinile, sprijinindu-şi bărbia pe buricele degetelor, şi l-a privit lung pe deţinut. Scuzaţi-mă, dar cred că s-a produs o confuzie... Lovitura de chiulasă în stomac i-a tăiat deţinutuluirespiraţia, aşa că a căzut jos, încovrigându-se.

Vorbeşte doar când domnul director te întreabă ceva, i-a sugerat santinela. În picioare, a poruncit domnul director cu voce tremurândă, încă prea puţin obişnuită să ordone. Deţinutul a izbutit să se ridice în capul oaselor şi a înfruntat privirea incomodă a domnului director. - Numele? Fermin Romero de Torres. Deţinutul a citit în ochii albaştri dispreţ şi lipsă de interes. Ce fel de nume e ăsta? Mă crezi idiot? Haide: numele, cel adevărat. Deţinutul, un omuleţ sfrijit, i-a întins hârtiile sale domnului director. Santinela i le-a smuls din mână şi le-a dus la masă. Domnul director a aruncat o simplă privire şi a plescăit din buze, zâmbind. Altul de-ai lui Heredia, a șoptit înainte de-a arunca actele la coş. Hârtiile astea nus valabile, Îmi spui cum te , cheamă ori trebuie să devenim serioşi? Chiriaşul numărul 13 a încercat să spună câteva vorbe, dar îi tremurau buzele şi abia a fost în stare să bâiguie ceva inteligibil. Nu te teme, băiete, că nu mâncăm oameni. Ce ţi-au zis? Sunt mulţi roşii de tot căcatul care nu facdecât să împrăştie calomnii pe-aici, dar la noi, dacă vor să colaboreze, oamenii sunt bine trataţi, ca spanioli. Hai, dezbracă-te. Chiriaşul a părut să şovăie o clipă. Domnul director a lăsat ochii în pământ, ca şi cum toată situaţia îl deranja şi doar îndărătnicia deţinutului îl reţinea acolo. O clipă mai târziu, santinela i-a tras a doua lovitură de chiulasă, de astă dată în rinichi, care l-a trântit din nou la pământ. L-ai auzit pe domnul director. Scoate totul de pe tine. N-avem toată noaptea la dispoziţie. Chiriaşul numărul 13 a izbutit să se pună în genunchi şi, stând aşa, a ieşit din hainele-i însângerate şi murdare. Când a rămas gol puşcă, santinela i-a înfipt ţeava puştii sub un umăr şi l-a forţat să se ridice. Domnul director a ridicat privirea peste masă şi a schiţat un gest de dezgust văzând arsurile care îi acopereau torsul, bucile şi mare parte din coapse. Campionul nostru pare să fie un vechi cunoscut al lui Fumero, a comentat santinela. Tu să taci, a ordonat domnul director, nu prea convins. S-a uitat nerăbdător la deţinut şi a observatcă acesta plângea. Haide, nu mai plânge şi spune-mi cum te cheamă. Deţinutul şi-a murmurat iar numele.- Fermin Romero de Torres... Domnul director a oftat, sătul. Uite ce-i, încep să-mi pierd răbdarea. Vreau să te ajut şi n-am chef să-l sun pe Fumero şi să-i spuncă eşti aici... Deţinutul a început să geamă ca un câine rănit şi să tremure atât de violent, încât domnul director, căruia scena îi displăcea în mod evident şi care dorea să încheie totul cât mai repede, a schimbat o privire cu santinela şi, fără o vorbă, s-a mărginit să noteze în registru numele pe care i-l dăduse deţinutul şi să blesteme în şoaptă, - La naiba cu războiul, a murmurat pentru sine când l-au dus pe deţinut în celulă, târându-l gol puşcă prin tunelurile pline cu bălţi.

2

Celula era un dreptunghi întunecos şi umed, cu o gaură mică, practicată în stâncă, prin care intra aer rece. Zidurile erau ciobite şi purtau urmele lăsate de vechii chiriaşi. Unii îşi notaseră nume, date, sau indicii ale propriei existenţe. Altul zmângălise crucifixe în tenebre, dar cerul nu părea să fi observat. Drugii care închideau celula erau din fier ruginiu şi lăsau urme roşii pe mâini. Fermin se ghemuise pe un prici, încercând să-şi acopere goliciunea cu câteva zdrenţe care, a presupus, ţineau loc de pătură, saltea şi pernă. Bezna avea nuanţe ruginii, ca pâlpâirea unei lumânări muribunde. După o vreme, ochii i s-au obişnuit cu negura perpetuă şi auzul i s-a ascuţit, putând să aprecieze mişcările uşoare ale unor trupuri prin litania burlanelor şi ecourilor, adusă de curentul de aer ce se filtra din exterior. Fermin era de jumătate de ceas acolo, când a observat ceva nelămurit în penumbra din celălalt capăt al celulei. S-a ridicat, s-a apropiat încet şi a descoperit un sac din prelată murdară. Frigul şi umezeala începuseră să-i intre în oase şi, cu toate că duhoarea ce venea dinspre sacul presărat cu pete negre nu invita la ipoteze fericite, Fermin şi-a zis că poate acesta conţinea uniforma de deţinut pe care nimeni nu se deranjase să i-o dea şi, dacă avea noroc, o pătură cu care să se învelească. A îngenuncheat în faţa sacului şi a desfăcut nodul de la unul din capete. Dând deoparte prelata, flacăra tremurândă a lumânărilor care pâlpâiau pe coridor a dezvăluit ceea ce pentru o clipă luase drept chipul unei păpuşi, un manechin aidoma celor pe care croitorii le ţineau în vitrine, pentru a-şi expune costumele. Duhoarea şi dezgustul l-au făcut să priceapă că nu era nici o păpuşă. Astupându-şi nasul şi gura cu o mână, a îndepărtat prelata de tot şi s-a tras înapoi, mergând de-andăratelea până a atins zidul celulei. Părea leşul unui adult de vârstă nelămurită, între patruzeci şi şaptezeci şi cinci de ani, şi nu putea cântări mai mult de cincizeci de kilograme. Pletele lungi şi barba colilie îi acopereau bună parte din torsul scheletic. Mâinile doar piele şi os, cu unghii lungi, răsucite, păreau gheare de pasăre. Avea ochii deschişi, cu cornee zbârcite ca rodul prea copt. Gura rămăsese întredeschisă, iar limba, umflată şi negricioasă, era blocată de dinţii putrezi. Scoate-i hainele, înainte de-a fi luat de aici, a ajuns până la el un glas dintr-o celulă aflată decealaltă parte a coridorului. Nimeni n-are să-ţi dea altele până luna viitoare. Fermin a ascultat umbra şi a zărit ochii strălucitori care îl urmăreau din cealaltă celulă. Nu-ţi fie teamă, bietul de el nu mai poate face rău nimănui, l-a asigurat glasul. Fermin a încuviinţat şi s-a apropiat iar de sac, întrebându-se cum să facă. Te rog să mă ierţi, i-a şoptit mortului. Dumnezeu să te odihnească în pace şi să te ia la el. Era ateu, l-a informat glasul din celula de vizavi. Fermin a înţeles şi a renunţat la ceremonii. Frigulinundase locul, îl pătrunsese până la oase şi părea să insinueze că acolo

politeţea era absolut inutilă. Şi-a ţinut respiraţia şi s-a pus pe treabă. Hainele miroseau ca şi leşul. Rigor mortis punea deja stăpânire pe el, iar sarcina de a-l dezbrăca s-a dovedit mai grea decât crezuse. După ce l-a despuiat, Fermin a repus stârvul în sac şi l-a închis cu un nod marinăresc, cu care nu s-a fi putut lupta nici marele Houdini[23]. În sfârşit, gătit cu hainele zdrenţuite şi pestilenţiale, s-a întins iar pe prici, întrebându-se câți mai purtaseră acea uniformă. Mulţumesc, a spus în cele din urmă. Nu merită, i-a răspuns glasul din cealaltă parte a coridorului. Fermin Romero de Torres, la dispoziţia dumneavoastră. David Martin. Fermin s-a încruntat. Numele îi era familiar. Vreo cinci minute şi-a tot răscolit amintiri şi ecouri, şi brusc i-a căzut fisa, rememorând după-amiezile petrecute într-un colţ al bibliotecii Del Carmen, unde devorase cărţi cu coperte şi titluri ţipătoare. Martin, scriitorul? Cel cu Oraşul blestemaţilor? Din umbră s-a auzit un oftat. În ţara asta nimeni nu mai respectă pseudonimele. Iertaţi-mi indiscreţia. Dar fiind un devotat scolastic al cărţilor, ştiu că dumneavoastră ţineaţi panacelebrului lgnatius B. Samson... La dispoziţia dumneavoastră. E o plăcere să vă cunosc, domnule Martin, chiar dacă în împrejurări atât de nefericite, fiindcă văadmir de ani de zile şi... Da' mai ţineţi-vă gura, porumbeilor, că aici unii vor să doarmă, a mugit un glas acru, parcă dincelula vecină. Ie-te c-a grăit şi bucuria casei, s-a repezit o a doua voce de pe coridor, ceva mai depărtată. Nu-i daatenţie, Martin, că aici, dacă dormi, te halesc ploşniţele de viu de la ciocan în sus. Haide, Martin, de ce nu ne spui o poveste? Una cu Chloe... Asta ca să ţi-o freci ca un maimuţoi, a replicat glasul ostil. Amice Fermin, l-a informat Martin din celula lui, am plăcerea să ţi-i prezint pe numărul 12, căruia-idisplace totul, orice-ar fi, şi pe numărul 15, insomniac şi cult, ideologul oficial al acestui coridor. Ceilalţi vorbesc puţin, în special numărul 14. Vorbesc atunci când am ceva de spus, a intervenit o voce gravă şi îngheţată, despre care Fermin apresupus că-i aparţinea numărului 14. Dacă toţi cei de-aici am face la fel, neam bucura de nopţi liniştite. Fermin a analizat acea comunitate atât de specială. Bună seara tuturor. Eu sunt Fermin Romero de Torres, şi e o plăcere să vă cunosc. Plăcerea e doar a ta, a replicat numărul 12. Fii bine-venit, şi sper ca şederea aici să-ţi fie scurtă, a zis numărul 14. Fermin a mai aruncat o privire sacului cu cadavrul şi a înghiţit în sec. Ăsta a fost Lucio, fostul număr 13, a explicat Martin.

Nu ştim nimic despre bietul de el, era mut. Un glonţ i-a făcut praf laringele în bătălia de pe Ebru. - Ce păcat că numai lui, a răspuns numărul 19. De ce-a murit? a întrebat Fermin. Aici mori de stat, a zis numărul 12. N-ai nevoie de nimic altceva.

3

Rutina era utilă. O oră pe zi, deţinuţii de pe primele două coridoare erau scoşi la soare, ploaie ori ce mai puteau găsi în curtea interioară cu fosă. Mâncarea era un blid şi jumătate de ciulama rece, grasă şi cenuşie, de natură necunoscută, cu gust rânced, cu care, după câteva zile de crampe la stomac provocate de foame, deţinuţii se obişnuiau. Era adusă pe la jumătatea dupăamiezii şi, cu timpul, toţi învăţau să-i dorească sosirea. O dată pe lună, deţinuţii predau hainele murdare şi primeau altele care, în principiu, trecuseră un minut printr-un cazan cu apă în clocot, deşi ploşniţele nu păreau s-o confirme. Duminica se oficiau liturghii la care li se recomanda să asiste şi pe care nimeni nu îndrăznea să le piardă, fiindcă popa făcea prezenţa şi nota numele celor care lipseau. Două absenţe echivalau cu o săptămână de post. Trei, cu o vacanţă de o lună într-o celulă izolată din turn. Coridoarele, patioul şi locurile pe unde treceau deţinuţii erau foarte bine păzite. Santinele înarmate cu puşti şi pistoale patrulau prin închisoare; când chiriaşii nu erau în celule, era cu neputinţă să nu zăreşti oriunde cel puţin o duzină dintre ele, cu ochiul atent şi arma gata să tragă. Lor li se adăugau, în chip mai puţin ameninţător, temnicerii. Nici unul dintre ei n-arăta a militar, iar printre deţinuţi se generalizase opinia că erau un grup de nefericiţi care nu-şi putuseră găsi un loc de muncă mai bun în acele zile de mizerie. Fiecare coridor avea un temnicer care, înarmat cu un mănunchi de chei, lucra în ture de douăsprezece ore, stând aşezat pe un scaun într-un capăt al coridorului. Cei mai mulţi dintre ei se fereau să fraternizeze cu deţinuţii, să li se adreseze sau chiar să-i privească mai mult decât strictul necesar. Singurul despre care se presupunea că putea fi o excepţie era un nefericit poreclit Bebo, care îşi pierduse un ochi într-un bombardament aerian, pe când era paznic de noapte la o fabrică din Pueblo Seco. Se spunea că Bebo ar fi avut un frate geamăn deţinut într-o închisoare din Valencia şi că, poate tocmai de aceea, se purta cu oarecare amabilitate cu chiriaşii şi, când nu-l vedea nimeni, le dădea apă de băut, câte-un codru de pâine uscată sau orice altceva mai putea smulge din prada în care santinelele transformau pachetele trimise de familiile deţinuţilor. Lui Bebo îi plăcea să-şi tragă scaunul până la celula lui David Martin şi să asculte poveştile pe care scriitorul le spunea uneori celorlalţi deţinuţi. În acel infern nepereche, Bebo era cel care se asemuia mai mult şi mai mult cu un înger.

Îndeobşte, după liturghia duminicală, domnul director adresa câteva vorbe lămuritoare deţinuţilor. Nu ştiau despre el decât că se numea Mauricio Valls şi că înainte de război fusese un modest aspirant la calitatea de literat, care lucra ca secretar si om bun la toate al unui autor local destul de faimos, rivalul regretatului don Pedro Vidal. În clipele libere, traducea clasici greci şi latini, edita împreună cu alte două suflete gemene o publicaţie pamfletară cu ambiţii culturale mari şi circulaţie mică şi organiza şezători culturale de salon, unde un batalion de eminenţe afine deplora starea de lucruri, profeţind că, dacă într-o zi aveau să aibă ei pâinea şi cuţitul, lumea avea să fie un rai. Părea să tindă spre existenţa cenuşie şi amară a mediocrilor pe care Dumnezeu, în nesfârşita-i cruzime, i-a binecuvântat cu delirul grandorii şi orgoliul titanilor. Războiul îi rescrisese destinul la fel ca pe atâtea altele, iar soarta i se schimbase când, şi din întâmplare, dar şi în urma unei căsătorii bănoase, Mauricio Valls, îndrăgostit până atunci doar de minunatui talent şi alesu-i rafinament, se însurase cu fiica unui potent industriaş, pe ale cărui tentacule se baza mare parte din bugetul generalului Franco şi al trupelor lui. Logodnica era cu opt ani mai mare decât Mauricio şi imobilizată de la treisprezece ani întrun scaun cu rotile, roasă de o boală congenitală, care îi devora muşchii şi viaţa. Nici un bărbat n-o privise vreodată în ochi şi n-o luase de mână ca să-i spună că era frumoasă şi s-o întrebe cum o chema. Mauricio, care era, în fond, ca toţi literaţii fără talent, un bărbat pe cât de practic, pe atât de vanitos, a fost primul şi ultimul care a făcut-o, iar un an mai târziu, perechea s-a căsătorit la Sevilla, în prezenţa unui invitat de parcă, generalul Queipo de Llano[24], şi a altor minţi luminate din aparatul naţional. - Vei face carieră, Valls, i-a prezis chiar Serrano Suner [25], primindu-l în audienţă privată la Madrid, când Valls venise să cerşească postul de director al Bibliotecii Naţionale. Spania trece prin clipe grele, şi orice spaniol de condiţie bună trebuie să pună umărul, ca să putem ţine piept hoardelor marxiste ce năzuiesc să ne corupă bogăţia spirituală, a anunţat cumnatul Conducătorului, strălucitor într-o uniformă de amiral de operetă. - Excelenţă, puteţi conta pe mine, s-a oferit Valls. Pentru orice. „Orice" s-a dovedit a fi un post de director, dar nu al minunatei Biblioteci Naţionale, cum dorea el, ci al unei puşcării penale cu reputaţie lugubră, cocoţată pe o stâncă deasupra Barcelonei. Lista apropiaţilor şi favoriţilor de numit în posturi prestigioase era lungă şi prolixă, iar Valls, cu toate strădaniile lui, se afla în treimea inferioară. - Ai răbdare, Valls. Eforturile dumitale vor fi răsplătite. Astfel şi-a primit Mauricio Valls primalecţie din complexa artă naţională a manipulării şi avansării după orice schimbare de regim: mii de acoliţi şi convertiţi participau la urcuş, iar competiţia era foarte acerbă.

4

Cel puţin, aşa spunea legenda. Cumulul neconfirmat al bănuielilor, ipotezelor şi zvonurilor de mâna a treia ajunsese la urechile deţinuţilor pe căi dubioase, deschise de directorul anterior, destituit la doar două săptămâni de când era la conducere şi otrăvit de resentimente contra arivistului venit să-i fure titlul pentru care luptase de-a lungul întregului război. Directorul care pleca n-avea pile de familie şi comisese fatidicul precedent de a fi fost găsit beat şi făcând comentarii haioase despre Generalisimul tuturor Spaniilor şi despre surprinzătoarea asemănare a acestuia cu Greierul vorbitor[26], Înainte de-a fi îngropat într-un post de director adjunct al unei închisori din Ceuta, proferase injurii despre don Mauricio Valls oricui voise să le asculte. Era mai presus de orice îndoială că nimănui nu i se îngăduia să se refere la Valls decât cu apelativul de „domnul director". Versiunea oficială, aleasă chiar de el, susţinea că don Mauricio era un literat de recunoscut prestigiu, cu un intelect cultivat şi o fină erudiţie, dobândită în anii de studii la Paris, şi, mai presus de şederea temporară în sectorul penitenciar al regimului, avea destinul şi misiunea de a educa poporul simplu al Spaniei decimate şi de a-l învăţa să cugete, cu ajutorul unui ales cerc de intelectuali de aceeaşi sorginte cu el. Adesea, discursurile lui conţineau lungi citate din scrierile, poemele ori articolele pedagogice pe care le publica asiduu în presa naţională despre literatură, filosofie şi necesara renaştere a gândirii occidentale. Dacă deţinuţii aplaudau puternic la sfârşitul acelor sesiuni magistrale, domnul director făcea un gest magnanim, şi temnicerii împărţeau ţigări, lumânări sau orice alt obiect de lux din lotul de donaţii şi pachete trimise de familiile lor. Lucrurile cele mai ispititoare erau în prealabil confiscate de temniceri, care le duceau acasă sau uneori le vindeau chiriaşilor, dar era bună şi o piatră. Morţii din cauze naturale sau vag induse, de regulă între unu şi trei pe săptămână, erau strânşi la miezul nopţii, cu excepţia sfârşitului de săptămână sau a sărbătorilor oficiale; atunci, leşul rămânea în celulă până luni sau până în prima zi lucrătoare, ţinându-i îndeobşte de urât noului chiriaş. Când deţinuţii anunţau că unul de-ai lor dăduse ortul popii, venea un temnicer, îi verifica pulsul ori respiraţia, apoi îl băga într-unul dintre sacii de prelată folosiţi în acest scop. Odată legat sacul, mortul zăcea în celulă, aşteptând ca pompele funebre din vecinul cimitir Montjuic să vină să-l ia. Nimeni nu ştia ce se făcea cu sacii şi, întrebat, Bebo refuzase să răspundă şi lăsase ochii în jos. La fiecare cincisprezece zile, avea loc un proces judiciar militar foarte sumar, iar condamnaţii erau împuşcaţi în zorii zilei. Uneori, plutonul de execuţie mi izbutea să atingă nici un organ vital, din pricina stării proaste a puştilor sau a muniţiei, şi urletele împuşcaţilor în agonie, căzuţi în şanţ, se auzeau ceasuri la rând. Alteori, se auzea o explozie şi urletele amuţeau dintr-odată. Printre deţinuţi circula povestea că un ofiţer îi omorâse cu o grenadă, dar nimeni nu putea fi sigur că aceea era într-adevăr explicaţia.

Alt zvon care circula printre deţinuţi era că domnul director obişnuia să primească vinerea dimineaţa în biroul lui femei, fiice, logodnice, chiar şi mătuşi şi bunici ale deţinuţilor. Cu verigheta pitită în primul sertar al mesei lui de scris, le asculta rugile, le cântărea cererile, le oferea o batistă pentru lacrimi şi le accepta darurile şi favorurile de altă natură, acordate pentru făgăduiala unei hrane şi unui tratament mai bune sau a revizuirii sentinţelor neclare ce nu se rezolvau niciodată. Alteori, Mauricio Valls le oferea pur şi simplu biscuiţi pentru ceai şi un pahar cu vin muscat şi dacă, în ciuda mizeriilor vremii şi a hranei proaste, vizitatoarele erau încă bune de privit şi ciupit, le citea din scrierile lui, le mărturisea că traiul cu soţia infirmă era calvarul unui sfânt, arunca în dreapta şi-n stânga vorbe despre cât de mult îşi detesta rolul de temnicer şi despre umilinţa pe care o presupunea faptul că un om de vastă cultură, rafinament şi fineţe ca el era exilat în acel post demn de dispreţ, când destinul său natural era să facă parte din elitele naţionale. Veteranii locului îi sfătuiau pe toţi să nu pomenească de domnul director şi, dacă era posibil, nici să nu se gândească la el. Majoritatea deţinuţilor preferau să vorbească despre familiile rămase departe, despre soţii şi despre ce-şi mai aminteau din viaţa lor. Unii aveau pozele logodnicelor sau soţiilor, pe care le păstrau şi le apărau cu preţul vieţii, dacă vreunul încerca să li le fure. Numeroşi deţinuţi îi explicaseră lui Fermin că mai rele ca orice erau primele trei luni. Apoi, odată pierdută orice speranţă, timpul începea să se scurgă în graba mare, iar zilele fără nici un sens le anesteziau sufletele.

5

Duminica, după ce se încheiau liturghia şi discursul domnului director, câţiva deţinuţi se adunau într-un colţ însorit din patio să fumeze o ţigară şi să asculte poveştile pe care, când era cu mintea limpede, le spunea David Martin. Fermin, care le ştia pe aproape toate, fiindcă citise întreaga serie Oraşul blestemaţilor, li se alătura şi lăsa imaginaţia să-i zboare. Dar adesea Martin nu părea în stare nici măcar să numere până la cinci, iar ceilalţi îl lăsau în pace, să vorbească de unul singur prin colţuri. Fermin îl studia pe îndelete şi uneori îl urma îndeaproape, căci nenorocitul avea ceva care îi strângea sufletul. Cu talentele şi şmecheriile lui, Fermin încerca să obţină pentru Martin ţigări sau chiar zahăr cubic, care îi făceau mare plăcere. - Fermin, ești un om bun. Încearcă să nu lași să se vadă. Martin avea întotdeauna la el o poză veche, pe care îi plăcea s-o privească îndelung. Apărea în ea un domn îmbrăcat în alb, ţinând de mână o fetiţă de vreo zece ani. Amândoi priveau apusul soarelui de pe un debarcader micuţ, din lemn, care avansa pe o plajă, ca o pasarelă întinsă peste ape străvezii. Când Fermin îl întreba despre poză, Martin tăcea şi se mărginea să surâdă, apoi o punea într-un buzunar. - Cine-i fetiţa din poză, domnule Martin? - Nu-s sigur, Fermin. Uneori mă lasă memoria. Nu ţi se întâmplă? - Fireşte. Tuturor ni se întâmplă. Se şoptea că Martin nu prea era în toate minţile, dar la puţină vreme după ce se apucase săl frecventeze, Fermin începuse să suspecteze că bietul de el era şi mai dus cu pluta decât bănuiau deţinuţii. Din când în când, era mai lucid ca toţi ceilalţi, dar adesea nu părea să ştie unde se afla şi vorbea de locuri şi oameni care era vădit că nu existau decât în mintea sau amintirea sa. Fermin se deştepta adesea în zori şi-l auzea pe Martin vorbind de unul singur în celulă. Se apropia tiptil de gratii, îşi ascuţea auzul şi îl auzea limpede cum se certa cu cineva căruia îi spunea "domnule Corelli" şi care, conform vorbelor pe care le schimba cu el, părea mai mult decât sinistru. Într-o noapte, Fermin a aprins mucul ultimei lumânări; ridicând-o şi îndreptând-o spre celula din faţă, l-a văzut pe Martin singur; ambele glasuri, al lui şi al lui Corelli, veneau de pe aceleaşi buze. Martin se învârtea prin celulă şi, când şi-a încrucişat privirile cu ale sale, lui Fermin i-a fost evident că tovarăşul de coridor nu-l vedea şi se purta ca şi cum zidurile închisorii nu existau, iar discuţia cu ciudatul domn avea loc foarte departe de acolo. - Nu-i da atenţie, a murmurat numărul 15 din umbră. Face în fiecare noapte la fel. E ca un clopoţel. Fericitul. A doua zi de dimineaţă, când Fermin l-a întrebat despre Corelli şi conversaţiile de la miezul nopţii, Martin l-a privit uimit şi s-a mulţumit să surâdă nelămurit. Altă dată, când nu putea

dormi din cauza frigului, Fermin s-a apropiat iar de gratii şi l-a auzit pe Martin vorbind cu alt prieten nevăzut. În noaptea aceea, Fermin a îndrăznit să-l întrerupă. Martin? Sunt Fermin, vecinul din faţă. Te simţi bine? Martin s-a apropiat de zăbrele, şi el i-a zăritchipul scăldat în lacrimi. Domnule Martin? Cine-i Isabella? Tocmai vorbeai de ea. Martin l-a privit lung. Isabella e singurul om bun din lumea asta de căcat, a răspuns cu o asprime neobişnuită la el. Dacă nar fi ea, ar merita să dau foc lumii şi s-o las să ardă până n-ar mai rămâne nici cenuşa din ea. Iartă-mă, Martin. N-am vrut să te supăr. Martin s-a tras în beznă. A doua zi l-au găsit tremurând într-o baltă de sânge. Martin profitase de faptul că Bebo adormise În scaun şi-şi frecase încheieturile mâinilor de piatră pânăşi deschisese venele. Când l-au pus pe prici, era atât de palid, că Fermin şi-a închipuit că n-avea să-l mai vadă. Nu-ţi face griji pentru prietenul tău, Fermin, a zis numărul 15. Dacă ar fi altul, ar ajunge direct însac, dar domnul director n-are să-l lase pe Martin să moară. Nimeni nu ştie de ce. Celula lui David Martin a stat goală cinci săptămâni. Când Bebo l-a adus în braţe, purtând o pijama albă, ca de copil, avea mâinile bandajate până la coate. Nu-şi aducea aminte de nimeni şi şi-a petrecut prima noapte vorbind singur şi râzând. Bebo şi-a instalat scaunul în faţa gratiilor şi l-a păzit toată noaptea, dându-i cuburi de zahăr, pe care le furase din camera ofiţerilor şi le ascunsese prin buzunare. Domnule Martin, vă rog, nu mai spuneţi chestii din astea, că are să vă bată Dumnezeu, îi şopteatemnicerul între două bucăţele de zahăr. În lumea reală, numărul 12 fusese doctorul Roman Sanahuja, şeful Serviciului de Medicină Internă al Spitalului Clinic, un bărbat integru, tăbăcit de furii şi deliruri ideologice, trimis la castel de conştiinţa şi refuzul lui de a-şi turna colegii. De regulă, deţinuţilor nu li se recunoşteau nici meseria, nici vreun câştig între acele ziduri. Decât dacă îi erau utili domnului director. Iar doctorului Sanahuja i s-a recunoscut curând utilitatea. Din nefericire, aici n-am resursele medicale dorite, i-a explicat domnul director. În realitate, regimul are alte priorităţi şi nu se prea sinchiseşte dacă unul dintre voi putrezeşte de cangrenă în celulă. După lupte îndelungate, am primit o trusă medicală prost echipată şi un cârpaci de doctoraş pe care nu cred că l-ar primi nici să dea cu mătura la Facultatea de Medicină Veterinară. De asta şi stăm cum stăm. Dar ştiu că, înainte de-a ceda în faţa amăgirilor neutralităţii, erai un medic recunoscut. Pentru motive fără nici o însemnătate, sunt deosebit de interesat ca deţinutul David Martin să nu ne părăsească înainte de vreme. Dacă accepţi să colaborezi, dându-ne o mână de ajutor pentru a-l menţine într-o stare de sănătate rezonabilă în aceste împrejurări, te asigur că-ţi voi face şederea aici mai suportabilă şi voi avea personal grijă să-ţi fie revizuit cazul, astfel încât ea să se scurteze. Doctorul Sanahuja a acceptat.

Mi-a ajuns la urechi că unii deţinuţi zic că lui Martin îi filează o lampă, cum spuneţi voi. Aşa-i? aîntrebat domnul director. Nu-s psihiatru, dar după modesta mea opinie Martin e vizibil dezechilibrat. Domnul director i-a cântărit consideraţiile. Şi, în opinia ta facultativă, cât crezi că ar mai putea rezista? a întrebat. Vreau să spun, în viaţă. Nu ştiu. Condiţiile de detenţie sunt insalubre şi ... Şi întreg la minte? Cât crezi că mai poate rămâne aşa? Nu prea mult, presupun. Înţeleg. Domnul director i-a oferit o ţigară, însă doctorul a refuzat-o. Îl apreciezi, nu-i aşa? Abia dacă-l cunosc, a replicat doctorul. Pare să fie un om bun. Directorul a surâs. Şi un scriitor foarte prost. Cel mai prost din ţara asta. Domnul director e expert internaţional în literatură. Eu nu mă pricep. Domnul director l-a privit cu răceală. Pentru impertinenţe mai mici am trimis alţi deţinuţi câte trei luni la izolator. Puţini supravieţuiesc,iar cei ce rămân în viață se întorc în stare mai proastă decât amicul Martin. Să nu crezi că diploma îţi oferă vreun privilegiu. În dosarul tău scrie că afară ai o soţie şi trei fiice. Soarta ta şi a familiei tale depinde de cât de util îmi vei fi. E limpede? Doctorul Sanahuja a înghiţit în sec. Da, domnule director.- Mulţumesc, doctore. Periodic, directorul îi cerea lui Sanahuja să-l vadă pe Martin, căci gurile rele ziceau că n-avea prea mare încredere în medicul rezident al închisorii, un măcelar viclean care, tot redactând certificate de deces, părea să fi uitat că există îngrijiri preventive şi pe care l-a şi concediat nu mult după aceea. - Cum îi merge pacientului, doctore? E slăbit. Deja. Şi demonii din el? Tot mai fantazează şi vorbeşte singur? Nu se observă nici o schimbare. Am citit în ABC un articol magnific în care prietenul meu Sebastian Jurado analizează schizofrenia, răul poeţilor. N-am pregătirea necesară pentru un asemenea diagnostic. Dar îl poţi ţine în viaţă, e adevărat? Încerc. Fă mai mult decât atât. Gândeşte-te la fiicele tale. Sunt foarte tinere. Şi atât de lipsite de apărare printre numeroşii ticăloşi şi comunişti care stau încă ascunşi peste tot.

În timp, doctorul Sanahuja l-a îndrăgit până la urmă pe Martin şi într-o zi, pe când fumau împreună nişte chiştoace, i-a povestit lui Fermin tot ce ştia din istoria acelui om pe care unii, glumind pe seama aiurelilor şi a condiţiei lui de lunatic oficial al puşcăriei, îl porecliseră „Prizonierul cerului".

6

Dacă vrei să-ţi spun adevărul, eu cred că, atunci când l-au adus aici, lui David Martin îi mergea rău deceva vreme. Ai auzit vorbindu-se de schizofrenie, Fermin? E una dintre noile vorbe favorite ale domnului director. E ceea ce civililor le place să numească „a fi într-o ureche". Fără glumă, Fermin. E o boală foarte gravă. Nu-i specialitatea mea, dar am cunoscut câteva cazuri: pacienţii aud adeseori voci, văd şi-şi amintesc persoane ori întâmplări care nu s-au petrecut nicicând... Mintea se degradează treptat, iar bolnavii nu pot discerne între realitate şi ficţiune. Ca şaptezeci la sută dintre spanioli... Şi crezi că bietul Martin suferă de aşa ceva, doctore? Nu ştiu sigur. Îţi repet: nu-i specialitatea mea, dar cred că prezintă unele dintre simptomele cele maicomune. Poate că, în cazul lui, boala e o binecuvântare ... Nicicând nu-i o binecuvântare, Fermin. Şi el ştie că este, să spunem, atins? Nebunul crede întotdeauna că ceilalţi sunt nebuni. Asta spuneam şi eu despre cei şaptezeci la sută dintre spanioli... O santinelă îi privea din gheretă, vrând parcă să le citească vorbele de pe buze. Vorbeşte mai încet, să nu dăm de belea. Doctorul i-a făcut semn lui Fermin să dea o raită împreună, şi s-au îndreptat spre celălalt capăt al curţii interioare. În vremurile noastre, chiar şi pereţii au urechi, i-a atras atenţia. N-ar mai lipsi decât să aveţi o jumătate de creier împreună, şi poate că ieşim din asta, a replicatFermin. Ştii ce mi-a spus Martin prima oară când l-am consultat la cererea domnului director? Doctore, cred că am descoperit singurul mod de-a ieşi din această temniţă.- Care? Să fiu mort. N-ai un mod mai practic?

Ai citit Contele de Monte-Cristo, doctore? Când eram copil. Aproape nu mi-l amintesc. Atunci reciteşte-l. Găseşti totul acolo. N-am vrut să-i spun că domnul director pusese să se scoată din biblioteca închisorii toate romanele de Alexandre Dumas, Dickens, Gald6s şi mulţi alţi autori, căci le considera lături pentru distracţia plebei cu gustul needucat, şi le înlocuise cu o colecţie de romane şi povestiri inedite, scrise de el şi de câţiva prieteni de-ai lui, legate în piele de Valenti, un deţinut specializat în arte grafice, pe care, după ce şi-a încheiat treaba, l-a lăsat să moară de frig, obligându-l să stea în patio pe ploaie, cinci nopţi de ianuarie la rând, fiindcă acestuia i se năzărise să facă glume pe seama prozei lui elegante. Valenti izbutise astfel să iasă din închisoare după metoda lui Martin: mort. Cât am stat acolo, ascultând ce discutau temnicerii, am priceput că David Martin ajunsese în închisoare chiar la insistenţele domnului director. Era întemniţat la Modelo, acuzat de un şir de crime cărora mă îndoiesc că li se dădea prea mare crezare. Printre altele, ziceau că, pradă geloziei, îi ucisese pe mentorul şi cel mai bun prieten al lui, bogătaşul Pedro Vidal, scriitor ca şi el, şi pe soţia acestuia, Cristina. Şi că lichidase cu sânge-rece câţiva poliţişti şi pe nu mai ştiu cine. Mai nou, mulţi sunt acuzaţi de multe, nici nu mai ştii ce să-ţi închipui. Mie nu-mi vine să cred că Martin e un ucigaş, dare adevărat şi că în anii războiului am văzut mulţi oameni, din ambele tabere, aruncându-şi masca şi arătând ceea ce erau cu adevărat, naiba să mai ştie. Toată lumea aruncă cu pietre şi apoi arată cu degetul spre vecin. Dacă ţi-aş spune... , a zis Fermin. Fapte că tatăl acestui Vidal e un industriaş puternic, căptuşit până-n măduva oaselor; se spune că afost unul dintre bancherii-cheie ai taberei naţionaliste. Oare de ce câştigă bancherii toate războaiele? În fine, se zice că potentatul Vidal a cerut personal la Ministerul Justiţiei să fie căutat Martin şi săi se dea asigurări că va putrezi _în puşcărie pentru ceea ce le făcuse fiului şi nurorii lui. Se pare că Martin stătuse departe de ţară vreo trei ani şi că l-au găsit lângă frontieră. Eu cred că nu putea fi prea sănătos la minte, dacă hotărâse să revină în Spania, unde îl aşteptau să-l răstignească. Mai ales în ultimele zile de război, când mii de oameni treceau graniţa în sens invers. Uneori te saturi să tot fugi, a zis Fermin. Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci. Presupun că asta şi-a şi spus Martin. Nu ştiu cum a trecut graniţa, dar nişte oameni din Puigcerda auanunţat jandarmii din Garda Civilă, după ce l-au zărit hoinărind prin sat zile la rând, în zdrenţe şi vorbind singur. Nişte păstori au spus că-l văzuseră pe drumul dinspre Bolvir, la doi kilometri de sat. Acolo era o casă veche, căreia i se zicea La Torre del Remei şi care în timpul războiului fusese folosită ca spital pentru răniţii de pe front. Era condusă de un grup de femei cărora, probabil, li se făcuse milă de Martin şi, luându-l drept miliţian, îi dăduseră adăpost şi hrană. Când s-au dus să-l caute, nu mai era acolo, dar în aceeaşi noapte l-au prins mergând pe lacul îngheţat şi încercând să spargă cu o piatră o copcă în gheaţă. La început, au crezut că încerca să se sinucidă şi l-au dus la sanatoriul din

Villa San Antonio. Se pare că un doctor de acolo l-a recunoscut, nu mă întreba cum, şi când numele i-a ajuns la garnizoană, l-au dus la Barcelona. În gura lupului. Că bine zici. Se vede că judecata n-a durat nici două zile. Lista acuzaţiilor ce i sau adus erainterminabilă, abia dacă existau indicii sau dovezi pentru a le susţine, dar, pentru cine ştie ce motiv ciudat, procurorul a determinat mulţi martori să dea declaraţii împotriva lui. Prin sală au trecut duzini de oameni care îl urau pe Martin cu o forţă ce l-a uimit chiar şi pe judecător şi care se presupune că primiseră pomeni de la bătrânul Vidal. Vechi camarazi din anii când lucrase la un jurnal de doi bani, numit Glasul Industriei, literaţi de cafenea, nefericiţi şi invidioşi de tot soiul ieşiseră de prin cloace ca să jure că Martin era vinovat de toate acuzaţiile şi chiar de mai mult. Ştii cum merg lucrurile aici. Din ordinul judecătorului, şi la sfatul lui Vidal tatăl, i-au confiscat toate scrierile şi le-au dat foc, considerându-le subversive, contrare moralei şi bunelor moravuri. La proces, când Martin a declarat că singurul bun obicei pe care el îl apăra era acela de a citi şi că restul era treaba fiecăruia, judecătorul a adăugat alţi zece ani de temniţă la cei nu mai ştiu câţi la care fusese deja condamnat. Se pare că în cursul procesului, în loc să tacă, Martin a răspuns fără teamă la tot ce-l întrebau, săpându-şi până la urmă propriu-i mormânt. În viaţa asta, se iartă totul, numai spunerea adevărului nu. Fapte că l-au condamnat la închisoare pe viaţă. Glasul industriei,jurnalul bătrânului Vidal, a publicat o notă amplă, care îi menţiona detaliat crimele şi, colac peste pupăză, un editorial. Ghici cine îl semna. Distinsul domn director, don Mauricio Valls. Chiar el. Îl numea „cel mai prost scriitor din istorie" şi susţinea că i se distruseseră cărţile fiindcăerau „un afront adus omenirii şi bunului-gust". Asta au zis şi cei de la Palau de la Musica[27], a precizat Fermin. Aici avem crema intelectualităţii internaţionale. Doar spunea Unamuno: să inventeze ei, că noi vom opina. Nevinovat sau nu, după ce s-a văzut umilit în public şi a privit cum ardeau toate paginile pe care lescrisese, Martin a nimerit într-o celulă din închisoarea Modelo, unde probabil că ar fi murit în câteva săptămâni, dacă domnul director, care urmărise cazul cu maxim interes şi nu se ştie de ce era obsedat de Martin, n-ar fi avut acces la dosarul lui şi n-ar fi cerut să fie mutat aici. Martin mi-a povestit că, în ziua când sosise aici, Valls pusese să fie adus în biroul lui şi îi ţinuse unul dintre discursurile sale. „Martin, chiar dacă eşti un criminal dovedit şi cu siguranţă un subversiv convins, ceva ne uneşte. Amândoi suntem oameni de litere şi, chiar dacă ţi-ai dedicat cariera distrusă scrierii de gunoaie pentru masele ignorante şi lipsite de călăuză intelectuală, eu cred că e posibil să mă ajuţi şi astfel săţi răscumperi greşelile. Am o serie de romane şi poeme la care am lucrat în ultimii ani. Sunt de un înalt nivel literar, însă, din nefericire, mă îndoiesc serios că în ţara asta de analfabeţi există mai mult de trei sute de cititori capabili să le priceapă şi să le aprecieze valoarea. De aceea, m-am gândit că poate tu, cu curva ta de meserie, eşti aproape de vulgul care citeşte în tramvaie şi m-ai putea ajuta să fac unele mici schimbări pentru a-mi apropia opera de tristul nivel al cititorilor din această ţară. Dacă accepţi să colaborezi, te asigur că-ţi

poţi face viaţa mult mai plăcută. Pot chiar să determin redeschiderea cazului tău. Mica ta prietenă... Cum o cheamă? A, da, Isabella. O bomboană, dacă mi-e îngăduit comentariul. În fine, mica ta prietenă a venit şi mi-a povestit că a angajat un tânăr avocat, un oarecare Brians, şi că a reuşit să adune banii necesari pentru apărarea ta. Să nu ne amăgim: amândoi ştim că ai un caz fără nici o bază şi că ai fost condamnat în temeiul unor mărturii discutabile. Pari săţi faci duşmani cu mare uşurinţă, Martin, inclusiv printre oameni de a căror existenţă sunt sigur că, probabil, n-ai habar. Nu comite greşeala de a-ţi mai face un duşman, pe mine, Martin. Eu nu-s unul dintre aceşti nenorociți. Între zidurile astea, eu, ca să ţi-o spun în cuvinte simple, sunt Dumnezeu." Nu știu dacă Martin a acceptat propunerea domnului director sau nu, dar trebuie să cred că da, fiindcă e în viaţă şi e limpede că Dumnezeul nostru particular continuă să fie interesat ca această situaţie să nu se schimbe, cel puţin pentru moment. Chiar i-a făcut rost de hârtia şi instrumentele de scris din celulă, presupun că pentru a-i rescrie operele magnifice şi pentru ca astfel domnul nostru director să poată intra în Olimpul faimei şi norocului literar, la care aspiră atâta. Am impresia că bietul Martin nu-i în stare săşi rescrie nici măcar măsura de la pantofi şi că-şi petrece cea mai mare parte a timpului prizonier într-un soi de purgatoriu pe care şi l-a construit în propriu-i cap, unde remuşcările şi durerea îl mănâncă de viu. Totuşi eu sunt medic internist şi nu pot pune diagnostice.

7

Istoria relatată de bunul medic îl intrigase pe Fermin. Credincios constantei lui înclinaţii pentru cauzele pierdute, a hotărât să facă cercetări pe cont propriu, să afle mai multe despre Martin şi, în treacăt, să perfecţioneze metoda fugii via mortis[28] în stilul lui Alexandre Dumas. Cu cât cerceta mai mult chestiunea, cu atât mai mult i se părea că, în această privinţă cel puţin, Prizonierul cerului nu era chiar atât de sonat cum îl descriau toţi. Ori de câte ori avea un moment liber în patio, Fermin făcea ce făcea şi se apropia de Martin, ca să stea de vorbă cu el. Fermin, încep să cred că noi doi suntem aproape ca nişte logodnici. Oriunde mă întorc, dau de tine. Scuză-mă, domnule Martin, dar mă intrigă ceva.- Şi ce te intrigă? Uite, vorbind fără ocolişuri, nu pricep cum un om decent ca dumneata s-a pretat să dea ajutor acesteichiftele dezgustătoare şi vanitoase care-i conaşul director, în viclenele-i încercări de a se da drept literat de salon. Da' ştiu că mergi direct la ţintă. Se pare că-n casa asta nu există secrete. Păi, am mare talent la intrigile complicate şi alte detectivării. Atunci ştii şi că nu-s un bărbat onorabil, ci un criminal. Aşa a zis judecătorul. Şi o armată şi jumătate de martori sub jurământ.

Cumpăraţi de un nemernic şi împinşi cu toţii de invidie şi de tot soiul de meschinării. Spune-mi, Fermin, e ceva ce nu ştii? O grămadă de chestii. Dar acum câteva zile mi-a căzut fisa şi am priceput de ce aveţi de-a face cucretinul ăsta care se crede Dumnezeu. Oamenii ca el sunt cangrena ţării noastre. Oameni ca el sunt peste tot, Fermin. Nimeni n-are patentul. Dar numai aici îi luăm în serios. Nu te repezi să judeci. În toată farsa asta, domnul director e un personaj mai complicat decât pare.Cretinul ăsta care se crede Dumnezeu, cum îi spui tu, e, pentru început, un om foarte puternic. Dumnezeu, după el. În acest purgatoriu particular, n-a rătăcit drumul. Fermin a strâmbat din nas. Nu-i plăcea ce auzea. Martin părea aproape că-şi savura vinul înfrângerii. V-a ameninţat? Asta e? Ce vă mai poate face? Mie, nimic, pe mine mă face să râd. Dar altora, de afară, le poate face mult rău. Fermin a tăcut îndelung. Iartă-mă, domnule Martin. N-am vrut să te jignesc.N-am avut intenţia. Nu mă jigneşti, Fermin. Din contră. Cred că eşti prea generos cu mine. Buna ta credinţă spunedespre tine mult mai mult decât despre mine. E vorba despre domnişoara aceea, nu-i aşa? Isabella. Doamna. Nu ştiam că eşti însurat. Nu-s. Isabella nu mi-e soţie. Nici amantă, dacă asta-ţi închipui. Fermin a tăcut. Nu punea la îndoială vorbele lui Martin, dar numai auzindu-l cum vorbea despre ea, navea nici cea mai mică îndoială că domnişoara sau doamna aceea era tot ce Martin iubea mai mult pe lume, probabil singurul lucru care îl ţinea în viaţă în acel puţ al mizeriei. Şi cel mai trist era că nici măcar nu-şi dădea seama. Isabella şi soţul ei au un anticariat, un loc care pentru mine a avut întotdeauna o semnificaţie specială, încă de când eram copil. Domnul director mi-a spus că, dacă nu fac ce-mi cere, va avea grijă ca ei să fie acuzaţi că vând materiale subversive, să li se exproprieze afacerea, să fie închişi şi să li se ia fiul, care n-are nici trei ani. Fir-ar mama lui să fie, a murmurat Fermin. Nu, Fermin, a spus Martin. Ăsta nu-i războiul tău. Ci al meu. Asta şi merit pentru tot ce-am făcut. Tu n-ai făcut nimic, Martin. Nu mă cunoşti, Fermin. Nici nu trebuie. Doar să te gândeşti cum să fugi de-aici. Ăsta-i al doilea lucru despre care voiam să te întreb.

Înţeleg că ai dezvoltat o metodă concretă pentru ieşirea din ţucalul ăsta. Dacă ai nevoie de un cobai sfrijit, dar plin de entuziasm, consideră-mă omul tău. Martin l-a privit gânditor. L-ai citit pe Dumas? Din scoarţă-n scoarţă. Aşa şi pari. Dacă-i adevărat, ştii cum stau lucrurile. Ascultă-mă bine.

8

Tocmai se împlineau şase luni de când Fermin fusese arestat, când o serie de evenimente i-au schimbat substanţial viaţa de până atunci. Primul a fost că în acele zile, când regimul încă mai credea că Hitler, Mussolini & Co vor câştiga războiul şi că Europa va căpăta curând culoarea izmenelor purtate de Generalisim, o maree nepedepsită şi furioasă de parlagii, turnători şi comisari politici recent convertiţi obţinuse ca numărul celor deţinuţi, arestaţi, judecaţi sau în curs de dispariţie să atingă niveluri istorice. Temniţele ţării nu pridideau, iar autorităţile militare ordonaseră conducerii închisorii să-şi dubleze ori chiar tripleze numărul de deţinuţi, ca să primească o parte din condamnaţii ce inundau în 1940 Barcelona înfrântă şi mizeră. De aceea, în înfloritu-i discurs duminical, domnul director i-a informat pe deţinuţi că vor sta mai mulţi în aceeaşi celulă. Pe doctorul Sanahuja l-au dus în celula lui Martin, probabil ca să-l supravegheze şi să-i prevină frecventele sinucideri. Fermin a trebuit să împartă celula 13 cu vechiul vecin de alături, numărul 14, şi tot aşa. Toţi deţinuţii de pe coridor au fost mutaţi câte doi, ca să le facă loc nou-sosiţilor, care erau aduşi noapte de noapte cu furgonetele de la închisorile Modela şi Campo de la Bota. Nu face mutra asta, mie-mi displace mai mult decât ţie, a spus numărul 14 când sa mutat la noulcoleg. Să ştii că mie duşmănia îmi dă aerofagie, l-a ameninţat Fermin. Aşa că nu mai face pe viteazul, caBuffalo Bill, fii politicos şi pişă-te cu faţa la perete, fără să stropeşti, sau întro zi te vei trezi acoperit de ciuperci. Bătrânul număr 14 a stat cinci zile fără să-i spună o vorbă lui Fermin. În cele din urmă, învins de sulfuroasele băşini cu care îl cadorisea acesta în zori de zi, şi-a schimbat strategia. Te-am prevenit, i-a amintit Fermin. Bine. Mă dau bătut. Sunt Sebastian Salgado. De meserie, sindicalist. Dă mâna şi să fim prieteni, dar,pe tot ce ai mai scump, nu mai trage băşini, că-mi dau halucinaţii şi-l văd în somn pe Noi del Sucre[29] dansând charleston. Strângând mâna lui Salgado, Fermin a observat că-i lipseau degetul mic şi inelarul. Fermin Romero de Torres, încântat să te cunosc, în fine. De profesie, spion în sectorul Caraibi alPrefecturii din Catalonia, acum pe liber, dar din vocaţie bibliograf şi iubitor de literatură bună. Salgado şi-a privit noul tovarăş de suferinţă şi a dat ochii peste cap. Şi se mai zice că Martin e nebun. Nebun e ăl de se crede zdravăn la minte şi-şi închipuie că nătângii nu-s de nasul lui.Înfrânt, Salgado a încuviinţat.

Al doilea eveniment s-a petrecut peste câteva zile, când în amurg au sosit două santinele. Bebo le-a deschis celula, încercând să-şi ascundă teama. Ei, tu, scheletule, ridică-te, a bombănit una din ele. Pentru o clipă, Salgado a crezut că rugile îifuseseră ascultate şi că Fermin urma să fie împuşcat. Curaj, Fermin, i-a urat zâmbind. Nimic nu-i mai frumos decât să mori pentru Dumnezeu şi pentruSpania. Cele două santinele l-au luat pe Fermin, i-au pus cătuşe la mâini şi la picioare şi l-au târât după ele sub privirile înspăimântate ale întregului coridor şi în hohotele de râs ale lui Salgado. De asta nu scapi nici cu băşini, a spus râzând colegul lui.

9

L-au dus printr-un ghem de tuneluri până la un coridor larg, la capătul căruia era o poartă mare din lemn. Pe Fermin l-a luat cu ameţeli şi şi-a zis că până acolo-i fusese şi că în spatele acelei porţi îl aştepta Fumero, cu o lampă de sudură şi o întreagă noapte liberă în faţă. Spre surprinderea lui, ajungând la poartă, una din santinele i-a scos cătuşele, iar cealaltă a bătut uşor în lemn. Intră, a răspuns un glas familiar. Şi Fermin s-a trezit în biroul domnului director, luxos mobilat, cu covoare sustrase din cine ştie ce casă mare din Bonanova şi mobile elegante. Completau scenografia un steag mare al Spaniei, cu vultur, stemă şi legendă, un portret al Conducătorului mai retuşat ca pozele publicitare ale lui Marlene Dietrich şi domnul director în persoană, don Mauricio Valls, zâmbind din spatele mesei de scris şi savurând o havană de import şi un pahar cu brandy. Stai jos. Nu te teme, l-a invitat. Fermin a zărit lângă el o tavă cu mâncare aburindă: carne, mazăre şi piure de cartofi, care mirosea a unt cald. Nu-i un miraj, a zis delicat domnul director. E cina ta. Sper să-ţi placă. Fermin nu mai văzuse asemenea minune din iulie 1936, aşa că s-a pus pe înfulecat înainte ca bucatele să se evapore. Cu o expresie de silă şi dispreţ sub zâmbetul fals, fumând ţigară după ţigară şi netezinduşi gelul din păr la fiece minut, domnul director îl privea mâncând. După ce deţinutul şi-a terminat cina, Valls le-a făcut santinelelor semn să plece. Rămaşi singuri, domnul director i-a părut mult mai sinistru decât cu escortă armată. Fermin, nu-i aşa? a întrebat ca din întâmplare. Fermin a încuviinţat încet. Nu te teme. Ba chiar din contră. Am pus să fii chemat fiindcă vreau să-ţi îmbunătăţesc condiţiile detrai şi, cine ştie, poate chiar să-ţi revizuiesc sentinţa, doar ştim amândoi că acuzaţiile ce ţi s-au adus naveau fundament. Aşa-s timpurile, multe s-au dat cu fundu-n sus, şi drepţii plătesc pentru păcătoşi. Ăsta-i preţul renaşterii naţionale. Mai presus de toate consideraţiile astea, vreau să înţelegi că-s de partea ta. Şi eu sunt într-un fel prizonierul acestui loc. Cred că amândoi vrem să ieşim de aici cât mai iute şi mi-am zis că ne-am putea ajuta. O ţigară? Fermin a acceptat cu timiditate. Dacă nu vă deranjează, o ţin pentru mai târziu. Cum vrei. Ţine, ia tot pachetul. Fermin a băgat pachetul în buzunar. Domnul director s-a aplecat peste masă, zâmbind. La grădina zoologică era un şarpe aidoma lui, şi-a amintit Fermin, dar acela nu mânca decât şoareci. - Cum e noul tău coleg de celulă? Salgado? În ordine.

Nu ştiu dacă ţi-a ajuns la urechi că, înainte de a-l băga la zdup, nenorocitul era pistolar, plătit decomunişti. Fermin a făcut semn că nu. Mi-a zis că era sindicalist. Valls a râs uşor. În mai 1938, s-a strecurat în casa familiei Vilajoana, pe bulevardul Bonanova, şi ia lichidat singurpe toţi, inclusiv pe cei cinci copii, cele patru slujnice şi bunica de optzeci şi şase de ani. Ştii cine erau alde Vilajoana? Păi... Bijutieri. La momentul crimei, în casă erau douăzeci şi cinci de mii de pesete în bijuterii şi banipeşin. Ştii unde-s banii ăştia acum? Habar n-am. Nici tu, nici nimeni altcineva. Nu ştie decât tovarăşul Salgado, care a hotărât să nui dea proletariatului şi i-a ascuns, ca să trăiască domneşte după război. Ceea ce n-o să se întâmple vreodată, căci îl vom ţine aici până va cânta ori până ce prietenul tău, Fumero, îl va face fărâme. Fermin a încuviinţat, încercând să facă legături. Am văzut că-i lipsesc două degete de la mâna stângă şi că merge ciudat. Zi-i într-o zi să-şi dea jos budigăii şi ai să vezi că-i mai lipsesc şi altele, pierdute treptat pe drum,fiindcă s-a îndărătnicit să nu mărturisească. Fermin a înghiţit în sec. Să ştii că-mi repugnă purtările sălbatice. Ăsta e unul din cele două motive pentru care am cerut caSalgado să fie dus în celula ta. Cred că oamenii se înţeleg vorbind. Aşa că vreau să afli şi să-mi spui unde a pus prada luată de la alde Vilajoana şi din alte furturi şi crime pe care le-a comis în ultimii ani. Fermin a simţit că-i plesnea inima. Şi celălalt motiv? Ei bine, am observat că în ultima vreme eşti foarte apropiat de David Martin. Şimi place. Prieteniaîl înnobilează pe om şi ajută la reabilitarea deţinuţilor. Nu ştiu dacă ai aflat că Martin e scriitor. Am auzit câte ceva despre asta. Domnul director i-a aruncat o privire de gheaţă, dar şi-a păstrat zâmbetul conciliant. Martin nu-i un om rău, dar greşeşte în multe privinţe. Are, de pildă, ingenua idee că trebuie să ocrotească oameni şi secrete nedorite. Păi, e foarte ciudat şi are asemenea gânduri. Desigur. De aceea, mi-am zis că-i bine să-i stai alături, cu ochii şi urechile larg deschise, şi să-mipovesteşti ce spune, ce gândeşte, ce simte... Sigur ai să auzi unele dintre lucrurile de care ţi-am vorbit şi asupra cărora ţi-am atras atenţia. Păi, acum, că ziceţi, domnule director, mi-amintesc că în ultimul timp se plânge destul de mult de uncoş care i-a apărut în zona inghinală, fiindcă-I rod izmenele. Domnul director a oftat şi a clătinat tăcut din cap, vizibil obosit de amabilitatea pe care trebuia să i-o arate unui nedorit.

Uite ce-i, măscăriciule, putem să te luăm şi cu binele, şi cu răul. Încerc să fiu rezonabil, dar esuficient să pun mâna pe telefon şi prietenul Fumero ajunge aici în jumate de ceas. Mi s-a zis că în ultima vreme, pe lângă lampa de sudură, are într-una din temniţele de la subsol o ladă cu scule de tâmplărie cu care face chestii frumușele. Sunt destul de explicit? Fermin s-a prins cu mâinile de masă, ca să-şi ascundă tremuratul. Perfect. Scuzaţi-mă, domnule director. N-am mâncat carne de-atâta timp, că probabil mi s-au urcatproteinele la cap. N-o să se mai întâmple. Domnul director a zâmbit iar şi a continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În particular, vreau să ştiu dacă a pomenit vreodată de un cimitir al cărţilor uitate ori moarte, camaşa ceva. Gândeşte-te bine înainte să răspunzi. Ţi-a vorbit vreodată Martin de locul acesta? Fermin a negat. Vă jur, Excelenţa Voastră, că nu l-am auzit vorbind de el nici pe domnul Martin, nici pe altcineva, înviaţa mea... Domnul director i-a făcut cu ochiul. Te cred. De aceea şi ştiu că, dacă vei auzi, ai să-mi spui. Iar dacă nu, ai să-i vorbeşti tu de el şi ai să afli unde e. Fermin a încuviinţat de câteva ori din cap. Şi altceva. Dacă Martin îţi vorbeşte de însărcinarea pe care i-am dat-o, convinge-l că, pentru binelelui şi, mai ales, al unei anumite doamne pe care el o stimează în chip deosebit, ca şi al soţului şi fiului ei, e mai bine să-şi dea silinţa şi să-şi scrie capodopera. Vă referiţi la doamna Isabella? a întrebat Fermin. A, văd că ţi-a vorbit de ea... Trebuie s-o vezi, a spus, ştergându-şi ochelarii cu batista. Tinerică,tinerică, bronzată ca o elevă de liceu... Nu ştii de câte ori a stat aici, chiar pe locul tău, implorându-mă pentru bietul şi nefericitul de Martin. N-am să-ţi zic ce mi-a oferit, fiindcă-s un domn, dar, rămâne între noi, devotamentul acestei fetiţe pentru Martin e demn de un bolero. Pun pariu că n-a făcut copilul, pe Daniel, cu soţul ei, ci cu Martin, care nu se pricepe la literatură, dar la muieruşte da. Văzând că deţinutul se uita la el cu o privire de nepătruns, care nu i-a plăcut, domnul director s-a oprit. La ce te uiţi? l-a sfidat. A lovit cu nodurile degetelor în masă şi uşa s-a deschis imediat în spatele lui Fermin. Cele două santinele l-au prins de braţe şi l-au săltat de pe scaun, până ce picioarele nu i-au mai atins duşumeaua. - Ţine minte ce ţi-am spus, a zis domnul director. În patru săptămâni vreau să te văd iar aici. Dacăobţii rezultate, te asigur că vei trăi mai bine. Dacă nu, îţi voi face o rezervare la temniţa din subsol, cu Fumero şi jucăriile lui. Limpede? - Ca apa.

Cu un gest plictisit, le-a făcut semn apoi oamenilor să-l ia pe deţinut şi a dat pe gât paharul cu brandy, scârbit că trebuia să aibă zi de zi de-a face cu plebea incultă şi ticăloşită.

10

Barcelona, 1957 - Daniel, eşti alb la faţă, a şoptit Fermin, trezindu-mă din transă. Nu mai vedeam sala de mese de la Can Lluis şi nici străzile străbătute până acolo. Ci doar biroul din castelul de pe Montjuic şi chipul bărbatului care făcea insinuări despre mama în vorbe ce-mi ardeau inima. Simţeam cum o furie rece şi tăioasă, nemaiîncercată vreodată, mi se strecura în minte. O clipă, mai mult decât orice altceva pe pământ, mi-am dorit să-l am în faţă pe nenorocitul ăla, să-i sucesc gâtul şi să-l privesc de aproape până-i explodau venele din ochi. - Daniel.„ Am închis ochii şi am tras adânc aer în piept. Când i-am redeschis, eram din nou în Can Lluis, iar Fermin Romero de Torres mă privea distrus. - Iartă-mă, Daniel, m-a rugat. Aveam gura uscată. Mi-am turnat un pahar cu apă şi l-am dat pe gât, aşteptând să-mi vină vorbele pe buze. - N-am ce ierta, Fermin. Nu eşti vinovat de nimic din tot ce mi-ai spus. - Sunt vinovat,' fiindcă trebuie să-ţi spun toate astea, pentru început, a zis atât de încet, că aproape nul-am putut auzi. A plecat ochii, de parcă nu îndrăznea să se uite la mine. Am înţeles că durerea care îl năpădea amintindu-şi de acel episod şi obligaţia de a-mi dezvălui adevărul erau atât de mari, încât m-am ruşinat că mă lăsasem copleşit de resentimente. Fermin, uită-te la mine. Prietenul meu m-a privit cu coada ochiului, iar eu i-am zâmbit. Îţi mulţumesc că mi-ai dezvăluit adevărul şi înţeleg de ce ai ales să nu-mi spui nimic despre toateastea acum doi ani. Fermin a făcut un semn slab din cap, dar ceva din privirea lui mi-a dat de înţeles că vorbele mele nu-l consolau deloc. Din contră. Am tăcut câteva momente. Mai sunt şi altele, nu-i aşa? am întrebat în cele din urmă. Fermin a încuviinţat. Şi ceea ce urmează e mai rău? Fermin a încuviinţat din nou. Mult mai rău. Am întors privirea şi i-am zâmbit profesorului Alburquerque, care pleca deja, nu înainte de-a ne saluta.

-

Atunci, de ce să nu cerem altă apă, ca să-mi povesteşti şi restul? am întrebat. Mai bine cerem vin, a propus Fermin. O poşircă.

11

Barcelona, 1940 La o săptămână după întrevederea dintre Fermin şi domnul director, doi indivizi pe care nimeni nu-i mai văzuse vreodată pe coridor şi care duhneau de la o poştă a Brigada Socială i-au pus cătuşe lui Salgado şi l-au luat cu ei fără o vorbă. Bebo, ştii unde-l duc? a întrebat numărul 12. Temnicerul a scuturat din cap, dar în ochi i se citea căauzise ceva, despre care nu voia să vorbească. În lipsa altor veşti, absenţa lui Salgado a devenit imediat subiect de dezbatere şi speculaţie pentru deţinuţi, care au formulat tot soiul de teorii. Ăsta era spion naţionalist, infiltrat aici ca să ne aburească cum c-a ajuns la mititica fiindcă erasindicalist şi aşa să scoată informaţii de la noi. Da, de aia i-au smuls două degete, habar n-avem de ce, poate pentru ca totul să pară mai convingător. Probabil că acum a ajuns la Amaya şi împreună cu amicii lui se ghiftuieşte cu merluciu gătit caîn Ţara Bascilor, râzându-şi de noi toţi. Eu cred că le-a mărturisit tot ce-şi doreau să audă, iar pe urmă l-au dus vreo zece kilometri înlarg şi l-au aruncat la fund cu o piatră legată de gât. Avea faţă de falangist[30]. Noroc că n-am zis nici pâs, că pe voi o să vă încondeieze. Da, dom'le, poate ne bagă şi la carceră. În lipsa altei distracţii, discuţiile s-au prelungit până când, peste două zile, aceiaşi indivizi care îl luaseră l-au adus înapoi. Primul lucru pe care l-au remarcat toţi a fost că Salgado nu se ţinea pe picioare şi era târât ca un balot. Al doilea, că era palid ca un cadavru şi ud de sudoare rece. Deţinutul revenise pe jumătate dezbrăcat şi acoperit de o crustă maronie, ce părea un amestec de sânge uscat şi propriile-i excremente. L-au trântit în celulă ca pe un sac cu bălegar şi au plecat fără să scoată vreo vorbă. Fermin l-a luat în braţe şi l-a întins pe prici. L-a spălat pe îndelete, cu zdrenţe rupte din propria-i cămaşă şi puţină apă adusă de Bebo pe furiş. Salgado era conştient şi respira greu, dar ochii îi luceau de parcă avea un foc aprins în trup. Acolo unde în urmă cu două zile avusese mâna stângă, pulsa acum un ciot de carne violacee, cauterizat cu catran. Pe când Fermin îl spăla pe faţă, Salgado i-a zâmbit cu puţinii dinţi ce-i mai rămăseseră. De ce nu le spui odată măcelarilor ăstora tot ce vor s-audă, Salgado? Nu-s decât biştari, Nu ştiu câţiai ascuns, dar nu merită toate astea.

Şi un căcat, a bodogănit cu puţinele puteri rămase.Banii ăştia-s ai mei. Poate că-s ai tuturor celor pe care i-ai ucis şi de la care ai furat, dacă nu te supără precizarea. Eu n-am furat de la nimeni. Ei furaseră mai înainte de la popor. Iar eu i-am executat ca să instaurezdreptatea cerută de popor. Asta-i bună. Noroc că ai venit tu, Robin Hood din Matadepera, să faci dreptate. Viteaz haiduc maieşti. Banii ăştia-s viitorul meu, a scuipat Salgado. Fermin i-a trecut cârpa umedă peste fruntea rece, plinăde zgârieturi. Viitorul nu-l doreşti; îl meriţi. Şi tu n-ai viitor, Salgado. Nici tu, nici ţara care fată jivine ca tine şi domnul director şi pe urmă întoarce capul. Viitorul l-am ras de pe faţa pământului cu toţii, şi nu ne aşteaptă decât un căcat aidoma celui care iese din tine şi pe care-s sătul să-l tot curăţ. Salgado a lăsat să-i scape un soi de geamăt gutural, pe care Fermin l-a luat drept hohot de râs. Lasă-te de discursuri, Fermin. Te pomeneşti că au să te declare erou. Nu. Şi aşa-s prea mulţi. Eu sunt un laş. Nici mai mult, nici mai puţin, a răspuns Fermin. Dar măcarştiu şi recunosc asta. Fermin a continuat să-l spele cum putea, în tăcere, apoi l-a acoperit cu restul de pătură căptuşită cu ploşniţe şi miros de urină. A rămas lângă hoţ până ce Salgado a închis ochii şi s-a cufundat într-un somn din care Fermin nu era sigur că avea să se mai trezească. Spune-mi că deja a murit, s-a auzit glasul numărului 12. Se acceptă pariuri, a adăugat numărul 17. O ţigară că mişcă. Duceţi-vă toţi la culcare sau la naiba, a propus Fermin. S-a încovrigat în celălalt capăt al celulei şia încercat să aţipească, dar curând i-a fost foarte limpede că în noaptea aceea nu va pune geană pe geană. După o vreme, şi-a băgat faţa printre gratii şi şi-a lăsat braţele să atârne peste bara de metal care le unea. De pe cealaltă parte a coridorului, din bezna celulei de vizavi, îl priveau doi ochi luminaţi de o ţigară. - Nu mi-ai spus de ce te-a chemat Valls alaltăieri, a întrebat Martin. Imaginează-ţi. O cerere ieşită din comun? Vrea să te iscodesc despre nu ştiu ce cimitir de cărţi ori aşa ceva. Interesant, a comentat Martin. Fascinant. Ţi-a explicat de ce îl interesează chestia asta? Sincer vorbind, Martin, relaţia noastră nu-i atât de strânsă. Domnul director se mărgineşte să măameninţe cu tot soiul de mutilări, dacă nu-i îndeplinesc misiunea în patru săptămâni, iar eu mă limitez să accept. Nu-ţi face griji, Fermin. În patru săptămâni vei fi departe de-aici.

Da, pe o plajă din Caraibi, cu două mulatre bine hrănite care să-mi maseze picioarele. Ai încredere în mine. Fermin a lăsat să-i scape un oftat descurajat. Cărţile sorţii lui se împărţeau printre nebuni, parlagii ori muribunzi.

12

In acea duminică, după ce şi-a ţinut discursul în patio, domnul director i-a aruncat lui Fermin o privire inchizitorială, completată cu un surâs care l-a făcut să-şi savureze fierea de pe buze. Imediat ce santinelele le-au îngăduit deţinuţilor să rupă rândurile, Fermin s-a apropiat tiptil de Martin. Strălucit discurs, a comentat Martin. Istoric. Ori de câte ori vorbeşte omul ăsta, istoria gândirii occidentale face o mişcare de revoluţiecoperniciană. Nu te avantajează sarcasmul, Fermin. E în contradicţie cu gingăşia ta naturală.Du-te drept în iad. Acolo şi sunt. O ţigară? Nu fumez. Se zice că te ajută să mori mai repede.- Dă-mi una atunci, să nu scap ocazia. Fermin n-a putut trece de primul fum. Martin i-a luat ţigara dintre degete şi i-a dat câteva palme peste spate, în timp ce el tuşea, scuipând până şi amintirile de la prima comuniune. Nu ştiu cum poţi suporta asta. Miroase a câini pârliţi. E ce-i mai bun din ce putem obţine aici. Se zice că le fac din resturi de chiştoace adunate de pecoridoarele din arena de tauri Monumental. Mie mi se pare că are un bouquet[31] care aminteşte mai curând de WC-urile publice, înţelegi? Respiră adânc, Fermin. E mai bine? Fermin a încuviinţat. O să-mi spui câte ceva despre acel cimitir, ca să am o bucată de carne de aruncat porcului-şef? Nu-inevoie să fie un adevăr. Orice aiureală îţi trece prin cap e bună pentru mine. Martin a zâmbit, suflând fumul fetid printre dinţi. Cum îi merge colegului tău de celulă, Salgado, apărătorul săracilor?

Ştii ce, credeam că, ajuns la o anumită vârstă, am văzut totul în acest circ al lumii. Dar azidimineaţă, tocmai când Salgado părea că-şi dăduse duhul, l-am auzit ridicându-se şi apropiindu-se de priciul meu, ca un vampir. Are ceva de vampir, a convenit Martin. Fapt e că s-a apropiat de mine şi m-a pironit cu privirea. M-am prefăcut că dormeam şi, cândSalgado a înghiţit momeala, l-am văzut furişându-se într-un colţ al celulei şi începând să se caute cu singura mână rămasă în ceea ce ştiinţa medicală numeşte rect sau segmentul final al intestinului gros, a continuat Fermin. Ce-ai spus? Ce-ai auzit. Bunul de Salgado, convalescent după cea mai recentă şedinţă de mutilare medievală pecare a trăit-o, a hotărât să serbeze prima ridicare în picioare explorându-şi acel chinuit colţ al anatomiei, căruia natura i-a refuzat lumina soarelui. Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, nu îndrăzneam nici să respir. După un minut, părea că Salgado îşi băgase înăuntru două sau trei dintre degetele rămase, în căutarea pietrei filosofale ori a unui hemoroid adânc instalat. Totul era însoţit de gemete înăbuşite, pe care n-am să le reproduc. M-ai lăsat cu gura căscată, a zis Martin. Păi, stai jos pentru marele final. După un minut sau două de prospecţii în teritoriul anal, a oftat ca Sfântul Ioan al Crucii şi s-a produs miracolul. Odată cu degetele, a scos de acolo şi ceva strălucitor despre care, chiar şi din colţul unde stăteam, pot da mărturie că nu era o căcărează. Dar ce era, atunci? O cheie. Nu franceză, ci o cheiţă ca de servietă ori pentru vestiarul unei săli de gimnastică. Şi după aia? A luat cheia, a curăţat-o cu scuipat, căci nu-mi închipui că mirosea a flori de măceş, apoi s-aapropiat de un zid în care, după ce s-a convins că tot mai dormeam, fapt pe care i-l confirmam cu sforăituri foarte reuşite, ca ale unui pui de Saint-Bernard, a ascuns cheia, pitind-o printre pietre şi acoperind-o cu murdărie şi, nu exclud, că şi cu alt derivat găsit pe jos. Martin şi Fermin s-au privit în tăcere. Crezi ce cred şi eu? l-a chestionat Fermin. Martin a încuviinţat. Cam cât crezi că a pus frumuşelul în cuibuşorul avar? a întrebat Fermin. Suficient cât să considere că merită să piardă degete, mâini, parte din masa testiculară şi Dumnezeumai ştie câte altele ca să păstreze locul secret, a presupus Martin. Şi acum ce fac? Fiindcă, decât să îngădui ca vipera de domn director să-şi înfigă ghearele în micultezaur al lui Salgado, ca să-şi finanţeze ediţia cartonată a operei magna şi să-şi cumpere un fotoliu la Academia Regală, mai curând înghit cheia aia ori, la nevoie, mio bag şi eu în locurile ignobile din tractul meu intestinal. Pentru moment, nu face nimic, i-a cerut Martin. Asigură-te că acea cheie mai e aici şi aşteaptă-miinstrucţiunile. Pregătesc detaliile fugii tale.

N-aş vrea să te jignesc, Martin, şi-ţi mulţumesc peste măsură pentru sfaturile şi sprijinul tău moral,dar îmi pot pierde gâtul şi cine ştie ce alt apendice iubit, aşa că, ştiindute ca un clopoţel, mă nelinişteşte ideea de a-mi pune viaţa în mâinile tale. Dacă n-ai încredere într-un romancier, atunci în cine te poţi încrede? Fermin a privit cum Martin se îndepărta prin patio, învăluit în norul portabil al ţigării lui făcute din chiştoace. Sfântă Fecioară, a murmurat în vânt.

13

Macabrele pariuri organizate de numărul 17 s-au prelungit câteva zile, în care Salgado se dădea jos de pe prici ca să se târâie până la gratiile celulei, de unde recita cât îl ţinea gura strofa "Feciori-de-lele-n-o-săluaţi-de-la-mine-nici-o-centimă-şi-mă-cac-în-mama-voastră-deticăloşi" în felurite variante, până se defula şi cădea fără suflare pe jos, de unde Fermin trebuia să-l ridice şi să-l repună pe prici. Moare Gândacul, Fermin? întreba numărul 17 de cum îl auzea căzând grămadă. Fermin nu se mai ostenea să le facă buletinul medical al tovarăşului său de celulă. Dacă avea să se întâmple, vor vedea venind sacul din prelată. Uite ce-i, Salgado, dacă e să mori, mori odată, iar dacă ai de gând să trăieşti, fă-o pe tăcute, fiindcăs sătul până peste cap de recitalurile tale cu spume la gură, zicea Fermin, învelindu-l cu o bucată de prelată murdară, pe care, în absenţa lui Bebo, o lua de la unul dintre temniceri, după ce-l încânta cu o reţetă presupus ştiinţifică despre cum să se bucure de adolescente de cincisprezece ani în floare, prostindu-le cu frişcă şi fursecuri. Să nu-mi faci pe milostivul, că văd şi ştiu că eşti aidoma acestor păsări de pradă care pun pariupână şi pe izmenele de pe ei că-s pe moarte, replica Salgado, părând dispus să-şi păstreze ţâfna până în ultima clipă. Uite ce-i, n-am chef să mă contrazic cu un muribund pe ducă sau, cu atât mai puţin, la ultimelehorcăieli, dar să ştii că n-am pontat nici un firfiric la acest joc de noroc şi, chiar dacă într-o zi m-aş deda viciului, n-aş face-o pariind pe viaţa unui om, deşi tu n-ai dintr-o asemenea fiinţă decât ceea ce am eu dintr-un coleopter, a declarat Fermin. Să nu crezi că ai să mă ameţeşti cu vorbăria ta, a replicat Salgado, maliţios. Ştiu perfect ce urmăriţitu şi prietenul tău de suflet, Martin, cu această poveste din Contele de Monte-Cristo, Nu ştiu despre ce vorbeşti, Salgado. Dormi o vreme sau un an, că nimeni n-are săţi simtă lipsa. Dacă-ţi închipui că ai să scapi de aici, eşti la fel de nebun ca şi el. Fermin a simţit o sudoare rece pe spate. Salgado i-a arătat zâmbetul lui ştirb de atâtea bătăi. Ştiam, a zis.

Fermin a negat în şoaptă şi s-a ghemuit în colţul lui, cât putea de departe de Salgado. Pacea a durat abia un minut. Tăcerea mea are un preţ, a anunţat Salgado. Trebuia să te fi lăsat să mori când te-au adus, a murmurat Fermin. Ca semn de gratitudine, sunt dispus să-ţi fac o reducere, a spus Salgado. Îţi cer doar să-mi faci unultim serviciu, şi am să păstrez secretul. Cum ştiu că-i ultimul? Păi, te vor prinde ca pe toţi cei care-au încercat să plece de-aici pe picioare şi, după ce te vorgâdila câteva zile, vei ajunge la gârbaci în patio, un exemplu edificator pentru ceilalţi; atunci n-am să-ţi mai pot cere nimic. Ce zici? Un mic serviciu pentru ajutorul meu total. Pe cuvântul meu de onoare. - Cuvântul tău de onoare? De ce n-ai spus aşa de lanceput? Asta schimbă totul. Apropie-te... Fermin a şovăit o clipă, dar şi-a zis că n-avea nimic de pierdut. Ştiu că ticălosul de Valls ţi-a cerut să afli unde am pus banii, a spus. Nu te obosi so negi. Fermin s-a mărginit să ridice din umeri. Vreau să-i spui, l-a instruit Salgado. Cum spui tu, Salgado. Unde-s banii? Zi-i directorului că trebuie să meargă singur, în persoană. Dacă îl însoţeşte cineva, nu va scoate nici un ban. Spune-i că trebuie să se ducă la vechea fabrică Vilardell din Pueblo Nuevo, în spatele cimitirului. La miezul nopţii. Nici înainte, nici după. Salgado, asta sună cel puţin ca scenetele populare de mister ale lui Arniches[32] ... Ascultă-mă bine. Spune-i să intre în fabrică şi să caute vechea gheretă a paznicului, de lângă salarăzboaielor. Odată ajuns acolo, să bată la uşă şi, când va fi întrebat cine e, să spună: „Durruti[33] trăieşte". Fermin şi-a înăbuşit un hohot de râs. E cea mai mare nerozie auzită de la ultimul discurs al directorului. Tu doar repetă-i ce-am spus. Şi cum ştii tu că n-am să mă duc eu şi, cu intrigi şi parole de serial de doi bani, nam să iau banii? Zgârcenia ardea în ochii lui Salgado. , - Să nu-mi spui: fiindcă o să fiu mort, a completat Fermin. Zâmbetul reptilian se revărsa de pe buzele lui Salgado. Fermin i-a privit ochii consumaţi de setea de răzbunare. Atunci a priceput ce dorea Salgado. - E o cursă, nu? Salgado n-a răspuns. Şi dacă Valls scapă cu viaţă? Nu te-ai gândit la ce-ţi vor face? Nimic din ceea ce să nu-mi fi făcut deja.

Ţi-aş spune că ai coaie, dacă n-aş şti că nu ţi-a mai rămas decât o parte dintr-unul şi, dacă nu-ţi iesejocul, nici atât, a presupus Fermin. Asta-i problema mea, i-a tăiat-o Salgado. Ei, Monte-Cristo, ce facem? Batem palma? Salgado a întins singura mână ce-i mai rămăsese. Fermin a privit-o câteva clipe, apoi i-a strâns-o fără nici un chef.

14

Fermin a trebuit să aştepte tradiţionalul discurs de după liturghia duminicală şi scurta şedere în aer liber din patio ca să se apropie de Martin şi să-i spună ce-l rugase Salgado. Nu-mi va afecta planul, l-a asigurat Martin. Fă ce-ţi cere. Acum nu ne putem permite să fim turnaţi. Fermin, care de zile întregi oscila între ameţeli şi crize de tahicardie, şi-a şters sudoarea rece care-i şiroia pe frunte. Nu că n-aş avea încredere, Martin, dar, dacă planul tău e atât de bun, de ce nu te foloseşti de el ca săieşi de aici? Martin a încuviinţat, ca şi cum de zile întregi aştepta acea întrebare. Fiindcă eu merit să stau aici şi, chiar de n-ar fi aşa, nu mai e loc pentru mine în afara acestor ziduri.N-am unde să mă duc. O ai pe Isabella. „ Isabella e căsătorită cu un bărbat de zece ori mai bun ca mine. Ieşind de aici, n-aş reuşi decât s-ofac nefericită. Dar ea se străduieşte să te scoată de-aici... Martin a scuturat din cap. Trebuie să-mi promiţi ceva, Fermin. Nu-ţi cer decât asta pentru ajutorul pe care ţil voi da ca săfugi. „Hotărât lucru, e luna cererilor", şi-a zis Fermin, încuviinţând de bunăvoie. Cere-mi orice. Dacă vei reuşi să fugi şi vei putea, te rog să ai grijă de ea. De la distanţă şi fără ştirea ei, fără ca easă afle măcar că exişti. Ai grijă de ea şi de fiul ei, Daniel. Ai să faci asta pentru mine, Fermin? - Fireşte. Martin a zâmbit cu tristeţe. Eşti un om bun, Fermin. E a doua oară când îmi spui asta, şi de fiecare dată îmi sună tot mai sinistru. Martin a scos o ţigară de mahorcă şi a aprins-o.

N-avem mult timp. Brians, avocatul angajat de Isabella pentru mine, a fost ieri aici. Am comiseroarea de a-i mărturisi ce vrea Valls de la mine. Chestia cu rescrisul lăturilor lui... Exact. L-am rugat să nu-i spună nimic Isabellei, dar îl cunosc, mai devreme sau mai târziu o va face,iar ea, pe care o cunosc şi mai bine, se va înfuria şi va veni să-l ameninţe pe Valls că-i va trâmbiţa taina în cele patru vânturi. Şi n-o poţi opri? Să încerci s-o opreşti pe Isabella e ca şi cum ai încerca să opreşti un tren de marfă: o misiune pentruidioţi. Cu cât îmi vorbeşti mai mult despre ea, cu atât îmi doresc mai mult s-o cunosc. Pe mine femeile cucaracter... Fermin, îţi amintesc că mi-ai promis. Fermin a dus mâna la inimă si a încuviințat solemn. Martin a continuat. Cum ziceam. Valls va face orice prostie. Îl mână doar vanitatea, invidia, lăcomia. Când se va simţiîncolţit, va face un pas greşit. Nu ştiu care, dar sigur va încerca orice. E important ca atunci să nu mai fii aici. Adevărul e că nici n-am prea mare chef să rămân ... Nu mă înţelegi. Trebuie să facem un plan prealabil. Un plan prealabil? Pentru când? Martin l-a privit îndelung prin vălul de fum cei se ridica de pe buze. Pentru noaptea asta. Fermin a încercat să înghită în sec, dar avea gura plină de praf. Dar încă nu ştiu care-i planul. .. Cască bine urechile.

15

In acea după-amiază, înainte de-a se întoarce în celulă, Fermin s-a apropiat de una din santinelele care îl duseseră în biroul lui Valls. Spuneţi-i domnului director că trebuie să-i vorbesc. Se poate şti despre ce? Spuneţi-i că am rezultatele pe care le aştepta. Ştie despre ce-i vorba. În mai puţin de-o oră, cele două santinele erau la uşa celulei 13, pentru a-l lua pe Fermin. De pe prici, Salgado urmărea totul cu o expresie câinească, masându-şi ciotul mâinii. Fermin i-a făcut cu ochiul şi a plecat sub paza lor. Domnul director l-a primit cu un zâmbet exuberant şi o farfurie cu fursecuri de la Casa scribă. Fermin, prietene, ce plăcere să te am din nou aici, pentru o conversaţie inteligentă şi productivă. Ialoc, te rog, şi gustă după pofta inimii din această fină selecţie de dulciuri pe care mi le-a adus soţia unui deţinut. Fermin, care de zile întregi nu putea înghiţi nici măcar un grăunte, a luat un colăcel, ca să nu-l contrazică pe Valls, dar a rămas cu el în mână, de parcă era o amuletă. A observat că domnul director nul mai tutuia şi a presupus că noul mod de adresare, cu dumneata, putea avea doar consecinţe funeste. Valls şi-a turnat brandy într-o cupă şi s-a trântit pe marele-i fotoliu de general. Ei bine? Înţeleg că ai veşti bune pentru mine, l-a îmbiat la vorbă domnul director. Fermin a încuviinţat. La capitolul Literatură Bună, vă pot informa, Excelenţa Voastră, că Martin e mai mult decât convinsşi motivat să ducă la bun sfârşit şlefuitul şi netezitul pe care i le-aţi solicitat. Mai mult, mi-a spus că materialul pe care i l-aţi furnizat e de o calitate şi o fineţe atât de înalte, încât crede că misiunea sa e simplă, căci e de-ajuns să pună puncte pe câteva "i"-uri din genialitatea domnului director, pentru a obţine o capodoperă demnă de cel mai ales Paracelsus. Valls s-a oprit ca să absoarbă tirul vorbelor lui Fermin, dar a încuviinţat politicos, fără săşi atenueze zâmbetul îngheţat. Nu-i nevoie să-mi îndulceşti pilula, Fermin. E suficient să știu că Martin va face tot ce are de făcut. Știm amândoi că nu-i place munca, dar mă bucur că şi-a băgat minţile în cap şi a înţeles că, uşurând lucrurile, ne face tuturor un serviciu. Acum, cu privire la celelalte două puncte... La ele şi voiam să mă refer. Cimitirul cărţilor înstrăinate... Cimitirul Cărţilor Uitate, l-a corectat Valls. I-ai putut scoate adresa de la Martin? Fermin a aprobat plin de convingere.

Din ce-am putut deduce, sus-numitul osuar e ascuns în spatele unui labirint de tuneluri şi încăperi desub piaţa Borne[34]. Valls a cântărit dezvăluirea, vizibil surprins. - Şi intrarea? Până acolo n-am putut ajunge, domnule director. Îmi închipui că se află în cine ştie ce ascunzătoaredin spatele macaralelor şi al descurajantei duhori a tarabelor cu zarzavaturi angro. Martin nu voia să vorbească despre ea, şi mi-am zis că, dacă îl presez prea mult, n-o să-mi mai spună nimic. Valls a aprobat molcom. Ai făcut bine. Continuă. În sfârşit, în legătură cu a treia cerere a Excelenţei Voastre, profitând de horcăielile şi agonia finalăa abjectului de Salgado, am putut să-l conving ca, în delir, să mărturisească unde ascunsese prada bogată a criminalei lui aventuri în serviciul masoneriei şi marxismului. Deci, crezi că va muri? Dintr-o clipă într-alta. Cred că şi-a încredinţat sufletul sfântului Lev Troţki şi aşteaptă să-şi deaduhul şi să urce în biroul politic al posterităţii. Valls a scuturat tăcut din cap. Le-am zis animalelor ăstora că n-au să scoată nimic de la el cu forţa. Tehnic, i-au scos o gonadă sau un membru, dar şi eu sunt de părerea domnului director că singuracale de acţiune cu jivine de teapa lui Salgado e psihologia aplicată. Şi atunci? Unde a băgat banii? Fermin s-a aplecat înainte şi a adoptat un ton confidenţial. E complicat de explicat. Nu-mi umbla cu fofârlica, că te trimit într-o clipită în beci să-ţi refaci oratoria. Atunci, Fermin a început să-i vândă lui Valls ciudatele indicii obţinute de pe buzele lui Salgado. Domnul director îl asculta neîncrezător. Te avertizez, Fermin, dacă mă minţi, te vei căi. Ce i-au făcut lui Salgado nu-i nici aperitivul din ceţi vor face ţie. O asigur pe Domnia Voastră că-i repet cuvânt cu cuvânt spusele lui Salgado. Dacă vreţi, vă jur peportretul sfânt al Conducătorului, pentru mila Domnului care se pogoară asupra biroului dumneavoastră. Valls l-a pironit cu privirea. Fermin l-a înfruntat fără să clipească, aşa cum îl învăţase Martin. În fine, domnul director şi-a retras zâmbetul de pe faţă şi, odată ajuns în posesia informaţiei râvnite, şi farfuria cu fursecuri de pe masă. Fără nici o pretenţie de cordialitate, a pocnit din degete, şi cele două santinele au intrat şi l-au luat pe Fermin, ca să-l ducă din nou în celulă. De astă dată, Valls nu s-a deranjat nici măcar să-l ameninţe pe Fermin. În timp ce-l târau înapoi pe coridor, Fermin l-a văzut pe secretarul directorului trecând în sens invers şi oprinduse în uşa de la biroul lui Valls. Domnule director, Sanahuja, medicul din celula lui Martin...

Da. Ce-i cu el? ... zice că Martin a leşinat, iar el crede că e grav. Cere permisiunea să caute câteva lucruri în trusamedicală... Valls s-a ridicat furios. Şi ce aştepţi? Hai. Adu-l încoace să-şi ia ce are nevoie.

16

Din porunca domnului director, un temnicer a rămas de pază în faţa celulei lui Martin, iar doctorul Sanahuja i-a dat acestuia câteva îngrijiri. Tânărul temnicer n-avea mai mult de douăzeci de ani şi era nou în muncă. Se bănuia că Bebo lucra în tura de noapte, dar că în locul lui venise, fără nici o explicaţie, acel începător mocofan, care nu părea să se descurce nici măcar cu cheile şi era mai nervos decât oricare deţinut. Pe la nouă seara, doctorul s-a apropiat, vizibil ostenit, de zăbrele şi i s-a adresat temnicerului. - Mai am nevoie de tifon curat şi de apă oxigenată. Nu pot pleca din post. Nici eu nu pot abandona pacientul. Te rog. Tifon şi apă oxigenată. Temnicerul s-a agitat nervos. Domnului director nu-i place să nu i se urmeze instrucţiunile cuvânt cu cuvânt. Are să-i placă şi mai puţin să i se întâmple ceva lui Martin, fiindcă nu m-ai ascultat. Tânărul temnicer a cântărit situaţia. Şefu', doar n-o să trecem prin pereţi şi nici n-o să mâncăm gratiile, a argumentat doctorul. Temnicerul a blestemat şi a plecat în graba mare după trusa medicală, iar Sanahuja l-a aşteptat lângă gratii. Salgado dormea de două ceasuri, respirând cu greutate. Fermin s-a apropiat tiptil de coridor şi a schimbat o privire cu doctorul. Atunci, Sanahuja i-a aruncat pachetul, mai mic decât unul cu cărţi de joc, învelit într-o zdreanţă şi legat cu sfoară. Fermin l-a prins din zbor şi s-a retras iute în penumbra din fundul celulei. Dar, când temnicerul s-a întors cu cele cerute de Sanahuja, s-a apropiat de gratii şi a scrutat silueta lui Salgado. E pe ducă, a zis. Nu cred că mai prinde zorii. Tu ţine-l în viaţă până la şase. Să nu mă bage pe mine în bucluc, să moară dracului pe tura altuia. Se va face tot ce-i omeneşte cu putinţă, a răspuns Fermin.

17

În acea noapte, pe când Fermin desfăcea în celulă pachetul aruncat de doctorul Sanahuja din coridor, un Studebaker negru îl purta pe domnul director pe şoseaua ce cobora de pe Montjuic pe străzile întunecoase din jurul portului. Jaime, şoferul, ocolea foarte atent orice denivelare şi hârtoapă ce-l putea deranja pasagerul sau îi putea întrerupe acestuia şirul gândurilor. Noul director nu semăna cu predecesorul lui. Acela obişnuia să stea de vorbă cu el în maşină şi uneori se aşeza în faţă, lângă el. Directorul Valls nu-i dădea decât ordine şi schimba o privire cu el doar când comitea o greşeală, trecea peste o piatră ori lua prea grăbit curba. Atunci i se aprindeau ochii în oglinda retrovizoare şi pe chip i se ivea o expresie de neplăcere. Directorul Valls nu-l lăsa să deschidă radioul, spunând că programele transmise îi insultau inteligenţa. Nu-i permitea nici să ţină pe parbriz pozele nevestei şi fiicei sale. Din fericire, la acea oră a nopţii nu mai era trafic şi ruta n-avea hârtoape: În doar câteva minute, automobilul a trecut de Atarazanas, apoi pe lângă monumentul lui Columb şi a intrat pe Ramblas. În două minute, a oprit vizavi de cafeneaua Operei. De cealaltă parte a străzii, publicul teatrului Liceo[35] intrase deja la spectacolul de seară, iar bulevardul Ramblas era aproape gol. Şoferul a coborât şi, văzând că nu era nimeni prin preajmă, i-a deschis portiera lui Mauricio Valls. Domnul director a coborât şi a privit bulevardul fără nici un interes. Şi-a aranjat cravata şi şi-a scuturat umerii jachetei cu mâinile. Aşteaptă aici, i-a ordonat şoferului. La intrarea domnului director, cafeneaua era aproape pustie. Ceasul din spatele tejghelei arăta zece fără cinci. Domnul director a răspuns, dând din cap, la salutul chelnerului şi s-a aşezat la o masă din fund. Şi-a scos cumpătat mănuşile şi o tabacheră de argint, primită în dar de la socrul său la prima aniversare a căsătoriei. A aprins o ţigară şi s-a uitat prin bătrâna cafenea. Chelnerul s-a apropiat cu tava în mână şi a şters masa cu o cârpă umedă, ce mirosea a leşie. Domnul director i-a aruncat o privire dispreţuitoare, dar slujbaşul a ignorat-o. Ce doreşte domnul? Două ceaiuri de muşeţel. În aceeaşi ceaşcă? Nu. În ceşti separate. Domnul mai aşteaptă pe cineva? Fireşte. Foarte bine. Mai doriţi ceva? Miere. Da, domnule. Chelnerul a plecat fără grabă, iar domnul director a murmurat încetişor câteva vorbe dispreţuitoare. Radioul de pe tejghea emitea murmurul unui sfat sentimental, intercalând anunţuri la cosmeticele fabricate de firma Bella Aurora, a căror folosire zilnică garanta tinereţea, frumuseţea şi vigoarea. Cu patru mese mai încolo, un bărbat în etate părea să fi adormit cu un jurnal în mâini. Restul meselor erau goale. Cele două ceşti aburinde au sosit după cinci minute. Chelnerul le-a pus pe masă cu nesfârşită lentoare, adăugându-le un borcan cu miere. Asta-i tot, domnule?

Valls a încuviinţat. L-a aşteptat pe chelner să se întoarcă la tejghea şi a scos un flacon din buzunar. A deşurubat capacul şi a aruncat o privire către celălalt client, care continua să răsfoiască ziarul. Îndărătul tejghelei, chelnerul stătea cu spatele şi ştergea vasele. Valls a vărsat conţinutul flaconului în ceaşca din celălalt capăt al mesei. Apoi a turnat o cantitate generoasă de miere şi a mestecat în ceai cu linguriţa, până ce aceasta s-a topit complet. La radio se citea scrisoarea speriată a unei doamne din Betanzos, al cărei soţ, contrariat, se pare, că aceasta arsese tocăniţa de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, se dusese la bar cu prietenii să asculte un meci de fotbal şi nu mai venise acasă, nici nu mersese la liturghie. I se recomanda să se roage, să fie tare şi să-şi folosească nurii, dar strict în limitele familiei creştine. Valls s-a uitat iar la ceas. Era zece şi un sfert.

18

La zece şi douăzeci, Isabella Sempere a intrat pe uşă. Avea un palton simplu, părul strâns şi faţa nemachiată, Valls a văzut-o şi a ridicat mâna. Ea l-a privit o clipă şi abia apoi s-a apropiat încet de masă. El s-a ridicat şi i-a întins mâna, zâmbind afabil. Ea s-a făcut că n-o vedea şi s-a aşezat. Mi-am luat libertatea de-a cere două ceaiuri de muşeţel, sunt cele mai bune într-o asemenea noapteagitată. Isabella a aprobat, evitându-i privirea. Domnul director a contemplat-o pe îndelete. Ca întotdeauna când se întâlneau, doamna Sempere era cât mai nearanjată, căci încerca să-şi ascundă frumuseţea. Valls ia privit linia buzelor, tresăririle pulsului pe gât şi curbele sânilor sub palton. Spune, te rog, l-a invitat Isabella. Mai înainte, îngăduie-mi să-ţi mulţumesc că ai venit la o întâlnire stabilită în ultima clipă. Azi dupăamiază ţi-am primit nota şi am crezut nimerit să discutăm pe această temă în afara biroului din închisoare. Isabella s-a limitat să încuviinţeze. Valls a gustat din ceai şi şi-a lins buzele. Foarte bun. Cel mai bun din Barcelona. Gustă-l. Isabella i-a ignorat invitaţia. După cum vei înţelege, oricât am fi de discreţi, tot nu-i de ajuns. Pot să te întreb dacă ai spus cuivacă vei veni aici în seara asta? Isabella a făcut semn că nu. Poate soţului tău? Soţul meu face inventarul la anticariat. Nu vine acasă Până mâine-dimineață. Nimeni nu știe că sunt aici. Comand altceva? Dacă nu vrei ceai... Isabella a refuzat şi şi-a luat cana în mâini.E bine aşa. Valls a zâmbit senin. Cum îţi spuneam, ţi-am primit scrisoarea. Îţi înţeleg indignarea şi aş vrea să te asigur că e vorbadoar de o neînţelegere. Şantajezi un biet bolnav mintal, deţinutul dumitale, ca să-ţi scrie o operă cu care să devii celebru.Nu cred că până aici am înţeles greşit. Valls şi-a lăsat mâna să lunece spre Isabella. Isabella... Îţi pot spune aşa? Nu mă atinge. Valls şi-a retras mâna, schiţând un gest împăciuitor. Bine, bine, să vorbim cu calm.

N-avem nimic de vorbit. Dacă nu-l laşi în pace pe David, am să ajung cu povestea lui şi fraudadumitale până la Madrid sau unde-i nevoie. Toţi vor afla ce om şi ce literat eşti. Nimic şi nimeni nu mă va putea opri. Lacrimi se iveau în ochii Isabellei, iar cana cu ceai îi tremura în mâini. Te rog, Isabella. Bea un pic. O să-ţi facă bine. Absentă, Isabella a sorbit de două ori. Aşa, cu un strop de miere e cum nu se poate mai bun, a adăugat Valls. Isabella a mai luat două sau trei sorbituri. Trebuie să-ţi spun că te admir, Isabella, a declarat Valls. Puţini ar avea curajul şi tăria de-a apăra un biet nefericit ca Martin, un om părăsit şi trădat de toţi. De toţi, cu excepţia dumitale. Isabella s-a uitat, nervoasă, la ceasul din spatele tejghelei. Era unsprezece fără douăzeci şi cinci. A mai sorbit de două ori din ceaiul de muşeţel, apoi a dat toată ceaşca pe gât. Probabil că-l apreciezi mult, a presupus Valls. Uneori mă întreb dacă, cu timpul şi când vei ajungesă mă cunoşti mai bine, mă vei putea aprecia la fel ca pe el. Îmi faci scârbă, Valls. Dumneata şi tot gunoiul de teapa dumitale. Ştiu, Isabella. Dar gunoiul de teapa mea conduce întotdeauna în ţara asta, iar oamenii ca dumneatarămân mereu în umbră. N-are importanţă ce tabără ţine frâiele. De data asta nu. De data asta superiorii dumitale vor afla ce faci. Ce te face să crezi că are să le pese sau că ei nu fac la fel ori mai rău ca mine, cares doar unamator? Valls a surâs şi a scos o foaie împăturită din buzunarul jachetei. Isabella, să ştii că nu sunt cum mă crezi. Şi, ca să te conving, iată ordinul de punere în libertate a luiDavid Martin, cu data de mâine. I-a arătat documentul. Isabella l-a cercetat neîncrezătoare. Valls şi-a scos stiloul şi, fără să mai adauge ceva, l-a semnat. Iată-l. David Martin e practic un om liber. Graţie dumitale, Isabella. Graţie dumitale... Isabella i-a răspuns cu o privire sticloasă. Valls a privit cum pupilele i se dilatau lent şi cum un strat de sudoare îi apărea pe buza de sus. Te simţi bine? Eşti palidă... Isabella s-a ridicat, clătinându-se, şi s-a prins de scaun. Ai ameţeli, Isabella? Te duc undeva? Isabella s-a dat câţiva paşi înapoi şi s-a lovit de chelner în drum spre ieşire. Valls a rămas la masă, savurându-şi ceaiul de muşeţel, până când ceasul a arătat unsprezece fără un sfert. Atunci a pus câteva monede pe masă şi s-a îndreptat încet spre ieşire. Maşina îl aştepta lângă trotuar, iar şoferul ţinea portiera deschisă. Domnul director doreşte să meargă acasă sau la castel? Acasă, dar mai întâi oprim în Pueblo Nuevo, la vechea fabrică Vilardell, a ordonat.

Mergând să pună mâna pe prada promisă, Mauricio Valls, viitoare celebritate a literelor spaniole, a privit cum defilau străzile întunecoase şi pustii din acea Barcelonă blestemată pe care o detesta peste măsură şi a vărsat lacrimi pentru Isabella şi pentru tot ce-ar fi putut să fie.

19

Când Salgado a ieşit din letargie şi a deschis ochii, primul lucru pe care l-a observat a fost o persoană care îl privea nemişcată de la picioarele priciului. A simţit apropierea unui atac de panică şi o clipă s-a crezut tot în sala de la subsol. Pâlpâitul luminii care venea dinspre becurile de pe coridor desena chipuri cunoscute. Fermin, tu eşti? a întrebat. Silueta din umbră a adeverit, iar Salgado a respirat adânc. Am gura uscată. Mai e apă? Fermin s-a apropiat încetişor. Ţinea ceva în mână: o cârpă şi un flacon din sticlă. Salgado l-a privit cum vărsa lichidul din flacon pe ţesătură. Ce-i aia, Fermin? Dar acesta n-a răspuns. Chipul lui nu exprima nimic. S-a aplecat peste Salgado şi l-a privit în ochi. Fermin, nu. „ Înainte să mai poată spune ceva, Fermin i-a pus pânza pe gură şi nas şi a apăsat cu putere, sprijinindui capul de prici. Salgado se agita cu puţinele forţe ce-i mai rămăseseră. Fermin i-a ţinut cârpa pe faţă. Salgado îl privea îngrozit. Câteva clipe mai târziu, şi-a pierdut cunoştinţa. Dar Fermin n-a ridicat pânza. S-a aşezat pe prici, cu spatele la Salgado, şi a aşteptat câteva minute. Apoi s-a apropiat de uşa celulei, aşa cum îl învăţase Martin. Temnicer! a strigat. A auzit paşii novicelui apropiindu-se pe coridor. În planul lui Martin, trebuia să vină Bebo, care era prevăzut să fie de serviciu în noaptea aceea, nu cretinul ăla. Ce mai e acum? a întrebat temnicerul. Salgado a dat ortul popii. Temnicerul a scuturat din cap şi s-a arătat exasperat. Mama lui de golan. Şi acum ce?- Te rog să aduci sacul. Temnicerul şi-a blestemat soarta. Dacă vrei, şefu', îl bag eu în sac, s-a oferit Fermin. Temnicerul a acceptat, oarecum recunoscător. Dacă aduci sacul acum, în timp ce-l bag înăuntru, poţi să anunţi, ca să ni-l ia înainte de miezulnopţii, a adăugat Fermin. Temnicerul a consimţit iar şi s-a dus să caute un sac de prelată. Fermin a rămas în uşa celulei. Din cealaltă latură a coridorului, Martin şi Sanahuja îl priveau în tăcere.

Zece minute mai târziu, temnicerul s-a întors ţinând sacul de un cap, incapabil să-şi ascundă greaţa pe care i-o trezea duhoarea de stârv putred. Fermin s-a retras în fundul celulei, fără să aştepte instrucţiuni. Temnicerul a deschis celula şi a aruncat sacul înăuntru. Anunţă-i acum, şefu', ca să ne ia mezelul de-aici înainte de miezul nopţii, altfel rămânem cu el pânămâine-noapte. Eşti sigur că-l poţi băga în sac de unul singur? Nu-ţi face griji, şefu', sunt obişnuit. Temnicerul a încuviinţat din nou, nu prea convins. Poate avem noroc, fiindcă ciotul începuse să-i supureze, şi asta nici nu pot să-ţi spun cum pute... Fir-ar să fie, a zis temnicerul, îndepărtându-se în graba mare. De cum l-a auzit că ajunsese la capătul coridorului, Fermin a început să-l dezbrace pe Salgado, apoi şi-a scos şi hainele lui. Şi-a pus pe el zdrenţele puturoase ale hoţului, iar pe acesta l-a îmbrăcat cu ale lui. L-a aşezat pe Salgado pe-o parte în pat, cu faţa la zid, şi l-a acoperit cu pătura până la jumătatea feţei. Apoi a luat sacul de prelată şi a intrat în el. Era gata să-l închidă, când şi-a adus aminte de ceva. A ieşit iute din sac şi s-a dus la zid. A scociorât cu unghiile între două pietre, acolo unde îl văzuse pe Salgado punând cheia, până ce i-a simţit vârful. A încercat s-o apuce cu degetele, dar ea luneca şi rămânea prinsă acolo. - Grăbeşte-te, a auzit glasul lui Martin din cealaltă latură a coridorului. Fermin şi-a înfipt unghiile În cheie şi a tras cu putere. Unghia arătătorului i s-a desprins şi durerea l-a orbit câteva clipe. Şi-a înăbuşit un strigăt şi a dus degetul la buze. Gustul propriului sânge, sărat şi metalic, i-a umplut gura. A redeschis ochii şi a văzut că din crăpătură ieşea un centimetru de cheie. De astă dată, a tras de ea cu uşurinţă. A intrat iar în sacul de prelată şi l-a înnodat cum a putut din interior, lăsând o deschidere de aproape o palmă. Şi-a reţinut voma ce-i urca în gât şi s-a întins pe jos, înnodând sforile dinăuntru, până ce crăpătura a ajuns cât un pumn. Şi-a dus degetele la nas, preferând să respire prin propriu-i jeg decât să cedeze duhorii de putreziciune. Nu trebuia decât să aştepte, şi-a zis.

20

Străzile din Pueblo Nuevo erau cufundate într-o ceaţă groasă şi umedă, care se târa din cetatea de bojdeuci şi cocioabe până la plaja Somorrostro, Studebakerul domnului director străbătea lent vălurile de ceaţă, înaintând printre defileurile de umbră ale fabricilor, antrepozitelor şi hangarelor întunecoase şi dărăpănate. Farurile desenau două tuneluri de lumină în faţa maşinii. După o vreme, silueta vechii fabrici de textile Vilardell a răsărit din beznă. Coşurile de fum şi crestele pavilioanelor şi atelierelor părăsite sau profilat în fundul străzii. Poarta mare era apărată de un gard cu săgeţi; în spatele lui, se ghicea un labirint de buruieni, din care răsăreau schelete de camioane şi hărăbăi părăsite. Şoferul s-a oprit la intrarea vechii fabrici. Lasă motorul să meargă, a ordonat domnul director. Fasciculele de lumină ale ambelor faruri treceau prin beznă până dincolo de poarta mare, dezvăluind ruina fabricii, bombardată în timpul războiului şi părăsită ca atâtea altele din oraş. Pe-o latură, se zăreau nişte barăci mari, închise cu plăci de lemn, iar în faţa unor garaje care păreau să fi căzut pradă flăcărilor se înălţa ceea ce Valls presupunea că era vechea casă a paznicilor. O flacără roşiatică de lumânare sau opaiţ cu ulei sublinia conturul uneia dintre ferestrele închise. Domnul director a privit totul fără grabă, de pe bancheta din spate a maşinii. După câteva minute de aşteptare, s-a aplecat înainte şi s-a adresat şoferului. Jaime, vezi casa din stânga, în faţa garajului? Era prima oară când domnul directori se adresa pe numele de botez. Ceva din tonul lui brusc amabil şi cald l-a făcut pe şofer să prefere obişnuita atitudine rece şi distantă. Despre gheretă vorbiţi? Chiar aşa. Apropie-te de ea şi bate în uşă. Vreţi să intru acolo? În fabrică? Domnul director a scos un suspin de nerăbdare. Nu în fabrică. Ascultă-mă bine. Vezi casa, da?- Da, domnule. Foarte bine. Deci, apropie-te de gard, strecoară-te printre gratii, du-te la gheretă şi bate la uşă. Etotul limpede? Şoferul a încuviinţat fără prea mare entuziasm. Bine. După ce vei bate în uşă, cineva are să deschidă.De cum va deschide, spunei: „Durruti trăieşte". - Durruti? Nu mă întrerupe. Repetă doar ce ţi-am spus. Îţi vor da ceva. Probabil o valiză sau un balot. Îl aducişi gata. Simplu, nu? Şoferul era palid şi privea fără oprire în oglinda retrovizoare, aşteptând parcă să iasă cineva sau ceva din beznă, în orice clipă. Fii liniştit, Jaime. N-o să se întâmple nimic. E un serviciu personal. Spune-mi, eşti însurat? - De treiani, domnule director.

A, ce bine! Şi ai copii? O fetiţă de doi ani, dar soţia mea e însărcinată, domnule director. Familia e foarte importantă, Jaime. Dumneata eşti un bun spaniol. Dacă vrei, ca dar de botez anticipat şi dovadă a recunoştinţei mele pentru excelenţa muncii dumitale, am să-ţi dau o sută de pesete. Şi, dacă îmi faci acest mic serviciu, am să te recomand pentru avansare. Ce-ai zice de o muncă de birou la prefectură? Am prieteni buni acolo, care mi-au zis că sunt în căutare de bărbaţi de caracter pentru a scoate ţara din prăpastia unde au aruncat-o bolşevicii. Auzindu-l că pomeneşte de bani şi de bune perspective, un surâs uşor a înflorit pe buzele şoferului. Nu-i primejdios ori... Jaime, sunt domnul director. Crezi că ţi-aş cere să faci ceva primejdios sau ilegal?Şoferul l-a privit în tăcere. Valls i-a zâmbit. Repetă-mi ce trebuie să faci, haide. Mă duc până la uşa casei şi bat. Când îmi deschid, spun: „Trăiască Durruti". „Durruti trăieşte". Aşa-i. „Durruti trăieşte". Îmi dau valiza şi o aduc. Şi mergem acasă. E uşor. Şoferul a încuviinţat şi, după o clipă de şovăială, a coborât din maşină şi s-a apropiat de gard. Valls privea cum silueta lui trecea prin fasciculul de lumină al farurilor şi ajungea la intrare. De-acolo s-a întors să se uite la maşină. Hai, imbecilule, intră... a murmurat Valls. Şoferul s-a strecurat printre zăbrele şi, ocolind gunoiul şi bălăriile, s-a apropiat încet de uşa casei. Domnul director a scos revolverul din buzunarul interior al paltonului şi a tras piedica. Şoferul a ajuns la uşă şi s-a oprit în faţa ei. Valls l-a văzut bătând de două ori şi aşteptând. După un minut, încă nu se întâmplase nimic. Încă o dată, a şoptit Valls pentru sine. Acum, şoferul privea spre maşină, de parcă nu ştia ce să facă. Brusc, o lumină galbenă s-a ivit acolo unde cu doar o clipă înainte fusese uşa închisă. Valls l-a văzut pe şofer spunând parola. S-a mai întors o dată şi a privit spre maşină, zâmbind. Venind de la mică distanţă, glonţul i-a zdrobit tâmpla şi i-a trecut prin craniu. O ceaţă de sânge i-a ieşit pe partea cealaltă, iar trupul, deja un cadavru, s-a mai ţinut niţel pe picioare, învăluit în haloul de pulbere, înainte de-a cădea la pământ ca o păpuşă spartă. Valls s-a ridicat în mare grabă de pe bancheta din spate şi s-a aşezat la volanul Studebakerului. Ţintind spre intrarea fabricii cu mâna stângă, cu revolverul sprijinit de parbriz, a apăsat pe acceleraţie în marşarier. Maşina a dat înapoi în beznă, nimerind în hârtoapele şi bălţile de pe stradă. Pe când se îndepărta, a zărit scânteile câtorva gloanţe pornite din poarta fabricii, dar nici unul n-a atins maşina. Abia când a ajuns la două sute de metri, a luat o curbă şi, accelerând cu putere, s-a îndepărtat de acel loc, muşcându-şi buzele de furie.

21

Închis în sac, Fermin nu le-a putut auzi decât glasurile. Dom'le, am avut noroc, a spus temnicerul începător. Fermin a adormit deja, a zis doctorul Sanahuja din celula lui. Ce baftă au unii, a comentat temnicerul. Uitaţi-l. Îl puteţi lua. Fermin a auzit paşi în jur şi s-a simţit brusc scuturat, când unul din gropari a refăcut nodul şi l-a strâns tare. Cei doi l-au ridicat şi l-au tras fără menajamente pe piatra coridorului. El n-a îndrăznit să mişte nici un muşchi. Scările, colţurile, uşile şi treptele îi înjunghiau trupul fără milă. Şi-a dus un pumn la gură şi l-a muşcat, ca să nu urle de durere. După un drum lung, Fermin a simţit că temperatura scade brusc, iar ecoul claustrofobie din tot castelul dispare. Ajunseseră afară. L-au târât câţiva metri pe nişte pavele tari, presărate cu băltoace. Frigul a început să pătrundă rapid prin sac. În sfârşit, a simţit că-l săltau şi-l aruncau în gol. A aterizat pe ceea ce părea o suprafaţă de lemn. Nişte paşi se îndepărtau. Fermin a respirat adânc. Interiorul sacului duhnea a excremente, carne putredă şi benzină. A ascultat cum demara motorul camionului şi, după o scuturătură, a simţit mişcarea vehiculului şi contactul cu o pantă pe care sacul s-a dus de-a dura. A înţeles că vehiculul gonea pe colină în jos, huruind molcom pe acelaşi drum pe care sosise cu luni în urmă. Îşi amintea că urcarea muntelui durase mult şi fusese plină de curbe. Totuşi, a observat curând că vehiculul cotea şi o lua pe un drum nou, neted, dar plin de hârtoape, neasfaltat. O luaseră pe alt drum, şi Fermin a fost sigur că urcau pe munte în loc să coboare spre oraş. Ceva ieşise rău. Abia atunci i-a dat prin minte că poate Martin nu calculase totul, că-i scăpase vreun detaliu. La urma urmelor, nimeni nu ştia sigur ce se făcea cu leşurile deţinuţilor. Poate că Martin nu se gândise că trupurile puteau fi aruncate într-un crematoriu, pentru a scăpa de ele. Şi l-a închipuit pe Salgado care, trezit din somnul cloroformic, râdea şi spunea că, înainte de-a arde în iad, Fermin Romero de Torres, sau cum naiba îl mai chema, arsese de viu. Drumul a mai continuat câteva minute. Nu mult după aceea, când vehiculul a micşorat viteza, Fermin a perceput-o întâia oară. O duhoare cum nu mai simţise. I s-a strâns inima şi, în vreme ce vaporii aceia indescriptibili îl purtau spre leşin, şi-a dorit să nu-i fi dat nicicând ascultare nebunului de Martin şi să fi rămas în celulă. Ajuns la castelul Montjuic, domnul director s-a dat jos din maşină şi s-a îndreptat în graba mare spre biroul lui. Ancorat la mica sa masă de scris din faţa uşii, secretarul bătea cu două degete la maşină corespondenţa zilei. - Lasă asta şi pune să fie adus imediat Salgado, puiul ăla de căţea, a ordonat.Omul l-a privit confuz, neştiind dacă să deschidă sau nu gura .. - Nu sta aici ca o statuie. Mişcă. Secretarul s-a ridicat speriat, ferindu-se de ochii furioşi ai domnului director. - Salgado a murit, domnule director, Chiar în noaptea asta... Valls a închis ochii şi a respirat adânc.

22

- Domnule director... Neostenindu-se să mai dea explicaţii, Valls a fugit fără preget la celula numărul 13. Văzându-l, temnicerul l-a salutat milităreşte, ieşind din toropeală. - Excelenţă, ce... - Deschide. Repede. Temnicerul a deschis celula şi Valls a intrat fără să stea pe gânduri. S-a dus la prici şi, luând de umăr trupul care zăcea, a tras de el cu putere. Salgado a rămas întins pe spate. Valls s-a aplecat asupra lui şi a încercat să-i simtă răsuflarea. Apoi s-a întors spre temnicer, care îl privea îngrozit. - Unde-i trupul? - L-au luat cei de la pompele funebre... Valls i-a tras una de l-a trântit jos. Două santinele se prezentaseră pe coridor, aşteptând instrucţiunile directorului. - Îl vreau viu, a spus. Cei doi i-au dat ascultare şi au plecat cu pas uşor. Valls a rămas acolo, sprijinit de gratiile celulei pe care o împărţeau Martin şi doctorul Sanahuja. Temnicerului, care se ridicase şi nu îndrăznea nici să respire, i s-a părut că domnul director râdea. - A fost ideea ta, presupun, nu-i aşa, Martin? a întrebat Valls în cele din urmă. Domnul director a schiţat o reverenţă şi, în timp ce se îndepărta pe coridor, aplauda încetişor. Fermin a simţit cum micşora camionul viteza, ocolind ultimele piedici de pe drumul nepavat. După două minute de hurducăieli şi scrâşnete motorul camionului s-a oprit. Duhoarea care trecea prin ţesătura sacului era indescriptibilă. Cei doi gropari s-au dus în spatele camionului. A auzit scrâşnetul barei metalice de închidere şi, brusc, a simţit cum sacul era tras cu forţă şi cădea în gol. Fermin şi-a izbit coastele de pietre. O durere surdă i-a cuprins umărul. Înainte să poată reacţiona, cei doi gropari au înşfăcat sacul de pe pavele şi, ţinând fiecare de câte un capăt, l-au cărat sus, după care sau oprit câţiva metri mai încolo. Au trântit din nou sacul, iar Fermin l-a auzit pe unul dintre ei îngenunchind şi desfăcând nodul. Paşii celuilalt s-au îndepărtat vreo doi metri, iar Fermin a perceput că acesta ridica ceva metalic. A încercat să tragă aer în piept, dar miasmele i-au ars gâtlejul. A închis ochii. Aerul rece i-a atins faţa. Groparul a apucat sacul de capătul închis şi l-a aruncat cu putere. Trupul lui Fermin s-a dus de-a rostogolul pe pietre şi prin băltoace. - Haide, la trei, a zis unul dintre ei. Patru mâini l-au apucat de încheieturile mâinilor şi picioarelor. Fermin s-a străduit să-şi ţină respiraţia. - Ascultă, nu asudă? - Cum naiba să asude un mort, nătărăule? O fi de vină băltoaca. Haide, unu, doi şi...

23

Trei. Fermin a simţit cum se legăna în văzduh. O clipă mai târziu, zbura, lăsându-se în voia destinului. A deschis ochii în plin zbor şi, înainte de impact, a simţit cum cădea în fundul unei gropi săpate în munte. Lumina lunii îi îngăduia să distingă ceva palid care acoperea solul. Fermin a fost sigur că erau pietre şi, în jumătatea de secundă cât a durat căderea, a hotărât senin că nu-i păsa dacă murea. Aterizarea a fost lină. A simţit că trupul îi căzuse pe ceva moale şi umed. Cinci metri mai sus, unul dintre gropari şi-a golit lopata în aer. Un praf albicios s-a risipit într-o ceaţă strălucitoare, care i-a mângâiat pielea şi, o secundă mai târziu, a început să-l devoreze ca un acid. Cei doi gropari s-au îndepărtat, iar Fermin s-a ridicat în capul oaselor, descoperind că era într-o groapă săpată în ţărână, plină cu leşuri acoperite cu var nestins. A încercat să scuture de pe el praful de foc şi a lunecat printre trupuri până a ajuns la zidul de lut. L-a escaladat, înfigându-şi mâinile în pământ şi ignorând durerea. Ajuns în vârf, s-a târât până la o băltoacă cu apă murdară, ca să se spele de var. S-a ridicat în picioare, observând cum se îndepărtau în beznă luminile camionului. S-a întors o clipă ca să privească în urmă şi a văzut că groapa i se întindea la picioare ca un ocean de cadavre întreţesute. Greaţa l-a lovit cu putere şi a căzut în genunchi, vomitând fiere şi sânge peste mâini. Duhoarea de moarte şi panica abia îi îngăduiau să respire. A auzit o rumoare venind din depărtare. A ridicat privirile şi a văzut farurile a două maşini care se apropiau. A fugit spre o latură a colinei şi a ajuns pe o mică esplanadă, de unde putea să vadă marea la picioarele muntelui şi farul din port, în vârful anrocamentului. Sus, castelul Montjuic se înălţa printre norii negri ce se târau, acoperind luna. Zgomotul maşinilor se apropia. Fără să stea pe gânduri, Fermin s-a aruncat pe versant în jos, căzând şi rostogolindu-se printre trunchiuri, pietre şi bălării, care îl loveau şi-i smulgeau fâşii de piele. N-a mai simţit nici durerea, nici teama, nici oboseala până n-a ajuns la şosea, de unde a început să fugă în direcţia hangarelor din port. A alergat fără oprire, pe nerăsuflate, pierzând noțiunea timpului şi conştiinţa rănilor ce-i acopereau trupul. Se crăpa de ziuă când a ajuns la nesfârşitul labirint de cocioabe ce acoperea plaja Somorrostro. Ceaţa din zori se târa dinspre mare şi şerpuia printre acoperişuri. Fermin a intrat pe ulicioarele şi tunelurile din mahalaua săracilor şi a căzut între două grămezi de gunoi. Acolo au dat de el doi copii zdrenţăroşi, care târau nişte cutii din lemn şi s-au oprit să-i privească silueta scheletică, ce părea să sângereze prin toţi porii pielii. Fermin le-a zâmbit şi a făcut semnul victoriei cu două degete. Copiii s-au uitat unul la celălalt. Unul din ei a zis ceva ce n-a putut auzi. S-a lăsat în voia oboselii şi, cu ochii întredeschişi, a văzut că patru persoane îl ridicau de la pământ şi-l întindeau pe un pat, lângă foc. A simţit căldura pe piele şi şi-a recăpătat încet senzaţiile în picioare, mâini şi braţe. Durerea a venit după aceea, ca o maree molcomă, dar inexorabilă. În jurul lui, vocile stinse ale unor femei murmurau vorbe de neînţeles. I-au scos puţinele zdrenţe ce-i mai rămăseseră. Cârpe muiate în apă fierbinte şi camfor i-au mângâiat cu nesfârşită gingăşie trupul gol şi rănit.

24

A întredeschis ochii, simţind pe frunte mâna unei bătrâne care îl pironea cu o privire obosită şi înţeleaptă. - De unde vii? l-a întrebat femeia, pe care Fermin, în delirul lui, a luat-o drept maică-sa. - Dintre morţi, mamă, a şoptit. M-am întors dintre morţi.

Partea a treia Revenind la viață

1

Barcelona, 1940 Incidentul de la vechea fabrică Vilardell n-a ajuns nicicând în jurnale. Nimănui nu-i convenea să se afle de acea istorie. De toate cele petrecute acolo îşi amintesc doar cei ce fuseseră de faţă. Chiar în acea noapte, Mauricio Valls a revenit la castel, a văzut că deţinutul numărul 13 fugise şi i-a vorbit inspectorului Fumero de la Brigada Socială despre denunţul făcut de unul dintre deţinuţi. Fumero şi oamenii lui erau pe poziţii încă dinainte de răsăritul soarelui. Inspectorul pusese doi dintre ei să păzească perimetrul şi îi adunase pe ceilalţi la intrarea principală, de unde, aşa cum spusese Valls, se putea vedea ghereta. Trupul lui Jaime Montoya, viteazul şofer al directorului închisorii, care se oferise voluntar să cerceteze singur veridicitatea afirmaţiilor făcute de unul dintre deţinuţi, cum că existau elemente subversive, zăcea tot acolo, întins printre gunoaie. Cu puţin înainte de-a se crăpa de ziuă, Fumero le ordonase oamenilor lui să intre în vechea fabrică. Au înconjurat ghereta, dar când ocupanţii ei, doi bărbaţi şi o femeie tânără, le-au detectat prezenţa, a avut loc doar un incident mărunt, când femeia, care avea o armă de foc, a tras în braţul unuia dintre poliţişti. Dar rana era o simplă zgârietură fără importanţă. După acel incident, Fumero şi oamenii lui îi potoliseră pe rebeli în jumătate de minut. Atunci, inspectorul a ordonat să fie băgaţi cu toţii în gheretă, împreună cu trupul şoferului mort. Fumero n-a cerut nici nume, nici acte. Le-a ordonat oamenilor lui să lege cu sârmă picioarele şi mâinile rebelilor de nişte scaune metalice ruginite, aruncate într-un colţ. Odată imobilizaţi, Fumero le-a cerut să-l lase singur şi să-i aştepte instrucţiunile postaţi la uşa gheretei şi la poarta fabricii. Rămas singur cu prizonierii, a închis uşa şi s-a aşezat în faţa lor. N-am dormit toată noaptea şi-s obosit. Vreau să mă duc acasă. Aşa că spuneţi-mi unde-s banii şibijuteriile lui Salgado, pe care le ţineţi ascunse, şi n-o să păţiţi nimic, de acord? Prizonierii îl priveau cu un amestec de uluială şi groază. Nu ştim nimic nici despre bijuterii, nici despre acest Salgado, a spus bărbatul cel mai în vârstă. Fumero a încuviinţat oarecum plictisit. Îşi plimba cumpătat ochii peste cei trei prizonieri, ca şi cum le putea citi gândurile, iar acestea îl plictiseau. După ce-a şovăit câteva clipe, a aleso pe femeie şi şi-a tras scaunul în aşa fel încât să stea la doar două palme de ea. Femeia tremura. Las-o în pace, fecior de lele, a scuipat celălalt bărbat, mai tânăr. Dacă te-atingi de ea, îţi jur că teomor. Fumero a zâmbit melancolic.

-

Ai o prietenă foarte frumoasă.

Navas, ofiţerul din uşa gheretei, simţea cum sudoarea rece îi trecea prin haine. Se făcea că nauzea urletele dinăuntru şi, când camarazii lui l-au privit îngroziţi din poarta fabricii, a scuturat din cap. N-au schimbat nici o vorbă. Fumero era în gheretă de vreo jumătate de ceas, când uşa s-a deschis în sfârşit în spatele lui. Navas s-a dat la o parte şi a evitat să privească direct petele umede de pe hainele negre ale inspectorului. Fumero s-a îndepărtat încet, îndreptându-se spre ieşire, şi Navas, după o privire sumară aruncată înăuntrul gheretei, şi-a stăpânit senzaţia de vomă şi a închis uşa. La un semn al lui Fumero, doi bărbaţi s-au apropiat cu două bidoane de benzină şi au stropit perimetrul şi pereţii gheretei. N-au rămas s-o privească arzând. Când s-au întors, Fumero îi aştepta aşezat pe scaunul de lângă şofer. Au plecat în tăcere, în vreme ce o coloană de fum şi flăcări se înălţa printre ruinele vechii fabrici, lăsând o urmă de cenuşă care se risipea în vânt. Fumero a coborât geamul portierei şi a deschis palma în aerul rece şi umed. Avea sânge pe degete. Navas conducea cu privirea pironită înainte, deşi ochii lui nu vedeau decât privirea imploratoare a tinerei, încă în viaţă, înainte de-a închide uşa. A observat că Fumero îl privea şi a strâns mâinile pe volan, pentru a-şi ascunde tremurul. De pe trotuar, o ceată de copii zdrenţăroşi privea maşina care trecea. Unul dintre ei a închipuit cu mâinile un pistol, prefăcându-se că trăgea. Fumero a zâmbit şi a răspuns cu acelaşi gest, apoi maşina s-a făcut nevăzută în labirintul străzilor din jurul junglei de coşuri de fum şi antrepozite, ca şi cum n-ar fi fost nicicând acolo.

2

Fermin a delirat şapte zile încheiate în baracă. Nici o cârpă umedă nu-i potolea febra; nici o unsoare nu ogoia răul care, se spunea, îl devora pe dinăuntru. Babele de prin partea locului, care îl îngrijeau cu rândul şi îi dădeau întăritoare ca să-l ţină în viaţă, ziceau că în străin se aciuase demonul remuşcărilor şi că sufletul lui voia să fugă la capătul tunelului şi să-şi afle odihna în neguri. În cea de-a şaptea zi, bărbatul pe care toţi îl strigau Armando, şi a cărui autoritate era acolo doar cu doi centimetri mai jos de-a lui Dumnezeu, a intrat în baracă şi s-a aşezat lângă bolnav. I-a cercetat rănile, i-a săltat pleoapele cu degetele şi a citit tainele scrise în pupilele-i dilatate. Babele care îl îngrijeau stăteau strânse în spatele lui şi aşteptau într-o tăcere respectuoasă. După o vreme, Armando a dat din cap ca pentru sine şi a părăsit baraca. Doi tineri, care aşteptau în uşă, l-au urmat până la linia de spumă de pe ţărm, unde se spărgea mareea, şi i-au ascultat instrucţiunile cu atenţie. Armando i-a urmărit plecând şi a rămas acolo, aşezat pe rămăşiţele unei bărci pescăreşti distruse de furtună, eşuată între plajă şi purgatoriu. A aprins o ţigară scurtă şi a savurat-o în briza zorilor. Fumând cu gândul la tot ce avea de făcut, a scos o tăietură din ziarul La Vanguardia, pe care o ţinea de zile întregi în buzunar. Acolo, înghesuită printre anunţuri publicitare şi scurte informaţii din actualitatea spectacolelor de pe bulevardul Paralelo, era o scurtă ştire despre fuga unui deţinut din închisoarea de pe Montjuic. Textul avea izul sterp al istoriilor ce reproduc vorbă cu vorbă comunicatele oficiale. Unica licenţă pe care şi-o îngăduise redactorul era afirmaţia că nimeni nu reuşise vreodată să fugă din fortăreaţa inexpugnabilă. Armando a ridicat privirea şi a privit colina Montjuic, care se înălţa în sud. Castelul, un mănunchi de turnuri dinţate învăluit în ceţurile de pe mare, se ridica deasupra Barcelonei. Armando a zâmbit amar şi, cu ţigara, a dat foc bucăţii de ziar, privind cum i se risipea cenuşa în briza mării. Ca întotdeauna, jurnalele denaturau adevărul, ca şi cum de asta le depindea viaţa, şi poate că aveau dreptate. Toată ştirea mirosea a adevăruri pe jumătate spuse şi a detalii lăsate deoparte. Printre ele şi faptul că nimeni nu izbutise vreodată să fugă din închisoarea de pe Montjuic. Deşi, şi-a zis, poate că în acest caz era adevărat, fiindcă el, bărbatul pe care toţi îl strigau Armando, era cineva doar în lumea nevăzută a mahalalei locuite de săraci şi persoane nefrecventabile. Sunt vremuri şi locuri în care să fii nimeni e mai onorabil decât să fii cineva.

3

Zilele se scurgeau cu încetinitorul. Armando trecea o dată pe zi pe la baracă, să afle cum îi mai mergea muribundului. Febra dădea semne timide că s-ar fi ogoit, iar multele lovituri, tăieturi şi răni ce-i acopereau trupul începeau, se pare, să se vindece cu ajutorul unsorilor. În cea mai mare parte a zilei, muribundul dormea ori şoptea vorbe neînţelese, între trezie şi somn. Va trăi? întreba Armando uneori. Încă nu s-a hotărât, îi răspundea muierea ninsă de ani pe care nefericitul acela o lua drept maică-sa. Zilele s-au prefăcut în săptămâni şi curând a fost evident că n-avea să vină nimeni să pună întrebări despre străin, fiindcă nimeni nu se interesează de ceea ce preferă să ignore. În mod normal, poliţia şi Garda Civilă nu intrau în Somorrostro. Legea tăcerii stabilise limpede că oraşul şi lumea se sfârşeau la porţile mahalalei de cocioabe şi ambele părţi erau interesate să păstreze acea graniţă invizibilă. Armando ştia că, de cealaltă parte, erau mulţi care, pe furiş sau pe faţă, se rugau pentru ca într-o zi furtuna să ia o dată pentru totdeauna mahalaua săracilor, dar până să vină acea zi, toţi preferau să privească în altă parte, să întoarcă spatele mării şi oamenilor ce trăiau de azi pe mâine între ţărm şi jungla fabricilor din Pueblo Nuevo. Chiar şi aşa, Armando tot avea unele îndoieli. Istoria pe care o intuia în spatele acelui chiriaş ciudat, pe care îl luaseră la ei din milă, ar fi putut face ca legea tăcerii să se ducă de râpă. După nu prea multe săptămâni, doi poliţişti începători au venit şi au întrebat dacă văzuse cineva un bărbat care semăna cu străinul. Armando a ţinut garda sus zile în şir, dar când acel bărbat na mai fost căutat, a înţeles în sfârşit că nimeni nu voia să dea de el. Poate că murise şi nici măcar nu-şi dădea seama. La o lună şi jumătate de la sosirea lui în mahala, rănile de pe trupul bărbatului au început să se vindece. Când acesta a deschis ochii şi a întrebat unde era, l-au ajutat să se salte în capul oaselor şi să bea o supă, dar nu i-au zis nimic. Trebuie să te odihneşti. Sunt viu? Nimeni nu i-a răspuns nici da, nici nu. Zilele i se scurgeau între somn şi osteneala care nul părăsea. Ori de câte ori închidea ochii şi se lăsa în voia ei, mergea în acelaşi loc. În visul reluat noapte de noapte, escalada pereţii unei gropi nesfârşite, pline de leşuri. Ajungând sus, se întorcea să privească în urmă şi vedea că mareea de trupuri spectrale se rotea ca un vârtej de ţipari. Morţii căscau ochii şi escaladau pereţii, pe urmele lui. Treceau peste munte şi o luau pe străzile Barcelonei, căutându-şi fostele locuinţe, bătând la uşile celor pe care-i iubiseră. Unii îşi căutau ucigaşii şi străbăteau oraşul însetaţi de răzbunare, dar cei mai mulţi nu voiau decât să se întoarcă la casele şi în paturile lor şi să-şi strângă în braţe fiii, soţiile şi iubitele părăsite la plecare. Dar nimeni nu le deschidea uşile, nimeni nu-i lua de mână şi nimeni nu voia să le sărute buzele, iar muribundul asudat se deştepta în întuneric, cu bocetul asurzitor al morţilor în suflet. Un străin obişnuia să-l viziteze adesea. Mirosea a tutun şi colonie, bunuri rare în epoca aceea. Se aşeza pe un scaun lângă el şi-l privea cu ochi impenetrabili. Avea părul negru ca pana corbului şi trăsături ascuţite. Când observa că pacientul era treaz, îi zâmbea.

Eşti Dumnezeu ori diavolul? l-a întrebat odată muribundul. Străinul a ridicat din umeri şi a analizat întrebarea. Un pic din amândoi, a răspuns în cele din urmă . În principiu, eu sunt ateu, l-a informat pacientul. Deşi, în realitate, sunt foarte credincios. Ca mulţi alţii. Acum odihneşte-te, prietene. Cerul mai poate aştepta. Şi iadul e prea mic pentru tine.

4

Intre vizitele ciudatului domn cu părul negru ca pana corbului, convalescentul se lăsa hrănit, lăut şi îmbrăcat cu haine curate, care îi erau mari. Când s-a putut ţine pe picioare şi a făcut primii paşi, l-au însoţit până pe ţărmul mării, unde şi-a băgat picioarele în apă şi s-a lăsat mângâiat de lumina Mediteranei. Şi-a petrecut întreaga dimineaţă privind cum nişte copii zdrenţăroşi, cu feţe murdare, se jucau în nisip şi şi-a dat seama că încă mai avea chef de viaţă. Cu timpul, i-au revenit amintirile, furia şi, odată cu ele, dorinţa şi teama de-a se întoarce în oraş. Picioarele, braţele şi celelalte angrenaje au început să-i funcţioneze mai mult sau mai puţin normal. Şi-a regăsit ciudata plăcere de-a urina în vânt, fără avânturi sau clipe ruşinoase, şi şi-a zis că bărbatul care se putea pişa în picioare şi neajutat de nimeni îşi putea înfrunta şi răspunderile. Chiar în zorii ce-au urmat acelei nopţi, s-a ridicat tiptil şi a luat-o pe ulicioarele strâmte din mahala, până la graniţa marcată de şinele de tren. De cealaltă parte a lor, se înălţau pădurea coşurilor de fum şi crestele îngerilor şi mausoleelor din cimitir. Dincolo de ele, într-o ţesătură de lumini ce urca pe coline, se întindea Barcelona. A auzit paşi în spatele lui şi, întorcându-se, a întâlnit privirea senină a bărbatului cu părul ca pana corbului. Ai reînviat, a zis acela. Rămâne de văzut dacă de astă dată îmi va merge mai bine ca prima oară, fiindcă am un drum... Bărbatul cu părul ca pana corbului a zâmbit. Dă-mi voie să mă prezint. Sunt Armando, ţiganul. Fermin i-a strâns mâna. Fermin Romero de Torres, nu-s ţigan, dar nici nu mă am prea bine cu legea. Prietene Fermin, mi s-a părut că te gândeşti cum să revii la ea. Capra trage la munte, a zis Fermin. Am lăsat unele lucruri neterminate. Armando a încuviinţat. Te înţeleg, dar încă nu-i cazul, prietene, i-a răspuns. Ai răbdare. Mai stai o vreme cu noi. Teama de tot ce-l aştepta la întoarcere şi generozitatea acelor oameni l-au mai ţinut acolo până ce, într-o duminică dimineaţă, a cerut un jurnal de la un puşti, care dăduse de el în pubela unui chioşc de pe plaja. Barceloneta. Era greu de aflat de când stătea ziarul în gunoi, dar era datat cu trei luni după fuga lui. A cercetat paginile, căutând un indiciu, un semn ori o menţiune, dar n-a aflat nimic. În după-amiaza acelei zile, când hotărâse deja ca spre seară să se întoarcă la Barcelona, Armando s-a apropiat de el şi l-a informat că un om de-al lui trecuse pe la pensiunea unde locuia. Fermin, e mai bine să nu te duci pe acolo să-ţi cauţi lucrurile.

De unde ştii unde locuiesc? Armando a zâmbit, ocolind răspunsul. Poliţia le-a zis că ai murit. O notă despre moartea ta a apărut în ziare în urmă cu câteva săptămâni.Nu ţi-am spus nimic, căci cred că-n convalescenţă nu-i bine să citeşti despre propria-ţi moarte. De ce-am murit? Din cauze naturale. Ai căzut într-o râpă, încercând să fugi de justiţie. Atunci, sunt mort? Mai mort nici nu se poate. Fermin a cântărit implicaţiile noului său statut. Şi acum ce fac? Unde mă duc? Nu pot rămâne aici pe vecie, abuzând de bunătatea voastră şi punându-vă în primejdie. Armando s-a aşezat lângă el şi a aprins una dintre ţigările pe care şi le răsucea singur şi care miroseau a eucalipt. Fermin, poţi să faci orice vrei, fiindcă nu exişti. Aproape că te-aş sfătui să rămâi cu noi, pentru cănumele şi figurile noastre nu-s înregistrate. Suntem strigoi. Oameni invizibili. Dar ştiu că trebuie să te întorci şi să rezolvi tot ce-ai lăsat acolo. Din nefericire, odată plecat de aici, nu te mai pot ocroti. Şi-aşa ai făcut destule pentru mine. Armando l-a bătut cu palma pe umăr şi i-a întins foaia de hârtie împăturită din buzunar. Pleacă o vreme din oraş. Lasă să treacă un an şi, de cum te întorci, începe prin a te duce aici, a spusîndepărtându-se. Fermin a despăturit pagina şi a citit: FERNANDO BRIANS Avocat Strada Caspe nr. 12 Mansardă, scara 1 Barcelona. Telefon 564375 Cum te pot răsplăti pentru tot ce-ai făcut pentru mine? După ce-ţi rezolvi problemele, treci într-o zi pe aici şi întreabă de mine. Vom merge s-o vedemdansând pe Carmen Amaya şi-mi vei povesti cum ai izbutit să fugi de-acolo, de sus. Sunt curios, a spus Armando. În care celulă ai stat, Armando? În celula 13. Tu ai desenat cruci pe zid? Spre deosebire de tine, Fermin, eu sunt creştin, dar nu mai cred. În seara aceea, nimeni nu l-a împiedicat să plece şi nici nu şi-a luat rămas-bun de la el. S-a îndreptat, încă un strigoi printre ceilalţi, către străzile unei Barcelone ce mirosea a electricitate. A întrezărit în depărtare turnurile catedralei Sagrada Familia, înfipte în stratul de nori roşietici,

ce ameninţau cu un potop biblic, şi şi-a văzut de drum. Paşii l-au purtat către staţia de autobuz din strada Trafalgar. În buzunarele paltonului dăruit de Armando a descoperit nişte bani. A cumpărat biletul cu cea mai lungă rută pe care l-a găsit şi şi-a petrecut noaptea în autobuz, străbătând străzile pustii prin ploaie. A doua zi, a făcut la fel, astfel încât, după drumeţii şi zile petrecute în trenuri şi autobuze, în miezul unei nopţi a ajuns acolo unde străzile nu mai aveau nume şi casele nu mai aveau numere, unde nimic și nimeni nu-şi aducea aminte de el. A avut o sută de meserii şi nici un prieten. A câştigat bani şi i-a cheltuit. A citit cărţi ce vorbeau despre o lume în care nu mai credea. A început să compună scrisori pe care n-a ştiut nicicând cum să le încheie. A trăit în pofida amintirilor şi remuşcărilor. De nenumărate ori, a înaintat pe câte un pod sau a dat să coboare într-o râpă şi a privit cu seninătate în abis. Dar, de fiecare dată i-a revenit, în ultimul moment, amintirea promisiunii pe care o făcuse şi a privirii pe care i-o aruncase Prizonierul cerului. După un an, a plecat din odaia închiriată deasupra unui bar şi, având drept unic bagaj un exemplar din Oraşul blestemaţilor, găsit într-un târg, poate singura dintre cărţile lui Martin care nu fusese arsă şi pe care o citise de vreo zece ori, a mers pe jos doi kilometri până la gară şi a cumpărat biletul care îl aşteptase în toate acele luni. - Un bilet pentru Barcelona, vă rog. Privindu-l dispreţuitor, funcţionarul i-a eliberat biletul şi i l-a întins: - Ciudată dorinţă, a zis. Cu toţi catalanii ăia de căcat.

5

Barcelona, 1941 Se însera când Fermin a coborât din tren în gara Francia. Locomotiva scuipase un nor de aburi şi funingine, care se târa pe peron şi veghea paşii călătorilor ce coborau din tren după un drum lung. Fermin s-a alăturat marşului silenţios către ieşire, printre oameni cu haine destrămate, ceşi târau valizele legate cu curele, bătrâni prematuri care-şi purtau întreaga avere într-o boccea şi copii cu privirea şi buzunarele goale. Doi jandarmi din Garda Civilă păzeau intrarea pe peron, şi Fermin a observat că-şi plimbau privirile printre călători şi opreau la întâmplare pe câte cineva, ca să-i ceară actele la control. S-a dus drept spre unul din ei. Ajuns la mai puţin de doisprezece metri, a observat că jandarmul îl cerceta cu privirea. În romanul lui Martin, de care nu se despărţise în acele luni, un personaj afirma că una dintre cele mai bune căi de a dezarma o autoritate era să i te adresezi - înainte să ţi se adreseze ea. Bună seara, şefu’. Eşti amabil să-mi spui unde-i hotelul Porvenir? Am înţeles că în piaţa Palacio,dar nu prea cunosc oraşul. Jandarmul l-a privit în tăcere, cam nelămurit. Colegul lui se apropiase, flancându-l din dreapta. - Asta trebuie să întrebi la ieşire, a spus pe un ton neprietenos. Fermin a încuviințat politicos. Scuzaţi-mă că v-am deranjat. Aşa voi face. Se pregătea să se îndrepte spre holul gării, când celălalt jandarm l-a apucat de braţ. - Piaţa Palacio e chiar în stânga ieşirii. În faţa Căpităniei Portului. Vă rămân recunoscător. Noapte bună. Jandarmul i-a dat drumul, iar Fermin s-a îndepărtat încet, măsurându-şi paşii până ce a ajuns în hol şi de acolo în stradă. Un cer stacojiu acoperea Barcelona întunecată, ţesută din siluete negre şi ascuţite. Un tramvai pe jumătate gol se târa, proiectând o lumină stinsă pe pavele. Fermin l-a lăsat să treacă şi a traversat strada. Ocolind şinele lucioase, a privit linia de fugă a bulevardului Colon şi, în fundal, colina Montjuic şi castelul care se ridica deasupra oraşului. A lăsat privirile în jos şi a luat-o pe strada Comercio, îndreptându-se spre piaţa Borne. Străzile erau pustii şi o briză rece sufla printre ulicioare. N-avea unde să se ducă. Şi-a amintit cum Martin îi povestise că, în urmă cu ani buni, locuise în apropiere, într-o hardughie veche de pe îngusta trecătoare de umbre a străzii Flassaders, lângă fabrica de ciocolată Mauri. A pornit într-acolo, dar la capătul drumului a observat că edificiul şi conacul de lângă el fuseseră bombardate şi distruse în timpul războiului. Autorităţile nu catadicsiseră să adune gunoiul, iar vecinii, probabil ca să poată merge pe strada mai îngustă decât coridoarele

locuinţelor din zonă, se mărginiseră să mute molozul din calea lor, punându-l claie peste grămadă. Fermin a privit în jur. Abia distingea strălucirea becurilor şi lumânărilor ce răspândeau o lumină stinsă din balcoane. Fermin a înaintat printre ruine, ocolind grămezi de moloz, jgheaburi crăpate şi grinzi încrucişate în noduri imposibile. A căutat o văgăună printre dărâmături şi s-a ghemuit lângă un bolovan pe care încă se mai putea citi numărul 17, vechiul domiciliu al lui David Martin. Şi-a strâns paltonul şi jurnalele vechi de sub haine. Făcându-se ghem, a încercat să aţipească. După o jumătate de ceas, frigul a început să-i intre în oase. Un vânt foarte umed lingea ruinele, căutând fisuri şi crăpături. Fermin a deschis ochii şi sa ridicat. Tocmai încerca să caute un colţişor mai ferit, când a observat că o siluetă îl privea din stradă. A înlemnit. Silueta a făcut câţiva paşi spre el. Cine eşti? a întrebat. Silueta s-a mai apropiat niţel, iar strălucirea unui felinar din depărtare i-a luminat profilul. Era un bărbat înalt şi robust, îmbrăcat în negru. Fermin i-a privit gulerul. Un preot. Fermin a ridicat mâna împăciuitor. Plec, părinte. Te rog, nu chema poliţia. Preotul l-a privit de sus în jos. Avea ochi severi şi părea să-şi fi petrecut jumătate din viaţă ridicând nu pocale, ci saci în port. Ţi-e foame? a întrebat. Fermin, care ar fi mâncat oricare dintre pietrele din jur, dacă cineva le-ar fi stropit cu trei picături de ulei de măsline, a făcut semn că nu. Tocmai am cinat la restaurantul Las Siete Puertas şi am luat culoarea nopţii de atâta orez negru, arăspuns. Preotul a schiţat un surâs. S-a întors şi a plecat. Hai, vino, i-a ordonat.

6

Padre Valera locuia la mansarda unei clădiri din capătul bulevardului Borne, care dădea direct spre acoperişurile pieţei. Fermin a dat gata cu entuziasm trei farfurii cu supă, câteva coltuce de pâine uscată şi două pahare cu vin îndoit cu apă, pe care preotul i le pusese în faţă, privindu-l curios. Dumneata nu cinezi, padre? Nu obişnuiesc să cinez. Poftă bună, văd că ţi-e foame încă din '36. Sorbind zgomotos supa şi cocoloaşele de pâine, Fermin îşi plimba privirea prin sufragerie. Alături de el, într-o vitrină, se zăreau o colecţie de farfurii şi pahare, câţiva sfinţi şi ceea ce părea a fi o garnitură de tacâmuri din argint. Şi eu am citit Mizerabilii, aşa că nici să nu-ţi treacă prin minte, l-a avertizat preotul. Fermin a clătinat ruşinat din cap: Cum te cheamă? Fermin Romero de Torres, la dispoziţia Domniei Tale. Eşti căutat, Fermin? Depinde cum o iei. E complicat. Nu-i treaba mea, dacă nu vrei să-mi spui, dar pe-aici nu poţi purta asemenea haine. Ajungi mairepede la mititica decât pe Via Layetana. O grămadă dintre cei care se ascund de multă vreme sunt opriţi. Trebuie să ai mare grijă. De cum ajung la fondurile mele bancare în stare de hibernare, am de gând să merg la Digul Plutitorşi să ies la patru ace. Să vedem, ridică-te o clipă. Fermin a pus lingura jos şi s-a ridicat. Preotul l-a cercetat amănunţit. Ramon era de două ori cât tine, dar cred că unele dintre hainele lui de când era tânăr au să-ţi vinăbine. Ramon? Fratele meu. L-au omorât în stradă, chiar la intrarea în clădire, în mai 1938. Mă căutau pe mine, darel i-a înfruntat. Era instrumentist. Cânta în fanfara municipală. Prim trompetist. Îmi pare foarte rău, padre. Preotul a ridicat din umeri. Fiecare a pierdut mai mult sau mai puţin pe cineva, indiferent de tabăra în care a fost. Eu nu-s în nici o tabără, a ripostat Fermin. Mai mult, drapelele îmi par nişte cârpe colorate, caremiros a rânced, şi mă apucă diareea de câte ori văd că unuia care se înveleşte în ele i se umple gura de imnuri, steme şi discursuri. Am crezut mereu că aceia care se simt atraşi de turmă au ceva de mieluşel.

Trebuie s-o duci foarte rău în ţara asta. Nici nu ştii cât de rău. Dar îmi spun mereu că accesul direct la deliciosul jambon sărat şi uscatcompensează totul. Peste tot fierb bobii. Asta-i adevărat. Spune-mi, Fermin, de când n-ai mai mâncat din jambonul ăsta sărat şi uscat atât dedelicios? Din 6 martie 1934. La restaurantul Los Caracoles din strada Escudellers. Altă viaţă. Preotul a zâmbit. Poţi rămâne aici peste noapte, Fermin, dar mâine trebuie să-ţi cauţi alt loc. Lumea vorbeşte. Îţi pot da ceva bani pentru o pensiune, dar să ştii că toate cer actul de identitate şi-şi trec clienţii pe lista comisariatului. Nici nu trebuie să-mi spui, padre. Mâine, înainte de-a se crăpa de ziuă, am să mă evapor de-aici mairepede decât bunăvoinţa. Dar n-am să accept nici un sfanţ, că şi aşa am abuzat destul de dumneata. Preotul a ridicat mâna şi a scuturat din cap. Hai să vedem cum îţi vin câteva lucruri de-ale lui Ramon, a zis ridicându-se de la masă. Padre Valera a insistat să-i dea lui Fermin o pereche de pantofi în stare medie, un costum de lână modest, dar curat, două schimburi de lenjerie şi câteva obiecte de igienă personală şi i lea pus pe toate într-o valiză. Pe un raft, erau o trompetă strălucitoare şi câteva fotografii cu doi bărbaţi tineri, chipeşi şi zâmbitori, la ceva ce părea a fi Sărbătoarea cartierului aracia [36] . Trebuia să priveşti cu mare atenţie ca să-ţi dai seama că unul era padre Valera, care acum părea cu treizeci de ani mai bătrân. Apă caldă n-am. Boilerul va fi umplut abia dimineaţă, aşa că ori aştepţi, ori foloseşti urciorul. Pe când Fermin se spăla cum putea, padre Valera a pregătit într-o cafetieră un soi de cicoare amestecată cu alte ingrediente vag dubioase. N-avea zahăr, dar apa murdară din ceaşcă era fierbinte şi compania plăcută. Ce mai, s-ar zice că suntem în Columbia şi savurăm boabe fine si alese, a spus Fermin. Eşti un om deosebit, Fermin. Îţi pot pune o întrebare personală? E acoperită de taina spovedaniei? Să spunem că da. Dă-i drumul. Ai omorât pe cineva? În război, vreau să spun. Nu, a răspuns Fermin. Eu da. Fermin a rămas nemişcat, cu ceaşca pe jumătate ridicată spre gură. Preotul a lăsat ochii în jos. N-am spus lucrul ăsta niciodată nimănui.

E acoperit de taina spovedaniei, l-a asigurat Fermin. Preotul s-a frecat la ochi şi a oftat. Fermin s-a întrebat de când stătea omul ăla singur acolo, doar cu taina lui şi cu amintirea fratelui mort. Cu siguranţă că ai avut motive, padre. Preotul a negat. Dumnezeu a părăsit ţara noastră, a spus. Dar nu te teme, de cum va vedea în ce hal i-a ajuns ograda din nordul Pirineilor, va reveni cu coadaîntre picioare. Padre Valera a tăcut îndelung. Au dat pe gât nechezolul şi Fermin, ca să-i dea curaj preotului, care părea tot mai abătut pe măsură ce minutele treceau, şi-a turnat încă o ceaşcă. Îţi place cu adevărat? Fermin a încuviinţat. Vrei să te spovedesc? a întrebat brusc preotul. Fără glumă. Nu te supăra, padre, dar eu nu reuşesc să cred în asemenea lucruri... Dar poate că Dumnezeu crede în dumneata. Mă îndoiesc. Nu-i nevoie să crezi în Dumnezeu ca să te spovedeşti. E ceva între dumneata şi propria conştiinţă. Ce ai de pierdut? Timp de două ceasuri, Fermin i-a mărturisit părintelui Valera tot ce ţinea sub tăcere de când fugise de la castel, cu mai bine de un an în urmă. Acesta l-a ascultat cu atenţie, încuviinţând din când în când. În sfârşit, când Fermin a simţit că vomitase totul şi că-şi luase de pe suflet marea povară care, de luni de zile, îl sufoca fără să-şi dea seama, padre Valera a scos o sticluţă cu lichior dintr-un sertar şi, fără să-l mai întrebe, i-a turnat din rezerva rămasă. Nu-mi ierţi păcatele, padre? Îmi dai doar un strop de coniac? Păi, e unul şi acelaşi lucru. Şi cine-s eu ca să iert sau să te judec? Dar cred că ţi-a picat bine săscapi de toate astea. Ce-ai de gând să faci acum? Fermin a ridicat din umeri. M-am întors şi-mi pun gâtul în joc numai pentru că i-am promis lui Martin. Trebuie să-l caut peavocatul ăla, iar după aceea pe doamna Isabella şi pe copilul ei, Daniel, ca să-i ocrotesc. Cum? Habar n-am. Ceva mi se va întâmpla. Primesc sugestii. Dar nu-i cunoşti deloc. Nu-s decât nişte străini de care ţi-a vorbit un bărbat pe care l-ai cunoscut laînchisoare... Ştiu asta. Acu', că o spui, pare o nebunie, aşa-i? Preotul îl privea de parcă vedea dincolo de vorbelelui. Nu cumva vrei să faci ceva bun, chiar o nebunie, numai fiindcă ai văzut atâta mizerie şi meschinărieprintre oameni? Şi de ce nu? Valera a zâmbit. Ştiam eu că Dumnezeu crede în tine.

7

A doua zi, Fermin a ieşit în vârful picioarelor, ca să nu-l trezească pe padre Valera, care adormise pe sofa cu poemele lui Machado în mână si sforăia ca un taur de coridă. Înainte de plecare, îl sărutase pe frunte şi lăsase pe masa din sufragerie banii pe care preotul îi strecurase în valiză, înveliţi într-un şerveţel. Apoi a luat-o pe scări în jos, cu hainele şi conştiinţa curate, hotărât să rămână în viaţă, cel puţin alte câteva zile. În zori, soarele şi briza curată ce venea dinspre mare au dat la iveală un cer strălucitor, care lungea umbrele oamenilor în mers. Fermin şi-a petrecut dimineaţa hoinărind pe străzi cunoscute, oprindu-se în faţa vitrinelor şi adăstând pe bănci ca să privească fetele care treceau şi-i păreau cu toatele frumoase. La amiază, s-a apropiat de bodega din capătul străzii Escudellers, lângă restaurantul Los Caracoles, care îi trezea amintiri foarte plăcute. Bodega avea, printre degustătorii cei mai curajoşi şi nemofturoşi, nefericita faimă de a vinde sendvişurile cele mai ieftine din întreaga Barcelonă. Totul era, ziceau experţii, să nu pui întrebări indiscrete despre ingrediente. Cu noile-i haine domneşti şi respectabila armură de ziare La Vanguardia îndoite pe sub lenjerie ca să-i dea prestanţă şi robusteţe, jucând rolul de palton la preţ redus, Fermin s-a aşezat la tejghea şi, după ce a consultat lista deliciilor care rimau cu buzunarele şi stomacurile celor mai modeşti, a început să negocieze cu chelnerul. Spune-mi ceva, tinere. Sendvişul cu mortadella, mezeluri din Cornella şi pâine catalană rustică dinmeniul zilei are şi roşii proaspete? Abia culese din grădinile noastre din Prat, exact în spatele fabricii de acid sulfuric. De calitate superioară. Şi spune-mi, te rog, băiete. Ai încredere în casa asta? Chelnerului i s-a şters zâmbetul de pe buze, aşa că s-a retras în spatele tejghelei, aruncânduşi şervetul pe umăr cu un gest ostil. Mai mult decât în Dumnezeu. Nu faceţi excepţii pentru mutilaţii de război decoraţi? Cară-te sau anunţ Brigada Socială. Văzând turnura pe care o lua conversaţia, Fermin a bătut în retragere, căutându-şi un colţişor liniştit, unde să-şi revizuiască strategia. Tocmai se instalase pe scara unui portal, când o fată de nici şaptesprezece ani, dar cu rotunjimi de dansatoare de cabaret, a trecut pe lângă el, gata să cadă în nas. Fermin s-a ridicat s-o ajute, dar nici n-o apucase bine de braţ, că a şi auzit paşi în spate şi un glas faţă de care cel al chelnerului mitocan, care tocmai îl trimisese să ia aer proaspăt, era o muzică celestă. Uite ce-i, boarfă de căcat, mie să nu-mi vii cu de-astea că îţi fac faţa dantelă şi te las să zaci înstradă, care-i şi mai curvă ca tine.

Vorbitorul era un lungan cu faţa măslinie şi gusturi îndoielnice în materie de gablonzuri. Ignorând faptul că sus-numitul era de două ori mai corpolent decât el şi ţinea în mână ceva ce părea a fi un obiect tăios, dacă nu şi ascuţit, Fermin, care se săturase până peste cap de bătăuşi şi peşti, s-a interpus între fată şi individ. Tu cine naiba mai eşti, nenorocitule? Cară-te până nu-ţi pocesc faţa. Fermin a simţit cum fata, care mirosea ciudat, a scorţişoară şi prăjeală, i se agăţa de braţe. Era suficient să-i arunci o simplă privire bătăuşului ca să înţelegi că situaţia nu părea să se poată rezolva pe cale dialectică, aşa că, drept orice răspuns, Fermin a decis să treacă la acţiune. Şi-a analizat adversarul in extremis şi a conchis că masa lui corporală era alcătuită în cea mai mare parte din grăsime, iar muşchii, sau materia cenuşie, nu prezentau excedente. Mie să nu-mi vorbeşti aşa, iar domnişoarei nici atât. Peştele l-a privit uimit, dar na dat semne căînţelesese. O clipă mai târziu, tipul, care aştepta de la sfrijitul ăla orice numai o declaraţie de război nu, a primit în moliciuni surpriza lunii - o zdravănă lovitură de valiză, urmată, după ce-a căzut la pământ, ţinându-şi fuduliile în mâini, de alte patru-cinci lovituri cu colţul de piele al aceleiaşi valize în câteva puncte strategice, lovituri care l-au lăsat, cel puţin pentru o vreme, grămadă şi nemotivat. Câţiva trecători, care asistaseră la incident, au început să aplaude; întorcându-se pentru a vedea dacă fata era bine, Fermin i-a întâlnit privirea fermecată şi plină de gratitudine şi duioşie pe viaţă. Fermin Romero de Torres, la dispoziţia dumitale. Fata s-a săltat, cu picioarele lipite, şi l-a sărutatpe obraz. Eu sunt Rociito. La picioarele lor, tipul dădea să se ridice, trăgându-şi sufletul. Înainte ca echilibrul de forţe să-l defavorizeze, Fermin s-a îndepărtat de scena confruntării. Ar trebui s-o ştergem urgent, a anunţat el. Odată ce-am pierdut iniţiativa, lupta e în defavoareanoastră... Rociito l-a luat de braţ şi l-a purtat printr-o reţea de ulicioare înguste, care duceau în piaţa Real. Ajunşi la soare şi în câmp deschis, Fermin s-a oprit o clipă să-şi tragă sufletul. În câteva momente, Rociito a văzut că Fermin se albea la faţă şi n-arăta deloc bine. A intuit că emoţiile întâlnirii, sau foamea, îi provocaseră viteazului campion o cădere de tensiune şi l-a însoţit până la terasa hanului Dos Mundos, unde Fermin s-a prăbuşit pe un scaun. Rociito, care, la doar şaptesprezece ani, avea un ochi clinic pe care şi l-ar fi dorit şi doctorul Trueta [37] , a comandat nişte gustări cu care să-l reconforteze. Când a văzut că sosea festinul, Fermin s-a alarmat. Rociito, n-am nici un sfanţ... Eu plătesc, l-a oprit ea, cu mândrie. Eu am grijă de omul meu şi îl hrănesc mişto. Rociito l-a îndopat cu cârnăciori, pâine şi cartofi prăjiţi cu sos picant, întovărăşiţi de o monumentală halbă cu bere. Fermin a revenit la viaţă şi şi-a recâştigat tonusul vital sub privirea satisfăcută a tinerei.

Ca desert îţi fac, dacă vrei, o specialitate a casei, cu care te dau gata, a propus tânăra, lingându-sepe buze. Dar, fetiţo, n-ar trebui să fii acum la şcoală, cu măicuţele? Rociito a făcut haz de gluma lui. Vai, pungaşule, da' ce haz mai are domnişorul. Pe măsură ce festinul continua, Fermin a înţeles că, de-ar fi depins de ea, putea avea în faţă o promiţătore carieră de proxenet. Dar alte chestiuni, de mai mare importanţă, îi reclamau atenţia. - Câţi ani ai, Rociito? Optsprezece şi jumătate, domnişorule Fermin.- Pari mai mare. Aşa-s eu la înaintare. Aşa arăt de la treisprezece, şi merită să te holbezi la mine, deşi nu mi-e uşors-o spun. Fermin, care nu mai văzuse asemenea conspiraţie de curbe de la regretatele zile petrecute în Havana, a încercat să-şi recâştige bunul-simţ. Rociito, a început, eu nu-mi pot lua răspunderea ta... Ştiu, domnişorule, nu mă crede proastă. Ştiu că nu eşti ăla care să trăiască pe spinarea unei femei. Oi fi tânără, dar am şcoală şi vă văd imediat... Trebuie să-mi spui unde să-ţi trimit banii pentru acest banchet, fiindcă acum m-ai prins într-unmoment economic delicat... Rociito a refuzat. Am o odaie aici, în han, pe care o împart cu Lali, dar ea stă pe-afară toată ziua, fiindcă face vaselecomerciale. Da' de ce nu urci, domnişorule, să-ţi fac un masaj? - Rociito... Te invit acasă. Fermin o privea cu o urmă de melancolie. Ai ochii trişti, domnişorule Fermin. Las-o pe Rociito să-ţi înveselească viaţa, chiar dacă pentruscurtă vreme. Ce rău e-n asta? Ruşinat, Fermin a plecat ochii. Da' de când n-ai mai fost, domnişorule, cu o femeie ca lumea? Nici nu-mi mai aduc aminte. Rociito i-a întins mâna şi, trăgând de el, l-a dus pe scări în sus, într-o odaie minusculă, unde abia încăpeau un pat şi o chiuvetă. Odaia avea un balconaş ce dădea în piaţă. Fata a tras o draperie şi şi-a scos în doi timpi şi trei mişcări rochia înflorată, pusă direct pe piele. Fermin a privit acea minune a naturii şi s-a lăsat îmbrăţişat de o inimă aproape la fel de bătrână ca a lui. Dacă domnişorul nu vrea, nu trebuie să facem nimic, da? Rociito l-a culcat în pat şi s-a întins alături de el. L-a îmbrăţişat şi l-a mângâiat pe cap. Ssst, ssst, murmura. Cu faţa pe pieptul de optsprezece ani al fetei, Fermin a izbucnit în plâns. La căderea serii, când Rociito trebuia să-şi înceapă munca, Fermin a regăsit bucata de hârtie cu adresa avocatului Brians, pe care Armando i-o dăduse în urmă cu un an, şi a decis să-l caute. Rociito a insistat să-i dea cu împrumut ceva mărunţiş, ca să aibă pentru tramvaie şi o cafea, şi

l-a pus să jure de câteva ori că avea să vină s-o vadă, chiar dacă numai ca s-o scoată la un film sau la liturghie, fiindcă ea era foarte devotată Fecioarei de pe Muntele Carmel şi-i plăceau tare mult ceremoniile, mai ales cele la care se cânta. Rociito l-a condus până jos, iar la despărţire la sărutat pe buze şi l-a ciupit de fund. - Bomboana mea, i-a zis, privind cum se îndepărta pe sub arcadele din piaţă. Când traversa piaţa Cataluna, nori grei au început să se învârtejească pe cer. Stolurile de porumbei, care survolau îndeobşte piaţa, se adăpostiseră prin copaci şi aşteptau neliniștite. Oamenii simțeau mirosul electricității din aer si grăbeau pasul spre gurile de metrou. Se ridicase un vânt furios, care târa după el pe jos o maree de frunze uscate. Fermin s-a grăbit, dar când a ajuns în strada Caspe, s-a pornit potopul.

8

Avocatul Brians era un tânăr cu aer de student boem, care părea să mănânce biscuiţi săraţi şi cafea, căci aşa îi mirosea biroul. A biscuiţi, a cafea şi a hârtii prăfuite. Cabinetul lui era într-o odăiţă suspendată de la mansarda edificiului ce găzduia teatrul Tivoli, la capătul unui coridor neluminat. Fermin l-a mai găsit acolo la opt şi jumătate seara. Brians i-a deschis în cămaşă şi, văzându-l, s-a mărginit să dea din cap şi să ofteze. Fermin, presupun. Martin mi-a vorbit de dumneata. Începusem să mă întreb când ai să treci pe-aici. Am fost plecat o vreme. Desigur. Intră, te rog. Fermin l-a urmat în odaia pătrată. Teribilă nopticică, aşa-i? a întrebat avocatul, nervos.- E doar apă. Fermin a privit în jur şi n-a zărit decât un scaun. Brians i l-a cedat. El s-a aşezat pe un teanc cu tomuri de drept comercial. Încă nu mi-au adus mobila. Fermin a socotit că acolo nu încăpea nici o ascuţitoare, dar a preferat să tacă. Pe masă erau un sendviş cu cotlet pe o farfurie şi o bere. Şerveţelul de hârtie trăda faptul că cina copioasă a avocatului provenea din cafeneaua de la parter. Mă pregăteam să cinez. Cu mare plăcere îmi împart mâncarea cu dumneata. Mâncaţi, mâncaţi, că voi, tinerii, trebuie să creşteţi, iar eu am mâncat de seară. Nu-ţi pot oferi-nimic? O cafea? Dacă aveţi un sugus... Brians a scotocit în sertarul unde putea fi orice numai bomboane sugus nu. - Pastile Juanola [38] ? Bine, mulţumesc.

Dacă-mi permiţi. Brians şi-a înfipt dinţii în sendviş şi a mestecat cu poftă. Fermin s-a întrebat care dintre ei doi părea mai mort de foame. Lângă masa de scris, era o uşă întredeschisă, care dădea în camera vecină, unde se zăreau un pat pliant nestrâns, un cuier cu cămăşi mototolite şi un maldăr de cărţi. Locuiţi aici? a întrebat. Evident, avocatul pe care Isabella îl putuse plăti pentru Martin nu era vreun bogătan. Brians a urmărit privirea lui Fermin şi a zâmbit modest. Aici sunt, pentru moment, şi cabinetul şi locuinţa mea, a spus Brians, aplecânduse ca să închidă uşadormitorului. Îţi spui, poate, că nu prea arăt a avocat. Să ştii că nu eşti singurul, şi tata crede la fel. Să nu vă pese. Tata ne spunea mereu mie şi fraţilor mei că nu suntem buni de nimic şi vom ajungepietrari. Şi iată-mă, mai mişto ca niciodată. N-ai nici un merit dacă ai succes în viaţă când familia crede în tine şi te ajută. Brians a încuviinţat fără nici o plăcere. Dacă o iei aşa... Adevărul e ca sunt de curând pe cont propriu. Înainte lucram la un faimos cabinetde avocatură, chiar după colţ, pe bulevardul Gracia. Dar am avut nişte neînţelegeri. De atunci, nu mi-a fost prea uşor. Nu mai spuneţi. Valls? Brians a încuviinţat, dând gata berea din trei sorbituri. De când am acceptat cazul domnului Martin, a făcut fără preget tot ce-a putut pentru ca toţi clienţiisă mă părăsească si să mă concedieze. Putinii care mi-au mai rămas nau nici un sfanţ pentru onorariile mele. Şi doamna Isabella? Privirea avocatului s-a întunecat. A pus berea pe masă şi s-a uitat, şovăielnic, la Fermin. - Nu ştii? Ce să ştiu? Isabella Sempere a murit.

9

Furtuna se năpustise din răsputeri asupra oraşului. Fermin îşi ţinea cana cu cafea în mâini, în vreme ce Brians, în picioare în faţa ferestrei deschise, privea cum ploaia biciuia acoperişurile din Ensanche [39] şi povestea despre ultimele zile ale Isabellei. S-a îmbolnăvit brusc şi inexplicabil. De-ai fi cunoscut-o... Isabella era tânără, plină de viaţă. Aveao sănătate de fier şi supravieţuise mizeriilor din timpul războiului. Totul s-a petrecut, cum s-ar zice, de pe o zi pe alta. În noaptea când ai izbutit să fugi din castel, Isabella s-a întors târziu acasă. Soţul ei a găsit-o în genunchi, în baie, asudată şi cu palpitaţii. Spunea că-i era rău. Au chemat medicul, dar înainte de sosirea acestuia au început convulsiile şi a vomitat sânge. Medicul a spus că se intoxicase şi că trebuia să urmeze o dietă strictă câteva zile, dar a doua zi de dimineaţă se simţea şi mai rău. Domnul Sempere a învelit-o în câteva pături şi un vecin taximetrist i-a dus la spitalul Mar. Îi apăruseră pete maronii pe piele, ca nişte răni, şi îi cădeau şuviţe de păr. La spital, au aşteptat două ore, apoi medicii au refuzat s-o vadă, fiindcă cineva din salon, un pacient de care încă nu se ocupaseră, spusese că-l cunoştea pe Sempere şi că acesta fusese comunist sau ceva stupid de genul ăsta. Presupun că pentru a fi el îngrijit mai repede. O infirmieră le-a dat un sirop care, a spus ea, urma să-i cureţe stomacul şi să-i facă bine, dar Isabella nu putea înghiţi nimic. Sempere nu ştia ce să facă. A dus-o acasă şi a început să cheme medic după medic. Nimeni nu ştia ce avea. Un stagiar, client obişnuit al anticariatului, cunoştea pe cineva de la Spitalul Clinic. Sempere a dus-o acolo. La Spitalul Clinic i-au zis că putea avea holeră şi s-o ducă acasă, fiindcă exista un început de epidemie, iar la ei era plin ochi. În cartier muriseră deja mai multe persoane. Isabellei îi era zi de zi tot mai rău. Delira. Soţul ei s-a făcut luntre şi punte şi a făcut pe dracu-n patru, dar după câteva zile ea era atât de slăbită, că n-a mai putut-o duce nici măcar la spital. A murit la o săptămână după ce se îmbolnăvise, în apartamentul din strada Santa Ana, de deasupra anticariatului... Între ei s-a aşternut o tăcere lungă; nu se auzeau decât răpăitul ploii şi ecoul tunetelor care se îndepărtau pe măsură ce vântul slăbea. Abia o lună mai târziu mi s-a spus că fusese văzută într-o noapte în cafeneaua Operei din faţateatrului Liceo. Stătea la o masă cu Mauricio Valls. Neţinând seama de sfaturile mele, Isabella îl ameninţase să-i dea de gol planul de a-l pune pe Martin să-i rescrie nu ştiu ce porcărie cu care să devină celebru şi să se acopere de medalii. Chelnerul îşi amintea că Valls venise primul, cu maşina, şi ceruse două ceaiuri de muşeţel cu miere. Fermin a cântărit vorbele tânărului avocat. Şi credeţi că Valls a otrăvit-o?

N-o pot dovedi, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi este mai limpede că da. Cu siguranţă căa fost Valls. Fermin şi-a plimbat privirile pe podea. Domnul Martin ştie? Brians a negat. Nu. După fuga dumitale, Valls a poruncit ca Martin să fie trimis la izolator în unul dintre turnuri. Şi doctorul Sanahuja? Nu i-au pus împreună? Brians a oftat, înfrânt. Pe Sanahuja l-au trimis în faţa consiliului de război, pentru trădare. L-au împuşcat după două săptămâni. O lungă tăcere a invadat odaia. Fermin s-a ridicat şi a început să se plimbe în cerc, agitat. Dar pe mine de ce nu m-au căutat? La urma urmelor, eu sunt pricina tuturor acestor lucruri... Pentru că nu exişti. Ca să nu fie umilit în faţa superiorilor şi să nu-şi ruineze promiţătoarea carierăsub acest regim, Valls i-a pus să jure pe membrii patrulei trimise să te caute că un glonţ de-al lor te ajunsese din urmă, pe când fugeai pe un versant al colinei Montjuic, şi că ei te aruncaseră în groapa comună. Fermin şi-a simţit furia urcându-i pe buze. Uitaţi ce-i, eu sunt gata să merg chiar acum în faţa Guvernului Militar şi să le spun „astea-s coaielemele". Să vedem cum îmi poate explica Valls învierea. Nu mai spune prostii. Aşa nu rezolvi nimic. Nu obţii decât să fii dus pe şoseaua Aguas şi să ţi setragă un glonţ în ceafă. Şi lipitoarea asta nu merită aşa ceva. Ros de ruşine şi vinovăţie, Fermin a încuviinţat. Şi Martin? Ce-o să se aleagă de el? Brians a ridicat din umeri. Ceea ce ştiu e confidenţial. Nu poate ieşi dintre acei patru pereţi. La castel e un temnicer, unulBebo, care mi-e dator pentru mai multe servicii. Erau să-i omoare un frate, dar am obţinut să i se comute pedeapsa la zece ani de închisoare în Valencia. Bebo e un om bun şi-mi povesteşte tot ce vede şi aude în castel. Valls nu mă lasă să-l văd pe Martin, dar am aflat prin Bebo că e în viaţă şi că Valls îl ţine închis în turn şi păzit fără oprire. I-a dat hârtie şi toc. Iar Bebo spune că Martin scrie. Ce? Dumnezeu știe. Valls crede, sau cel puţin așa mi-a zis Bebo, că Martin îi scrie o carte, în baza notelor lui. Dar se pare că Martin, despre care dumneata şi cu mine ştim că nu-i prea în toate minţile, scrie altceva. Uneori, repetă cu glas tare ce scrie, ori se ridică şi dă ocol celulei, declamând frânturi de dialog şi fraze întregi. Bebo lucrează în tura de noapte chiar lângă celula lui şi, ori de câte ori poate, îi strecoară ţigări şi cuburi de zahăr, singurul lucru pe care îl mănâncă. Ţi-a vorbit Martin vreodată de ceva care se numeşte Jocul îngerului? Fermin a negat. Aşa se cheamă cartea pe care o scrie?

Aşa zice Bebo. Din câte i-a povestit Martin şi din ce l-a auzit declamând cu glas tare pare să fie unsoi de autobiografie sau mărturisire... Dacă vrei să ştii ce cred eu, Martin şi-a dat seama că-şi pierde minţile şi încearcă să pună pe hârtie ce-şi mai aduce aminte, înainte de-a fi prea târziu. E ca şi cum şi-ar scrie singur o scrisoare, ca să ştie cine este... Şi ce va păţi când Valls va afla că nu i-a respectat ordinele? Avocatul Brians i-a aruncat o privire funebră.

10

Când ploaia s-a potolit, era aproape miezul nopţii. Din mansarda avocatului Brians, sub cerul cu nori joşi ce se târau peste acoperişuri, Barcelona părea neospitalieră. Ai unde să te duci, Fermin? a întrebat Brians. Am oferta ispititoare de a mă instala, ca bodigard şi concubin, alături de o fată destul de uşoară, darcu inima bună şi o caroserie de-ţi taie răsuflarea, dar eu nu mă văd în rol de întreţinut, nici măcar la picioarele lui Venus din Jerez. Nu-mi place să te ştiu pe stradă, Fermin. E primejdios. Poţi să rămâi aici cât vrei. Fermin a privit în jur. Ştiu că ăsta nu-i hotelul Colon, dar în spate am un pat pliant, eu nu sforăi, şi adevărul e că ţi-aş firecunoscător dacă mi-ai ţine companie. N-ai o prietenă? Prietena mea era fiica asociatului fondator al cabinetului de avocatură din care Valls & Co au izbutit să mă dea afară. Plăteşti scump pentru istoria cu Martin. Un jurământ de castitate şi sărăcie. Brians a zâmbit. Dă-mi o cauză pierdută şi mă faci fericit. Păi, uite, am să te iau în serios. Dar numai dacă mă laşi să ajut şi să contribui. Pot să fac curat şiordine, să bat la maşină şi să gătesc, să-ţi ofer servicii de consultanţă, investigaţii şi pază, iar dacă, întrun moment de slăbiciune, dai de dracu' şi vrei să slăbeşti presiunea cu ajutorul prietenei Rociito, sunt sigur că-ţi pot oferi serviciile unei profesioniste care să te facă iar ca nou, fiindcă în anii de tinereţe trebuie să ai grijă ca supraacumularea efluviilor seminale să nu ţi se urce la cap, că după aia e şi mai rău. Brians i-a întins mâna. Batem palma. Eşti angajat ca stagiar la cabinetul de avocatură Brians & Brians, apărătorul celor intraţi în insolvenţă. Cum mă vezi şi cum te văd, până la sfârşitul săptămânii am să-ţi aduc un client care plăteşte anticipat şi peşin.

Aşa s-a instalat temporar Fermin Romero de Torres în biroul minuscul al avocatului Brians, unde a început să facă ordine şi curăţenie şi să aducă la zi toate bibliorafturile, dosarele şi cazurile deschise. În două zile, biroul părea să-şi fi triplat suprafaţa, graţie talentelor lui Fermin, care îl făcuse curat ca lacrima. Îşi petrecea cea mai mare parte a zilei închis acolo, dar timp de vreo două ceasuri făcea diverse drumuri, din care se întorcea cu buchete de flori sustrase din holul teatrului Tivoli, ceva cafea, pe care o obţinea linguşind o chelneriţă din barul de la parter, şi delicatese de la băcănia Quilez, pe care le trecea în contul cabinetului de avocatură ce îl concediase pe Brians, dându-se drept noul său comisionar. Fermin, jambonul ăsta-i de groază, de unde l-ai scos? Gustă-l pe cel din La Mancha, are să-ţi crească inima. În fiecare dimineaţă, Fermin trecea în revistă toate cazurile lui Brians şi-i transcria notiţele. În fiecare după-amiază, ridica receptorul şi, cu cartea de telefoane în mână, se lansa în căutare de clienţi presupus solvabili. Când amuşina vreo posibilitate, consolida apelul telefonic printro o vizită la domiciliu. Din cincizeci de telefoane date unor comercianţi, profesionişti şi particulari din cartier, zece s-au convertit în vizite, iar altele trei - în noi clienţi pentru Brians. Primul a fost o văduvă în litigiu cu o companie de asigurări care refuza să-i plătească pentru moartea soţului, argumentând că stopul cardiac făcut de acesta după un banchet cu langustine în restaurantul Las Siete Puertas era un caz de sinucidere nemenţionat în poliţă. Al doilea a fost un taxidermist căruia un toreador în retragere îi adusese un taur voinic, de 500 de kilograme, ce-şi încheiase cariera în arenă şi pe care, odată disecat, maestrul refuzase să şi-l mai ia înapoi, fiindcă, după el, ochii de sticlă puşi de taxidermist îi dădeau taurului un aer îndrăcit, care îl făcuse să iasă în goana mare din atelier, strigând „Doamne fereşte, Doamne fereşte!''. Iar al treilea - un croitor din piaţa San Pedro, căruia un dentist fără autorizaţie îi scosese cinci molari, nici unul dintre ei cariat. Erau cazuri lipsite de însemnătate, dar toţi clienţii plătiseră un avans şi semnaseră un contract. Fermin, am să-ţi stabilesc un salariu fix.- Nici vorbă. Fermin a refuzat să accepte vreo recompensă pentru bunele-i oficii, cu excepţia micilor împrumuturi ocazionale cu ajutorul cărora o ducea pe Rociito la cinema, în după-amiezile de duminică, să danseze la Paloma sau în parcul Tibidabo; acolo, în casa oglinzilor, tânăra i-a lăsat pe gât o vânătaie care l-a durut vreme de o săptămână şi, profitând de faptul că într-o zi erau singurii pasageri ai falsului avion ce survola în cerc miniaturalul cer al Barcelonei, Fermin şia recâştigat pe deplin practica şi bucuria bărbăţiei, după o lungă perioadă trăită departe de scenele amorului grăbit. Într-o zi, pe când stăteau în vârful roţii mari din parc, Fermin pipăia nurii lui Rociito, zicânduşi că acele timpuri chiar păreau bune, în pofida oricărui pronostic. Şi s-a speriat, căci ştia că ele nu puteau dura şi că picăturile de pace şi fericire furate aveau să se evapore înainte de-a se veşteji tinereţea cărnurilor şi ochilor lui Rociito.

11

Chiar în noaptea aceea, Fermin s-a aşezat în birou, aşteptând ca Brians să revină din rondul prin tribunale, birouri, procuraturi şi puşcării, după ce pupase o mie şi una de mâini ca să obţină informaţii. La aproape unsprezece noaptea a auzit cum se apropiau paşii tânărului avocat pe coridor. I-a deschis uşa, iar Brians a intrat, târându-şi picioarele şi sufletul, mai prăbuşit ca niciodată. S-a trântit într-un colţ şi şia dus mâinile la cap. Ce s-a întâmplat, Brians? Vin de la castel. Veşti bune? Valls nu m-a primit. M-au lăsat să aştept patru ore, apoi mi-au zis să plec. Mi-au retras permisul devizită şi autorizaţia de intrare în incintă. Te-au lăsat să-l vezi pe Martin? Brians a făcut semn că nu. Nu era acolo. Fermin l-a privit fără să priceapă. Brians a rămas tăcut câteva clipe, căutându-şi cuvintele. Când să plec, Bebo a venit după mine şi mi-a spus tot ce ştia. S-a întâmplat acum două săptămâni.Martin scrisese ca un posedat, zi şi noapte, aproape nici nu dormise. Valls mirosise ceva ciudat şi îi ordonase lui Bebo să confişte paginile scrise deja de Martin. A fost nevoie de trei santinele ca să-l imobilizeze şi să-i smulgă manuscrisul. Scrisese peste cinci sute de pagini în mai puţin de două luni. Bebo i le-a dat lui Valls, care s-a înfuriat când a început să citească. Nu la asta se aştepta, îmi închipui... Brians a făcut semn că nu. Valls a citit toată noaptea, iar a doua zi de dimineaţă a urcat în turn, escortat de patru dintre oameniilui. A cerut ca lui Martin să i se pună cătuşe la mâini şi la picioare, apoi a intrat în celula lui. Bebo a ascultat la uşa celulei şi a auzit o parte din convorbire. Valls era furios. I-a spus că era foarte decepţionat de el, că-i încredinţase seminţele unei capodopere şi că el, ingratul, în loc să-i urmeze instrucţiunile, începuse să scrie aiureala aia care n-avea nici cap, nici coadă. "Nu asta-i cartea pe care o aşteptam de la dumneata, Martin", repeta Valls fără oprire. Si Martin ce spunea? Nimic. Îl ignora. Ca şi cum nu era acolo. Asta-l înfuria şi mai abitir pe Valls. Bebo a auzit cum îllovea şi îl pălmuia pe Martin, dar acesta n-a lăsat să-i scape nici un vaiet. Când Valls a obosit să dea în el şi să-l insulte, fără ca Martin să-i spună vreo vorbă, Bebo spune că acesta a scos din buzunar o scrisoare, pe care domnul Sempere i-o trimisese cu luni de zile înainte şi care fusese confiscată. În scrisoare era o notă pe care Isabella i-o scrisese lui Martin pe patul de moarte... Ticălosul... Valls I-a lăsat acolo, închis cu scrisoarea aceea, căci ştia că nimic n-avea să-i facă mai mult răudecât vestea că Isabella murise... Bebo spune că, de cum a ieşit Valls, Martin a citit scrisoarea şi a început să strige, că toată noaptea a urlat şi a lovit cu mâinile şi capul în ziduri şi în uşa de fier. „ Brians a ridicat privirile, iar Fermin a îngenuncheat în faţa lui şi i-a pus o mână pe umăr.

Te simţi bine, Brians? Sunt avocatul lui, a zis cu tremur în glas. Se presupune că am datoria de a-l ocroti şi a-l scoate deacolo... Ai făcut tot ce-ai putut, Brians. Şi Martin o ştie. Brians a scuturat tăcut din cap. Treaba nu se sfârşeşte aici, a zis. Bebo mi-a povestit că, deoarece Valls a interzis săi se mai deahârtie şi cerneală, Martin a început să scrie pe dosul paginilor pe care i le aruncase în faţă. Nemaiavând cerneală, se tăia pe mâini şi pe braţe şi-şi folosea sângele... Bebo a încercat să-i vorbească, să-l liniştească... Nu i-a primit nici ţigările, nici cuburile de zahăr care-i plăceau atât de mult... Nici măcar nu-l recunoștea. Bebo crede că, după ce a primit vestea că Isabella murise, Martin şi-a pierdut minţile de tot şi a continuat să trăiască în iadul din propria-i minte... Noapte de noapte striga şi toată lumea îl putea auzi. Printre vizitatori, deţinuţi şi personalul închisorii, au început să umble zvonuri. Valls se enerva. În sfârşit, le-a ordonat la doi pistolari de-ai lui să-l ducă într-o noapte... Fermin a înghiţit în sec. Unde? Bebo nu-i sigur. Din ce-a putut auzi, crede că la o căsoaie părăsită de lângă parcul Guell, un locunde se pare că în timpul războiului au omorât o mulţime de oameni, pe care apoi i-au îngropat în grădină... Când s-au întors, pistolarii i-au zis lui Valls că totul se rezolvase, dar Bebo mi-a povestit că, chiar în noaptea aceea, i-a auzit vorbind între ei şi că nu erau în apele lor. În casa aia se întâmplase ceva. Se pare că acolo mai fusese cineva. Cineva? Brians a ridicat din umeri. Deci, David Martin e viu? Nu ştiu, Fermin. Nimeni nu ştie.

12

Barcelona, 1957 Abătut, Fermin vorbea cu un firicel de glas. Evocarea amintirilor părea să-l fi lăsat fără vlagă, şi abia dacă se putea ţine pe scaun. I-am umplut pentru ultima oară paharul cu vin şi l-am privit ştergându-şi lacrimile cu mâinile. I-am întins un şerveţel, dar l-a ignorat. Ceilalţi muşterii de la Can Lluis plecaseră de mult acasă, şi am presupus că, probabil, era trecut de miezul nopţii, dar nu voiseră să ne spună nimic şi ne lăsaseră liniştiţi în sala de mese. Fermin mă privea epuizat, ca şi cum dezvăluirea tainelor pe care le păstrase atâția ani îi răpise până şi voinţa de-a trăi. Fermin... Ştiu ce-ai să mă întrebi. Răspunsul e nu. Fermin, David Martin e tatăl meu? Fermin m-a privit cu severitate. Tatăl tău e domnul Sempere, Daniel. Niciodată să nu te îndoieşti de lucrul ăsta. Niciodată.Am încuviinţat. Fermin a rămas neclintit pe scaun, absent, cu privirea pierdută în gol. Şi tu, Fermin? Cu tine ce s-a întâmplat? Fermin n-a răspuns imediat, ca şi cum acea parte a istoriei n-ar fi avut nici o însemnătate. M-am întors pe stradă. Nu puteam să rămân acolo, cu Brians. Nici să stau cu Rociito. Nici cu nimenialtcineva... Fermin şi-a întrerupt povestea, iar eu am continuat-o în locul lui. Te-ai întors pe stradă, un cerşetor fără nume, fără nimeni şi nimic pe lume, un bărbat pe care toţi îlcredeau nebun şi care ar fi dorit să moară, dacă n-ar fi făcut o promisiune... Îi promisesem lui Martin că le voi purta de grijă Isabellei şi fiului ei, adică ţie. Dar am fost un laş,Daniel. Stătusem atât de mult ascuns, îmi fusese atât de frică să revin, încât, când am făcut-o, mama ta nu mai era... De aceea te-am întâlnit în noaptea aia în piaţa Real? N-a fost o întâmplare? De cât timp mă urmăreai? De luni de zile. De ani... Mi-l închipuiam cum mă urmărea în copilărie, ducându-mă la liceu, jucându-mă în parcul Ciudadela, oprindu-mă cu tata în faţa unei vitrine, ca să privesc stiloul despre care credeam din tot sufletul că fusese al lui Victor Hugo, stând în piaţa Real, ca să-i citesc Clarei şi s-o mângâi cu privirea când credeam că nu mă vede nimeni. Un cerşetor, o umbră, o siluetă la care nimeni nu se uita şi pe care privirile o ocoleau. Fermin, ocrotitorul şi prietenul meu. Şi de ce nu mi-ai povestit totul după atâţia ani? /

La început am vrut, dar mi-am dat seama că-ţi făceam mai mult rău decât bine. Că nimic nu puteaschimba trecutul. Am decis să-ţi ascund adevărul, deoarece credeam că e mai bine să-i semeni tatălui tău şi nu mie. Ne-am cufundat într-o lungă tăcere şi am schimbat priviri pe furiş, neştiind ce să spunem. Unde-i Valls? am întrebat în cele din urmă. Nu cumva să-ţi dea prin minte, mi-a tăiat-o Fermin. Unde-i acum? am întrebat iar. Dacă nu-mi spui tu, aflu şi singur. Şi ce-ai să faci? Ai să te duci la el acasă ca să-l ucizi? De ce nu? Fermin a râs amar. Păi, ai soţie, copil, o viaţă, oameni care te iubesc şi pe care îi iubeşti, ai totul, Daniel. Totul, numai pe mama nu. Răzbunarea nu-ţi va da mama înapoi, Daniel. E uşor de spus. Nimeni n-a ucis-o pe a ta... Fermin a vrut să spună ceva, dar şi-a muşcat limba. De ce crezi că tatăl tău nu ţi-a vorbit niciodată despre război, Daniel? Crezi oare că el nu-şi închipuie ce s-a petrecut? Dacă-i aşa, de ce-a tăcut? De ce n-a făcut nimic? Din cauza ta, Daniel. Din cauza ta. Tatăl tău şi mulţi alţii cărora le-a fost dat să trăiască în acei aniau înghiţit şi au tăcut. N-au mai avut curaj. Erau din toate taberele şi de toate culorile. Îi întâlneşti pe străzi zi de zi şi nici nu-i vezi. Au putrezit de vii în toţi aceşti ani, mâncaţi pe dinăuntru de durere, pentru ca tu şi alţii ca tine să puteţi trăi. Să nundrăzneşti să-ţi judeci tatăl. N-ai dreptul. M-am simţit de parcă cel mai bun prieten îmi dăduse un pumn în gură. - Nu te supăra pe mine, Fermin... Fermin a scuturat din cap. Nu mă supăr. Încerc doar să înţeleg totul mai bine. Lasă-mă să-ţi pun o întrebare. Doar una. Despre Valls? Nu. Doar o întrebare, Fermin. Îţi jur. Dacă nu vrei, nu-mi răspunde. Fermin s-a învoit fără tragere de inimă. Mauricio Valls e acelaşi Valls la care mă gândesc şi eu? am întrebat. Fermin a încuviinţat. Acelaşi. Ministrul Culturii de până acum patru-cinci ani. Cel ce era în presă o zi da, o zi nu. MareleMauricio Valls. Autor, editor, gânditor şi Mesia revelat al intelectualităţii naţionaliste. Acest Valls, a zis Fermin. Mi-am dat seama că văzusem de zeci de ori în presă imaginea acelui individ, că-i auzisem numele şi i-l văzusem tipărit pe cotorul câtorva cărţi din anticariat. Până în noaptea aceea, Mauricio Valls era una dintre atâtea alte figuri publice care defilează în peisajul şters, căreia

nu-i dăm prea mare atenţie, dar care e mereu acolo. Până în noaptea aceea, dacă aş fi fost întrebat cine era Mauricio Valls, aş fi zis că mi-era vag familiar, o figură importantă din acei ani mizerabili, la care nu mă oprisem nicicând. Până în noaptea aceea, nu mi-ar fi dat nicicând prin minte că într-o zi numele lui, chipul lui vor fi pe vecie ale bărbatului care o asasinase pe mama. Dar... , am protestat. Nici un dar. Ai spus o singură întrebare şi ţi-am răspuns deja la ea. Fermin, nu mă poţi lăsa aşa... Ascultă-mă bine, Daniel. Fermin m-a privit în ochi şi m-a apucat de încheietura mâinii. Îţi jur că, la momentul potrivit, chiar eu te voi ajuta să dai de ticălos, chiar de-ar fi ultimul lucru pecare îl voi face în viaţă. Atunci ne vom socoti cu el. Dar nu acum. Şi nu aşa. L-am privit şovăielnic. Promite-mi că n-ai să faci prostii, Daniel. Şi-ai să aştepţi momentul potrivit.Am lăsat ochii în jos. Nu-mi poţi cere aşa ceva, Fermin. Pot şi trebuie s-o fac. M-am învoit în cele din urmă, iar Fermin mi-a dat drumul la mână.

13

Am ajuns acasă la două noaptea. Dând să intru în portal, am văzut că în anticariat era lumină, o lumină slabă în spatele draperiei de la depozitul din fund. Am intrat pe uşa de la vestibul şi lam găsit pe tata la biroul lui, savurând prima ţigară pe care îl văzusem fumând-o în toată viaţa mea. În faţa lui, pe masă, erau un plic deschis şi o scrisoare împăturită. Mi-am tras un scaun şi m-am aşezat dinaintea lui. M-a privit în tăcere, impenetrabil. Veşti bune? am întrebat, arătând spre scrisoare. Tata mi-a întins-o. E de la mătuşa ta, Laura, cea din Neapole. Am o mătuşă la Neapole? E sora mamei tale, care a plecat în Italia cu familia în anul în care te-ai născut tu. Am încuviinţat absent. Nu-mi aminteam de ea, iar numele ei abia figura printre cele ale străinilor veniţi la înmormântarea mamei cu ani în urmă şi pe care nu-i mai văzusem niciodată de atunci. Spune că fiica ei vine să studieze la Barcelona şi întreabă dacă poate sta aici o vreme. O cheamăSofia. E prima oară când aud de ea, am zis. Nu eşti singurul. Ideea că tata va împărţi locuinţa cu o adolescentă necunoscută n,.ir părea prea plauzibilă. - Ce-ai să-i răspunzi? Tata a ridicat din umeri, indiferent. Nu ştiu. Ceva trebuie să-i răspund. Am tăcut amândoi aproape un minut, privindu-ne şi neîndrăznind să vorbim despre lucrurile care ne interesau cu adevărat şi n-aveau nici o legătură cu vizita verişoarei de departe. Presupun că ai fost cu Fermin, a spus tata în cele din urmă. Am încuviinţat. Am cinat la Can Lluis. Fermin era să mănânce şi şerveţelele. Cum am intrat, am dat de profesorulAlburquerque, care cina acolo, şi l-am invitat să treacă pe la anticariat. Sunetul vocii mele care îndruga banalităţi avea un ecou acuzator. Tata mă privea încordat. Ţi-a spus ce-i cu el? Cred că-i nervos din pricina nunţii şi a altor chestii nepotrivite deloc cu el. Şi atâta tot? Un bun mincinos ştie că minciuna cea mai bună e întotdeauna un adevăr din care s-a sustras piesacheie. Ei bine, mi-a povestit lucruri din trecut, de când era în închisoare. Atunci presupun că ţi-a vorbit şi de avocatul Brians. Ce ţi-a spus?

Nu eram sigur ce ştia sau bănuia tata şi am decis s-o iau cu încetul. Mi-a povestit că a fost închis în castelul Montjuic şi că a fugit cu ajutorul unui oarecare DavidMartin, pe care se pare că tu îl cunoşteai. Tata a tăcut îndelung. În faţa mea, nimeni n-a îndrăznit niciodată s-o spună, dar ştiu că unii credeau peatunci, şi încă maicred, că mama ta era îndrăgostită de Martin, a spus, zâmbind atât de trist, încât mi-am dat seama că şi el era unul dintre ei. Tata obişnuia, ca şi alţii, să surâdă exagerat ca să nu plângă. Mama ta era o femeie bună. O soţie bună. Nu mi-ar plăcea să gândeşti lucruri ciudate despre eadupă tot ce ţi-a povestit Fermin. El n-a cunoscut-o. Dar eu da. Fermin n-a insinuat nimic, am minţit. A zis doar că mama şi Martin erau prieteni şi că ea a încercatsă-l ajute să iasă din închisoare, angajându-l pe acest avocat, Brians. Îmi imaginez că ţi-a vorbit şi despre omul acela, Valls... Am şovăit înainte de-a încuviinţa. Tata azărit consternarea din ochii mei şi a scuturat din cap. Mama ta a murit de holeră, Daniel. N-am să pricep niciodată de ce Brians s-a încăpăţânat să-l acuzepe acel om, un birocrat cu visuri de mărire, de o crimă despre care navea nici indicii, nici dovezi. N-am zis nimic. Trebuie să-ţi scoţi ideea asta din cap. Vreau să-mi promiţi că n-ai să te mai gândeşti la asta. Am tăcut, întrebându-mă dacă tata era cu adevărat atât de ingenuu pe cât părea ori dacă durerea de-a o fi pierdut pe mama îl orbise, trezind în el laşitatea supravieţuitorului. Mi-am amintit de vorbele lui Fermin şi mi-am zis că nici eu, nici nimeni altcineva n-aveam dreptul săl judecăm. Promite-mi că nu vei face nici o nebunie şi că nu-l vei căuta pe omul ăsta, a insistat.Am încuviinţat, fără convingere. M-a apucat de braţ. Jură-mi. Pe memoria mamei tale. Durerea îmi încleşta chipul şi mi-am dat seama că strângeam din dinţi atât de tare, încât erau gata să se spargă. I-am ocolit privirea, dar tata n-a renunţat. L-am privit în ochi, crezând până-n ultima clipă că-l puteam minţi. Îţi jur pe memoria mamei că, atâta vreme cât eşti în viaţă, nu voi face nimic.- Nu asta ţi-am cerut. E tot ce-ţi pot promite! Tata şi-a prins capul între mâini şi a respirat adânc. In noaptea în care a murit mama ta, sus, în apartament... Mi-o amintesc perfect. Aveai cinci ani. Patru ani si șase luni. În noaptea aceea, Isabella mi-a cerut să nu-ţi povestesc nicicând ce se întâmplase. Credea că e maibine aşa. Era întâia oară când îi spunea mamei pe nume în faţa mea.

Ştiu, tată. M-a privit drept în ochi. Iartă-mă, a murmurat. Am înfruntat privirea tatei, care uneori părea să îmbătrânească mai abitir doar văzându-mă şi amintindu-şi. M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat în tăcere. M-a strâns cu putere la piept şi, când a izbucnit în plâns, furia şi durerea pe care le închisese în suflet în toţi acei ani au şiroit ca sângele, în şuvoaie. Atunci am priceput, fără să mi-o pot explica cu certitudine, că încet şi inexorabil tata începuse să moară.

Partea a patra Bănuiala

1

Barcelona, 1957 Lumina zorilor m-a surprins în pragul odăii unde micul Julian dormea şi el o dată, departe de toţi şi de toate, cu zâmbetul pe buze. Am auzit paşii Beei apropiindu-se pe coridor şi i-am simţit mâinile pe spate. - De când eşti aici? a întrebat. E ceva vreme. Ce faci? Mă uit la el. Bea s-a apropiat de leagăn şi s-a aplecat să sărute fruntea lui Julian. La ce oră ai ajuns ieri? N-am răspuns. Cum îi merge lui Fermin? Greu. Şi ţie? Am zâmbit fără nici un chef. Nu-mi povesteşti? a insistat. Altă dată. Credeam că între noi nu-s secrete, a spus Bea. Şi eu la fel. M-a privit uimită. Ce vrei să spui, Daniel? Nimic. Nu vreau să spun nimic. Sunt foarte obosit. Ne culcăm? Bea m-a tras de mână în dormitor. Ne-am întins pe pat şi am luato în braţe. - În noaptea asta am visat-o pe mama ta, a zis Bea. Pe Isabella. Răpăitul ploii a început să râcâie geamurile. Eram fetiţă mică, iar ea mă ducea de mână. Stăteam într-o casă foarte mare şi veche, cu saloaneenorme, un pian cu coadă şi o galerie care dădea într-o grădină cu iaz. Lângă iaz era un copil aidoma lui Julian, eu ştiam însă că în realitate erai tu, dar Isabella îngenunchea lângă mine şi mă întreba dacă te putea privi. Tu te jucai în apă cu o bărcuţă de hârtie. Eu îi ziceam că da. Şi ea îmi spunea să-ţi port de grijă. Să am grijă de tine pe vecie, fiindcă ea trebuia să plece departe. Am tăcut, ascultând îndelung răpăitul ploii. Ce ţi-a spus Fermin aseară?

Adevărul, i-am răspuns. Mi-a spus adevărul. Bea a tăcut, iar eu am încercat să-i reconstitui istoria lui Fermin. La început, m-a cuprins furia din nou, dar pe măsură ce povestea înainta, m-au năpădit o profundă tristeţe şi o mare disperare. Pentru mine totul era nou, încă nu ştiam cum voi convieţui cu tainele şi implicaţiile dezvăluirilor lui Fermin. Totul avusese loc în urmă cu aproape douăzeci de ani, iar timpul mă condamnase la simplul rol de privitor al spectacolului care îmi întreţesuse firele destinului. Când am tăcut, am citit în ochii Beei îngrijorare şi nelinişte. Nu era greu de ghicit la ce se gândea. I-am promis tatei că, atâta timp cât va fi în viaţă, n-am să-l caut pe omul ăsta, Valls, şi că n-am săfac nimic, am adăugat, ca s-o liniştesc. Cât va fi el în viaţă? Şi apoi? Nu te-ai gândit la noi? La Julian? Ba m-am gândit. N-ai de ce să-ţi faci griji, am minţit. După ce-am discutat cu tata, am înţeles că toate s-au petrecut de mult şi nu pot face nimic ca să le schimb. Bea n-a părut prea convinsă de sinceritatea mea. Ăsta-i adevărul, am minţit iar. Mi-a înfruntat privirea câteva clipe, dar acelea erau vorbele pe care voia să le audă, aşa că în cele din urmă a cedat tentaţiei de-a le crede.

2

Chiar în după-amiaza acelei zile, pe când ploaia continua să biciuiască străzile pustii şi pline de bălţi, silueta fioroasă şi roasă de vreme a lui Sebastian Salgado s-a profilat la uşa anticariatului. Ne-a privit nespus de hrăpăreţ prin vitrina din care luminițele ieslei îi băteau drept în faţă. Purta costumul vechi de la prima vizită, ud de ploaie. M-am apropiat de uşă şi iam deschis. - Ce iesle minunată, a zis. Nu intraţi? I-am ţinut uşa, şi Salgado a intrat şchiopătând. S-a oprit la câţiva paşi, sprijinit în baston. Din dreptul tejghelei, Fermin l-a privit cu neîncredere. Salgado a zâmbit. Ce multă vreme, Fermin, a spus. Te credeam mort, a replicat prietenul meu. Şi eu pe tine, ca toată lumea. Asta ne-au zis. Că te-au prins pe când încercai să fugi şi că audescărcat un glonţ în tine. N-au avut norocul ăsta. Dacă vrei să-ţi spun adevărul, mereu am sperat că ai şters-o. Se ştie că buruiana rea... Mă emoţionezi, Salgado. Când ai ieşit? Să tot fie vreo lună. Nu-mi zice că te-au eliberat pentru bună purtare, a ripostat Fermin. Cred că erau plictisiţi să-mi tot aştepte moartea. Ştii că m-au graţiat? Foaia mi-a semnat-o chiarFranco. Presupun că ai înrămat-o. O ţin la loc de cinste: pe bazinul WC-ului, pentru eventualitatea că mi se termină hârtia. Salgado a făcut câţiva paşi spre tejghea şi a arătat cu degetul scaunul din colţ. Vă deranjează dacă stau jos? Încă nu-s obişnuit să merg mai mult de zece metri în linie dreaptă şiobosesc uşor. E al dumitale, l-am invitat. Salgado s-a trântit pe scaun şi, respirând adânc, şi-a masat genunchiul. Fermin îl urmărea ca pe un şobolan abia ieşit din bazinul WC-ului. E ciudat că acela despre care toţi credeau că va fi primul care o va şterge a rămas ultimul… Ştii cem-a ţinut în viaţă în toţi aceşti ani, Fermin? Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că dieta mediteraneană şi aerul de mare. Salgado a scos un hohot de râs, care la el suna a tuse răguşită şi a bronhii în pragul colapsului. Eşti acelaşi dintotdeauna, Fermin. De-aia îmi şi plăceai.

Ce vremuri. Dar nu vreau să vă plictisesc cu asemenea mărunţişuri, cu atât mai puţin pe acest tânăr, că generaţia lui nu se mai interesează de noi. Ci de charleston sau cum i se mai zice acum. Trecem la afaceri? Cum vrei. Mai bine cum vrei tu, Fermin. Eu am spus tot ce aveam de spus. O să-mi dai ce-mi datorezi? Sautrebuie să fac scandalul care nu-ţi convine? Fermin a rămas impasibil câteva clipe, care ne-au cufundat într-o tăcere incomodă. Salgado îl pironea cu ochii, părând gata să scuipe venin. Fermin mi-a aruncat o privire, pe care n-am izbutit s-o descifrez, şi a oftat abătut, - Ai câştigat, Salgado. A scos un obiect mic din buzunar şi i l-a întins. O cheie. Cheia. Ochii lui Salgado s-au aprins ca ai unui copil. S-a ridicat şi s-a apropiat încetişor de Fermin. Tremurând de emoţie, a luat cheia în singura mână ce-i rămăsese. Dacă ai de gând să ţi-o bagi iar în rect, te rog să te duci la closet, fiindcă eşti întrun local familial,deschis pentru public, l-a avertizat Fermin. Salgado, care îşi regăsise culoarea şi suflul primei tinereţi, s-a topit într-un surâs de nemărginită satisfacţie. Bine gândit, în fond, mi-ai făcut favoarea vieţii păstrând-o în toţi aceşti ani, a declarat. La asta şi servesc prietenii, a replicat Fermin. Du-te cu Dumnezeu şi nu şovăi să ne ocoleşti pevecie. Salgado a zâmbit şi ne-a făcut cu ochiul. S-a îndreptat spre ieşire, deja pierdut în propriilei elucubraţii. Înainte de-a ieşi în stradă, s-a întors pentru o clipă şi a ridicat mâna, în semn de salut conciliator. Îţi doresc noroc şi viaţă lungă, Fermin. Şi fii liniştit, secretul tău e în siguranţă. L-am văzut plecând prin ploaie, un moş pe care oricine l-ar fi luat drept un muribund, dar care, eram sigur, în acel moment nu simţea nici stropii reci de ploaie pe chip, nici anii de temniţă şi lipsuri din sânge. M-am uitat la Fermin, împietrit în picioare, palid şi năuc la vederea vechiului tovarăş de celulă. - Îl lăsăm să plece pur şi simplu? am întrebat. Ai vreun plan mai bun?

3

După ce-a trecut proverbialul minut de prudenţă, ne-am repezit în stradă, fiecare cu câte un pardesiu închis la culoare şi cu o umbrelă mare cât un parasolar, cumpărată de Fermin dintr-un bazar din port, ca s-o folosească şi iarna şi vara în escapadele lui cu Bernarda pe plaja Barceloneta. Fermin, cu matahala asta o să batem la ochi ca nişte copii de cor care cântă fals, lam avertizat. Fii liniştit, neobrăzatul ăsta nu vede decât dublonii de aur cu care ar putea ploua din cer, a replicatFermin. Pe strada Condal, Salgado şchiopăta uşor prin ploaie, cam la o sută de metri înaintea noastră. Am redus niţel distanţa şi l-am văzut pregătindu-se să ia un tramvai ce urca pe Via Layetana. Închizând umbrela din mers, am luat-o la fugă şi, ca prin minune, am sărit pe scară. În spiritul celei mai bune tradiţii a vremii, am mers atârnaţi în spatele tramvaiului. Salgado găsise un loc în faţă, cedat de un bun samaritean care nu ştia cu cine îşi făcea de lucru. Ăştia toţi trebuie să îmbătrânească. Pentru ca nimeni să nu-si mai aducă aminte că au fost niște ticăloși. Tramvaiul a străbătut strada Trafalgar şi a ajuns la Arcul de Triumf. Ne-am aplecat niţel şi l-am văzut pe Salgado neclintit pe scaun. Taxatorul, un bărbat cu o mustaţă mare şi simetrică, ne privea încruntat. Să nu vă închipuiţi că, dacă mergeţi atârnaţi aşa, am să vă scad preţul, că stau cu ochii pe voi decând v-aţi urcat. Nimeni nu mai apreciază realismul social, a murmurat Fermin. Ce ţară. I-am întins câteva monede şi ne-a dat bilete. Începeam să credem că Salgado probabil adormise, dar când tramvaiul a luat-o spre Gara de Nord, s-a ridicat şi a tras de semnal, cerând să coboare. Profitând de faptul că vatmanul încetinea viteza, am sărit în faţa sinuosului palat modernist ce adăpostea birourile companiei hidroelectrice şi am urmat tramvaiul până în staţie. L-am văzut pe Salgado coborând, ajutat de doi pasageri, şi luând-o spre gară. Te gândeşti la acelaşi lucru ca şi mine? am întrebat. Fermin a făcut semn că da. Lam urmat peSalgado până în holul mare al gării, ba ascunzându-ne, ba ieșind dureros în evidenţă din pricina umbrelei uriaşe a lui Fermin. Înăuntru, Salgado s-a apropiat de un şir de căsuţe metalice, aliniate lângă un perete, ca un vast cimitir în miniatură. Ne-am postat pe o bancă, în penumbră. Salgado se oprise şi stătea pe gânduri în faţa mulţimii de căsuţe. O fi uitat unde şi-a pus prada? am întrebat. Ce să uite. Aşteaptă clipa asta de douăzeci de ani. Acum o savurează. Dacă spui tu. „ Eu cred c-a uitat. Am rămas acolo, privind şi aşteptând.

Niciodată nu mi-ai mărturisit unde ai pus cheia când ai fugit din castel... , am îndrăznit să spun.Fermin mi-a aruncat o privire ostilă. N-am de gând să abordez subiectul ăsta, Daniel. Uită-l. Aşteptarea s-a mai prelungit câteva minute. Poate că are un complice pe care îl aşteaptă, am presupus. Salgado nu-i dintre aceia care împart cu altcineva. Dar poate că mai e cineva care... Ssst, mi-a închis gura Fermin, arătând spre Salgado, care se mişca în sfârşit. Bătrânul s-a apropiat de o căsuţă şi a pus mâna pe uşiţa din metal. A scos cheia şi a băgato în broască. A deschis şi a privit înăuntru. Chiar atunci, doi jandarmi din Garda Civilă au dat colţul, intrând de pe peron în hol, şi s-au apropiat de Salgado, care încerca să scoată ceva din interior. Vai, vai, vai... , am şoptit. Salgado s-a întors şi i-a salutat pe cei doi jandarmi. Au schimbat câteva vorbe, iar unul dintre ei a scos dinăuntru un geamantan şi l-a pus pe jos, la picioarele lui Salgado. Hoţul le-a mulţumit plin de efuziune, iar cei doi şi-au continuat rondul, după ce l-au salutat ducând mâna la borul tricornului. Trăiască Spania, a murmurat Fermin. Salgado a luat geamantanul şi l-a cărat pe altă bancă, vizavi de noi. N-o să-l deschidă aici, nu-i aşa? am întrebat. Trebuie să se asigure că totul e la locul lui, a replicat Fermin. Ticălosul a aşteptat şi a suferit ani larând ca să-şi recupereze comoara. Salgado s-a uitat de mai multe ori în jur, ca să se asigure că nu era nimeni prin preajmă, şi în sfârşit sa hotărât. L-am văzut deschizând geamantanul doar câţiva centimetri şi uitându-se înăuntru. A rămas aproape un minut nemişcat, în poziţia aceea. Fermin şi cu mine ne uitam unul la celălalt fără să pricepem nimic. Brusc, Salgado a închis geamantanul şi s-a ridicat. A pornit spre ieşire, lăsând geamantanul în urmă, în faţa căsuţei deschise. - Ce face oare? am întrebat. Fermin s-a ridicat şi a făcut un semn. Tu du-te după geamantan, eu îl urmăresc pe el... Fără să-mi lase timp să răspund, Fermin s-a grăbitsă iasă. M-am îndreptat repede spre locul unde Salgado îşi lăsase geamantanul. Un filfizon care îşi citea jurnalul pe o bancă din apropiere îi aruncase şi el o privire; uitându-se mai întâi în dreapta şi-n stânga, ca să se asigure că nu-l vedea nimeni, sa ridicat şi s-a apropiat ca un vultur ce dă târcoale prăzii. Am grăbit pasul. Străinul era gata să-l înhaţe, când i l-am smuls din mână ca prin miracol. Geamantanul ăsta nu-i al dumitale, am zis. Individul m-a pironit cu o privire ostilă şi a strânsmânerul. Anunţ Garda Civilă? am întrebat.

Speriat, golanul i-a dat drumul şi s-a pierdut în direcţia peroanelor. L-am dus pe bancă şi, asigurându-mă că nimeni nu mă privea, l-am deschis. Era gol. Doar atunci am auzit vacarmul, am ridicat ochii şi am văzut că la ieşirea din gară avusese loc un incident grav. M-am ridicat şi am zărit prin geamuri cum cei doi jandarmi îşi croiau drum printre curioşii adunaţi în ploaie. Când mulţimea s-a dat deoparte, am văzut că Fermin îngenunchease şi îl sprijinea pe Salgado. Bătrânul ţinea ochii deschişi sub ploaie. O femeie care intra chiar în acel moment şi-a dus mâna la gură. Ce s-a întâmplat? am întrebat. Un biet bătrân a căzut lat.„, a zis. Am ieşit afară şi m-am apropiat încetişor de cercul celor care asistau la scenă. Am văzut cum Fermin a ridicat privirea şi a schimbat câteva vorbe cu cei doi jandarmi. Unul din ei a încuviinţat din cap. Atunci Fermin şi-a scos paltonul şi l-a întins peste cadavrul lui Salgado, acoperindu-i faţa. Când am ajuns acolo, o mână cu doar trei degete ieşea de sub haină, având în palma care strălucea sub ploaie o cheie. L-am tras pe Fermin sub umbrelă şi i-am pus o mână pe umăr. Am plecat fără grabă de-acolo. - Eşti bine, Fermin? Bunul meu prieten a ridicat din umeri. - Să mergem acasă, a izbutit să spună.

4

Îndepărtându-ne de gară, mi-am scos pardesiul şi l-am pus pe umerii lui Fermin. Al lui rămăsese pe cadavrul lui Salgado. Nu-mi credeam prietenul în stare de plimbări lungi, aşa că am oprit un taxi. I-am deschis portiera şi, după ce s-a aşezat, am închis-o şi am urcat pe cealaltă parte. Geamantanul era gol, am zis. Cineva i-a făcut-o lui Salgado. Cine fură de la un hoţ... Cine crezi că a fost? Poate că aceeaşi persoană care i-a spus că eu aveam cheia şi i-a explicat unde mă găsea, a murmuratFermin. Valls? Fermin a oftat abătut. Nu ştiu, Daniel. Nu mai ştiu ce să cred. Am prins în oglindă privirea taximetristului, care aştepta. Mergem la intrarea în piaţa Real, pe strada Fernando, i-am indicat. Nu ne întoarcem la anticariat? a întrebat Fermin, căruia nu-i mai rămăsese în trup nici măcar putereade-a se certa pentru o cursă de taxi. Eu da. Dar tu te duci acasă la don Gustavo, ca să-ti petreci restul zilei cu Bernarda. Am mers în tăcere, în timp ce Barcelona îşi topea contururile în ploaie. Ajungând la arcadele de pe strada Fernando, unde cu ani în urmă îl cunoscusem pe Fermin, am plătit cursa şi am coborât. L-am însoţit pe Fermin până la poarta lui don Gustavo şi l-am îmbrăţişat. Ai grijă de tine, Fermin. Şi mănâncă ceva, sau în Bernarda se va înfige un os în noaptea nunţii. Nu-ţi face griji. Dacă vreau, mă îngraș mai uşor ca sopranele. Acum o să urc, o să mă îndop cu fursecurile pe care don Gustavo le cumpără de la Casa Quilez, iar mâine o să fiu tot numai slănină. Vedem noi dacă-i adevărat. Complimente logodnicei din partea mea. La fel din partea ei, deşi, după cum stau lucrurile în plan juridico-administrativ, cred că vom trăi înpăcat. Nici vorbă de aşa ceva. Îţi aduci aminte ce mi-ai zis odată? Că destinul nu face vizite la domiciliu,ci trebuie să mergem noi să-l căutăm? -' Mărturisesc că luasem vorba dintr-o carte de Carax, Suna frumos. Dar eu am crezut-o şi continui s-o cred. De aceea îţi şi spun că destinul tău e să te însori cuBernarda în toată regula şi la data stabilită, cu popi, orez, nume şi prenume. Prietenul meu m-a privit sceptic. Cum te văd şi cum mă vezi, ai să te însori pe uşa din faţă, i-am promis unui Fermin atât de dărâmat,încât credeam că nici un pachet cu sugus, nici un film grozav cu Kim Novak

la Femina, exhibând nişte brassieres [40] ascuţite care sfidau legea gravităţii, nu puteau săi ridice moralul. Dacă spui tu, Daniel… Tu mi-ai redat adevărul, am zis. Eu am să-ţi redau numele.

5

Chiar în acea după-amiază, revenind la anticariat, mi-am pus în mişcare planul de salvare a identităţii lui Fermin. Primul pas au fost câteva telefoane date din spatele magazinului şi stabilirea calendarului de acţiune. Al doilea avea nevoie de talentul unor experţi de recunoscută eficacitate. A doua zi, pe la amiază, care era însorită şi liniştită, m-am dus la biblioteca Del Carmen, unde îmi dădusem întâlnire cu profesorul Alburquerque, cu convingerea că, dacă nici el nu ştia, atunci nu ştia nimeni. L-am găsit în sala de lectură principală, înconjurat de cărţi şi hârtii, concentrat şi cu stiloul în mână. M-am aşezat în faţa lui, de cealaltă parte a mesei, şi l-am lăsat să lucreze. Mi-a perceput prezenţa abia după un minut. Ridicând ochii de la masă, m-a privit surprins. Trebuie să fie pasionant ceea ce scrieţi, am îndrăznit. Lucrez Ia nişte articole despre scriitorii blestemaţi din Barcelona, a explicat. Îţi aminteşti de unoarecare Julian Carax, un autor pe care mi l-ai recomandat acum câteva luni la anticariat? Desigur, am răspuns. Păi, am cercetat şi am descoperit că are o istorie incredibilă. Ştiai că un personaj diabolic a căutatani la rând în lumea întreagă cărţile lui Julian Carax ca să le pună pe foc? Nu mai spuneţi, am exclamat, prefăcându-mă uimit. Un caz foarte curios. O să-ţi dau să citeşti după ce termin. Ar trebui să scrieţi o carte pe această temă, am propus. Istoria secretă a Barcelonei prin prisma scriitorilor ei blestemaţi şi interzişi în versiunea lor oficială. Intrigat, profesorul a cântărit ideea. Adevărul e că mi-a trecut şi mie prin minte, dar am atât de mult de lucru cu ziarele şi universitatea... Dacă n-o scrieţi dumneavoastră, n-o s-o scrie nimeni. .. Păi, uite, poate mă leg la cap fără să mă doară şi o fac. Nu ştiu de unde o să scot timpul necesar;dar... Sempere & Fiii vă oferă propriul fond editorial şi consultanţă pentru orice aţi avea nevoie.- Am să ţin minte. Ei? Mergem la masă?

Profesorul Alburquerque a strâns pânzele pe ziua aceea şi ne-am dus la Casa Leopoldo, unde, cu nişte vin şi jambon rustic în faţă, am aşteptat să ni se aducă două cozi de taur din meniul zilei. Cum îi merge bunului nostru prieten Fermin? Acum două săptămâni, la Can Lluis, mi s-a părut foarteabătut. Chiar despre el aş vrea să vă vorbesc. E o chestiune mai delicată, şi trebuie să vă rog ca totul sărămână între noi. Categoric. Ce pot face? Am început să-i schiţez succint problema, evitând să intru în detaliile dure ori inutile. Profesorul a intuit că erau de povestit mai multe lucruri decât îi dezvăluiam, dar s-a dovedit de o discreţie exemplară. Să vedem dacă am înţeles, a zis. Fermin nu-şi poate folosi identitatea, fiindcă oficial a fost declaratmort acum aproape douăzeci de ani şi, ca atare, nu există pentru stat. Corect. Dar, din ce-mi povesteşti, identitatea anulată era şi ea fictivă, căci Fermin şi-o inventase .în timpulrăzboiului, ca să-şi scape pielea. Corect. De aici mă pierd. Ajută-mă, Daniel. Dacă Fermin a renunţat deja la identitatea falsă, de ce nufoloseşte alta acum ca să se poată însura? Din două motive, domnule profesor. Primul e pur practic, fiindcă, fie că-şi foloseşte numele, fie căşi inventează altul, Fermin n-are nici o identitate şi, ca atare, orice ar alege, trebuie să plece de la zero. Dar vrea să fie în continuare Fermin, presupun. Exact. Şi acesta este al doilea motiv„ care nu-i nici practic, nici spiritual, ca să zic aşa, dar e multmai important. Fermin doreşte să fie Fermin şi în viitor, fiindcă acesta e bărbatul de care s-a îndrăgostit Bernarda, care ne e prieten şi pe care îl cunoaştem, dar şi cel care vrea el să fie. De ani de zile, omul care a fost nu mai există pentru el. E o piele de care s-a lepădat. Nici eu, care sunt probabil cel mai bun prieten al lui, nu ştiu cum a fost botezat. Pentru mine, pentru toţi cei care îl iubesc şi, mai ales, pentru el însuşi, este Fermin Romero de Torres. Şi, în fond, dacă e să-i oferim o nouă identitate, de ce să nu fie chiar a lui? Profesorul Alburquerque a încuviinţat în cele din urmă. Corect, a dat sentinţa. Atunci, domnule profesor, vi se pare ceva realizabil? Ei bine, e o misiune mai demnă de Don Quijote ca oricare alta, a estimat profesorul. Cum să-ioferim uscăţivului don Fermin de La Mancha o spiţă, un ogar şi un maldăr de terfeloage false, ca să se însoare cu frumoasa Bernarda del Toboso în ochii Domnului şi ai Registrului Civil. M-am tot gândit şi am tot cercetat legile, am zis.

Identitatea unei persoane începe, în ţara asta, cu un certificat de naştere care, dacă te pui săl studiezi, e un document foarte simplu. Profesorul a ridicat din sprâncene. Ceea ce-mi sugerezi e delicat. Ca să nu mai spun că-i un delict grav. Mai curând fără precedent, cel puţin în analele judiciare. Am verificat. Continuă, e interesant. Să presupunem că, ipotetic vorbind, cineva ar avea acces la birourile Registrului Civil şi ar putea,cum s-ar zice, să planteze un act de naştere în arhive... N-ar fi acesta baza suficientă pentru a stabili identitatea cuiva? Profesorul a clătinat din cap. Pentru un nou-născut, poate, dar, dacă vorbim - ipotetic - de un adult, ar fi necesar să se creeze unîntreg istoric documentar. Chiar dacă ai avea, ipotetic, acces la arhivă. De unde ai scoate toate aceste documente? Să zicem că aş putea crea o serie de facsimile credibile. Vi se pare posibil? Profesorul a chibzuit îndelung. Principalul risc ar fi că s-ar putea descoperi şi da în vileag frauda. Ţinând seama că, în acest caz,partea, să zicem, ameninţătoare, ce poate alerta asupra inconsistenţei actelor, a pierit, problema se reduce la: unu, accesarea arhivei şi introducerea în sistem a unui dosar cu istoricul identităţii fictive, dar bine definite; şi doi, generarea tuturor actelor necesare pentru stabilirea acelei identităţi. Mă refer la hârtii de toate culorile şi soiurile, de la certificatele de botez ale parohiilor până la legitimaţii, atestate... Cât priveşte primul punct, înţeleg că scrieţi o serie de reportaje despre minunile sistemului legalspaniol, la cererea prefecturii şi în vederea unei istorii a instituţiei. Cercetând niţel, am aflat că, în bombardamentele din timpul războiului, unele arhive ale Registrului Civil au fost distruse. Asta înseamnă că sute sau chiar mii de identităţi au trebuit refăcute cum s-a nimerit. Eu nu-s expert, dar îndrăznesc să presupun că acest fapt ar lăsa descoperită o gaură de care ar putea profita cineva bine informat, cu relaţii şi cu un plan. Profesorul m-a privit cu coada ochiului. Văd că ai desfăşurat o adevărată investigaţie, Daniel. Iertaţi-mi îndrăzneala, domnule profesor, dar pentru mine fericirea lui Fermin merită aşa ceva şichiar mai mult. Asta-ţi face onoare. Dar i-ar putea aduce şi o condamnare serioasă celui care, făcând aşa ceva, ar fiprins cu mâţa-n sac. De aceea m-am şi gândit că, dacă ar avea, ipotetic, acces la o asemenea arhivă reconstituită laRegistrul Civil, cineva şi-ar putea lua un ajutor care, ca să spunem aşa, şi-ar asuma partea cea mai riscantă a operaţiunii. În acest caz, ipoteticul ajutor ar trebui să-i poată garanta pe viaţă celui ce-i uşurează munca oreducere de douăzeci la sută din preţul oricărui volum cumpărat de la Sempere & Fiii. Şi o invitaţie la nunta nou-născutului.

Asta-i de la sine înţeles. Chiar şi douăzeci şi cinci la sută. Deşi ştiu că, în fond, sunt şi unii care,ipotetic, s-ar aventura să colaboreze pro bono [41] , fără să ceară nimic în schimb, doar pentru plăcerea de a-i băga un gol regimului putred şi corupt. Sunt profesor, Daniel. Şantajul sentimental nu ţine la mine. Pentru Fermin, atunci. Asta-i altceva. Să trecem la aspectele tehnice. Am scos bancnota de o sută de pesete de la Salgado şi i-am arătat-o. Ăsta-i bugetul meu pentru cheltuieli şi taxe de expediţie, am subliniat. Văd că eşti galant pe banii altuia, dar e mai bine să-i ţii pentru alte cheltuieli de care va fi nevoie înacest demers, fiindcă serviciile mele le ai pe răboj, a observat profesorul. Stimate ajutor, ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult e necesara conspiraţie documentară. Pe lângă piedici şi liturghiere, noii centurioni ai regimului au dublat structura birocratică şi aşa uriaşă, demnă de cele mai urâte coşmaruri ale amicului Franz Kafka. Cum îţi spuneam, un atare caz necesită generarea a tot soiul de scrisori, cereri, petiţii şi alte acte care să poată părea credibile şi să aibă consistenţa, tonul şi mirosul proprii unui dosar desuet, prăfuit şi imposibil de pus sub semnul întrebării... Aici suntem acoperiţi, am spus. Voi avea nevoie să cunosc lista participanţilor la conspiraţie, ca să mă asigur că nu joci la cacealma. Am început să-i explic şi restul planului meu. - Ar putea funcţiona, a conchis. De cum a sosit mâncarea, am amânat subiectul, schimbând vorba. La cafea, n-am mai răbdat, deşi îmi muşcasem limba întreaga masă, şi, prefăcându-mă că totul n-avea nici o însemnătate pentru mine, am trântit-o: Ce mai, domnule profesor, alaltăieri discutam cu un client în anticariat şi, hodoronc-tronc, a venitvorba despre Mauricio Valls, care a fost ministru al Culturii şi multe altele. Ce ştiţi despre el? Profesorul a ridicat dintr-o sprânceană. Despre Valls? Păi, ce ştie toată lumea, presupun. Sigur ştiţi mai mult decât toată lumea, domnule profesor. Mult mai mult. Ei bine, adevărul e că de mult nu i-am mai auzit numele, dar până de curând Mauricio Valls era unadevărat personaj. Cum spuneai, a fost ani la rând un ministru al Culturii strălucit şi faimos, director a numeroase instituţii şi organisme, cu o poziţie bună printre cei de la putere şi de mare prestigiu în domeniu, pila multora, răsfățatul paginilor culturale din presa spaniolă... Îţi spun, un personaj vestit. Am zâmbit şters, ca şi cum surpriza mi-ar fi fost plăcută. - Şi nu mai este? Sincer să fiu, aş zice că de la o vreme a dispărut din peisaj, sau cel puţin din sfera publică. Nu-ssigur dacă n-a primit o ambasadă ori un post într-o instituţie internaţională, ştii cum merg chestiile astea, dar adevărul e că de la o vreme i-am pierdut urma... Ştiu că în

urmă cu ceva ani înfiinţase împreună cu câţiva asociaţi o editură. Aceasta merge bine şi publică fără preget. De fapt, primesc lunar invitaţii la lansări ale unor titluri scoase acolo. Vine şi Valls la ele? Pe vremuri, venea. Râdeam mereu de el, fiindcă vorbea mai mult despre sine decât despre cartea şiautorul pe care îi prezenta, dar asta era de mult. Nu-l mai văd de ani de zile. Pot să te întreb de ce te interesează, Daniel? Nu-mi închipuiam că te-ar putea preocupa micul bâlci al deşertăciunilor din literatura noastră. Din simplă curiozitate. Bine. Profesorul Alburquerque a plătit nota, privindu-mă cu coada ochiului. Nu ştiu de ce am impresia că nu-mi spui niciodată decât jumătate, dacă nu chiar un sfert, din tot ceştii. Cândva am să vă spun şi restul, domnule profesor. Vă promit. N-ar fi rău, fiindcă oraşele n-au memorie şi au nevoie de cineva ca mine, un înţelept cu mintealimpede, ca să le-o păstreze vie. Asta ne şi e înţelegerea: mă ajutaţi să rezolv problema lui Fermin, iar eu vă povestesc unele lucruripe care Barcelona ar prefera să le uite. Pentru istoria dumneavoastră secretă. Profesorul mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o. N-am să-ţi uit făgăduiala. Revenind la Fermin şi la actele pe care va trebui să le scoatem dinpălărie... Cred că am omul potrivit pentru această misiune, am răspuns.

6

Vechiul meu cunoscut, Oswaldo Dario de Mortenssen, prinţul copiştilor din Barcelona, îşi savura pauza de după prânz în ghereta lui de lângă palatul Virreina, cu o cafea la care adăugase puţin coniac şi o ţigară ieftină de foi, când m-a văzut venind spre el şi m-a salutat cu mâna. Fiul risipitor se întoarce. Te-ai răzgândit? Ne apucăm de răvaşul ăla de dragoste ce-ţi va garantaaccesul la fermoarele şi nasturii interzişi ai puicuţei dorite? I-am arătat din nou verigheta şi a dat aprobator din cap, amintindu-şi. Scuză-mă. Obişnuinţa. Mata eşti ca înainte. Cu ce te pot ajuta? Alaltăieri mi-am amintit de numele dumitale, don Oswaldo. Eu lucrez într-un anticariat şi am găsitun roman pe care l-ai publicat în '33, Călăreţii din amurg. Oswaldo a lăsat să-i zboare amintirile şi a zâmbit nostalgic. Ce vremuri. Neobrăzaţii ăia de Barrido şi Escobillas, editorii mei, mi-au şterpelit şi ultimul sfanţ.Să-i ia naiba pe amândoi şi să-i ţină sub cheie. Însă m-am amuzat scriind romanul, iar asta n-are să mi-o ia nimeni.

Dacă ţi-l aduc într-o zi, îmi dai un autograf? Fireşte. A fost cântecul meu de lebădă. Lumea nu era pregătită pentru westernuri în delta Ebrului, cutâlhari în bărci în loc de cai şi ţânţari cât un pepene verde care îşi ridicau tabăra alături de ei. Eşti un Zane Grey [42] al litoralului .. Chiar mi-ar fi plăcut. Ce pot să fac pentru mata, tinere? Să mă ajuţi cu arta şi inteligenţa dumitale într-o ispravă nu mai puţin eroică. Sunt numai ochi şi urechi. Ajută-mă să inventez un trecut documentar pentru un prieten de-al meu, ca să se poată însura fărăpiedici judiciare cu femeia iubită. E un om bun? Cel mai bun pe care-l cunosc. Atunci nu mai spune nimic. Favoritele mele au fost mereu nunţile şi botezurile. Va fi nevoie de cereri, rapoarte, petiţii, certificate şi tot tacâmul. Nici o problemă. Îi vom pasa o parte din logistică lui Luisito, pe care îl ştii deja, am deplinăîncredere în el şi-i artist în douăsprezece caligrafii diferite. Am scos bancnota de o sută de pesete refuzată de profesor şi i-am întins-o. Oswaldo a făcut ochii cât cepele şi a băgat-o rapid în buzunar. Şi se mai zice că în Spania nu se poate trăi din scris, a protestat. Acoperă cheltuielile operative? Cu prisosinţă. După ce organizez totul, am să-ţi spun cât te costă întreaga glumă, dar acum, pemoment, îndrăznesc să spun că ne vor fi de-ajuns şaptezeci şi cinci de pesete. Las totul la latitudinea dumitale, Oswaldo. Prietenul meu, profesorul Alburquerque... Mare scriitor, m-a întrerupt Oswaldo. Dar şi mai mare domn. Cum îţi spuneam, profesorul va trece pe aici şi-ţi va aduce lista actelornecesare şi toate amănuntele. Pentru orice ai nevoie, mă găseşti la anticariatul Sempere & Fiii. Auzind numele, s-a luminat la faţă. Sanctuarul. Când eram tânăr, mergeam acolo sâmbătă de sâmbătă, pentru ca domnul Sempere să-mideschidă ochii. Bunicul meu. Nu mai vin de câţiva ani, fiindcă finanţele mele sunt mai puţin decât minime, şi practic împrumutulbibliotecar. Atunci, fă-ne onoarea de a reveni la anticariat, don Oswaldo, ca la dumneata acasă şi ne împăcăm lapreţ. Aşa voi face. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. E o onoare să fac afaceri cu familia Sempere. Vei fi primul dintre toţi. Şi de şchiopul ăla care visa marea cu sarea ce s-a ales?

-

Păi, nu tot ce străluceşte-i aur. Semnul acestor vremuri...

7

Barcelona, 1958 Ianuarie a sosit învăluit într-un cer cristalin şi o lumină geroasă, care sufla praf de nea pe acoperişurile oraşului. Soarele strălucea zi de zi, smulgând fâşii lucioase şi întunecate din faţadele Barcelonei străvezii, unde autobuzele erau goale la etaj, iar tramvaiele lăsau un halou de abur pe şine. Ornamentele de Crăciun străluceau în ghirlande de foc albastru deasupra străzilor din oraşul vechi şi dulcile urări de pace şi linişte ce picurau din colinde prin mii de difuzoare până la picioarele dughenelor şi magazinelor se impuseseră suficient pentru ca, atunci când unui şmecher i s-a năzărit să-i înfunde pe cap o bonetă catalană pruncului Iisus din ieslea pusă de primărie în piaţa San Jaime, paznicul, în loc să-l ducă în ghionturi la secţie, cum îi cerea o ceată de bigote, s-a făcut că nu-l vedea, până când cineva a anunţat arhiepiscopia şi au venit trei călugăriţe să restabilească ordinea. Vânzările de Crăciun atinseseră punctul culminant şi o stea festivă, de forma unor numere negre, din registrul contabil al firmei Sempere & Fiii ne garanta că vom putea cel puţin să ţinem piept facturilor la lumină şi căldură, iar dacă aveam noroc, puteam avea mâncare caldă măcar o dată pe zi. Tata părea să-şi fi recăpătat curajul şi decretase că anul viitor nu vom mai împodobi anticariatul în ultimul moment. Avem o iesle pentru multă vreme, a şoptit Fermin fără entuziasm. După ce-a trecut şi Ziua Regilor Magi, tata ne-a dat instrucţiuni să împachetăm cu grijă ieslea şi s-o ducem în demisol până la viitorul Crăciun. Cu grijă, ne-a atras tata atenţia. Să nu aflu că v-au alunecat cutiile din greşeală, Fermin. O vom păzi ca pe aur, domnule Sempere. Răspund cu viaţa pentru ea şi pentru toate animalele defermă ce stau lângă pruncul în scutece. După ce am făcut loc cutiilor cu ornamente de Crăciun, m-am oprit o clipă să arunc o privire prin demisol şi prin cotloanele sale uitate. Ultima oară când fuseserăm acolo, discuţia o luase pe căi de care nici Fermin, nici eu nu voiam să mai pomenim, dar care îmi stăruiau încă în minte. Fermin părea să-mi fi citit gândurile şi a scuturat din cap. Nu-mi spune că tot te mai gândeşti la răvaşul tâmpitului ăluia. Uneori. Sper că nu i-ai zis nimic donei Beatriz. Nu. L-am pus la loc, în buzunarul paltonului, şi n-am zis nimic. Şi ea? N-a pomenit de scrisoarea primită de la don Juan Tenorio?

Am clătinat din cap. Fermin a strâmbat din nas, semn că asta nu era de bun augur. - Ai hotărât deja ce vei face? În ce privinţă? Nu face pe prostul, Daniel. Ai să-ţi urmăreşti soţia la întâlnirea cu tipul ăla la Ritz şi să faci o scenăsau nu? - Presupui, deci, că se va duce, am protestat. Tu nu? Am lăsat ochii în jos, scârbit de mine însumi. Ce soț n-are încredere în nevastă-sa? am întrebat. Îţi dau nume şi prenume ori e suficientă o statistică? Eu am încredere în Bea. N-o să mă înşele. Ea nu-i aşa. Dacă are ceva de spus, o să-mi spună în faţă, fără ocolişuri. Atunci n-ai de ce să-ţi faci griji, nu-i aşa? Ceva din tonul lui Fermin mă făcea să cred că era decepţionat de bănuielile şi nesiguranţa mea şi, cu toate că n-avea s-o admită nicicând, îl întrista faptul că-mi pierdeam vremea cu gânduri meschine şi mă îndoiam de sinceritatea unei femei pe care n-o meritam. Probabil mă crezi tont. Fermin a clătinat din cap. Nu. Cred că eşti un om norocos, cel puţin în dragoste, şi că, la fel ca toţi oamenii norocoşi, nici nuţi dai seama. O lovitură în uşa din capul scării ne-a atras atenţia. Dacă n-aţi găsit petrol acolo jos, fiţi amabili şi urcaţi odată, că avem treabă, a strigat tata. Fermin a oftat. De când nu mai e pe minus, a devenit un tiran, a remarcat Fermin. Vânzările îi dau curaj. Cine l-avăzut şi îl vede, .. Zilele se scurgeau ca picurate din pipetă. Fermin acceptase, în cele din urmă, să le încredinţeze pregătirile şi detaliile banchetului şi nunţii tatălui meu şi foi don Gustavo, care îşi asumaseră rolul de figuri paterne şi autoritare în domeniu. Ca naş, eu dădeam sfaturi comitetului director, iar Bea îndeplinea rolul de director artistic şi-i coordona cu o mână de fier pe toţi cei implicaţi. Fermin, Bea a zis să mergem la Casa Pantaleoni, ca să-ţi probezi costumul. Dacă nu-i cu dungi... Îi jurasem şi răsjurasem că, până în momentul nunţii, îşi va fi primit deja numele, iar prietenul lui, părintele paroh, avea să poată spune „Fermin, o iei de soţie pe" fără să sfârşim cu toţii la mititica, dar pe măsură ce data se apropia, pe Fermin îl încercau temerile şi spaimele. Cu rugăciuni şi fursecuri, Bernarda supravieţuia suspansului, deşi, după ce doctorul discret şi de încredere îi confirmase sarcina, mare parte din timp lupta cu ameţelile şi greţurile, fiindcă totul arăta că primul născut al lui Fermin sosea pus pe bătaie. În acele zile de calm aparent şi înşelător, cedasem curentului tulbure şi întunecat ce mă târa încet în miezul unui sentiment nou si irezistibil: ura.

În clipele libere, mă duceam în secret la Ateneul din strada Canuda, căutând urmele paşilor lui Mauricio Valls în hemerotecă şi în fondurile catalogate. Ceea ce ani la rând fusese o imagine ştearsă, fără însemnătate, căpăta cu fiecare zi o limpezime şi o precizie tot mai dureroase. Cercetând, am reconstituit treptat traiectoria publică a lui Valls din ultimii cincisprezece ani. Trecuse multă vreme de la debutul lui de caracudă a regimului. De-ai fi dat crezare ziarelor (exagerare care pentru Fermin era egală cu a crede că sucul TriNaranjus se obţinea storcând portocale proaspete din Valencia), don Mauricio Valls, care avea pile mari, îşi văzuse cu timpul dorinţele devenind realitate şi ajunsese o stea sclipitoare pe firmamentul artelor şi literelor din Spania. Avusese o ascensiune imparabilă. Începând din 1944, adunase funcţii şi numiri oficiale de relevanţă tot mai mare în lumea instituţiilor academice şi culturale din ţară. Scrisese articole, discursuri şi publicaţii cu găleata. Orice concurs, congres sau festivitate culturală care voia săşi ţină rangul avea nevoie de participarea şi prezenţa lui don Mauricio. In 194 7, fondase împreună cu doi asociaţi Societatea Generală de Editură Ariadna, cu birouri în Madrid şi Barcelona, pe care presa se străduia s-o canonizeze drept „marca de prestigiu" a literelor spaniole. În 1948, aceeaşi presă obişnuia să-l numească pe Mauricio Valls „cel mai strălucit şi respectat intelectual al noii Spanii". Cei ce se autointitulau intelectualitatea ţării şi cei ce aspirau să ajungă printre ei păreau actorii unei pasionante poveşti de iubire cu don Mauricio. Redactorii paginilor culturale nu mai pridideau cu elogiile şi adulările, aspirau la favorurile lui şi, cu puţin noroc, la publicarea prin editura lui a operelor pe care le ţineau în sertar, pentru a intra astfel în amfiteatrul oficial şi a-i savura dulcea miere, chiar dacă pe firimituri de pâine. Valls învăţase regulile jocului şi era stăpân pe eşichier ca nimeni altul. La începutul anilor '50, faima şi influenţa lui depăşeau deja cercurile oficiale, pătrunzând treptat în aşa-numita societate civilă şi printre cei ce o serveau. Lozincile lui Mauricio Valls deveniseră canonul adevărurilor revelate, însuşit şi repetat sârguincios de oricare cetăţean din selecta tabără a celor trei-patru mii de spanioli cărora le plăcea să se creadă culţi şi să-şi privească peste umăr concetăţenii pedeştri. Pe drumul spre culme, Valls adunase în jurul lui un cerc îngust de personaje înrudite, care îi ciuguleau din palmă şi se aflau în fruntea instituţiilor şi în posturi de putere. Dacă cineva îndrăznea să pună sub semnul îndoielii vorbele ori valoarea lui Valls, presa se punea să-l crucifice fără preget şi, după ce-i schiţa un portret terifiant şi inacceptabil, bietul nefericit devenea un paria, un cerşetor nebăgat în seamă, căruia i se închideau toate uşile şi ale cărui unice opţiuni erau uitarea sau exilul. Mi-am petrecut ore în şir citind, peste şi printre rânduri, comparând istoria şi versiunile ei, catalogând date şi făcând liste cu victoriile şi cadavrele ascunse în dulapuri. În alte circumstanţe, dacă obiectul studiului meu ar fi fost pur antropologic, mi-aş fi scos pălăria în faţa lui don Mauricio şi a jocului său iscusit. Nimeni nu putea nega că învăţase să citească în inima şi sufletul concetăţenilor lui şi să tragă de firele care le puneau în mişcare dorinţele, speranţele şi himerele.

Din zilele cât am studiat versiunea oficială a vieţii lui Valls am rămas doar cu certitudinea că mecanismul edificării unei noi Spanii se perfecţiona treptat şi că meteorica ascensiune la putere şi la altare a lui don Mauricio evidenţia tiparul în creştere şi cu aspiraţii de viitor care, cu siguranţă, urma să supravieţuiască regimului şi să prindă rădăcini puternice şi inamovibile în tot teritoriul vreme de multe decenii. În 1952, Valls a ajuns în vârf, primind pentru trei ani un portofoliu la Ministerul Culturii, de care a profitat pentru a-şi întări poziţia dominantă şi a-şi sprijini lacheii în puţinele poziţii pe care încă nu le controlau. Tonul proiecţiei lui publice a atins o monotonie de aur. Vorbele îi erau citate ca surse de cunoaştere şi certitudine. Era mereu prezent în jurii, comisii şi tot soiul de sinecuri. Colecţia de diplome, lauri şi decoraţii îi creştea fără preget. Şi, brusc, s-a petrecut ceva ciudat. N-am observat la primele lecturi. Cortegiul de laude şi ştiri despre don Mauricio continua fără oprire, dar începând din 1956 se observa un amănunt îngropat printre toate informaţiile, în contrast cu cele de dinaintea acestui an. Tonul şi conţinutul veştilor nu se schimbaseră, dar tot citindu-le, recitindule, comparându-le, am remarcat ceva. Don Mauricio Valls nu mai apăruse în public. Numele, prestigiul, reputaţia şi puterea îi erau în creştere. Dar el lipsea. După 1956, nu mai erau nici fotografii, nici menţiuni despre prezenţa lui, nici referiri directe despre participarea sa la activităţi publice. Ultima tăietură de jurnal care menţiona prezenţa lui Mauricio Valls era datată 2 noiembrie 1956 şi relata că fusese decorat pentru cea mai apreciată muncă editorială a anului, la solemnitatea de la Circulo de Bellas Artes [43] din Madrid, în prezenta celor mai înalte autorităţi şi a elitei de moment. Textul respecta tiparul obişnuit şi previzibil al genului, fiind o ştire scurtă. Mai interesantă era poza ce o însoţea, ultima în care apărea Valls, cu puţin înainte de-a împlini şaizeci de ani. Purta un costum elegant, bine croit, şi zâmbea În timp ce publicul îl ovaţiona umil şi cordial. Lângă el erau şi alţi obişnuiţi ai acelui soi de manifestări, iar în spate, uşor în afara cadrului şi cu nişte chipuri severe şi impenetrabile, doi tipi cu costume şi ochelari negri. Nu păreau să participe la festivitate. Erau severi, la limita farsei. Vigilenţi. După seara de la Circulo de Bellas Artes, nimeni nu l-a mai văzut pe don Mauricio Valls în fotografii ori în public. Oricât m-am străduit, n-am izbutit să mai descopăr o altă poză. Obosit de atâta explorat piste moarte, am luat-o de la capăt şi am reconstruit istoria personajului, până am memorat-o ca pe a mea. Îi luam urma, sperând să dau de o pistă, de un indiciu despre unde se afla bărbatul ce surâdea în fotografii şi-şi plimba vanitatea pe infinite pagini care ilustrau existenta unei curți servile, dornică de favoruri. Îl căutam pe bărbatul care îmi ucisese mama ca să-şi ascundă ruşinea de a fi, fără nici o îndoială, cel care era, ceea ce nimeni nu părea capabil să admită. Am început să urăsc, chiar în după-amiezile solitare petrecute în bătrâna bibliotecă a Ateneului, unde în urmă cu nu prea mult timp îmi dedicam visurile unor cauze mai curate, ca pielea primei mele iubiri imposibile, oarba Clara, sau misterele lui Julian Carax şi ale romanului său Umbra vântului. Cu cât îmi venea mai greu să dau de urma lui Valls, cu atât îi refuzam mai mult dreptul

de-a dispărea şi a-şi şterge numele din istorie. Din istoria mea. Trebuia să aflu ce se alesese de el. Trebuia să-l privesc în ochi, chiar şi numai pentru a-i reaminti că o anumită persoană, una singură din tot universul, ştia cine era el cu adevărat şi ce făcuse.

8

Într-o seară, sătul să tot alerg după fantasme, mi-am întrerupt munca în hemerotecă şi am ieşit la plimbare cu Bea şi Julian prin Barcelona curată şi însorită, pe care aproape o uitasem. Am mers pe jos de acasă până în parcul Ciudadela. M-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat la Julian, care se juca cu maică-sa pe iarbă. Privind-i, mi-am repetat vorbele lui Fermin. Eu, Daniel Sempere, eram un om norocos. Un om norocos care îngăduise unei ranchiune oarbe să crească înlăuntrul lui până ajunsese să-i fie silă de el însuşi. Fiul meu îşi satisfăcea una dintre pasiuni: mergea în patru labe cât îl ţineau puterile. Bea îl urmărea îndeaproape. Din când în când, Julian se oprea şi mă privea. Un vânticel a săltat fusta Beei şi Julian a pufnit în râs. Am aplaudat, iar Bea mi-a aruncat o privire dezaprobatoare. Am întâlnit ochii fiului meu şi mi-am zis că în curând mă va crede cel mai înţelept şi mai bun om din lume, posesorul tuturor răspunsurilor. Şi mi-am zis că nicicând nu-l voi mai pomeni pe Mauricio Valls şi nu-i voi mai urmări umbra. Bea a venit să se aşeze lângă mine. Julian a urmat-o în patru labe până la bancă. Atunci când mi-a ajuns la picioare, l-am luat în braţe, iar el a început să-şi şteargă mâinile pe reverele jachetei mele. Abia am scos-o de la curăţat, a zis Bea. Am ridicat din umeri, resemnat. Bea s-a aplecat şi m-a luat de mână. Grozave picioare, am zis. N-ai nici un haz. Dar fiul tău învaţă. Bine că n-a fost nimeni pe-aici. Păi, era un bunicuţ pitit după un jurnal, cred că a făcut tahicardie. Julian a decis că tahicardie era vorba cea mai haioasă pe care o auzise în viaţa lui, şi am petrecut mare parte din drumul spre casă cântând "ta-hi-car-die", în vreme ce, mergând cu câţiva paşi în faţa noastră, Bea scotea scântei pe nas şi pe gură. În noaptea aceea, pe 20 ianuarie, Bea l-a culcat pe Julian, apoi a adormit pe sofa, lângă mine, pe când eu reciteam pentru a treia oară un vechi roman de David Martin, pe care Fermin îl găsise în lunile de exil de după fuga din închisoare şi îl păstrase în toţi acei ani. Savuram cu plăcere fiecare moment şi descompuneam arhitectura fiecărei fraze, închipuindu-mi că, dacă descifram muzica acelei proze, aveam să aflu ceva despre bărbatul pe care nu-l cunoscusem şi despre care toţi mă asigurau că nu-mi era tată. Dar în acea noapte nu eram în stare de nimic. Înainte de sfârşitul frazei, gândul mi-o lua razna de pe pagină, şi nu vedeam în faţă decât scrisoarea prin care Pablo Cascos Buenda îi dădea întâlnire soţiei mele la hotelul Ritz a doua zi la orele două după-amiază. În cele din urmă, am închis cartea şi m-am uitat la Bea, care dormea lângă mine, intuind în ea de o mie de ori mai multe taine decât în istoriile lui Martin şi în sinistrul oraş al blestemaţilor

pe care îl imaginase. Era trecut de miezul nopţii, când Bea a deschis ochii şi a observat că o priveam. Mi-a zâmbit, deşi ceva de pe faţa mea îi trezise o umbră de nelinişte. La ce te gândeşti? a întrebat. La cât sunt de norocos, am răspuns. Bea m-a privit lung; în ochi i se citea îndoiala. O spui ca şi cum n-ai crede-o. M-am ridicat şi i-am întins o mână. Hai în pat, am invitat-o. Mi-a luat mâna şi m-a urmat pe hol până în dormitor. M-am întins pe pat şi am privit-o în tăcere. Te porţi ciudat, Daniel. Ce-i cu tine? Am spus eu ceva? Am clătinat din cap, oferindu-i un zâmbet alb ca minciuna. Bea l-a acceptat şi a început să se dezbrace pe îndelete. Niciodată nu-mi întorcea spatele când se dezbrăca, nici nu se ascundea în baie sau după uşă, după sfatul manualelor de igienă matrimonială promovate de regim. O priveam senin, citindu-i liniile trupului. Bea m-a privit drept în ochi. Şi-a pus cămaşa de noapte pe care eu o detestam şi s-a băgat în pat, cu spatele la mine. Noapte bună, a zis cu glas sugrumat şi, pentru cine o cunoştea bine, supărat. Noapte bună, am murmurat. Auzind-o respirând, am ştiut c-a aţipit abia după o jumătate de ceas, dar până la urmă oboseala a fost mai tare decât purtarea mea ciudată. Am rămas lângă ea, şovăind dacă s-o trezesc, ca să-i cer iertare, sau pur şi simplu s-o sărut. N-am făcut nimic. Am stat acolo nemişcat, privindu-i curba spatelui şi simţind cum bezna din mine îmi şoptea că, după câteva ceasuri, Bea se va duce la întâlnirea cu fostul logodnic şi că buzele şi pielea ei vor fi ale altuia, aşa cum insinua scrisoarea lui mincinoasă. Când m-am deşteptat, Bea plecase. Nu reuşisem să adorm până în zori şi, când clopotele bisericii au bătut ora nouă, m-am trezit brusc şi am pus pe mine ce-am nimerit. Era luni, afară mă aștepta o zi rece, presărată cu fulgi de nea care pluteau în aer şi se uneau în candelabre de lumini ce atârnau de fire invizibile pentru trecători. Intrând în anticariat, l-am găsit pe tata pe taburetul pe care îl folosea zilnic pentru a schimba data calendarului. 21 ianuarie. Se presupune că povestea cu cearşafurile care se lipesc de trup nu mai e acceptabilă după doisprezece ani, a zis. Azi era rândul tău să deschizi. Iartă-mă. Am avut o noapte proastă. N-o să se mai întâmple. Am încercat două ceasuri să-mi ocup gândurile şi mâinile cu treburile anticariatului, dar mintea miera ocupată doar cu blestemata de scrisoare pe care o recitam fără oprire pe tăcute. Pe la prânzişor, Fermin s-a apropiat tiptil de mine şi mi-a oferit un sugus. - Azi e ziua, aşa-i? Ţine-ţi gura, Fermin, i-am tăiat-o cu o bruscheţe care l-a făcut pe tata să-şi înalţe sprâncenele. M-am refugiat în spatele anticariatului şi i-am auzit vorbind în şoaptă. M-am aşezat la biroul tatei şi m-am uitat la ceas. Era unu şi jumătate. Voiam să las minutele să treacă, dar acele

ceasului se îndărătniceau să nu se mişte. Când am revenit în magazin, Fermin şi tata m-au privit îngrijoraţi. Daniel, poate vrei să-ţi iei liber restul zilei, a spus tata. Fermin şi cu mine ne descurcăm şi singuri. Mulţumesc. Cred că da. Abia dacă am pus geană pe geană şi nu mă simt prea bine. N-am avut curajul să-l privesc pe Fermin în timp ce o ştergeam prin spatele magazinului. Am urcat cele cinci etaje cu picioarele ca de plumb. Când am deschis uşa locuinţei, am auzit apa curgând în baie. M-am târât până în dormitor şi m-am oprit în prag. Bea stătea pe marginea patului. Nu mă văzuse şi nu mă auzise intrând. Am urmărit-o cum îşi punea ciorapii de mătase şi se îmbrăca, cu privirea pironită în oglindă. Nu m-a observat decât abia după două minute. Nu ştiam că eşti aici, a zis, în acelaşi timp mirată şi iritată. Ieşi? A încuviinţat, dându-se cu ruj. Unde te duci? Am două treburi de rezolvat. Te-ai făcut tare frumoasă. Nu-mi place să ies pe stradă ca vai de capul meu. Îşi contura ochii cu negru. „Un om norocos", spunea un glas ironic în mintea mea. - Ce treburi? am întrebat. Bea s-a întors şi m-a privit. Ce? Te întreb ce treburi ai de rezolvat. Mai multe. Şi Julian? Mama a venit şi l-a luat la plimbare. Da. Bea s-a apropiat şi, lăsând deoparte iritarea, m-a privit îngrijorată. Ce-i cu tine, Daniel? N-am închis ochii toată noaptea. De ce nu tragi un pui de somn? Ţi-ar prinde bine.Am încuviinţat. Bună idee, Bea a zâmbit uşor şi m-a însoţit până pe partea patului unde dormeam eu. M-a ajutat sămă întind şi m-a sărutat pe frunte. Am să întârzii, a anunţat. Am privit-o plecând. Bea... S-a oprit la jumătatea holului şi s-a întors. Mă iubeşti? am întrebat. Bineînţeles că te iubesc. Ce prostie. Am auzit cum se închidea uşa şi apoi cum se pierdeau pe scară în jos paşii de felină ai Beei şi tocurile ei ca un ac. Am ridicat receptorul şi am aşteptat vocea operatoarei. Hotelul Ritz, vă rog. Conectarea a durat câteva secunde.

Hotelul Ritz, bună ziua, cu ce vă putem de folos? Aţi putea verifica prezenţa cuiva în hotel, vă rog? Daţi-mi numele, dacă sunteţi amabil. Cascos. Pablo Cascos Buendia. Cred că trebuie să fi sosit ieri... Un moment, vă rog. Un lung minut de aşteptare, voci şoptite, ecouri pe fir. - Domnule... Da. Pe moment, nu găsesc nici o rezervare pe numele menţionat de dumneavoastră. M-a invadat o nesfârşită uşurare. E posibil ca rezervarea să fie făcută pe numele unei firme? Pot verifica. De astă dată, aşteptarea a fost scurtă. Într-adevăr, aţi avut dreptate. Domnul Cascos Buendia. E aici. Apartamentul Continental. Rezervarea este pe numele editurii Ariadna. - Cum aţi zis? Vă spuneam că rezervarea domnului Cascos Buendia este pe numele editurii Ariadna. Doriţi săvă fac legătura în cameră? Am scăpat receptorul din mână. Ariadna era numele editurii fondate cu ani în urmă de Mauricio Valls. Cascos lucra pentru Valls. Am închis brusc telefonul şi am ieşit în stradă, urmându-mi soţia cu inima înveninată de bănuieli.

9

Nu era nici urmă de Bea în mulţimea care defila la ora aceea prin Puerta del Angel, îndreptânduse spre piaţa Catalunia. Am intuit că acela putea fi drumul ales de soţia mea pentru a ajunge la Ritz, dar cu Bea nu se știa niciodată. Îi plăcea să încerce diferite rute către aceeaşi destinaţie. După o vreme, am renunţat să mai dau de ea şi am presupus că luase un taxi, ceva mult mai potrivit cu hainele fine îmbrăcate pentru acea ocazie. Am ajuns la hotelul Ritz într-un sfert de oră. Deşi termometrul arăta probabil cel mult zece grade, transpiram şi suflam greu. Portarul mi-a aruncat o privire furişă, dar mi-a deschis uşa, schiţând o mică reverenţă. Holul, cu aerul lui de scenă destinată unei poveşti de spionaj şi amor, mi se părea deconcertant. Redusa mea experienţă în materie de hoteluri de lux nu mă pregătise pentru a putea decide ce vedeam. Am zărit o tejghea, din spatele căreia un recepţioner elegant mă privea curios şi alarmat totodată. M-am apropiat de el şi i-am aruncat un zâmbet care nu la impresionat. - Unde este restaurantul, vă rog? Recepţionerul m-a examinat cu un scepticism politicos. - Aveţi o rezervare? - Am întâlnire cu un client al hotelului. Recepţionerul a zâmbit rece şi a încuviinţat. - Domnul va găsi restaurantul la capătul acestui coridor.- Mii de mulţumiri. Am pornit într-acolo cu inima cât un purice. Habar n-aveam ce urma să zic sau să fac la vederea Beei şi a acelui individ. Un maitre [44] mi-a ieşit în întâmpinare şi m-a oprit cu un surâs blindat. Privirea îi trăda prea puţina admiraţie pentru modul în care eram îmbrăcat. - Domnul are rezervare? a întrebat. L-am dat la o parte cu mâna şi am intrat în restaurant. Majoritatea meselor erau goale. Un cuplu în etate, mumificat şi cu maniere din secolul XIX şi-a întrerupt solemna sorbire a supei pentru a mă privi dezgustat. La alte două mese stăteau bărbaţi ce păreau oameni de afaceri, însoţiţi ici-colo de câte o doamnă distinsă, facturată drept cheltuieli de reprezentare. Nici urmă de Cascos ori de Bea. Am ascultat paşii făcuţi în spatele meu de maître şi escorta sa de doi chelneri. M-am întors şi le-am oferit un zâmbet docil. - Domnul Cascos Buendia n-a făcut o rezervare pentru două persoane? am întrebat. - Domnul a cerut să i se ducă totul sus, în apartament, m-a informat maitre. M-am uitat la ceas. Era două şi douăzeci. M-am îndreptat spre coridorul cu ascensoare. Un portar m-a privit, dar când a încercat să mă ajungă din urmă, mă şi strecurasem într-unul. Am marcat un etaj superior, căci habar n-aveam unde era apartamentul Continental.

"Începe de sus", îmi zisesem. Ieşind din lift la etajul şapte, am început să hoinăresc pe marile coridoare pustii. După un timp, am găsit uşa care dădea pe scara de incendiu şi am coborât la etajul de dedesubt. Am luato din uşă în uşă, căutând fără noroc apartamentul Continental. Ceasul meu arăta două şi jumătate. La etajul cinci, am întâlnit o cameristă care trăgea după ea un cărucior cu pămătufuri pentru praf, săpunuri şi prosoape şi am întrebat-o de apartament. M-a privit consternată, dar probabil că am speriat-o destul de tare, căci a arătat în sus. - La etajul opt. Am preferat să evit ascensoarele, gândindu-mă că poate eram căutat de personalul hotelului. După patru şiruri de trepte şi un coridor lung, am ajuns transpirat la uşile apartamentului Continental. Am stat acolo un minut, încercând să-mi închipui ce se petrecea în spatele uşii din lemn nobil şi întrebându-mă dacă mai aveam destul bun simţ ca să plec. Mi s-a părut că din celălalt capăt al culoarului cineva mă privea pieziş şi m-am temut să nu fie unul dintre portari, dar uitându-mă mai atent, am văzut că silueta se pierdea după colţul culoarului şi am presupus că era un client al hotelului. În sfârşit am apăsat pe butonul soneriei.

10

Am auzit paşi apropiindu-se de uşă. Prin minte mi-a trecut imaginea Beei, care îşi încheia nasturii de la bluză. Cheia s-a răsucit în broască. Am strâns pumnii. Uşa s-a deschis. Un individ cu briantină în păr, într-un halat de baie alb, cu papuci de cinci stele mi-a deschis uşa. Trecuseră ani, dar nimeni nu uită feţele celor pe care îi detestă puternic. - Sempere? a întrebat incredul. Pumnul meu l-a nimerit între buza de sus şi nas. Am simţit cum carnea şi cartilagiul plesneau sub el. Cascos şi-a dus mâinile la faţă şi s-a clătinat. Sângele îi şiroia printre degete. Cu un ghiont puternic, l-am împins de perete şi am intrat în odaie. În spatele meu, Cascos a căzut la pământ. Patul era făcut şi o farfurie aburindă aştepta pe masa orientată cu faţa spre terasa care dădea către Gran Via. Pe masă nu era decât un tacâm. M-am întors şi l-am înfruntat pe Cascos, care dădea să se scoale, ţinându-se de un scaun. - Unde-i? am întrebat. Cascos avea chipul deformat de durere. Sângele îi şiroia pe faţă şi piept. Avea buza ruptă şi, aproape sigur, nasul spart. Privindu-mi mâna, ca să văd de ce mă usturau încheieturile degetelor, am observat cămi lăsasem pielea pe chipul lui. Nu mă încerca nici o remuşcare. - N-a venit. Eşti mulţumit? a scuipat Cascos. - De când îi scrii răvaşe soţiei mele? Mi s-a părut că râdea şi, înainte de-a mai apuca să spună vreo vorbă, m-am aruncat din nou asupra lui. I-am tras încă un pumn, cu toată furia pe care o simţeam. Lovitura i-a clătinat dinţii şi mi-a amorţit mâna. Cascos a gemut agonic şi s-a prăbuşit pe scaunul de care se sprijinise. Văzând că mă aplecam asupra lui, şi-a acoperit faţa cu braţele. I-am înfipt mâinile în gât şi am strâns cu degetele ca şi cum voiam să i-l rup. - Ce legătură ai tu cu Valls? Cascos m-a privit îngrozit, convins că aveam să-l omor pe loc. A bâiguit ceva de neînţeles, iar mâinile mi s-au acoperit cu saliva şi sângele ce-i curgeau din gură. Am strâns cu şi mai mare putere. - Mauricio Valls. Ce legătură ai tu cu el? Chipul mi-era atât de aproape de-al lui, încât mi-l puteam zări în pupilele sale. Vasele capilare au început săi se spargă sub cornee şi o reţea de linii negre şi-a croit drum spre iris. Mi-am dat seama că-l omoram şi i-am dat brusc drumul. Trăgând aer în piept, Cascos a scos un sunet gutural şi şi-a dus mâinile la gât. M-am aşezat pe pat în faţa lui. Mâinile îmi tremurau, năclăite de sângele lui. Am intrat în baie şi mi le-am spălat. Mi-am dat cu apă rece pe faţă şi pe păr şi, văzându-mi imaginea în oglindă, abia dacă mam recunoscut. Aproape că omorâsem un om.

11

Când am revenit în odaie, Cascos gâfâia, prăbuşit pe scaun. Am umplut un pahar cu apă si i lam întins. Văzând că mă apropiam iar de el, s-a tras deoparte, aşteptând o nouă lovitură. - Ţine, am zis. A deschis ochii şi, văzând paharul, a şovăit câteva clipe. - Ţine, am repetat. E doar apă. A acceptat paharul cu o mână tremurândă şi l-a dus la buze. Atunci am văzut că-i spărsesem câţiva dinţi. Când apa rece i-a atins pulpa dintelui de sub smalţ, Cascos a gemut şi ochii i s-au umplut de lacrimi de durere. Am tăcut mai mult de un minut. Chem un doctor? am întrebat în cele din urmă. A ridicat ochii şi a clătinat din cap. Pleacă de-aici, până nu chem poliţia. Spune-mi ce legătură ai cu Mauricio Valls şi plec. L-am privit cu răceală. Este... este unul dintre asociaţii editurii pentru care lucrez. El ţi-a cerut să scrii răvaşul? Cascos a şovăit. M-am ridicat şi am făcut un pas spre el. L-am luat de păr şi am tras cu putere. - Nu mă mai bate, m-a implorat. Valls ţi-a cerut să scrii răvaşul? Cascos mi-a evitat privirile. Nu, nu el, a spus până la urmă. Dar cine? Unul dintre secretari. Armero. Cine? Paco Armero. Un angajat al editurii. Mi-a spus să reintru în contact cu Beatriz. Şi că, dacă o fac, vaexista ceva pentru mine, o recompensă. De ce trebuie să reintri în contact cu Bea? Habar n-am. M-am prefăcut că voiam să-l lovesc din nou. Nu ştiu, a gemut Cascos. Ăsta-i adevărul. De asta i-ai dat întâlnire aici? Eu încă o mai iubesc pe Beatriz. Frumos mod de-a i-o arăta. Unde-i Valls? Habar n-am. Cum se poate să nu ştii unde ţi-e şeful? Păi, nu-l cunosc. E bine? Nu l-am văzut niciodată. N-am vorbit niciodată cu el. Explică-te. M-am angajat la biroul din Madrid al editurii Ariadna acum un an şi jumătate. De atunci, nu l-amvăzut niciodată. Nimeni nu l-a văzut. S-a ridicat încet şi s-a îndreptat spre telefonul din odaie. A luat receptorul, aruncându-mi o privire plină de ură.

O să chem poliţia... Nu-i nevoie, s-a auzit un glas de pe hol. M-am întors şi l-am zărit pe Fermin îmbrăcat cu ceea ce mi-am închipuit că era un costum de-al tatei, ţinând sus ceva ce părea a fi o legitimaţie oficială. Sunt inspectorul Fermin Romero de Torres. De la poliţie. S-a raportat un incident. Cine îmi poateface un rezumat al celor întâmplate aici? Nu ştiu care din noi doi era mai deconcertat, Cascos sau eu. Fermin a profitat de ocazie şi i-a luat delicat receptorul din mână. Daţi-mi voie, a zis, dându-l deoparte. Anunţ la comisariat. Zâmbindu-ne, s-a prefăcut că formează un număr. Comisariatul, vă rog. Da, mulţumesc. A aşteptat câteva secunde. Mari Pili, sunt Romero de Torres. Dă-mi-l pe Palacios.Da, aştept. Prefăcându-se că aştepta şi ţinând receptorul acoperit cu mâna, Fermin a făcut un semn către Cascos. V-aţi lovit cu uşa de la closet sau aveţi ceva de declarat? Sălbaticul ăsta m-a agresat şi a vrut să mă omoare. Vreau să fac un denunţ chiar acum. O să-l ianaiba. Fermin m-a privit cu un aer oficial şi a încuviinţat. Într-adevăr. Bucăţică cu bucăţică. Prefăcându-se că ascultă ceva în telefon, i-a făcut semn lui Cascos să tacă. Da, Palacios. La Ritz. Da. 424. Un rănit. Mai ales la faţă. Depinde. Aş zice că aidoma unei hărţi. Deacord. Trec la arestarea preliminară a prezumptivului vinovat. A închis telefonul. S-a rezolvat totul. Fermin s-a apropiat de mine şi, luându-mă autoritar de braţ, mi-a făcut semn să tac. Vă rog să nu vorbiţi. Orice veţi spune va putea fi folosit pentru a vă reţine cel puţin până laSărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Haideţi, să mergem. Schimonosindu-se de durere şi încă năucit de apariţia lui Fermin, Cascos privea scena, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Nu-i puneţi cătuşe? Acesta este un hotel rafinat. Îi vom pune cătuşe în maşina patrulei. Continuând să sângereze şi văzând probabil dublu, Cascos ni s-a pus în cale, prea puţin convins. Sunteţi cu adevărat poliţist? De la Brigada Secretă. Vă comand imediat un file de viţel crud ca să vi-l puneţi pe faţă. E mâna luiDumnezeu pentru contuzii pe termen scurt. Colegii mei vor trece pe-aici mai târziu, ca să vă ia o declaraţie şi să pregătească acuzaţiile ce decurg din ea, a recitat, dând la o parte braţul lui Cascos şi împingându-mă cu toată viteza spre ieşire.

12

Am luat un taxi din uşa hotelului şi am parcurs Gran Via în tăcere. Isuse! Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif! a izbucnit Fermin. Eşti nebun? Mă uit la tine şi nu te recunosc... Ce voiai? Să-l ai pe conştiinţă pe idiotul ăsta? Lucrează pentru Mauricio Valls, am spus drept orice răspuns. Fermin a dat ochii peste cap. Daniel, obsesia asta începe să depăşească orice limită. În ceas rău ţi-am spus totul... Te simţi bine?Ia să-ţi văd mâna... I-am arătat pumnul. Sfântă Fecioară! De unde ai ştiut...? Păi, te cunosc ca şi cum ţi-aş fi dat viaţă, deşi în unele zile mă căiesc, a spus furios. Nu ştiu ce m-a apucat... Las' că ştiu eu. Şi nu-mi place. Deloc. Ăsta nu-i Daniel cel pe care îl cunosc. Nici Daniel cel cucare vreau să fiu prieten. Mă durea mâna, dar şi mai mult faptul că-l dezamăgisem pe Fermin. Nu te supăra pe mine, Fermin. Nu, dar poate că bebeluşul mai vrea şi o medalie... Am tăcut o vreme, privind fiecare partea lui de stradă. Noroc că ai venit, am spus în cele din urmă. Credeai că te las singur? N-ai să-i spui nimic Beei, nu-i aşa? Dacă ţi se pare potrivit, am să-i scriu directorului de la jurnalul La Vanguardia, ca să-i povestesc isprava ta. Nu ştiu ce m-a apucat, nu ştiu... M-a privit sever, dar până la urmă s-a liniştit şi m-a bătut cu palma peste mână. Mi-am înghiţit durerea. Să nu mai vorbim. Presupun că şi eu aş fi făcut la fel. Am privit cum Barcelona defila prin faţa portierei. Ce carnet ai arătat? Ce spui? Legitimaţia de poliţist pe care ai arătat-o... Ce era? Legitimaţia parohului pentru Barca. Ai avut dreptate, Fermin. M-am purtat ca un idiot bănuind-o pe Bea. Eu am întotdeauna dreptate. Din naştere. Am cedat în faţa evidenţei şi am tăcut, căci pentru o singură zi spusesem destule imbecilităţi. Fermin tăcuse, gânditor. Mă neliniştea gândul că purtarea mea îl decepţionase întratât, încât nu mai ştia ce să-mi spună. Fermin, la ce te gândeşti? S-a întors şi m-a privit cu îngrijorare. Mă gândeam la omul ăla.

La Cascos? Nu. La Valls. La ce-a zis idiotul ăla înainte. La sensul vorbelor lui.- La ce te referi? Fermin m-a privit sumbru. La faptul că până acum mă îngrijora că voiai să-l întâlneşti pe Valls. Şi de acum înainte nu? Ceva mă îngrijorează şi mai mult, Daniel. Ce? Că el te caută pe tine. Ne-am privit în tăcere. Ai idee de ce? am întrebat. Fermin, care avea mereu răspuns la toate, a clătinat încet din cap şi a întors privirea. N-am mai vorbit pe drum. Ajungând acasă, am urcat direct în apartament, am făcut un duş şi am luat patru aspirine. Apoi am tras storurile şi, cuprinzând în braţe perna care mirosea a Bea, am adormit ca un idiot ce eram, întrebându-mă pe unde umbla femeia pentru care nu-mi păsa dacă eram protagonistul celei mai ridicole situaţii din tot secolul.

13

Par un porc-spinos, a declarat Bernarda, privindu-şi imaginea multiplicată în sutele de oglinzi din Salonul de Modă Santa Eulalia. Două croitorese, îngenuncheate la picioarele ei, continuau să înfigă în rochia de mireasă zeci de bolduri, sub atenta privire a Beei, care îi dădea neîncetat ocol Bernardei, inspectând fiece pliu şi tighel, ca şi cum de ele îi depindea viaţa. Cu braţele încrucişate, Bernarda aproape nu îndrăznea să respire, dar privirea ei urmărea varietatea de unghiuri în care încăperea hexagonală îmbrăcată în oglinzi îi reflecta silueta, în căutarea unor indicii despre propria-i burtă. Sunteţi sigură că nu se observă nimic, doamnă Bea? Nimic. Plată ca o scândură de călcat. Acolo unde se vede, fireşte. Ah, nu ştiu, nu ştiu... Martiriul Bernardei şi râvna croitoreselor de-a ajusta şi strânge talia au continuat încă o jumătate de ceas. Când nu păreau să mai fi rămas bolduri pe lume pentru a o aranja pe biata Bernarda, croitorulvedetă al firmei şi autorul rochiei a făcut act de prezenţă trăgând draperia şi, după o sumară analiză şi două modificări la faldurile făcute de fustă, şi-a dat acordul şi a pocnit din degete pentru a le indica lucrătoarelor să-şi ţină gura faţă de toţi. Nici Pertegaz [45] n-ar fi făcut-o mai frumoasă, a decretat încântat. Bea a surâs şi a încuviinţat. Croitorul, un domn zvelt, cu purtări căutate şi posturi studiate, care răspundea simplu la numele de Evaristo, a sărutat obrajii Bernardei. Eşti cel mai bun model din lume. Cel mai răbdător şi mai chinuit. Ţi-a fost greu, dar a meritat. Şi domnişorul crede că voi putea respira? Iubita mea, te măriţi în sânul Sfintei Mame Biserici şi iei de soţ un cavaler iberic. S-a terminat curespiratul, ţi-o spun eu. Gândeşte-te că rochia de mireasă e aidoma unui costum de scafandru: nu-i cel mai bun loc pentru respirat, iar distracţia începe abia când îl scoţi. Bernarda şi-a făcut cruce auzind insinuările croitorului. Acum, te rog doar să-ţi scoţi rochia cu mare grijă, căci cusăturile nu-s definitive şi, cu atâteabolduri, nu vreau să te văd la altar ca o strecurătoare. O ajut eu, s-a oferit Bea. Aruncându-i o privire sugestivă, Evaristo a radiografiat-o din cap până-n picioare. Şi pe tine când voi putea să te dezbrac şi să te îmbrac, comoara mea? a întrebat şi s-a retras teatraldupă draperie.

Teribilă privire i-a aruncat derbedeul doamnei, a constatat Bernarda. Şi să mai spui că-i pe invers. Mi se pare, Bernarda, că Evaristo luptă pe toate fronturile. E posibil aşa ceva? a întrebat ea. Haide, să vedem dacă te putem scoate de-aici fără să cadă vreun bold. Pe când Bea o elibera treptat pe Bernarda din captivitate, tânăra bombănea în şoaptă. De când aflase preţul rochiei, pe care patronul ei, don Gustavo, se încăpăţânase s-o plătească din propriu-i buzunar, Bernarda era tulburată. Don Gustavo nu trebuia să cheltuiască o asemenea avere. S-a încăpăţânat s-o lucrăm aici, în cel mai scump salon din Barcelona, probabil, şi să-l angajeze pe acest Evaristo, care-i e pe jumătate nepot şi care zice că, dacă ţesăturile nu-s de la Casa Gratacos, îi provoacă alergie. Nici vorbă. Calul de dar... În plus, don Gustavo se bucură să te vadă măritată cât mai elegant. Aşa-i el. Cu rochia mamei şi două podoabe, mă mărit la fel de bine, iar lui Fermin îi e totuna, fiindcă ori decâte ori îi arăt o rochie nouă, nu vrea decât să mi-o scoată... Asta-i situaţia, Dumnezeu să mă ierte, a spus Bernarda bătându-se peste burtă. Bernarda, şi eu m-am măritat cu burta la gură şi sunt sigură că Dumnezeu are lucruri mai urgente defăcut. Aşa zice şi Fermin al meu, dar nu ştiu... Tu ascultă-l pe Fermin şi nu-ţi face griji pentru nimic. În jupon şi epuizată după două ceasuri de stat în picioare pe tocuri şi cu braţele ridicate, Bernarda s-a trântit într-un fotoliu şi a oftat. Vai de mine, bietul de el a ajuns în aşa hal, că nici nu-l mai vezi de cât a slăbit. Sunt foarteîngrijorată. Ai să vezi, o să-şi revină mai încolo. Aşa-s oamenii, ca muşcatele. Când sunt gata de aruncat, învie. Nu ştiu, doamnă Bea, Fermin mi se pare foarte slăbit. El îmi spune că vrea să se însoare, însă uneori am îndoieli. Dar e nebun după tine, Bernarda. Tânăra a ridicat din umeri. Uitaţi ce e, nu-s chiar atât de proastă pe cât par. De la treişpe ani tot fac curat prin case şi-s multelucruri pe care, probabil, nu le pricep, dar ştiu că Fermin al meu a umblat prin lume şi a avut multe încurcături. Nu-mi povesteşte niciodată despre viaţa lui de dinainte de-a ne cunoaşte, dar ştiu c-a avut alte femei şi o grămadă de aventuri. Dar până la urmă, dintre toate te-a ales pe tine. Ca să vezi. Păi, îi plac femeile mai mult decât prostului creta. Când ieşim la plimbare sau la dans, îi zboară ochii atât de tare, că are să ajungă saşiu. Atâta vreme cât nu-i zboară şi mâinile... Ştiu bine că Fermin ţi-a fost mereu credincios.

Ştiu şi eu. Dar ştiţi de ce mă tem, doamnă Bea? Că nu-s prea mult pentru el. Când îl văd privindumă fermecat şi zicând că vrea să îmbătrânim împreună şi toate dulcegăriile lui, mă gândesc mereu că întro dimineaţă se va trezi, mă va privi şi va zice: "Da' pe toanta asta de unde am scos-o?" Cred că greşeşti, Bernarda. Fermin nu va gândi niciodată aşa. Te-a urcat pe un piedestal. Păi, nici asta nu-i bine, fiindcă, uitaţi ce-i, am văzut mulţi domnişori care-şi urcă doamna pe unpiedestal, ca pe Fecioară, şi apoi o iau la goană precum câinii în călduri după prima paraşută care trece. Nici n-aţi crede de câte ori i-am văzut cu ochişorii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Dar Fermin nu-i aşa, Bernarda. Fermin e un bărbat bun. Unul dintre cei puţini, că bărbaţii suntprecum castanele ce se vând pe străzi: când le cumperi, toate-s fierbinţi şi miros bine, dar când le scoţi din cornet, se răcesc pe loc şi-ţi dai seama că majoritatea sunt putrede înăuntru. Nu spuneţi asta din cauza domnului Daniel, nu-i aşa? Bea a întârziat o clipă să răspundă.- Nu. Fireşte că nu. Bernarda a privit-o cu coada ochiului. Totu-i bine acasă, doamnă Bea? Bea s-a jucat cu o cută a furoului iţită pe umărul Bernardei. Da, Bernarda. Dar cred că amândouă ne-am căutat soţi care au treburile şi secretele lor. Bernarda a încuviinţat. Dar uneori par nişte copii. Sunt bărbaţi. Lasă-i să alerge. Dar mie îmi plac, a spus Bernarda, şi ştiu că-i păcat. Bea a râs. Şi cum îţi plac? Ca Evaristo? Nu, ce Dumnezeu. De-atâta privit în oglindă, o să se tocească. Mi se pare ciudat un bărbat carepierde mai multă vreme ca mine cu aranjatul. Mie îmi plac bărbaţii mai simpli, ce să vă mai spun? Ştiu că Fermin al meu nu-i chipeş, ceea ce se cheamă chipeş. Dar eu îl văd chipeş şi bun. Şi foarte bărbat. La urma urmelor, doar asta contează, să fie bun şi sincer. Să te poţi sprijini de el într-o noapte de iarnă şi să poată goni tot frigul din tine. Bea a zâmbit, încuviinţând. Amin. Deşi mie o păsărică mi-a spus că îţi plăcea Cary Grant. Bernarda a roşit. Şi dumitale nu? Nu ca să te măriţi, ei, fiindcă eu cred că tipul s-a îndrăgostit în ziua când s-a văzutîntâia oară în oglindă, dar între noi fie zis, şi Dumnezeu să mă ierte, n-o să-l fac bucăţi doar o singură dată... Ce-ar zice Fermin dacă te-ar auzi, Bernarda? Ce zice mereu: "Total, ce-au să mănânce viermii... "

Partea a cincea Numele eroului

1

Barcelona, 1958 Mulţi ani mai târziu, cei douăzeci şi trei de musafiri strânşi cu acea ocazie aveau să rememoreze ajunul istoric al zilei în care Fermin Romero de Torres urma să renunţe la burlăcie. E sfârşitul unei epoci, a proclamat profesorul Alburquerque, ridicându-şi cupa cu şampanie într-untoast şi sintetizând mai bine ca oricine ceea ce simţeam cu toţii. Petrecerea de despărţire a lui Fermin de burlăcie, eveniment ale cărui efecte asupra populaţiei feminine don Gustavo Barcelo le-a comparat cu moartea lui Rudolph Valentino, a avut loc într-o noapte senină din februarie 1958, în marea sală de dans a restaurantului La Paloma, unde mirele a fost protagonistul unor tangouri de infarct şi al unor momente ce aveau să intre în dosarul secret al lungii curse în serviciul eternului feminin. Tatăl meu, pe care izbutiserăm să-l scoatem din casă măcar o dată în viaţă, angajase orchestra de dans semiprofesionistă La Habana del Baix Llobregat, care acceptase să cânte la un preţ de nimic şi ne-a delectat cu o selecţie de mambouri, guarachas[46] şi ritmuri rustice care l-au transportat pe mire în zilele îndepărtate din lumea intrigilor şi glamour-ului internaţional din marile cazinouri ale Cubei uitate. Invitaţii au lăsat mai mult sau mai puţin deoparte pudoarea şi s-au repezit în ring, ca să-şi mişte scheletul spre marea glorie a lui Fermin. Barcelo îl convinsese pe tata că vodca pe care i-o administra cu paharul era apă minerală cu două picături de lichior Aromas de Montserrat, şi curând am putut asista cu toţii la spectacolul inedit pe care la dat tata, dansând strâns lipit de una dintre colegele pe care Rociito, adevăratul suflet al petrecerii, le adusese pentru a face evenimentul şi mai plăcut. Sfinte Dumnezeule, am şoptit privindu-l pe tata cum îşi legăna şoldurile şi-şi sincroniza loviturile cufundul cu veterana nopţii pe primul timp al măsurii. Barcelo trecea printre invitaţi, împărţind havane şi cartonaşe comemorative tipărite de el la un atelier specializat în anunţuri de comuniuni, botezuri şi înmormântări. Pe hârtia fină, apărea o caricatură a lui Fermin deghizat în îngeraş, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, şi la legendă scria: FERMÍN ROMERO DE TORRES 19??–1958 Marele Seducător se retrage 1958–19?? Pater familias se ridică Pentru prima oară după multă vreme, Fermin era fericit şi senin. Cu o jumătate de oră înainte de începerea chefului, îl însoţisem la Can Lluis, unde profesorul Alburquerque ne confirmase

că în acea dimineaţă mersese la Registrul Civil, înarmat cu toate actele şi hârtiile pregătite cu mână de maestru de Oswaldo Dario de Mortenssen şi de asistentul său, Luisito. Prietene Fermin, a proclamat profesorul. Îţi urez oficial bun venit în lumea celor vii şi îţi înmânez,avându-i pe don Daniel Sempere şi pe prietenii din Can Lluis aici de faţă ca martori, noua şi legitima ta carte de identitate. Emoţionat, Fermin şi-a examinat actele noi. Cum aţi realizat asemenea miracol? Despre partea tehnică mai bine să nu-ţi vorbim. Important este că, atunci când ai un prieten adevărat, dispus să-şi pună pielea-n joc şi să mişte munţii pentru ca tu să te poţi însura în toată regula şi să aduci pe lume copii cu care să continui dinastia Romero de Torres, aproape totul e cu putinţă, Fermin, a răspuns profesorul. Fermin m-a privit cu lacrimi în ochi şi m-a îmbrăţişat atât de strâns, că m-am temut să nu mă asfixieze. Nu mi-e ruşine să recunosc că acela a fost unul dintre cele mai fericite momente din viaţa mea.

2

După o oră şi jumătate de muzică, băutură şi dans licenţios, am făcut o pauză şi, apropiindumă de bar, am cerut ceva fără alcool, căci nu credeam că mai puteam înghiţi nici măcar o picătură de rom cu lămâie, băutura oficială a nopţii. Chelnerul mi-a turnat apă rece într-un pahar, iar eu m-am sprijinit cu spatele de tejghea; privind cum chefuiau oaspeţii. Nu observasem că, la celălalt capăt al tejghelei, stătea Rociito. Ţinea un pahar cu şampanie în mâini şi privea melancolic petrecerea organizată chiar de ea. După spusele lui Fermin, am calculat că Rociito trebuia să aibă vreo treizeci şi cinci de ani, dar cei aproape douăzeci de ani petrecuţi în breaslă lăsaseră multe urme şi, chiar în acel semiîntuneric colorat, regina străzii Escudellers părea mai în vârstă. Zâmbindu-i, m-am apropiat de ea. Rociito, eşti mai frumoasă ca niciodată, am minţit. Îşi pusese cele mai bune haine şi în părul ei seobservau strădaniile celui mai bun coafor de pe strada Conde del Asalto, dar mi s-a părut că în noaptea aceea Rociito era mai tristă ca niciodată. Te simţi bine, Rociito? Uite ce-i, băieţaş, mă ţin pe picioare şi tot mai am chef să dansez. Nu-şi lua ochii de la Fermin, şi mi-am dat seama că avea să vadă mereu în el pe campionul care o salvase de un peşte de doi bani şi care, după douăzeci de ani trăiţi în stradă, era probabil singurul om ce meritase să fie cunoscut. Don Daniel, nu vreau să-i spun lui Fermin, dar mâine nu vin la nuntă. Ce tot spui, Rociito? Fermin ţi-a rezervat locul de onoare... Rociito a plecat privirea. Ştiu, dar nu pot veni. De ce? am întrebat, cu toate că îmi închipuiam răspunsul. Păi, mi-ar părea rău, deşi vreau ca Fermin să fie fericit cu soţia lui. Rociito a început să plângă. Neştiind ce să-i zic, am îmbrăţişat-o. Ştii că l-am iubit dintotdeauna? De când l-am cunoscut. Ştiu că nu-s femeia potrivită pentru el, că elmă vede ca pe-o... ei bine, ca pe Rociito. Fermin te iubeşte, să nu uiţi asta niciodată. Ruşinată, s-a desprins, ştergându-şi lacrimile. Mi-azâmbit, ridicând din umeri. Iartă-mă, sunt o proastă şi, după două picături, nu mai ştiu ce spun. Lasă, nu-i nimic. I-am întins paharul meu cu apă, iar ea l-a acceptat. Într-o zi îţi dai seama că tinereţea a zburat, ştii, şi că trenul s-a dus. Vine mereu câte un tren. Mereu. Rociito a încuviințat.

De asta n-am să vin la nuntă, don Daniel. În urmă cu mai multe luni, am cunoscut un domn din Reus.Om bun. Văduv. Tată bun. Vinde fier vechi şi, ori de câte ori trece prin Barcelona, vine să mă vadă. M-a cerut de nevastă. Nici unul dintre noi nu-şi face visuri, ştii cum e. E tare greu să îmbătrâneşti de unul singur, iar eu ştiu deja că trupul nu mă mai lasă să fac trotuarul. Jaumet, domnul din Reus, m-a rugat să fac o călătorie cu el. Copiii i-au plecat deja de-acasă, iar el a muncit toată viaţa. Zice că vrea să vadă lumea înainte să dea colţul şi m-a rugat să-l însoţesc. Ca soţie, nu ca o târfă pe care o iei, o foloseşti şi pe urmă o arunci. Vaporul pleacă mâine în zori. Jaumet spune că orice căpitan de navă are autoritatea de-a te căsători în larg şi, dacă nu-i aşa, o să căutăm un popă în orice port prin care vom trece. Fermin ştie? Ca şi cum ne auzise de departe, Fermin s-a oprit şi ne-a privit de pe ring. A întins braţele spre Rociito şi şi-a luat aerul de papă-lapte ce se vrea mângâiat, cu care obţinea orice. Rociito a râs, refuzând pe tăcute, şi înainte de-a se duce la iubirea vieţii ei pentru un ultim bolero, s-a întors şi mi-a zis: Ai grijă de el, Daniel. Că nu există decât un singur Fermin. Orchestra se oprise din cântat, iar ringul de dans s-a deschis pentru Rociito. Fermin a luato de mâini. Luminile din La Paloma s-au stins încetul cu încetul, iar din beznă a răsărit un cerc de flăcări vaporoase care au înconjurat picioarele perechii. Ceilalţi s-au dat deoparte, iar orchestra a atacat lent măsurile celui mai trist bolero compus vreodată. Fermin a înlănţuit talia lui Rociito. Departe de lume, ochi în ochi, amanţii acelei Barcelone ce n-avea să se mai întoarcă vreodată au dansat strâns îmbrăţişaţi pentru ultima oară. Când muzica s-a stins, Fermin a sărutat-o pe buze, iar Rociito, în lacrimi, i-a mângâiat obrazul şi, fără să-şi ia rămas-bun, s-a îndreptat încet spre ieşire.

3

Orchestra a salvat situaţia cu o guaracha, iar Oswaldo Dario de Mortenssen, care de-atâta scris răvaşe de amor ajunsese un enciclopedist al melancoliei, a încurajat publicul să se întoarcă în ring şi să se poarte de parcă nimeni nu văzuse nimic. Uşor abătut, Fermin s-a apropiat de bar şi s-a aşezat pe un taburet de lângă mine. E-n ordine, Fermin? A încuviinţat fără vlagă. Cred că mi-ar face bine niţel aer proaspăt, Daniel. Aşteaptă-mă aici să aduc paltoanele. Am mers pe jos pe strada Tallers înspre Ramblas şi, deodată, la vreo cincizeci de metri înainte, am zărit o siluetă familiară, care păşea molcom. Ascultă, Daniel, acela nu-i taică-tău? Ba chiar el. Beat mort. Ăsta-i ultimul lucru pe care credeam să-l văd vreodată, a zis Fermin. Închipuie-ţi că şi eu la fel. Grăbind pasul, l-am ajuns din urmă şi, văzându-ne, tata ne-a zâmbit cu ochi sticloşi. - Cât e ceasul? a întrebat. Foarte târziu. Bănuiam eu. Ascultă, Fermin, petrecerea a fost fabuloasă. Şi ce fete. Pentru unele funduri de-acoloputeai isca un război. Am dat ochii peste cap. Fermin l-a luat de braţ, ghidându-i paşii. Domnule Sempere, nu mi-am închipuit niciodată că aţi putea spune aşa ceva, dar sunteţi în stare deintoxicaţie etilică, şi-i mai bine să nu spuneţi nimic de care mai târziu să vă căiţi. Tata a consimţit, brusc ruşinat. Ăsta-i diavolul de Barcelo, nu ştiu ce mi-a făcut, fiindcă nu-s obişnuit să beau... Nu contează. O să luaţi nişte bicarbonat şi o să dormiţi ca un îngeraş. Mâine o să vă treziţi ca ozambilă şi n-o să mai ştim ce s-a petrecut. Cred că vomit. Fermin şi cu mine l-am ţinut în picioare, iar bietul de el a vomitat tot ce băuse. I-am susţinut cu mâna fruntea plină de sudoare rece şi, când a fost limpede că nu mai avea în el nici măcar primul terci din pruncie, l-am aşezat un moment pe treptele unui portal. Respiraţi adânc şi rar, domnule Sempere. Tata a încuviinţat cu ochii închişi. Am schimbat o privire cu Fermin. - Ascultă, nu trebuia să te căsătoreşti curând? Mâine după-amiază. Păi, felicitări, băiete.

Mulţumesc, domnule Sempere. Ce ziceţi, încercăm să ne apropiem încetişor de casă?Tata a fost de acord. Haideţi, curaj, n-a mai rămas nimic. Aerul rece şi uscat l-a trezit pe tata. Peste zece minute, când am luat-o pe strada Santa Ana, redevenise conştient de locul unde ne aflam şi bietul de el era mort de ruşine. Probabil că nu se îmbătase nicicând în viaţa lui. Vă rog, nu spuneţi nimic nimănui despre toate astea, ne-a implorat. Eram la douăzeci de metri de anticariat când am observat că în portalul clădirii stătea cineva. Felinarul cel mare de la Casa Iorba, la colţul cu Puerta del Angel, lumina silueta unei tinere cu o valiză pe genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat. Avem companie, a murmurat Fermin. Tata a zărit-o primul. Am observat ceva ciudat pe chipul lui, un calm încordat, care îl asaltase de parcă îşi regăsise brusc sobrietatea. S-a apropiat de fată, dar dintr-odată s-a oprit împietrit. Isabella? l-am auzit spunând. Temându-mă că băutura tot îi mai întuneca judecata şi că avea să cadă jos în plină stradă, am făcut câţiva paşi înainte. Atunci am văzut-o.

4

Probabil că n-avea mai mult de şaptesprezece ani. S-a arătat în lumina felinarului atârnat de faţada clădirii şi ne-a zâmbit timid, ridicând mâna într-o încercare de salut. Eu sunt Sofia, a spus cu un uşor accent în glas. Tata o privea uluit, de parcă avea în faţă o nălucă. Am înghiţit în sec, simţind că mă treceau fiorii. Fata era portretul viu al mamei, aşa cum o văzusem în colecţia de poze păstrată de tata în biroul lui. Sunt Sofia, a reluat tânăra, tulburată. Nepoata dumitale. De la Neapole... Sofia, a bâiguit tata. A, Sofia. Noroc că providenţa îl adusese pe Fermin acolo, ca să ia în mânăfrâiele situaţiei. După ce m-a trezit brusc din spaimă, a început să-i explice fetei că domnul Sempere suferea de o uşoară indispoziţie. De fapt, venim de la o degustare de vinuri, şi bietul de el o ia razna după un simplu pahar cu Vichy. Nu-i da atenţie, domnişoară, de obicei nu are aerul ăsta uluit. Am găsit telegrama urgentă pe care mătuşa Laura, mama fetei, o trimisese ca să-i anunţe sosirea, strecurată în absenţa noastră pe sub uşa casei. După ce am intrat în casă, Fermin l-a instalat pe tata pe sofa şi mi-a zis să pregătesc o cafetieră plină cu cafea tare. Între timp, el avea să stea de vorbă cu tânăra, punându-i întrebări despre voiaj şi lansând numeroase banalităţi, în vreme ce tata revenea încet la viaţă. Cu un accent delicios şi un aer ştrengăresc, Sofia ne-a zis că sosise la zece noaptea în gara Francia. De acolo, luase un taxi până în piaţa Catalunia. Neaflându-ne acasă, intrase într-un bar din apropiere, până la ora închiderii. Apoi stătuse în portal, convinsă că, până la urmă, unul dintre noi avea să apară. Tata şi-a amintit de scrisoarea prin care maică-sa îl anunţase că Sofia urma să vină la Barcelona, dar nu crezuse că ea va sosi atât de repede. Îmi pare tare rău că a trebuit să aştepţi în stradă, a zis. De obicei, eu nu ies nicicând, dar astă-searăFermin s-a despărţit de burlăcie şi... Încântată de veste, Sofia s-a ridicat şi l-a sărutat pe Fermin pe obraz. Deşi părăsise câmpul de luptă, Fermin nu şi-a putut reprima impulsul de-a o invita pe loc la nuntă. Vorbeam de vreo jumătate de ceas când Bea a urcat scările, venind de la petrecerea de despărţire a Bernardei de viaţa de domnişoară, ne-a auzit şi a bătut în uşă. Intrând în salon, a zărit-o pe Sofia, s-a albit la faţă şi m-a privit întrebător. Ea este verişoara mea, Sofia, de la Neapole, am anunţat. A venit să studieze în Barcelona şi va locuila noi o vreme... Bea a încercat să-şi ascundă panica şi a salutat-o cordial. Ea este soţia mea, Beatriz.

Bea, te rog. Nimeni nu-mi spune Beatriz. Timpul şi cafeaua au estompat impactul produs de sosirea Sofiei şi, după ceva vreme, Bea a sugerat că biata de ea era probabil sfârşită şi că cel mai bine era să se culce, fiindcă mâine avea să fie o nouă zi, chiar dacă era ziua nunţii. Am hotărât ca Sofia să se instaleze în dormitorul meu din copilărie, iar Fermin, după ce s-a asigurat că tata n-avea să intre în comă, l-a băgat în pat. Bea i-a promis Sofiei că are să-i lase o rochie de-a ei pentru ceremonie şi i-a închis gura lui Fermin, căruia răsuflarea îi mirosea de la doi metri a şampanie, tocmai când se pregătea să facă un comentariu nepotrivit despre asemănările şi diferenţele dintre siluetele şi taliile lor. O fotografie a părinţilor mei din ziua nunţii ne privea de pe o poliţă. Am rămas toţi trei în sufragerie, stând jos şi privindu-ne uluiţi. Ca două picături de apă, a murmurat Fermin. Bea mă privea cu coada ochiului, încercând să-mi descifreze gândurile. M-a luat de mână, hotărâtă să schimbe vorba. Şi cum a fost petrecerea? a întrebat. La locul ei, a asigurat-o Fermin. Şi a doamnelor? A noastră n-a fost câtuşi de puţin la locul ei. Fermin m-a privit grav. Fii sigur că în chestii din astea femeile-s mai pişichere ca noi. Bea a zâmbit enigmatic. Femeile-s pişichere, Fermin? Te rog să-mi ierţi greşeala de neiertat, dona Beatriz, spumosul de Penedes îmi curge prin vene şi măface să spun prostii. Dumnezeu mi-e martor că eşti un model de virtute şi fineţe şi, decât să insinueze cea mai mică golănie, servitorul tău ar prefera să amuţească şi să-şi petreacă restul zilelor trăind în tăcută penitenţă într-o chilie mănăstirească. N-ai tu norocul ăsta, am ripostat. Mai bine să nu vorbim despre asta, ne-a întrerupt Bea, privindu-ne ca pe doi puşti de unsprezeceani. Acum presupun că vă veţi face tradiţionala plimbare pe dig dinaintea nunţii, a zis. Fermin şi eu ne-am uitat unul la celălalt. Hai. Ştergeţi-o. Ar fi bine ca dimineaţă să fiţi la biserică la timp...

5

La ora aceea, n-am găsit deschis decât restaurantul El Xampanyet din strada Montcada. Atâta milă le-am trezit, că ne-au lăsat să stăm acolo cât făceau curat, iar când să închidă, auzind că Fermin urma să se însoare, patronul i-a prezentat condoleanţe şi ne-a dăruit o sticlă din medicamentul casei.

Curaj găină, că mâine te tai, l-a încurajat. Am hoinărit pe străzile din cartierul Ribera, punând ţara la cale, cum făceam îndeobşte, până ce bolta cerească s-a colorat în roşu pal şi ne-am dat seama că era timpul ca mirele şi naşul, adică eu, să meargă pe dig ca să întâmpine iar zorii în faţa celui mai mare miraj al lumii: Barcelona care se trezea cu noaptea în cap, oglindindu-se în apele portului. Ne-am instalat pe dig, cu picioarele atârnând deasupra apei, ca să bem împreună sticla dăruită la El Xampanyet. Între două duşti, priveam tăcuţi oraşul, urmărind un stol de pescăruşi ce survola cupola bisericii Merca, trasând un arc între turnurile care împodobeau clădirea poştei. În depărtare, în vârful colinei Montjuic, castelul se înălţa negru ca o pasăre spectrală, scrutând plin de speranţă oraşul de la picioarele lui. Sirena unei nave a spart tăcerea şi, de cealaltă parte a danei naţionale, am văzut un crucişător mare ce ridica ancorele, pregătindu-se de plecare. Nava s-a îndepărtat de chei şi, cu o lovitură de elice care a lăsat o brazdă pe apele din port, şi-a îndreptat prova spre strâmtoare. Zeci de pasageri făceau din mână de la pupa. M-am întrebat dacă Rociito era printre ei, alături de chipeşul şi tomnaticul vânzător de fier vechi din Reus. Fermin privea gânditor nava. Crezi că Rociito va fi fericită, Daniel? Dar tu, Fermin? Tu ai să fii fericit? Priveam cum nava se îndepărta şi cum siluetele deveneau tot mai mici, până s-au făcut nevăzute. Fermin, ceva mă intrigă. De ce n-ai vrut să primeşti daruri de nuntă? Nu-mi place să le creez probleme oamenilor. În plus, ce să facem noi cu servicii de pahare, linguriţe gravate cu stemele provinciilor spaniole şi alte chestii din astea pe care oamenii le dăruiesc la nunţi? Dar mie mi-ar fi plăcut să-ţi fac un cadou. Tu mi-ai făcut deja cel mai mare cadou posibil, Daniel. Asta n-are nici o importanţă. Eu vorbesc de unul de care să te foloseşti şi să te bucuri personal. Fermin m-a privit intrigat. O Fecioară de porţelan ori un crucifix? Bernarda are o colecţie atât de mare, că nici nu ştiu unde osă mai încăpem. Nu-ţi face probleme. Nu vorbesc de un obiect. De bani? Ştii doar că, din nefericire, n-am nici un sfanţ. Cu fondurile e socrul meu, care nu dă nimic. Franchiştii ăştia de ultimă oră sunt nişte zgârie-brânză. Socrul meu e un om bun, Fermin. Nu te lua de el. S-o lăsăm baltă, dar nu schimba vorba tocmai când îmi pui carameaua-n gură. Ce cadou?- Ghiceşte. Un lot de sugus. Rece, rece...

Fermin a ridicat din sprâncene, mort de curiozitate. Brusc, i s-au luminat ochii. Nu... Era deja momentul. Am încuviinţat. Totul la timpul lui. Acum ascultă-mă bine. Ce-ai să vezi azi nu poţi să povesteşti nimănui, Fermin.Nimănui... Nici chiar Bernardei?

6

Prima lumină a zilei luneca aidoma aramei topite pe cornişele din bulevardul Santa Monica. Era duminică dimineaţă, străzile erau pustii şi tăcute. Luând-o pe îngusta ulicioară Arco del Teatro, raza fricoasă de lumină ce pătrundea dinspre Ramblas s-a stins la trecerea noastră şi, până ce-am ajuns la marea poartă de lemn, eram deja cufundaţi într-un oraş de umbre. Am urcat câteva trepte şi am bătut cu ciocănelul în uşă. Ecoul s-a pierdut molcom înăuntru, precum undele apei pe un iaz. Fermin, care tăcea respectuos şi părea un puşti la prima ceremonie religioasă, m-a privit temător. Nu-i prea devreme să sunăm? a întrebat. Poate se supără şefu'... Aici nu-i magazinul El Siglo. Nu există orar, l-am liniştit. Şi pe şef îl cheamă Isaac. Nu vorbi decâtîntrebat. Fermin a încuviinţat, plin de solicitudine. N-am să zic nici pâs. După două minute, am auzit dansul angrenajelor, scripeţilor şi pârghiilor ce controlau broasca porţii mari şi am coborât treptele. Uşa s-a deschis abia de-o palmă şi s-a ivit chipul acvilin al paznicului Isaac Monfort, cu obişnuita-i privire de oţel. Ochii i s-au oprit întâi asupra mea şi, după o sumară cercetare, au început să-l radiografieze, catalogheze şi sfredelească conştiincios pe Fermin. Acesta trebuie să fie ilustrul Fermin Romero de Torres, a murmurat. Slujitorul dumneavoastră, al lui Dumnezeu şi al... Înghiontindu-l cu cotul, i-am făcut pe Fermin sătacă şi i-am zâmbit severului paznic. Bună ziua, Isaac. Sempere, ziua va fi bună doar dacă n-o să mai baţi la uşă în zori, când sunt la toaletă sau când amliber, a replicat Isaac. Hai, intră. Paznicul a deschis uşa cea mare cu încă o palmă şi ne-a permis să ne strecurăm înăuntru. Când uşa s-a închis în spatele nostru, Isaac a ridicat opaiţul de pe jos, iar Fermin a putut contempla arabescul mecanic al broaştei ce se replia în interior aidoma pieselor celui mai mare ceas din lume. Unui borfaş nu i-ar fi prea uşor aici, a trântit-o. I-am aruncat o privire prevenitoare şi mi-a făcutrapid semn că-şi pune lacăt la gură. Adunaţi sau donaţi? a întrebat Isaac. Adevărul e că de mult voiam să-l aduc pe Fermin aici. I-am vorbit de multe ori despre acest loc. E cel mai bun prieten al meu şi se însoară azi la amiază, am explicat. Domnul fie binecuvântat, a zis Isaac. Bietul de el. Sigur nu vrea să-i ofer azil nupţial?

Fermin e dintr-aceia care se însoară din convingere, Isaac. Paznicul l-a măsurat din cap până-n picioare. Fermin i-a zâmbit, parcă scuzându-se pentru îndrăzneală. Ce curaj! Ne-a condus pe marele coridor până unde se deschidea galeria ce ducea în sala vastă. L-am lăsat pe Fermin s-o ia cu câţiva paşi înainte, pentru ca ochii săi să descopere viziunea pe care vorbele n-o puteau descrie. Silueta-i măruntă s-a cufundat în marele fascicul de lumină ce cobora din cupola de cristal. Lumina cădea ca o cascadă de abur printre coridoarele, tunelurile, scările, arcurile şi bolţile marelui labirint, care păreau să iasă din pământ ca trunchiul unui copac nesfârşit, alcătuit din cărţi şi deschis spre cer într-o geometrie imposibilă. Fermin s-a oprit la începutul unei pasarele care înainta ca o punte la baza structurii şi, rămas cu gura căscată, a privit totul. M-am apropiat tiptil de el şi i-am pus mâna pe umăr. Fii bine-venit în Cimitirul Cărţilor Uitate, Fermin.

7

Conform experienţei mele personale, descoperind acel loc, oricine se simţea fermecat şi uimit. Frumuseţea şi misterul acelei incinte reduceau vizitatorul la tăcere, contemplare, visare. Fireşte, Fermin a reacţionat diferit de toţi. În prima jumătate de oră a fost hipnotizat şi a hoinărit ca un posedat pe potecile marelui labirint. Se oprea să ciocăne cu încheieturile degetelor în arcurile butante şi coloane, ca şi cum se îndoia de soliditatea lor. Se oprea în colţuri şi puncte de perspectivă, făcându-şi cu mâinile un ochean şi încercând să le descifreze logica structurală. Parcurgea spirala bibliotecilor cu nasul lui uriaş la un centimetru distanţă de infinitatea cotoarelor aliniate în drumuri fără capăt, adunând titluri şi catalogând tot ce descoperea în cale. Speriat şi îngrijorat, îl urmam la câțiva paşi. Începeam să cred că Isaac ne va alunga cu şuturi în fund, când m-am împiedicat de paznic pe unul din podurile suspendate între bolţile de cărţi. Spre surprinderea mea, pe chip nu i se citea nici un semn de iritare, ci zâmbea binedispus văzând progresele pe care le făcea Fermin la prima lui expediţie de explorare prin Cimitirul Cărţilor Uitate. Prietenul tău e un specimen destul de aparte, a conchis Isaac. Nici nu ştii cât. Nu-ţi face griji, lasă-l în voia lui, are să coboare din nori. Şi dacă se pierde? Mi se pare că are mintea limpede. Se descurcă el. Nu prea eram în apele mele, dar n-am vrut să-l contrazic pe Isaac. L-am însoţit până la încăperea care ţinea loc de birou şi am acceptat ceaşca de cafea pe care mi-a oferit-o. I-ai explicat regulile prietenului tău? Fermin şi regulile sunt concepte care nu coabitează în aceeaşi frază. Dar i le-am rezumat pe cele debază şi mi-a răspuns cu un convins „Firește, drept cine mă iei?". În timp ce Isaac îmi reumple ceaşca, m-am surprins privind fotografia fiicei lui, Nuria, atârnată deasupra mesei de scris. Curând se împlinesc doi ani de când s-a dus, a zis cu o tristeţe ce tăia aerul. Am coborât privirea, întristat. Puteau să se-mplinească şi o sută, căci moartea Nuriei Monfort avea să-mi rămână mereu întipărită în minte, la fel ca şi certitudinea că, de nu m-ar fi cunoscut, poate ar fi fost acum în viaţă. Isaac mângâia portretul cu privirea. Am îmbătrânit, Sempere. Curând va trebui să-mi ia altcineva locul. Tocmai voiam să protestez împotriva acestei insinuări când Fermin a intrat grăbit şi gâfâind ca după maraton. Ei? a întrebat Isaac. Cum ţi se pare? Glorios. Deşi observ că n-ai toaletă. Cel puţin, la vedere. Sper că n-ai făcut pipi prin vreun colţ.

Am făcut eforturi supraomeneşti ca să ajung până aici. Pe uşa asta la stânga. Trage de două ori de lanţ, că din prima nu merge. Pe când Fermin se uşura abundent, Isaac i-a turnat cafea într-o cană care îl aştepta aburind la întoarcere. Am o serie de întrebări pe care mi-ar plăcea să ţi le pun, don Isaac. Fermin, nu cred că... , am intervenit. Întreabă, întreabă. Primul bloc are legătură cu istoria locului. Al doilea e tehnic şi arhitectonic. Iar al treilea e, maiales, bibliografic... Isaac a râs. Nu-l văzusem nicicând în viaţă râzând şi n-am ştiut dacă hohotele lui erau un semn al cerului ori prevestirea unui dezastru iminent. Mai întâi, va trebui să alegi ce carte vrei să salvezi, a răspuns Isaac. M-am uitat la câteva, dar - chiar dacă doar pentru valoarea ei sentimentală - mi-am permis s-o alegpe asta. A scos din buzunar un volum legat în piele roşie, pe coperta căruia erau gravate o tigvă şi un titlu cu litere aurite în relief. Ia te uită, dom'le. Oraşul blestemaţilor, episodul XIII: Daphne şi scara imposibilă de David Martin... , a citit Isaac. Un vechi prieten, l-a lămurit Fermin. Nu mai spune. Ştii, cândva îl vedeam adesea pe-aici, a zis Isaac. Probabil că înainte de război, am precizat.- Nu, nu... după. Fermin şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. M-am întrebat dacă Isaac avea cu adevărat dreptate când zicea că nu mai face faţă postului. Nu vreau să te contrazic, şefu', dar asta nu-i cu putinţă, a zis Fermin. Nu-i cu putinţă? Va trebui să-mi explici mai limpede... David Martin a fugit din ţară înainte de război, l-am lămurit. La începutul anului 1939, spre sfârşitulrăzboiului, s-a întors trecând Pirineii, dar l-au arestat la Puigcerda, după doar câteva zile. A stat la puşcărie mare parte din anul 1940, când a fost ucis. Isaac se uita la noi neîncrezător. Crede-mă, şefu', a insistat Fermin. Avem surse demne de încredere. Vă pot asigura că David Martin a stat aici, chiar pe scaunul tău, Sempere, şi am sporovăit un timp. Eşti sigur, Isaac? N-am fost mai sigur de ceva în toată viaţa mea, a replicat paznicul. Îmi aduc aminte fiindcă nu-l maivăzusem de ani de zile. Era ca vai de capul lui şi părea bolnav. Îţi aminteşti pe ce dată a venit? Perfect. Era ultima noapte din 1940. Noaptea de Anul Nou. Atunci l-am văzut ultima oară. Fermin şi cu mine ne-am pierdut în calcule.

Asta înseamnă că tot ce i-a povestit temnicerul Bebo lui Brians era adevărat. Despre noaptea în careValls a poruncit să fie dus la hardughia de lângă parcul Guell şi să fie ucis... Bebo a spus că i-a auzit apoi pe pistolari zicând că acolo se petrecuse ceva, că mai era cineva în casă... Cineva care poate l-a salvat pe Martin de la moarte... , am improvizat. Isaac ne asculta consternat elucubraţiile. Despre ce tot vorbiţi? Cine voia să-l asasineze pe Martin? E o poveste lungă, a răspuns Fermin. Cu tone de note explicative. Păi, poate că mi-o spuneţi şi mie într-o zi... Isaac, Martin ţi s-a părut întreg la minte? l-am iscodit. Isaac a ridicat din umeri. Cu Martin nu ştiai niciodată... Era un suflet chinuit. La plecare, am vrut să-l însoţesc până la tren, dar mi-a zis că afară îl aştepta o maşină. O maşină? Ba chiar un Mercedes-Benz. Proprietatea cuiva căruia îi spunea Patronul şi care, după cât se părea,îl aştepta la uşă. Dar, când am ieşit cu el, nu era nici o maşină, nici un patron, nici nimic altceva... Nu mi-o lua în nume de rău, şefu', dar era noaptea de Anul Nou şi, respectând spiritul ei festiv, nucumva băuseşi prea mult vin şi şampanie şi, ameţit de urături şi de multele zaharuri din nuga de Jijona, ţiai închipuit toate astea? l-a iscodit Fermin. La capitolul spumante, consum doar băuturi acidulate, şi cea mai tare pe care o am pe-aici e o sticlăcu apă oxigenată, a precizat Isaac, fără să se arate jignit, - Scuză-mi îndoiala. Era o simplă verificare. Înţeleg. Dar crede-mă când spun că, doar dacă în noaptea aceea nu m-a vizitat un spirit, ceea ce nucred, fiindcă îi sângera o ureche şi-i tremurau mâinile de febră, ca să nu mai spun că mi-a supt toate cuburile de zahăr din cămară, Martin era la fel de viu ca voi sau ca mine. Şi n-a spus de ce venea după atâta vreme? Isaac a făcut semn că da. A spus că venise să lase un pachet şi că, de cum va putea, va veni să-l ia. El sau un trimis de-al lui... Şi ce ţi-a lăsat? Un pachet învelit în hârtie şi legat cu sfoară. Nu ştiu ce era înăuntru. Am înghiţit în sec. Şi îl mai ai? l-am întrebat.

8

Pachetul scos dintr-un dulap stătea acum pe biroul lui Isaac. Când l-am atins cu degetele, stratul fin de praf care îl acoperea s-a ridicat într-un nor de particule, aurii în lumina opaiţului pe care Isaac îl ţinea sus în stânga mea. În dreapta, Fermin şi-a deschis briceagul şi mi l-a întins. Neam uitat toţi trei unul la altul. Facă-se voia Domnului, a zis Fermin. Am trecut briceagul pe sub sfoara ce ţinea strâns ambalajul de hârtie al pachetului şi am tăiat-o. Am îndepărtat cu cea mai mare grijă ambalajul, până ce s-a văzut conţinutul. Era un manuscris. Paginile erau murdare de ceară şi sânge. Pe prima dintre ele se vedea titlul, trasat cu o caligrafie diabolică. Jocul Ingerulu i de David Martín Asta-i cartea pe care a scris-o cât a stat închis în turn, am murmurat. Probabil că Bebo a salvat-o. Sub ea e ceva, Daniel... a observat Fermin. Un colţişor de pergament se iţea de sub paginile manuscrisului. Am tras de el şi am scos un plic. Pe ceara roşie a sigiliului se profila un înger. Iar deasupra lui era un singur cuvânt, scris cu cerneală roşie: Daniel Am simţit frigul urcându-mi pe mâini. Asistând la scenă uimit şi consternat, Isaac s-a retras tiptil împreună cu Fermin spre pragul uşii. Daniel, mi-a spus delicat Fermin. Te lăsăm să deschizi plicul în linişte şi intimitate, cu calm... Am ascultat cum paşii li se îndepărtau şi abia dacă le-am auzit începutul discuţiei. Ascultă, şefu', de-atâtea emoţii am uitat să-ţi spun că mai înainte, când am intrat, nu m-am putut oprisă te aud spunând că vrei să te pensionezi şi să părăseşti postul. Aşa-i. Sunt aici de foarte mulţi ani, Fermin, De ce mă întrebi? Ei bine, ştiu că abia ne-am cunoscut, cum s-ar zice, dar poate că postul mă interesează...

Glasurile lui Fermin şi Isaac s-au stins printre ecourile labirintului din Cimitirul Cărţilor Uitate. Rămas singur, m-am aşezat în fotoliul paznicului şi am desprins sigiliul de ceară. Plicul conţinea o foaie de culoarea ocrului, împăturită. Am desfăcut-o şi am început să citesc. Barcelona, 31 decembrie 1940 Dragă Daniel, Scriu aceste cuvinte cu speranţa şi convingerea că într-o zi vei descoperi acest Cimitir al Cărţilor Uitate, care mi-a schimbat viaţa la fel cum, sunt sigur, o va schimba şi pe a ta. Tocmai această speranţă mă face să cred că, poate, când n-am să mai fiu aici, cineva îţi va vorbi despre mine şi prietenia care m-a legat de mama ta. Ştiu că, dacă vei ajunge să citeşti aceste cuvinte, vei fi copleşit de întrebări şi îndoieli. Unele răspunsuri le vei afla din manuscrisul în care am încercat să-mi spun povestea aşa cum mi-o amintesc, ştiind că luciditatea mea are zilele numărate şi că uneori pot evoca doar ceea ce nu s-a petrecut niciodată. Ştiu şi că, la primirea scrisorii mele, timpul va fi început deja să şteargă urmele celor petrecute. Că vei fi cuprins de îndoieli şi că, de vei cunoaşte adevărul despre ultimele zile ale mamei tale, îmi vei împărtăşi ura şi setea de răzbunare. Se spune că înţelepţii şi drepţii iartă, dar eu n-am s-o pot face nicicând. Sufletul mi-e deja condamnat, şi pentru el nu există salvare. Mai ştiu şi că, până la ultima-mi suflare pe lumea asta, voi încerca să răzbun moartea Isabellei. Acest destin e al meu, nu al tău. Mama ta n-ar fi dorit pentru tine o viaţă ca a mea, cu nici un preţ. Mama ta ar fi dorit pentru tine o viaţă plină, fără ură şi ranchiună. Pentru ea îţi cer să citeşti această istorie şi, odată terminată, s-o distrugi, să uiţi tot ce-ai auzit despre un trecut care nu mai e, să-ţi purifici inima de furie şi să trăieşti, privind mereu înainte, viaţa pe care mama ta a dorit so ai. Şi, dacă într-o zi, îngenuncheat la mormântul ei, vei simţi că focul furiei încearcă să pună stăpânire pe tine, aminteşteţi că în povestea mea, ca şi într-a ta, a existat un înger care are toate răspunsurile. Prietenul tău, DAVID MARTÍN

Am recitit de câteva ori vorbele pe care David Martin mi le trimisese prin timp, vorbe ce miau părut impregnate de căinţă şi nebunie şi pe care nu le-am priceput în întregime. Am ţinut câteva clipe scrisoarea în mâini, apoi am apropiat-o de flacăra opaiţului şi am privit-o cum ardea. I-am găsit pe Fermin şi pe Isaac la capătul labirintului, sporovăind ca nişte vechi prieteni. Văzându-mă, au tăcut şi m-au privit plini de speranţă. - Scrisoarea te priveşte doar pe tine, Daniel. Nu trebuie să ne spui nimic. Am încuviinţat. Ecoul unor clopote s-a insinuat din spatele zidurilor. Isaac ne-a privit şi apoi s-a uitat la ceas. - Ia spuneţi, voi nu mergeaţi azi la o nuntă?

9

Mireasa era îmbrăcată în alb şi, cu toate că n-avea prea multe podoabe şi accesorii, n-a mai existat în întreaga istorie o femeie care să pară mai frumoasă în ochii logodnicului ei decât Bernarda în acea zi de început de februarie, în care soarele strălucea în piaţa bisericii Santa Ana. Don Gustavo Barcel6, care cumpărase parcă toate florile din Barcelona pentru a inunda intrarea în biserică, a plâns ca Maria Magdalena, iar preotul prieten al mirelui ne-a uimit pe toţi cu o predică lucidă, ce i-a smuls lacrimi chiar şi Beei, care nu era o pradă uşoară. Eu era să scap inelele, dar totul a fost dat uitării când, după preliminarii, preotul l-a invitat pe Fermin să sărute mireasa. Atunci m-am întors o clipă şi mi s-a părut că zăresc în fundul bisericii un necunoscut care mă privea zâmbind. Nu ştiu de ce, dar pentru o clipă am fost sigur că străinul era chiar Prizonierul cerului. Cu toate astea, când m-am uitat din nou, nu mai era acolo. Lângă mine, Fermin a îmbrăţişat-o strâns pe Bernarda şi, fără jenă, i-a plantat pe buze un sărut, care a trezit ovaţii dirijate de preot. În ziua aceea, văzând cum prietenul meu săruta femeia pe care o iubea, mi s-a năzărit că acel moment, acea clipă furată timpului şi lui Dumnezeu, merita toate zilele de mizerie care ne aduseseră până acolo şi atâtea altele, care ne aşteptau cu siguranţă când vom reveni la viaţă; şi că tot ce era decent şi curat pe lumea asta şi toate lucrurile pentru care merita să respiri mai departe erau pe acele buze, în acele mâini şi în privirile celor doi norocoşi care, eram sigur, aveau să rămână împreună până la sfârşitul zilelor.

Epilog 1960

Un bărbat tânăr, cu câteva fire albe în păr şi o umbră în privire, păşeşte pe sub soarele amiezii printre pietrele din cimitir, sub cerul al cărui siniliu e furat din albastrul mării. Duce în braţe un copil care abia îi înţelege spusele, dar care zâmbeşte la vederea ochilor lui. Se apropie amândoi de un mormânt modest, aşezat deoparte, lângă şirul de baluştri suspendaţi deasupra Mediteranei. Bărbatul îngenunchează la mormânt şi, sprijinindu-şi fiul, îl lasă să mângâie literele săpate în piatră. ISABELLA SEMPERE 1917–1939 Bărbatul stă acolo o vreme, în tăcere, cu pleoape strâns închise, ca să-şi reţină plânsul. Glasul fiului îl readuce în prezent şi, deschizând ochii, vede că acesta îi arată o figură mică, iţită printre petalele de flori uscate, în umbra unui vas de sticlă aşezat la baza pietrei. E sigur că nu era acolo ultima oară când fusese la mormânt. Mâna lui caută printre flori şi dă peste o statuetă de ipsos, atât de mică încât încape în pumn. Un înger. Vorbele pe care le credea uitate i se deschid în memorie ca o rană veche. Şi, dacă într-o zi, îngenuncheat la mormântului ei, vei simţi că focul furiei încearcă să pună stăpânire pe tine, aminteşte-ţi că în povestea mea, ca şi într-a ta, a existat un înger care are toate răspunsurile... Copilul încearcă să ia figurina îngerului din mâna tatălui şi, atingând-o cu degetele, o împinge fără voie. Statueta cade pe marmură şi se sparge. Atunci o vede. O hârtiuţă minusculă, împăturită şi ascunsă în statueta de ipsos. Hârtia e fină, aproape străvezie. O desface cu degetele şi recunoaşte pe loc caligrafia: Mauricio Valls El Pinar Calle de Manuel Arnús Barcelona Briza mării se înalţă printre pietrele de mormânt şi suflul unui blestem îi mângâie chipul. Pune hârtiuţa în buzunar. La scurt timp după aceea, lasă un trandafir alb pe piatră şi face cale întoarsă, cu copilul în braţe, îndreptându-se către aleea cu chiparoşi, unde îl aşteaptă mama fiului său. Toţi trei se îmbrăţişează şi, când îl priveşte în ochi, ea descoperă ceva care nu fusese acolo cu câteva clipe înainte. Ceva tulbure şi întunecat, care o sperie. - Te simţi bine, Daniel? El o priveşte lung şi surâde.

- Te iubesc, zice şi o sărută, ştiind că istoria, istoria lui, nu s-a sfârşit.Abia începea.

SFARSIT

[1] A spus (în lat., în orig.). [2] Transliterare în spaniolă a termenului, jazz. [3] Melodie tradiţională spaniolă ce îşi are originea în muzica arabă (jdcaras) din secolele XVI-XVII. Stil de muzică pop foarte popular în Franţa, Quebec şi Spania în anii [5] Municipiu spaniol din provincia Girona, în Catalonia, situat la 120 de km de Barcelona. [6] Pseudonim (în fr„ în orig.). [7] La Bella Dorita (Maria Yafiez Garda, 1901-2001) a fost o cântăreaţă şi dansatoare spaniolă de cabaret. [8] Cartier din Barcelona veche, născut odată cu extinderea zidurilor medievale ale oraşului. [9] De ultim moment (în lat„ în orig.), [10] Laszlo Kubala Stecz (1927-2002) - fost fotbalist şi antrenor spaniol de origină slovacă, născut în Ungaria.

[11] Rodrigo Diaz de Vivar (1043-1099) - cavaler spaniol care s-a înstăpânit peste răsăritul Peninsulei Iberice la sfârşitul secolului XI, nerecunoscând autoritatea regală. A cucerit Valencia şi a stabilit în acest oraş o zonă independentă (1094), pe care după moartea lui a moştenit-o şi menţinut-o soţia lui, Jimena, până în 1102.

[12] Cafe-concert din Barcelona, celebru în întreaga Europă. Inaugurat în 1898, sub denumirea de Pajarera Catalana, în 1910 şi-a schimbat numele în Petit Moulin Rouge, însă regimul franchist a obligat localul săşi hispanizeze numele şi să suprime cuvântul „roşu", din cauza conotaţiilor sale politice. Din 1939, se numeşte El Molino (Moara). [13] Edificiu gotic din secolul XIV, reşedinţă a unor importante personalităţi istorice, printre care şi marchizul De Cruilles, Viceregele Noii Spanii. [14] Ministrul Juan Alvarez Mendizabal a fost iniţiatorul celui de-al treilea val de secularizări ale bunurilor Bisericii, care a început în 1836. [15] Caganer sau caganet (cat.) I cagador sau cagon (sp.) - figurină tradiţională în Catalonia, Valencia şi Canare, ascunsă într-un colţ din iesle, în spatele unui arbust, deoarece reprezintă un băieţel care stă pe vine şi îşi face nevoile. [16] Imobil cu camere mobilate de închiriat (în fr., în orig.).

[17] Acest târg (Feria de Abril) se organizează în cartierul Los Remedios din Sevilla şi precede Paştele. [18] Tocăniţă tradiţională catalană, pregătită din carne luată de la capul (cap) şi pulpa (pota) unui viţel, usturoi, ceapă, roşii, slănină, boia dulce, ulei de măsline şi vin de Jerez. [19] Cel mai mare jurnal din Barcelona, înfiinţat în 1881. [20] Margarita Xirgu Subira (1888-1969) a fost o mare actriţă spaniolă, celebră mai ales pentru rolurile jucate în piesele de teatru ale lui Federico Garcia Lorca. În timpul dictaturii franchiste, s-a exilat în Uruguay [21] Complex arhitectonic gotic, ce găzduieşte astăzi Muzeul Maritim din Barcelona, a cărui construcţie a început la sfârşitul secolului XIII, sub domnia lui Pedro al III-lea de Aragon. [22] Brigada Politico-socială, al cărei nume oficial era Brigada de Cercetare Socială (cunoscută şi ca Sociala, Secreta, Brigada) a fost un corp poliţist de represiune care a funcţionat în timpul dictaturii franchiste. [23] Mare iluzionist din epocă. [24] Gonzalo Queipo de Llano y Sierra (1875-1951) a fost general de brigadă de cavalerie şi a devenit celebru pentru participarea sa la Războiul civil spaniol de partea generalului Franco. [25] Avocatul Ramon Serrano Suner (1901-2003) a făcut parte de şase ori din primele guverne franchiste (1938-1942) şi a ocupat

alte importante funcţii politice; fiind căsătorit cu sora soţiei lui Franco, era poreclit El Cunadieimo. [26] Îndrăgit personaj din filmul de animaţie realizat de Walt Disney după Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi. [27] Sală de concerte din Barcelona, inaugurată în 1908. [28] Prin moarte (în lat„ în orig.). [29] „Băiatul de Zahăr" - porecla militantului anarhosindicalist catalan Salvador Segui, asasinat în 1923 de pistolari plătiţi de patronatul din Catalonia. [30] Membru al Falangei - partid politic spaniol de ideologie fascistă, fondat în 1933. [31] Buchet, aromă, parfum (în fr„ în orig.). [32] Carlos Arniches Barreda (1866-1943) - cunoscut dramaturg spaniol, autor de scenete populare şi comedii, pictor al mediilor populare din Madrid, care a recreat strălucit limbajul acestora. [33] Jose Buenaventura Durruti Dumange (1896-1936) - sindicalist şi revoluţionar anarhist spaniol, una dintre figurile cele mai relevante ale anarhismului spaniol şi ale organizaţiei sale sindicale, CNT. A jucat un rol important în cursul Războiului civil spaniol, conducând „Coloana Durruti", din tabăra republicană.

[34] El Mercado del Borne a fost o piaţă municipală din cartierul Ribera al vechii Barcelone, de mare interes turistic. [35] Cel mai activ, mai vechi şi mai prestigios teatru de operă din Barcelona, dar şi unul dintre cele mai importante din lume. Decenii la rând, acest teatru de pe Ramblas a fost simbolul şi locul de întâlnire al aristocraţiei şi burgheziei catalane, dar şi, de peste un secol şi jumătate, gazda celor mai prestigioase spectacole şi a celor mai buni cântăreţi din lume. [36] Carnaval organizat pe 15 august. [37] Josep Trueta i Raspall (1897-1977) a fost un cunoscut om de ştiinţă şi medic catalan. [38] Pastile de tuse. [39] Zonă urbanizată şi modernizată de arhitectul Ildefonso Cerdă, care ocupă 7,5 km2 din centrul Barcelonei. Aici sunt situate aproape toate străzile şi pieţele pomenite în roman, dar şi cele mai importante atracţii turistice din oraş. [40] Sutiene (în engl., în orig.). [41] Benevol şi gratuit (în lat., în orig.). [42] Zane Grey (1872-1939) a fost un celebru autor american de romane western. [43] Circula de Bellas Artes (CBA) este o entitate culturală spaniolă privată, nelucrativă şi multidisciplinară, fondată în 1880 Ia Madrid. În 1921, a fost declarată „Centru pentru protecţia

artelor şi de utilitate publică", iar activităţile pe care le găzduieşte acoperă artele plastice, literatura, muzica, ştiinţa, filosofia, cinematograful, teatrul etc. [44] Prescurtare de la maitre d'hotel (şef de sală) (în fr., în orig.). [45] Manuel Pertegaz Ibanez (n. 1917) - designer şi croitor spaniol. [46] Gen muzical şi dans originare din Cuba, care au devenit foarte populare după 1940.

Also by Carlos Ruiz Zafón The Shadow of the Wind The Angel’s Game The Prince of Mist The Midnight Palace

For exclusive short stories, poems, extracts, essays, articles, interviews, trailers, competitions and much more visit the Weidenfeld & Nicolson blog at:

www.wnblog.co.uk Follow us on

Or scan the code to access the website*

*Requires a compatible smartphone with QR reader. Mobile network and/or wi-fi charges apply. Contact your network provider for details.

Copyright A Weidenfeld & Nicolson ebook First published in Great Britain in 2012 by Weidenfeld & Nicolson This ebook first published in 2012 by Weidenfeld & Nicolson © Shadow Factory S.L.2011 English translation © Lucia Graves 2012 First published in Spain as El Prisionero del Cielo by Editorial Planeta, S.A., 2011 The rights of Carlos Ruiz Zafón and Lucia Graves, to be identified as the author and translator of this work respectively, have been asserted in accordance with the Copyright, Designs and Patents Act 1988. All rights reserved. No part of this publication may be reproduced, stored in a retrieval system or transmitted in any form or by any means, without the prior permission in writing of the publisher, nor to be otherwise circulated in any form of binding or cover other than that in which it is published without a similar condition, including this condition, being imposed on the subsequent purchaser. All the characters in this book are fictitious, and any resemblance to actual persons living or dead is purely coincidental. A CIP catalogue record for this book is available from the British Library. ISBN: 978 0 297 86812 5 Weidenfeld & Nicolson The Orion Publishing Group Ltd Orion House 5 Upper Saint Martin’s Lane London, WC2H 9EA A Hachette UK Company www.orionbo oks.co.uk