Orhan Pamuk - Viata Cea Nouă.pdf

ORHAN

PAMUK Viata cea nouă Ediţia a doua, revăzută Traducere din limba turcă si note de Luminiţa Munteanu

POLIROM 2011

Pentru Şeküre

Deşi au ascultat aceleaşi poveşti, ceilalţi n-au trăit niciodată aşa ceva. Novalis

Nota traducătorului Romanul Viaţa cea nouă cuprinde numeroase aluzii la realităţile Turciei contemporane, care pot să-i scape cititorului neavizat. Fiind conceput în cheie alegorică, el ascunde un şir de „semne“ a căror descifrare solicită un supliment de informaţie. Am căutat să pun la dispoziţie această informaţie în note, care sunt, desigur, departe de a fi exhaustive. Tot în note am indicat semnificaţia unor nume proprii, a căror alegere nu mi se pare întâmplătoare, dar pe care am preferat să le redau întocmai în traducerea propriu-zisă. Am oferit, de asemenea, explicaţii minimale în cazul unor termeni intraductibili, pe care i-am păstrat ca atare în ver­ siunea românească. Numele proprii şi cei câţiva termeni semnalaţi mai sus urmează convenţiile ortografice ale limbii turce contemporane, care folo­ seşte alfabetul latin. Dincolo de caracterele comune, se impune precizarea că anumite grafeme din cuprinsul acestui alfabet se asociază cu fenomene fonetice specifice limbii turce sau au o altă valoare fonetică decât cea cu care este familiarizat cititorul român: a - pronunţat ca a lung; c - pronunţat, în funcţie de vocala următoare, gea, ge, gi, giu; ç - pronunţat, conform aceluiaşi criteriu, cea, ce, ci, ciu ; ğ - nepronunţat, în limba literară, dar marcat, de obicei, fonetic prin lungirea vocalei precedente; i - pronunţat ca î din limba română; î - pronunţat ca i lung (şi nu ca î) din limba română; ö - pronunţat ca ö din limba germană; ii - pronunţat ca ii din limba germană. L.M.

9

1 A

Intr-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat, încă de pe când mă aflam pe la primele pagini am simţit atât de intens forţa cărţii, încât am avut impresia că trupul mi se desprindea şi se îndepărta de masă, de scaunul pe care stăteam. Dar, deşi socoteam că trupul meu se detaşase şi se îndepărtase de mine, părea că mă aflam, mai mult ca niciodată, cu întreaga mea existenţă şi identitate, pe scaun, la masă, iar cartea îşi arăta înrâurirea nu numai asupra sufletului meu, ci asupra a tot ceea ce mă făcea să fiu eu însumi. Era o înrâurire atât de puternică, încât am avut impresia că lumina care se revărsa din paginile cărţii îmi întuneca mintea şi o făcea, totodată, să strălucească din răsputeri. M-am gândit că, mulţumită acelei lumini, aveam să mă reînnoiesc din temelii, că din pricina ei aveam să mă abat de pe făgaşul firesc, am simţit în ea umbrele unei vieţi pe care aveam să o cunosc şi de care, mai pe urmă, aveam să mă apropii. Stăteam la masă, eram conştient, cu o parte a minţii, că mă aflam la masă, că întorceam paginile şi citeam noile cuvinte, noile pagini, în vreme ce întreaga mea viaţă se schimba. După o vreme, m-am simţit atât de nepre­ gătit şi de neputincios în faţa lucrurilor care mi se în­ tâm plau, încât mi-am îndepărtat faţa de paginile cărţii, mânat de o pornire de moment, de parcă aş fi dorit să mă feresc de forţa care se revărsa din ea. Abia atunci mi-am dat seama, cu teamă, că lumea din jurul meu se schimbase cu totul şi am fost cuprins de un sentiment de singurătate pe care nu-1 mai încercasem niciodată până atunci. Părea că rămăsesem cu desăvârşire singur, într-o ţară a cărei limbă, ale cărei datini, a cărei geografie îmi erau necunoscute. 11

Neputinţa cu care m-a înzestrat acest sentim ent de singu rătate m-a legat, într-o clipă, şi mai strân s de carte. Ea urma să-mi arate ce trebuia să fac în noua ţa ră în care mă pomenisem, lucrurile în care doream să cred, pe care urma să le văd, calea pe care avea să o urmeze v iaţa mea. în vreme ce întorceam paginile, una câte una, începusem sä citesc cartea şi ca pe un ghid care urma să m ă călăuzească pe un tărâm sălbatic şi străin. ^Ajută-mă, îmi venea să-; spun, ajută-mă, în aşa fel încât să aflu viaţa cea nouă fără să dau de necaz.“ Ştiam însă că acea viaţă se alcătuia din cuvintele ghidului. Citeam cuvintele rând pe rând şi mă trudeam, pe de o parte, să-mi aflu calea, iar pe de altă parte îmi imaginam, tulburat, miracolele de vis care urm au să mă facă să rătăcesc de-a binelea drumul. în tot acest răstimp, cartea stătea pe masă, răspândindu-ş; lumina pe chipul meu, dar avea un aer familiar, la fel ca toate celelalte lucruri din camera mea. Am sim ţit asta în vreme ce întâmpinam, cu uimire şi bucurie, viaţa cea nouă. lumea cea nouă care se deschidea în faţa m ea; cartea care urma să-mi schimbe viaţa în asemenea măsură era, de fapt. un obiect ca toate celelalte. Pe când mintea mea îşi desfe­ reca, încetul cu încetul, ferestrele şi uşile, deschizându-se către minunăţiile şi temerile noii lumi pe care mi-o pro­ miteau cuvintele, mă gândeam din nou la întâmplarea care mă purtase spre carte, dar nu era vorba decât de o fantasmă care rămânea la suprafaţa minţii mele, care nu pătrundea ‘n abisurile ei. Pe măsură ce citeam, reveneam, parcă, la |cea iluzie, dintr-un soi de temere: lumea cea nouă pe care lai-o dezvăluia cartea era atât de străină, atât de stranie şi EUuimitoare, încât, spre a nu mă cufunda cu totul în ea, îmi doream, neliniştit, să percep ceva legat de prezent. Deoarece r în mine se înstăpânea teama că, odată ce aş fi ridicat ochii, privindu-mi camera, dulapul, patul şi aruncând o privire fugară pe fereastră, nu aş mai fi regăsit lumea aşa cum o lăsasem . Minutele şi paginile şi-au urmat unele altora, în depăr­ tare au trecut trenuri, am auzit cum ieşea mama din casă si cum revenea, cu mult mai târziu; am auzit vuietul dintotdeauna al oraşului, clopoţelul vânzătorului de iaurt care

trecea prin faţa porţii şi motoarele maşinilor şi am perceput toate sunetele familiare ca pe nişte sunete străine. Am cre­ zut, la un moment dat, că afară începuse să plouă, dar, de fapt, se auzeau vocile unor fete care săreau coarda. Am crezut că cerul se însenina, dar de fereastra mea se izbeau picuri de ploaie. Am citit pagina următoare, altă pagină, alte pagini; am văzut lumina care se strecura de pe pragul celeilalte vieţi; mi-am dat seama de ceea ce nu ştiusem şi de ceea ce ştiusem până atunci, mi-am văzut propria viaţă, am văzut calea pe care socoteam că avea să se îndrepte ea... Pe măsură ce răsfoiam paginile, în suflet mi se cuibărea, pentru a rămâne întipărită acolo, o lume a cărei existenţă îmi era cu desăvârşire necunoscută până atunci, la care nu mă gândisem niciodată, pe care nu o bănuisem deloc. Nenu­ măratele lucruri pe care le ştiam, la care mă gândisem până atunci se preschimbaseră în amănunte asupra cărora nu merita să stărui, în vreme ce de prin cotloanele în care stătuseră ascunse se iveau şi-mi trimiteau semne lucruri de care nu aveam ştiinţă. Chiar dacă mi s-ar fi cerut să le numesc în vreme ce buchiseam, mi-ar fi fost cu neputinţă să o fac, deoarece ştiam că, pe măsură ce citeam, păşeam pe o cale fără întoarcere, pe o cale nemăsurat de grea, simţeam că interesul şi curiozitatea faţă de anumite lucruri pe care le lăsam în urmă dispăreau, însă trăiam un asemenea entu­ ziasm şi o asemenea curiozitate faţă de viaţa cea nouă, încât aveam impresia că tot ceea ce exista în jur era demn de interes. Când m-am simţit răscolit de emoţia pe care o deştepta în mine acest interes şi am început să-mi legăn picioarele mulţimea, bogăţia, complexitatea celor întâmplate s-ai preschimbat într-un soi de groază. Am zărit înfricoşat, la lumina care se revărsa din cart< ţâşnindu-mi drept în faţă, încăperi părăginite, autobuze dc, mente, oameni osteniţi, litere şterse, târguri de provincie i vieţi spulberate, stafii. Era o călătorie, mereu şi mereu, totul era o călătorie. Am văzut o privire care mă urmărea pre­ tutindeni în acel periplu, care părea să răsară înaintea mea în cele mai neaşteptate locuri, pentru a se face apoi nevăzută şi a se lăsa căutată tocmai pentru că se făcuse nevăzută; o privire blândă, de multă vreme limpezită de orice vină, de 13

orice păcat... Doream să fiu acea privire. Doream să mâ regăsesc în lumea către care se îndrepta ea, îmi doream cu atâta tărie încât îmi venea să cred că eu chiar vieţuiam îr lumea aceea. Nu, nici măcar nu trebuia să cred acest lucru trăiam, de fapt, acolo. Şi, de vreme ce trăiam acolo, cartea vorbea, pesemne, despre mine. Iar aceasta se petrecea pentru că cineva gândise înaintea mea ceea ce gândeam eu atunci şi aşternuse totul pe hârtie. Aşa am priceput că vorbele trebuie să fi fost ceva cu desăvârşire diferit de lucrurile pe care le exprim au ele Pentru că simţisem, dintru început, că acea carte fusese scrisă anume pentru mine. De aceea, în vreme ce citeam, fiecare vorbă, fiecare cuvânt îşi înfaptuia lucrarea asupra sufletului meu. Nu, nu pentru că ar fi fost vorbe ieşite din comun, pentru că ar fi fost cuvinte pline de strălucire, ci pentru că eram copleşit de sentimentul că ea, cartea, se referea la mine. Nu izbuteam deloc să-mi dau seam a cum de ajunsesem să fiu stăpânit de un asemenea sentiment. Iar dacă am izbutit, poate că am u itat; pentru că m ă trudeam să-mi aflu calea printre ucigaşi, accidente, morţi şi semne pierdute. în felul acesta, citind fără răgaz, privirile mele s-au pre­ schimbat în cuvintele cărţii, iar cuvintele cărţii, în privirile mele. Ochii mei orbită de lumină n-au mai izbutit să disceamâ lumea de carte şi cartea de lume. Părea că singura lume cu putinţă - tot ceea ce fiinţa, fiecare culoare şi fiecare obiect pe găsea printre cuvintele din carte, iar eu nu faceam altIceva, citind, decât să confer substanţă tuturor lucrurilor posibile, prin mijlocirea minţii, a fericirii şi a uimirii mele Pricepeam, pe măsura ce citeam, ceea ce îmi dezvăluia car­ tea, ca şi cum mi-ar fi grăit mai întâi în şoaptă, apoi cu un soi de tremur, iar mai apoi cu o tărie plină de cutezanţă: sensul acela stăruia în abisurile sufletului meu de ani de zile. Cartea afla şi scotea la iveală o comoară pierdută, care zăcea de secole pe fundul apei, iar eu îmi doream să rostesc, adresându-mâ realităţii pe care o descopeream printre rânduri şi cuvinte, „de-acum, toate acestea îmi aparţin şi mie“. într-un loc, pe la ultimele pagini, mi-a venit să spun „şi eu mă gândisem la asta“. Mai apoi, când pătrunsesem pe de-a-ntregul

în lumea pe care o descria cartea, mi-am văzut moartea sub forma unui înger care se ivea din întuneric şi penumbră. Propria-mi moarte... Am priceput că viaţa mi se îmbogăţise, într-o clipă, într-un mod la care mi-ar fi fost cu neputinţa să mă gândesc înainte. Singurul lucru de care mă temeam atunci privind lumea, lucrurile, camera mea, străzile era nu neputinţa de a vedea în ele ceea ce depăna cartea, ci posibilitatea ca acestea să rămână în afara ei... Am luat cartea în mâini şi am tras în piept mirosul de hârtie şi de cerneală care se strecura dintre pagini, aşa cum făceam în copilărie, după ce citeam şi ispră­ veam cărţile cu benzi desenate. Mirosea la fel ca ele. M-am ridicat de la masă, m-am dus la fereastră, mi-am sprijinit fruntea de geamul rece şi am privit afară, în stradă, întocmai ca în copilărie. Camionul care trăsese pe trotuarul de vizavi cu cinci ore în urmă, după-amiază, pe când puneam cartea pe masă şi mă cufundam în ea, plecase, însă din el fuseseră descărcate dulapuri cu oglinzi, mese grele, măsuţe joase, cutii, lampadare, iar în apartamentul gol de peste drum se mutase o altă familie. Cum nu erau încă montate draperiile, puteam vedea cum cinau, la lumina puternică răspândită de un bec fără abajur, în faţa unui televizor deschis, nişte părinţi de vârstă mijlocie, alături de fiul şi de fiica lor, care erau cam de vârsta mea. Fata era şatenă, iar ecranul televizorului era verde. M-am uitat o vreme la noii vecini; poate că îmi plăcea, de fapt, să mă uit la ei pentru că erau noi; iar acest fapt părea, într-un anume fel, să mă protejeze. Nu doream să mă con­ frunt cu o schimbare din temelii a lumii dinainte, a lumii familiare care mă înconjura, dar pricepeam acum că nici străzile nu mai erau vechile străzi, că nici camera nu mai era vechea mea cameră, că nici mama, nici prietenii mei nu mai erau aceiaşi. In toate părea să stăruie un soi de osti­ litate, o ameninţare, o latură înspăimântătoare, pe care mi-era cu neputinţă să o numesc întru totul. M-am retras cu un pas de la fereastră, dar nu m-am putut întoarce la cartea de pe masă, care mă îndemna să revin la ea. Ceea ce îmi abătea viaţa de pe făgaşul ei de până atunci mă aştepta acolo, pe m asă, în spatele meu. Oricât i-aş fi întors spatele, 15

începutul tuturor lucrurilor se afla acolo, printre rândurile cărţii, iar eu urma să pornesc de-acum pe calea lor. Ruptura de vechea mea existenţă trebuie să-m i fi părut, o clipă, atât de înfricoşătoare, încât, aşa cum fac oamenii ale căror vieţi se schimbă ireversibil în urma unei urgii, am dorit să aflu alinare imaginându-mi că realitatea avea să-şi urmeze cursul la fel ca înainte, că nenorocirea, n ăp asta sau. oricum, lucrul acela îngrozitor nu era adevărat. Simţeam însă în suflet cu o asemenea intensitate prezenţa cărţii, care continua să rămână deschisă pe masă, în spatele meu, încât nici măcar nu-mi puteam închipui cum aş mai fi putut trăi ca înainte. Când m-a chemat aşadar mama la cină, după aceea, am ieşit din camera mea şi, aşezându-mă la m asă ca un agea­ miu care se străduieşte să se deprindă cu o lume nouă, am încercat să stau de vorbă cu ea. Televizorul era deschis, iar în farfurii se aflau musaca de cartofi, praz cu ulei de măs­ line, salată verde şi mere. Mama a vorbit despre vecinii care se mutaseră vizavi, despre faptul că, bravo!, stătusem toată după-amiaza să învăţ, despre prăvălii, despre ploaie, despre ştirile de la televizor, despre bărbatul care prezenta ştirile. O iubeam pe mama, era o femeie frumoasă, delicată, blândă şi înţelegătoare, şi încercam un simţământ de vină pentru că, prin carte, pătrunsesem într-o lume care nu avea nici o legătură cu ea. Gândeam, pe de o parte, că dacă acea carte ar fi fost scrisă pentru toată lumea, viaţa nu s-ar mai fi scurs atât de încet şi atât de cutezător ca altădată. Pe de altă parte, nici gândul că fusese scrisă doar pentru mine nu putea fi demn de crezare pentru un student la inginerie, aşa cum eram eu. Atunci, cum ar fi putut continua totul la fel ca mai înainte? Mă înspăimânta până şi gândul că acea carte putea fi o taină plăsmuită doar pentru mine. Apoi, în vreme ce mama spăla vasele, am vrut să o ajut, să o ating, să aduc în prezent lumea pe care o purtam înlăuntrul meu. — Lasă, lasă, mă ocup eu, dragul meu, a zis ea. M-am uitat o vreme la televizor. Poate că izbuteam să pătrund în lumea de acolo ; sau poate că îl făceam să

explodeze, cu un şut. Dar ceea ce vedeam nu era decât tele­ vizorul din casa noastră: un fel de zeu, un fel de lampă. Mi-am pus haina şi pantofii de stradă. — Ies, am zis. — Când te întorci? m-a întrebat mama. Să te aştept? — Nu mă aştepta. Altfel, o să moţăi în faţa televizorului. — Ai stins lumina la tine în cameră? Prin urmare, am ieşit pe străzile cartierului în care locuiam de douăzeci şi doi de ani, pe străzile copilăriei mele, de parcă aş fi ieşit pe străzile primejdioase ale unui ţinut străin. Când am simţit pe chip frigul umed de ianuarie, mi-am spus în sinea mea că în lumea cea nouă mai rămăsese poate ceva din vechea lume. Urma să-mi dau seama de faptul acela chiar atunci, păşind pe străzile, pe trotuarele din care se alcătuia viaţa mea. îmi venea să o iau la goană. Am păşit grăbit pe trotuarele întunecate, printre tom­ beroane mari de gunoi şi bălţi noroioase, pe la poalele zidurilor, şi am băgat de seamă că, la fiecare pas pe care-1 făceam, prindea viaţă o lume nouă. Platanii şi plopii copilăriei mele erau, la prima vedere, aceiaşi platani şi aceiaşi plopi, dar amintirile şi asocierile care mă legaseră cândva de ei nu mai aveau aceeaşi forţă. M-am uitat la copacii osteniţi, la casele familiare, cu două etaje, la blocurile murdare pe care le văzusem cândva ridicându-se din temelii, de la groapa cu var până la ţiglele de pe acoperiş, şi în care mă jucasem mai apoi cu noii mei prieteni, dar nu ca la nişte frânturi de neînlocuit ale existenţei mele, ci ca la nişte fotografii despre care ai uitat când şi cum au fost făcute: recunoscându-le după umbre, după luminatoare, după copacii din grădină sau după literele şi semnele de pe uşile de la intrare, însă fără a simţi deloc în suflet acea vigoare a lucrurilor cunoscute. Vechea lume se afla acolo, în faţa mea, alături de mine, pe străzi, îmi dădea roată, luând forma galantarelor familiare ale băcanilor, a plăcintăriei, cu luminile încă aprinse, din piaţa gării din Erenköy1, a lăzilor cu fructe ale vânzătorului 1. Cartier în suburbia istanbuleză Kadıköy, situată pe ţărmul asiatic al oraşului. 17

de legume şi fructe, a roabelor, a cofetăriei Viaţa, a camioa­ nelor hârbuite, a muşamalelor, a chipurilor întunecate şi trudite. O parte a inimii mele rămânea rece ca gheaţa in faţa acestor umbre care se unduiau uşor sub luminile nopţii Duceam acolo cartea, ca şi cum aş fi tăinuit o fap tă oprită Voiam să fug de toate acele străzi cunoscute, de melancolia copacilor umezi, de literele de neon reflectate pe asfalt, în băltoacele de pe trotuar, de lămpile zarzavagiului, ale măce­ larilor. S-a stârnit o boare uşoară de vânt, picăturile de apă adunate pe ramurile copacilor s-au rostogolit spre pământ, am auzit un vuiet şi am decis că în carte stăru ia un mister hărăzit mie. M-a cuprins spaima şi mi-am dorit să pot vorbi cu cineva. Am intrat în Cafeneaua Tinerilor, aflată în piaţa gării, unde obişnuiau să se adune seara unii prieteni din cartier, ca să joace cărţi, să se uite la televizor, la meciuri, şi să-şi ţină tovărăşie unul altuia. La masa din spate sporovăiau, învăluiţi în luminile alb-negre ale televizorului, un student care lucra la atelierul de cizmărie al tatălui său şi un amic din vecinătate, care juca fotbal în echipa de amatori. Am văzut că în faţa lor se aflau ziare cu paginile răvăşite de atâta citit şi răscitit, două pahare cu ceai, ţigări, iar la fereală, pe un scaun, o sticlă de bere cumpărată de la băcan Voiam să vorbesc îndelung, poate chiar ore în şir, cu unul din ei, dar am priceput îndată că-mi era cu neputinţă să o fac. Dintr-o pricină neştiută, am simţit, o clipă, că sufletul mi-era cuprins de o tristeţe care mă făcea să plâng, dar m-am eliberat, orgolios, de acest simţământ: aveam să-i aleg pe cei în faţa cărora urma să mă destăinui din rândul umbrelor care populau lumea din carte. Prin urmare, am fost tentat să cred că eram pe de-a-ntregul stăpân pe viitorul meu, dar ştiam că, de-acum, eram stă­ pânit de carte. Cartea nu se mărginise doar să mi se cuibă­ rească în suflet, ca o taină şi ca un păcat, ci mă cufundase într-un soi de muţenie care aducea cu cea pe care o întâlneşti în vise. Unde erau cei asemenea mie, cărora le-aş fi putut vorbi, unde era tărâmul pe care aş fl putut descoperi visul care se adresa inimii mele, unde erau ceilalţi cititori ai cărţii ?

Am trecut calea ferată, am pătruns pe străzile dintre case, am strivit sub tălpi frunzele îngălbenite care se desprinseseră din copaci şi se lipiseră de asfalt. In mine s-a deşteptat deodată un optimism adânc: aveam impresia că, mergând mereu astfel, mergând repede, fără să mă opresc în loc, pornind în felurite peregrinări, urma să ajung în lumea pomenită de carte. Noua viaţă, a cărei străluminare o sim­ ţisem în suflet, se afla undeva departe, poate pe un tărâm de neatins, dar simţeam că, pe măsură ce mă mişcăm, mă apropiam de ea sau, cel puţin, îmi lăsam în urmă vechea viaţă. Când am ajuns la plajă, m-am mirat să văd că marea părea neagră ca tăciunele. De ce nu-mi dădusem seama înainte că marea era atât de întunecată, de aspră şi de nemiloasă la vreme de noapte ? Părea că obiectele îşi aveau propriul grai şi că începeam să-l aud, într-o oarecare mă­ sură, acel grai, în tăcerea efemeră în care mă atrăsese cartea. Am simţit în mine, preţ de o clipă, aerul greoi al mării care clipocea uşor, aşa cum simţisem moartea fără întoarcere cu care mă confruntam în vreme ce citeam cartea, dar în su­ fletul meu nu palpita senzaţia sfârşitului, pe care trebuie să ţi-o sugereze adevărata moarte, ci curiozitatea, emoţia celui care ia viaţa de la capăt. Am rătăcit pe plajă. Când eram mic, obişnuiam să caut acolo una, alta, după furtunile aduse de austru, alături de prietenii mei din cartier, printre cutii de conserve, mingi de plastic, sticle, papuci de plajă, clanţe, becuri, păpuşi de plastic mânate şi îngrămădite de mare la ţărm - vreun lucru miraculos, răzleţit dintr-o comoară, ori vreun obiect strălu­ citor, nou-nouţ, despre care habar nu aveam la ce putea folosi. Am simţit, fugar, că dacă privirea mea, luminată de strălucirea cărţii, avea să descopere şi să cerceteze un obiect oarecare, oricât de neînsemnat, din vechea lume, avea să-l poată preschimba în obiectul acela miraculos pe care îl cău­ tam în copilărie. Dar, în aceeaşi clipă, sufletul mi-a fost străbătut cu atâta tărie de sentimentul că ea, cartea, mă lăsase cu desăvârşire singur pe lume, încât am crezut că marea cufundată în negură avea să se înalţe pe neaşteptate, să mă târască în abisurile ei, să mă înghită. A

19

M-a cuprins neliniştea, am grăbit pasul, dar nu pentru a vedea cum, pe măsură ce păşeam, se zămislea o lume nouă, ci pentru a ajunge mai degrabă în camera mea şi a rămâne singur cu cartea. In vreme ce alergam de parcă prinsesem aripi, începeam deja să simt că eram făurit din lum ina care se revărsa din carte. Iar sentimentul acesta îmi aducea alinare. Tata avea un bun prieten, cam de aceeaşi v ârstă cu el. care, la fel ca el, lucrase ani de zile la Căile Ferate ale Statului, avansând până la gradul de inspector, şi care scria în Revista Căilor Ferate articole despre entuziasm ul lucră­ torului la căile ferate. Publica mai cu seamă benzi desenate pentru copii, pe care le scria şi le ilustra el însuşi, în seria Noile aventuri ale copiilor. Pe vremea când citeam cărţile Pertev şi Peter sau Kamer în America, pe care mi le dăruise unchiul Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate, îmi doream de multe ori să mă întorc acasă în fuga mare, ca să mă cufund în câte o carte, dar cărţile acelea pentru copii aveau, din păcate, întotdeauna un sfârşit. Acolo, pe ultima pagină scria, cu şapte litere, „sfârşit“, ca la filme, iar când citeam cele şapte litere, nu numai că zăream hotarele meleagului pe care mi-aş fi dorit să mă aflu, ci pricepeam, mai cu seamă, cu amărăciune, că tărâmul acela miraculos fusese născocit de unchiul Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate. Ştiam că în cartea pentru care alergam acum acasă totul era adevărat; de aceea o purtam în suflet, de aceea străzile ude, pe care păşeam grăbit, nu mi se păreau reale, ci aduceau cu frân­ turile unei plictisitoare teme pentru acasă, care îmi fusese impusă ca o pedeapsă. Căci - aşa mi se părea mie - cartea îmi vorbea despre rostul existenţei mele în lume. Trecusem de calea ferată şi tocmai dădeam colţul moscheii, când am sărit în lături, băgând de seamă că eram pe cale sä calc într-o băltoacă, dar piciorul mi s-a agăţat de ceva, aşa încât m-ara împiedicat, am căzut şi m-am întins pe asfalt cât eram de lung. M-am ridicat îndată, pregătindu-mă să-mi continui drumul când un bătrân cu barbă, care mă văzuse căzând şi Iun* gindu-mă pe jos ca o plăcintă, mi-a zis: — Vai, băiete, dar ştiu că ai căzut! Ai păţit ceva? 90

— Da, am zis. A murit tata ieri. Azi l-am îngropat. Era un om de nimic, bea tot timpul, o bătea pe mama şi nu voia să venim aici, aşa că am trăit ani de zile la Viranbağ1. De unde-mi venise chestia aceea cu orăşelul Viranbağ? Poate că şi bătrânul se prinsese că spusele mele nu erau adevărate, dar m-am simţit, deodată, deştept foc. Oare din pricina minciunii pe care o ticluisem la repezeală, din pri­ cina cărţii, sau pur şi simplu din pricina mutrei omului, pe care se citea un aer prostesc? N-am reuşit să desluşesc, aşa că mi-am z is: „Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, pleacă! Spre lumea aceea, spre lumea din carte, spre lumea cea ade­ vărată !“ Dar, totodată, mă temeam... De ce? Pentru că auzisem ce li se întâmplase altora ca mine, care citiseră o carte şi-şi smintiseră viaţa. Auzisem ce păţiseră cei care, parcurgând o carte de genul Principiile fundamentale ale filozofiei şi punând temei pe fiecare vorbă citită de-a lungul unei nopţi, se alăturaseră, a doua zi, Noilor Avangardişti Revoluţionari Proletari, fuseseră prinşi trei zile mai târziu jefuind cine ştie ce bancă şi stătuseră la pârnaie zece ani. Ii ştiam şi pe cei care citiseră cărţi precum Islamul şi noua morală sau Trădarea occidentalizării, care se strămutaseră peste noapte din cârciumă în moschee, aşteptându-şi răbdători moartea, ce avea să se arate peste cinci­ zeci de ani, pe covoare reci ca gheaţa, mirosind a apă de trandafiri. îi cunoscusem, apoi, şi pe cei fascinaţi de cărţi precum Libertatea dragostei sau Cunoaşte-te pe tine însuţi. Aceştia se alegeau mai cu seamă din rândul celor înclinaţi să creadă în zodii, dar şi ei afirmau, cu deplină sinceritate, „cartea aceasta mi-a schimbat, într-o singură noapte, în­ treaga viaţă“. La drept vorbind, ceea ce mă preocupa nu era penibilul acestor imagini înspăimântătoare; lucrul de care mă te­ meam eu era singurătatea. Mă temeam că aş fi putut pricepe greşit cartea, aşa cum i s-ar fi putut întâmpla, în mod foarte probabil, unui netot ca mine, că puteam fi superficial sau că nu puteam fi superficial, că nu puteam fi, adică, la fel ca 1. Grădină, livadă în ruină (în turcă, în orig.). 21

ceilalţi, că m-aş fi putut înăbuşi de dragoste, că, stăpânind taina tuturor lucrurilor, aş fi putut deveni ridicol împăr tăşindu-le-o o viaţă întreagă celor care nu voiau nicidecum să o afle, că aş fi putut înfunda puşcăria, că a ş fi putu? părea ţicnit, că aş fi ajuns să aflu, în cele din urm ă, că viaţa era mai crudă decât credeam eu şi că era cu neputinţă să fiu iubit de fete frumoase. Pentru că, dacă tot ce scria în carte este adevărat, dacă viaţa era aşa cum citisem eu în paginile ei, dacă o astfel de lume era posibilă, devenea de neînţeles faptul că oamenii continuau să meargă la moschee, să piardi vremea pălăvrăgind ori moţăind pe la cafenea şi să stea seară de seară, la ora aceea, ţintuiţi în faţa televizorului, ci să nu moară de plictiseală. Oamenii aceia nu trăgeau p de-a-ntregul draperiile, socotind că şi pe stradă s-ar fi putu petrece ceva cât de cât interesant, la care să te poţi uita aş; cum te uiţi la televizor - să treacă, de pildă, o m aşină î: mare viteză, să necheze un cal sau să chiuie un beţivan. Nu izbutesc să desluşesc când m-am dumerit că apar tamentul de la etajul al doilea în care privisem îndelung printre draperiile întredeschise, era apartam entul familie unchiului Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate. îm i dăduseu seama că, fără să vreau, transmiteam poate într-acolo ui semnal instinctiv, tocmai în seara zilei în care v iaţa mea s schimbase pe de-a-ntregul, mulţumită unei cărţi. în mint? Îmi stăruia o dorinţă ciudată: să mai văd o dată, de aproape ucrurile pe care le văzusem cândva, când mă dusesem pentn iltima oară cu tata pe la e l: canarii din colivie, barometru de pe perete, pozele cu scene de la calea ferată, înrămate c: r grijă, serviciile de lichior descompletate, vagoanele de jucărie zahamiţa de argint, cleştele de controlor de bilete, medalii): de merit pentru servicii aduse Căilor Ferate, bufetul ci vitrină în care erau aşezate, printre altele, patruzeci-cinci zeci de cărţi, samovarul de pe bufet, care nu era folosi niciodată, cărţile de joc de pe masă... Vedeam, prin crăpături draperiilor, lumina răspândită de televizor în încăpere, da nu o vedeam pe ea. M-am urcat brusc pe zidul care despărţea grădina blc cului de trotuar, mânat de un imbold despre care haba n-aveam de unde-mi venise, şi am văzut capul lui ta# 09

Ratibe, văduva unchiului Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate, şi televizorul la care privea. în vreme ce se uita la televizor, aşezată, în unghi de patruzeci şi cinci de grade, în fotoliul gol al bărbatului ei, îşi ţinea capul înfundat între umeri, la fel ca mama, doar că, în loc să tricoteze ca ea, trăgea cu sete din ţigară. Unchiul Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate, murise cu un an înaintea tatei, dar nu de inimă ca el. Cineva trăsese asupra lui într-o noapte, pe când se ducea la cafenea, şi îl ucisese; ucigaşul nu fusese prins niciodată, se zvonise ceva despre o gelozie, dar, în ultimul lui an de viaţă, nici tata nu credea în asemenea vorbe. Unchiul Rıfkı nu avusese copii. în toiul nopţii, în vreme ce stăteam ţeapăn la masă şi mă uitam la cartea aflată în braţele mele, la multă vreme după ce mama adormise, am uitat, treptat, cu emoţie, cu patimă, cu bucurie, de luminile cartierului şi ale oraşului, care acum se stingeau, de melancolia străzilor pustii şi umede, de strigătul bragagiului, care trecea pentru ultima oară pe uliţă, de cele câteva ciori care croncăneau fără noimă, de zdroncăneala răbdătoare a nesfârşitelor trenuri de marfa care începeau să se perinde după ce trecea ultimul tren spre periferii, de tot ceea ce făcea ca noi, mahalaua noastră şi eu, să fim ceea ce eram în puterea nopţii, şi m-am dăruit pe de-a-ntregul luminii care se revărsa din carte. în felul acesta mi s-au şters cu totul din minte mesele de prânz, uşile cinematografelor, colegii de an, cotidienele, răcoritoarele, meciurile de fotbal, băncile din sala de curs, vapoarele, fetele frumoase, iluziile de fericire, viitoarea mea iubită şi nevastă, masa de lucru, dimineţile, micile dejunuri, biletele de autobuz, necazurile mărunte, temele de la statică pe care nu le ispră­ visem la timp, pantalonii vechi, propriul chip, pijamaua, nopţile, revistele în faţa cărora mă masturbam, ţigările, ba chiar şi fidelul meu pat, care mă aştepta chiar în spatele meu, promiţându-mi cea mai sigură uitare - tot ceea ce alcătuiseră, până în ziua aceea, viaţa şi iluziile mele, cu alte cuvinte - şi m-am pomenit rătăcind pe tărâmul învăluit în lumina cărţii.

23

2

A doua zi m-am îndrăgostit. Dragostea era la fel de cutre murătoare ca lumina care se revărsase din carte, învăluindu-mâ şi mi-a adeverit, cu întreaga ei gravitate, că viaţa mea ieşisf de multă vreme de pe făgaşul ei firesc. De cum m-am trezit, dimineaţa, am recapitulat gândurile care-mi trecuseră prin minte cu o zi în urmă şi am priceput că noul târâm care se desfăşura înaintea m ea nu era c himeră de o clipă, ci era ceva la fel de real ca trupul, ca braţele, ca picioarele mele. Pentru a putea scăpa de senti mentul insuportabil de singurătate pe care mi-1 trezea lumea în care mă prăbuşisem, trebuia să-i descopăr pe ceilalţi - pe cei asemenea mie. Noaptea ninsese, iar zăpada se depusese pe pervazurile geamurilor, pe trotuare, pe ramurile copacilor. în lumina albă, dătătoare de fiori care răzbătea de afară, cartea des­ chisă pe masă părea mai simplă şi mai inocentă decât era îi realitate, iar acest fapt o făcea să fie şi mai înspăimântătoare Dar, cu toate acestea, am izbutit să iau, ca de obicei, micul dejun cu mama, să răsfoiesc ziarul Milliyet\ adul­ mecând mirosul de pâine prăjită, să arunc o privire asupra articolului lui Celal Salik. Am mâncat puţin din telemeaua aflată pe masă şi, în vreme ce-mi beam ceaiul, am schiţat un zâmbet către chipul optimist al mamei, de parcă totul şi-ar fi urmat cursul în felul binecunoscut cu care mă deprin­ sesem dinainte. Clinchetele scoase de ceaşcă, de ceainic, de linguriţă, camionul vânzătorului de portocale de pe stradă toate doreau parcă să-mi sugereze că viaţa mea se putea scurge, în continuare, la fel ca mai înainte, dar nu m-aro1 1. Naţiunea - unul dintre cele mai populare cotidiene din Turcia

lăsat amăgit de ele. Eram atât de convins că lumea se schim­ base cu desăvârşire, încât faptul că eram îmbrăcat cu paltonul acela greu şi vechi al tatei nu mi-a mai trezit, la ieşirea din casă, nici un sentiment de frustrare. M-am dus la gară, am urcat în tren, am coborât din tren, am ajuns la vapor, am sărit din el pe debarcaderul de la Karaköy1, mi-am făcut loc cu braţele, cu coatele, am urcat pe scări, am sărit în autobuz, am ajuns în Taksim12 şi, în vreme ce mergeam pe jos până la Taşkişla3, m-am oprit şi m-am uitat o clipă la ţigăncile care vindeau flori pe trotuar. Oare puteam crede că viaţa avea să continue la fel ca înainte, oare puteam uita că citisem cartea? Acest din urmă gând mi s-a părut, pe moment, atât de îngrozitor, încât mi-a venit s-o rup la fugă. Mi-am trecut în caiet, cu gravitate, figurile, cifrele şi formulele scrise pe tablă la cursul de rezistenţa materialelor. Când nu se nota nimic la tablă, îmi încrucişam mâinile pe piept şi ascultam vocea molcomă a profesorului atins de un început de chelie. N-am reuşit să-mi dau seama dacă-1 ascultam cu adevărat sau dacă nu cumva mă prefăceam că-1 ascultam, aşa cum făceau toţi, imitând comportamentul unui student oarecare de la Universitatea Tehnică de Construcţii. După o vreme, când am simţit că lumea cea veche - lumea cunos­ cută mie - era insuportabil de lipsită de speranţă, inima a început să-mi bată cu repeziciune, m-a cuprins ameţeala, de parcă sângele care îmi curgea prin vene era saturat de doctorii, şi am simţit cu desfătare cum forţa degajată de lumina din carte mi se răspândea, încet-încet, dinspre ceafă spre întregul trup. O lume nouă înlăturase de mult tot ceea ce 1. Unul dintre cele mai vechi districte ale Istanbulului, numit anterior G alata; este situat pe ţărmul european al oraşului, la extremitatea nordică a podului care traversează Cornul de Aur. 2. Cartier pe ţărmul european al Istanbulului, considerat inima oraşului modern şi renumit, între altele, pentru facilităţile turistice, pentru magazinele şi locurile sale de divertisment. 3. Clădire istorică a Istanbulului, fostă cazarmă (denumirea sa înseamnă, literal, „cazarma de piatră"), care se află astăzi într-unul dintre cele trei campusuri ale Universităţii Tehnice. 25

fiinţa împrejur şi preschimbase până şi prezentul în trecut Tot ceea ce vedeam, tot ceea ce atingeam era dureros de vechi Văzusem pentru prima oară cartea în m âna unei fete de la arhitectură. Voia să-şi cumpere ceva de la cantina aflată la primul etaj şi tocmai îşi căuta portofelul în geantă, numai că, cealaltă mână fiindu-i ocupată, nu putea să cotrobăi* bine prin ea. Ţinea în mână cartea şi fusese nevoită s-o pună, preţ de o clipă, pe masa la care stăteam eu. Aşa am ajuns să arunc o privire fugară asupra volumului lăsat k grabă pe masa mea. La asta se mărginise întâm plarea care-nt schimbase întreaga viaţă. Apoi, fata luase cartea şi şi-t azvârlise în geantă. După-amiază, în drum spre casă, arr revăzut cartea la un vânzător ambulant, printre volume vechi, tratate, cărţi de poezie şi de ghicit, romane de dra goste şi romane politice, şi am cumpărat-o. De cum a sunat clopoţelul, cea mai mare parte a colegilor mei de an au rupt-o la fugă pe scări, ca să apuce un loc la coada din sala de mese; eu am rămas, tăcut, în banca mea Am rătăcit pe culoare, am coborât la cantină, am înaintat printre coloane, am pătruns în săli de curs pustii, m-air uitat, de la ferestre, la copacii troieniţi de zăpadă din parciL de vizavi, am băut apă de la toaletă. Am străbătu t toată clădirea de la Taşkişla, de la un capăt la altul. F a ta nu era prin preajmă, dar nu-mi făceam griji în privinţa ei. După masa de prânz, coridoarele s-au aglomerat şi ma mult. Am luat-o pe holurile de la arhitectură, am intrat prii ateliere, m-am uitat la cei care jucau, pe mesele de desen cărţi pe bani, m-am aşezat într-un colţ, am cules nişte pagin disparate de ziar şi le-am citit. Am pomit-o apoi iar pf culoare, am coborât scări, am urcat scări, i-am ascultat pf cei care sporovăiau despre fotbal, despre politică şi despre ceea ce văzuseră, cu o seară înainte, la televizor. M-an alăturat celor ce se distrau pe seama unei vedete de cinema care se hotărâse să facă un copil, le-am dat ţigările şi bricheta celor care mi le cereau, am ascultat un banc spus de cineva şi, în vreme ce făceam toate acestea, le răspundeam, dir când în când, cu deplină bună-credinţă, celor care mă opreai din drum şi mă întrebau dacă nu-1 văzusem cumva pe cutart ori pe cutare. Uneori, când nu dădeam de câţiva colegi df

care să mă lipesc, când nu aflam vreo fereastră de la care să privesc, ori vreo ţintă spre care să mă îndrept, păşeam cu repeziciune, cu hotărâre, într-o anumită direcţie, de parcă mi-aş fi adus aminte de ceva foarte important şi mă grăbeam peste măsură. Dar, pentru că direcţia în care mă îndreptam nu era limpede, când ajungeam în faţa uşii bibliotecii, sau când păşeam pe palierul scărilor, sau când mi se încrucişau paşii cu cei care îmi cereau ţigări, o porneam brusc în altă parte şi mă pierdeam în mulţime; alteori mă opream în loc, pentru a-mi aprinde eu însumi o ţigară. La un moment dat, când eram pe punctul de a citi un anunţ proaspăt pus la avizierul de pe perete, inima a început deodată să-mi bată cu putere, a luat-o razna, m-a copleşit de neputinţă: fata în a cărei mână văzusem cartea se afla acolo, în gloată, se îndepărta de mine şi, dintr-o pricină sau alta, mă îndemna spre ea, în vreme ce păşea încet, ca prin vis. Mi-am pierdut capul, nu mai eram eu însumi ; cum eram foarte conştient de ceea ce se petrecea, m-am resemnat şi am alergat pe urmele ei. Era îmbrăcată cu nişte haine de culoare deschisă, aproape albe, care însă nu erau albe, dar nici nu aveau o nuanţă bine definită. Am prins-o din urmă înainte de a ajunge la scări şi, când am privit-o, fugar, drept în faţă, m-a izbit o lumină la fel de vie că aceea care se revărsa din carte, deşi plină de blândeţe. Mă aflam în lumea aceasta şi, totodată, în pragul vieţii celei noi. Mă aflam acolo, în capul scărilor murdare, şi, totodată, în viaţa din carte. Privind lumina pe care o răspândea, am înţeles că inima nu avea să-mi mai dea deloc ascultare. I-am spus că citisem cartea. I-am spus că văzusem cartea în mâna ei şi că, mai apoi, o citisem. înainte de a o citi, avusesem lumea mea, iar după ce o citisem mă alesesem cu o altă lume. Trebuia să vorbim, pentru că rămăsesem cu desăvârşire singur pe lume. — Acum am curs, a zis ea. Inima mea şi-a înteţit bătăile. Fata a priceput, poate, că mă fâstâcisem, pentru că a stat să se gândească o clipă. — Bine, a zis apoi decisă. Să găsim o sală goală şi să stăm de vorbă. 27

Ani găsit, o sală de curs goală, la etajul al doilea. în vrem* ce intram, au început să-mi tremure picioarele. Nu reuşeair să-mi dau seama cum aveam să-i destăinui că văzuseir, lumea pe care mi-o promitea cartea. Cartea îmi vorbise îr; şoaptă şi îmi dăruise lumea pe care o dezvăluia ca pe c taină. Fata a spus că o chema Canan1; mi-am spus şi eu numele. — Ce te leagă pe tine de carte? m-a întrebat ea. Aş fi vrut să-i spun, mânat de un impuls, „faptul că a: citit-o tu, îngerule“. Eram tulburat; de unde-mi venise ideea cu îngerul? Mintea mea este mereu confuză, d ar apoi îm; vine cineva în ajutor - poate chiar îngerul. — După ce am citit cartea, întreaga mea viaţă s-a schimbat am zis. Camera, casa, lumea în care trăiam au încetat să mai fie camera, casa, lumea mea şi am sim ţit că vieţuiesc într-o lume străină, fără nici un fel de refugiu. Am văzir pentru prima oară cartea la tine în mână, trebuie să o f citit şi tu. Povesteşte-mi despre lumea în care ai pătruns ş: din care te-ai întors. Spune-mi ce trebuie să fac ca să po: păşi şi eu pe tărâmul acela. Explică-mi de ce continuăm încă să ne aflăm, acum, aici. Desluşeşte-mi cum de se poate ca acea lume să-mi devină la fel de familiară ca propria mea casă şi cum de se poate ca propria mea casă să-mi devină la fel de străină ca întreaga lume. Cine ştie, poate că i-aş mai fi spus şi alte vorbe asemenea în acelaşi ritm, dar mi s-au împăienjenit parcă ochii pentru o clipă. Lumina alburiu-plumburie a amiezii de iarnă răzbătea atât de uniformă şi de strălucitoare de afară, încât îţi lăsa impresia că geamurile micii săli de curs, în care plutea mirosul de cretă, erau zămislite din gheaţă. Am privit-o îr faţă cu teamă. — Ce făceai ca să poţi pătrunde în lumea din carte ? m-a întrebat ea. Avea chipul palid, sprâncenele şi părul de culoare şaten privirea blajină; dacă venea din lumea aceasta, era plămădită mai cu seamă din amintirile acestei lum i; dacă venea die 1. în traducere, „iubita“ sau „iubitul“ (în limba turcă nu există get gramatical).

viitor, purta în ea mai degrabă teama de el, ca şi tristeţea lui. Mă uitam la ea, fără să-mi dau seama că făceam acest lucru. De parcă m-aş fi temut ca nu cumva să devină reală dacă o priveam mai multă vreme. — Aş fi făcut orice ca să găsesc lumea din carte, am zis. M-a privit cu nemărginită blândeţe, zâmbindu-mi nelămu­ rit. Era o fată nemaipomenit de frum oasă; ce trebuie să faci când se uită la tine o fată drăguţă? Cum trebuie să ţii chibritul, cum trebuie să-ţi aprinzi ţigara, cum trebuie să priveşti pe fereastră, cum trebuie să vorbeşti cu ea, cum trebuie să stai în faţa ei, cum trebuie să respiri? Nu se învaţă nimic din toate astea în sălile de curs. Aşa se face că cei aflaţi în situaţia mea se frământă, plini de neputinţă, şi se chinuiesc să-şi tăinuiască bătăile zorite ale inimii. — Ce înseamnă că ai fi făcut orice? m-a întrebat. — Orice..., am zis şi am tăcut, ascultându-mi bătăile inimii. In minte mi-au venit, nu ştiu de ce, călătorii fără preget, atât de lungi încât păreau fără sfârşit, ploi de basm, care şiroiau fără contenire, străzi pierdute, care dădeau toate una în alta, copaci copleşiţi de tristeţe, râuri tulburi de noroi, grădini, alte tărâmuri. Dacă era s-o pot îmbrăţişa într-o bună zi, trebuia să mă îndrept spre ele. — Ai fi riscat, de pildă, moartea? — Aş fi riscat-o. — Dar dacă ai fi ştiut că această carte îi ucide pe cei care o citesc? M-am străduit să zâmbesc, pentru că viitorul inginer din mine spunea „la urma urmei, nu e decât o carte“, dar Canan îşi aţintise cu toată luarea-aminte privirile asupra mea. M-am gândit, neliniştit că, dacă nu eram atent, dacă rosteam ceva greşit, n-aveam să mă mai pot apropia nici de lumea din carte, nici de ea. — Nu cred că o să mă ucidă nimeni, am zis eu, imitând o altă persoană a cărei identitate n-am izbutit s-o desluşesc. Şi chiar dacă ar fi să fie aşa, nu mă tem, de fapt, de moarte. Ochii ei de culoarea mierii au lucit, o clipă, în lumina cretoasă ce răzbătea dinspre fereastră. 29

— După tine, lumea aceea există sau nu e decât r. plăsmuire, o născocire aşternută în scris, într-o carte, îri goana condeiului? — Lumea aceea există! am zis eu. Iar tu eşti atât de frumoasă, încât ştiu prea bine că vii de acolo. A făcut repede doi paşi spre mine. Mi-a lu at capul în mâini, s-a ridicat pe vârful picioarelor şi m-a săru tat pe buze. Limba ei a stăruit o clipă pe buzele mele. Până să apuc eu să-i cuprind în braţe trupul subţire, s-a tra s înapoi — Eşti foarte curajos, a zis ea. Am simţit miros de lavandă, de colonie. Am făcut, ameţit, câţiva paşi spre ea, ca beat. Prin faţa uşii treceau, ţipând, doi studenţi. — Acum stai şi ascultă-mă, te rog, a zis. Trebuie să-i spui şi lui Mehmet ce mi-ai spus mie. El s-a dus şi s-a întors din lumea despre care istoriseşte cartea. Vine de acolo, ştie, înţelegi? Dar nu e convins că şi alţii ar putea crede în carte, nu e convins că se poate ajunge acolo. îi spui? — Cine e Mehmet? — Vino peste zece minute, înainte de primul curs, la uşa sălii 201, a zis ea, şi a ieşit brusc pe uşă, făcându-se nevăzută. încăperea a rămas absolut goală, de parcă nici eu nu m-aş mai fi aflat acolo, şi am rămas încremenit locului. Nimeni nu mă mai sărutase aşa, nimeni nu se mai uitase aşa la mine. Iar acum eram cu desăvârşire singur. Mă te­ meam, mă gândeam că nu aveam să o mai revăd niciodată, că nu aveam să mai păşesc niciodată cu adevărat în lumea aceea. Am vrut să alerg pe urmele ei, dar inima îmi bătea atât de tare, încât m-am temut să nu mi se taie răsuflarea. O lumină albă, nemăsurat de albă, îmi înceţoşase nu numai privirile, ci şi mintea. Din pricina cărţii, m-am gândit o clipă, şi am priceput cu atâta tărie că iubeam nespus de mult cartea, că îmi doream nespus de mult să mă aflu în lumea ei, încât am avut, o clipă, impresia că urma să izbucnesc în lacrimi. Ceea ce mă făcea să nu mă prăbuşesc era tocmai cartea, faptul că exista. Ştiam cu siguranţă că fata avea să mă mai îmbrăţişeze o dată. M-am gândit că întreaga lume mă părăsise, că se făcuse nevăzută.

Dinspre fereastră răzbăteau zgomote, aşa că am privit afară. Nişte studenţi de la construcţii se băteau, ţipând, cu bulgări de zăpadă, pe o latură a parcului aflat jos, în stradă. M-am uitat la ei, fără să pricep şi să văd cu adevărat la ce mă uitam. Ştiţi cum e ste : ni se întâmplă, ni s-a întâmplat tuturor ca, într-o bună zi, într-o zi ca oricare alta, într-o clipă în care socotim că păşim prin această lume la modul cel mai banal cu putinţă, având în minte ştiri din ziare, zgomote de maşini, cuvinte pline de întristare, iar în buzunare bilete de cinematograf folosite şi fire de tutun - ni s-a întâmplat, aşadar, să ne dăm seama că, de fapt, suntem de mult în altă parte, că, de fapt, nu ne aflăm aici, în locul spre care ne-au purtat propriii paşi. Mă făcusem de multă vreme nevăzut în dosul geamurilor îngheţate - mă evaporasem şi mă făcusem nevăzut într-o culoare nemărginit de stinsă. în asemenea împrejurări ai nevoie, spre a putea reveni pe pământ, oriunde ar fi să fie, spre a putea reveni în lume, oricare ar fi să fie ea, de o fată - ai nevoie să îmbrăţişezi o fată şi să-i câştigi dragostea. Cât de repede descoperise inima mea, care nu se domolea deloc, aceste subtilităţi ale m inţii! Mă îndră­ gostisem, urma să mă las, fără nici un fel de măsură, în voia inimii, şi m-am uitat la ceas. Mai erau opt minute. Am păşit ca o nălucă pe culoarele cu tavan înalt, simţind, în mod cât se poate de straniu, că aveam un trup, o viaţă, un chip, o poveste. Oare urma să dau de ea în mulţimea aceea, iar dacă dădeam, ce aş fi putut să-i spun? Nu-mi mai aminteam cum arăta chipul meu. Am intrat în toaleta de lângă scară, mi-am lipit gura de ţeava robinetului şi am băut apă. M-am uitat în oglindă, la buzele pe care mă să­ rutase ea cu puţin timp înainte. Mamă, m-am îndrăgostit, mamă, mă pierd, mamă, mi-e teamă, dar tocmai de aceea pot să fac absolut orice. Am s-o întreb pe Canan cine este acest Mehmet, de ce se teme, cine sunt cei care vor să-i ucidă cititorii cărţii; da, nu mă tem de nimic, căci dacă ai înţeles cartea şi crezi în ea, aşa cum cred eu, încetezi să te mai temi. Când am dat de mulţimea care năpădea culoarele, m-an trezit din nou păşind grăbit, de parcă aş fi avut ceva grabni 31

de făcut. Am urcat la etajul al doilea, am m ers de-a lungm ferestrelor înalte, care dădeau spre curtea interioară, unde era havuzul, am mers desprinzându-mă de mine şi gândindu-mâ pe măsură ce mă abandonam pe mine, la Canan. Am trecut printre colegi, prin faţa sălii de curs. Ştiţi că, ceva mai devreme, m-a sărutat cu foc o fată nemaipomenit de dră­ guţă? Picioarele mă purtau, zorite, spre viitorul meu. în acel viitor se găseau păduri întunecate, camere de hotel, năluci albastru-vineţii, viaţă, pace şi moarte. Ajungând, prin urmare, la fără trei minute, în faţa sălii 201, am dedus cine era Mehmet chiar înainte de a o vedea pe Canan. Era palid, subţire, înalt, părea dus pe gânduri şi cufundat în visare, ostenit, aşa cum eram şi eu. Mi-am amintit, fugar, că îl mai văzusem înainte cu Canan. M-am gândit că ştia mai multe decât mine, că trăise mai multe decât mine, că era, totodată, mai mare decât mine, cu un an sau doi. Nu ştiu cum m-a recunoscut. Ne-am retras într-un colţ, printre dulapuri. — Ai citit, pare-se, cartea, a zis el. Ce-ai găsit în ea ? — O nouă viaţă. — Crezi în ea? — Cred. Chipul lui părea atât de trudit, încât m-am înspăimântat de ceea ce trăise. — Uite, ascultă-mă, a zis el. Şi eu am crezut în ea. Am crezut că trăiesc în lumea aceea. Am urcat în autobuze, am coborât din autobuze, am colindat oraş cu oraş, am socotit că o să descopăr tărâmul, oamenii şi străzile acelea. Crede-mă că, în cele din urmă, acolo nu există decât moarte. Oamenii sunt ucişi fără milă. E foarte posibil să fim urm ăriţi chiar acum. — Nu-1 speria, a zis Canan. S-a aşternut tăcerea. Mehmet m-a privit o clipă de parcă m-ar fi cunoscut de ani de zile. Apoi m-am gândit că-1 dezamă­ gisem. — Nu mă tem, am zis eu, uitându-mă la Canan. Pot m erge până la capăt, am adăugat, cu aerul acela de bărbat decis pe care-1 deprinsesem din filme. 32

Trupul ireal al lui Canan se găsea la doi paşi de mine. între noi doi, dar mai aproape de el. — Nu ai pentru ce să mergi până la capăt, a zis Mehmet. Nu e decât o carte. Cineva s-a aşezat la masă şi a scris-o; e o plăsmuire. Nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să o citeşti, o dată, şi încă o dată. — Spune-i ce mi-ai spus şi mie, a zis Canan. — Lumea aceea există, am zis eu. Am vrut s-o apuc pe Canan de braţul ei cel lung şi frumos, dar am şovăit. — Am s-o găsesc. — Lumea aceea, la fel ca şi altele asemenea, nu există. E o simplă poveste. Gândeşte-te că e o festă de felul celor pe care le-o joacă un neghiob bătrân copiilor. Bătrânul şi-a spus, într-o bună zi, să scrie o carte care să îi amuze pe cei mari, asemănătoare celor care îi distrează pe copii. Mă îndoiesc că el îi cunoaşte înţelesul. Dacă o citeşti, te amuză, dar dacă ajungi să crezi în ea, viaţa ta o ia razna. — Acolo există o lume, am spus eu, ca bărbaţii aceia îndârjiţi şi neghiobi din filme. Şi ştiu că am să aflu o cale de a ajunge acolo. — Atunci, la revedere. S-a întors cu spatele; i-a aruncat lui Canan o privire care spunea „ţi-am zis eu“ şi tocmai când era pe punctul să plece, s-a oprit şi m-a întrebat: — Cum poţi să fii atât de sigur de viaţa aceea? — Pentru că, mi se pare mie, cartea deapănă povestea mea. Mi-a zâmbit prietenos, s-a răsucit pe călcâie şi a plecat. — Stai, nu pleca! i-am spus lui Canan. E iubitul tău ? — De fapt, te-a plăcut, a zis ea. Nu pentru el se teme, ci pentru mine şi pentru cei ca tine. — E iubitul tău ? Nu pleca până nu-mi spui totul! — Are nevoie de mine, a zis ea. Auzisem atât de des vorbele acestea în filme, încât i-am răspuns maşinal, cu emoţie, pe deplin încrezător în ceea ce spuneam : — Dacă mă părăseşti, mor. A surâs şi a intrat în sala 201, alături de ceilalţi studenţi. Am fost tentat o clipă să intru pe urmele lor la curs. Am 33

văzut, prin ferestrele largi ale sălii de clasă, care dădeau spre culoar, că găsiseră o bancă şi se aşezaseră amândoi în ea, printre alţi tineri îmbrăcaţi cu toţii în acelaşi fel de haine, verde pal şi cenuşii, şi în blugi. Aşteptau să înceapă ora, fără să vorbească între ei, când am văzut-o pe Canan că-şi dădea părul şaten pe după urechi, cu o m işcare uşoară din mână, şi încă o parte a inimii mele s-a topit şi s-a evaporat. împotriva a ceea ce se spune despre dragoste în filme, am plecat încotro mă purtau picioarele, cu sentimentul că eram un bicisnic. Ce gândeşte, oare, ea despre mine, ce culoare au pereţii din casa ei, ce vorbeşte cu tatăl ei, oare baia lor străluceşte de curăţenie, are fraţi sau surori, ce mănâncă la micul dejun, este, oare, iubita lui, dar atunci de ce m-a mai să ru ta t? Mica sală de clasă în care mă sărutase era goală. Am intrat în ea aşa cum ar fi intrat o oaste înfrântă, dar decisă să viseze în continuare la noi lupte. Zgomotul paşilor mei, care răsuna în clasa pustie, mâinile mele nevolnice şi vinovate, care desfăceau pachetul de ţigări, mirosul de cretă, lumina mai albă ca neaua. Mi-am rezemat fruntea de geam. Oare asta era noua viaţă în al cărei prag mă văzusem de dimi­ neaţă? Eram obosit de cele ce se petreceau în mintea mea, dar, cu toate acestea, aspirantul raţional la inginerie care încă mai dăinuia într-un ungher al acesteia nu contenea să facă socoteli: n-aveam chef să mă duc la curs, aşa că aveam să-i aştept pe ei să iasă, peste două ore. Două ore. Stăteam cu fruntea lipită de geamul rece, habar n-am câtă vreme trecuse, îmi era milă de mine, îmi plăcea să-mi fie milă de mine şi tocmai credeam că urmau să mi se umple ochii de lacrimi, când a pornit să se cearnă ninsoarea, purtată de adierea unui vânt uşor. Cât de liniştit era totul acolo, jos, pe povârnişul ce ducea spre Dolmabahçe1, printre platani şi castani î „Copacii nici nu ştiu că sunt copaci“, am cugetat eu. Dintre ramurile copleşite de zăpadă şi-au luat zborul nişte ciori. Le-am privit cu admiraţie. 1. Palat istanbulez aflat pe ţărmul vestic, european al Bosforului; a fost centrul administrativ al Imperiului Otoman în perioada 18531923. Palatul, în stil european, a fost construit de sultanul Abdülmecit în perioada 1842-1853. 34

M-am uitat îndelung la fulgii de zăpadă. Coborau din cer legănându-se uşor, se opreau, parcă nehotărâţi, suspendaţi într-un punct anume, îi urmăreau pe cei asemenea cu ei, şi în vreme ce stăruiau în această nehotărâre, se stârnea o pală nelămurită de vânt, care-i lua şi-i purta cu ea. Din vreme în vreme, câte un fulg de zăpadă rămânea o clipă nemişcat în aer, după ce se legănase, tot preţ de o clipă, în gol, pentru ca apoi să se întoarcă din cale şi să înceapă iar să se înalţe, de parcă s-ar fi dezis de ceva, de parcă s-ar fi răzgândit. Am văzut că nenumăraţi fulgi de zăpadă făcuseră cale întoarsă şi reveniseră în cer, fără să se aştearnă, de fapt, peste stratul de noroi, în parc, pe asfalt sau pe copaci. Cine să mai ştie, cine fusese atent la ei ? Cine băgase de seamă că acel colţ ascuţit al triunghiului care părea să se întindă în prelungirea parcului, mărginit de şosea, era îndreptat spre Kizkulesi1? Cine văzuse că brazii de pe marginea trotuarului se înclinaseră, cu desăvâr­ şită simetrie, de-a lungul a ani de zile, din pricina vântului de răsărit, alcătuind un octogon deasupra staţiilor de maxitaxi ? Cine îşi amintise, văzându-1 pe bărbatul care aştepta pe trotuar, cu o sacoşă roz de plastic în mână, că jumătate dintre bărbaţii Istanbulului umblau pe străzi cu asemenea pungi de plastic? Cine se gândea, neavând măcar habar cine eşti, la semnele presărate de tine, îngerule, în timp ce se uita la urmele lăsate de câinii flămânzi şi de oamenii ce adunau sticle goale de prin parcurile moarte ale oraşului, îngropate sub zăpadă şi cenuşă ? Oare în felul acesta urma să fiu eu martor la noua lume, pe care mi-o dezvăluise, ca pe o taină, cartea cumpărată de la taraba aflată acolo, pe trotuar, cu două zile în urm ă? Nu ochii, ci inima mea neliniştită a fost cea care a zărit mai întâi, pe acelaşi trotuar, în lumina din ce în ce mai 1. în traducere, „turnul fetei“, cunoscut în perioada greacă veche şi în perioada bizantină ca Turnul lui Leandru. A fost construit de generalul grec Alcibiades în anul 408 î.Hr., pentru a controla mişcările corăbiilor persane în zona Bosforului. A fost ulterior mărit şi refăcut de mai multe ori, atât în perioada bizantină, cât şi în cea otomană. 35

plumburie, prin ninsoarea care se înteţea necontenit, umbra lui Canan. Era îmbrăcată cu un palton violet, prin urmare inima mea remarcase paltonul fără ca eu să-mi fi dat seama de acest lucru. Alături de ea păşea, fără să lase nici o urmă pe zăpadă, ca un spirit rău, Mehmet, îmbrăcat cu o jachetă plumburie. îmi venea să alerg pe urmele lor, ca să-i prind din urmă. S-au oprit în locul unde cu două zile în urmă se aflau expuse cărţile şi au început să vorbească. Dincolo de felul în care vorbeau, se putea deduce, după mişcările pe care le schiţau cu mâinile, după aerul supărat al lui Canan şi după felul în care se dădea înapoi, că discutau în contradictoriu, ca nişte îndrăgostiţi cât se poate de obişnuiţi să facă acest lucru. Apoi iar au făcut câţiva paşi, şi iar s-au oprit. Eram foarte departe, dar îmi dădeam seama limpede, după atitudinea lor, după privirile trecătorilor, că de data aceasta gâlceava devenise şi mai aprinsă. Nici ea n-a durat mult. Canan s-a întors, a pornit înapoi către Taşkişla şi, în vreme ce venea spre mine, Mehmet a privit o clipă pe urmele ei, pentru ca apoi să-şi continue drumul către Taksim. Inima mea a luat-o iar razna. Atunci am văzut că omul cu sacoşa de plastic traversa strada, venind dinspre staţia de maxi-taxi de la Sarıyer, unde stătuse până atunci în aşteptare. Ochii mei, concen­ traţi asupra eleganţei paşilor frumoasei umbre cu palton violet, nu erau pregătiţi să-l ia în seamă pe cel ce trecea strada, dar în mişcările bărbatului cu sacoşa de plastic care traversa în fugă exista ceva care-ţi atrăgea luarea-aminte. ca o notă falsă într-o piesă muzicală. Ajuns la doi paşi de trotuar, a scos ceva din sacoşa roz, o armă, pe care a îndreptat-o spre Mehmet. Acesta l-a zărit şi el. Am văzut mai întâi că Mehmet se clătina pe picioare, câ fusese nimerit de glonte. Apoi am auzit zgomotul împuşcăturii După aceea am auzit un al doilea foc. Credeam că urm a să-l aud şi pe al treilea, dar Mehmet s-a împleticit şi a căzut Bărbatul a aruncat sacoşa de plastic şi a început să alerge spre parc. Canan continua să se apropie de mine cu aceiaşi paşi nefericiţi, fragili, mărunţi. Nu auzise focurile de arm ă. Un

camion plin cu portocale troienite s-a avântat, zgomotos şi vioi, în intersecţie. Părea că lumea revenise la viaţă. Am observat că în zonă staţiilor de maxi-taxi se stârnise o agitaţie. Mehmet se ridica de jos. Departe, pe povârniş, bărbatul alerga, fără sacoşa de plastic, ţopăind prin zăpada din parc asemenea unui clovn care vrea să-i facă pe copii să râdă şi coborând spre Stadionul İnönü, cu doi câini veseli şi jucăuşi pe urmele sale. Am luat-o la goană, am coborât, căci trebuia să-i ies în cale lui Canan şi s-o vestesc de cele întâmplate, dar m-am oprit, cu ochii la Mehmet, care se clătina pe picioare şi privea uimit în jurul lui. Cât am stat a şa? O vreme oarecare - multă vreme ?, până ce Canan a dat colţul de la Taşkişla şi a ieşit din raza mea vizuală. Am dat fuga, am coborât scările, am trecut printre poliţişti în civil, printre studenţi, printre oamenii de serviciu de la ieşire. Când am ajuns însă la poartă, Canan dispăruse fără urmă. Am luat-o în susul străzii, păşind grăbit, dar n-am zărit-o. Mai apoi, când am ajuns la intersecţie, n-am mai văzut nimic din ceea ce văzusem înainte şi nici n-am reuşit să vorbesc cu nimeni. Mehmet se făcuse nevăzut, după cum se făcuse nevăzută şi sacoşa de plastic pe care o aruncase bărbatul cu pistolul. Pe locul unde fusese rănit şi căzuse Mehmet, zăpada de pe trotuar se topise, amestecându-se cu noroiul. Tocmai treceau pe acolo un copil de vreo doi ani, cu o căciulă pe cap, şi mama lui, cochetă, frumoasă. — Unde a fugit iepurele, mamă, unde ? a întreba copilul. Am alergat, cuprins de îngrijorare, în cealaltă parte a străzii, către staţiile de maxi-taxi de la Sarıyer. Lumea se cufundase din nou în liniştea zăpezii şi indiferenţa copacilor. In staţie, doi şoferi, care semănau ca două picături de apă, s-au tot minunat de întrebările m ele: habar n-aveau de nimic. Nici vânzătorul de cafea cu mutră de tâlhar, care le oferea ceai, nu auzise focurile de armă, ca să nu mai spun că nici prin gând nu-i trecea să se mire. In ceea ce-1 priveşte pe omul de ordine din staţia de autobuz, care stătea cu fluierul în mână, acesta s-a uitat la mine de parcă aş fi fost vinovat că-i abăteam atenţia de la treaba pe care o avea de 37

făcut. Bradul de deasupra capului meu a fost năpădit d ciori. Am vârât, în ultimul moment, capul pe u şa unui max: taxi care tocmai pleca, am întrebat îngrijorat ce aveam d întrebat, iar o femeie în vârstă mi-a zis : — Mai adineaori, un băiat şi o fată au oprit un taxi şi a. urcat în el de acolo. Arăta cu degetul înspre Piaţa Taksim. Am fugit într-acolc ştiind prea bine cât de absurd era ceea ce faceam . Mă gân­ deam că rămăsesem cu desăvârşire singur pe lume în învăi măşeala din piaţă, printre vânzători, m aşini şi prăvălii Tbcmai mă pregăteam să intru în Beyoğlu12, când mi-a veni în minte să cobor în fugă dinspre Bulevardul Siraselviler spre Spitalul de Urgenţă, pentru a pătrunde apoi, ca ui bolnav care are nevoie de asistenţă grabnică, pe poarta de k Urgenţe şi a mă cufunda în mirosul de eter şi iod al locului Am văzut domni cu pantalonii sfâşiaţi ori suflecaţi, zăcân: în bălţi de sânge. Am văzut persoane cu indigestie şi altek otrăvite, cu chipuri vineţii, cărora li se făcuseră spălătur stomacale, care fuseseră întinse pe tărgi şi apoi lăsate afară în ninsoare, printre vasele de flori cu toarte, la aer curai I-am arătat drumul unui domn mai în vârstă, g ras şi distins care-1 căuta din uşă-n uşă pe medicul de gardă, ţinând ii podul palmei capătul unei sfori de rufe cu care-şi legas braţul cât putuse de strâns, ca să nu-1 răpună hemoragia I-am văzut pe nişte foşti prieteni de-ai mei care stăteai aşezaţi în faţa poliţistului de serviciu, după ce se tăiaseri amândoi cu acelaşi şiş, pentru a-1 uita apoi acasă, şi cart dădeau declaraţii spăsiţi, cerându-şi scuze că uitaseră cuţitu acasă, în vreme ce se încheia procesul-verbal. Mi-am aştepta rândul şi, înainte de a ajunge să-i întreb pe poliţişti ce ştiau am aflat de la asistente că în ziua aceea nu călcaseră p* acolo nici un student rănit şi nici o fată cu părul şaten. După aceea m-am abătut şi pe la Spitalul Municipal dii Beyoğlu şi am avut sentimentul că-i vedeam pe aceiaşi prieten care se înjunghiaseră între ei, pe aceleaşi fete sinucigaş* 1. Cartier select şi foarte monden din zona europeană a Istanbululu: 2. Arteră din zona Beyoğlu, paralelă cu celebra zonă de promenad; istiklâl Caddesi.

care băuseră tinctură de iod, pe aceiaşi ucenici care-şi prin­ seseră braţul la maşină sau degetul în ac, pe aceiaşi călători striviţi între vapor şi zidul debarcaderului. Am examinat cu atenţie registrele de internare, i-am dat o declaraţie - care n-a fost consemnată în scris - unui poliţist care intrase la bănuieli tocmai din pricina bănuielilor mele şi, după ce am tras în piept mireasma lavandei pe care o revărsa din belşug pe mâinile tuturor un tată fericit, care urca la etajul de sus, unde era maternitatea, m-am temut să nu izbucnesc în plâns. La asfinţit, am revenit la locul unde se petrecuse tără­ şenia. Am trecut printre maxi-taxiuri şi am intrat în părculeţ. Ciorile s-au bulucit mai întâi furioase deasupra capului meu, pentru ca apoi să se ascundă printre ramurile copacilor şi să mă cerceteze de departe. Poate că eram înconjurat de zgo­ motul oraşului, dar aşa cum stăteam, retras într-un colţ, ca un ucigaş care înjunghiase pe cineva, nu îmi ajungea la urechi decât tăcerea. în zare se vedeau luminile aprinse, galben pal, ale sălii de curs în care mă sărutase Canan; probabil că acolo orele continuau. Copacii, a căror dezolare mă mirase de dimineaţă, redeveniseră nişte grămezi de scoarţă, masive şi neiertătoare. Am păşit, mai departe, bătă­ torind zăpada care-mi intra în încălţări, şi am găsit urmele bărbatului care alergase prin zăpadă cu patru ore în urmă, ţopăind ca un clovn fericit, cu mâna eliberată de sacoşa de plastic. Spre a mă convinge de existenţa urmelor, le-am urmărit până în josul pantei, am făcut cale întoarsă şi, în vreme ce urcam din nou, am constatat că urmele de picioare ale bărbatului care se descotorosise de sacoşa de plastic se amestecaseră de multă vreme cu urmele picioarelor mele. In acest răstimp, dintre tufişuri s-au ivit nişte câini întu­ necaţi, la fel de vinovaţi, la fel de martori ca mine, care au rupt-o la fugă, speriaţi. M-am oprit o clipă şi am privit cerul; era la fel de întunecat ca zăvozii. In vreme ce cinam cu mama, acasă, m-am uitat la tele­ vizor. Ştirile de pe ecran, veştile despre oameni, crime, acci­ dente, incendii şi atentate, difuzate la răstimpuri, mi se păreau îndepărtate şi de neînţeles, ca nişte valuri de furtună pe un crâmpei de mare ivit deodată dintre munţi. Cu toate acestea, înlăuntrul meu continua să palpite dorinţa de a *

39

face parte din marea aceea plumburie, pierdută în zare, & a mă afla „acolo“. Nimeni nu a pomenit, la televizorul îr alb-negru, a cărui imagine se vălurea uşor din pricina anten* prost fixate, de vreun student rănit cu focuri de armă. După masă, m-am închis în camera mea. C artea rămasa deschisă pe masă, aşa cum o lăsasem eu, era a şe z a tă în aşa fel încât m-am speriat de ea. în chemarea cărţii, în dorinţa mea de a reveni la ea, de a mă dărui ei pe de-a-ntreguj sălăşluia un fel de forţă elementară. Socotind că n-am să mă mai pot stăpâni, am ieşit. Am mers pe străzile pline de noroi şi zăpadă, până la mare. întunecimea acesteia mi-a dat tărie. Abia revenit acasă, m-am aşezat la m asă, susţinut de această putere, şi am înfruntat plin de curaj lum ina care se revărsa din carte, de parcă mi-aş fi lăsat trupul în voia une forţe sacre. La început, lumina nu era puternică, dar, pe măsură ce citeam cuvintele scrise acolo, pe m ăsură ce răsfoiau paginile, a ajuns să mă învăluie într-atât, încât am simţit că întreaga mea existenţă se spulbera. Am citit pân ă dimi neaţa, cu o dorinţă irezistibilă de viaţă şi de evadare, sim ţind în stomac un soi de durere pricinuită de nerăbdare ş: emoţie.

40

3 Mi-am petrecut zilele următoare căutând-o pe Canan. Nu s-a arătat la Taşkişla nici a doua, nici a treia zi, nici după aceea. La început socoteam că absenţa ei era de înţeles, mă gândeam că urma să apară, dar vechea lume începea, treptat-treptat, să-mi fugă de sub picioare. Eram obosit de atâta căutare, de atâtea priviri cercetătoare, de atâtea spe­ ranţe ; eram îndrăgostit până peste poate şi, mai mult, sub înrâurirea cărţii pe care o reciteam seară de seară, până către dimineaţă, mă simţeam nemărginit de singur. îmi dădeam seama, plin de amărăciune, că lumea noastră se alcătuia dintr-o înşiruire de imagini, dintr-o alcătuire de semne greşit tălmăcite, dintr-o seamă de obişnuinţe de­ prinse orbeşte, că adevărata lume şi adevărata viaţă erau cuprinse în ele, sau poate că se aflau în afara lor, dar foarte aproape de ele. Pricepusem că nimeni altcineva în afară de Canan nu avea să-mi arate calea pe care trebuia s-o urmez. Am citit cu băgare de seamă toate gazetele, toate supli­ mentele municipalităţii, toate săptămânalele care reiat în detaliu crime politice, crime obişnuite, săvârşite la be accidente sângeroase, incendii, dar n-am dat de nici udfc După ce mă cufundam în carte toată noaptea, mă d u c ^ K către prânz, la Taşkişla, umblam pe culoare cu g â n d \|H | poate aveam să o întâlnesc, că poate tocmai venise, treC€fH| din vreme în vreme pe la cantină, urcam scările, cobori(| scările, mă opream în curte şi mă tot uitam în jur, stră» băteam biblioteca, treceam printre coloane, zăboveam în uşa sălii în care mă sărutase, intram la câte un curs - dacă aveam destulă răbdare, ca să-mi mai treacă vremea - şi ieşeam din sală pentru a mai repeta o dată turul dinainte. 41

face parte din marea aceea plumburie, pierdută în zare, de a mă afla „acolo“. Nimeni nu a pomenit, la televizorul în alb-negru, a cărui imagine se vălurea uşor din pricina antenei prost fixate, de vreun student rănit cu focuri de arm ă. După masă, m-am închis în camera mea. C artea rămasa deschisă pe masă, aşa cum o lăsasem eu, era a şe z a tă în aşa fel încât m-am speriat de ea. în chemarea cărţii, în dorinţa mea de a reveni la ea, de a mă dărui ei pe de-a-ntregul, sălăşluia un fel de forţă elementară. Socotind că n-am să mă mai pot stăpâni, am ieşit. Am mers pe străzile pline de noroi şi zăpadă, până la mare. întunecimea acesteia mi-a dat tărie. Abia revenit acasă, m-am aşezat la m asă, susţinut de această putere, şi am înfruntat plin de curaj lum ina care se revărsa din carte, de parcă mi-aş fi lăsat trupul în voia unei forţe sacre. La început, lumina nu era puternică, dar, pe măsură ce citeam cuvintele scrise acolo, pe măsură ce răsfoiam paginile, a ajuns să mă învăluie într-atât, încât am sim ţit că întreaga mea existenţă se spulbera. Am citit pân ă dimi­ neaţa, cu o dorinţă irezistibilă de viaţă şi de evadare, sim­ ţind în stomac un soi de durere pricinuită de nerăbdare şi emoţie.

40

3 Mi-am petrecut zilele următoare căutând-o pe Canan. Nu s-a arătat la Taşkişla nici a doua, nici a treia zi, nici după aceea. La început socoteam că absenţa ei era de înţeles, mă gândeam că urma să apară, dar vechea lume începea, treptat-treptat, să-mi fugă de sub picioare. Eram obosit de atâta căutare, de atâtea priviri cercetătoare, de atâtea spe­ ranţe ; eram îndrăgostit până peste poate şi, mai mult, sub înrâurirea cărţii pe care o reciteam seară de seară, până către dimineaţă, mă simţeam nemărginit de singur. îmi dădeam seama, plin de amărăciune, că lumea noastră se alcătuia dintr-o înşiruire de imagini, dintr-o alcătuire de semne greşit tălmăcite, dintr-o seamă de obişnuinţe de­ prinse orbeşte, că adevărata lume şi adevărata viaţă erau cuprinse în ele, sau poate că se aflau în afara lor, dar foarte aproape de ele. Pricepusem că nimeni altcineva în afară de Canan nu avea să-mi arate calea pe care trebuia s-o urmez. Am citit cu băgare de seamă toate gazetele, toate supli­ mentele municipalităţii, toate săptămânalele care relatau în detaliu crime politice, crime obişnuite, săvârşite la beţie, accidente sângeroase, incendii, dar n-am dat de nici un fir. După ce mă cufundam în carte toată noaptea, mă duceam, către prânz, la Taşkişla, umblam pe culoare cu gândul că poate aveam să o întâlnesc, că poate tocmai venise, treceam din vreme în vreme pe la cantină, urcam scările, coboram scările, mă opream în curte şi mă tot uitam în jur, străbăteam biblioteca, treceam printre coloane, zăboveam în uşa sălii în care mă sărutase, intram la câte un curs - dacă aveam destulă răbdare, ca să-mi mai treacă vremea - şi ieşeam din sală pentru a mai repeta o dată turul dinainte. 41

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să o caut, să o aştept şi să recitesc, noapte de noapte, cartea. După o săptămână, am încercat să intru în vorbă cu colegii ei de an. De fapt, presupuneam că, la fel ca Mehmet, nu avea foarte mulţi prieteni. Am dat de vreo doi inşi care ştiau că Mehmet facea scriptele şi era, totodată, paznic de noapte la un hotel din apropiere de Taksim, că locuia acolo, dar nimeni nu-mi putea spune de ce nu mai venea pe la Taşkişla. 0 fată deloc prietenoasă, ba chiar ostilă, mi-a spus că fusese colegă de liceu cu Canan şi că aceasta locuia în Nişantaşı1. O alta, care-mi spusese că lucrau până dimi­ neaţa ca să-şi termine proiectele, mi-a mai dezvăluit despre Canan că avea un frate mai mare, chipeş şi foarte manierat, care lucra cu tatăl e i; părea să fie interesată m ai degrabă de fratele mai mare decât de Canan. I-am obţinut adresa, dar nu de la ea, ci de la secretariat, pretextând că voiam să le trimit colegilor mei felicitări de Anul Nou. Citeam cartea în fiecare noapte, până dim ineaţa, până când mă lăsau ochii de durere şi nesomn. Uneori, în răstimpul acestor lecturi, aveam impresia că lumina care mi se reflecta pe faţă era atât de puternică, atât de strălucitoare, încât mă gândeam că nu numai sufletul şi trupul, aşezat la m asă, mi se dezintegrau şi se făceau nevăzute, ci că, odată cu lumina care ţâşnea din carte, tot ceea ce făcea ca eu să fiu „euwera nimicit. Vedeam atunci aievea că aveam şi eu un loc în lumea aceea învăluită în lumina care se tot întindea, ajun­ gând să mă cuprindă şi pe mine, asemenea unei raze care se strecoară mai întâi la suprafaţa pământului printr-o crăpătură, pentru că mai apoi să prindă puteri şi să crească necontenit, îmbrăţişând totul. Mă închipuiam o clipă întâlnindu-mă cu Canan pe străzile acelui ţinut, ai cărui oameni curajoşi şi noi, ai cărui copaci fără moarte, ale cărui oraşe dispărute le vedeam cu ochii minţii, şi îmbrăţişându-mă cu ea. într-o seară, către sfârşitul lunii decembrie, m-am dus în cartierul lui Canan - în Nişantaşı. Am rătăcit îndelung, 1. Cartier select al Istanbulului, evocat frecvent în romanele lui Orhan Pam uk; este, de altfel, cartierul în care s-a născut scriitorul şi în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.

nehotărât, pe bulevardul principal, printre vitrine viu lumi­ nate cu prilejul Anului Nou şi printre femei cochete, care reveneau cu copiii acasă de la cumpărături, mi-am omorât vremea privind galantarele comercianţilor de sandviciuri, de ziare şi reviste, de dulciuri şi de îmbrăcăminte, ale căror prăvălii se deschiseseră de curând. La vremea când se închideau magazinele şi se goleau străzile, am sunat la uşa unui apartament aflat pe o stradă lăturalnică. Mi-a deschis o servitoare; am spus că eram coleg de an cu C an an ; s-a dus înăuntru; de la un televizor deschis se auzea un discurs politic ; mi-au ajuns la ureche şoapte. Apoi a venit tatăl ei - un bărbat înalt, îmbrăcat cu o cămaşă albă, care avea în mână un şervet alb ca zăpada şi m-a poftit înăuntru: o mamă curioasă şi sulemenită, chi­ peşul frate mai mare şi o m asă întinsă, cu cel de-al patrulea scaun, gol. La televizor se transmiteau ştirile. Am spus că eram coleg de an cu Canan, la arhitectură, că nu mai venea la şcoală, că noi, toţi colegii, eram nedumeriţi, că aceia care dăduseră telefoane nu primiseră răspunsuri satisfăcătoare şi, mai cu seamă, că aveam o temă la statică, pe care eram nevoit să o termin şi pe care eram obligat să o recuperez de la ea, motiv pentru care îmi ceream scuze. Aşa cum stăteam, cu paltonul spălăcit al răposatului meu tată atârnând pe braţul stâng, trebuie să fi arătat ca un lup ursuz înfăşurat într-o blană de miel decolorată. — Pari a fi un copil bun, băiete, a început tatăl lui Canan. Mi-a spus că avea să vorbească deschis cu mine. Mă ruga, totodată, să răspund sincer la întrebările pe care urma să mi le pună. Aveam oare afinităţi cu vreo mişcare politică, de stânga ori de dreapta, religioasă ori socialistă ? Nu î Aveam vreo legătură cu organizaţiile politice din universitate ori din afara ei ? Nu, nu întreţineam nici un fel de legături de acest fel. S-a lăsat tăcerea. Sprâncenele mamei s-au ridicat a încu­ viinţare şi a tandreţe. Ochii tatălui, de culoarea mierii, ca şi ochii lui Canan, au rătăcit asupra frânturilor de imagini de la televizor, s-au îndreptat, trecător, spre ţinuturi îndepăr­ tate, imaginare, pentru a reveni apoi asupra mea, de parcă ar fi decis ce anume aveau de făcut. 43

Canan plecase de acasă - dispăruse. D ar poate că ^ dispăruse în întregime. Dădea telefon o d ată la două-trei zile din câte un oraş îndepărtat, dacă era să te iei după vuietul care se auzea în receptor, le spunea să nu-şi facă griji în privinţa ei pentru că era bine şi închidea imediat telefonul, fără să ţină seama de întrebările şi de insistenţele tatălui ori de rugăminţile stăruitoare ale m am ei ei, fără să le spună mai mult. Dată fiind situaţia, erau îndreptăţiţi să se neliniştească la gândul că fata lor era folosită în afacerile obscure ale cine ştie cărei organizaţii politice. Se gândiseră să înştiinţeze poliţia, dar pentru că avuseseră întotdeauna încredere în inteligenţa lui Canan, pentru că erau încre dinţaţi de faptul că avea să-şi revină şi să scape singură die beleaua în care intrase, n-o făcuseră. Rugăm intea mamei ei ale cărei priviri mă cercetaseră cu de-amănuntul, de la haine la păr, de la amintirea moştenită de la tata, pe care o lăsasem pe spătarul unui fotoliu, până la încălţări, rugăm intea pe care o formula, aşadar, pe un ton plângăreţ era să le dezvălui neîntârziat dacă eram în posesia vreunei informaţii oarecare, ori dacă intuiam ceva de natură să limpezească situaţia. Am făcut o mutră mirată şi le-am spus „nu, vă rog, n-am nici cea mai vagă idee, nu pot să fac nici un fel de presu­ puneri“. Am rămas cu toţii încremeniţi pe moment, uitându-ne la farfuria cu plăcintă şi la salata de morcovi de pe masă Chipeşul frate mai mare, care intra şi ieşea mereu din cameră, mi-a spus, cerându-şi scuze, că nu izbutise să dea de tema aceea neterminată. Am sugerat că, poate, dacă m-aş fi uitat eu prin camera ei, aş fi putut-o găsi, dar, în loc să-mi dea voie să intru în dormitorul fetei lor dispărute, s-au mulţumit să-mi arate locul ei gol de la masă, fără să insiste prea mult să mă aşez. Eram un îndrăgostit care-şi avea m ândria lui aşa că i-am refuzat. Dar am regretat mai apoi, când am văzut, în vreme ce ieşeam din cameră, o fotografie înrămată aşezată pe pian. în fotografie, Canan, la vârsta de nouă ani surâdea nedefinit alături de tatăl şi de mama ei, cu părui prins în cozi, cu o privire de copil melancolic, îmbrăcată într-un costum simpatic de îngeraş, cu aripioare, de inspiraţie occidentală, confecţionat probabil pentru vreo piesă în care jucase la şcoala primară.

Cât de neprietenoasă şi de rece era noaptea, cât de nemi­ loase erau străzile întunecate! Am înţeles, într-o străful­ gerare, de ce se înghesuiau aşa unii în alţii câinii vagabonzi, care rătăceau în haite. Am trezit-o cu afecţiune pe mama, care adormise în faţa televizorului, am mângâiat-o pe gâtul ofilit, i-am simţit parfumul şi mi-am dorit să mă îmbră­ ţişeze. Am simţit, încă o dată, că adevărata mea viaţă urma să înceapă foarte curând, de îndată ce aveam să mă închid la mine în cameră. Am citit cartea. Am citit cartea cu veneraţie, plecându-mă în faţa ei, dorindu-mi să mă răpească de acolo şi să mă poarte spre alte meleaguri. în faţa mea au răsărit tărâmuri noi, oameni noi, imagini noi. Am văzut nori învăpăiaţi, mări întunecate, copaci violeţi, valuri stacojii. Apoi, aşa cum se întâmplă în unele dimineţi de primăvară când se arată soarele după ploaie, iar blocurile murdare, străzile blestemate, feres­ trele moarte par să şovăie şi să se descătuşeze pe neaştep­ tate, reveriile nedesluşite adunate în ochiul minţii mele s-au desferecat încetul cu încetul, trezite de zvonul propriilor paşi optimişti şi încrezători, şi m-am întâlnit cu dragostea, într-o lumină pură ca neaua. Avea în braţe un copil m ic: era fata pe care o zărisem în fotografia înrămată de pe pian. Fata s-a uitat la mine, zâmbind; poate că intenţiona să-mi spună ceva, sau poate că-mi spusese, dar n-o auzisem eu. M-a încercat un sentiment trecător de neputinţă. O voce dinlăuntrul meu îmi spunea că n-aveam să fac parte nicio­ dată din fotografia aceea minunată şi i-am dat dreptate, mâhnit. în aceeaşi clipă, inima mi-a fost cuprinsă de remuşcare. Am văzut atunci, îndurerat, că amândoi, fata şi copilul, se făceau nevăzuţi, într-un fel de stranie mişcare ascendentă. Aceste reverii au deşteptat deodată în mine o asemenea groază, încât mi-am ferit temător faţa de carte, de parcă aş fi vrut să mă apăr de lumina care se revărsa din ea, aşa cum făcusem în ziua în care o citisem pentru prima oară. Am remarcat cu tristeţe tăcerea care domnea în camera mea, senzaţia de tihnă pe care mi-o transmitea masa, calmul care-mi stăpânea mâinile, am băgat de seamă că toate lucru­ rile mele - foarfecă, pachetul de ţigări, cărţile de şcoală 45

precum şi trupul, aşezat pe scaun, între draperii şi pat rămăseseră aici, într-o altă viaţă. îmi doream ca trupul meu, căruia îi percepeam căldura şi pulsul, să se îndepărteze de lume, însă pe de altă parte auzeam zgomotele interioare ale blocului, iar de undeva de departe, de afară, strigătul bragagiului, şi aveam sentimentul că faptul de a sta şi a citi o carte aici, în lum ea aceasta, în puterea nopţii - faptul de a exista în clipa aceasta - este ceva suportabil. Am ascultat o vreme zvonurile care răzbăteau până la mine: claxoanele maşinilor aflate la mare depărtare, lătratul câinilor, un vânt abia perceptibil, conver­ saţia dintre doi bărbaţi care treceau pe strad ă („de-acum, e deja mâine dimineaţă“, a zis unul dintre ei), precum şi zgo­ motul unuia dintre trenurile acelea lungi de m arfa, care se înstăpânise deodată peste toate sunetele nopţii. L a un mo­ ment dat, după multă vreme, când mi se părea că totul urma să se lichefieze într-o tăcere absolută, în faţa ochilor mei s-a ivit brusc o vedenie şi am înţeles cum lucrase cartea asupra duhului meu. Aşa cum stăteam, cu chipul îndreptat spre lumina care se revărsa din carte, aveam sentimentul că sufletul mi-era ca pagina imaculată a unui caiet deschis. Aşa se făcea că fusese înrâurit temeinic de ceea ce scria acolo. M-am întins, din locul în care stăteam, şi am scos un caiet din sertar. Era un caiet studenţesc cu pătrăţele, cum­ părat pentru cursul de statică cu câteva săptăm âni înaintea întâlnirii cu cartea, dar încă nu îl folosisem. L-am deschis la prima pagină, am tras adânc în piept mirosul de hârtie curată, albă, mi-am luat stiloul şi am început să scriu, frază cu frază, tot ceea ce îmi spunea cartea. După ce scriam o frază, treceam la următoarea, pe care o aşterneam în scris după cea precedentă. Când cartea a trecut la un paragraf nou, am început şi eu un paragraf nou şi, după un timp, am văzut că scrisesem în caiet cuvintele acelui p aragraf întoc­ mai aşa cum erau ele în carte. în felul acesta, scriind paragraf după paragraf şi paragraf după paragraf, reînviam, o dată şi încă o dată, ceea ce îmi spunea cartea. După câtăva vreme, am ridicat capul de pe paginile pe care le scriam şi am stat să mă uit ba la carte, ba la caiet. Eu eram cel care scrisese

în caiet, dar ceea ce scrisesem era aidoma cu ceea ce scria în carte. Gândul acesta mi-a plăcut atât de mult, încât am început să fac acelaşi lucru seară de seară, ţinând-o aşa până în zori. Nu mă mai duceam deloc la ore. De cele mai multe ori rătăceam pe culoare fără să-mi pese deloc de cursuri, ase­ menea cuiva care fuge de propriul suflet, mă mai duceam o dată la cantină, apoi la ultimul etaj, apoi la bibliotecă, apoi prin sălile de curs, apoi iar la cantină, fără să mă opresc o clipă, şi de flecare dată când vedeam că fata pe care o cău­ tam nu se afla acolo sufeream, cuprins de o durere profundă, care-mi sfredelea măruntaiele. Pe măsura trecerii timpului, m-am obişnuit cu durerea din măruntaie şi am izbutit să trăiesc cu ea sau, cel puţin, să o controlez. Poate că mersul acela alert îmi era de folos la ceva, la fel ca şi fumatul, dar ceea ce conta era mai cu seamă posibilitatea de a descoperi lucruri mărunte, cu care să îmi trec vremea - o istorioară spusă de cineva, un creion nou, violet, sentimentul de sfâşiere sugerat de copacii zăriţi pe fereastră, o faţă necunoscută, oarecare, pe care o zăream deodată pe stradă; toate acestea mă ajutau, deşi pentru scurtă vreme, să nu conştientizez suferinţa pricinuită de nerăbdare şi singurătate, care mi se răspândise în tot corpul. Când intram într-un loc unde aş fi putut-o întâlni pe Canan, ca de pildă la cantină, nu epuizam într-o clipă toate posibilităţile oferite de locul respectiv, privind nerăbdător în toate părţile, ci mă uitam mai întâi înspre colţul în care flecăreau nişte fete îmbrăcate în blugi, cu ţigări în mâini, pentru ca, în vreme ce făceam acest lucru, să îmi imaginez că ea stătea undeva mai încolo, în spatele meu. După puţină vreme începeam să cred cu atâta tărie în această fantezie, încât, ca să nu piară, nici măcar nu mă întorceam să mă uit, ci îi treceam îndelung în revistă pe cei postaţi la coada din faţa casei şi pe cei care şedeau la masa la care îmi pusese Canan cartea în faţă, cu două săptămâni în urmă, şi astfel mai câştigam câteva secunde de fericire, în cursul cărora năluca ei fierbinte se unduia în spatele meu, pentru a crede cu şi mai multă tărie în vedenia mea. Când mă întorceam şi vedeam că ea nu era acolo, după cum nu era nici vreun alt 47

lucru care să-mi indice prezenţa ei, în locul acelei plăsmuiri care mi se răspândise încet în vene, ca un fluid nespus de plăcut, se strecura o otravă care-mi sfârteca tot stomacul Am auzit şi am citit de foarte multe ori că dragostea este o suferinţă folositoare. în acele zile dădeam adeseori peste asemenea vorbe goale care-şi găseau, de cele m ai multe ori, locul în cărţile de ghicit, în imediata apropiere a zodiacelor din ziare ori în paginile consacrate „casei, fam iliei şi feri­ cirii“, printre fotografii cu salate şi reţete pentru felurite creme. Pentru că sentimentele jalnice de sin gurătate şi gelo­ zie pe care le încercam din pricina durerii care-mi sfredelea stomacul mă rupseseră într-atât de mult de oameni şi roă făceau să trăiesc o asemenea disperare, încât începusem sä caut sprijin, pentru a le domoli, nu numai prin rubricile de astrologie ale ziarelor şi revistelor, ci şi urm ând alte câteva semne: dacă numărul treptelor care duc la etajul de sus este fără soţ, Canan este la etajul de sus... dacă pe u şa asta iese mai întâi o femeie, o să o văd pe Canan... dacă trenul pleacă până ajung eu să număr până la şapte, o să mă găsească şi o să-mi vorbească... dacă sar eu primul de pe vaporul ajuns la chei, Canan vine astăzi. Eu am fost primul care a sărit de pe vapor pe chei. Nu am călcat deloc pe spaţiile dintre dalele de pe trotuar. La cafenea am ajuns, pe drept cuvânt, la concluzia că numărul dopurilor de la sticlele de suc, aruncate pe jos, era fără soţ Am băut ceai în tovărăşia unui ucenic la sudură, care purta un pulover mov, de aceeaşi culoare cu paltonul. Am avut norocul de a izbuti să-i scriu numele cu literele de pe plă­ cuţele de înmatriculare ale primelor cinci taxiuri întâlnite în cale. Am reuşit să intru şi să ies din pasajul subteran de la Karaköy ţinându-mi răsuflarea. M-am dus în Nişantaşı, m-am uitat la case şi am numărat, fără să mă încurc deloc, până la nouă mii de ferestre. Am pus capăt oricărei prietenii cu cei care habar nu aveau că numele ei însemna deopotrivă „iubită“ şi „Dumnezeu“1. Am decorat invitaţiile de nuntă pe care le-am tipărit în minte, având grijă ca numele noastre 1. Sens dobândit de cuvântul canan în limbajul simbolic folosit de mistica islamică (sufismul).

să rimeze cu un catren elegant, de felul celor strecurate în ambalajele caramelelor numite Viaţa cea nouă. Vreme de o săptămână am izbutit să aproximez noapte de noapte, la ora trei fix, numărul ferestrelor luminate pe care le zăream de la fereastra mea, fără a depăşi m aija de eroare de cinci la sută pe care mi-o cunoşteam deja. Am găsit treizeci şi nouă de persoane cărora le-am recitat, de la coadă la cap, următorul vers scris de Fuzuli1: „Dacă dispare iubita2, sufletul îşi pierde rostul.“ Am telefonat ca să întreb de ea de exact douăzeci şi opt de ori, folosindu-mă de voci şi identităţi diferite, şi n-a fost zi în care să mă întorc acasă fără să fi pronunţat de treizeci şi nouă de ori numele ei, folosindu-mă de literele pe care le zăream în anunţurile ori în afişele de pe ziduri, în alcătuirea firmelor de neon care se aprindeau şi se stingeau necontenit, în vitrinele vânzătorilor de döner3, ale vânzătorilor de bilete la loterie şi ale farmaciilor. Dar Canan n-a venit. Odată, pe când mă întorceam acasă în puterea nopţii, după ce dublasem toate jocurile de-a numărătoarea pe care le înjghebam, după ce câştigasem, răbdător, toate bătăliile cu cifre şi întâmplări fericite care urmau să mi-o apropie pe Canan, aşa încât să rămână parte a speranţelor mele, am văzut din stradă lumina aprinsă la mine din cameră. Mama ori fusese cuprinsă de îngrijorare pentru că întârziasem, ori căuta ceva, dar în mintea mea a prins contur o cu totul altă imagine. Mi-am închipuit că acolo, în camera mea, ale cărei ferestre luminate se zăreau drept în faţă, mă aflam, aşezat la masă, chiar eu. Mi-am închipuit acest lucru cu atâta intensitate, cu atâta tărie, încât am avut o clipă senzaţia că-mi zăresc capul în faţa porţiunii de perete, de un alb murdar, care se întrezărea printre draperii, chiar alături de veioza a cărei culoare portocalie o puteam distinge cu uşurinţă. 1. Poet otoman (1494?-1556), autor al mai multor opere populare în spaţiul turcie, redactate în turca azeră, în persană şi în arabă. 2. în turcă, canan - numele principalului personaj feminin al romanului. 3. Formula cea mai răspândită de kebap. 49

Sentimentul de libertate care s-a născut în mine în acea clipă, ca o străfulgerare, m-a zguduit atât de puternic, încât m-am pierdut cu firea. Totul era atât de sim plu, mi-am spus în sinea mea: persoana din cameră, la care m ă uitam prin ochii altuia, trebuia să rămână în acea camera. Eu, în schimb, trebuia să fug de casa, de lucrurile mele, de parfum ul mamei, de pat şi de propriul trecut, care număra douăzeci şi doi de ani. Aveam să încep o viaţă nouă tocmai părăsindu-m i ca­ mera, pentru că Canan şi tărâmul acela nu se aflau atât de aproape încât să le pot da de urmă plecând dim ineaţa şi revenind seara. Când am intrat în camera mea, m-am u itat la pat, la celelalte cărţi aflate pe colţul mesei, la revistele cu femei goale pe care nu le mai frunzărisem pentru că nu mă mai puteam masturba de când o văzusem pe Canan, la cartuşul de ţigări pe care îl pusesem pe calorifer ca să se usuce, la mărunţişul azvârlit într-o farfurie, la breloc, la dulapul a cărui uşă rămânea mereu întredeschisă, la obiectele care mă legau de vechea mea lume, de parcă m-aş fi uitat la lucrurile altuia, şi am priceput că trebuia să fug de acolo, să plec. Mai târziu, în vreme ce citeam şi transcriam cartea, am simţit că tot ceea ce citeam şi transcriam era semnul unei mişcări ce se petrecea în adâncurile lumii. Ca şi cum n-ar fi trebuit să mă aflu într-un loc anume, ci pretutindeni. Ca­ mera mea era însă un loc anume, nu era „pretutindeni“ ! De ce să mă duc dimineaţă la Taşkişla, mi-am zis, pentru că ea n-o să vină acolo! Mai erau si alte locuri în care nu avea să se arate Canan; n-aveam să mai trec pe acolo, căci le colin­ dasem zadarnic. De acum înainte aveam să mă duc doar acolo unde avea să mă poarte cartea. Acolo se aflau, pe­ semne, atât Canan, cât şi viaţa cea nouă. Prin urmare, în vreme ce scriam ceea ce istorisea cartea, asupra sufletului meu şi-a pus încet-încet pecetea conştiinţa locurilor în care urma să mă duc şi am simţit, fericit, că deveneam treptat un cu totul alt om. După multă vreme, când mi-am aruncat ochii asupra paginilor pe care le isprăvisem de scris, ase­ menea unui călător mulţumit de drumul pe care apucase, am văzut cu limpezime cine era omul acela nou în care eram pe cale să mă prefac.

Persoana aşezată la masă, care transcria cartea In caiet frază cu frază şi care, pe măsură ce scria, intuia încotro ducea drumul ce-1 purta spre viaţa mult căutată, eram eu. Eu eram persoana care citise o carte, căreia i se schimbase întreaga viaţă, care se îndrăgostise, care simţea că urma să pornească pe calea ce ducea spre o nouă viaţă. Eu eram persoana căreia îi bătuse mama la uşă înainte de culcare, pentru a-i spune „scrii până către dimineaţă - măcar nu mai fumaM. Eu eram cel care se ridica de la masă, la ora la care încetau sunetele nopţii, iar în mahala nu se mai auzeau decât urletele haitelor de câini în depărtare, şi care se uita, pentru ultima oară, la cartea pe care o citea de săptămâni întregi, la paginile caietului pe care-1 umpluse, înrâurit de ea. Eu eram cel care îşi lua de sub ciorapi, din fundul dulapului, economiile, care se oprea la uşa camerei mamei sale, fără să fi stins lumina din camera lui, şi care asculta cu dragoste respiraţia ce răzbătea dinăuntru. Eu eram, o, îngerule, cel care fugea din propria-i casă, cu mult după miezul nopţii, de parcă ar fi fugit din casa altuia, care se strecura şi se facea nevăzut pe străzile întunecate, ca un străin temător. Eu eram cel care se uita de pe trotuar la ferestrele luminate ale propriei camere, cu ochii în lacrimi, copleşit de sentimentul singurătăţii, de parcă s-ar fi uitat la viaţa frântă şi sleită a altuia. Eu eram cel care alerga plin de avânt către noua viaţă, ascultând cum răsunau în tăcere paşii săi hotărâţi. In cartier nu erau aprinse decât luminile palide din casa unchiului Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate. Am urcat repede pe zidul grădinii şi am văzut-o, printre draperiile întredeschise, pe tanti Ratibe, soţia lui, care stătea jos şi fuma, învăluită în lumina slabă. Cutezătorul erou al unuia dintre basmele pe care ni le spunea în copilărie unchiul Rıfkı, plecat pe urmele Tărâmului de Aur, păşea şi el, ca şi mine, pe străzile triste ale copilăriei lui, ascultând cu ochii în lacrimi chemarea uliţelor întunecate, vuietul meleaguri­ lor îndepărtate, foşnetul copacilor nevăzuţi. Am păşit înlă­ crimat în inima nopţii, îmbrăcat cu paltonul răposatului meu tată, care ieşise la pensie de la Căile Ferate ale Statului. 51

Noaptea m-a ascuns, noaptea m-a ocrotit, noaptea mi-a arătat calea. Am pătruns ca un paralitic în m ăruntaiele uşor tremurătoare ale oraşului, pe străzile largi de beton care deveniseră, deodată, nemăsurat de rigide, pe bulevardele de neon zgâlţâite de gemetele camioanelor cu lapte, pâine, con­ serve şi tâlhari. Am binecuvântat tomberoanele de gunoi deschise, care îşi revărsau mizeria pe trotuarele umede, ce reflectau lumina ; le-am cerut lămuriri despre drum copa­ cilor înspăimântători, care nu aveau deloc un aer inocent; le-am făcut cu ochiul concetăţenilor mei care încă mai soco­ teau pe la felurite case de m arcat; m-am ferit de poliţiştii care stăteau de pază pe la porţile secţiilor de p o liţie; le-am zâmbit cu tristeţe beţivanilor, oamenilor străzii, celor fără credinţă şi celor fără de ţară, care habar n-aveau de scân­ teierea noii vieţi; am schimbat priviri negre ca smoala cu şoferii taxiurilor garnisite cu pătrăţele care se vârau uşor în mine, ca nişte păcătoşi atinşi de nesomn, în tăcerea răspândită de luminile roşii ale semafoarelor ce clipeau fără r ă g a z ; nu m-am lăsat amăgit de femeile frumoase care-mi zâmbeau din reclamele de săpun atârnate pe ziduri; nu am crezut nici în bărbaţii arătoşi din reclamele pentru ţigări, nici în statuile lui Atatürk, nici în gazetele zilei urm ătoare, la care se îmbulzeau beţivii si insomniacii, nici în insul care lucra la Loteria Naţională şi în prietenul iui care mi-a spus, facându-mi un semn cu mâna, „ia loc, băiete !w, într-una dintre cafenelele acelea deschise de cu noapte, în care amândoi îşi beau ceaiul. Miasmele profunde ale oraşului în putrefacţie m-au purtat către autogâri în care mirosea a mare şi a chiftele, a closet şi a fum de eşapament, a benzină şi a mizerie. Ca să nu mă cuprindă ameţeala din pricina literelor multi­ colore de plexiglas care intrau în alcătuirea sutelor de nume de oraşe şi orăşele de provincie enumerate la ghişeele autogărilor, care-mi promiteau tărâmuri noi, inimi noi, vieţi noi, am intrat într-un mic restaurant. M-am aşezat la o m asă, cu trupul pe jumătate răsucit către checurile1, budincile şi 1. în turcă, revani, prăjitură preparată dintr-un aluat sim ilar cu cel al checului. Poate fi consumată uscată sau însiropată, simplă sau cu alune, fistic, migdale, nuci presărate deasupra.

salatele aliniate la rând - ca literele ce intrau în alcătuirea numelor de oraşe şi de companii de autobuze - din dula­ purile frigorifice cu vitrine largi, care cine ştie la câte sute de kilometri şi în ale cui stomacuri aveau să fie mistuite, şi am uitat ce anume aşteptam. Poate că te aşteptam pe tine, îngerule, să mă tragi uşor spre tine, să mă călăuzeşti cu blândeţe, să mă deştepţi cu delicateţe şi să mă iei cu tine î Dar în restaurant nu erau decât câţiva călători pierduţi, care se înghesuiau toropiţi unul în altul, şi o mamă cu un copil în braţe. Ochii mei erau în căutarea noii vieţi, dar un anunţ aşezat pe perete mă atenţiona: „Nu vă jucaţi cu lu­ mina !“. „Toaleta este cu taxă“, spunea un alt anunţ, în vreme ce un al treilea mi se adresa, cu litere şi mai severe, şi mai hotărâte: „Nu se Aduc Băuturi Alcoolice din A fară!“ Am avut senzaţia că pe dinaintea ferestrelor minţii mele tre­ ceau, bătând din aripi, ciori întunecate; am avut senzaţia că moartea începea chiar de la plecare. Mi-aş fi dorit să-ţi pot istorisi, îngerule, despre tristeţea acelui restaurant din autogară - despre tristeţea care se închidea treptat-treptat în sine -, dar eram atât de ostenit, încât auzeam geamătul secolelor care vuiau ca nişte păduri fără somn, mă delectam cu sufletul smintit al motoarelor care zumzăiau în inima bravelor autobuze ce plecau fiecare spre alt meleag, auzeam cum mă chema de undeva, de departe, Canan, care rătăcea în căutarea unui început, dar toate acestea se petreceau în tăcere: eram ca un spectator tăcut, care acceptă să privească un film în tăcere, din pricina unei defecţiuni tehnice, pentru că moţăisem, pesemne, puţin cu capul pe masă. Cât, nu ştiu. Când m-am trezit, eram aşezat în acelaşi restaurant, în faţa altor oameni, dar am simţit că de data aceasta aveam să-i pot povesti îngerului despre punctul de plecare al marii călătorii ce urma să mă poarte spre clipe fără seamăn. In faţa mea erau trei tineri care-şi socoteau cu voce tare banii şi preţul biletului. Un bătrân nespus de singur, care-şi pusese paltonul şi sacoşa de plastic pe masă, lângă castronul cu ciorbă, îşi adulmeca şi amesteca cu lin­ gura propria viaţă încărcată de tristeţe. In partea pe jumătate cufundată în întuneric în care se înşirau mesele goale, un chelner citea ziarul, căscând. Chiar lângă mine se afla geamul /s

53

aburit, care cobora din tavan până la dalele murdare alt pardoselii; dincolo de el era noaptea de cerneală, albastru închis, era zgomotul motoarelor în noapte, erau autobuzele care mă îmbiau spre acel tărâm. La o oră nedefinită, am urcat zorit într-unul din ele. Nu era încă dimineaţă, dar s-a luminat treptat, a răsărit soa rele, iar ochii mi s-au înceţoşat de strălucirea lui şi de somn Probabil că am adormit. Am urcat în autobuze, am coborât din autobuze, am rătă­ cit prin autogări; am urcat în autobuze, am dormit în au­ tobuze, n-am mai ştiut de noapte şi z i; am urcat în autobuze am poposit în orăşele de provincie, am mers zile la rând spre inima întunericului şi mi-am spus în sinea mea „cât de hotărât este acest tânăr călător, de vreme ce se la să târât pe drumuri care-1 vor purta spre pragul tărâm ului necunoscut“

54

4 într-o noapte rece de iarnă, o, îngerule, mergeam cu unul dintre autobuzele acelea în care urcam o dată sau de două ori pe zi, fără să ştiu de unde veneam, unde mă aflam, încotro mă îndreptam, cu ce viteză mergeam, fără să iau seama la nimic - trecuseră zile întregi de când tot hoi­ năream aşa. Aşezat undeva pe locurile din dreapta spate ale autobuzului gălăgios şi trudit în care se stinseseră de mult luminile, oscilând între somn şi trezie, eram mai aproape de vis decât de somn, mai aproape de fantasmele nopţii smolite de afară decât de vise. Vedeam, printre pleoapele întredes­ chise, în inima stepei fără sfârşit, un copac firav, luminat de farurile de distanţă ale autobuzului nostru saşiu, o stâncă în care era dăltuită o reclamă la colonie, stâlpi de elec­ tricitate, farurile ameninţătoare ale camioanelor care treceau din vreme în vreme şi filmul care rula pe ecranul televi­ zorului, la aparatul video montat deasupra scaunului şofe­ rului. Când vorbea tânăra eroină, ecranul devenea violet, împrumutând culoarea paltonului lui Canan, pentru ca apoi, când îi dădea replica băiatul, nerăbdător şi grăbit, să dobân­ dească tonul acela albastru stins care mă impresionase atât de mult într-o zi anume, la o dată anume. Pe când îmi spuneam că mereu se întâmpla aşa, acelaşi violet s-a încru­ cişat, în cadru, cu acelaşi albastru stins, iar eu, cu gândul la tine, amintindu-mi de tine... Dar nu, nu s-au sărutat! îmi amintesc că tocmai atunci, la acea secvenţă a filmului, în cea de-a treia săptăm ână a călătoriilor mele cu autobuzul, am fost cuprins de un uimitor sentiment de frustrare, de încordare, de aşteptare. Ţineam în mână o ţigară şi scutu­ ram nervos scrumul în scrumiera pe care urma să o închid la puţin timp după aceea, cu fruntea, aplicându-i o lovitură 55

zdravănă şi plină de hotărâre. Enervarea fu rioasă care tot creştea în mine din pricina îndrăgostiţilor care nu se mai sărutau odată s-a preschimbat într-o tensiune m ai precisă şi mai lăuntrică. Sentimentul că acum-acum se va întâmpla lucrul acela, că împrejurarea aceea profundă şi adevărată se apropie... Tăcerea miraculoasă de dinaintea încoronării regelui, pe care o percep toţi cei de faţă, inclusiv spectatorii de la cinematograf. în tăcerea aceea se aud bătăile din aripi ale unei perechi de porumbei care străbat, de la un capăt la altul, tărâmul regalităţii, înainte ca pe capul suveranului să fie aşezată coroana. L-am auzit o clipă gemând pe bătrânul care picotea lângă mine, aşa că m-am întors spre el. îşi ţinea capul pleşuv - despre care ceva mai devreme, în urmă cu o sută de kilometri şi două orăşele am ărâte, care se imitau invidioase, îmi povestise că îi pricinuia dureri înspăi­ mântătoare - sprijinit de geamul rece ca gheaţa şi se legăna în tihnă. ^Ar trebui ca doctorul de la spitalul la care se va duce mâine dimineaţă, când vom ajunge în orăşelul acela de provincie, să-i recomande să-şi sprijine capul de geamul rece, împotriva tumorii de la creier“, mi-am spus eu şi, pe când îmi întorceam privirile spre drumul întunecat, am fost cuprins brusc de o nelinişte pe care nu o mai încercasem de nu ştiu câte zile: ce era, ce anume era aşteptarea aceea profundă, aşteptarea de nestăvilit din sufletul meu şi de ce mă stăpânea dorinţa aceea nerăbdătoare, care m ă acapara cu totul? Am fost apoi zdruncinat de înverşunarea unei forţe care îmi disloca viscerele cu un zgomot copleşitor. Am ţâşn it de la locul meu, m-am ciocnit de scaunul din faţă, m-am lovit de părţile din fier, şi tablă, şi aluminiu, şi sticlă ale au­ tobuzului, m-am izbit de ele cu îndârjire, am fost izbit, m-am arcuit. In aceeaşi clipă m-am prăbuşit din nou pe scaunul meu, purtând o cu totul altă identitate, şi m-am pomenit pe acelaşi scaun al autobuzului. Dar acum autobuzul nu mai era acelaşi. De pe scaunul pe care continuam să stau aşezat, cufundat în gânduri, învă­ luit într-o ceaţă albăstruie, vedeam cum scaunul şoferului se făcuse praf şi pulbere, la fel ca şi scaunele din spatele lui A

3

Prin urmare, asta era ceea ce căutam, asta era ceea ce doream. Şi cât de puternic am perceput, în străfundul sufle­ tului, ceea ce aflasem : pacea, somnul, moartea, timpul! Eram deopotrivă acolo şi aici, deopotrivă cuprins de pace şi aruncat într-o încleştare sângeroasă, deopotrivă chinuit de o insomnie bântuită de umbre şi cufundat într-un somn fără sfârşit, deopotrivă într-o noapte fără margini şi într-un timp care curgea cu repeziciune. Din această pricină, m-am ridicat de pe scaun cu încetinitorul, aşa cum se întâmplă în filme, şi tot cu încetinitorul am trecut pe lângă trupul tânărului însoţitor al şoferului, care ţinea în mână o sticlă şi care trecuse fulgerător în lumea drepţilor. Am ieşit pe uşa din spate a autobuzului, în grădina nopţii de smoală. La un capăt al grădinii sterpe, fără sfârşit, se afla asfaltul presărat cu cioburi de geam spart, iar la celălalt capăt, invizibil, tărâmul de pe care nu mai exista întoarcere. Am păşit fără teamă în întunericul catifelat al nopţii, convins că tărâmul acela tăcut care fremăta de săptămâni întregi în închipuirea mea, stăpânit de căldura Raiului, se afla acolo. De parcă aş fi păşit în somn, dar treaz; de parcă aş fi păşit fără ca picioarele mele să atingă pârloaga. Poate şi pentru că nu aveam picioare, poate şi pentru că nu-mi mai puteam aminti de ele, pentru că doar mă aflam acolo. Numai locul acela şi e u ; trupul meu şi conştiinţa mea. Eram peste mă­ sură de plin de mine - de mine însumi. M-am aşezat undeva acolo, în întunericul rupt din Rai, pe marginea unui bolovan, apoi m-am lungit la pământ. Deasupra se vedeau stele răzleţe, iar alături de mine era o piatră adevărată. Am atins-o cu nesaţ, încercând savoarea de necrezut a adevăratei atingeri. Cândva exista o lume adevărată, în care toate atingerile erau atingeri, toate mirosurile erau mirosuri, toate sunetele erau sunete. Oare acele vremuri li s-ar putea dezvălui deodată acestor vremuri, steaua m ea? îmi vedeam propria viaţă în întuneric. Am citit o carte şi te-am aflat. Dacă aceasta este moartea, am renăscut. Pentru că acum şi aici, în această lume, sunt o persoană pe de-a-ntregul nouă, fără amintiri şi fără trecut, asemenea vedetelor noi şi fermecătoare din noile seriale de televiziune, asemenea uimirii copilăreşti pe care o trăieşte 57

un evadat din închisoare care vede pentru prim a oară stelele, după mulţi ani. Simt chemarea unei tăceri cum n-a mai fost alta, şi mă întreb: de ce există autobuzele, nopţile, oraşele1? De ce există toate aceste drumuri, poduri, ch ipuri? De ce există singurătatea care coboară asupra nopţilor noastre, precum şoimii, de ce există cuvintele care răm ân la suprafaţa lucrurilor, de ce există timpul fără întoarcere ? Aud trosnetul pământului, aud ticăitul ceasului meu. Pentru că, scria în carte, timpul este o tăcere în trei dimensiuni. E ra să mor, aşadar, îmi spuneam, fără să pricep deloc cele trei dimensiuni, fără să pătrund înţelesul vieţii, al lumii şi al cărţii, fără să te mai văd vreodată, şi aşa mi-a d at prin minte câ vorbeam pentru prima oară cu noile, cu n em ăsu rat de noile stele, ca un copil copilăros! Eram destul de copil ca să nu-mi fi venit încă sorocul morţii şi am perceput bucuros căldura sângelui care-mi curgea de pe frunte pe m âinile reci, redes­ coperind atingerea, mirosul şi lumina lucrurilor. Am privit fericit această lume, Canan, plin de dragoste pentru tine! în faţa mea, norul de ciment iscat de nefericitul autobuz din care coborâsem şi care încălecase cu toată forţa un camion încărcat cu ciment rămăsese suspendat ca o um brelă mira­ culoasă deasupra morţilor şi a celor aflaţi în agonie. Din autobuz se prelingea o lumină albastră, îndărătnică. Cei rămaşi în viaţă şi nefericiţii care, peste puţină vreme, n-aveau să se mai numere printre cei vii ieşeau pe u şa din spate cu acea băgare de seamă a oamenilor ce păşesc pe suprafaţa unei planete necunoscute. Mamă, mamă, tu ai răm as, eu am plecat, mamă, mamă, sângele mi-a umplut buzunarele, de parcă aş avea în ele un pumn de m ărunţiş! Am vrut să vorbesc cu ei - cu bărbatul acela în vârstă, cu şapcă, care se ţâra pe jos cu o sacoşă de plastic în mână, cu m ilitarul acela dichisit care stătea aplecat, uitându-se atent la pantalonul lui sfâşiat, cu bătrânica aceea care se lăsase prin să într*o veselă sporovăială, pentru că avea prilejul de a tăifăsui direct cu Dumnezeu... Am vrut să împărtăşesc tain a acelui timp nepereche, a acelui timp desăvârşit cu agentul de asi­ gurări contra otrăvurilor care număra stelele, cu fata plină de vrajă a femeii care se ruga din răsputeri de şoferul mort, cu bărbaţii mustăcioşi care, deşi nu se cunoşteau, se prinseseră

de mâini şi împlineau dansul existenţei, legănându-se uşor ca nişte îndrăgostiţi la prima vedere. Am vrut să le spun că momentul destinului, numit momentul nepereche, le era dăruit doar acelor preafericiţi robi ai lui Dumnezeu care ne erau asemenea, deşi un asemenea lucru se petrecea arareori, să le arăt că, dacă ar fi să te iveşti o dată în viaţă, îngerule, ai să te iveşti la ceasul acela minunat petrecut sub umbrela miraculoasă a norului de ciment, şi să-i întreb de ce eram atât de fericiţi. Să vă întreb pe voi - pe mama şi pe băiatul care plâng pentru prima oară în viaţă, îmbrăţişându-se din răsputeri, ca nişte îndrăgostiţi fără sfială, pe femeia aceea drăguţă care descoperă că sângele este mai roşu ca rujul şi că moartea este mai tandră ca viaţa, pe copila aceea norocoasă care se uită la stele, stând cu păpuşa în mână la căpătâiul tatălui ei mort - să vă întreb, aşadar, cine ne-a dăruit senti­ mentul de preaplin, de plenitudine şi desăvârşire? „Un cuvânt“, a rostit vocea dinlăuntrul m eu: „plecare, plecare...“ Dar pricepusem de mult că nu urma să mor. O femeie în vârstă, care avea să se stingă puţin mai târziu, m-a întrebat, cu chipul năclăit de sânge, unde era însoţitorul şoferului, pentru că voia să-şi ia atunci, imediat, valizele, ca să ajungă la trenul care pleca din oraş dimineaţa. Biletul ei de tren însângerat a răm as la mine. Am urcat în autobuz pe uşa din spate, fără să dau ochii cu morţii din primul rând de scaune, ale căror feţe se lipi­ seră de geamuri. Mi-am amintit şi mi-am dat seama de înspăimântătorul zgomot pe care-1 făcea motorul în răstimpul tuturor călătoriilor mele cu autobuzul. Asta nu se întâmpla însă din pricina tăcerii de moarte pe care o aflam acolo, pentru că unii vorbeau şi se dondăneau cu propriile amintiri, dorinţe şi năluci. însoţitorul şoferului continua să stea cu sticla în mână, iar o mamă calmă, cu ochii în lacrimi, îşi ţinea în braţe copilul, care dormea dus: asta pentru că afară era ger. M-am aşezat, căci începusem să conştientizez durerile pe care le simţeam în picioare. Vecinul meu de scaun, cel cu durerile de cap, se dusese de pe lumea aceasta odată cu mulţimea agitată din primele rânduri, dar continua să şadă pe locul lui, răbdător. Când dormea, stătea cu ochii închişi, dar acum, că murise, ochii îi erau deschişi. Doi 59

bărbaţi care habar n-am de unde ieşiseră au scos pe brate, de undeva din faţă, un trup scăldat în sânge, pe care l-au dus în răceala de afară, ca să se răcorească. Atunci am băgat de seamă care era cea m ai miraculoasă dintre întâmplări, care era cel mai desăvârşit noroc: televizorul de deasupra scaunului şoferului răm ăsese neatins, iar îndrăgostiţii din filmul video sfârşeau prin a se îmbrăţişa Mi-am şters cu batista sângele de pe frunte, de pe faţă şi de pe gât, am deschis scrumiera pe care o închisesem cu puţin timp în urmă, când mă izbisem cu fruntea de ea, mi-am aprins satisfăcut o ţigară şi m-am uitat la filmul de pe ecran S-au sărutat şi iar s-au sărutat, sorbindu-şi unul altuia rujul şi viaţa de pe buze. Oare de ce îmi ţineam , când eram mic, răsuflarea la scenele cu săruturi de la cinematograf0 Oare de ce îmi bâţâiam picioarele şi mă uitam nu la cei care se sărutau, ci ia un punct oarecare, aflat deasupra lor, pe ecran? Oh, sărutul! Ce plăcut era să îmi am intesc de sen­ zaţia „acelui lucru“ care-mi atinsese buzele, la lum ina albă care venea dinspre geamul îngheţat. O singură dată în viaţă! Am repetat, cu lacrimi în ochi, numele lui Canan. In vreme ce filmul se sfârşea, iar răceala de afară îi facea chiar şi pe morţii care se răciseră deja să dârdâie de frig, am văzut mai întâi farurile camionului, iar apoi camionul care zăbovea plin de respect în faţa fericitei privelişti. Vecinul meu de scaun, care continua să se uite la ecranul gol fără să priceapă nimic, avea în buzunarul hainei un portmoneu mare, burduşit. Se numea Mahmut, numele de fam ilie îi era Mahler, iată cartea de identitate, o poză a băiatului - care semăna cu mine -, din timpul stagiului militar, o tăietură foarte veche dintr-un ziar, privitoare la nişte lupte de cocoşi: Curierul de Denizli, 1966. Pentru câte săptăm âni îmi mai ajung banii? Rămâne la mine şi certificatul de căsătorie, vă mulţumesc. Odată urcaţi în bena camionului care ne ducea în orăşelul de provincie, noi, supravieţuitorii, ne-am întins pe jos, alături de morţii răbdători, pentru a ne apăra de frig, şi ne-am cufundat în contemplarea stelelor. Fiţi liniştiţi, ne spuneau parcă stelele - de parcă n-am fi fost liniştiţi —, priviţi, noi ştim ce înseamnă aşteptarea. Mă gândeam, de unde stăteam i

lungit, zgâlţâindu-mă odată cu camionul, în vreme ce câţiva nori zoriţi şi câţiva copaci neliniştiţi se strecurau printre noi odată cu noaptea de catifea, că adunarea aceea veselă, însufleţită, vag luminată, aflată în strânsă comuniune cu morţii compunea o scenă desăvârşită, de cinemascop, numai bună pentru ca dragul de înger, pe care îl bănuiam glumeţ şi vesel, să mi se înfăţişeze din cer şi să-mi dezvăluie tainele inimii şi ale existenţei m ele; acea scenă, care ar fi trebuit să aducă oarecum cu o scenă asemănătoare pe care o văzusem într-una dintre benzile desenate ale unchiului Rıfkı, nu s-a împlinit însă în fapt. Am rămas, prin urmare, faţă în faţă cu Steaua Polară, cu Ursa Mare şi cu numărul ğ, în vreme ce pe deasupra noastră se perindau ramurile copacilor, iar pe lângă noi alunecau stâlpi întunecaţi de electricitate. M-am gândit apoi - de fapt, am simţit - că acel moment era nedesă­ vârşit, că îi lipsea ceva. Stăruiam să caut acel „ceva“, deşi purtam în trup un suflet nou, deşi aveam în faţă o viaţă nouă, iar în buzunare suluri de bancnote, deşi pe cer dăinuiau stelele, draga mea. Ce anume era acel „ceva“ care facea ca viaţa mea să pară nedesăvârşită ? Un picior lipsă, a zis la spital o asistentă cu ochii verzi, pe când îmi cosea rotula. Nu trebuia să mă împotrivesc. Bine. Vă căsătoriţi cu mine? N-aveam fracturi şi fisuri la picioare, la labele picioarelor. Bine, atunci faceţi dragoste cu mine? O cusătură groaznică la cap. Aşadar, am spus, în vreme ce-mi curgeau lacrimi de durere, îmi lipseşte ceva, ar fi trebuit să pricep asta după inelul pe care-1 purta asistenta la mâna dreaptă. O aştepta cineva în Germania. Redevenisem om, dar nu pe de-a-ntregul. Aşa am plecat de la spital şi desprinzându-mă de asistenta aceea somnoroasă. Când s-a rostit chemarea la rugăciunea de dimineaţa, m-am dus la hotelul Lumina cea nouă şi i-am cerut recepţionerului de noapte cea mai bună cameră. în vreme ce mă uitam peste un exemplar vechi din ziarul Hürriyetl, găsit în dulapul prăfuit din cameră, m-am masturbat. Pe pagina color a suplimentului de duminică, o proprietară de restaurant 1. Libertatea - unul dintre cele mai populare cotidiene din Turcia. 61

din cartierul istanbulez Nişantaşı îşi etala mobilele aduse de la Milano, două dintre pisicile castrate şi o parte dir; trupul de talie mijlocie. Am adormit. Oraşul Şirinyer1, în care am zăbovit aproape şaizeci de ore, dormind treizeci şi trei de ore la hotelul Lum ina cea nouă, este o aşezare cum nu se poate mai p lăcu tă: 1. Bărbierul. Pe tejgheaua lui se află săpunul de ras OPA, înfăşurat în folie de aluminiu. Mirosul lui vag de mentol m i-a stăruit pe obraji pe toată perioada petrecută în oraş. 2. Cafeneaua Tinerilor. Bătrâni duşi pe gânduri, ţinând în m âini popi de pică şi de cupă din papier mâche, se uită la statu ia lui Atatürk din piaţă, la tractoare, la mine, care şchiopătez uşor. dar şi 1a femeile, la fotbaliştii, la crimele, la săpunurile şi la îndrăgostiţii care se sărută pe ecranul televizorului mereu deschis. 3. Marlboro. în dugheana pe care scrie a şa se mai găsesc, pe lângă ţigări, casete vechi cu filme de k arate şi cu filme pe jumătate porno, Loteria Naţională şi Loto Prono, romane de dragoste şi romane poliţiste care se pot lua cu împrumut, otravă de şoareci, iar pe un perete, un calendar din care zâmbeşte o femeie frumoasă, care-mi aminteşte de draga mea Canan. 4. Restaurantul. Fasolea şi chiftelele sunt bune. 5. Poşta. Am dat telefon. Mamele nu pricep, aşa că plâng. 6. Cafeneaua din Şirinyer. în vreme ce citeam încă o dată cu plăcere, aşezat la o masă, scurta ştire privitoare la binecuvântatul nostru accident de maşină, publicată de ziarul Hürriyet, pe care-1 purtam la mine de două zile - doisprezece morţi! -, s-a apropiat de mine pe la spate, ca o umbră, un bărbat de vreo treizeci, ba nu, treizeci şi cinci, ba nu, patruzed de ani, cu o înfăţişare care oscila între în făţişarea unui ucigaş plătit şi cea a unui poliţist în civil, care, rostind cu voce tare marca ceasului pe care îl scosese din buzunar Zenith -, a spus: „De ce, oare, în gazelurile sărace cu duhul, vinul nu e prilej de moarte, ci de dragoste? Spune, oare, la gazetă că v-a aghesmuit licoarea accidentului ?w 1. Loc atrăgător, plăcut (în turcă, în orig.).

A ieşit din cafenea iară să-mi aştepte răspunsul, lăsând în urmă un miros greu de săpun de ras OPA. Fiecare oraş plăcut cu nebunul lui, mă gândeam eu în timpul peregrinărilor mele care se sfârşeau mereu, înfrigu­ rate, prin autogări. Amicul nostru iubitor de vin şi poezie nu se afla în nici una din cele două cârciumi ale plăcutului oraş, iar după şaizeci de ore începusem să sufăr şi eu profund de setea aceea îmbătătoare de care fusese vorba, de parcă m-aş fi gândit cu drag la tine, Canan. Şoferi fără somn, autobuze istovite, însoţitori neraşi, luaţi-mă şi purtaţi-mă pe tărâmul celor neştiute, după care tânjesc! Să-mi podi­ dească sângele fruntea, să-mi pierd cunoştinţa şi, odată ajuns în pragul morţii, să pot deveni altcineva. Aşa am părăsit, la vreme de seară, oraşul Şirinyer, aşezat pe scaunul din spate al unui Magirus vechi, cu trupul însemnat de două cusături şi cu portofelul unei victime, doldora de bani, în buzunar. Noaptea! O noapte nesfârşit de lungă, vântoasă. Pe lângă oglinda întunecată a ferestrei mele s-au perindat sate şi stâne şi mai întunecate, copaci fără moarte, staţii de benzină copleşite de tristeţe, restaurante pustii, munţi tăcuţi, iepuri neliniştiţi. Uneori priveam scrutător la câte o lumină care tremura în zare, în noaptea strălucitoare, îmi imaginam, clipă de clipă, amănuntele unei vieţi trăite sub privegherea ei, găseam, în acea viaţă binecuvântată, un loc prielnic pentru Canan şi pentru mine, iar când autobuzul începea să se îndepărteze de lumina şovăielnică, îmi doream să mă aflu nu pe scaunul meu, care se zdruncina din toate încheie­ turile, ci sub acoperişul care o adăpostea. Alteori, ochii mi se aţinteau asupra călătorilor din autobuzele care treceau pe lângă noi cu încetineală, prin staţii de benzină, prin locuri de popas, pe la intersecţii în care maşinile se aşteptau una pe alta, curtenitoare, pe poduri înguste, îmi închipuiam că o zăream printre ei pe Canan şi, agăţându-mă cu încăpă­ ţânare de această iluzie, plănuiam să ajung la autobuzul respectiv, să urc în el şi să o îmbrăţişez. Alteori însă mă simţeam atât de frânt de oboseală încât, în vreme ce autobu­ zul nostru muşcat de streche cotea, în puterea nopţii, pe străzile înguste ale vreunui orăşel pustiu de provincie, îmi 63

doream să fiu bărbatul pe care-1 zăream atunci printre drape­ riile întredeschise, aşezat la masă şi trăgân d din ţigară. Ştiam însă că, de fapt, îmi doream să mă aflu acolo - în alt loc. în alt timp. Acolo, printre morţi şi muribunzi, în acea clipă de minu­ nată despovărare care urmase după năprasnica explozie a autobuzului, când sufletul şovăia, nesigur, între ideea de a se desprinde şi ideea de a nu se desprinde de trup... înainte de a mă înălţa la cele şapte caturi ale cerului şi de a mă pregăti de drum, mă voi gândi cu plăcere, din pragul tărâ­ mului care purcede cu bălţi de sânge şi cioburi de geamuri sparte, al tărâmului de pe care nu există întoarcere, străduindu-mă să-mi deprind ochii cu priveliştea întunecată: „Să intru sau să nu intru? Dar dacă m-aş întoarce şi aş pleca? Cum sunt oare dimineţile pe celălalt tă râ m ? Cum este oare să abandonezi cu totul drumul şi să te pierzi în întunecimea nopţii fără fund?“ Gândindu-mă la tărâmul acela în care stăpânea un timp nepereche, în care aveam să ies din mine şi să devin altcineva, în care aveam să o îmbră­ ţişez, poate, pe Canan eram cuprins de înfiorare şi simţeam, în frunte, în picioarele însemnate de cusături înfrigurarea neaşteptatei fericiri care avea să urmeze. O, voi ce urcaţi în autobuzele de noapte, fraţii mei nefe­ riciţi, ştiu că vă aflaţi în căutarea aceluiaşi timp eliberat de gravitaţie! Să nu fiţi nici acolo, nici aici - să deveniţi altci­ neva şi să rătăciţi prin grădina tihnită dintre cele două lumi. Ştiu că împătimitul acela de fotbal îmbrăcat în haină de piele nu aşteaptă meciul de dimineaţă, ci clipa accidentului, în care va deveni erou, drapat în roşul sângelui. Ştiu că femeia în vârstă care îşi tot scoate şi îşi îndeasă, nervoasă, ba una, ba alta în sacoşa de plastic nu tânjeşte după sora şi după nepoţii ei, ci năzuieşte să ajungă în pragul celeilalte lumi. Ştiu că funcţionarul de la cadastru care călătoreşte cu un ochi deschis, aţintit asupra drumului, şi cu celălalt închis, răsfrânt spre vise, nu are în vedere clădirile acestei pro­ vincii, ci răscrucea tuturor provinciilor, unde va răm âne în urmă, după cum ştiu că liceanul palid care doarme pe rândul din faţă nu visează la iubita lui, ci la clipa întâlnirii brutale, când va săruta cu patimă şi îndârjire parbrizul. însufleţiţi

de această aşteptare, deschidem ochii repede, cu toţii, când şoferul frânează scurt, iar autobuzul nostru e măturat de vânt, privim în bezna care învăluie drumul şi ne străduim, de fapt, să desluşim dacă a sosit sau nu clipa magică. Nu, încă nu a sosit! Mi-am petrecut optzeci şi nouă de nopţi pe scaunele autobu­ zelor, dar n-am izbutit să desluşesc, în adâncul sufletului, lucrarea acelui moment binecuvântat. O dată, după o frână bruscă, am intrat într-un camion plin cu găini, dar n-a curs nici o picătură de sânge din nasul vreunui călător somnoros, după cum n-a curs nici din ciocul vreunei găini. în altă noapte, în vreme ce autobuzul nostru patina minunat pe asfalt din pricina poleiului, îndreptându-se către o prăpastie, am simţit o clipă, de la fereastra mea astupată cu gheaţă, că dădeam ochii, într-o sclipire, cu Dumnezeu, şi tocmai eram pe cale să descopăr, cu entuziasm, unica taină comună a existenţei, a dragostei, a vieţii şi a timpului, când autobuzul nostru cel poznaş a răm as suspendat în întunericul genunii. Citisem undeva că soarta nu e oarbă, ci ignorantă. Soarta, m-am gândit eu, este consolarea celor ce habar n-au de statistici şi de probabilitate. Am coborât pe pământ pe uşa din spate, am revenit la viaţă pe uşa din spate, am ajuns în autogări, la viaţa abia pâlpâitoare a autogărilor, pe uşa din spate: bună ziua vouă, vânzătorilor de seminţe, de casete, de bilete la loterie, vouă, bătrânilor cu valize în mâini, vouă, bătrânelor cu sacoşe de plastic. Ca să nu las lucrurile doar în seama sorţii, am urcat în cele mai prăpădite autobuze, am ales cele mai întortocheate drumuri de munte, i-am căutat şi aflat pe cei mai somnoroşi dintre şoferii care-şi făceau veacul prin cafenelele hărăzite lor. Mai-Iute-ca-Hizir1, Varanul2 Zburător, Adevăratul Varan, Varanul Expres... 1. Personaj misterios, foarte popular în mitologia islamică, care l-ar fi însoţit pe Moise în călătoria sa iniţiatică (a se vedea Coranul XVIII, 60-82) şi ar fi devenit nemuritor. Este prezentat adeseori ca protector al călătorilor, îndeosebi al celor aflaţi pe mare, şi îşi face de obicei apariţia pe neaşteptate, în cele mai insolite locuri. 2. Cuvântul varan are sensul de „cel care ajunge (undeva)“, „cel care atinge o ţintă“ ; nu poate fi tradus ca atare în limba română. 65

însoţitorii şoferilor mi-au turnat în palm e nenumărate sticle de colonie, dar n-am aflat m ireasm a chipului pe care ] căutam în lavanda nici unuia dintre ei. însoţitorii şoferilor mi-au oferit biscuiţii copilăriei mele, în farfurii care imitau argintul, dar biscuiţii nu mi-au am intit de ceaiul mamei. Am mâncat ciocolată turcească fără cacao, d ar picioarele nu mi-au mai fost cuprinse de crampe, ca în copilărie. Alteori ni s-au adus coşuri cu tot soiul de dulciuri, de caram ele, dar n-am izbutit să descopăr, printre mărci precum Zambo, Mabel şi Golden, marca Viaţa cea nouă, care-i plăcea unchiului Rıfkı. Când dormeam număram kilometrii, ia r când eram treaz visam cu ochii deschişi. M-am ghemuit în scaun, m-am făcut mic şi, tot micşorându-mă, m-am încovoiat, mi-am strâns picioarele şi am făcut dragoste în vis cu vecina mea de scaun. Când m-am trezit, stătea cu capul ei chel rezemat de umărul meu şi cu mâna în poala mea. Pentru că în fiecare noapte eram vecin de scaun cu un alt nefericit, purtându-mă la început rezervat, pentru a deveni mai apoi tovarăşul lui de taifas şi, spre dim ineaţă, confi­ dentul lui, care îl îmbrăţişa cu tandreţe, fara nici o sfială. 0 ţigară? Unde vă duceţi? Cu ce vă ocupaţi? într-un autobuz eram un tânăr agent de asigurări care colinda din oraş în oraş, în altul, rece ca gheaţa, eram pe cale s ă m ă însor cu fata unchiului meu, pe care o vedeam în vis. O d ată i-am povestit unui bătrânel că aşteptam un înger a şa cum aşteaptă alţii farfuriile zburătoare, altă dată am spus că reparam ceasuri stricate împreună cu meşterul meu. „Al meu este un Movado“, a spus bătrânul cu proteză dentară, „nu dă greş niciodată“. In vreme ce posesorul ceasului care nu dădea greş niciodată dormea cu gura căscată, am avut senzaţia că aud tic-tacul aparatului care nu dădea greş niciodată. Ce este timpul? Un accident. Ce este viaţa? Un tim p ! Ce este accidentul? 0 viaţă, o nouă viaţă! Urmând, aşadar, această logică simplă, pe care mă miram că nu o urm ase nimeni până atunci, am decis, o, îngerule, să nu mă m ai îndrept spre autogări, ci de-a dreptul spre accidente! Am văzut cum au fost traşi în ţeapă fără cruţare călătorii de pe primele scaune ale unui autobuz care venise din spate, tiptil, şi se izbise fără şovăire de un camion încărcat cu

bucăţi de fier-beton care atârnau pe de lături. Am văzut trupul cu neputinţă de scos dintre fiare - pentru că se con­ torsionase - al unui şofer care, din dorinţa de a nu călca un motan, îşi mânase m atahala de autobuz de-a dreptul într-o prăpastie. Am văzut capete făcute zob, trupuri sfârtecate, mâini rupte, şoferi cărora bara de direcţie le pătrunsese cu nesaţ în viscere, bucăţi de creier ca varza vânturată, urechi însângerate şi gătite cu cercei, ochelari sparţi şi ochelari neatinşi de urgie, oglinzi, intestine colorate aşezate grijuliu pe ziare, piepteni, fructe zdrobite, monede, dinţi smulşi, biberoane, pantofi, suflete şi lucruri care se dăruiseră toate, cu pasiune, aceleiaşi clipe. într-o noapte rece de primăvară, m-am luat după o infor­ maţie primită de la poliţiştii de circulaţie din Konya şi am ajuns să văd două autobuze care se ciocniseră bot în bot, într-un loc din apropiere de Tuz Golü1, în pustietatea deşer­ tului. Trecuse o jum ătate de oră de la explozia zgomotoasă care se petrecuse în clipa fericitei şi avântatei întâlniri, dar otrava aceea care face viaţa suportabilă şi inteligibilă continua să plutească în aer. în vreme ce priveam, dintre maşinile poliţiei şi ale jandarmeriei, la roţile întunecate ale unuia dintre autobuzele răsturnate, am simţit mireasma plăcută a vieţii celei noi şi a morţii. Picioarele mi-au tremurat, urmele de cusături de pe frunte m-au săgetat de durere şi am păşit plin de hotărâre în negura semiîntunericului, strecurându-mă printre tot felul de gură-cască, de parcă trebuia să ajung la o întâlnire. Am urcat în autobuzul a cărui uşă - cu clanţă cu tot ajunsese acum destul de sus şi, pe când păşeam plin de satisfacţie printre scaunele răsturnate, călcând neîncetat pe ochelari, pe cioburi de geam, pe lanţuri, pe fructe ce se risipiseră pe tavan, neputincioase în faţa gravitaţiei, mi-am amintit, parcă, de ceva. Eram, cândva, altcineva, iar acel altcineva dorea să devină eu. Visasem cândva la o viaţă în care timpul să se iuţească şi să se comprime cu nesfârşită 1. Lacul sărat (în turcă, în orig.). Al doilea lac din Turcia, ca supra­ faţă, după lacul Van; este situat în Anatolia interioară, pe teritoriul districtelor Aksarav, Konya şi Ankara. 67

blândeţe, la o viaţă în care culorile să mi se reverse în minte ca nişte cascade, visasem ia acest lucru, nu-i a ş a ? Mi-am amintit de cartea pe care o lăsasem pe m asă şi mi-am închipuit că rămăsese cu ochii aţintiţi în tavan, la fel ca morţii care se uitau acum la bolta cerului cu gurile căscate. Mi-am închipuit că mama păstra cartea acolo, pe m asă, printre lucrurile din vechea mea viaţă, nedusă până la capăt. Tocmai eram pe cale să spun „priveşte, mamă, cum caut eu pragul la care mi se va dezvălui noua viaţă printre geamuri sparte, printre picături de sânge, printre morţi“, când am zărit un portofel. Unul dintre trupuri se căţărase, înainte de a-şi da sufletul, pe scaunul răsturnat peste el, către geamul spart, dar rămă­ sese atârnat în punctul de echilibru al ferestrei, oferindu-le celor dinăuntru portofelul pe care-1 avea în buzunarul de la spate. Am luat portofelul, l-am pus în buzunar, d ar nu acesta era lucrul de care îmi amintisem ceva mai înainte şi pe care îl săvârşisem ca şi cum nu mi-aş fi am intit de el. Eram acum cu gândul la celălalt autobuz, pe care îl vedeam, din locul în care stăteam, printre perdeluţele cochete care flu­ turau uşor şi printre geamurile făcute ţă n d ă ri: un VAKAN VARAN vopsit în roşul pachetelor de Marlboro şi în albastrul morţii. M-am repezit prin geamul făcut ţăndări al uneia dintre ferestre şi am alergat spre el, strecurându-mă printre jan­ darmi, printre trupurile care zăceau încă pe jo s şi călcând pe cioburi însângerate. Nu mă înşelasem ; celălalt autobuz era autobuzul VARAN VARAN care mă purtase, în urmă cu şase săptămâni, teafar şi nevătămat, dintr-un oraş de jucărie într-un orăşel întunecat de provincie. Am intrat pe u şa făcută praf de parcă aş fi pătruns în măruntaiele unui vechi prieten, m-am aşezat pe scaunul pe care stătusem cu şase săptămâni în urmă şi am început să aştept ca un călător răbdător, plin de optimism şi încredere în lume. Ce aşteptam ? Poate o adiere, poate un timp, poate un călător. Semiîntunericul de­ venea mai puţin dens şi am simţit că pe scaune se m ai aflau vreo două suflete de felul meu, moarte sau v ii; trebuie să se fi luat la harţă, gâfâind, cu minunăţiile din propriile coş­ maruri şi cu moartea care li se arăta în visele despre Rai.

pentru că i-am auzit adresându-se cuiva, de parcă ar fi vorbit cu un spirit necunoscut. Apoi, sufletul meu numai ochi şi urechi a perceput ceva mai profund: m-am uitat către scaunul şoferului, unde doar aparatul de radio mai rămăsese întreg, şi am auzit dintr-acolo o muzică duioasă, plăcută, care se întrepătrundea cu ţipetele, cu icnetele, cu plânsetele şi suspinele de afară. S-a aşternut un moment de tăcere şi am băgat de seamă că se lumina văzând cu ochii. Am zărit, într-un nor de praf, năluci fericite, oameni în agonie şi morţi. Ai ajuns cât ai putut de departe, călătorule, dar m-am gândit că ai putea merge şi mai departe, pentru că nu ai de unde să ştii dacă te afli chiar în pragul acelei clipe sau dacă nu cumva dincolo de poarta la care ai răzbit nu se află o grădină, apoi o altă poartă, iar ceva mai în fund o altă grădină tainică, în care moartea se confundă cu viaţa, sensul cu mişcarea, timpul cu întâmplarea, lumina cu fericirea, şi de aceea bâjbâi cu graţie, cufundat în aşteptare. Deodată, întregul trup mi-a fost cuprins de aceeaşi dorinţă plină de neastâmpăr - dorinţa de a mă afla aici şi, totodată, acolo. Mi s-a părut că aud câteva cuvinte, m-a luat cu frig şi, tocmai în clipa aceea, ai intrat pe poartă tu, frumoasa mea Canan, îmbrăcată cu veşmintele acelea albe pe care le purtai când te-am văzut pe coridorul de la Taşkişla, cu chipul plin de sânge. Te-ai apropiat de mine cu încetineală. Nu te-am întrebat „ce faci aici?“ Şi nici tu nu m-ai între­ bat „ce faci aici ?“, pentru că amândoi ştiam ce făceam acolo. Te-am prins de mână, te-am aşezat pe scaunul de lângă mine, care avea numărul 38, şi ţi-am şters duios faţa cu batista cadrilată pe care o cumpărasem de la Şirinyer. Apoi, frumoasa mea, te-am luat de mână şi am stat aşa, în tăcere, vreme îndelungată. Se lumina de ziuă, îşi făcuseră apariţia ambulanţele, iar la radioul şoferului mort se auzea, cum s-ar spune, melodia noastră.

69

5

După ce Canan s-a ales cu patru cusături la frunte, la Spitalul Asigurărilor Sociale, iar apoi am sim ţit, păşind de*a lungul clădirilor întunecate, al zidurilor joase, al străzilor din oraş, că picioarele noastre se mişcau mecanic, am pă­ răsit, cu primul autobuz, urbea moartă a lui M evlana1. îmi amintesc de primele trei oraşe care au urm at după aceea: oraşul coşurilor de fum, oraşul în care oamenii se dădeau în vânt după ciorba de linte şi oraşul lucrurilor serbede. Apoi, cum dormeam în autobuze, ne trezeam în autobuze şi ne vânturam din oraş în oraş, totul a devenit confuz. Am văzut ziduri cu tencuiala căzută, afişe de tinereţe ale unor cân­ tăreţi ajunşi în pragul bătrâneţii, un pod dus la vale de torentele primăverii şi imigranţi afgani care vindeau un Coran de mărimea degetului mare de la mână. Trebuie să fi văzut şi alte lucruri, în timp ce părul şaten al lui Canan se revărsa pe umerii mei: puhoaie de oameni prin autogări, munţi violeţi, panouri de plexiglas, câini fericiţi, care goneau veseli pe urmele noastre la ieşirea din felurite orăşele, vânzători resemnaţi care urcau pe o uşă a autobuzului şi coborau pe alta. Când pierdea orice speranţă de a afla un nou fir în ceea ce numea „cercetările mele“, Canan aştem ea m asa pe genunchii mei, prin mici locuri de popas, cu ouă fierte tari. pogace, castraveţi curăţaţi de coajă şi limonade din acelea ciudate de provincie, pe care le vedeam pentru prim a oară 1. Oraşul Konya, din centrul Antoliei, unde se afla, în perioada otomană, lăcaşul-mamă al ordinului mistic Mevlevi (ar. Mawlawiya), fondat de Mevlana Celileddin Ruma (ar. Mawlâna Ja lâ l ad-Dîn ar-Rumîl mort în 1273.

în viaţă, cumpărate de la vânzători de felul celor din autobuze. Apoi se facea dimineaţă, apoi se facea seară, apoi era o dimineaţă noroasă, apoi şoferul autobuzului schimba viteza, apoi se lăsa o noapte mai întunecată decât negrul cel mai negru, iar Canan îmi povestea felurite lucruri, în vreme ce pe faţă i se reflectau luminile portocalii şi roşii, de culoarea portocalelor de plastic şi a vopselelor de buze ieftine, care răzbăteau dinspre aparatul video, aflat deasupra scaunului şoferului. Relaţia dintre Canan şi Mehmet - folosea pentru prima oară acest cuvânt - începuse cu un an şi jumătate în urmă. îşi amintea ca prin vis că îl văzuse parcă mai înainte în mulţimea studenţilor de la arhitectură şi de la politehnică, la Taşkişla, dar îi atrăsese, de fapt, atenţia la recepţia unui hotel din apropiere de Taksim, unde se dusese să-şi vadă o rudă venită din Germania. O dată fusese nevoită să intre, în puterea nopţii, în holul hotelului, cu mama şi tatăl ei, şi aşa i se întipărise în minte bărbatul acela înalt, palid, cu trupul subţire, care stătea în dosul tejghelei. — Poate pentru că nu izbuteam deloc să-mi dau seama unde îl mai văzusem înainte, mi-a zâmbit Canan cu nesfâr­ şită căldură, dar pricepeam că nu era deloc aşa cum spunea ea. Toamna, când de-abia începuseră cursurile, îl văzuse din nou pe culoarele de la Taşkişla şi, în scurtă vreme, se îndră­ gostiseră. Se plimbau îndelung pe străzile Istanbulului, se duceau la cinematograf, stăteau prin cantinele şi cafenelele studenţeşti. — La început nu vorbeam prea mult, a zis Canan, pe tonul de care se folosea când dădea explicaţii extrem de serioase. Iar asta nu pentru că Mehmet ar fi fost sfios, sau pentru că nu i-ar fi plăcut să vorbească. Cunoscându-1 mai bine, împărţind viaţa cu el, ajunsese să constate cât era de en­ tuziast, de ferm, de vorbăreţ, ba chiar că putea să fie şi agresiv. — Suferea de melancolie, a zis apoi într-o noapte, uitându-se nu la mine, ci la ecranul televizorului, la o scenă cu maşini care se urmăreau una pe alta. 71

— De tristeţe, a adăugat, purtând chiar pe chip un zâm bet nelămurit. Maşinile de poliţie de pe ecran, care nu conteneau să se urmărească, să zboare de pe poduri în râu ri, să se depă­ şească, se ciocniseră şi se transform aseră acum în mormane de fiare. Canan depusese multe strădanii pentru a desluşi acea melancolie, acea tristeţe, pentru a pătrunde în v iaţa ascunsă în spatele ei, pentru a-1 descoperi pe Mehmet şi, încetul cu încetul, izbutise să realizeze acest lucru. L a început, Mehmet vorbea despre o altă viaţă, despre cealaltă persoană care fusese el cândva, despre o casă mare aflată undeva în pro­ vincie. Mai apoi, prinzând curaj, spusese că lăsa se toată acea viaţă în urmă, că dorea să înceapă o v iaţă nouă, că trecutul lui nu avea nici o importanţă. C ândva, ar fi fost altfel de om, pentru a deveni apoi, din proprie voinţă, cu totul altcineva. Cum Canan, care călătorea alătu ri de el, îl cunoştea pe omul acela nou, nu trebuia să-i răscolească trecutul. Pentru că, de fapt, spaima cu care avusese adeseori de-a face, cu care se confruntase nu facea parte din vechea sa viaţă, ci din viaţa cea nouă, pe urmele căreia păşise cândva cu nesaţ. •— Mehmet s-a întâlnit..., îmi spusese o d ată Canan, în vreme ce ne aflam într-o autogară întunecoasă şi ne con­ traziceam prieteneşte, ba chiar stăpâniţi de veselie, în legă­ tură cu autobuzul în care trebuia să urcăm, stând la o masă pe care se aflau o conservă Patria, veche de zece ani, nişte roţi de ceas dinţate şi nişte reviste pentru copii pe care le descoperise într-o băcănie prin care mişunau şoarecii, iar apoi la nişte ceasornicari rămaşi de pe timpuri, precum şi pe rafturile prăfuite ale unui chioşc de Loto Prono, în ba­ zarul unui orăşel din care nu mai răm ăsese m are lucru. — Mehmet s-a întâlnit cu viata aceea în carte. Aşa am ajuns să vorbim pentru prima oară de carte, la exact nouăsprezece zile de la revederea noastră în autobuzul acela care se făcuse zob. Canan mi-a spus că era la fel de greu să-l determini pe Mehmet să vorbească despre carte ca şi să-l determini să vorbească despre viaţa pe care o lăsase în urmă, despre pricinile melancoliei lui. Se întâm pla uneori,

în vreme ce păşeau întristaţi pe străzile Istanbulului, în vreme ce beau ceai în vreo cafenea de pe ţărmul Bosforului, în vreme ce învăţau împreună, să-i ceară stăruitor cartea, obiectul acela magic, dar Mehmet o repezea cu asprime. Acolo, în semiîntunericul tărâmului desluşit în carte, rătă­ ceau, chipurile, neputincioase - ca nişte năluci care îmbracă înfăţişarea unor făpturi fără speranţă, cu pistoale la brâu, cu chipuri îngheţate şi inimi frânte -, moartea, dragostea şi spaima, şi nu se cuvenea ca o fată de felul lui Canan să se gândească la tărâm ul inimilor frânte, al celor sortiţi pier­ zaniei şi al ucigaşilor. Canan a izbutit însă să-l convingă oarecum, cu insis­ tenţele ei, deşi simţea că asta îl supăra foarte tare şi îl îndepărta de ea. — Poate că pe atunci îşi dorea să citesc şi eu cartea şi să-l scap de vraja, de otrava ei, a zis Canan. Pentru că de-acum eram convinsă că mă iubea. Poate că - adăugase ea ceva mai târziu, pe când autobuzul nostru aştepta răbdător, la o trecere de cale ferată, un tren care nu se arăta cu nici un chip - visa deja, fără măcar să-şi dea seama, că urma să ne îndreptăm împreună către viaţa care fremăta într-o tai­ niţă a minţii lui. Pe lângă fereastra autobuzului nostru au trecut, unul câte unul, ca nişte năluci vinovate, supuse, care răzbăteau de pe alt meleag, vagoanele încărcate cu grâu, cu maşini şi cu cioburi de geam ale unui marfar care pufăia zgomotos, întocmai ca locomotivele trenurilor întunecate de marfă care treceau pe la noi prin cartier cu mult după miezul nopţii. Am vorbit foarte puţin cu Canan despre înrâurirea cărţii asupra noastră. Această înrâurire era atât de puternică, de vădită şi de sigură, încât o discuţie privitoare la ea s-ar fi preschimbat, în comparaţie cu cartea, într-un soi de vorbărie goală, de sporovăială fără sens. Cartea dăinuia în viaţa noastră, a amândurora, în timpul călătoriilor cu autobuzul, era ceva fundamental, asupra căruia nu încăpea discuţie, la fel de necesar şi de indispensabil ca soarele sau ca apa - ea se afla acolo, între noi. Porniserăm de la lumina pe care o răsfrângea ea pe chipurile noastre, ne străduiam să ne croim drum folosindu-ne de propria intuiţie şi nici măcar nu 73

doream să pricepem pe de-a-ntregul încotro ne îndreptam. Cu toate acestea, uneori ne ciorovăiam îndelung cu privire la autobuzul în care trebuia să urcăm. O d ată, pe când stăteam într-o sală de aşteptare care aducea a hangar şi care era mult prea mare pentru dimensiunile acelui târg de provincie, vocea metalică ce ţâşnea din m egafon a trezit în Canan dorinţa profundă de a se afla în locul în care avea să ajungă autobuzul a cărui oră de plecare tocmai era anunţată atunci şi am dat ascultare dorinţei ei, deşi eu eram îm­ potrivă. Cu un alt prilej am urcat într-un autobuz pe care scria că firma cu pricina nu avea decât un singur concurent Liniile Aeriene Turce -, pornind pe urmele unui tân ăr care se îndrepta spre maşină cu o valijoară de plastic în mână, însoţit de mama sa înlăcrimată şi de tatăl său , care avea o ţigară aprinsă în mână, şi asta doar pentru că statura şi poziţia lui uşor încovoiată aduceau cu alu ra lui Mehmet, pentru a constata apoi, după ce străbătuserăm trei orăşele şi două râuri murdare, că tânărul nostru cobora la jumă­ tatea drumului, fiind trimis ia o cazarmă înconjurată cu sârmă ghimpată şi turnuri de pază, ale cărei ziduri urlau CE FERICIT SUNT SÄ FIU TURC1. Am urcat în tot soiul de autobuze care pătrundeau până departe, în inim a stepei, fie pentru că lui Canan îi plăceau culorile lor — verdele postavului şi roşul cărămiziu —, fie pentru că partea de jos a literei R din cuprinsul numelui VITEZA FU LGERU LU I2, cu care erau inscripţionate, se subţia din pricina vitezei, iar ea îmi spunea, în vreme ce acestea tremurau ca un fulger, „uite cum s-a alungit“. Când cercetările pe care le făcea Canan prin orăşelele prăfuite şi adormite, prin autogările în care ne pomeneam fără să vrem, nu duceau la nici un rezultat, o întrebam de ce, de unde până unde, pentru ce ne duse­ serăm acolo, îi aduceam aminte că banii aflaţi în portofelele şterpelite de prin buzunarele celor doborâţi de autobuze se 1. Forma completă a formulei de mai sus este ne mutlu Türk’üm diyene, „sunt turc şi sunt fericit/onorat să Fiu turc“ sau „ce mândru sunt să fiu turc“ sau „fericit cel ce poate spune: «sunt turc»“. Este vorba de o lozincă lansată de fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). 2. în turcă, YILDIRIM SÜRAT (în text, cu majuscule).

împuţinau şi mă prefăceam că încercam să pricep noima fără de noimă a căutărilor noastre. Când i-am spus că văzusem, de la fereastra sălii de curs din Taşkişla, cum fusese împuşcat Mehmet, Canan nu s-a mirat defel. După ea, viaţa era plină de o sumedenie de potriveli vizibile, ba chiar voite, pe care unii netoţi lipsiţi de intuiţie le numeau „coincidenţe“. La ceva vreme după ce fusese împuşcat Mehmet, Canan simţise, după felul în care se mişca un vânzător de chiftele de pe trotuarul de vizavi, că se petrecuse ceva neobişnuit, îşi amintise de focurile de armă pe care le auzise şi, dându-şi seama de cele întâmplate, alergase în ajutorul lui Mehmet. Dacă era să te iei după alţii, tot o coincidenţă putea fi socotit şi faptul că găsise imediat un taxi chiar în locul în care fusese împuşcat Mehmet, ca şi faptul că se duseseră la Spitalul Naval din Kasımpaşa1, căci şoferul îşi făcuse de puţină vreme serviciul militar acolo. Pentru că rana de la umăr nu era gravă, Mehmet urma să fie externat în trei-patru zile. Dar, în dimineaţa celei de-a doua zile, Canan constatase, odată ajunsă la spital, că acesta fugise şi pricepuse că îşi făcuse pierdută urma. — M-am dus la hotel, m-am abătut o dată, într-o doară, şi pe la Taşkişla, am colindat cafenelele care-i plăceau lui şi i-am aşteptat o vreme zadarnic telefonul, acasă, ştiind prea bine unde se afla, a spus ea, cu un sânge rece şi o sinceritate care m-au uimit. Pricepusem însă de mult că se întorsese acolo, pe tărâmul acela, la carte. In călătoria spre tărâmul acela, eu eram „tovarăşul ei de drum“. Urma să ne fim „reazem“ unul altuia în timp ce ne duceam să-l redescoperim. Nu greşeai socotind că două per­ soane aflate în căutarea noii vieţi aveau să devină mai „in­ ventive“. Noi, cei doi prieteni apropiaţi, eram tovarăşi de drum: contam unul pe celălalt în chip necondiţionat; eram la fel de inventivi ca Mari şi Aii, care aprindeau focul folosindu-se de ochelari; am stat alături săptămâni de-a rândul, cu trupurile rezemate unul de altul, prin autobuze de noapte. în unele nopţi, la multă vreme după ce se sfârşea cel de-al doilea film de la aparatul video al autobuzului, cu 1. Cartier în zona europeană a Istanbulului. 75

zgomotul vioi al focurilor de armă, al uşilor care se trânteau şi al elicopterelor care explodau, şi după ce noi, călătorii osteniţi şi şleampeţi care respiram m oartea, porniserăm într-un periplu fără tihnă, legănându-ne şi bălăbănindu-ne necontenit odată cu roţile, eram trezit din somn m ai întâi de o groapă şi, imediat după aceea, de o frân ă şi m ă uitam la Canan, care dormea profund, liniştit, alătu ri de mine, pe locul de la geam: stătea cu capul sprijinit de perdeluţele de la fereastră, pe care le rula în aşa fel încât să le transforme în pernă, iar părul ei şaten forma pe perna aceea un ghemotoc plăcut la vedere, după care i se rev ărsa pe umeri. Braţele lungi ale frumoasei mele se întindeau uneori fără astâmpăr către genunchii mei, ca nişte m lădiţe fragile, para­ lele, în vreme ce alteori unul din ele ţin ea în echilibru mâna - devenită o a doua pernă - care se rezem a de perna improvizată din perdele, iar celălalt se proptea cu delicateţe în cotul braţului ce alcătuia cumpăna. De cele m ai multe ori când îi priveam chipul, zăream pe el o suferinţă care stârnea încruntare; uneori, de atâta încruntare, sprâncenele ei şatene trimiteau pe frunte semne de întrebare care îmi stârneau curiozitatea. Apoi, pe chipul ei palid se zărea o lum ină şi îmi închipuiam că pe tărâmul acela miraculos pe care gâtul negrăit de lung se întâlnea cu maxilarul şi, de asemenea, pe pielea imposibil de atins de sub părul care se revărsa pe ceafa ori de câte ori înclina capul în faţă înfloreau trandafiri, apunea soarele şi făceau tumbe maimuţe vesele şi jucăuşe, care mă chemau spre Raiul acela catifelat, de necucerit. Zăream acea lume de aur pe întregul ei chip, pe buzele ei nespus de mari şi de palide, pe scamele delicate de piele care se iveau uneori pe suprafaţa lor pentru că şi le muşca, nervoasă, când izbutea să surâdă în somn, oricât de puţin, şi îmi spuneam: asta n-am învăţat-o la nici un curs, n-am citit-o în nici o carte, n-am văzut-o în nici un film ! Ah, şi ce plăcut mai era să stai şi să te uiţi pe săturate la iubita ta adormită, îngerule! Am vorbit şi de înger, am vorbit şi de m oartea care ni se înfăţişa ca un fel de frate mai mare, vitreg, serios şi grav. Făceam însă acest lucru folosindu-ne de vorbe delicate şi fragile, care aduceau cu obiectele ciobite pentru care se nc

tocmea şi pe care le cumpăra Canan de la tarabagii, de la vânzătorul de articole de fierărie din colţ, de la vânzători de articole de mercerie toropiţi de somn, cu obiectele acelea pe care le dezmierda apoi puţintel, pentru a le lăsa sau a le uita după aceea prin autogări ori pe scaunele autobuzelor. Moartea se afla pretutindeni, mai cu seamă în acel loc. Pentru că locul acela se răspândise pretutindeni. Noi adunam iţele tocmai pentru a da de el, pentru a-1 întâlni pe Mehmet, iar apoi le lăsam din mână, ca şi cum am fi lăsat un semn în urma noastră. Aflaserăm toate aceste lucruri din carte. întocmai aşa cum aflaserăm şi de clipele nepereche ale acci­ dentelor, de pragurile la care urma să se ivească lumea de dincolo, de porţile cinematografelor, de caramelele Viaţa cea nouă, de asasinii care urmau să-l omoare pe Mehmet şi, poate, şi pe noi, de hotelurile la ale căror porţi încetineam pasul, de tăcerile lungi, de nopţi şi de luminile palide ale restaurantelor. Ar trebui să spun că, după toate acestea, urcam în autobuze, după toate acestea porneam la drum şi, uneori, chiar înainte de a se întuneca, în ochii ei lucea deodată o lumină, iar Canan începea să mi se destăinuie îndelung, în vreme ce însoţitorii şoferilor strângeau biletele, călătorii făceau cunoştinţă unul cu altul, iar copiii şi curioşii se holbau la asfaltul neted ca în palmă ori la drumul prăfos de munte, de parcă s-ar fi uitat la un film video. — Când eram mică, a spus odată, mă ridicam din pat în puterea nopţii, în vreme ce toată lumea dormea, crăpăm perdeaua şi mă uitam în stradă. Pe stradă trecea câte cineva un beţiv, un cocoşat, un grăsan, un paznic. întotdeauna, bărbaţi... Mi-era frică, îmi plăcea patul meu, dar tânjeam să fiu acolo, afară. Pe ceilalţi bărbaţi, pe prietenii fratelui meu mai mare, îi cunoscusem la casa noastră de vacanţă, când ne jucam de-a v-aţi ascunselea. Sau la şcoala medie, când se zgâiau, în clasă, la o ciudăţenie pe care-o dădeau la iveală prin gaura din bancă. Sau când eram mică şi când se le­ gănau de pe un picior pe altul, pentru că le venea deodată să facă pipi. Când aveam zece ani, am căzut pe malul mării şi m-am lovit la genunchi, iar mama s-a pornit pe ţipete. Ne-am dus la hotel, la nenea doctorul. „Ce fată drăguţă eşti tu“, a zis nenea, „ce fată dulce“ - mi-a dat cu apă oxigenată A

77

pe rană „ce fată deşteaptă!“ Am priceput că nenea ma plăcea când s-a uitat la părul meu. Avea ochi vrăjiţi, care mă puteau privi din altă parte a lumii. Pleoapele îi erau uşor căzute, de parcă ar fi fost somnoros, d ar avea, totodată aerul cuiva care vedea tot şi care mă vedea în deplinătatea mea... Ochii îngerului sunt pretutindeni, în toate, sunt mereu prezenţi... In ciuda acestui fapt, noi, sărm anii, suferim tocmai pentru că ne lipsesc ochii lui. Oare pentru că am uitat, pentru că ne-a slăbit voinţa, pentru că ne e cu neputinţă să iubim viaţa? Ştiu că, înaintând pe cale, colindând din oraş în oraş, am să mă întâlnesc într-o bună zi, într-o noapte faţă în faţă cu îngerul, nevăzută, lăsându-mă p radă singurătăţii şi furnicarului de oameni, care mă trimite cu gândul la un sloi de gheaţă. După minute ori ore care păreau să nu se fi scurs nicio­ dată, o redescopeream în vreuna dintre dughenele negus­ torilor de vechituri de pe străzile dosnice ale oraşului în care aşteptam autobuzul, uitându-se la câte o râşniţă de cafea, la vreun fier de călcat plesnit, la vreo sobă din aceea cu cărbuni care nu se mai fabrică acum nicăieri. Uneori revenea ţinând în mână, cu un zâmbet m isterios, o gazetă ciudată de provincie şi îmi citea din ea m ăsurile pe care le luase primăria pentru ca animalele care se întorceau seara la grajduri să nu mai treacă pe strada principală a oraşului, ori vreun anunţ privitor la ultimele produse pe care le adusese în prăvălia sa, de la Istanbul, concesionarul firmei Aygaz. De cele mai multe ori o aflam împrietenindu-se şi tutuindu-se cu câte cineva: se aşeza la taifas cu bătrâne îmbrobodite, lua în braţe câte o fetiţă urâtă ca naiba şi o săru ta lung, le dădea indicaţii unor străini mânaţi de rele intenţii, care miroseau a OPA, folosindu-se de uimitoarele ei cunoştinţe despre autobuze şi autogări. Când mă apropiam de ea timid, cu răsuflarea tăiată, îmi spunea, de parcă am fi pornit în călătorie ca să alinăm toate suferinţele de acest f e l : — Pe tanti asta ar fi trebuit s-o aştepte băiatul, care s-a întors din armată, dar din autobuzul de Van1 n-a coborât nici o cunoştinţă de-a e i! A

1. Oraş în estul Turciei, pe malul răsăritean al lacului Van. «7Q

întrebam de orarele autobuzelor pentru alţi călători, schim­ bam bilete, îi linişteam pe copiii care plângeau, aveam grijă de valizele şi de boccelele celor care se duceau la toaletă. — Dumnezeu să te binecuvânteze! mi-a zis odată o tanti rotofeie, cu dinţi de aur. Se întorsese către mine, ridicând din sprâncene: — Ştii, nu-i aşa, că nevasta ta e foarte frumoasă? Ptiu, să n-o deochi! în miez de noapte, când luminile din autobuz şi ecranul videotelevizorului - mai puternic decât luminile - se stin­ geau, când toată forfota se potolea, când nu mai rămânea decât fumul de ţigară care se ridica spre tavan din direcţia celor mai misterioşi, mai insomniaci dintre călători, tru­ purile noastre, aşezate pe scaunele care se legănau uşor, se confundau, treptat, unul cu celălalt. îi simţeam părul pe faţă, mâinile cu încheieturi delicate pe genunchi, respiraţia mirosind a somn pe ceafa. Pe când roţile se învârteau, iar gemetele motorului Diesel se repetau întocmai, timpul se întindea între noi ca un fluid greu, întunecat şi cald, iar între picioarele şi oasele noastre adormite, captive, înţe­ penite, fremăta, plină de dorinţă, noua sensibilitate a noului timp. In vremea aceasta, în vreme ce braţul meu lua uneori foc la atingerea braţului ei, în vreme ce aşteptam cu orele să-i pice capul pe umărul meu, în vreme ce mă înţepeneam în scaun pentru ca părul ei, care-mi dezmierda gâtul, să zăbo­ vească acolo unde se afla, îi măsurăm cu băgare de seamă, cu evlavie ritmul respiraţiei, mă întrebam care era tâlcul acelor încreţituri triste care i se iveau pe frunte, şi cât de fericit mă simţeam când chipul ei palid era scăldat brusc de o lumină crudă, iar Canan se trezea deodată sub privirile mele şi se uita, zâmbind fugar, în ochii mei dătători de încredere, nu pe fereastră, ca să priceapă unde se afla î Am vegheat-o nopţi la rând ca să nu-şi rezeme capul de fereastra îngheţată şi să răcească, mi-am scos jacheta vişinie pe care o cumpărasem de la Erzincan1, am acoperit-o şi am stat de pază, în timp ce şoferul nostru o lua înfierbântat la vale, pe A

1. Oraş în estul Turciei. 79

drumuri de munte, pentru ca trupul ei înclinat în faţă să nu se dezechilibreze şi, astfel, să se lovească. Alteori, în toiul acestor privegheri, în vreme ce ochii mi se aţin teau asupra câte unui lăcaş aflat undeva între pielea gâtului şi încreţiturile urechilor ei moi, amintirea vreunei plim bări cu barca ori a vreunei bătăi cu bulgări de zăpadă, răm a să în visele copi­ lăriei, se confunda cu închipuirea fericitei căsnicii pe care urma s-o întemeiez într-o bună zi alături de ea, şi mă pier­ deam deîndată pe tărâmurile acelea, îm presurat de zgomotul motorului, de suspinele şi de dorul de m oarte al celor din jur. Când mă trezeam, după câteva ore, la îndemnul rece şi geometric, de cristal al luminii soarelui poznaş care se răsfrângea în fereastră, mă dumiream m ai întâi că grădina călduţă, cu miros de lavandă, în care-mi afundasem capul era, de fapt, gâtul ei, mai adăstam puţin acolo, răbdător, şovăind între somn şi trezie şi, în timp ce salutam , clipind din ochi, dimineaţa însorită de afară, munţii violeţi şi pri­ mele semne ale noii vieţi, băgăm de seam ă cu tristeţe cât de departe de mine erau ochii ei. — Dragostea, începea să spună Canan, stârnind într-o clipă, ca o adevărată maestră a postsincronului, cuvântul care rămăsese în mine, nerostit, dureros. Te îndreaptă spre un ţel, dă la iveală amănuntele vieţii şi înţeleg acum că, în cele din urmă, te poartă spre taina lumii. într-acolo mergem noi acum. — Când l-am văzut prima oară pe Mehmet, spunea Canan, fără a-1 vedea deloc pe Clint Eastwood, care o privea de pe coperta unei reviste vechi, abandonată pe una dintre mesele unei săli de aşteptare, am priceput imediat că întreaga mea viaţă avea să se schimbe. înainte de a-1 vedea, îmi aveam propria viaţă; după ce l-am cunoscut, această viaţă s-a schimbat pe de-a-ntregul. Părea că toate lucrurile, toate obiectele din jur - paturile, oamenii, lămpile, scrumierele, străzile, norii, coşurile de fum - îşi modificaseră deodată culoarea şi forma, iar eu începeam să mă deprind, uimită, cu această lume absolut nouă. Când am luat cartea să o citesc, mă gândeam că nu mai am nevoie de nici o altă carte, de nici o altă poveste. Pentru a pricepe bine noua lume care mi se revela, nu trebuia decât să privesc, să văd totul, rând

pe rând, cu propriii mei ochi. Dar, după ce am citit cartea, am văzut, dintr-o clipire, şi ceea ce se afla dincolo de lu­ crurile pe care trebuia să le văd. L-am trezit pe Mehmet, care revenise îm povărat de tristeţe de pe tărâmul pe care colindase, şi l-am convins să pornim împreună către viaţa aceea. Pe atunci reveneam mereu la carte şi o reciteam împreună. Uneori stăruiam cu săptăm ânile asupra câte unui capitol; alteori nici nu citeam bine un capitol, că ne şi dă­ deam seama îndată de sim plitatea şi de limpezimea ideilor. Apoi colindam cinematografele, citeam alte cărţi, ziare, ne plimbam pe străzi. C âtă vreme aveam în minte cartea şi o reproduceam pe de rost, străzile Istanbulului păreau scăl­ date într-o cu totul altă lumină, erau ale noastre. Ştiam că bătrânul cu baston pe care-1 vedeam pe stradă avea să se ducă mai întâi la cafenea, ca să-şi omoare timpul, pentru ca mai apoi să-şi ia nepotul de la poarta şcolii primare. Ne dădeam seam a că iap a înhăm ată la ultima dintre cele trei căruţe pe care le vedeam pe drum era mama celor doi mânji plăpânzi înhăm aţi la căruţele ce mergeau înainte. Price­ peam degrabă de ce deveniseră atât de numeroşi bărbaţii cu ciorapi albaştri, ce tâlc avea citirea de la coadă la cap a mersului trenurilor, după cum ne dădeam seama că valiza pe care o ducea în m ână un bărbat transpirat şi gras care tocmai urca în autobuzul municipalităţii gemea de obiectele şi de lenjeria şterpelite din casa pe care tocmai o jefuise. Apoi intram într-o cafenea pentru a reciti cartea şi vorbeam neîncetat, cu orele, fără oprire despre ea. Asta era dragostea şi, uneori - ştii cum se petrec lucrurile în unele filme - mă gândeam că dragostea este singura cale de a aduce lumea aceea de departe în lumea aceasta. — Dar erau lucruri pe care nu le ştiam deloc, pe care n-aş fi avut cum să le ştiu în vreun fel, a spus Canan într-o noapte ploioasă, fără să-şi desprindă o clipă ochii de la scena de dragoste de pe ecran. După câţiva kilometri de drum alunecos şi după ce tre­ cuseră pe lângă noi patru-cinci camioane obosite, când scena de dragoste de pe ecran fusese înlocuită de imaginea unui autobuz asem ănător cu al nostru, care străbătea un peisaj 81

fermecător, deloc aidoma celui prin care înaintam noi, adăugase: — Acum ne îndreptăm spre locul acela care ne este cu desăvârşire necunoscut. Când hainele cu care eram îmbrăcaţi au ajuns de nepurtat din pricina transpiraţiei, a prafului şi a m urdăriei şi când pe piele ni s-au aşezat, în straturi consistente, toate reziduurile istoriei care răvăşise acele pământuri, de la cavalerii cru­ ciaţi până în vremurile noastre, ne-am oprit la nimereală, înainte de a urca în alt autobuz, în târgul oraşului Gelişigüzel1 Canan şi-a cumpărat o fustă lungă de poplin, care o făcea să semene cu profesoarele oneste de provincie, ia r eu, o cămaşă de acelaşi fel, care facea din mine copia palid ă a celui ce eram înainte... Dacă ne-am fi gândit, m ai apoi, să ridicăm capul, am fi băgat de seamă dâra albă, delicată pe care o lăsase un avion cu reacţie pe cerul albastru, cristalin, între sediul prefecturii, statuia lui Atatürk, prăvălia firmei Arçelik2, farmacie şi moschee, printre bannerele privitoare la cursu­ rile de Coran si la circumcizia colectivă care urm a să aibă ioc în curând, am fi zăbovit o clipă, cu pachetele învelite în hârtie şi sacoşele de plastic în mâini, am fi privit cerul cu plăcere, pentru ca îndată după aceea să-l întrebăm pe un funcţionar şters, cu o cravată în tonuri la fel de şterse, unde se găsea baia publică. Pentru că baia publică era deschisă dim ineaţa pentru femei, eu eram primul care urma să-şi am ăgească vremea pe străzi şi să moţăie prin cafenele. Visam, când treceam prin faţa hotelurilor, să-i spun lui Canan că a r fi trebuit, desigur, să petrecem o zi şi o noapte pe păm ânt, nu pe roţi sau pe scaunele autobuzelor, ca nişte oameni normali, într-un hotel, de pildă, să-i spun, de asemenea, că vedeam cu ochii minţii unele seri... Când s-a lăsat însă seara, C anan mi-a arătat rezultatele „investigaţiilor“ pe care le făcuse în vreme ce eu eram la baia publică: exemplare din vechea revistă 9

1. La voia întâmplării (în turcă, în orig.). 2. Companie specializată în producţia de bunuri electrocasnice şi, mai nou, de produse electronice; face parte din Grupul Koç, cel mai reputat holding din Turcia, fondat de Vehbi Koç. on

Fotoromanul, reviste de copii, şi mai vechi, eşantioane de gumă de mestecat pe care uitasem deja că o morfolisem în gură cândva şi o podoabă de prins în păr, al cărei tâlc nu l-am putut desluşi. — îţi povestesc în autobuz, mi-a spus Canan cu zâmbetul acela special care i se ivea pe chip când se mai uita o dată la acelaşi film video. într-o noapte când, în locul filmului video, pe ecranul hârbului nostru de autobuz şi-a făcut apariţia o tânără serioasă, disciplinată şi cuminte care venea cu veşti proaste, vestitoare de moarte, Canan a z is : — Mă îndrept spre cealaltă viaţă a lui Mehmet. Dar în viaţa cealaltă el era altcineva, nu era Mehmet. Cum treceam în viteză prin faţa unei benzinării, faţa i-a fost luminată de luminile roşii, întrebătoare ale neonului. — Mehmet n-a vorbit prea mult despre persoana care era el în cealaltă viaţă, despre surorile lui, despre casa aceea mare, despre dud şi, totodată, despre faptul că acolo avea un alt nume şi o altă identitate. A spus odată că, în copi­ lărie, îi plăcea foarte mult revista Săptămâna copilului. Tu ai citit vreodată Săptăm âna copilului ? Degetele ei lungi au rătăcit prin spaţiul gol dintre scru­ mieră şi picioarele noastre, printre paginile îngălbenite ale revistelor, după care a rostit, uitându-se nu la ele, ci la mine, care mă uitam la e le : — Mehmet spunea că toţi vor reveni pe aici, pe undeva. De aceea le colecţionez. Lucrurile din care s-a alcătuit copi­ lăria lui... Sunt lucruri despre care am aflat din carte. Pricepi ? Nu pricepeam pe de-a-ntregul, pe alocuri chiar nu price­ peam deloc, dar Canan vorbea în aşa fel încât aveam im­ presia că pricep. — La fel ca tine, spunea Canan. De îndată ce a citit cartea, Mehmet a înţeles că toată existenţa lui urma să se schimbe, iar lucrul pe care l-a priceput s-a consumat până la ultimele lui consecinţe. Până la ultimele consecinţe... Era student la medicină şi s-a lăsat de şcoală ca să-şi consacre tot timpul cărţii —vieţii din carte. A înţeles, totodată, că pentru a deveni un om cu desăvârşire nou trebuia să-şi abandoneze întregul trecut. Aşa a ajuns să rupă legăturile 83

cu ta tă l, cu fam ilia lui... DaT n-a pu tu t s ă se debaraseze cu uşurin ţă de ei. îm i spunea că a d e v ărata lu i salv are, startul către noua v iaţă urm a s ă se p etreacă o d ată cu accidentul de m aşină... Aşa este : accidentele su n t sc ă p a r e a ; scăparea o reprezintă accidentele... în geru l ni se a r a tă în v raja acelui m om ent de ieşire din im p as, ia r atu n ci devine limpede sensul adevărat al răzvrătirii pe care o num im viaţă. Atunci revenim acasă... D upă ce auzeam asem enea vorbe, m ă surprindeam gân* dindu-mă la mama, la cam era, la lucrurile, la patul, la casa pe care o lăsasem în urm ă şi îmi închipuiam că aveam să izbutesc să o alătur reveriilor mele pe C anan, care visa, la rândul ei, alături de mine, ia noua viaţă. Cu o logică nespus de ascunsă şi cu un sentiment cum pănit de vinovăţie...

84

6 în toate autobuzele în care urcam, televizorul era aşezat cam deasupra locului şoferului; în unele nopţi nici măcar nu vorbeam între noi, ne uitam doar în direcţia lui. Pentru că nu mai citiserăm ziarele de luni de zile, ecranul sus­ pendat, preschimbat într-un fel de altar modern decorat cu mileuri, cutii, draperii de catifea, scândurele lăcuite, amu­ lete, mărgele, abţibilduri şi bibelouri era unica noastră fe­ reastră spre lume, dincolo de ceea ce zăream prin ferestrele autobuzelor. Am văzut filme de karate, cu eroi plini de sprin­ teneală care loveau, într-o clipă, sute de mizerabili în plină figură, precum şi imitaţii autohtone ale acestora, realizate cu încetinitorul, în care erau distribuite tot felul de ma­ tahale. Am văzut filme americane, cu câte un personaj inte­ ligent, simpatic, de culoare, care îi ducea de nas pe ageamiii de bogătaşi, de poliţişti, de gangsteri, filme-pilot cu tineri chipeşi care făceau acrobaţii cu avioane şi elicoptere, precum şi filme de groază, cu fantome şi vampiri care le făceau pe tinere să moară de frică. în majoritatea filmelor din pro­ ducţia naţională, cu inşi avuţi şi cumsecade care nu reuşeau nicicum să le găsească fetelor lor, mai mult sau mai puţin tinere, nişte soţi buni, cu adevărat iubitori, personajele, fie femei, fie bărbaţi, se îndeletniceau cu muzica într-o anumită epocă a vieţii lor şi se înţelegeau atât de greşit unii pe alţii încât, în cele din urmă, ajungeau la un fel de înţelegere justă a lucrurilor. Eram atât de obişnuiţi să vedem, în fil­ mele turceşti, mereu aceleaşi chipuri şi aceleaşi trupuri jucând în roluri identice, de poştaşi răbdători, de violatori nemiloşi, de surori urâte, dar cu inimă largă, de judecători cu voce tunătoare, de mătuşi mămoase, înţelegătoare şi de neghiobi, încât într-o bună zi, când i-am văzut la un popas -

la RESTAURANTUL IZVORUL AM INTIRILOR, pe ai căra: pereţi erau atârnate fotografii cu moschei, cu Atatürk, cu actriţe şi cu luptători - pe sora cea bună la inimă şi p? violatorul ei mâncând tacticos ciorbă ezogelin1, alături de alţi călători de noapte doborâţi de somn, ne-a trecut prin minte că fuseserăm traşi pe sfoară. îmi am intesc că îi priveam îngândurat pe muşteriii acelui restau ran t plin de culoare în timp ce Canan îmi enumera, rând pe rând, numele vestitelor actriţe ale căror poze se aflau pe pereţi şi care fuseseră „violate“ în filmele văzute de noi, şi mi-i închipuiam pe toţi în rolurile unor călători care se îndreaptă spre moarte mâncându-şi sârguincios ciorba, în salonul lum inos şi rece al unei corăbii necunoscute. Am văzut pe ecran nenumărate scene cu scan daluri; am văzut geamuri, pahare şi uşi sp a rte ; am văzut avioane şi maşini care se făceau brusc nevăzute, pentru ca apoi din ele să se înalţe flăcări spre cer; am văzut case, arm ate, familii fericite, oameni răi, scrisori de dragoste, zgârie-nori, comori înghiţite de incendii. Am văzut sânge ţâşnind din răni, din chipuri omeneşti, din gâtlejuri retezate, am văzut scene cu urmăriri nesfârşite, am văzut mii de m aşini, în nenumărate filme, urmărindu-se unele pe altele, luând virajele în viteză, iar apoi ciocnindu-se cu îndârjire. Am văzut bărbaţi şi femei care se împuşcau neostenit, am văzut zeci de mii de nefericiţi, străini şi localnici, cu mustăţi ori fără. înainte de a se termina un film video şi de a începe un altul, C anan îmi spunea: — Nu mi-a trecut prin minte că un copil poate fi amăgit atât de uşor! După cel de-al doilea film, când ecranul era năpădit de pete negre, Canan zicea: — Cu toate astea, dacă te îndrepţi spre un loc anume, viaţa e frumoasă. Sau: — Nu cred, n-am încredere în ele, dar îmi plac. Sau spunea, legănându-se între vis şi trezie, cu chipul invadat de bucuria pe care i-o deşteptase filmul : 1. Ciorbă preparată din zeamă de carne, linte, orez, grâu mărunţit. sos de roşii şi mentă.

— Am să visez însurăţei fericiţi! Cred că pe ia sfârşitul celei de-a treia luni petrecute pe drumuri văzuserăm împreună peste o mie de scene de dra­ goste. Indiferent de târguşorul dinspre care venea ori de oraşul izolat către care se îndrepta autobuzul, scaunele pe care stăteau călători împovăraţi de coşuri cu ouă, func­ ţionari cu serviete sau mai ştiu eu cine se cufundau în tăcere ori de câte ori intervenea un să r u t; simţeam că ea îşi ţinea mâinile pe genunchi sau în poală şi îmi doream, preţ de o clipă, să realizez ceva profund, aspru şi plin de miez, în care să se strecoare şi o doză de violenţă. Intr-o noapte ploioasă de vară am făcut tocmai acel lucru de care nu eram con­ ştient, sau ceva asem ănător cu el. Autobuzul întunecat era pe jumătate gol; ne aflam pe undeva pe la mijloc, iar pe ecran ploua, în mijlocul unui peisaj tropical, foarte îndepărtat şi foarte străin de cel în care ne aflam noi. Când mi-am apropiat, cuprins de un presentiment, capul de fereastră şi, astfel, de ea, am văzut că afară începuse să plouă. în aceeaşi clipă am sărutat-o pe buze pe Canan, care zâmbea, aşa cum văzusem la televizor, aşa cum se făcea la televizor, aşa cum credeam că se face, am sărutat-o din răsputeri, cu dorinţă şi patimă, îngerule; se zbătea, dar am sărutat-o până i-au sângerat buzele. — Nu, nu, dragul meu, a zis ea. Semeni foarte mult cu el, dar nu eşti el. El este în altă parte... Oare faţa îi era luminată de neonul roz a cărui lumină răzbătea dinspre cel mai izolat, mai plin de muşte şi mai blestemat panou al Türk Petrolului, sau de străfulgerarea incredibilă a celeilalte lumi, de pe ecran ? în asemenea împre­ jurări, în cărţi scrie că „sângele se prelingea de pe buzele fetei“, şi, tot în asemenea împrejurări, eroii filmelor pe care le vedeam noi răsturnau mese, spărgeau geamuri şi îşi mânau cu viteză maşinile drept în ziduri. Eu am aşteptat, mâhnit, să simt gustul sărutului pe buze. Poate şi cu mângâierea descoperirii creatoare care-mi trecea prin minte: eu nu exist, mi-am spus, iar dacă nu exist, ce importanţă mai are! Dar când autobuzul m-a legănat cu şi mai multă poftă, am simţit că existam chiar mai mult decât de obicei, din pricina durerii tot mai aprige pe care o simţeam între picioare, îmi doream 87

să mă încordez, să explodez şi să m ă uşurez. După aceea dorinţa trebuia să devină şi mai profundă, trebuia să devină întreaga lume - o lume nouă. A şteptam fără să ştiu ce anume avea să urmeze, aşteptam în vreme ce mi se umezeau ochii şi mă năpădea sudoarea, aşteptam plin de dor şi fără să ştiu ce aşteptam, după care totul a explodat, s-a făcut praf şi pulbere, în toiul unei plăceri n espu s de lente, de domoale. Mai întâi am auzit zgomotul acela solemn, apoi tăcerea calmă, de o clipă, care se aşternea im ediat după accidente Am băgat de seamă că, de data aceasta, nu num ai şoferul se făcuse praf şi pulbere, ci şi televizorul. C ând au început urletele şi ţipetele, am luat-o de m ână pe C anan şi am coborât-o iar pe pământ, cu m ăiestrie, în deplină siguranţă. Am înţeles, în vreme ce stăteam în ploaia care şiroia fără oprire, că nici autobuzul, nici noi nu păţiserăm prea mare lucru. Doi sau trei morţi şi şoferul. în să în celălalt autobuz, în VARANUL CEL REPEDE în ale cărui m ăruntaie intrase şoferul căzut la datorie, facându-1 armonică şi rostogolindu-1 mai apoi pe câmpul plin de noroi, morţii se am estecau cu cei în agonie. Am coborât spre locul unde se prăvălise autobu­ zul, spre lanul de porumb, de parcă am fi coborât cu băgare de seamă şi curiozitate în miezul întunecat al vieţii, şi ne-am apropiat fascinaţi de hârb. Când am ajuns la el, printr-una dintre ferestrele făcute ţăndări încerca să se strecoare o fată plină de sânge din cap până în picioare. îl ţinea de mână, în m aşină, pe un tânăr vlăguit - ne-am aplecat şi ne-am uitat la el. F a ta îmbrăcată în blugi a ieşit din autobuz, ajutată şi de noi, fără să dea o clipă drumul acelei mâini. Apoi s-a aplecat către mâna pe care o ţinea; s-a străduit să-l scoată din autobuz pe stăpânul acesteia, trâgându-1 de ea. Noi vedeam însă că tânărul din autobuzul răsturnat rămăsese prins între nişte bare niche­ late şi nişte bucăţi de tablă vopsită, care se îndoiseră ca nişte bucăţi de carton. La puţin timp după aceea a şi murit, uitându-se la noi şi la lume de-a-ndoaselea. De pe faţa şi din ochii fetei cu părul lung şiroia o ploaie însângerată. Trebuie să fi fost de vârsta noastră. Chipul ei avea mai degrabă o expresie de copil mirat decât expresia

celor care s-au confruntat cu moartea. Fetiţă udată de ploaie, ne-am întristat peste poate din pricina ta î S-a uitat o clipă, în lumina care se strecura dinspre autobuzul nostru, la bărbatul mort de pe scaun şi a z is : — Tata... tata se va supăra acum rău de tot. A lăsat să-i scape din mână mâna bărbatului mort, s-a întors către Canan, i-a luat obrazul în palme şi a mângâiat-o, de parcă şi-ar fi mângâiat o soră neprihănită, cu­ noscută de secole. — Ingerule, a zis ea. In cele din urmă, te-am aflat; te-am aflat, în cele din urmă, după atâta cale, acum, pe ploaie. Chipul ei frumos şi însângerat era îndreptat spre Canan, plin de admiraţie, de dor, de nesaţ. — Privirea care mă urmărea pretutindeni, care părea să răsară înaintea mea în cele mai neaşteptate locuri pentru a se face apoi nevăzută, care se lăsa căutată tocmai pentru că se făcea nevăzută, era privirea ta, a zis fata. Am pornit la drum pentru a întâlni privirea ta, am înnoptat prin autobuze pentru a te putea privi în ochii aceştia blânzi, am colindat din oraş în oraş, am citit cartea o dată şi încă o dată, îngerule, ştii asta. Canan a zâmbit vag, puţin mirată, puţină nehotărâtă, mulţumită, dar întristată de geometria ascunsă a confuziei. — Râzi către mine, a zis fata în blugi, aflată în agonie. (Pricepusem că urma să moară, îngerule.) Râzi, ca să mai pot vedea, m ăcar o dată, lumina acelei lumi. Aminteşte-mi de căldura cuptorului de pâine la care intram iarna, când mă întorceam acasă de la şcoală, cu ghiozdanul în mână, ca să-mi iau plăcintă, aminteşte-mi de bucuria cu care mă aruncam în mare, la debarcader, în zilele calde de vară, aminteşte-mi de primul sărut, de prima îmbrăţişare, amin­ teşte-mi de nucul în vârful căruia mă căţăram singură, de seara de vară în care mi-am pierdut cunoştinţa, trecând dincolo, de noaptea în care m-am îmbătat de bucurie, de locul cald de sub plapum ă şi de frumosul copilandru care se uita la mine cu drag. Toate astea se află pe tărâmul unde vreau să ajung şi eu. Ajută-mă, ajută-mă să-mi pot întâm­ pina cu bucurie plecarea, care se apropie cu fiece suflare. Canan i-a zâmbit cu nespusă tandreţe. A

A

89

— Voi, îngerii, a zis fata în mijlocul strigătelor de moarte şi aducere-aminte care se înălţau din lanul de porumb. Cât sunteţi de înspăimântători! Şi cât sunteţi de nemiloşi, dar şi de frumoşi! Şi cum izbutiţi voi, voi şi tot ceea ce este atins de lumina voastră neţărmurită, să răm âneţi cufundaţi într-o tihnă fără timp, în vreme ce noi ne sleim puţin câte puţin, cu fiecare cuvânt, cu fiecare lucru, cu fiecare am intire, deve­ nind una cu pământul. Aşa se face că, de când am citit cartea, eu şi iubitul meu fără noroc v-am cău tat privirile, uitându-ne pe ferestrele autobuzelor. Privirea ta, îngerule, pentru că - acum bag de seam ă! - clipa aceea fără seamăn promisă de carte tocmai asta trebuie să fi fost. Un timp al trecerii, aflat între cele două tărâmuri. F ă ră să fii nici acolo, nici aici; acum, aflată deopotrivă acolo şi aici, înţeleg ce înseamnă izbăvirea; cu câtă bucurie pricep ce înseamnă tihna, moartea şi timpul! Mai râzi puţin către mine, îngerule! Parcă nu reuşesc să-mi amintesc, în parte, cele petrecute după aceea. Ştiţi cum îţi spui a doua zi dim ineaţă, după momentele de dulce beţie, când ţi se învârtejeşte mintea: „Uite, acolo s-a rupt filmul“ ; cam aşa ceva îmi vine mie în minte. îmi amintesc că, mai întâi, a dispărut sunetul şi că păream să le văd pe Canan şi pe fată cum se uitau una la alta. După sunet, trebuie să fi dispărut o vreme şi imaginea, prin urmare o parte din ceea ce am văzut s-a evaporat cu totul, fără să mi se strecoare în amintire, fără să rămână întipărit pe vreun aparat de înregistrare. Aveam în minte, neclar, faptul că fata în blugi vorbea despre o apă, dar nu pot să desluşesc cum am trecut prin lanul de porumb şi am ajuns pe malul unui râu - nu-mi dau seama dacă era un râu sau un pârâu plin de noroi -, iar acolo vedeam picăturile de ploaie care cădeau, pic, pic, pe suprafaţa nemişcată a apei şi cercurile pe care le iscau, în vreme ce totul era cufundat într-o lumină albăstruie, venită de nu se ştie unde. Am văzut că, după un timp, fata în blugi cuprinsese iar în palme faţa lui Canan. îi şoptea ceva, dar nu auzeam ce anume, sau poate că vorbele pe care le şoptea nu ajungeau până la mine, aşa cum se întâmplă în vis. M-am gândit, cu un sentiment nelămurit de vinovăţie, că trebuia să le las no

singure. Am făcut doi-trei paşi pe malul pârâului, dar paşii mi se afundau în noroiul cleios. Nişte broaşte speriate de paşii mei şovăitori au sărit, pleosc, pleosc, în apă. Un pachet mototolit de ţigări, care plutea pe suprafaţa apei, s-a apro­ piat cu încetineală de mine. E ra un pachet de Maltepe1, care se clătina la răstim puri din pricina picăturilor de ploaie ce-1 nimereau ba la stânga, ba la dreapta, pentru a înainta apoi cu fală, sigur şi mândru de sine, către meleagul lucrurilor nelămurite. Din întunecimea unghiului meu vizual nu se distingeau decât umbra lui Canan şi umbra fetei, pe care aveam impresia că le văd mişcându-se, şi pachetul de ţigări. Tocmai spusesem „mamă, mamă, am sărutat-o şi am văzut moartea cu ochii“, când am auzit-o pe Canan vorbind cu mine: — Ajută-mă să o spăl pe faţă, ca să nu o vadă tatăl ei plină de sânge, mi-a zis. M-am aşezat în spatele fetei şi am ţinut-o. Avea umeri fragili, iar subsuorile îi erau calde. Am privit-o pe săturate pe Canan, care îşi făcuse mâinile căuş, lua puţin câte puţin din apa pe care plutea pachetul de ţigări şi o spăla pe faţă, curăţându-i cu tandreţe rana de la frunte, i-am urmărit grija maternă şi graţia mişcărilor. Am priceput că fata avea să continue să sângereze. Fata ne-a spus că aşa o spăla şi bunica ei când era mică. Cândva era mică, se temea de apă, dar acum crescuse, îi plăcea apa şi murea. — înainte să mor, trebuie să vă povestesc ceva, ne-a zis. Duceţi-mă la autobuz. în jurul autobuzului făcut armonică roia acum o mulţime nehotărâtă, de felul celor pe care le poţi vedea la sfârşitul unei nopţi de sărbătoare, învolburată şi obositoare. Două-trei persoane se mişcau cu încetineală, fără a fi limpede de ce; cărau, poate, un trup neînsufleţit, de parcă ar fi cărat o valiză. O femeie care stătea cu umbrela deschisă şi cu geanta în mână dădea impresia că aşteaptă alt autobuz. Călătorii din autobuzul nostru ucigaş şi câţiva călători din autobuzul nedreptăţit se străduiau să-i tragă afară, în ploaie, pe cei rămaşi în m aşina fărâm ată, printre valize, morţi şi copii. 1. Marcă de ţigări populară în Turcia. 91

Mâna pe care fata care avea să m oară o ţin use în mâna ei ceva mai devreme rămăsese în aceeaşi poziţie. Fata a intrat în autobuz şi a apucat m âna cu afecţiune, mânată nu atât de suferinţă, cât de un sentim ent al datoriei şi al necesităţii. — Era iubitul meu, a zis. Eu am fost cea care a citit mai întâi cartea, eu am fost cea fascinată şi înspăim ântată de ea. Am greşit când i-am dat-o s-o citească, socotind că şi el va fi ia fel de fascinat ca mine. A fost fascin at, dar nu s-a mulţumit cu asta, ci şi-a dorit să plece pe tărâm ul acela. Deşi i-am spus că la mijloc nu era decât o carte, nu l-am putut îndupleca. Era iubitul meu. Am pornit la drum, am colindat oraş cu oraş, am fost înduioşaţi de laturile super­ ficiale ale vieţii, am pătruns în m ăruntaiele ascunse ale culorilor, am căutat esenţa, dar n-am izbutit să o aflăm. Pentru că între noi începeau să se işte certuri, l-am lăsat singur în căutările lui, m-am întors acasă, la mama şi la tata, şi l-am aşteptat. în cele din urmă, iubitul meu a revenit la mine, dar era cu totul altul. Mi-a spus, vorbind despre carte, că îi abătuse din cale pe foarte mulţi oameni, că le smintise viaţa foarte multor nefericiţi, că era izvorul tuturor relelor. Jurase să se răzbune pe ea pentru că provocase toate acele deziluzii şi frânsese atâtea vieţi. I-am spus că nu cartea era de vină, că erau nenumărate alte cărţi de acelaşi fel. I-am spus că importante erau lucrurile pe care le des­ luşeau oamenii când o citeau, dar n-a vrut să plece urechea la mine. Fusese cuprins de febra răzbunării, la fel ca toţi nefericiţii care au fost înşelaţi. Mi-a vorbit de Doctorul Narin1, de lupta acestuia împotriva cărţii, de războiul pornit de el împotriva civilizaţiilor străine care ne nimicesc, împotriva lucrurilor noi, venite din Occident, de toată zbaterea sa împotriva acestei lucrări... Vorbea de tot soiul de ceasornice, de obiecte vechi, de colivii, de Canan, de râşniţe, de scripeţi de puţ. Nu pricepeam nimic, dar îl iubeam. Inim a îi era plină de ură, dar, cu toate acestea, era iubitul meu drag. De aceea, când mi-a spus că în orăşelul Güdül2 trebuia să aibă 1. Fragil, delicat, fin (în turcă, în orig.). 2. în traducere aproximativă, „administrat, controlat“. QO

loc o reuniune secretă a concesionarilor menită „scopurilor“ noastre, am pornit pe urmele lui. Acolo aveau să ne dibuie oamenii Doctorului Narin şi să ne ducă la el... Acum duceţi-vă voi acolo, în locul nostru... înştiinţaţi-i despre trădarea cărţii şi a vieţii. Doctorul Narin ne aşteaptă în calitate de tineri vânzători de sobe care cred în judecată. Omul care va veni să vă ia va mirosi a cremă de ras marca OPA. Fata, a cărei faţă se umpluse iar de sânge, a sărutat mâna pe care o ţinea în mână, a mângâiat-o şi a început să plângă. Canan a luat-o pe după umeri. — Şi eu sunt vinovată, îngerule, a zis fata. Nu-ţi merit dragostea. Am crezut în iubitul meu, am pornit pe urmele lui şi am trădat cartea. El a murit fără să te vadă pentru că era şi mai vinovat decât mine. Tata se va supăra foarte tare, dar sunt fericită că voi muri în braţele tale. Canan i-a spus că n-avea să moară. Dar, pentru că în filmele pe care le văzuserăm, morţii nu erau niciodată în­ ştiinţaţi că vor muri, moartea aceasta ne părea de multă vreme verosimilă. Canan, care juca rolul îngerului, a aşezat mâna fetei în mâna băiatului mort, la fel ca în filme. Apoi, fata a murit cu mâna în mâna iubitului ei. Canan s-a strâns lângă trupul neînsufleţit al băiatului care privea lumea cu susul în jos. Şi-a vârât capul prin geamul spart al autobuzului, a cercetat un timp în jur şi s-a întors apoi în lumea noastră ploioasă, cu un zâmbet de mulţumire pe chip, purtând în mână noile noastre acte de identitate. Cât de mult o iubeam pe Canan când o vedeam cu zâm­ betul acela de mulţumire pe chip! La colţurile gurii ei mari, acolo unde se sfârşeau dinţii şi începea unghiul blând des­ cris de buze, vedeam două puncte întunecate. Două tri­ unghiuri plăcute care se iveau la colţurile gurii lui Canan, când zâm bea! O sărutasem o dată, mă sărutase şi ea o dată, iar acum îmi doream să ne mai sărutăm o dată, în ploaie, dar ea s-a îndepărtat uşor de mine. — în noua noastră viaţă, a zis, citind hârtiile din mâna ei, tu te vei numi Ali Kara, iar eu Efsun Kara. Avem şi certificat de căsătorie. 93

Mi-a surâs apoi, adresându-mi-se pe tonul acela de profe­ soara, didactic, tandru, înţelegător, pe caie îl auzeam la orele de engleza. —Domnul şi doamna Kara se duc în târgul Güdül, pentru a participa la reuniunea concesionarilor.

94

7 Am ajuns în târgul Güdül după ploi de vară care nu se mai sfârşeau, după ce am schimbat trei autobuze şi am trecut prin două oraşe. Pe când părăseam autogara plină de noroi, păşind pe trotuarele înguste ale oraşului, am văzut deasupra noastră un cer ciudat; de pe bannend întins pe mijlocul drumului, copiii erau chemaţi la cursul coranic de vară. în faţa dughenei celor de la Tekel1 şi de la Loto Prono surâdeau, arătându-şi dinţii printre sticlele cu lichioruri colorate, trei şoareci morţi şi împăiaţi. Pe uşa farmaciei erau lipite nişte imagini care aduceau cu anunţurile scrise de mână pe care şi le prindeau de guler participanţii la înmormântările ce urmau crimelor politice; fotografiile morţilor, sub care erau trecute data naşterii şi data morţii fiecăruia, i-au amintit lui Canan de bogătaşii buni la suflet din vechile filme autohtone. Am intrat într-o prăvălie de unde am cumpărat o sacoşă de plastic şi nişte cămăşi de nailon, ca să ne deghizăm, fiecare, în tânăr concesionar. Castanii de pe trotuarele înguste care duceau spre hotel se înşiruiau cu o uimitoare regularitate. Când a citit, pe un panou aflat la umbra unuia dintre ei, cuvintele „circumcizie manuală, nu cu laserul“, Canan a zis „ne aşteaptă“. Eu tocmai pregăteam certificatul de căsătorie al răposaţilor Ali Kara şi Efsun Kara, pe care-1 purtam în buzunar. Recepţionerul mărunţel, cu mustaţă â la Hitler, a răsfoit cer­ tificatul în grabă. 1. Monopol (în turcă, în orig.). Concern de stat format din fabrici de ţigarete, centre de producţie a vinului şi a băuturilor spirtoase; cea mai mare parte a acţiunilor este concentrată în industria tutunului. ne

— Aţi venit pentru reuniunea concesionarilor? a zis el S-au dus cu toţii la şedinţa de deschidere de la liceu. Nu aveţi valiză, doar sacoşa a sta ? — Valizele noastre au ars odată cu autobuzele şi călătorii, am zis eu. Unde e liceul ? — Desigur, autobuzele ard, domnule Aii, a zis funcţio­ narul de la recepţie. O să vă ducă băiatul la liceu. Canan a vorbit cu băiatul care ne ducea la liceu folosindu-se de un ton plin de blândeţe, pe care nu-1 folosea niciodată când vorbea cu m ine: — Ochelarii aceia închişi la culoare nu te fac să vezi negru înaintea ochilor? — Nu mă fac, a zis băiatul. Pentru că eu sunt Michael Jackson. — Ce spune mama ta de asta ? a zis Canan. Uite ce vestă frumoasă ţi-a împletit m am a! — Mama n-are voie să se am estece! a zis băiatul. Până să ajungem la liceul Kenan Evren1, al cărui nume era scris cu becuri de neon care clipeau neîncetat, ca în localurile de distracţie din Beyoğlu, am aflat de la Michael Jackson următoarele: era în clasa a cincea; tatăl lui lucra la cinematograful pe care-1 ţinea proprietarul hotelului, dar acum era ocupat cu reuniunea; tot târgul era preocupat de ' reuniunea concesionarilor; unii locuitori nu erau însă de acord cu ea, deoarece kaymakam2-ul zisese în treacăt ceva de felul „eu nu vorbesc de rău locul unde sunt kaymakam*. In aglomeraţia de la liceul Kenan Evren am văzut maşina care ţinea timpul în loc, geamul fermecat care dădea culoare televizorului alb-negru, primul detector turcesc automat de , carne de porc, loţiunea de ras fără miros, foarfecă ce tăia cât ai clipi din ochi cupoanele de prin gazete, soba care se aprindea singură de îndată ce intra proprietarul în casă şi ceasul cu cheie care făcea dintr-odată zadarnice toate minaretele, toţi muezinii, toate megafoanele şi toată disputa pe tema „occidentalizare-islamizare“, propunând o soluţie modernă şi economică. A

1. Cel de-al şaptelea preşedinte al Turciei republicane (1982-1989) 2. Cel mai însemnat reprezentant al guvernului, într-o diviziune adrainistrativ-teritorială cunoscută sub numele de ilçe.

în locul păsării montate la ceasurile cu cuc pe care le ştiam noi, mecanismul tradiţional acţiona două figurine: un imam în miniatură, care se arăta la orele de rugăciune în partea de jos a ceasului, modelată sub forma unei galerii de mina­ ret, pentru a rosti de trei ori „Allah e mare“, şi un domn în miniatură, cu cravată şi fără mustaţă, care-şi facea apariţia la începutul fiecărei ore, pentru a rosti „ce fericire că sunt turc, sunt turc, sunt turc“. Când am văzut maşinăria de păstrat imagini, ne-am îndoit că toate descoperirile acelea puteau fi rodul elevilor de liceu din regiune, aşa cum se afirma. La realizarea tuturor inven­ ţiilor pe care le vedeam participaseră, pesemne, deopotrivă minţile şi mâinile taţilor, ale unchilor şi ale elevilor care rătăceau prin mulţime. între janta unui automobil şi cauciucul său exterior erau montate sute de oglinzi de mână, aşezate faţă în faţă, aşa încât să formeze un labirint. Lumina şi imaginea erau proiec­ tate, dintr-un punct anume, către labirintul de oglinzi, iar atunci când se închidea capacul maşinăriei, biata lumină era nevoită să revină pe vecie printre oglinzi. Dacă îţi potri­ veai după aceea ochiul, ori de câte ori aveai chef de aşa ceva, în dreptul orificiului acoperit, dând apoi capacul la o parte, revede ai tot ceea ce se afla înăuntru, potrivit imaginii captate acolo - un platan, o zgripţuroaică de profesoară care vizitase expoziţia, un concesionar de frigidere gras, un elev plin de coşuri, un funcţionar de la cadastru care bea un pahar cu limonada, o carafă plină cu ayran1, un portret al lui Evren P aşa2, un om de serviciu ştirb care râdea către maşinărie, un om întunecat, pe frumoasa şi curioasa Canan, al cărei trup strălucea orbitor, în ciuda atâtor călătorii sau îţi puteai zări propriul ochi. 1. Produs lactat cu conţinut ridicat de apă, preparat prin smântânirea laptelui. 2. Ofiţer turc (1881-1922), adept al panturcismului, lider al revoluţiei Junilor Turci. A făcut parte dintr-un grup cu rol mai degrabă controversat în istoria Turciei moderne, care s-a remarcat, printre altele, prin instaurarea unei dictaturi militare (1913-1918) marcate de abuzuri şi excese la adresa minorităţilor. 97

Am mai văzut şi alte lucruri, dar în vrem e ce ne uitam prin expoziţie, nu la maşinăria aceea. Un b ărb at îmbrăcat cu sacou ecosez, cu cămaşă şi cravată, ţinea, de pildă, o cuvântare. Cei mai mulţi dintre oamenii din mulţime forma­ seră grupuri şi se măsurau din priviri, a şa cum ne măsurau şi pe noi. O fetiţă cu fundă roşie în păr stă te a la picioarele mamei sale - o femeie grasă, cu batic pe cap - şi repeta poezia pe care urma s-o recite puţin m ai târziu. Canan s-a înghesuit în mine. Purta o fustă de culoarea fisticului, din stambă imprimată cu numele băncii Sü m er1, pe care o cumpăraserăm de la Kastamonu2. O iubeam, o iubeam foarte mult, tu ştii asta, îngerule. Am băut ayran. Ne-am uitat gânditori, osteniţi, toropiţi la lumina prăfuită, de seară, din sala de mese. Un fel de muzică a existenţei. Un fel de ştiinţă a vieţii. Mai era acolo şi un soi de ecran de televizor, în faţa căruia ne buluceam şi al cărui rost încercam să-l pricepem. — Acest nou tip de televizor este contribuţia Doctorului Narin, a zis un bărbat cu papion. Să fî fost mason ? Citisem într-un ziar că m asonii purtau papion. — Cu cine am onoarea? m-a întrebat şi a privit con­ centrat în direcţia frunţii mele, poate şi pentru că se jena să se uite mai insistent la Canan decât la mine. — Ali Kara si 1 Efsun Kara,7 am zis eu. — Sunteţi foarte tineri. Faptul că printre concesionarii cu inimi frânte se află oameni atât de tineri îmi dă speranţe. — Domnule, noi nu reprezentăm tinereţea, ci viaţa cea nouă, tocmai spuneam eu, când un bărbat voinic, simpatic, un nene optimist de felul celor pe care este foarte posibil ca fetele de liceu să-i întrebe, pe stradă, cât este ceasul, a zis . — Noi nu avem inimile frânte, avem o credinţă neclintită. Aşa am ajuns să ne alăturăm şi noi mulţimii. Fata cu fundă şi-a recitat poezia cu un gângurit care aducea cu o boare uşoară de vară. Un tânăr chipeş, care a r fi putut juca roluri de cântăreţ în filmele autohtone, a cuvântat despre 1. Sümer Bank, una dintre cele mai importante bănci din Turcia. 2. Capitala provinciei cu acelaşi nume, situată în nordul Turciei, pe ţărmul Mării Negre.

„regiunea noastră“ cu o m eticulozitate a clasificării care te trimitea cu gândul la m ilita ri: despre minaretele selgiukide, despre berze, despre centrala electrică în construcţie şi despre vacile fertile ale ţinutului. în vreme ce elevii vorbeau, rând pe rând, despre invenţiile lor, aşezate pe mesele de la can­ tină, li se alătura ba câte un părinte, ba profesorul lor, care ne priveau cu mândrie. Ne-am adunat prin colţuri, cu pa­ harele de ayran sau de lim onadă în m ân ă ; ne-am izbit unii de alţii şi ne-am strân s mâinile. Am simţit un miros ne­ definit de OPA, dar de la cine, de la care dintre cei de faţă ? Ne-am uitat şi la televizorul Doctorului Narin. Despre Doctorul Narin se vorbea cel mai mult, dar el nu era prin preajmă. Când s-a lăsat seara, am plecat de la liceu la restaurant bărbaţii în faţă, femeile după ei. Pe străzile întunecate ale oraşului domnea un sentim ent tăcut de ostilitate. Eram supravegheaţi din u şa frizerului şi din cea a băcanului, care nu-şi încinseseră încă dughenele, dintr-o cafenea în care era un televizor aprins şi din dosul ferestrelor luminate ale clădirii unde se afla sediul kaymakam-ului. Una dintre berzele despre care ne cuvântase tânărul acela chipeş ne pândea din turn - pe noi, cei care intram în restaurant. Cu interes ? Sau cu duşmănie ? Restaurantul era o încăpere cu acvariu şi cu glastre de flori care trădau cele mai nobile intenţii. Pe pereţi atârnau poze cu celebrităţi ale Turciei, cu unul dintre submarinele noastre istorice, care se scufundase plin de demnitate, cu fotbalişti care-şi ţineau capetele înclinate, cu smochine mov, cu pere galben-pai şi cu oi fericite. Când sala s-a umplut, cât ai clipi din ochi, de concesionari şi de soţiile lor, de elevi de liceu şi de profesori, de cei care ne îndrăgeau, de cei care credeau în noi, am avut sentimentul că erau luni de zile de când aşteptam o asem enea mulţime, de când mă pregăteam pentru o asem enea seară. Am băut alături de toată lumea şi mai mult decât toată lumea. Am vorbit cu nesaţ, în vreme ce stăteam la m asa bărbaţilor şi ciocneam paharul de rachiu cu cei care se tot aşezau şi se ridicau de lângă mine, despre onoare, despre sensul pierdut al vieţii, despre ceva dispărut. Nu, nu pentru că ei ar fi deschis discuţia. I-am dat atât de 99

sincer dreptate amicului care a scos un teanc de cărţi de joc din buzunar şi care mi i-a arătat cu m ândrie pe şeyh1-ul desenat în locul popii şi pe robul desenat în locul valetului, vorbindu-mi îndelung despre faptul că acel gen de cărţi urma să ajungă pe cele aproape două milioane şi jumătate de mese din cele o sută şaptezeci de cafenele ale ţării, încât am sfârşit amândoi prin a ne întreba: speran ţa se afla acolo, se afla în noaptea aceea printre noi, avea un ch ip ; îngerul să fi fost oare speranţa? Este o lumină, mi s-a zis. Mi s-a mai zis: ne împuţinăm cu fiece suflare. Mi s-a z i s : ne dezgro­ păm lucrurile de pe unde le-am îngropat. Cineva mi-a arătat o poză cu o sobă. O alt ins, cunoscut, o bicicletă tocmai potrivită pentru statura noastră. Domnul cu papion a scos din buzunar o sticlă în care se afla un lichid, bun de folosit în locul pastei de dinţi... Am visat ceva, ne-a destăinuit unchiaşul ştirb care, din păcate, nu putea să b e a : nu vă temeţi, spunea el, căci atunci n-o să vă frângă nimeni. Care „elw? De ce nu venise Doctorul Narin, care cunoştea taina acelui lucru esenţial, de ce lipsea? De fapt, a zis o voce, dacă Doctorul Narin l-ar fi văzut pe tânărul acesta plin de încre­ dere, l-ar fi iubit ca pe propriul său fiu. A cui era vocea ? Până să mă întorc eu, omul dispăruse. Ş ş ş t ! mi s-a spus, nu vor­ biţi aşa, în doi peri, de Doctorul Narin. Când o să apară mâine îngerul la televizor, or să se işte tot felul de d isc u ţii! Toată povestea asta, toată teama i se datorează kaymakam-ului, mi se zicea, dar de fapt nici el nu este cu totul împotrivă. Ar putea veni la masă, ar putea răspunde invitaţiei şi Vehbi Koç2, cel mai bogat om din Turcia. El este cel mai mare 1. Titlu onorific acordat persoanelor care se bucură de recunoaşterea comunităţii ; în spaţiul turcie era unul dintre titlurile predilecte acordate marilor maeştri spirituali şi conducătorilor unor ordine mistice (sufite). 2. Antreprenor şi filantrop turc (1901-1996), fondatorul Grupului Koç, cel mai mare şi mai prestigios grup de companii din T urcia; Vehbi Koç a iniţiat, de altfel, primul concern din Turcia. Printre creaţiile sale se numără companii longevive precum Bozkurt Mensucat, Arçelik, Demir Dokum, Türkay, Aygaz, Gazai, Türk Elektrik. A colaborat, în diverse forme, cu mari companii transnaţionale precum Ford Motors, General Electric, Siemens, Fiat, Yamaha, Allianz.

mn

concesionar, mi s-a zis. îmi amintesc că m-am sărutat cu unul şi cu altul, cu cei care mă felicitau pentru că eram tânăr, cu cei care mă îm brăţişau pentru că eram tânăr; le povestisem despre ecranul, despre culorile şi despre timpul din autobuz. Ecranul nostru, a zis concesionarul de la Tekel, care era un ins simpatic, va însemna sfârşitul celor care ne-au întins această capcană; noul ecran este viaţa cea nouă. Unii dintre ei se aşezau lângă mine, apoi se ridicau; m-am aşezat şi eu lângă alţii, m-am ridicat în picioare şi le-am vorbit despre accidente, despre moarte, despre tihnă, despre carte, despre clipa aceea... Probabil că am mers şi mai departe: — Dragostea, am zis eu, şi m-am ridicat, uitându-mă spre locul unde se afla C an an ; aceasta stătea printre pro­ fesori şi printre nevestele lor, care o iscodeau din priviri. M-am aşezat i a r : — Timpul, am zis, e un accident; ne aflăm aici din pricina unui accident. La fel se petrece şi cu existenţa noastră în lume. L-au chemat pe un ţăran îmbrăcat cu haină de piele şi mi-au z is: — Atunci, ascultă-1 pe el. Nu era foarte bătrân, dar a spus, pufăind şi icnind din greu, „ei, lăsaţi“, după care şi-a scos din buzunar invenţia numită „cu smerenie“ : nu era decât un ceas de buzunar, dar acesta îşi dădea seam a când erai fericit şi se oprea de la sine, iar atunci fericirea dura veşnic. Când nu erai fericit, acul orar şi minutarul goneau neliniştite, drept care îţi spu­ neai „doamne, ce repede a mai trecut timpul!“, iar sufe­ rinţele tale dispăreau cât ai clipi din ochi. Mai apoi, noaptea, obiectul acela mărunt care ticăia răbdător în palma deschisă a bătrânului potrivea de la sine plusurile şi minusurile timpului, în vreme ce tu dormeai tihnit alături de el, iar a doua zi de dimineaţă te sculai odată cu ceilalţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De îndată ce am rostit cuvântul „timp“, am rămas cu ochii aţintiţi asupra peştilor care se legănau alene în acvariu. Un bărbat - o umbră - s-a îngrămădit în mine şi a zis : 101

— Suntem învinuiţi că minimalizăm civilizaţia occiden­ tală. De fapt, e exact invers... Aţi auzit de vestigiile cruciate care supravieţuiesc de sute de ani în peşterile de la Ürgüp1? Cine să fi fost peştele acela care vorbea în vreme ce vorbeam eu cu peştii? Până să mă întorc, dispăruse. Mai întâi mi-am zis că era o umbră, dar apoi am sim ţit mirosul acela îngrozitor: OPA. Nici nu mă aşezasem bine pe scaun, că un nene cu ditamai mustaţa m-a întrebat, înfăşurându-şi nervos lanţul brelo­ cului în jurul unui deget: de partea cui eram eu, cu cine votam, care invenţie îmi plăcuse, ce hotărâre urm a să iau a doua zi dimineaţă? Eram cu mintea la peşte, aşa că-mi venea să-i spun „nu vreţi să mai beţi un p ah ar cu rachiu“? Am auzit voci, voci, şi iar voci. Am tăcut. Apoi m-am nimerit lângă concesionarul acela simpatic de la T ek el; mi-a spus că nu se mai temea de nimeni, nici m ăcar de kaymakam-ul care se lua de cei trei şoareci împăiaţi de la el din vitrină. De ce exista doar un Tekel care vindea lichioruri în ţara asta? Monopolul statului. îmi aminteam de ceva, aşa că m-am speriat şi, speriindu-mă, i-am spus ce mi-a venit în minte: dacă viaţa este o călătorie, iar eu sunt pe drumuri de şase luni, am mai învăţat şi eu câte ceva, a şa că daţi-mi voie să vă explic. Pentru că am citit o carte, mi-am pierdut întreaga lume, aşa că am pornit la drum ca să aflu o a l t a ! Ce am aflat? Aveam impresia că ai să-i spui tu, pe loc, ce anume aflasem, îngerule î Am tăcut o clipă, m-am gândit o clipă şi deodată mi-am amintit, îngerule, fără să-mi dau seama ce spuneam, de parcă m-aş fi trezit brusc dintr-un vis, prin urmare am început să te caut prin mulţime: dragostea. Canan dansa cu un elev de liceu înalt şi neobrăzat, printre concesio­ narii de frigidere şi sobe şi printre nevestele lor, printre bărbaţii cu papion şi fetele lor, sub privirile prudente ale profe­ sorilor şi ale ramoliţilor cărora le trecuse vrem ea, pe fondul muzicii care se auzea dinspre un aparat de radio invizibil. A

1. Una dintre cele mai însemnate aşezări din Cappadocia (centrul Turciei), cu vestigii din diverse epoci; era un centru religios impor­ tant în perioada bizantină, când s-au construit numeroase biserici şi mănăstiri în stâncă. mo

M-am aşezat pe un scaun şi am fumat. De-aş fi ştiut să dansez... Un dans de felul celor pe care l-ar interpreta în filme mireasa şi mirele. Am băut nişte cafea. Toate ceasu­ rile, chiar şi ceasul acela de buzunar plăsm uit pentru fericire, trebuie să fi fost înaintate... Ţigară... Perechile care dansaseră mai devreme au fost aplaudate. Cafea... Canan a revenit în mijlocul femeilor. Am m ai băut o cafea... în drum spre hotel m-am strân s şi eu lângă Canan, aşa cum făceau târgoveţii care-şi lu aseră nevestele de braţ, aşa cum făceau concesionarii din zonă. Cine era elevul acela de liceu şi de unde te cunoaşte ? B arza ne urmărea, din tumul în care se cuibărise, prin întunericul nopţii. Tocmai luaserăm, de la paznicul de noapte al hotelului, cheia cu numărul nouăsprezece, ca nişte soţi adevăraţi, când mi-a tăiat calea, aşezându-şi trupul m ătăhălos, transpirat, între mine şi scări, un individ care-şi cunoştea treaba mai bine ca oricine, care părea mai hotărât ca oricine pe lume. — Domnule K ara, a zis el, dacă aveţi puţin timp... M-am gândit că era de la poliţie, care îşi dăduse seama că moştenisem certificatul de căsătorie de la victima acelui accident de m aşină. — Dacă nu vă deranjez, putem să stăm puţin de vorbă ? Părea să dorească o discuţie ca de la bărbat la bărbat, şi ce minunat, ce delicat a urcat Canan scările, cu fusta ei de stambă, purtând în m ână cheia camerei cu numărul nouăsprezece! Bărbatul nu era de fel din orăşelul Güdül; i-am uitat numele de îndată ce l-am auzit. Să spunem că se numea domnul Bufniţă, pentru că vorbea la ceas de noapte; sau poate că asta mi-a trecut prin minte din pricina coliviei, a cana­ rului din hol. Bufniţa a zis, în timp ce canarul ţopăia de colocolo, pentru a se aşeza mai apoi, ţop, pe stinghia din colivie : — Acum ne dau să mâncăm şi să bem, dar mâine or să ne ceară să votăm. V-aţi gândit la asta? Am vorbit toată noaptea, pe rând, cu concesionarii veniţi nu doar din zona asta, ci din toate colţurile ţării. Mâine se poate isca o răz­ meriţă, vreau să cugetaţi la asta, v-aţi gândit? Dumnea­ voastră sunteţi cel m ai tânăr dintre concesionari... Cu cine o să votaţi ? — Cu cine ar trebui să votez, după dumneavoastră? 103

— Nu cu Doctorul Narin! Crede-mă, frate - te numesc Jrate“ -, un asemenea vot s-ar solda cu o aventură. Păcătuiesc oare îngerii? O să biruim oare, cu toate forţele acestea îndreptate împotriva noastră ? E ste cu neputinţă să mai fim noi înşine. Asta a înţeles-o până şi celebrul foiletonist Celal Salik, care s-a sinucis. Articolele lui sunt scrise acum de altcineva. De sub fiecare piatră îşi fac ap ariţia ei, ameri­ canii. Da, este o tristeţe să pricepi că nu vom m ai putea fi noi înşine; această maturizare ne fereşte însă şi de dezastre Ce să facem, cu alte cuvinte, pentru ca fiii şi nepoţii noştri să ne mai poată pricepe... Civilizaţiile se zidesc, civilizaţiile se prăbuşesc. Când li se pune temeiul, crede şi tu în înte­ meierea lor, iar când se prăbuşesc, fă şi tu uz de armă, aşa cum ar face un copil cu goarna, care încurcă lucrurile. Pe câţi dintre ei îi poţi ucide, când un popor întreg adoptă o altă identitate? Cum ţi-1 poţi face complice pe înger? Şi apoi, cine este îngerul, domnule? Se zice că ar colecţiona sobe vechi, compasuri, reviste pentru copii, zăvoare şi că ar fi duşmanul cărţii, al scrierii. Fiecare dintre noi încearcă să trăiască o viaţă plină de sens, dar se opreşte într-un anumit punct. Cine poate fi el însuşi? Fericitul căruia-i şoptesc îngerii la ureche ? Astea sunt speculaţii, vorbe goale menite să-i convingă pe cei care nu sunt în stare să priceapă. Lucrurile au s-o ia razna. Aţi auzit, se zice că o să vină Koç, Vehbi Koç... Nici statul, nici kaymakam-ul nu-şi dau con­ simţământul; pe lângă cei vinovaţi, vor suferi şi cei fără nici o vină. De ce o să fie prezentată televiziunea Doctorului Narin mâine, cu formalităţi speciale? Ne târă şte pe toţi într-o aventură, se zice că o să dezvăluie povestea Colei, sminteala aia. Nu de-asta am venit noi la şedinţă. Ar fi continuat să-mi facă şi alte dezvăluiri, d ar în sala care numai hol nu se putea numi tocmai intra un bărbat cu cravată roşie... Bufniţa a zis: — „Marcajul“ ăsta o să dureze acum toată noaptea. Apoi s-a făcut nevăzut. Am băgat de seam ă că ieşise în stradă, în întunericul nopţii, pornind pe urmele altui con­ cesionar. Scara pe care o urcase Canan se afla în faţa mea. Am simţit o fierbinţeală, îmi tremurau picioarele, poate din pricina ^ (\Â

rachiului, poate din pricina cafelei, aveam palpitaţii, iar fruntea-mi era năpădită de sudoare. N-am alergat spre scări, ci spre telefonul din colţ, am format numărul, s-au încurcat liniile, iar am format, s-au încurcat numerele, iar am format şi am spus „mamă, m am ă, m ă auzi, mă căsătoresc în seara asta, puţin mai târziu, acum, de fapt m-am şi căsătorit - e sus în cameră, se ajunge acolo pe scări - cu un înger, nu plânge, mamă, îţi jur, am să mă întorc acasă într-o zi - nu plânge, mamă - la braţul unui înger“. Cum de nu-mi dădusem seam a mai înainte că în spatele coliviei canarului se afla o oglindă? în vreme ce urcam scările, încercam un sentiment de stranietate. Camera cu num ărul nouăsprezece, camera a cărei uşă mi-a deschis-o C anan şi în care m-a întâmpinat cu ţigara în mână, pentru a se duce apoi la fereastră şi a privi lung spre piaţa orăşelului, sem ăn a cu o casă de bani a altcuiva, care ni se deschisese cu de la sine putere. Tăcere. Cald. Semiîntuneric. Două paturi alăturate. Pe fereastră pătrundea o lumină tristă, de târguşor de provincie, care cădea oblic pe trupul mlădios şi pe părul lui Canan; fumul de ţigară nervos, plin de nerăbdare care se înălţa din gura ei - pe care nu izbuteam să o văd - se îndrepta spre un soi de beznă nefericită adunată pe cer, vreme de ani şi ani, de respiraţiile celor fără odihnă, ale morţilor şi ale insomniacilor din orăşelul Güdül. De afară s-au auzit hohotul unui beţiv - un concesionar, poate - şi o uşă trântită. Am văzut-o pe Canan aruncând ţigara undeva în stradă, de parcă ar fi azvârlit cu ouă stricate, şi uitându-se ca un copil la lum ina portocalie a mucului care se rostogolea prin aer. M-am dus la fereastră şi m-am uitat şi eu în jos, la maidanul din stradă. Apoi am contemplat îndelung peisajul care se zărea pe fereastră, de parcă aş fi privit îndelung coperta unei cărţi noi. — Şi tu ai băut mult, nu-i a şa ? am întrebat-o. — Am băut, a zis Canan, plină de optimism. — Cât o să m ai m eargă asta ? — Drumul ? a zis C anan veselă, făcând un semn cu mâna către drumul care ieşea din piaţă îndreptându-se spre autogară, dar care înainte de a ajunge la autogară trecea pe lângă cimitir. 105

— După tine, unde se va sfârşi ? — Nu ştiu, a zis Canan. Dar vreau să ajung la capătul lui, cu atât mai mult cu cât e preferabil să faci a şa decât să stai şi să aştepţi, nu? — Am terminat banii din portofel, am zis. Porţiunile întunecate de drum spre care arătase Canan ceva mai devreme au fost luminate de farurile puternice ale unei maşini. Maşina a pătruns pe m aidan şi a parcat pe un loc liber. — Nu vom reuşi nicidecum să ajungem acolo, am zis eu. — Se pare că ai băut chiar mai mult decât mine, a zis Canan. Din maşină a coborât un bărbat care, după ce şi-a încuiat maşina, s-a îndreptat către noi fără să ne vadă, fără să ne remarce şi care, după ce a călcat distrat pe mucul de ţigară azvârlit de Canan, întocmai aşa cum fac cei care zdrobesc fără milă vieţile celorlalţi, a intrat în hotelul Prosperitatea. S-a lăsat o tăcere lungă, foarte lu n gă; aveai senzaţia că simpaticul orăşel Güdül era nelocuit. Dintr-o m ahala înde­ părtată s-au făcut auziţi doi-trei câini care lătrau unul la altul, apoi s-a reînstăpânit tăcerea. Din când în când, frun­ zele platanilor şi ale castanilor aflaţi pe latu ra întunecată a pieţei se legănau, fără a scoate nici un foşnet, mişcate de adierea unui vânt imperceptibil. Trebuie să fi răm as vreme îndelungată acolo, la fereastră, privind afară în tăcere, ca nişte copii aflaţi în aşteptarea unei distracţii. Sim ţeam , una câte una, fiecare secundă care trecea, dar, ca într-un fel de festă jucată de memorie, îmi era cu neputinţă parcă să spun ce anume conţinea timpul care se scursese. După multă vreme, Canan a spus: — Nu, te rog, te rog, nu mă atinge! Nu m-a atins până acum nici un bărbat. Am simţit o clipă, aşa cum se întâmplă uneori nu numai atunci când ne amintim de trecut, ci şi când trăim şi ne aflăm în miezul vieţii, că ceea ce trăiam, că târgul Güdül însuşi, pe care-1 vedeam pe fereastră, nu era adevărat, ci era rodul închipuirii mele. Poate că în faţa m ea nu se afla un târguşor adevărat, ci doar imaginea unui târguşor, de felul celor care puteau fi văzute pe timbrele cu peisaje din 106

ţară emise de Direcţia Poştei, iar eu nu faceam altceva decât să mă uit la acea imagine. A şa cum se petreceau lucrurile şi cu orăşelele de pe timbrele acelea, piaţa oraşului aducea mai degrabă a am intire decât a loc pe ale cărui trotuare să te plimbi ori din ale cărui prăvălii să-ţi poţi cumpăra un pachet de ţigări, studiind, totodată, vitrinele pline de praf. Oraşul-fantomă, m-am gândit eu, oraşul-amintire. Ştiam că, răspunzând unui impuls ivit pe negândite din propriile-mi abisuri, ochii mei se aflau în căutarea corespondentului vi­ zual de neuitat al dureroasei amintiri de n euitat; am mă­ surat cu privirea poalele copacilor de pe latura întunecată a pieţei, apărătoarele de noroi ale tractoarelor, literele de deasupra farmaciei şi a băncii, care nu se zăreau în între­ gime, spatele unui bătrân care tocmai trecea pe stradă şi câteva ferestre... Apoi, asem enea împătimitului care se tru­ deşte să determine nu amplasam entul pieţei din fotografie, ci amplasamentul aparatului de fotografiat şi al fotografului care face fotografia, am început să mă văd pe mine însumi cel care privea pe fereastră de la cel de-al doilea etaj al hotelului Prosperitatea - din afară. La fel ca în genericele filmelor străine pe care le vedeam prin autobuze: mai întâi panorama oraşului, apoi un cartier, apoi o curte, o casă, o fereastră... Şi, în vreme ce priveam pe fereastra acelui hotel pierdut, îndepărtat, iar tu te lungeai ostenită, în hainele acelea care se p răfu iseră repede, într-unul din paturile aflate în spatele ferestrei, ne vedeam pe amândoi, atât din afară, cât şi dinăuntru, aşa cum vedeam şi fereastra, hotelul, piaţa, târgul, nenum ăratele drumuri şi ţinuturi pe care le străbătuserăm. Aveam impresia că toate oraşele, satele, fil­ mele, toţi benzinării şi toţi călătorii pe care mi-i închipuiam şi de care îmi am inteam doar în parte se amestecau cu suferinţa şi cu sentimentul de absenţă pe care îl încercam undeva, foarte adânc în mine şi îmi era cu neputinţă să-mi dau seama dacă tristeţea oraşelor, a lucrurilor făcute fărâme, a călătorilor fusese cea care trecuse asupra mea, sau dacă nu cumva eu eram cel care revărsa ceva din suferinţa pe care o purta în inimă asupra unei întregi ţări şi hărţi. Am asem uit tapetul mov care începea la marginea fe­ restrei cu o hartă. Pe soba aflată într-un colţ al camerei 107

scria VEZUVIU şi chiar în seara aceea făcusem cunoştinţă cu distribuitorul zonal al mărcii ei. Robinetul lavaboului de pe peretele de vizavi picura neîncetat, pic-pic. Pentru că uşa dulapului nu se închidea bine, în oglinda m ontată pe ea se reflectau noptiera şi veioza de pe noptieră. Lum ina lămpii cădea blând pe învelitoarea cu frunze mov a patului de alături şi pe Canan, care se lungise pe el îm brăcată, ador­ mind îndată. Părul ei castaniu prin sese u şoare reflexe roşietice. Cum de nu băgasem de seam ă pân ă atunci nuanţa aceea de roşu? M-am gândit că nu băgasem de seam ă foarte multe alte lucruri. Mintea îmi era, deopotrivă, lum inoasă şi tulbure, aşa cum erau restaurantele acelea la care coboram din autobuze pentru a mânca ciorbă, în timpul călătoriilor de noapte. Prin haosul care-mi stăpânea m intea se perindau fără răgaz gânduri obosite, care schimbau viteza cu icnete şi pufneli, ca nişte camioane toropite, fantomatice, în trecere prin faţa unui restaurant aflat la o răscruce nedefinită, iar în spatele meu o auzeam respirând în somn pe fata viselor mele, care visa la cu totul altcineva. întinde-te lângă ea şi îmbrăţişeaz-o, căci după atâta vreme petrecută împreună trupurile se doresc! Şi cine mai e şi Doctorul Narin? îmi amintesc, fraţilor, fraţilor, fraţilor, că, nemaiputându-mă împotrivi ispitei, m-am întors să o pri­ vesc, iar în vreme ce-i priveam minunatele picioare, afară, în tăcerea nopţii, se ţeseau intrigi şi eram aşteptat. Un fluture de noapte desprins din tăcerea aceea se rotea în jurul becului de la veioză, lepădându-şi necontenit, cu durere, pulberea de pe aripi. Hai, sărut-o lung, lung, înainte de a lua foc şi a vă mistui amândoi în vâlvătaie. Aud, oare, o muzică, sau să fie doar mintea mea care a interpretat, la cererea ascultătorilor, melodia Chemarea nopţii ? Chemarea nopţii înseamnă, de fapt, aşa cum o ştiu foarte bine fraţii mei - bărbaţii de o seamă cu mine -, ca în loc să vii în întâmpinarea dorinţelor trupului, rămase fără răspuns, să pătrunzi pe o stradă cufundată într-un întuneric de nepătruns, să dai de doi-trei câini deznădăjduiţi, ca şi tine, să urli şi iar să urli, îndurerat, să ocărăşti pe câte cineva, să meştereşti o bombă care să-i spulbere pe alţii şi - poate că tu, pricepi, îngere - să cleveteşti pe seama celor care urzesc uneltirile

internaţionale ce ne osândesc la v iaţa mizerabilă pe care o ducem. Cred că această cleveteală se numeşte „istorie“. Am privit-o cu atenţie pe Canan, care a dormit o jumătate de oră, poate patruzeci şi cinci de minute —bine, bine, cel mult o oră. Apoi am deschis u şa, am ieşit, am încuiat uşa pe dinafară şi am pus cheia în buzunar. Canan a mea a rămas acolo, iar eu, cel dat la o parte, în beznă. Am să mă plimb încolo şi încoace pe strad ă, apoi am să mă întorc şi am să o îmbrăţişez. Am să fumez o ţigară, apoi am să mă întorc şi am să o îmbrăţişez. Am să m ă îm băt puţin, în vreun local rămas deschis, am să-m i fac curaj, apoi am să mă întorc şi am să o îmbrăţişez. Uneltitorii nopţii m-au îm presurat pe scări. — Sunteţi Ali K ara, a zis unul dintre ei. Vă felicit că aţi venit până aici. Şi-apoi, sunteţi aşa de tânăr! — Dacă vă alătu raţi nouă, a zis cel de-al doilea tâlhar, care era cam de aceeaşi v ârstă cu celălalt, avea aproximativ aceeaşi statură şi purta aproximativ aceeaşi cravată subţire şi acelaşi sacou negru, o să vă arătăm câteva secvenţe din ciorovăiala care se va isca mâine. îşi ţineau ţigările cu vârfurile îndreptate înspre fruntea mea, ca nişte ţevi roşii, şi surâdeau provocator: — Nu facem a sta ca să vă speriem, ci ca să vă avertizăm, a adăugat al doilea. îmi dădeam seam a că se petrecea ceva necurat şi că se pregăteau, în puterea nopţii, pentru un soi de „păcăleală“. Am ieşit în strad a care acum nu mai era vegheată de barză şi am trecut prin faţa sticlelor cu lichior şi a şoarecilor împăiaţi. Am pătruns pe o uliţă şi nici n-am apucat bine să facem doi paşi că s-a deschis o uşă şi am fost întâmpinaţi de un miros greu de rachiu şi de cârciumă. După ce ne-am aşezat la o m asă acoperită cu o muşama murdară şi am băut pe nerăsuflate - vă rog, ca pe un leac! - două pahare cu rachiu, am aflat lucruri noi despre prietenii mei, despre fericire şi despre viaţă. Domnul Sıtkı, primul care mi s-a adresat, era concesionar de bere la S e z d işeh ir1. M-a lăm urit că nu exista nici o A

A

1. Oraşul care a intuit (în turcă, în orig.). 109

contradicţie între munca pe care o desfăşu ră şi convingerile lui religioase. Pentru că berea —cine stă să se gândească puţin pricepe asta - nu este un lichid alcoolizat, ca rachiul Mi-a demonstrat că bulele ei sunt „apă gazoasă“ cu ajutorul unei sticle de bere Efes, pe care m-a pus s-o deschid, turnându-i apoi conţinutul într-un pahar. Cel de-al doilea amic al meu nu lua seama la asemenea ofense, suspiciuni şi sen­ timente de disconfort, poate şi pentru că era concesionar de maşini de cusut şi pătrundea cu repeziciune până în inima vieţii, ca şoferii aceia de camion toropiţi şi beţi care se izbeau orbeşte de stâlpii întunecaţi de electricitate, în toiul nopţii. Iată, tihna, tihna, acolo era tih n a : în acel târguşor, în acea cârciumioară; în miezul clipei; în inim a acelei mese stropite cu băutură şi în inima vieţii, din care ne împăr­ tăşeam frăţeşte noi, cei trei tovarăşi de drum însufleţiţi de credinţă. Eram cu gândul la tot ceea ce se abătuse cândva asupra noastră şi la ceea ce avea să se petreacă a doua zi şi cunoşteam preţul acelei clipe - al acelei clipe fără asemă­ nare, aflată între trecutul biruitor şi viitorul înspăimântător, mizer. Am jurat să ne spunem întotdeauna adevărul. Ne-am sărutat. Am râs cu lacrimi. Am celebrat m ăreţia lumii şi a vieţii. Ne-am răsucit către concesionarii înnebuniţi şi către organizatorii treji din cârciumă şi am ridicat paharele înspre ei. Aceea era viaţa - nici acolo, nici în altă parte, nici în Rai, nici în Iad: viaţa cea plină de semeţie se afla exact acolo, în clipa aceea. Ce smintit ar fi putut susţine că ne înşelam, ce rătăcit ne-ar fi putut face rău cu vorbele lui, cine ne-ar fi putut numi nişte amărâţi, nişte coate-goale, nişte gunoaie! Nu ne doream nici viaţa de la Istanbul, nici viaţa de la Paris ori de la New York: să fie la ei acolo sălile de conferinţe, dolarii, apartamentele şi avioanele; să fie la ei acolo radiourile şi televiziunile - ne avem şi noi ecranul nostru - , să fie la ei acolo ziarele acelea colorate. Noi aveam un singur lucru: priveşte, priveşte-mi inima, uite cum se strecoară din ea lumina adevăratei vieţi! îngerule, îmi am intesc că mi-am adunat o clipă minţile şi m-am întrebat de ce nu făcea toată lumea măcar atâta lucru? „Dacă este atât de uşor să sorbi leacul împotriva nefericirii“, întreabă falsul Ali K ara, care iese acum din cârciumă şi păşeşte în noaptea de vară alături no

de prietenii săi de suflet, „de ce atâta suferinţă, tristeţe, mizerie, de ce?“ L a cel de-al doilea etaj al hotelului Pros­ peritatea se vede arzând lum ina lăm pii care arunca reflexe roşietice asupra părului lui Canan. Apoi îmi am intesc ca am in trat repede în atmosfera Republicii, a lui A tatürk, a timbrelor fiscale. Am pătruns în clădire, am ajuns tocmai în biroul kaymakam-ul\ii, iar acesta m-a sărutat pe fru n te: şi el era de-al nostru. A zis că primise ordin de la Ankara pentru ca a doua zi să nu fie rănit nici unul de-al nostru. Mă rem arcase, avea încredere în mine şi, da, dacă doream, puteam chiar să citesc anunţurile umede de spirt pe care le m ultiplicase, scârţâind din toate încheie­ turile, maşina de im prim at : „Stimaţi locuitori din Güdül, notabilităţi, fraţi ai noştri, surori, mame, taţi şi tineri credincioşi de la liceul Imam Hatip1! Se pare că o serie de inşi sosiţi ieri în târgul nostru, în ospeţie, au uitat că ne sunt o asp eţi! Ce doresc? Să pângă­ rească tot ceea ce târgul nostru —legat de sute de ani de moscheile, de geamiile, de sărbătorile, de religia, de profetul, de şeyh-ii săi şi de statu ia lui Atatürk - socoteşte sacru ? Nu, nu vom bea vin, nu, nu ne veţi împinge să bem Coca-Cola; noi nu ne închinăm idolilor, Americii, Diavolului, ci lui Allah! De ce se reunesc în tihnitul nostru oraşy nemernicii cu mărci înregistrate, între care M aks Rulo, agentul evreu Mari, care se străduieşte să-l ridiculizeze pe Mareşalul Fevzi Çakmak2, şi imitatori de-ai lui Aii ? Cine este îngerul şi cine are căderea să-l arate la televizor, să facă haz pe seama lui ? O să stăm oare cu mâinile în sân şi o să ne uităm, ca nişte spectatori, la necuviinţele săvârşite la adresa lui Hacı Leylek Dede3 şi 1. Liceele cunoscute sub numele de Imam Hatip sunt destinate pregătirii imamilor retribuiţi de statul tu rc; aceştia deservesc moscheile aflate sub patronajul statului, iar pregătirea lor, care are o impor­ tantă componentă religioasă, se înscrie pe linia învăţământului vocaţional autorizat. 2. Militar şi politician turc (1876-1950). A fost unul dintre personajelecheie ale Războiului de Independenţă, condus de Mustafa Kemal Atatürk. După proclamarea Republicii Turcia (1923) a devenit coman­ dantul suprem al armatei, deţinând această funcţie până în 1944. 3. în română, Hagiul Taica Barză. 111

a sârguincioşilor pompieri care apără acest oraş de douăzeci de ani ? De-asta i-a gonit Atatürk pe greci ? Dacă nu-i înştiin­ ţăm pe aceşti neobrăzaţi, care au u itat că ne sunt oaspeţi, care sunt limitele, dacă nu le dăm o lecţie binemeritată nesimţiţilor care i-au invitat în oraşul nostru, cum ne vom mai putea privi mâine în faţă unul pe a ltu l? L a ora un­ sprezece ne vom aduna în Piaţa Pompierilor. Pentru că e mai bine să murim cu cinste decât să trăim fără onoare!“ Am mai citit o dată anunţul. Oare dacă îl citeam invers, sau dacă alăturam majusculele, aş fi putut obţine o altă înştiinţare? Nu. Domnul kaymakam a spus că maşinile pom­ pierilor scoteau, încă de dimineaţă, apă din pârâul Güdül. Era posibil ca, a doua zi, lucrurile să scape de sub control dar asta era puţin probabil - şi să se întindă incendiile, iar mulţimea nu s-ar fi plâns deloc dacă ar fi fost stropită cu apă pe o asemenea zăpuşeală. Preşedintele i-a liniştit pe amicii noştri: colaborau pe deplin cu prim ăria, iar trupele de jandarmi din oraşul reşedinţă de provincie aveau să înă­ buşe tulburările încă din faşă. — Să vedem cine o să mai ponegrească reclamele la săpun şi afişele cu femei de pe ziduri, când se vor linişti lucrurile şi când vor cădea măştile provocatorilor, ale duş­ manilor Republicii şi ai naţiunii! a zis kaym akam-ul. Să vedem cine o să mai iasă atunci beat din atelierul croi­ torului, înjurându-i de mamă pe kaymakam şi pe barză! Atunci au decis că eu - „neînfricatul nostru tânăr“ trebuia să văd şi prăvălia croitorului. După ce m-a mai pus să citesc şi un „contracomunicat“ conceput de doi profesori, membri semiclandestini ai Organizaţiei de Răzvrătire contra Civilizaţiei Contemporane, kaymakam-ul l-a chemat la el pe un om de serviciu. I-a spus să-l ducă pe tân ăr la croitor. — Domnul kaymakam ne dă tuturor prea mult de lucru, mi-a zis nenea Hasan, omul de serviciu, când am ajuns în stradă. In noaptea de un albastru întunecat, doi agenţi ai poliţiei secrete smulgeau ca nişte hoţi, în tăcere, anunţul de pânză privitor la cursul de Coran. — Muncim pentru stat, pentru naţiune.

Pe o m ăsuţă jo a să din atelierul croitorului am văzut, printre felurite m ateriale, m aşini de cusut şi oglinzi, un televizor, iar sub el un video. Doi tineri ceva mai mari decât mine se aflau în spatele televizorului şi meştereau la el, folosindu-se de şurubelniţe şi de nişte fire. Un bărbat aşezat ceva mai la fereală, într-un fotoliu mov, care se uita ba la ei, ba într-o oglindă de m ărim ea unui stat de om, mi-a aruncat o privire, apoi şi-a îndreptat ochii, întrebător, spre nenea Hasan. — L-a trimis domnul kaym akam , a zis nenea Hasan. Zice că vi-1 încredinţează dum neavoastră pe flăcăul ăsta. Bărbatul din fotoliul mov era acelaşi cu bărbatul care intrase în hotel după ce îşi parcase m aşina şi călcase pe ţigara lui Canan. Mi-a su râs afectuos şi mi-a spus să stau jos. După o jum ătate de oră, s-a întins, a apăsat pe un buton şi a pus în funcţiune aparatul video. Pe ecranul televizorului şi-a făcut apariţia imaginea unui alt televizor. Iar pe ecranul acestuia, imaginea unui alt ecran. In acest răstim p am văzut o lumină albastră. Ceva care evoca moartea, dar m oartea trebuie să fi fost foarte departe. Lumina s-a plim bat o vreme zadarnic prin stepa fără sfârşit prin care rătăceau autobuzele noastre. Apoi am văzut o dim ineaţă, la vrem ea când mijesc zorii, cum se spune, sau ceva de felul a c e sta ; am văzut peisaje demne de calendare. Putea să fie vorba de imagini din primele zile ale lumii. Ce plăcut era să m ă îmbăt într-un târguşor străin, în vreme ce iubita mea dormea într-o cameră de hotel, să zăbo­ vesc în atelierul unui croitor, laolaltă cu prieteni pe care nu-i cunoşteam, şi să văd deodată, într-o imagine, ce în­ semna viaţa, fără să m ă gândesc defel la ceea ce înseamnă viaţa. De ce suferă oare omul din pricina imaginilor, de vreme ce gândeşte prin cuvinte? „Vreau, vreau!“, mi-am spus în sinea mea, fără să ştiu cu precizie ce anume voiam. Apoi, pe ecran şi-a făcut apariţia o lumina albă, iar cei doi tineri aplecaţi deasu p ra televizorului, pricepând poate acest lucru şi după felul în care se reflecta ea pe chipul meu, s-au întors, au privit spre ecran şi au dat drumul la sunet. Atunci, lumina s-a preschim bat într-un înger. A

113

— Şi ce departe mă aflu e u ! a zis o voce. Sunt atât de departe încât mă aflu, clipă de clipă, printre voi. Ascultaţi-mă acum cu vocea voastră interioară şi murmuraţi după mine, ca şi cum buzele voastre ar fi buzele mele. Am murmurat şi eu, asemenea unui nefericit de maestru în arta înregistrării sunetului, care cau tă să-şi apropie vor­ bele altuia urmând o transpunere proastă. — Eşti de nestăvilit, timpule, am zis eu, folosindu-mă de vocea aceea. Când doarme Canan, când se apropie zorii. Cu toate acestea, îţi pot face faţă dacă strân g din dinţi. Apoi s-a aşternut tăcerea, părea că la televizor vedeam chiar ceea ce gândeam eu şi, pentru că se petrecea acest lucru, îmi spuneam că nu avea nici o însem nătate dacă eram cu ochii deschişi sau cu ei închişi, căci totul se alcătuia din una şi aceeaşi imagine, atât în mintea m ea, cât şi în lumea dinafara mea. Atunci am vorbit din n o u : — Dorind să vadă manifestarea atributelor sale fără frun­ tarii, dorind să se vadă pe sine în propria oglindă şi să creeze din propria taină, Dumnezeu a zăm islit lumea. Astfel s-au ivit dimineţile stepei, strălucitoarea boltă cerească, coastele stâncoase spălate de ape neatinse de m âna omului şi Luna, de care ne-am speriat într-o noapte, când ne aflam în pădure - miracole pe care le vedem din belşug pe ecrane, la începutul filmelor. Luna era, pe atunci, cu desăvârşire singură pe cerul întunecat, la fel ca un televizor al cărui ecran se luminează de la sine noaptea, în salon, când revine curentul întrerupt mai devreme, la ceasul când toată lumea doarme. Tocmai atunci au luat fiinţă lum ea şi celelalte lu­ cruri, dar nu avea cine să le privească. Prin urmare, toate aceste zămisliri erau neînsufleţite, aşa cum se văd ele într-o oglindă nepoleită. Ştiţi, v-aţi tot holbat, a şa că acum mai aruncaţi o ultimă privire asupra acelei lumi neînsufleţite, ca să vă fie pildă. — Frate, uite, chiar în momentul ă sta o să explodeze bomba, a zis tânărul care ţinea în mână un burghiu. Din discuţiile care au urmat am înţeles că în televizor fusese amplasată o bombă, oare să fi înţeles eu greşit, nu, am înţeles bine, era un fel de bombă cu im a g in i: când avea să se ivească pe ecran lumina îngerului, orbindu-i pe cei din 114

jur, televizorul avea să explodeze. Deduceam că înţelesesem bine despre ce era vorba după cele ce u rm ează: odată cu sentimentul de curiozitate pe care-1 încercam faţă de amă­ nuntele tehnice ale bombei cu im agini, mintea-mi era sfre­ delită de un fel de sentim ent de vinovăţie; pe de altă parte, mă gândeam „iată, a şa urm ează să se întâm ple!“ Probabil ca aşa urma să se întâm ple : bomba avea să explodeze blând şi cald, ca într-un accident de m aşină, la reuniunea de dimi­ neaţă, în vreme ce concesionarii aveau să se cufunde în contemplarea im aginilor m agice şi să se angajeze în dispute privitoare la înger şi lucruri, la lumină şi timp, iar timpul adunat vreme de ani şi ani avea să năvălească deodată cu furie peste gloata în setată de viaţă, de certuri, de uneltiri, încremenind totul. Atunci m-am gândit că nu doream să mor din cauza unei bombe ori a unei crize din inimă, ci a unui accident de m aşin ă adevărat. Pentru că atunci ai să mi te arăţi poate îngerule, ca să-mi şopteşti grăbit la ureche taina vieţii. Când, îngerule? Continuam să zăresc imagini pe ecran. O lumină, poate o culoare incoloră, poate îngerul, dar nu reuşeam să-mi dau seama ce anume vedeam. E ra ceva asemănător cu contem­ plarea imaginilor de după căderea unei bombe, cu privirea pe care o arunci asu p ra vieţii de după moarte. M-am trezit dând glas im aginii de pe ecran, nerăbdător să mă folosesc de prilejul ivit. Nu ştiu dacă vorbea altcineva, iar eu nu făceam altceva decât să repet după el, sau dacă nu cumva era vorba de o clipă de înfrăţire, de felul regăsirii a două suflete în „lumea de dincolo“. Rosteam amândoi după cum urmează: — Odată cu suflul lui Dumnezeu, lumea a fost atinsă nu numai de sufletul, ci şi de ochiul lui Adam. Pe atunci vedeam lucrurile nu a şa cum le-am vedea într-o oglindă nepoleită, ci aşa cum sunt ele în lume, da, aşa cum le-ar vedea copiii. Cât de veseli eram pe vremea aceea noi, copiii, care nu­ meam ceea ce vedeam şi care socoteam că numele lucrurilor erau totuna cu ceea ce vedeam ! Pe atunci timpul era timp, accidentul, accident, iar viaţa, viaţă. Aceasta era fericirea, iar ea l-a nemulţumit pe Diavol, care a stârnit Marea Uneltire. Un om - pion al M arii Uneltiri -, Gutenberg (el şi imitatorii 115

lui au fost numiţi „tipografi“), a m ultiplicat cuvintele, ceea ce mâna silitoare, degetele răbdătoare şi condeiul migălos n-ar fi fost în stare să facă niciodată, iar cuvintele, cuvintele, cuvintele s-au răspândit în toate părţile, ca nişte mărgele desprinse de pe aţă. Porţile noastre, precum şi ambalajele calupurilor de săpun şi ale cutiilor cu ouă, au fost năpădite de cuvinte şi inscripţii ca de nişte gândaci de bucătărie hămesiţi şi smintiţi. Astfel, cuvintele şi lucrurile, care erau cândva precum carnea şi osul, şi-au întors spatele unul altuia. Aşa am ajuns să încurcăm toate răspunsurile pe care le ştiam cândva cu inima când eram întrebaţi noaptea, la lumina lunii, ce este timpul, ce este viaţa, ce este tristeţea, ce este soarta, ce este suferinţa, ca nişte studenţi care au făcut noapte albă înaintea examenului şi au învăţat materia pe de rost. Timpul, spunea un nătâng, este zgomot. Accidentul, spunea alt nefericit, este soarta. Viaţa, spunea un al treilea, este o carte. Noi, cei rătăciţi - pricepeţi, n u ? - îl aşteptăm pe înger, ca să ne sufle el la ureche răspunsul corect. — Domnule Aii, fiule, ne-a tăiat vorba bărbatul care şedea în fotoliul mov, dumneata crezi în Dumnezeu ? Am stat să mă gândesc o vreme. — Canan a mea mă aşteaptă în cam era de hotel, am zis eu. — Ea este iubita1 noastră, a tuturor; du-te la ea. Iar mâine dimineaţă bârbiereste-te la frizeria Venus. f Am ieşit în noaptea caldă de vară şi mi-am spus că bomba, la fel ca şi accidentul, este un m iraj: nu se ştie niciodată când ni se arată. Rezulta că noi, sărm anii învinşi care pierduserâm acel joc de noroc numit istorie, urm a să ne punem bombe unii altora vreme de secole, pentru a putea gusta sentimentul victoriei şi că, prin mijlocirea bombelor strecu­ rate în pachete cu zahăr, în exemplare din Coran şi în cutii de viteze, din dragoste de Dumnezeu, de carte, de istorie şi de lume, urma să ne împrospătăm sufletele şi trupurile. în vreme ce mă gândeam că nici nu mi se părea a şa de rău, am văzut, deodată, lumina din camera în care se afla Canan. *

1. în turcă, canan. 116

Am intrat în hotel, am intrat în cameră, mamă, sunt beat criţă. M-am întins lângă Canan şi am adormit, convins că o îmbrăţişam. De cum m-am trezit dimineaţa, am privit-o lung pe Canan, care stătea culcată lângă mine. Pe chipul ei stăruiau acea nelinişte şi acea atenţie ca acelea care i se iveau pe chip când urmărea un film la video, aşezată în scaunul unui autobuz; înălţa din sprâncenele castanii, de parcă s-ar fi pregătit pentru o scenă dramatică, deconcertantă din visul în care tocmai era cufundată. Robinetul continua să picure, pic-pic. Când i-a căzut pe picioare lumina prăfuită a soarelui galben ca mierea, care se strecura dinspre draperii, Canan a murmurat o întrebare. In vreme ce se răsucea uşor în aşternut, am ieşit în linişte din cameră. M-am dus la frizeria Venus, simţind, pe drum, răcoarea zorilor pe frunte, şi l-am văzut pe bărbatul întâlnit cu o zi înainte - pe bărbatul care călcase pe ţigara lui Canan. Se bărbierea şi avea faţa plină de spumă. De-abia m-am aşezat pe scaun, în aşteptare, că am perceput, cu teamă, mirosul săpunului de ras. Ochii ni s-au întâlnit în oglindă şi ne-am surâs. Desigur că acela era bărbatul care urma să ne conducă la Doctorul Narin.

117

8 a

In vreme ce Canan, aşezată pe scau n u l din spate al Chevroletului cu coadă model ’61 care ne ducea la Doctorul Narin, îşi făcea vânt, nervoasă, cu ziarul Curierul de Güdül, ca o prinţesă spaniolă nerăbdătoare, eu, aşezat pe scaunul din faţă, număram satele fantomatice, podurile trudite şi târguşoarele plictisite. Şoferul nostru, care duhnea a OPA, nu era limbut; îi plăcea să-şi tot facă de lucru cu aparatul de radio, ascultând mereu aceleaşi ştiri şi aceleaşi buletine meteo, lipsite de orice noimă. în Anatolia interioară se aştep­ tau ploi, nu se aşteptau ploi, în regiunile interioare ale Anatoliei occidentale ploua pe alocuri cu averse, cerul era parţial noros, cerul era senin. Am mers cu m aşin a vreme de şase ore, trecând pe sub cerul acela p arţial noros şi prin averse de ploaie întunecate, desprinse din filme cu corsari şi din ţinuturi de basm. După ultima ploaie torenţială, care izbea fără milă în tavanul Chevroletului, ne-am pomenit deodată, la fel ca în poveşti, pe un cu totul alt tărâm. Melodia tristă a ştergătoarelor de parbriz încetase. Soarele era pe cale să pătrundă prin voletul ferestrei din stânga, intr-o lume strălucitoare şi geometrică. T ărâm limpede pre­ cum cristalul, senin şi tăcut, dezvăluie-ne nouă tainele tale! Copacii, de care atârnau picături fine de apă, ni se înfăţişau, fiecare, cu deplină claritate. Pe dinaintea noastră zburau păsări şi fluturi care nu se apropiau deloc de parbriz, vădind înţelepciune şi tihnă. Tocmai eram pe cale să întreb unde era uriaşul de basm de pe tărâmul aflat în afara timpului, în dosul cărui copac se ascundeau piticii roz şi zgripţuroaicele mov. Şi tocmai eram pe cale să spun că priveliştea era lipsită de orice literă, de orice semn, când a trecut pe lângă noi, lunecând pe asfaltul scânteietor, un camion tăcut.

Pe spatele lui scria „gândeşte-te înainte de a depăşi“. Am virat ia stânga, am pătru n s pe un drum de ţară, am urcat dealuri, am trecut prin sate şterse, pierdute în amurg, am văzut păduri întunecate şi am oprit în faţa casei Doctorului Narin. Casa de lemn sem ăna cu acele case mari şi vechi din târgurile de provincie, preschim bate, după ce marile familii care ie locuiseră cândva se risipiseră în urma strămutărilor, morţilor şi urgiilor, în hoteluri cu nume precum Veselia Palas, Plăcerea P alas, Lum ea P alas şi Confortul P a la s; în jurul ei nu se aflau în să nici pompierii şi stropitoarele pri­ măriei, nici tractoare prăfuite, nici Restaurantul Central al Gustului. O anume tăcere... L a etajul de sus se vedeau patru ferestre, nu şase, ca la alte case de acest fel, iar cea de-a treia proiecta o lum ină portocalie asupra frunzelor de la poalele celor trei platani aflaţi în faţa casei. Doar un dud era cufundat în semiîntuneric. Apoi s-au mişcat draperiile, s*a trântit o fereastră, s-au auzit sunete de paşi şi o sonerie; siluetele umbrite au trem urat, s-a deschis uşa, iar cel care ne-a întâmpinat a fost, da, chiar el, Doctorul Narin. Era înalt, arătos, avea cam şaizeci şi cinci-şaptezeci de ani şi purta ochelari. D acă stăteai însă singur, la tine în odaie, îţi aminteai foarte bine chipul, nu însă şi ochelarii lui era ceva asem ănător cu ceea ce se întâmplă atunci când nu îţi aminteşti dacă unii bărbaţi, pe care îi cunoşti foarte bine, au sau nu m ustaţă. Avea o prezenţă copleşitoare. Mai apoi, în cameră, Canan a zis „mi-e frică“, dar, după mine, a spus-o mai degrabă cu interes decât cu teamă. Am cinat cu toţii la o m asă foarte lungă, la lumina lămpilor cu gaz, din pricina cărora umbrele noastre arătau şi mai alungite. Avea trei fete. Cea mai mică dintre ele, fericita şi visătoarea G ülizar1, era necăsătorită, în ciuda faptului că-i trecuse vremea. Cea mijlocie, Gülendam2, era mai apropiată de soţul ei, medicul aşezat în faţa mea, care respira zgomotos, decât de tatăl ei. Cea mai mare dintre ele, frumoasa Gülcihan3, 1. (Persoană) cu obraji trandafirii (în turcă, în orig.). 2. (Persoană) cu trup de trandafir (în turcă, în orig.). 3. Trandafirul lumii (în turcă, în orig.). 119

părea să se fi despărţit de multă vreme de bărbatul ei (am înţeles asta din conversaţia celor două fete ale ei, nespus de cuminţi, care aveau vreo şase-şapte ani). M am a fetelor Gül1 era o femeie măruntă şi oarecum am eninţătoare : nu numai ochii şi privirile, ci întreaga ei înfăţişare sugerau ceva de genul „ia vedeţi, că acum plâng!“. La celălalt capăt al mesei stătea un avocat venit din târg - nu ştiu din care târg care a depănat o vreme o poveste legată de partide, de politică, de mită şi de moarte, urzită în ju ru l unui proces pentru pământ, şi care s-a bucurat să vadă că Doctorul Narin îl asculta cu interes, dar şi cu dezgust - arătându-şi limpede, din priviri, dezgustul aşa cum se aştepta, aşa cum îşi dorea el. Lângă mine stătea un bătrân de felul celor care se bucură de înlesnirea de a-şi petrece ultimii ani ai vieţii asistând la viaţa agitată a fam iliilor puternice, in­ fluente şi numeroase. Nu era limpede care-i era statutul în familie, dar alimenta fericirea la care a sista printr-un mic tranzistor pe care-1 aşezase lângă farfuria lui, de parcă ar fi fost o farfurie suplimentară. L-am văzut de m ai multe ori lipindu-şi cu nădejde radioul de ureche - poate că nu auzea bine - şi ascultând ceva la el. — Nici o ştire din Güdül! i-a zis apoi Doctorului Narin şi s-a întors spre mine râzând, arătându-şi dinţii falşi, după care a adăugat, ca pe o concluzie firească la spusele sale: — Doctorului îi plac disputele filozofice. E ste, totodată, pasionat de tineri ca dumneavoastră. Ce m ult semănaţi cu fiul lui! S-a aşternut o lungă tăcere. Am crezut că m am a fetelor avea să se pornească pe plâns şi am văzut cum străfulgera mânia în ochii Doctorului Narin. De undeva din afara ca­ merei s-a auzit ding-dangul unui ceas de perete cu pendulă, care ne-a adus aminte, de nouă ori, cât de trecător este timpul, cât de trecătoare este viaţa. In vreme ce îmi plimbam ochii pe m asă, prin cameră, peste lucruri, peste oameni, peste felurile de mâncare, îmi dădeam seama treptat că acolo, în casă, printre noi, dăinuiau 1. Elementul de compunere al numelor celor trei personaje feminine de mai su s: în traducere, „trandafir“. 120

unele urme şi semne desprinse din vise sau rămase din vieţi şi amintiri trăite cândva până la ultimele consecinţe. Intr-una dintre lungile nopţi petrecute cu Canan prin autobuze, după ce însoţitorul şoferului, în curajat de călătorii amatori de aşa ceva, pusese o a doua casetă în aparatul video, ne trezeam stăpâniţi la răstim puri, preţ de câteva minute, de un soi de fascinaţie obosită, şovăitoare, de o senzaţie de apatie lim­ pede, dar de neînţeles, ne lăsam în voia unui joc al cărui tâlc, legat de coincidenţă şi necesitate, nu eram în stare să-l percepem, şi astfel am ajun s să simţim că eram pe cale să descoperim taina geometriei ascunse şi nesocotite a ceea ce se numeşte viaţă, cu uim irea de a retrăi, într-un alt scaun, dintr-un alt unghi de vedere, ceva ce mai trăisem şi înainte, iar în vreme ce descifram , cu precizie şi frenezie, sensul profund care se ascundea dincolo de umbrele copacilor, de imaginea ştearsă a omului cu pistolul, de merele care aveau aceeaşi culoare roşie ca şi aparatul video şi de sunetele mecanice, ne-am dat seam a deodată că, oh, mai văzuserăm o dată filmul a c e la ! Sentimentul acesta nu m-a părăsit nici după ce am mân­ cat. Am ascultat o vreme cu toţii, la aparatul de radio al bătrânului oaspete, em isiunea de teatru radiofonic, pe care o urmăream şi în copilărie. Gülizar ne-a adus, într-o zaharniţă de argint de felul celei pe care o văzusem în casa un­ chiului Rıfkı, bomboane cu miez de nucă de cocos, pe care lumea le uitase deja, şi caramele Viaţa cea nouă. Gülendam ne-a servit cu cafea, iar m am a lor ne-a întrebat dacă mai doream sau nu ceva. Pe m ăsuţele joase, pe rafturile dula­ purilor cu oglindă se aflau reviste cu benzi desenate, de felul celor care se vindeau pretutindeni în ţară. în vreme ce îşi bea cafeaua şi potrivea ceasul de perete, Doctorul Narin se dovedea la fel de afectuos şi de delicat ca toţi taţii din imaginile cu familii fericite imprimate pe biletele de la Loteria Naţională. Lucrurile din cameră purtau şi ele amprenta rafinamentului patriarh al şi a uniformităţii unei logici care nu se lăsa num ită cu u şu rin ţă : ne aflam printre draperii ale căror borduri erau brodate cu lalele şi garoafe, printre sobe cu gaze care nu se m ai foloseau şi printre lămpi care îşi dăduseră duhul, cu lum ină cu tot. Doctorul Narin m-a luat 191

de mâna, mi-a arătat barometrul agăţat într-un colţ al încă­ perii şi mi-a spus să bat de trei ori, toc-toc-toc, în geamul lui subţire, delicat. Am bătut. Când acul barom etrului s-a miş­ cat, mi-a spus cu voce părintească: — Iar o să se strice vremea m âin e! Pe perete, chiar lângă barometru, era ag ăţată o fotografie veche, pusă într-o ramă mare, cu g e a m : era fotografia unui tânăr. Nu mi-am dat seama cine era, dar mi-a spus Canan când ne-am întors la noi în cameră. Am întrebat şi eu, la fel ca cei a căror viaţă a ieşit de pe făgaşul firesc, ca cei ce se uită la filme fără nici un entuziasm, picotind, sau care citesc fără să fie atenţi la ceea ce citesc, a cui era fotografia aceea. — A lui Mehmet, a zis Canan. Eram scăldaţi în lumina palidă a lăm pii cu gaz din camera în care fuseserăm găzduiţi. — Tot n-ai priceput ? Doctorul Narin este tatăl lui Mehmet! îmi amintesc că am auzit în minte nişte sunete de felul celor pe care le scoate un nenorocit de telefon căruia nu-i pică deloc fisa. Apoi, totul s-a reordonat şi, constatând ade­ vărul cu deplină claritate, aşa cum se întâm plă după ce încetează o furtună, în zori de zi, am sim ţit m ai degrabă furie decât mirare. Multora dintre noi li se întâm plă, li s-a întâmplat a sta : când îţi dai seama că, de fapt, eşti singurul nătâng din tot cinematograful care a înţeles aiurea filmul la care se uită de o oră, pe deplin convins că l-a înţeles, te cuprinde un soi de furie. — Cum se numea înainte ? — Nahit, a zis Canan, scuturând din cap cu un aer atotştiu­ tor, ca cei care cred în astrologie. Asta ar însem na planeta Venus1. Tocmai mă pregăteam să spun „dacă aş fi avut şi eu un asemenea nume şi un asemenea tată, mi-aş fi dorit şi eu să fiu altcineva“, când mi-am dat seam a că C anan lăcrima. Nici măcar nu mai vreau să-mi amintesc de restul nopţii. Aveam menirea de a o consola pe Canan, care v ărsa lacrimi A

1. Cuvântul Nahid (cu varianta Nahit), împrumutat de limba turcă din persană, desemna în perioada otomană planeta Venus; ter­ menul este astăzi livresc. 122

pentru Mehmet - pe celălalt nume, Nahit. Poate că asta nu ar fi fost nim ic; dar eram nevoit să fac, de dragul lui Canan, „numărul“ cu Mehmet N ahit care nu murise aşa cum ştiam noi, ci murise doar intr-un accident de m aşin ă : urma să-l regăsim negreşit pe M ehmet undeva, în inima stepei, plimbându-se pe străzile m inunate ale minunatului tărâm unde palpita viaţa cea nouă şi împlinind, prin fapte, înţelepciunea desprinsă din carte. La drept vorbind, deşi această credinţă stăruia cu mult mai multă forţă în C anan decât în mine, neliniştea prici­ nuită de ea stârnea adevărate furtuni în sufletul frumoasei mele întristate, aşa încât trebuia să-i vorbesc îndelung despre temeinicia drumului pe care păşea. Uite cum am reuşit noi să ne strecurăm şi să scăpăm de reuniunea concesionarilor fără să dăm de necaz, iată, de asem enea, cum, potrivit verdictului unei logici ascunse, care se manifestă sub forma întâmplării, am ajun s noi în casa în care şi-a petrecut copi­ lăria chiar persoana pe care o căutăm şi cum ne-am pomenit aici, în această încăpere care se confundă cu semnele sale. Cititorii care percep ironia muşcătoare, mânioasă din vor­ bele mele îşi vor da seam a poate că mi se ridicase vălul de pe ochi şi că starea aceea de vrajă care mă stăpânea, care-mi umplea sufletul de lum ină şi care îmi învăluia fiecare păr­ ticică a trupului îşi schim base cumva, cum să spun, direcţia. In vreme ce Canan era atât de întristată de faptul că Mehmet era socotit mort, eu eram întristat să constat că, din mo­ mentul acela, călătoriile noastre cu autobuzul n-aveau să mai fie la fel ca înainte. De dimineaţă, după ce am luat micul dejun - miere, caş, ceai - alături de cele trei surori, am vizitat un fel de muzeu amenajat la cel de-al doilea etaj al casei de către Doctorul Narin, în am intirea celui de-al patrulea copil al său - unicul băiat -, care se prăpădise de tânăr, arzând de viu, în timpul unui tragic accident de m aşină. — Tata a dorit să vedeţi acest loc, spusese Gtilcihan, în vreme ce vâra o ditam ai cheia într-o broască ce mă uimea tocmai prin micimea ei. Uşa s-a deschis către o tăcere plină de farmec. Miros de reviste şi ziare vechi. O lumină tulbure, care se strecura 193

prin draperii. Patul în care dormea cândva N ahit şi învelitoarea lui, brodată cu flori. Pe pereţi, înrăm ate, fotografiile lui Mehmet din copilărie, din tinereţe şi de pe vremea când încă era Nahit. Inima îmi bătea cu repeziciune, m ân ată de un imbold ciudat. Giilcihan mi-a indicat, în şoaptă, carnetele din şcoala primară şi din liceu, precum şi diplomele de merit ale lui Nahit, toate înrămate. în şoaptă, totul era foarte bine. încăl­ ţările pline de noroi cu care juca fotbal micul Nahit, precum şi pantalonii scurţi cu bretele. Caleidoscopul japonez, coman­ dat la magazinul Fulya din Ankara. îm i regăseam înfiorat, în semiîntunericul din cameră, propria copilărie şi, aşa cum spunea Canan, îmi era team ă când, deodată, Giilcihan a dat la o parte draperiile şi ne-a spus în şoaptă că, în perioada vacanţelor de vară, pe vremea când stu dia medicina, iubitul ei frate obişnuia să deschidă fereastra, după ce citea toată ziua, şi să stea să fumeze până dimineaţa, uitându-se la dud. S-a făcut tăcere. Canan a întrebat ce cărţi citea Mehmet Nahit pe atunci. Sora cea mare s-a cufundat un moment în tăcere şi a avut o ezitare. — Tata n-a crezut de cuviinţă ca acestea să se afle aici, a zis ea mai întâi. Apoi a zâmbit, aşa cum fac cei care au parte de o consolare: — Cu toate acestea, ele, revistele şi cărţile pe care le citea în copilărie, există şi pot fi privite. Arăta înspre revistele pentru copii şi înspre benzile dese­ nate care umpleau o mică bibliotecă de la capătul patului. Pentru că mă temeam ca nu cumva să mă identific şi mai profund cu băiatul care citise cândva revistele, ia r Canan să nu se înduioşeze şi să înceapă din nou să plângă în acel muzeu deprimant, n-am vrut să mă apropii m ai mult. D ar cotoarele revistelor înşirate ordonat pe rafturi, culorile lor, care-mi erau nespus de familiare, chiar dacă acum erau şterse, şi imaginea desenată pe coperta uneia dintre ele, pe care mâna mea - care s-a îndreptat într-acolo pe neaşteptate, din in­ stinct - a luat-o şi a mângâiat-o mi-au înfrânt împotrivirea. Pe copertă, un copil de vreo doisprezece ani, aflat pe buza unei prăpăstii piezişe, înconjurată de stânci abrupte, se prinsese cu mâna de trunchiul gros al unui copac ale cărui frunze erau desenate cu migală, una câte una, dar al 124

căror verde se revărsase peste contururile lor, deoarece coperta nu era tipărită bine, în vreme ce cu cealaltă mână îl apuca şi îl salva, în ultim a clipă, pe un copil blond, de aceeaşi vârstă cu el, care era pe cale să cadă în hăul fără fund. Chipurile ambilor copii erau stăpânite de o expresie de groază, în fundal, în mijlocul naturii sălbatice a Americii, colorată în plumburiu şi albastru, plana în zbor un vultur care aş­ tepta să se petreacă ceva rău şi să se lase cu vărsare de sânge. Am silabisit cu voce tare titlul de pe copertă, aşa cum făceam în copilărie, de parcă l-aş fi văzut pentru prima o ară: NEBI ÎN NEBRASKA. în vreme ce răsfoiam revista în grabă, mi-am amintit de aventurile istorisite în acele benzi desenate, care se numărau printre primele creaţii ale unchiului Rıfkı. Micul Nebi este însărcinat de sultan să-i reprezinte pe copiii musulmani la Expoziţia Universală de la Chicago. Un copil pe nume Tom, la origine piele-roşie, pe care-1 cunoaşte la Chicago, îi povesteşte că are necazuri, iar cei doi pleacă împreună în N ebraska. Albii, care puseseră ochii pe pămân­ turile pe care străm oşii pieilor-roşii din tribul lui Tom vâ­ naseră bizoni vreme de sute de ani, îi deprind pe membrii tribului cu băutura şi le furnizează tinerilor înclinaţi să o apuce pe căi greşite nu numai sticle cu coniac, ci şi arme. Uneltirea pe care o dejoacă Nebi şi Tom este nemiloasă: prin ea se urm ăreşte ca paşnicii amerindieni să fie îmbătaţi şi îndemnaţi să se revolte, pentru ca apoi să fie zdrobiţi de Armata Federală şi alungaţi de pe acele pământuri. Odată cu moartea bogatului proprietar de bar şi de hotel care-1 împingea pe Tom în prăpastie, dar care sfârşeşte prin a cădea el însuşi în ea, copiii izbutesc să salveze tribul din această capcană. în Mari şi A ii, pe care Canan începuse s-o răsfoiască pentru că titlul i se părea cunoscut, sunt relatate aventurile unui copil istanbulez care se duce în America. Pe cheiul din Boston, unde ajunge cu un vapor cu aburi pe care urcase din Galata1, m ânat de dorul de aventură, Aii o cunoaşte pe Mari, 1. Vechiul cartier genovez din Istanbul, situat la nord de Cornul de Aur; acesta face parte astăzi din cartierul Beyoğlu. 125

care priveşte plângând în hohote Oceanul Atlantic, şi amân­ doi pornesc la drum spre Vest, în cău tarea tatălui fetei, alungata din casă de mama ei vitregă. Cei doi străbat străzile din St. Louis, care amintesc de desenele din revistele cu Tom Mix, străbat pădurile din Iowa, cu frunze albe, în ale căror cotloane întunecate unchiul Rıfkı strecurase siluete de lupi, şi, de la un anumit moment, ajung într-un paradis însorit, în care nu mai există nici urm ă din toţi acei cowboy care trăgeau cu armele, din toţi acei tâlh ari care atacau trenuri, din toate acele piei-roşii care îm presurau caravane, înţelegând, în vreme ce se află în această vale negrăit de verde şi nespus de luminoasă, că fericirea nu înseamnă regăsirea propriului tată, ci deprinderea valorilor tradiţio­ nale ale Orientului - Tihna, Resemnarea şi Răbdarea -, pe care le aflase de la Aii, Mari revine la Boston, la fratele ei, însufleţită de un soi de sentiment al datoriei. Cât despre Aii, acesta se gândeşte, în vreme ce priveşte în urmă spre America, de pe corabia cu pânze pe care s-a îm barcat, mânat de dorul Istanbulului: „De fapt, nedreptate şi oameni răi există pretutindeni în lume. Important este să poţi trăi în aşa fel încât să păzeşti binele ce sălăşluieşte în inima omului.“ Canan nu se întristase, aşa cum crezusem eu, ba chiar se înveselise răsfoind paginile cu miros de cerneală care-mi aminteau de serile de iarnă, reci şi întunecoase, ale copi­ lăriei mele. I-am spus că citisem şi eu acele reviste în co­ pilărie. Socotind că nu remarcase aluzia din vorbele mele, am adăugat că aceasta era una dintre nenum ăratele ase­ mănări dintre mine şi Mehmet - pe numele celălalt, Nahit. Probabil că mă comportam ca îndrăgostiţii orbiţi de mânie, care îşi socotesc iubitele lipsite de înţelegere când dragostea lor rămâne neîmpărtăşită. Nu-mi venea deloc să-i dezvălui că scriitorul şi ilustratorul benzilor desenate era unchiul Rıfkı, care făcea parte din copilăria mea. Pe atunci, unchiul Rıfkı dorea să ne dezvăluie de ce sim ţea nevoia să scrie acele cărţi şi să-i creeze pe acei eroi. „Dragi copii“, spunea unchiul Rıfkı într-o notiţă aşezată la începutul primei aventuri. „Vă văd mereu citind, pe la porţile şcolilor, prin vagoane de tren ori pe străzile nevoiaşe ale cartierului în care locuiesc, aventurile lui Tom Mix şi ale 126

lui Billy the Kid din revistele cu cowboy. Şi mie îmi plac, la fel ca şi vouă, aventurile acelor cowboy şi ranger-i cinstiţi şi curajoşi. De aceea m-am gândit că poate o să vă placă dacă am să vă povestesc aventurile trăite de un copil din Turcia printre acei cowboy din America. în felul acesta, mulţumită aventurilor prin care vor trece curajoşii noştri confraţi, n-o să vă mai confruntaţi doar cu eroi creştini, ci o să îndrăgiţi şi mai mult morala şi valorile noastre naţionale, moştenite de la strămoşi. Dacă veţi fi mişcaţi să constataţi că un copil dintr-o mahala sărm ană a Istanbulului mânuieşte arma la fel de repede ca Billy the Kid şi este la fel de cinstit ca Tom Mix, aşteptaţi şi următoarele noastre aventuri.“ M-am uitat vreme îndelungată, cu răbdare, cu băgare de seamă, în tăcere, alături de Canan, la eroii în alb şi negru, la munţii adumbriţi, la pădurile înspăimântătoare şi la ora­ şele în care se întrepătrundeau invenţii şi obiceiuri ciudate, aşa cum se uitaseră Mari şi Aii, în Vestul Sălbatic al Americii, la minunile întâlnite în cale. Am văzut, în birouri de avo­ catură, în porturi pline de corăbii cu pânze, în gări îndepăr­ tate, printre tâlhari care atacau transporturi de aur soldaţi care le dădeau bineţe sultanului şi turcilor, oameni de culoare eliberaţi din robie care căutau refugiu în islam, şefi de tri­ buri amerindiene care se interesau de meşteşugul corturilor la turcii şam anişti, precum şi simpli fermieri, buni la suflet ca nişte îngeri, alături de copiii lor. într-o „aventură“ sânge­ roasă, cu pistolari care trăgeau fulgerător şi se vânau unii pe alţii ca pe nişte muşte, după câteva pagini în care binele şi răul îşi schimbau adeseori înfăţişarea, derutându-i pe eroi, şi în care morala Orientului era confruntată cu raţiona­ lismul Occidentului, unul dintre eroii mărinimoşi, cuteză­ tori, care fusese împuşcat mişeleşte pe la spate, simţea că urma să se întâlnească cu îngerul, înainte de a muri, la mijitul zorilor, undeva pe un prag, într-un loc aflat în afara celor două lu m i; unchiul Rıfkı nu-1 înfăţişase însă pe înger. Am stivuit exemplarele unei reviste de aventuri în foileton, în care Pertev se împrietenea cu Peter din Boston şi în care amândoi răscoleau America, arătându-i apoi lui Canan sce­ nele care îmi plăceau cel mai mult: micul Pertev dezvăluie cu ajutorul oglinzilor pe care le instalează, dar şi al lui Peter,

înşelătoria vicleanului jucător de noroc care prăda tot oraşul, pentru a-1 alunga apoi din târg împreună cu cei care fuse­ seră traşi pe sfoară şi care se căiau pentru slăbiciunea lor faţă de pocher şi jocurile de noroc; Peter îi linişteşte pe locuitorii unui târguşor din Texas, care se îm părţiseră în două tabere când se pomeniseră cu petrolul ţâşnind în mijlocul unei biserici, gata să-şi sară la beregată unii altora şi să cadă în plasa miliardarilor petrolului şi a celor care le exploatau sentimentele religioase, apelând la cuvântarea laică a unui adept occidentalizant, luminat, al lui Atatürk, de care aflase de la Pertev; Pertev îi dă micului Edison, care pe vremea aceea încă se străduia să supravieţuiască vânzând ziare prin trenuri, prima idee strălucită în vederea descoperirii becului, spunându-i că îngerii au fost creaţi din lumină şi că şi curen­ tul electric, cu magia lui, este tot un fel de înger. Eroii căilor ferate era opera care reflecta cel mai bine pasiunile şi emoţiile personale ale unchiului Rifki. în această „aventură“ îi vedem pe Pertev şi pe Peter sprijinindu-i pe pionierii căilor ferate care vor uni America, de la est la vest. Aşa cum s-a întâmplat şi în anii 1930 cu litigiul căilor ferate din Turcia, realizarea căii ferate care avea să unească America de la un capăt la altul era o problemă vitală pentru ţară, însă existau foarte multe persoane ostile acestui proiect, de la proprietarii companiei de maşini Wells Fargo la angajaţii companiei de petrol Mobil, de la preoţii care nu voiau ca linia ferată să treacă pe pământurile lor la inamicii mondiali ai ţării, precum Rusia, care se străduiau să saboteze efor­ turile reformatoare ale lucrătorilor de la căile ferate, instigând pieile-roşn, îndemnându-i pe muncitori la grevă şi punându-i pe tineri să sfâşie scaunele din compartimentele de tren cu lame şi cuţite. „Dacă obiectivul construirii căilor ferate se sfârşeşte cu un eşec“, spunea într-un balon cu dialoguri îngrijoratul Peter, „emanciparea ţării noastre va fi lăsată baltă, iar ceea ce se numeşte acum accident se va preschimba în soartă. Pertev, trebuie să luptăm până la c ap ă t!“ Cât de mult îmi plăceau semnele acelea uriaşe de exclamare care urmau după literele groase ce se lăfaiau în ditamai baloanele! „Atenţie!“, îi striga Pertev lui Peter, iar acesta se arunca la pământ înainte de a i se împlânta în spate pumnalul 128

aruncat mişeleşte de un individ viclean. „In spatele tă u !“, îi striga Peter lui Pertev, iar Pertev lan sa o lovitură de pumn în spate, fără a privi într-acolo, şi nimerea în falca inami­ cului său. Uneori intervenea şi unchiul Rıfkı, care scria în micile casete inserate printre imagini, cu nişte litere la fel de subţiri ca picioarele lui, DEODATĂ, DAR CE ARE ŞI ÂSTA, DAR BRU SC, şi punea câte un ditamai semnul de exclamare, atrăgându-ne astfel în poveste pe mine şi pe Mehmet, al cărui nume înţelegeam că fusese cândva Nahit. La un moment dat, atenţi cum eram la propoziţiile excla­ mative, am citit un balon cu dialoguri care se sfârşea printr-un semn de exclam are: „Cele scrise în carte au rămas cu totul în urma m ea!“, le spunea vizitatorilor săi, Pertev şi Peter, un personaj care se consacrase campaniei de alfabetizare, în coliba în care se claustrase după ce întreaga sa viaţă fusese marcată de eşecuri. M-am dezmeticit când am văzut-o pe Canan că se înde­ părta de paginile acelea în cuprinsul cărora toţi americanii de bună-credinţă erau blonzi şi pistruiaţi, în care gurile tuturor celor răi erau strâm be, în care fiecare îi mulţumea celuilalt ori de câte ori se ivea prilejul, în care vulturii îi făceau fărâme şi îi devorau pe cei morţi, în care din toţi cactuşii ţâşnea apă care îi salv a pe cei ce trăgeau să moară de sete. Mi-am spus că, în loc să imaginez scenarii în care luam viaţa de la capăt purtând identitatea lui Nahit, ar fi trebuit să o salvez de false iluzii pe Canan, care se înduioşase privind carnetele lui N ahit din şcoala medie şi fotografia din cartea sa de identitate. Gülizar a intrat în încăpere pe neaşteptate, întocmai ca într-una dintre casetele unchiului Mu, în care acesta îi venea în ajutor - printr-un DEODATĂ! eroului pozitiv, strân s cu uşa de nelegiuiţi şi de vrăjmaşi, şi ne-a spus că tatăl ei ne aştepta. Nu aveam nici cea mai vagă idee cu privire la ceea ce urma să ni se întâm ple mai departe, aşa cum nu aveam nici un punct de plecare în calculele privitoare la modul în care urma să mă apropii în continuare de Canan. Când am ieşit în dimineaţa aceea din muzeul consacrat anilor în care Mehmet era Nahit, mi-au răsărit în minte, o clipă, două gânduri : doream fie să fug de la locul faptelor, fie să devin Nahit. 129

9 Aceste două năzuinţe mi-au fost prezentate mai apoi cu mărinimie de Doctorul Narin, ca alternative de viaţă, pe când plecam amândoi într-o lungă plim bare pe domeniile lui. Ideea că taţii, ştiu - asemenea unor zei care dispun de o memorie nemărginită şi de registre în care consemnează totul - că ceea ce le trece prin minte fiilor lor ţine de întâm­ plare. De cele mai multe ori, aceştia, taţii, îşi proiectează asupra propriilor fii şi asupra unor străin i obişnuiţi, pe care-i asimilează cu fiii lor, propriile pasiuni neîmplinite, nimic mai mult. După ce am văzut muzeul, am înţeles că Doctorul Narin dorea să ne plimbăm şi să-mi vorbească între patru ochi. Am trecut pe lângă holde de grâu care se legănau în bătaia unui vânt abia simţit, pe sub meri cu poame mărunte şi necoapte şi peste pârloage pe care câteva oi somnolente şi câteva vaci amuşinau după o verdeaţă inexistentă. Doctorul Narin mi-a arătat gropile făcute de cârtiţe, mi-a atras atenţia asupra urmelor de picioare lăsate de porcii m istreţi şi mi-a desluşit cum puteam să-mi dau seam a că păsările acelea care zburau bătând din aripi mărunt şi dezordonat, dinspre terenurile aflate în sudul orăşelului înspre livezile de pomi fructiferi, erau sturzi. Mi-a mai desluşit şi multe alte lu­ cruri, folosindu-se de tonul unui dascăl răbdător şi aproape afectuos. De fapt, nu era doctor. Prietenii îi dăduseră această poreclă, pe când îşi făcea armata, pentru că era atent la o seamă de detalii utile reparaţiilor mărunte, precum piuliţa octogonală a vreunui şurub ori viteza de formare a numerelor la tele­ fonul cu magnetou. îşi însuşise acest nume pentru că îi plăceau obiectele, pentru că îi facea plăcere să le privească,

pentru că socotea drept cea mai mare binecuvântare în viaţă să descoperi aspectul nepereche al fiecărui lucru în parte. Nu studiase medicina, ci dreptul, la dorinţa tatălui său, care fusese d ep u tat; ajunsese avocat în oraş, iar după moar­ tea părintelui său, când moştenise toate acele pământuri, toate acele livezi pe care mi le arăta cu degetul, voise să trăiască aşa cum năzuia el. Aşa cum îşi dorea el, printre lucruri pe care le alegea el însuşi, cu care se deprindea el însuşi, pe care le înţelegea. De aceea îşi deschisese prăvălia din târg. în vreme ce urcam panta unui deal luminat - fără a fi şi încălzit - doar pe jum ătate de un soare indecis, Doctorul Narin mi-a spus că obiectele aveau o memorie a lor. La fel ca oamenii, obiectele aveau o latură care înregistra, de fapt, ceea ce le trecea prin minte, care le consemna şi le păstra amintirile, dar cei mai mulţi dintre noi nu erau conştienţi de acest lucru. — Obiectele întreabă unul de altul, se înţeleg unul cu altul, îşi grăiesc în şoaptă şi statornicesc între ele o tainică armonie, compunând acea muzică pe care noi o numim lume, a zis Doctorul Narin. Cel care este atent la ele aude, vede, pricepe. Mi-a desluşit, după petele calcaroase aflate pe o ramură uscată pe care a ridicat-o de jos, că acolo cuibăreau sturzii, aşa cum mi-a desluşit, după urmele de noroi, că plouase cu două săptămâni în urmă şi, de asemenea, în ce împrejurare, din pricina cărui vânt se rupsese acea creangă. După spusele lui, în magazinul din târg nu vindea doar produse de la Ankara sau de la Istanbul, ci şi produsele unor ateliere răspândite prin toate zonele Anatoliei: pietre de ascuţit care nu se toceau niciodată, covoare, chei brute pe care fierarii le fasonau prin batere, fitile minunat par­ fumate pentru aragaze, răcitoare simple, căciuli de pâslă de cea mai bună calitate, pietre de brichetă RONSON, clanţe de usă, sobe m eşterite din bidoane de benzină, mici acvarii, tot ceea ce-i trecea prin minte şi care avea o noimă. Anii petrecuţi în prăvălia aceea care satisfăcea, la modul uman, toate nevoile esenţiale ale omului fuseseră cei mai fericiţi ani din viaţa sa. Când, după cele trei fete, i se născuse şi un 131

băiat, fusese şi mai fericit. M-a întrebat câţi ani aveam. Când murise, băiatul lui era de v ârsta mea. De undeva, de la poalele povârnişului, se auzeau ţipetele unor copii pe care nu aveam cum să-i zărim . Abia când soarele s-a făcut nevăzut în spatele norilor stăruitori şi întunecaţi care se apropiau de noi cu repeziciune am văzut nişte copii care jucau fotbal pe un platou golaş. între loviturile în minge şi sunetul produs de lovituri se scurgeau două-trei secunde. Doctorul Narin a spus că unii dintre ei se îndelet­ niceau cu mici furtişaguri. Copiii erau prim ii care se lăsau subjugaţi de prăbuşirea marilor civilizaţii şi de dispersarea memoriei, ca şi de imoralitate. Ei uitau m ai repede şi mai fără suferinţă ceea ce era vechi şi visau m ai uşor la nou. A adăugat că ei, copiii, erau de fel din târg. Când mi-a vorbit de fiul lui, inima mi-a fost năpădită de mânie. De ce sunt oare taţii atât de înrobiţi orgoliului? De ce sunt atât de tiranici, fără a fi conştienţi de acest lucru? Am băgat de seamă că ochii îi păreau neobişnuit de mici în dosul ochelarilor - din pricina ochelarilor. Mi-am amintit că si fiul iui avea ceva din ochii aceia. Spunea că fiul lui era foarte inteligent - sclipitor, începuse să citească la patru ani şi jum ătate, ba m ai mult, întorcea ziarul cu josul în sus, desluşind şi citind literele şi invers. Inventa mici jocuri copilăreşti ale căror reguli le stabilea el însuşi, îl bătea pe tatăl său la şah, recitase imediat pe de rost o poezie alcătuită din trei catrene, pe care o citise doar de două ori. îmi dădeam seama foarte bine că era vorba de născocirile unui părinte care îşi pierduse fiul şi care nu juca bine şah, dar cu toate astea mă lăsam păcălit. Când îmi istorisea cum încălecase el pe cal împreună cu Nahit, îmi închipuiam că încălecam şi eu pe cal alături de e i ; când îmi povestea cum, într-o vreme, în anii de gim naziu, Nahit se închinase religiei, îmi închipuiam şi eu că mă sculam împreună cu bunica, în nopţile reci de iarnă, pentru ultim a masă dinaintea începerii postului; simţeam şi eu, a şa cum simţea el, aşa cum îşi amintea tatăl lui şi cum îmi povestea că i se întâmpla lui, mânie amestecată cu milă în faţa sărăciei, a ignoranţei, a neroziei din jurul m eu ; da, sim ţisem şi eu acelaşi lucru! în timp ce Doctorul Narin îmi povestea toate *

132

acestea, mi-am am intit că, în ciuda strălucitoarelor mele virtuţi, eram şi eu, la fel ca N ahit, un tânăr cu o lume interioară profundă. D a, uneori, când se afla în mijlocul unei mulţimi şi când toţi stăteau cu paharele şi ţigările în mâini, încercând să plaseze câte o glumă şi să atragă, pentru o clipă, atenţia asu p ra lor, N ahit se retrăgea într-un ungher şi se cufunda în gânduri pline de poezie, care-i îmblânzeau privirile severe. Da, dibuia, în cele mai imposibile momente, giuvaierul care zăcea în sufletul cuiva, fără ca ceilalţi să-şi dea seama de acest lucru, îl scotea la iveală şi se împrietenea cu acel cineva - cu fiul omului de serviciu de la liceul din târg sau cu proiecţionistul de la cinematograf, smintit şi poet, care punea m ereu bobina brambura în aparat. Dar aceste prietenii nu însem nau că renunţa la lumea lui. La drept vorbind, toţi voiau să-i fie prieteni, colegi sau, într-un fel sau altul, apropiaţi. E ra cinstit, frumuşel, arăta respect faţă de cei mai în vârstă decât el, în vreme ce pe cei mai mici... M-am gândit îndelung la C an an ; mă gândeam, de fapt, mereu la ea, oarecum ca un televizor care-ţi prezintă neîn­ cetat acelaşi canal, dar de data aceasta mă gândeam aşezat într-un alt fotoliu; poate şi pentru că începusem să mă văd altminteri. — Apoi, deodată, s-a întors împotriva mea, a zis Doctorul Narin când am ajuns pe deal. Pentru că a citit o carte. Chiparoşii de pe deal se unduiau în bătaia vântului, care nu era aspru, ci răcoros şi fără miros. Dincolo de chiparoşi se afla o m ovilă: stânci şi piatră spartă. întâi am crezut că era un cimitir, dar când am ajuns pe deal, Doctorul Narin mi-a explicat, în vreme ce păşeam printre pietrele mari, tăiate regulat, că acolo fusese cândva o cetate selgiukidă1. Mi-a indicat cu m âna povârnişurile din faţa noastră, un deal întunecat pe care se aflau, într-adevăr, nu numai chiparoşi, ci şi un cimitir, lanurile de grâu şi porţiunile de teren netede. 1. Provenită, cu alte cuvinte, de pe vremea selgiukizilor. De origine turcică, dinastia selgiukidă, fondată în jurul anului 1000, s-a aflat la originea a două mari im perii: cel din Iran (Horasan) şi cel din Asia Mică. Imperiul din Asia Mică îşi avea capitala la Konya, pe actualul teritoriu al Turciei; la el se referă personajul romanului. 133

strălucitoare, colinele peste care adia vântul şi pe care le întunecau binişor nori negri de ploaie, precum şi un sat; toate, inclusiv cetatea, erau acum ale lui. De ce ar fi întors oare spatele un tân ăr tuturor acelor pământuri, tuturor acelor chiparoşi, tuturor acelor plopi plini de vigoare, acelor minunaţi meri şi brazi, acelei cetăţi, gândurilor de viitor pe care i le sortise propriul părinte şi magazinului plin de obiecte care erau cu totul pe potriva acelor gânduri, şi de ce i-ar fi scris tatălu i său că nu voia să-l mai vadă niciodată, cerându-i să nu trim ită pe nimeni pe urmele lui, să nu pună să fie urm ărit, pentru că dorea să dispară? în ochii Doctorului Narin se ivea uneori o ase­ menea expresie, încât îmi era greu să-mi dau seama dacă voia să mă rănească pe mine, să-i răn ească pe toţi cei ase­ menea mie, să rănească lumea întreagă, sau dacă nu cumva era un om supărat şi surd, care renunţase de mult la lumea aceasta blestemată. — Toate se întâmplă din pricina uneltirii, a zis el. Exista, după el, o mare uneltire: o uneltire la adresa lui, a modului său de a gândi, a obiectelor cărora le închinase întreaga viaţă - o uneltire la adresa a tot ceea ce era esenţial pentru ţară. Mi-a cerut să-i ascult cu atenţie lăm uririle. Trebuia să fiu încredinţat de faptul că lucrurile pe care urm a să mi le spună nu erau fantasmagoriile unui bătrân ramolit afundat într-un târg izolat de provincie ori fanteziile îndurerate ale unui tată care îşi pierduse fiul. Eram încredinţat de asta. Am ascultat cu atenţie, poate pentru că m-am dus cu gândul la fiul lui şi la Canan, poate pentru că toţi s-ar fi comportat la fel în asemenea împrejurări, chiar dacă ar fi scăpat uneori puţin hăţurile. Mi-a vorbit vreme îndelungată despre memoria lucrurilor, în orice caz, a vorbit - cu o pasiune plină de îndârjire, de parcă ar fi vorbit de ceva tangibil - despre timpul concentrat în obiecte. După ce se petrecuse Marea Uneltire, îşi dăduse seama de existenţa unui timp magic, indispensabil, poetic, care trecea din obiecte, dintr-o simplă lingură sau foarfecă, asu­ pra celor care le ţineau în mână, le dezmierdau, le mânuiau.

Timpul care învăluia, m ai cu seam ă, magazinele concesio­ narilor, în faţa cărora toate trotuarele arătau la fel, în ale căror vitrine erau expuse aceleaşi obiecte noi, fără suflet şi fără lumină, vândute apoi în prăvăliile lor lipsite de orice miros. Mai întâi, nu îi acordase atenţie concesionarului de la AYGAZ1, care vindea invizibilul gaz lichefiat ce aprindea aragazele, adică obiectele acelea cu butoane, ori concesio­ narului de la AEG, care vindea frigidere albe ca zăpada artificială. Ba chiar, într-o vreme, când îşi făcuseră apariţia iaurtul MIS - o spu sese de parcă ar fi spus „murdărie“2 - în locul iaurtului cu caimac pe care îl cunoşteam noi, şi făcătura aceea numită MR TÜRKCOLA, adusă la început pe post de sirop de vişine sau de ayran, în camioane identice, imaculate, de şoferi fără cravată, ia r m ai apoi de adevăratul conce­ sionar de Coca-Cola, cu cravată, se gândise el însuşi, prosteşte, să*şi ia autorizaţii de distribuţie —de pildă, pentru produsul nemţesc UHU, care înlocuia gum a arabică şi pe al cărui tub se putea vedea o bufniţă sim patică, care voia să lipească tot ceea ce-i ieşea în cale, sau pentru săpunul LUX, care înlocuia argila şi al cărui miros era tot atât de răscolitor ca ambalajul. Dar, de îndată ce aşezase obiectele acelea în prăvălia lui care, odată cu prosperitatea, începuse să trăiască un alt veac, înţelesese că nu încurcase doar ora, ci şi timpul. Pentru că nu numai el îşi pierduse tihna în vecinătatea acelor obiecte monotone, lipsite de strălucire, ci şi lucrurile lui, ca, de pildă, privighetorile, stingherite de scatiii sfidători din colivia de alături, renunţase la calitatea de distribuitor. Nu luase seama la faptul că pe la prăvălia lui nu se abăteau decât muştele şi bătrânii, ci, pentru că voia să-şi trăiască propria viaţă şi propriul timp, reîncepuse să vândă obiecte de felul celor pe care strămoşii lui le ştiau de secole. Poate chiar s-ar fi obişnuit cu situaţia şi ar fi uitat de concesionarii cu care stabilea, uneori, relaţii şi cu care se împrietenea la răstim puri, precum şi de Marea Uneltire, 1. Companie specializată în producerea, stocarea şi comercializarea combustibililor g a z o şi; face parte din Koç Holding, întemeiat de Vehbi Koç. 2. în turcă, p i s ; este vorba, prin urmare, de un joc de cuvinte.

care era instrumentul lor. Aşa cum se întâm plă cu cei care beau Coca-Cola şi înnebunesc, dar care nu-şi dau seama că au înnebunit, pentru că toată lumea bea Coca-Cola şi înnebu­ neşte. Mai mult, prăvălia, lucrurile lui - m aşinile de călcat, brichetele, sobele care nu degajau miros, coliviile de păsări, scrumierele de lemn, cârligele de rufe, evantaiele şi câte şi mai câte - se aflau pe poziţii, împotriva Marii Uneltiri, poate şi din pricina magicei armonii muzicale pe care o stator­ niceau între ele. Şi alţii de felul lui - un bărbat brunet, cu cravată, de la Konya, un general pensionar de la Siv as1, alte persoane cu inima frântă de la Trabzon şi, da, de la Teheran, de la Damasc, de la Edime, din Balcani, precum şi concesionari care credeau în ceea ce făceau - se ridicaseră împotriva uneltirii, i se alăturaseră şi puseseră bazele unei structuri proprii, a obiectelor noi şi a organizaţiei concesionarilor cu inimile frânte. Tocmai în acea perioadă prim ise scrisorile trimise de fiul său, care studia medicina la Istan b u l: „Nu mă căuta, nu cere să fiu urmărit, căci eu dispar“, a repetat muşcător Doctorul Narin, cu aceeaşi mânie pe care o încer­ case fată de cuvintele de răzvrătire ale fiului său mort. înţelesese imediat că marile puteri, Marii Uneltitori încer­ caseră să pună mâna pe fiul lui, pentru a-1 face pe el să înge­ nuncheze - pe mine, pe Doctorul Narin, a zis el orgolios! -, atunci când îsi dăduseră seama că nu aveau să izbutească cu prăvălia, cu ideile lui, cu ceea ce-i făcea lui plăcere. Aşadar, dorise să deturneze toată acea poveste făcând exact lucrurile pe care fiul său îi cerea, în scrisoare, să nu le facă. Pusese pe cineva pe urmele băiatului, cerându-i să-i urmă­ rească fiecare mişcare şi să-i scrie rapoarte. Apoi, găsind că acest lucru nu era suficient, trimisese după el un al doilea, şi un al treilea cercetaş. Şi aceştia începuseră să-i scrie rapoarte... Ca şi cei pe care îi trimisese mai pe urmă... Citind acele rapoarte, se convinsese încă o dată de existenţa Marii 9

1. Oraş situat in nord-estul Turciei actuale, cunoscut pentru prima oară în istorie sub numele de Sebaste; primele vestigii ale aşezării datează din perioada hittitâ. A fost cucerit de turcii otomani în secolul al XV-lea. 136

Uneltiri, a celor care doreau să distrugă, să nimicească ţara, să ne zdrobească spiritul, să ne şteargă memoria. — Când o să citeşti şi dum neata acele rapoarte, o să înţelegi ce spun, a zis el. Trebuie să-i urmărim pe toţi şi să cercetăm tot ceea ce se leag ă de ei. Eu fac un lucru însemnat, pe care ar trebui să-l facă statu l. Pot să îl fac, pentru că există foarte mulţi oam eni cu inimile frânte care mă iubesc şi cred în mine. întregul ţinut ce se zărea, ca o minusculă carte poştală, de pe dealul pe care eram cocoţaţi şi care se afla în pro­ prietatea Doctorului N arin fusese acoperit acum de nori plumburii, de culoarea penajului porumbeilor. Dincolo de dealul pe care se afla cim itirul, priveliştea limpede con­ turată şi strălu citoare d isp ă re a într-un fel de abur de culoarea şofranului şters. — Acolo plouă, a zis Doctorul Narin. Dar ploaia nu va ajunge până aici. Vorbise ca un Dum nezeu care priveşte, de la înălţimea unui deal, evoluţia creaţiei, ce nu se mişcă decât în virtutea voinţei sale, dar în vocea lui stăruia şi un soi de zeflemea, de batjocură răsfrân tă către sine, care arăta că era conştient de felul în care vorbea. Am decis că în fiul lui nu stăruia nici urmă din umorul acela fin, difuz. începuse să-mi placă Doctorul Narin. Printre nori se a ră ta u şi dispăreau mereu fulgere sub­ ţirele şi fragile, tim p în care Doctorul Narin mi-a mai spus o dată că fiul lui se întorsese împotriva sa din pricina unei cărţi. Intr-o bună zi, fiul lui citise o carte si crezuse că i se schimbase întregul univers. — Domnule Aii, mi-a zis, si dumneata esti fiu de concesionar, şi dumneata ai cam douăzeci de ani, aşa că spune-mi: e posibil, oare, să existe astăzi o carte care să schimbe în întregime universul unui om ? Am tăcut, privindu-1 pe Doctorul Narin cu coada ochiului. — Prin ce form ulă poate fi înfăptuită astăzi o vrajă atât de puternică ? Nu-mi adresa întrebarea ca să-i întăresc o convingere, ci, pentru prima oară, ca să primească un răspuns din partea mea, aşa că am tăcut, plin de teamă. Am crezut o clipă că nu

se îndrepta spre pietrele de cetate din spatele meu, ci, tot mai ameninţător, spre mine. Deodată s-a oprit în loc şi a rupt ceva de pe jos. — Vino să vezi ce am găsit, a zis. Mi-a arătat, deschizând podul palmei, ce ru p sese : — Un trifoi cu patru foi, mi-a spus zâmbind. Confruntat cu atacul cărţii, al scrierii, Doctorul Narin îsi consolidase, se pare, legăturile cu omul lui cu cravată de la Konya, cu generalul lui pensionar de la Sivas, cu bey-ul de Halys de la Trabzon, cu ceilalţi prieteni ai săi cu inimile frânte care-i răspundeau de la Damasc, de la Edirne, din Balcani. Puşi în faţa Marii Uneltiri, aceştia au început să-şi cumpere şi să-şi vândă mărfuri între ei, să se deschidă către alţi confraţi cu inimile frânte şi să se organizeze cu atenţie, omeneşte, cu modestie, împotriva in strum en telor Marii Uneltiri. Doctorul Narin le-a cerut prietenilor săi să păs­ treze obiectele - lucrurile adevărate, care erau tot atâtea prelungiri ale mâinilor şi braţelor lor şi care le împlineau sufletele ca o poezie, paharele delicate de ceai, gresoarele, cutiile de condeie, plăpumile, „lucrurile care ne fac pe fiecare dintre noi să fim autentici“ -, aşa încât atunci când acestea urmau să ne zgândărească memoria, în ziua mântuirii, care avea să vină după zilele de mizerie şi uitare, să nu ne trezim neputincioşi ca nişte nerozi care şi-au pierdut „cea mai mare comoară“ şi să reinstituim, triumfători, „suveranitatea pro­ priului nostru timp plin de timp, a cărui anihilare s-a dorit“. Prin urmare, aceştia au păstrat prin m agazine - iar când păstrarea lor în magazine a fost interzisă, în virtutea acelei forme de teroare a statului numite „regulamentele munici­ palităţii“, prin case, prin pivniţe, ba chiar sub pământ, prin gropi săpate în grădină, după cum putuse fiecare -, maşini de socotit vechi, sobe, săpunuri fără coloranţi, plase de ţânţari, ceasuri cu pendulă. Pentru că Doctorul Narin se îndepărta la răstimpuri de mine şi o lua la picior de unul singur, ducându-se ba încolo, ba încoace şi dispărând dincolo de chiparoşii aflaţi în spatele ruinelor de cetate, l-am aşteptat. Când am văzut că se în­ drepta spre dealul ascuns după tufele de m ărăcini şi după chiparoşii înalţi, am dat fuga după el, ca să-l ajung din 138

urmă. Am coborât o pantă uşoară, năpădită de ferigi şi de ciulini, şi am început să urcăm un povârniş abrupt. Doctorul Narin mergea înainte, iar uneori mă aştepta, ca să pot auzi ce-mi spunea. De vreme ce, le spusese prietenilor săi, instrumentele conştiente şi inconştiente ale Marii Uneltiri, pionii acesteia, ne atacă prin scriere, prin carte, să ne luăm şi noi măsuri. — Care scriere, m-a întrebat pe mine, sărind de pe o stâncă pe alta ca un urm ăritor plin de agilitate, care carte ? A rămas pe gânduri. A tăcut o vreme, ca şi cum ar fi dorit să-mi arate cum gândea el lucrurile în amănunţime şi cât de îndelungat era timpul pe care şi-l rezerva pentru acest lucru. In vreme ce întindea mâna ca să mă elibereze dintr-o tufa de ciulini în care mi se agăţase pantalonul, mi-a dat lămuriri: — Nu e vorba doar de cartea aceea, de cartea care l-a amăgit pe fiul meu. Toate cărţile care ies din tipografii, absolut toate sunt inamicii timpului, ai vieţii noastre. Nu se împotrivea cărţilor scrise cu condeiul, care erau parte din mâna ce ţinea condeiul, care dădeau satisfacţie minţii ce punea m âna în mişcare şi care exprimau tristeţea, curiozitatea, dragostea sufletului ce lumina mintea. Nu era nici împotriva cărţilor care-1 instruiau pe fermierul ignorant, ce dăduse greş cu şoarecii lui, care-i arătau celui zăpăcit, ce rătăcise drumul, pe unde să o apuce, care-i vorbeau nero­ dului ce-şi pierduse sufletul despre strămoşii lui şi care-1 instruiau, prin povestiri ilustrate, pe copilul ce nu cunoştea deloc lumea despre felul cum este şi despre aventurile pe care ţi le rezervă ea, după cum nu era împotriva cărţilor educative - acelea erau, dimpotrivă, necesare, aşa cum fu­ seseră din străvechim e, iar dacă se scriau foarte multe cărţi de soiul acesta era foarte bine. Cărţile cărora li se împo­ trivea Doctorul N arin erau cărţile care-şi pierduseră stră­ lucirea, realitatea, adevărul, dar care lăsau impresia că sunt strălucitoare, reale, adevărate. Cărţile în care se afirma că vom afla m agia şi tihna paradisului între zidurile acestei lumi mărginite, cărţile pe care le tipăreau mereu şi pe care le răspândeau pretutindeni pionii Marii Uneltiri - un şoarece A

139

de câmp a zbughit-o cât ai clipi din ochi —pentru a ne face să uităm de poezia şi delicateţea propriei noastre vieţi. — Dovada? a spus el, uitându-se la mine neliniştit, de parcă eu aş fi fost cel i-ar fi pus întrebarea. Dovada? Se căţăra ager, unduindu-se printre stâncile pline de găinaţ şi printre stejarii plăpânzi. Pentru a avea dovada, trebuia să citesc rapoartele investi­ gaţiilor pe care le ceruse oamenilor săi - iscoadele sale de la Istanbul şi din toată ţara - să le întreprindă. După ce citise cartea, fiul său se smintise şi făcuse m ai mult decât să întoarcă spatele tatălui, familiei sale - hai să numim această sfidare tinereţe! -, fusese atins de un soi de „orbire“, care-1 făcea să închidă ochii la întreaga bogăţie a vieţii, adică la „simetriile ascunse ale timpului“, adică la toate „amănuntele lucrurilor“, fusese cuprins de un soi de „obsesie a morţii“. — Oare toate acestea să fie doar lucrarea unei cărţi ? a întrebat Doctorul Narin. Cartea nu este decât un mărunt instrument al Marii Uneltiri. Cu toate acestea, spunea că nu subestim ase deloc cartea, şi nici pe autorul ei. Când aveam să citesc rapoartele şi minutele întocmite de prietenii, de iscoadele lui, aveam să constat că omul acela şi cartea sa fuseseră folosiţi în cu totul alte scopuri. Autorul era un am ărât de funcţionar ieşit la pensie, o personalitate atât de slabă încât nici măcar nu avusese curajul să apere cartea pe care o scrisese el însuşi. — O personalitate slabă, aşa cum îşi doreau să fim curen­ tele provenite din Occident, cei care voiau să ne molipsească de ciuma uitării, ce ne golea memoria... Un am ărât, un om şters, un nimeni î A fost nimicit, zdrobit, şters de pe faţa pământului. Mi-a explicat pe îndelete că uciderea autorului cărţii nu-i pricinuise nici un fel de tristeţe. Am escaladat vreme îndelungată, fără să scoatem o vorbă, o cărare folosită de capre. Printre norii de ploaie care-şi schimbau încet-încet locul, dar care nici nu se apropiau, nici nu se îndepărtau, se vedeau la răstim puri fulgere mătă­ soase, dar nu auzeam nici un sunet, de parcă ne-am fi uitat la un televizor cu sonorul oprit. Odată ajunşi su s pe deal, nu am văzut, pe şesul aflat la picioarele noastre, pământurile 140

Doctorului Narin, ci orăşelul ordonat, semănând cu o masă aşternută de o gospodină harnică, acoperişurile de ţiglă roşie, moscheea cu m inaret delicat, străzile desfaşurându-se în voie, precum şi holdele de grâu şi livezile din afara târ­ gului, despărţite prin linii de hotar regulate. — Dimineţile, m ă scol şi întâm pin soarele înainte de a mă trezi şi de a m ă întâm pina el, a zis Doctorul Narin, admirând priveliştea. Zorile se arată din dosul munţilor, dar pricepi, laolaltă cu rândunelele, că soarele a răsărit de mult prin alte locuri. Uneori vin până aici dimineaţa şi salut soarele care îmi dă bineţe. N atu ra este calmă, albinele, şerpii n-au ieşit încă la iveală. Ne întrebăm, eu şi lumea, de ce existăm, de ce ne aflăm aici la ceasul acesta, care este ţelul suprem. Foarte puţini muritori cugetă la asemenea lucruri alături de natură. Iar când o fac, au în minte doar câteva gânduri am ărâte, pe care le-au pescuit de la alţii, dar despre care cred că le aparţin, şi nu lucruri descoperite de ei, prin contemplarea naturii. Toţi sunt slabi, şterşi, fragili. — Pricepusem încă înainte de a descoperi Marea Uneltire venită din Occident că trebuie să fii puternic şi hotărât pentru a răm âne în picioare, a zis Doctorul Narin. Străzilor triste, copacilor răbdători, lămpilor palide nu le păsa de mine, aşa că mi-am adunat lucrurile şi mi-am ordonat propriul timp; nu m-am plecat în faţa istoriei şi a celor care vor să domine istoria. De ce să mă plec? Am avut încredere în mine. Şi pentru că am avut încredere în mine, au crezut şi alţii în voinţa m ea, în poezia vieţii mele. Pe aceştia din urmă mi i-am a ta şa t intenţionat. în felul acesta, şi ei şi-au cucerit propriul timp. Ne-am legat unii de alţii. Am comu­ nicat prin coduri, ne-am trimis scrisori ca îndrăgostiţii, ne-am întrunit în m are taină. Prima reuniune a concesionarilor, organizată la Güdül, este triumful unei lupte care a durat ani la rând, al unei m işcări concepute, plănuite cu răbdare şi stăruinţă îngerească, al unei reţele ţesute cu atenţia, cu migala unei pânze de păianjen, domnule Ali î De-acum, indife­ rent ce ar face, Occidentul nu ne mai poate întoarce din drum î A adăugat, după o clipă de tăcere : — La trei ore după ce am părăsit, teafăr şi nevătămat, oraşul Güdül, alătu ri de frumoasa şi tânăra mea soţie, în 1d1

oraş au izbucnit incendiile. Faptul că pompierii au eşuat în încercările lor, în ciuda sprijinului asiduu acordat de stat, nu a fost întâmplător. Pentru că răzvrătiţii şi jefuitorii aţâţaţi de gazete erau stăpâniţi de lacrimile şi de furia propriilor prieteni cu inimile frânte, care pricepeau, intuitiv, că le fuseseră furate sufletele, poeziile, amintirile. Ştiam oare că fuseseră incendiate m aşini, că se trăsese, că o persoană - care le era şi lor frate - m u rise? Desigur, kaymakam-ul, care pusese la cale toată provocarea împreună cu autorităţile de la Ankara şi cu partidele locale, interzisese reuniunea concesionarilor cu inimile frânte, pe motiv că ar fi ameninţat ordinea publică. — De-acum, săgeata a fost slobozită din arc, a zis Doctorul Narin. Nu sunt genul de om care să plece capul. Eu am fost cel care a cerut ca la reuniune să fie dezbătută şi problema îngerilor. Tot eu am cerut să se conceapă un televizor care să ne reflecte sufletul şi copilăria - eu am cerut să se realizeze acel instrument! Am cerut ca scrierea care mi-a răpit fiul, precum şi alte asemenea lucruri păgubitoare să fie urmărite până în gaură de şarpe, până în abisul mizerabil în care clocotesc, şi nimicite. Aflam, an de an, că „viaţa“ a sute şi sute dintre tinerii noştri era schimbată prin asemenea trucuri, că „întregul lor univers era deturnat“ prin câteva cărţi de a căror existenţă nu aveam cum să ştim. M-am gândit la toate aceste lucruri, rând pe rând. Faptul că nu m-am dus la reuniune nu este nici el întâmplător. După cum nu este întâmplător nici faptul că reuniunea l-a adus în preajma mea pe un tânăr ca dumneata; această favoare nu este deci nici ea o şansă lipsită de acoperire. Totul este a şa cum se cuvine, aşa cum am gândit eu dinainte... Când mi-a fost răpit, în urma unui accident de m aşină, fiul meu era de vârsta dumitale... Astăzi suntem în data de paisprezece. Pe fiul meu l-am pierdut pe data de paisprezece ale lunii. Când Doctorul Narin a deschis pumnul, am văzut că avea în căuşul palmei un trifoi. După ce l-a luat de tulpină şi l-a examinat o clipă cu băgare de seamă, l-a lă sa t să plutească în voia vântului care sufla uşor. Vântul abia sim ţit adia dinspre norii de ploaie; aveam însă senzaţia că percepeam prezenţa lui nu pentru că bătea dinspre norii de ploaie, ci 142

pentru că era răcoros. în ceea ce priveşte norii de culoarea penajului de porumbel, aceştia, stăpân iţi de un soi de neho­ tărâre, păreau să fl răm a s încremeniţi acolo unde se aflau. Undeva, foarte departe de oraş, se vedea o lumină palidă, uşor gălbuie, şi se sim ţea o învolburare. Doctorul Narin a spus că „acum“, acolo ploua. Când am ajuns pe buza prăpastiei stâncoase din cealaltă parte a dealului, am văzut că norii de deasupra cim itirului se risipiseră. Simţind prezenţa noastră, un erete care îşi făcuse cuibul printre stâncile abrupte, pe alocuri de-a dreptul înfricoşătoare, şi-a luat zborul neliniştit şi a început să descrie un arc de cerc larg deasupra domeniului Doctorului Narin. Am urmărit în tă­ cere, cu veneraţie, cu un soi de admiraţie, pasărea care aproape că nu-şi m işca deloc aripile. — Pe tot acest teren, a zis Doctorul Narin, dăinuie bogă­ ţia şi puterea în m ăsură să susţină această mare idee, această mare mişcare pe care am lăsat-o să dospească ani de zile, însufleţit de un sin gur gând cu adevărat cert. Dacă, dincolo de strălucirea sa, fiul meu ar fi fost îndeajuns de puternic, dacă ar fi avut suficientă voinţă pentru a nu face jocul Marii Uneltiri şi a nu se încrede într-o carte, el ar fi fost cel care ar fi privit, în clipa aceasta, priveliştea, de pe coama dealului, care ar fi sim ţit forţa şi vâna creatoare pe care le simt eu. Ştiu că dumneata eşti îmboldit astăzi de aceeaşi însufleţire şi de aceeaşi perspectivă. Am priceput de la bun început că aceia care-mi vorbeau despre fermitatea de care ai dat dovadă în timpul reuniunii concesionarilor nu exagerau cu nimic. Când am aflat ce v ârstă ai, n-am mai şovăit; nici măcar nu aveam nevoie să aflu câţi ani ai. La această vârstă - vârsta la care mi-a fost răpit fără milă fiul, printr-un vicleşug -, dumneata ai înţeles totul, până într-atât încât să participi de bunăvoie la reuniune. în intervalul acesta de o zi, de când ne cunoaştem, am izbutit să descopăr că istoria a reluat, într-o altă persoană, acea mişcare a voinţei lăsată neîm­ plinită în cealaltă. Nu degeaba ţi-am permis accesul în micul muzeu am enajat în memoria fiului meu. Exceptându-le pe mama şi pe surorile lui, eşti prima persoană care vede în­ căperea aceea. Te-ai zărit acolo pe dumneata —ţi-ai zărit trecutul şi viitorul. Pricepi care este pasul ce se cere făcut

în continuare, şi asta uitându-te la mine, la Doctorul Narin. Fii fiul m eu! Ia-i locul! Du dum neata totul mai departe, după ce eu nu voi mai fi. Sunt bătrân, dar elanurile mele nu s-au stins deloc; vreau să cred că m işcarea va continua. Am reiaţii şi cu statul. Cei care continuă să-mi scrie rapoarte sunt încă activi. Cer să fie urmăriţi sute de tineri care au fost duşi de nas. Am să-ţi asigur accesul la dosare, la toate dosarele, căci am dispus să fie urm ărite toate mişcările fiului meu; ai să le citeşti. Ce mulţi sunt tinerii care au fost abătuţi de pe calea lor firească! Nu este nevoie să te rupi de tatăl, de familia dumitale. Vreau să-mi vezi şi colecţia de arme. Spune „da“ ! „Da“, spune, „sunt conştient de răspun­ derea mea.“ Ani de zile n-am avut parte de un băiat şi am suferit din pricina asta, iar apoi mi l-au răpit, aşa că am suferit şi mai crunt, dar nimic nu mi se pare mai greu de îndurat decât să-mi las moştenirea fără stăpân. în vreme ce norii de ploaie se destrăm au pe alocuri, în depărtare, razele soarelui cădeau asupra ţinutului Doctorului Narin, asemenea luminii unor reflectoare proiectate în unghe­ rele unei scene. Un petic de pământ lum inat vremelnic, un teren neted ca în palmă plantat cu meri şi răchiţică, cimi­ tirul în care spunea că odihnea fiul său, pârloaga din jurul unui staul - toate îşi schimbau culoarea cu iuţeală şi vedeam cum mănunchiul conic de raze înainta grăbit peste pămân­ turile cultivate, ca un spirit care rătăceşte plin de nelinişte, fără a ţine seama de hotare, pentru a se face apoi nevăzut. Când mi-am dat seama că, din punctul în care ne aflam, se putea vedea o mare parte din drumul pe care o apucaserăm spre a ajunge pe măgură, privirile mele au pornit cu repe­ ziciune înapoi, străbătând povârnişul stân cos, drumul ca­ prelor, duzii, primul deal, grădinile de pomi şi holdele de grâu, şi am văzut cu uimire, asemenea cuiva care îşi vede pentru prima oară casa din avion, conacul Doctorului Narin. Era aşezat în mijlocul unei suprafeţe plane, destul de vaste, şi înconjurat de grădini de pomi, şi mi-am dat seam a, după îmbrăcămintea de culoare vişinie pe care şi-o cumpărase ultima dată - nu, nu doar după ea, ci şi după mers, după alură, după fragilitate, după delicateţe, nu, după cum îmi bătea mie inima - că una dintre cele trei persoane minuscule 144

care înaintau pe su prafaţa aceea netedă, către drumul ce ducea în târg şi către brazi, era Canan. Am văzut deodată că acolo, în zare, la buza munţilor de la care începeau hotarele micului tărâm miraculos al Doctorului Narin, luase naştere un curcubeu. — Când privesc natura, a zis Doctorul Narin, ceilalţi îşi văd în ea propriile limite, propriile neajunsuri, propriile temeri. Apoi se sperie de propriile slăbiciuni şi pun toate aceste lucruri pe seam a nelimitării, a imensităţii naturii. In ceea ce mă priveşte, eu văd în natură o formă de comunicare viguroasă, o scriere bogată, care îmi vorbeşte şi care îmi evocă propria voinţă, pe care trebuie să o menţin funcţională o scriere pe care o citesc fără ezitare, neîmblânzit, nete­ mător. Marii oameni, la fel ca marile epoci, ca marile ţări, au izbutit să concentreze, în străfundurile lor, o forţă de o mare intensitate, capabilă, într-un fel sau altul, să se dez­ lănţuie. Când va veni vremea, când se vor ivi ocaziile prielnice, când se va făuri noua istorie, această mare forţă îşi va manifesta neîndurător hotărârea, se va pune în mişcare odată cu marele om pe care îl va îmboldi să treacă Ia fapte. Atunci va trece la fapte, cu aceeaşi neîndurare, şi ursita. în ziua aceea mare vor fi nesocotite opinia publică, gazetele, ideile aflate la ordinea zilei, Aygazul, săpunurile Lux, Coca-Cola şi Marlboro, obiectele mărunte şi morala măruntă a bieţilor noştri confraţi traşi pe sfoară de amăgirile venite din Occident. — Domnule, aş putea să citesc însemnările acelea? am întrebat eu. S-a aşternut o lungă tăcere. Curcubeul se reflecta stră­ lucitor, sub forma a două curcubeie simetrice, în ochelarii prăfuiţi şi pătaţi ai Doctorului Narin. — Sunt un geniu, a zis Doctorul Narin.

145

10 Ne-am întors acasă. După un prânz liniştit, care îi reunea întotdeauna pe membrii familiei, Doctorul N arin m-a condus în camera lui de lucru, a cărei uşă a descuiat-o cu o cheie asemănătoare celei cu care descuiase Giilcihan, de dimi­ neaţă, uşa camerei folosite de Mehmet în copilărie. Pe când îmi arăta caietele scoase de prin dulapuri şi dosarele date jos de pe rafturi, mi-a spus că voinţa care poruncea redac­ tarea acelor mărturii, a acelor rapoarte de spionaj urma să dobândească neîndoios, într-o bună zi, aspectul unui stat. Dacă, aşa cum o indica şi hârţogăria iscoadelor orânduite de el, ieşea triumfător din confruntarea cu M area Uneltire, Doctorul Narin urma să întemeieze o nouă ţară. Intr-adevăr, pentru că toate rapoartele fuseseră datate şi îndosariate cu meticulozitate, mi-a fost uşor să pătrund în miezul lor. Doctorul Narin nu îi prezentase unul altuia pe investigatorii trimişi pe urmele fiului s ă u ; le atribuise, fie­ căruia, în chip de pseudonim, numele câte unei mărci de ceas. Deşi > cele mai multe dintre aceste ceasuri erau de producţie occidentală, Doctorul Narin le socotea „de-ale noas­ tre“, deoarece, de peste un secol, indicau timpul în chip de timp al nostru. Primul investigator, Zenith, îşi scrisese primul raport cu patru ani în urmă, în luna martie. Mehmet, care pe vremea aceea se numea încă Nahit, studia medicina la Çapa1, în cadrul Universităţii din Istanbul. Zenith stabilea că stu­ dentul aflat în anul al treilea avusese, începând din toamnă, eşecuri neobişnuite la cursuri, iar apoi îşi rezuma inves­ tigaţiile după cum urmează: „Cauza eşecurilor înregistrate 1. Campus al Universităţii din Istanbul (fondată în 1863). 1 i r*

in ultimele luni de cel m enţionat m ai sus este determinată de faptul că a ieşit foarte puţin din căminul studenţesc din Kadırga1 şi că nu s-a dus deloc la cursuri, la clinici, ori măcar la spitale“. Dosarul era plin de consemnări care precizau în amănunt când anum e ieşise N ahit din căminul studenţesc şi la ce vânzător de lipii, de kebap ori de budinci, la ce bărbier sau la ce bancă se dusese. După ce îşi încheia treburile, Mehmet revenea de fiecare dată, cu paşi grăbiţi, fără să piardă vremea, la cămin, ia r Zenith îi cerea, în fiecare dintre scrisorile informative, m ai mulţi bani Doctorului Narin, pentru continuarea „investigaţiilor“. Movado, căruia Doctorul Narin îi dăduse însărcinări după ce îl an gajase pe Zenith, trebuie să fi făcut parte din conducerea căminului studenţesc din Kadırga şi, la fel ca m ajoritatea administratorilor de cămine, păstra legătura cu poliţia. M-am gândit că omul acela cu multă experienţă, care putea să-l urmărească pe Mehmet aproape oră de oră, redactase probabil şi înainte rapoarte despre studenţi, ad resate altor taţi îngrijoraţi din provincie sau chiar Organizaţiei Informaţiilor Naţionale. Aceasta pentru că zugrăvea la modul profesionist, scrutător, rezumativ, iscusit, echilibrul de forţe politice din cămin. Concluzia: Nahit nu întreţinea nici un fel de relaţii cu grupările studenţeşti care se confruntau pentru a dobândi influenţă în cămin, dintre care două erau m işcări religioase extremiste, una se afla în legătură cu ordinul m istic Nakşibendi2, iar o alta aparţinea stângii moderate. T ânărul nostru era paşnic şi în banca lui, împărţea o cam eră cu alţi trei colegi, fără a avea fricţiuni cu grupările amintite, „stim ate domn, dacă îmi permiteţi să spun aşa“, şi nu-1 interesa nimic altceva decât o carte de pe ale cărei pagini nu-şi desprindea ochii, de parcă ar fi fost un memorator al Coranului care nu face altceva decât să citească scriptura, de dim ineaţa până seara. Conducătorii căminului studenţesc, în ale căror opinii politice şi ideologice Movado 1. Cartier istanbulez. 2. Ordin mistic întemeiat în secolul al XIV-lea în Asia Centrală, ca reacţie la proliferarea formelor de islam heterodox. A cunoscut o deosebită popularitate în Turcia, Caucaz, India, Siria, Turkmenistan, Kazahstan. 147

avea deplină încredere, precum şi poliţiştii şi colegii de ca­ meră ai tânărului nostru depuneau m ărturie că respectiva carte nu fa cea parte dintre lucrările acelea primejdioase pe care le învăţau pe dinafară tinerii cu înclinaţii politice şi religioase. După ce se referea la acest aspect, căruia nu-i acorda prea mare însemnătate, Movado mai adăuga vreo două-trei observaţii cu privire la felul în care se uita tânărul pe fereastră, cufundat în gânduri, după ce stătea ore în şir la masa din camera lui, citind din carte, sau la felul în care zâmbea ori răspundea, indiferent, la înţepăturile, ba chiar la vorbele batjocoritoare pe care i le adresau colegii în sala de mese, sau la amănuntul că nu se mai rădea în fiecare zi, şi îl înştiinţa pe stăpânul său, cu experienţa care-1 caracteriza, că patimile de tinereţe, ca, de pildă, pornirea de a te uita necontenit la acelaşi film cu sex, de a asculta de mii de ori aceeaşi casetă ori de a comanda, la m asă, mereu acelaşi praz umplut, erau „trecătoare“. Având în vedere faptul că Omega, care îşi începuse treaba în luna mai, pornise pe urmele cărţii pe care o citea atât de intens Mehmet, se putea deduce că primise ordin în această privinţă de la Doctorul Narin. Iar acest detaliu arăta că, încă din primele luni, tatăl lui Mehmet, adică al lui Nahit, stabilise, pe bună dreptate, că ceea ce abătea viaţa fiului său de pe făgaşul ei firesc era tocmai cartea. Omega trecuse în revistă numeroase locuri în care se vindeau cărţi la Istanbul, printre care şi punctul de vânzare ambulant de ia care aveam să cumpăr eu cartea, trei ani mai târziu. După investigaţiile răbdătoare pe care le între­ prinsese, dăduse de ea în două dintre locurile în care se vindeau cărţi pe trotuar şi, folosindu-se de informaţiile obţinute de la vânzători, se dusese la un anticariat. Din cele aflate aici, trăsese concluzia că un mic num ăr de exemplare, o sută cincizeci sau, poate, două sute, ajunsese, dintr-o sursă necunoscută - în mod foarte probabil, de la un depozit de carte invadat de mucegai, care fusese închis sau evacuat la un negustor de vechituri care cumpăra m arfă la kilogram, iar de la acesta, prin intermediul unui magazin al anticarilor, la câţiva vânzători stradali. Intermediarul care cumpăra marfa la kilogram se certase cu asociatul lui, închisese prăvălia 148

şi plecase din Istanbul. E ra cu neputinţă să dea de el şi să stabilească, astfel, cine fu sese primul vânzător Omega preluase de la proprietarul anticariatului ideea că volumul pornise să se răspândească de la poliţie: cartea fusese cândva publicată legal, apoi confiscată la cererea Procuraturii şi transportată într-un depozit al Securităţii, de unde, aşa cum se întâmpla adesea, nişte funcţionari ai poliţiei, în criză de bani, furaseră nişte exem plare şi le vânduseră unor anticari, reintroducând astfel cartea în circuit. Negăsind prin biblioteci alte opere ale aceluiaşi scriitor şi nedând de urm a lui nici în vechile cărţi de telefon, zelosul Omega formulase urm ătoarea presupunere: „Deşi se ştie că, la noi, până şi oamenii care n-au suficienţi bani să-şi cumpere un telefon vădesc cutezanţa de a scrie cărţi, eu cred, domnule, că numele care figurează pe această lucrare aparte este fals“. Mehmet, care îşi petrecuse întreaga vară recitind cartea, mereu şi mereu, în căminul studenţesc pustiu, iniţiase către toamnă o investigaţie m enită să-l poarte către izvoarele ei. De data aceasta, tatăl său împrumutase porecla omului care se ţinea pe urmele lui de la nişte ceasuri de buzunar şi de masă de producţie sovietică, larg folosite la Istanbul în primii ani ai Republicii: Serkisof. După ce stabilise că Mehmet se consacra neobosit lecturii la Biblioteca de S tat de la Beyazıt1, Serkisof îi dăduse mai întâi de veste Doctorului Narin că tânărul învăţa la materiile pe care le abandonase, cu gândul de a reveni la viaţa obişnuită de student. Mai apoi, băgând de seamă că tânărul nostru citea la bibliotecă, cu zilele, reviste pentru copii de genul Pertev şi Peter sau Aii şi Mari, fusese cuprins de deznă­ dejde şi, drept consolare, avansase ipoteza că tânărul spera, poate, să iasă din criză revenind la amintirile din copilărie. Potrivit rapoartelor, Mehmet frecventa în luna octombrie editura Babiali, care publicase sau care încă mai publica 1. Cartier istoric al Istanbulului, situat în partea europeană a ora­ şului ; numele îi este conferit de moscheea cu acelaşi nume, ridi­ cată în perioada 1501-1506 şi ctitorită de sultanul Bayezid II Veli (1481-1512). 149

reviste pentru copii, precum şi scriitori care semnaseră în aceste reviste si care se v ersaseră în stilu l lui Nesati. Serkisof, care se gândise să verifice legăturile politice şi ideologice ale tânărului pe care Doctorul N arin îi ceruse să îl urmărească, îi scrisese acestuia din urm ă, referindu-se la persoanele frecventate de M ehm et: „Domnule, oricât de preocupaţi ar părea de politică şi oricât ar scrie pe temele politice şi ideologice ale zilei, aceşti funcţionăraşi nu cred sincer în nimic. Cei mai mulţi dintre ei scriu pentru bani sau ca să le facă rău celor pe care îi detestă“. Atât din raportul lui Serkisof, cât şi din cel al lui Omega am aflat că, într-o dimineaţă de toamnă, Mehmet s-a dus la Direcţia de Personal a Căilor Ferate ale Statului, aflată în Haydarpaşa1. Din cei doi investigatori care nu aveau ştiinţă unul de altul, cel corect informat era O m ega: „Se pare că tânărul a dorit să se intereseze de unul dintre funcţionarii ieşiţi la pensie“. Am răsfoit repede paginile rapoartelor îndosariate. Ochii mei căutau cu înfrigurare numele cartierului şi al străzii acele nume ale copilăriei mele. Când am citit că Mehmet se dusese pe strada pe care locuiam eu şi că, într-o seară, se uitase la ferestrele de la cel de-al doilea etaj al unei case, ritmul inimii mele s-a înteţit. Aveam sentimentul că zămislitorii minunatei lumi în care aveam să fiu ademenit hotă­ râseră să facă risipă de darurile pe care le stăpâneau chiar în vecinătatea mea, însă la vremea aceea eu, elev de liceu fiind, habar nu aveam de toate aceste lucruri. întâlnirea lui Mehmet cu unchiul Rıfkı se petrecuse a doua zi. Aceasta era însă concluzia pe care o trăgeam eu. Cei doi care îl urmăreau pe Mehmet stabiliseră că tânărul intrase într-o casă din Erenköy, de pe strada Plopul cu Beteală nr. 28, că rămăsese acolo şase, ba nu, cinci minute, dar nu izbutiseră să se dumirească la uşa cărui apartam ent sunase şi cu cine se întâlnise. Sârguinciosul Omega îl iscodise, cel puţin, pe ucenicul băcanului de la colţul străzii şi obţinuse date cu privire la cele trei familii care locuiau în acea casă. 1. Una din cele două mari gări istanbuleze; asigură legătura cu partea asiatică a Turciei. 150

Trebuie să fi fost prim a informaţie dobândită de Doctorul Narin cu privire la unchiul Rıfkı. în zilele care u rm aseră întâlnirii sale cu domnul Rıfkı, Mehmet intrase într-o criză care nu scăpase nici măcar ochilor lui Zenith. Movado scria că nu mai ieşise deloc din camera lui de cămin, că nu coborâse nici măcar în sala de mese, dar că nu-1 văzuse citind nici măcar o dată din cartea aceea. în ceea ce priveşte ieşirile sale din cămin, acestea erau, potrivit lui Serkisof, neregulate şi lipsite de o ţintă precisă. într-o noapte rătăcise pe străzile din spatele moscheii Sultanahmet1, apoi stătu se în parc şi fumase ore întregi, până dimineaţa. într-o altă noapte, Omega îl văzuse mân­ când şi sfârşind, în patru ore, strugurii aflaţi într-o pungă de hârtie, pe care o ţinea în mână - examina îndelung fiecare boabă, ca pe un giuvaier, după care o mesteca încet şi o înghiţea -, pentru a se întoarce după aceea la cămin. îi crescuse barba, nu se m ai îngrijea deloc de înfăţişarea lui. Investigatorii se plângeau, în rapoartele întocmite, de carac­ terul imprevizibil al ieşirilor tânărului din cămin şi solicitau mărirea indemnizaţiilor care li se cuveneau. Intr-o după-am iază din luna noiembrie, Mehmet trecuse Bosforul cu vaporaşul până la Haydarpaşa, urcase în tren, coborâse la Erenköy şi rătăcise îndelung pe străzi. Potrivit lui Omega, care era pe urmele lui, tânărul parcursese, cu paşi mari, toate străzile cartierului şi, după ce trecuse de trei ori prin faţa ferestrei mele - în mod foarte probabil. în vreme ce mă aflam în casă —, se postase, la vremea amur­ gului, în faţa casei cu numărul 28 de pe strada Plopul cu Beteală şi începuse să privească spre ferestrele ei. Incapabil să ia o hotărâre, în vreme ce stătea în întuneric, sub ploaia care se cernea m ărunt, sau, potrivit lui Omega, neprimind semnalul pe care îl aştepta dinspre ferestrele luminate, 1. Considerată o capodoperă a arhitecturii religioase din Turcia, moscheea Sultanahm et (Sultan Ahmed), cunoscută în Occident şi sub numele de Moscheea Albastră, a fost ridicată în perioada 16091616, la porunca sultanului Ahmet I (1603-1617), căruia ii poartă şi numele. E ste situ ată în partea cea mai veche a Istanbulului, în zona în care se afla, cândva, centrul Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin. 151

Mehmet, care zăbovise acolo două ore, se îm bătase bine în seara aceea, într-o cârciumă din Kadıköy, şi revenise apoi la cămin. Ulterior, Omega şi Serkisof stab iliseră că tânărul mai făcuse acelaşi drum de şase ori, iar Serkisof, care se arăta de fiecare dată mai decis, precizase, în mod întemeiat, şi cine era persoana din dosul ferestrei lum inate către care privea neîncetat tânărul. Cea de-a doua întâlnire dintre unchiul Rıfkı şi Mehmet se petrecuse sub privirile lui Serkisof. Serkisof, care supra­ veghease ferestrele luminate de la etajul al doilea mai întâi de pe trotuarul de vizavi, iar apoi de pe zidul scund al grădinii, comenta de nenumărate ori întrevederea - uneori o numea rendez-vous - în scrisorile ulterioare, dar primele sale impresii erau mai pertinente, pentru că priveau mai cu seamă ceea ce văzuse şi ceea ce se întâm plase. Mai întâi, bătrânul şi tânărul se in stalaseră în două fotolii aşezate faţă în faţă (între ei se afla un televizor la care rula un film cu cowboy) şi nu vorbiseră nimic preţ de şapte-opt minute. La un moment dat, soţia bătrânului le adusese cafea. Mai apoi, Mehmet se ridicase şi începuse să povestească ceva, gesticulând cu patim ă şi cu o asemenea îndâijire, încât Serkisof crezuse că tânărul era pe cale să-l lovească pe bătrân. în răstimpul acesta, domnul Rıfkı, care nu făcea altceva decât să zâmbească abătut, se ridicase în picioare, pe măsură ce violenţa din cuvintele tânărului sporea, şi-i răspunsese cu aceeaşi patimă. Apoi, amândoi se reaşe­ zaseră în fotolii, odată cu umbrele lor, care-i im itau fidel pe perete, şi se ascultaseră reciproc, cu răbdare, tăcuseră, se uitaseră puţin la televizor cu tristeţe, iarăşi stătuseră la taclale, după care vorbise o vreme bătrânul, iar tânărul ascultase, apoi din nou tăcuseră şi priviseră pe fereastră melancolici, fără să-l observe pe Serkisof. Dar, pentru că Serkisof, care stătea la pândă, fusese zărit de o femeie arţăgoasă din apartamentul de alături, care strigase cât o ţinea gura „Ajutor! Trăsnească-1 Dumnezeu de nebun!“, investigatorul fusese nevoit să-şi abandoneze, din păcate, în mare grabă utilul punct de observaţie, fără a fi putut stabili cum decurseseră ultimele trei minute ale între­ vederii, pe care o socotea foarte im portantă şi pe care, în 152

scrisorile urm ătoare, o evoca alătu ri de felurite ipoteze pri­ vind organizaţii secrete, secte şi urzeli politice internaţionale. După cum se putea deduce dintr-un dosar ulterior, Doctorul Narin ceruse ca în acele zile fiul său să fie urmărit foarte îndeaproape, iar investigatorii săi îl copleşiseră cu rapoarte. Mehmet care, potrivit lui Omega, aproape că o luase pe arătură în zilele ce u rm aseră întrevederii sale cu unchiul Rıfkı, iar potrivit lui S erk iso f se arăta peste măsură de trist si de îndârjit, cum păra exem plare ale cărţii de pe la toate punctele de vânzare am bulante pe care le găsea şi se căznea să vândă „acea operă“ la căminul studenţesc din Kadırga (Movado), şi toate locurile din oraş la care te-ar fi putut duce mintea, precum cafenelele studenţeşti (Zenith şi Serkisof), staţiile de autobuz, porţile cinematografelor, debar­ caderele (Omega), având, parţial, succes în această între­ prindere. Movado era cât se poate de conştient de faptul că încerca să-i influenţeze fără reţinere pe studenţii din camera sa de cămin. Se preciza şi faptul că încerca să-i reunească în jurul lui pe tineri şi în alte locuri frecventate de studenţi, dar că, nefiind până în acel moment decât un singuratic, retras în propriul univers, nu avea destulă influenţă asupra lor. Tocmai aflasem că, prin sălile de mese ori pe la cursurile pe care începuse să le frecventeze chiar în acest scop, iz­ butise să le su c e a sc ă m inţile câtorva colegi, determinându-i să citească volumul, când am dat peste o tăietură dintr-un z ia r : CRIMĂ ÎN EREN KÖ Y (A.A.): Rıfkı Hat1, unul dintre inspectorii-şefi pensionari de la Căile Ferate ale Statului, a fost ucis aseară, în jurul orei nouă, cu focuri de armă trase de o persoană necunoscută. Aseară, un individ i-a tăiat calea lui Hat pe când acesta pleca de acasă, îndreptându-se spre cafenea, şi a tra s asupra lui trei focuri de armă, pe strada Plopul cu Beteală. Atacatorul, a cărui identitate n-a putut fi stabilită, a fugit im ediat de la locul faptei. Hat (67 de ani), care a murit im ediat din cauza rănilor, ieşise la pensie ca inspector-şef, după ce îndeplinise diverse funcţii la Căile 1. Linie, fir, cale de rulare (în turcă, în orig ). 153

Ferate ale Statului. Moartea lui Hat, îndrăgit în cartier, a fost întâmpinată cu tristeţe. Mi-am ridicat capul din dosar şi mi-am adus aminte că tata se întorsese atunci acasă târziu, răvăşit. Toată lumea plânsese la înmormântare. Se răspândise zvonul că era vorba de o crimă pasională. Cine era bărbatul acela gelos? Am încercat să desluşesc, în vreme ce răsfoiam furios dosarele ordonate ale Doctorului N arin: sârguinciosul Serkisof ? slabul Zenith? scrupulosul Omega? Dintr-un alt dosar am aflat că investigaţiile pe care le continuase Doctorul Narin, cu preţul cine ştie câtor chel­ tuieli, duseseră la altă concluzie. Agentul numit Ceasul Hamilton, care, în mod foarte probabil, lucra şi la Organizaţia Informaţiilor Naţionale, îi furnizase Doctorului Narin urmă­ toarele date: Rıfkı Hat era autorul cărţii. O scrisese cu doisprezece ani în urmă, dar nu avusese curajul să-şi pună numele pe copertă, aşa cum fac toţi am atorii sfioşi. In anii aceia, responsabilii cu presa ai Organizaţiei Informaţiilor Naţionale, receptivi la plângerile formulate de taţii şi de profesorii avizaţi, neliniştiţi de viitorul fiilor şi al elevilor lor, pricepuseră, din înştiinţările acestora, că volumul îi abătuse de pe calea cea dreaptă pe unii tineri şi lăsaseră rezolvarea problemei pe seama procurorului care se ocupa de delictele de presă. Cu doisprezece ani în urmă, procurorul dispusese confiscarea discretă a tuturor exemplarelor cărţii şi transportarea lor la un depozit, dar nu fusese nevoie să-l înspăimânte pe autor cu deschiderea unui proces. Pentru că acesta - domnul Rıfkı, inspectorul de căi ferate pensionar precizase, cu ocazia primei sale convocări la procuratură, vădind o sinceritate care friza satisfacţia, că nu se împo­ trivea confiscării volumului şi că nu avea de gând să facă recurs împotriva sentinţei de confiscare, semnând imediat un proces-verbal întocmit la cererea lui, pentru ca apoi să nu mai scrie nimic. Raportul lui Hamilton fusese redactat la unsprezece zile de la asasinarea domnului Rıfkı. După reacţiile sale, se putea trage concluzia că Mehmet aflase curând de uciderea domnului Rıfkı. Potrivit lui Movado, „tânărul acela obsedat“ se închisese în cam era lui, bolnav, şi 154

buchisise cartea fără oprire, de dimineaţa până seara, stă­ pânit de un soi de extaz religios. Atât Serkisof, cât şi Omega precizau că tânărul ieşise din cămin după multă vreme, ajungând mai mult sau m ai puţin la concluzia că nu o făcuse cu vreo ţintă ori vreun scop anume. Intr-o zi rătăcea fără rost, ca un vagabond, pe străzile dosnice din Zeyrek1, pentru a petrece apoi o după-am iază întreagă prin cinematografele din Beyoğlu, uitându-se la filme cu sex. Uneori Serkisof stabilea că ieşise din cămin în puterea nopţii, dar nu izbutea să afle unde se dusese. O dată, la vremea amiezii, Zenith îl văzuse foarte n eîn grijit: îi crescuseră părul şi barba, hainele îi erau în dezordine şi se uita la oamenii de pe străzi, de pe trotuare „ca o bufniţă căreia nu-i plăcea lumina zilei“. Se îndepărtase destul de m ult de cafenelele studenţeşti, de culoarele facultăţii, unde se ducea înainte să dea cartea la citit, de cunoscuţii lui. Nu avea relaţii cu nici o femeie şi nici nu facea vreun efort pentru a stabili o asemenea relaţie. Cu ocazia unei cercetări pe care o întreprinsese în camera lui Mehmet în absenţa acestuia, Movado, cadrul de conducere de la cămin, găsise câteva reviste cu femei goale şi adăugase că era vorba de „obiecte“ de care se foloseau majoritatea studenţilor normali. După câte se înţelegea din strădaniile depuse de Zenith şi de Omega, care nu ştiau nici unul de existenţa celuilalt, Mehmet se dedase o vreme băuturii. După o ceartă care se încinsese în urma unei vorbe zefle­ mitoare aruncate la berăria Fraţii Ciorile Vesele, unde se duceau mai ales studenţii, ajunsese să prefere cârciumile mai izolate, mai am ărâte de pe străzile dosnice. Chiar dacă încercase o vreme să restabilească relaţia cu studenţii si cu descreieraţii pe care-i cunoscuse prin cârciumi, eşuase în această întreprindere. Mai apoi se proţăpea cu orele în faţa tarabelor cu cărţi şi-şi petrecea vremea căutând un suflet pereche, care să cumpere cartea, aşa cum făcuse el cândva, şi să o citească. Cercetase şi aflase din nou câţiva tineri cărora le oferise prietenia lui, cărora le dăduse cartea şi pe care izbutise să-i determine să o citească, dar, potrivit lui Zenith, se certase curând cu ei, din cauza firii sale irascibile. 1. Cartier istanbulez. 155

Omega reuşise să prindă, chiar dacă de departe, una dintre aceste dispute, într-o cârciumă de pe străzile dosnice ale Aksarayului, şi-l auzise pe „tânărul“ nostru, care de-acum nici măcar nu mai arăta a tânăr, vorbind cu emoţie despre lumea din carte, despre modul cum se ajungea acolo, despre prag, despre pace, despre accidentul din clipa nepereche. Dar emoţiile de acest fel trebuie să fi fost şi ele efemere, pentru că, după cum constatase Movado, Mehmet, care ajunsese să-şi deranjeze prietenii - dacă m ai avea prieteni cu părul, barba, mizeria şi starea sa de neorânduială, nu mai citea, de-acum, deloc din carte. „Din punctul meu de vedere, domnule - scrisese Omega, care se sătu rase de plim­ bările fără ţintă ale tânărului nostru, de rătăcirile lui care nu duceau nicăieri -, tânărul acesta caută ceva care să-i domolească tristeţea: nu ştiu sigur ce caută, dar cred că nici el nu ştie.“ Intr-una din zilele în care rătăcea fără ţintă pe străzile Istanbulului, tânărul nostru, urmărit îndeaproape de Serkisof, descoperise „acel lucru“ menit să-i aline tristeţea şi să-i aducă puţină tihnă în suflet tocmai într-o autogară - nu, chiar într-un autobuz. Mehmet urcase la întâmplare, mânat de o inspiraţie subită, într-un autobuz care tocmai se punea în mişcare, fără să aibă asupra sa vreun bagaj care să arate că se pregătise în acest scop şi fără să-şi fi cumpărat vreun bilet care să indice că avea o ţintă anume, iar Serkisof, care ezitase o clipă, nehotărât, sărise după el într-un Magirus. Merseseră vreme de săptămâni, fără să ştie încotro mer­ geau, fără să priceapă încotro erau purtaţi, din târg în târg, din autogară în autogară, din autobuz în autobuz, cu unul din ei pe urmele celuilalt. Rapoartele cu litere deformate scrise de Serkisof pe scaune de autobuz care se bâţâiau din răsputeri cuprindeau o sinceră m ărturie a magiei acelor călătorii confuze, a acelor rătăciri fără ţin tă : văzuseră călători care se rătăciseră şi care-şi pierduseră valizele, smintiţi care nimeriseră în alt secol; întâlniseră pensionari care vindeau calendare, tineri entuziaşti care plecau la arm ată, tineri care vesteau apropierea Sfârşitului Lumii. Stătu seră prin restaurantele autogărilor şi m âncaseră alătu ri de tineri logodiţi, de ucenici de la depanări, de fotbalişti, de vânzători 156

de ţigări de contrabandă, de ucigaşi plătiţi, de învăţători, de directori de cinem atografe, dorm iseră înghesuiţi, laolaltă cu sute de oameni, prin săli de aşteptare şi pe scaune de autobuze. Nu înnoptaseră nici m ăcar o dată în vreun hotel. Nu sta­ biliseră nici m ăcar o d ată vreo legătură durabilă - o relaţie de prietenie. Nu călătoriseră nici măcar o dată cu senti­ mentul că periplul lor ar fi avut vreo ţintă. „Domnule, tot ceea ce am făcut până acum a fost să coborâm dintr-un autobuz şi să urcăm în altul, scria Serkisof. Aşteptam cev a: poate o minune, poate o lumină, poate un înger, poate un accident. Nu ştiu, dar astea sunt lucrurile care îmi vin în minte... Parcă am căuta semnele care ar urma să ne poarte pe un tărâm necunoscut, dar n-avem parte de noroc. Faptul că nu ni s-a întâmplat, până acum, nici măcar cel m ai m ărunt accident de maşină arată, poate, că suntem ocrotiţi de un înger. Nu ştiu dacă tânărul şi-a dat seama de existenţa mea. Nu ştiu dacă voi rezista până la capăt.“ Nu rezistase. Potrivit unei scrisori alcătuite din cuvinte răzleţe, la o săptăm ân ă după aceea, Mehmet îşi lăsase baltă ciorba din care tocmai sorbea la un popas, în puterea nopţii, şi sărise într-un VARAN ALBASTRU care tocmai pleca, iar Serkisof, care m ânca şi el acelaşi fel de ciorbă, aşezat la o altă masă, într-un colţ, se uitase uluit după tânărul care o tulea, facându-se nevăzut. Apoi îşi terminase liniştit ciorba şi îl informase cinstit pe Doctorul Narin că nu-i era deloc ruşine de cele întâm plate. Ce trebuia să facă mai departe ? Nici Doctorul Narin, nici Serkisof, căruia i se spusese să-şi continue investigaţiile, nu izbutiseră să afle ce făcuse Mehmet după aceea. Timp de şase săptăm âni, până când urma să dea de trupul neînsufleţit al unui alt tânăr, despre care avea să creadă că era Mehmet, Serk isof îşi omorâse vremea prin autogări, prin secţii de poliţie rutieră, prin cafenele unde se întâlneau şoferii şi, cuprins de un presentiment, se îndreptase spre locurile în care se petrecuseră accidente, căutându-1 pe tânărul nostru printre trupurile fără viaţă. Din alte scrisori concepute prin autobuze am dedus că, în aceeaşi perioadă, Doctorul N arin trim isese şi alte „ceasuri“ pe urmele fiului

său. Pe când Zenith îşi scria una dintre scrisorile de acest fel, autobuzul în care se afla lovise din spate o căruţă trasă de un cal, iar inima lui plină de precizie se oprise în urma unei hemoragii, aşa încât scrisoarea în sân gerată, neterminată, îi fusese expediată Doctorului Narin de către conducătorii companiei VARANUL DEVREME. Serkisof nu izbutise să ajungă la locul accidentului care pusese în mod glorios capăt primei vieţi a lui Mehmet, trăită sub numele de Nahit, decât la patru ore de la producerea acestuia. Un autobuz SIGURANŢA E X P R E S lovise din spate o autocisternă încărcată cu cerneală tipografică, lucise o vreme, în mijlocul urletelor, năclăit de lichidul negru ca smoala, iar apoi arsese, în puterea nopţii, cu o flacără nespus de strălucitoare. Serkisof scria că, de fapt, nu izbutise să-l identifice „pe obsedatul şi nefericitul N ahit, care arsese atât de tare, încât devenise de nerecunoscut“ şi că singura dovadă de care dispunea era actul de identitate pe care-1 avea asu­ pra lui şi care, ca prin minune, răm ăsese întreg. Cei care supravieţuiseră accidentului confirmaseră faptul că tânărul stătuse de la bun început pe scaunul cu num ărul treizeci şi şapte. Dacă ar fi stat pe scaunul cu num ărul treizeci şi opt, Nahit ar fi scăpat nevătămat, fără să-i fi curs măcar sânge din nas. Serkisof se dusese tocmai până la Kayseri ca să-l caute pe tânărul de aproximativ aceeaşi v ârstă cu el despre care aflase de la un alt călător că stătu se pe scaunul cu numărul treizeci şi opt, că se numea Mehmet şi că supravieţuise accidentului, pentru a-1 descoase cu privire la ultimele ore de viaţă ale lui Nahit, dar nu izbutise să dea de urma lui. Dat fiind faptul că tânărul supravieţuitor nu re­ venise încă, după groaznicul accident, la părinţii săi, care-1 aşteptau cu lacrimi în ochi, trebuie să fi fost profund afectat de cele întâmplate, dar nu asta-1 durea pe Serkisof. Cura tânărul pe care-1 urmărea de ani de zile m urise, aştepta de la Doctorul Narin ordinul şi banii necesari pentru a-1 putea urmări pe celălalt băiat. Deoarece investigaţiile pe care le întreprinsese îi demonstraseră că A natolia sau , poate, întregul Orient Mijlociu, la fel ca şi Balcanii, colcăiau de tineri înfierbântaţi care citeau acel gen de cărţi. După ce aflase de moartea fiului său şi după ce trupul carbonizat al acestuia ajunsese acasă, Doctorul Narin se 158

lăsase pradă violenţei stârn ite de mânie. Faptul că unchiul Rıfkı fusese ucis nu-i dom olea acest sentiment, nu facea decât să aţâţe focarul m âniei şi să o răspândească asupra întregii societăţi. în zilele care urm aseră înmormântării, Doctorul Narin an g ajase, cu sprijinul unui poliţist pensionar care se ocupa de afacerile lui de la Istanbul şi care avea multe relaţii, încă şa p te investigatori, atribuindu-le numele altor mărci de ceasu ri, sp re a le folosi drept semnătură, îşi intensificase, m ai ales, relaţiile cu concesionarii cu inimile frânte, îndreptate îm potriva inam icilor comuni care faceau parte din M area U neltire, şi începuse să primească, din când în când, scrisori inform ative de la ei. Aceste persoane, ale căror prăvălii se închideau rând pe rând, îndeosebi din pricina concurenţei reprezen tate de m arile companii internaţionale producătoare de sobe, în gh eţată, frigidere, sucuri carbogazoase, căm ătărie şi chiftele, îi priveau cu neîncredere pe tinerii care citeau nu n u m ai cartea unchiului Rıfkı, ci şi alte cărţi pe care le g ă se a u ciudate, neobişnuite şi străine, îi considerau pe toţi su sp ecţi şi-şi asum au cu mare plăcere sarcina de a-i u rm ări, de a le iscodi viaţa, de a scrie rapoarte furioase şi paranoice pe se am a lor. Citeam, răzleţ, din aceste rapoarte în timpul cinei, pe care mi-o ad u sese pe o ta v ă Gülizar, care-mi spusese „tata s-a gândit că nu v reţi s ă v ă întrerupeţi din lucru“. într-un oraş de provincie, în tr-u n căm in studenţesc înăbuşitor sau într-un cartier de la m argin ea Istanbulului, cineva aseme­ nea mie citise c a rte a , a ş a cum o citisem şi eu şi, văzut fiind de una dintre isco ad ele Doctorului Narin, sfârşise prin a fi urmărit... Am a fla t, din pagin ile pe care le răsfoiam la repe­ zeală, dornic s ă m ă pot confrunta cu cineva care să-mi semene, două-trei în tâ m p lă ri in teresan te, care mi-au stârnit fiori, dar n-am izb u tit să -m i d au seam a în ce măsură respectivii îmi erau sa u n u fr a ţi de cruce. De pildă, u n stu d e n t la medicină veterinară al cărui ta tă era miner la Z o n g u ld ak 1 ajun sese, de îndată ce se apucase 1. Oraş situat pe coasta de vest a Mării Negre, capitală a provinciei cu acelaşi num e: este un port maritim important, renumit, printre altele, pentru minele sale de cărbune. i&a

să citească volumul, să nu mai poată face nimic şi, exceptând timpul consacrat satisfacerii unor nevoi elementare, precum mâncatul sau dormitul, se dedicase în întregime recitirii lui. Acest tânăr citea uneori cu zilele, de mii de ori, aceeaşi şi aceeaşi pagină, fără să facă nimic altceva. Un profesor beţiv, care preda matematica la liceu şi care nu-şi putea disimula înclinaţiile sinucigaşe, hărăzea ultimele zece minute ale fiecărei ore citirii câtorva fraze din carte, iar apoi râdea cu nişte hohote care te scoteau din minţi, a şa încât elevii ajunseseră să se răzvrătească împotriva lui. Un tânăr din Erzurum, care studia ştiinţele economice, îm brăcase pereţii camerei sale de la cămin cu pagini din carte, de parcă i-ar fl acoperit cu un tapet. Acest gest stârnise o ceartă zdravănă cu colegii săi de cam eră; unul dintre aceştia susţinuse că era vorba de o blasfemie la adresa Preasfântului Mahomed, iar administratorul căminului, care era chior, se urcase pe un scaun şi începuse să citească cu lupa un fragment din colţ, aflat între burlanul sobei şi cazan. A şa ajunsese să afle de carte instalatorul cu inima frântă care-1 informa pe Doctorul Narin despre incident, dar acesta nu avea siguranţa că volumul care generase dispute - „să-l informăm sau nu pe procuror?“ - şi care-i întuneca viaţa tânărului nostru din Erzurum era tocmai cartea scrisă de unchiul Rıfkı. Rezulta că acea carte, care rătăcea ca o mină plutitoare datorită întâlnirilor întâmplătoare, a discuţiilor purtate de cititorii oarecum curioşi, a faptului că atrăgea atenţia în punctele de desfacere ambulante şi că încă se mai vehiculau vreo sută, o sută cincizeci de exemplare din ea, sau poate şi alte cărţi care, în mod miraculos, aveau un rol similar, deş­ tepta uneori în câte un cititor un val de emoţie, un soi de inspiraţie. Unii cititori se retrăgeau cu ea în singurătate şi, ajunşi în pragul unei crize serioase, se lepădau de boală deschizându-se către lume. Erau şi alţii care, de cum citeau cartea, se simţeau cutremuraţi şi erau cuprinşi de un soi de mânie. Pentru că nu ştiau, nu cunoşteau şi nu căutau uni­ versul din carte, le căşuna pe prietenii, pe apropiaţii, pe iubitele lor şi, cum aceştia nu erau în stare să le semene oamenilor din carte, îi criticau nemilos. O altă categorie era constituită de „organizatori“ care, de îndată ce citeau cartea, 160

nu se orientau către textul propriu-zis, ci către oameni. Entuziaştii de acest fel se porneau să-i caute pe cei ase­ menea lor, care citiseră cartea, iar dacă eşuau în această tentativă - ceea ce se întâm pla mereu - îi puneau pe alţii să o buchisească şi se străduiau să realizeze ceva în comun cu astfel de oameni, pe care de altfel îi vânau. Nici ei, nici informatorii care-i urm ăreau pe cei implicaţi în asemenea acţiuni comune nu aveau idee ce puteau ele să însemne. în cele două ore care au urmat, am priceput, după tăie­ turile din ziare aşezate cu grijă, în ordine, printre scrisori cu caracter informativ, că un număr de cinci cititori, care s-ar fi putut inspira din carte, fuseseră ucişi de „ceasurile“ Doctorului Narin. Nu era limpede de către care dintre „cea­ suri“, cu ce scop şi în urm a cărui ordin fuseseră înfăptuite crimele. Scurtele ştiri referitoare la asasinate, decupate de prin gazete, fuseseră pur şi simplu intercalate cronologic printre rapoartele informative. Existau articole detaliate cu privire la două dintre aceste crime. în primul dintre ele, Asociaţia Jurnaliştilor Patrioţi părea să acorde însemnătate evenimentului pentru că cel ucis - un student la jurnalistică facea traduceri pentru secţia de ştiri externe a ziarului Güneş1 şi declara că presa turcă nu avea să cedeze niciodată în faţa terorii demente. în celălalt, era vorba despre un chelner care fusese împuşcat în prăvălia negustorului de kebap la care lucra, în vreme ce avea braţele încărcate cu sticle goale de ayran, iar Tinerii Cotropitori Islamişti explicau, în cursul unei conferinţe de presă, că martirul provenea din rândul lor şi că incidentul fusese provocat de uneltele CIA şi ale companiei COCA-COLA.

1. Soarele (în turcă, în orig.) 161

11 Starea aceea numită plăcerea lecturii, de a cărei absenţă în societatea noastră se plâng oamenii cu ştaif, trebuie să fi fost tocmai muzica pe care o percepeam eu atunci strecurându-se printre ştirile despre crime şi printre documentele de arhivă, demente şi ordonate, ale Doctorului Narin. Sim­ ţeam pe braţe răcoarea uşoară a serii, purtam în urechi o muzică nocturnă inexistentă şi, pe de altă parte, mă stră­ duiam să desluşesc, ca orice tânăr care avea de gând să rămână ferm în faţa miracolelor vieţii, cu care se confrunta de timpuriu, ce urma să fac mai departe. Pentru că decisesem să fiu un tânăr plin de bună-credinţă, care meditează la propriul viitor, am luat o hârtie din arhiva Doctorului Narin şi am început să-mi notez felurite indicii mărunte, care aveau să-mi fie de folos în întreprinderile de mai târziu. La o oră la care simţeam intens cât realism, dar şi câtă neîndurare zăceau în tatăl-filozof şi în lumea care mă găz­ duia, am ieşit din încăperea arhivei purtând încă în urechi muzica de mai devreme. Mi se părea că aud, totodată, îndem­ nurile încurajatoare ale unui spirit pus pe pozne; undeva, în trupul meu, tresălta spiritul acela ludic, uşor ca muzica uşoară, pe care îl simt cei ca mine când ies de la un film vesel şi dătător de speranţă. Ştiţi cum este - încerci senti­ mentul iluzoriu că tu eşti, de fapt, cel care făcea toate bancurile acelea inteligente, care rostea toate vorbele acelea de duh plasate cu atâta spontaneitate de protagonist, toate replicile acelea incredibile... — Dansezi cu mine? eram pe cale să-i spun lui Canan, care mă privea neliniştită. Stătea împreună cu cele trei surori Gül la m asa din hol şi se uita la grămezile multicolore de gheme de lână revărsate, 4 /»A

ca nişte mere şi portocale coapte ce evocau un anotimp al abundenţei şi fericirii, dintr-un coş de paie împletit de mână. Alături de coş se aflau modele de tricotaje de felul celor care apăreau în paginile de mijloc ale revistei Casa şi femeia, pe care o cumpăra şi m am a într-o v rem e: flori, raţe măcăitoare, pisici, câini şi motive cu moschei, desenate sub formă de pătrăţele; acestea din urm ă reprezentau contribuţia edi­ torului, h ără zită fem eii turce, în vreme ce restul erau şterpelite de prin reviste nem ţeşti. Am privit şi eu o clipă, la lumina lăm pilor cu gaz, toate acele culori şi mi-am amintit că scenele reale de v iaţă despre care citisem ceva mai de­ vreme se alcătu iau din aceleaşi culori primare. Apoi m-am întors către cele două fetiţe, care se apropiau căscând nevoie mare de Giilcihan şi care se estom pau, clipind din ochi, în acest fericit tablou de fam ilie, şi le-am sp u s: - I a să vedem noi, încă nu v-a culcat m am a? S-au fâstâcit un pic, s-au sp eriat şi s-au vârât în mama lor. M-am înveselit şi m ai t a r e : „Oh, voi, voi sunteţi nişte flori care n-au ap u c at încă să se ofilească“, aş mai fi putut să le spun lui G ülen dam şi lui Giilizar, care mă măsurau cu priviri piezişe. — Domnule, am izb u tit doar să îngaim către Doctorul Narin, trecând în cam era de alături, hărăzită bărbaţilor. Domnule, am c itit cu am ărăciu n e povestea fiului dumnea­ voastră. — Totul a fo st docum entat, a zis Doctorul Narin. Mi-a făcut apoi cu n oştin ţă cu doi bărbaţi semiîntunecaţi, în camera cu fu n d ată în sem iîntuneric. Nu, domnii aceia fără ticăit nu erau „c e a su ri“ —unul din ei era notar, iar celălalt n-am izbutit să reţin ce anum e, aşa cum se întâmplă în asemenea îm p r e ju r ă r i obscure, pentru că eram atent la modul în care m ă p rezen ta Doctorul N a rin : un tânăr grav, serios şi p a sio n a t, so rtit să înfăptuiască lucruri măreţe şi, de-acum, fo a rte a p ro p ia t lui. Nu aveam nimic din tinerii aceia fercheşi, cu p ă ru l lung din filmele americane. N utrea multă, foarte m u ltă încredere în mine. Şi ce rep ed e m i-am în su şit elogiile lu i! Nu ştiam unde să-mi ţin m â in ile şi voiam să-m i plec capul, plin de nobleţe, pentru a-m i a r ă t a m o d estia în faţa unor asem enea aprecieri,

aşa cum i s-ar fi cuvenit unui tânăr ca mine, dar şi să schimb subiectul, gândindu-mă, totodată, că aveau să bage de seamă că voiam să schimb subiectul. — Ce linişte e aici, seara, domnule, am zis. — Nu se aude decât foşnetul frunzelor din dud, a zis Doctorul Narin. Chiar şi în noaptea cea mai liniştită, cea mai lipsită de adiere. A scultaţi! Am ascultat cu toţii. Semiîntunericul dătător de fiori din încăpere mă impresiona mai mult decât foşnetul copacului, care se auzea de undeva de departe, dintr-un loc nedefinit, în vreme ce tăcerea se prelungea, mi-am am intit că, de o zi, în casa aceea se vorbea doar în şoaptă. Doctorul Narin m-a tras deoparte: — 0 să ne aşezăm acum, să jucăm dame, a zis el. Vreau să-mi dai un răspuns. Fiule, doreşti să-mi vezi ceasurile sau armele? — Vreau să vă văd ceasurile, domnule, am spus eu, instinctiv. In încăperea alăturată, şi mai întunecoasă, am văzut două ceasuri de m asă marca Zenith; unul din ele ticăia de parcă ar fi tras cu arma. Am văzut ceasul cu dulăpior, carcasă de lemn şi lucrături alese, lucrat în colonia ceasor­ nicarilor din Galata, care cânta singur şi care era întors o dată pe săptămână, despre care Doctorul Narin afirma că îşi avea perechea în aripa Haremului de la P alatul Topkapi. Am dedus, după cuvintele „â Sm ym e“ inscripţionate pe ca­ dranul emailat, din ce oraş portuar provenea levantinul Simon A. Simonien, care realizase şi sem nase ceasul cu pendulă, capac din lemn de nuc ornam entat şi cutie. Am înţeles că un ceas marca Universal, care indica lunile şi zilele anului, semnala şi zilele cu lună plină. Când Doctorul Narin a răsucit mecanismul uriaşului ceas cu pendulă sub formă de schelet, al cărui capac frontal fusese făurit, la îndemnul sultanului Selim al III-lea, pe potriva turbanului purtat de dervişii ordinului Mevlevi1, am sim ţit, uşuraţi, cum i se relaxau şi lui măruntaiele. Ne-am am intit în cât de multe locuri văzuserăm şi auziserăm, încă din copilărie, A

1. Ordin mistic al cărui fondator este socotit a fi Mevlana Celâleddin Rumi (Mawlâna Jalâl ad-Dîn), mort în 1273. Ordinul a avut nume­ roşi adepţi proveniţi din rândul elitelor otomane. 164

ceasurile de perete m arca Junghans, cu pendulă, care încă

mai ticăiau cu tristeţe în nenumărate case, ca nişte canari închişi în colivie. Când am văzut locomotiva şi precizarea Made in U RSS de dedesubtul ei, inscripţionate pe cadranul unui ceas vulgar de m asă, marca Serkisof, ne-am înflorat. —Pentru noi, ticăitul ceasului nu înseamnă conştientiza­ rea lumii exterioare, ci sunetul trecerii către lumea interioară, aşa cum se întâm plă cu susurul fântânilor monumentale din curţile moscheilor, a zis Doctorul Narin. Rugăciunea pe care o facem de cinci ori pe zi, vremea ultimei mese de dinaintea zilei de post, vremea ruperii postului... Locurile în care se fixează timpul şi ceasurile noastre nu mijlocesc, precum în Occident, legătura cu lumea, ci goana către Dumnezeu. Nici o naţie n-a fost mai pasionată de ceasuri ca noi. Am fost mereu cei mai de seamă muşterii ai meşterilor de ceasuri din Europa. De altfel, singurele lucruri pe care le-am putut cumpăra de la europeni şi care au aflat încuviin­ ţare în sufletele noastre au fost ceasurile. Din această pri­ cină, la fel ca şi în cazul armelor, nu există ceasuri autohtone sau străine. Din punctul nostru de vedere, există două căi de a te apropia de Dumnezeu. Pe calea armelor, care sunt instrumentele jihad-xxhxi, şi pe calea ceasurilor, care sunt instrumentele rugăciunii. Armele ni le-au stricat. Acum au născocit trenurile, ca să ne strice şi ceasurile. Toată lumea ştie că cel mai mare duşman al chemării la rugăciune este mersul trenurilor. Pentru că ştia acest lucru, răposatul meu fiu a căutat cu lunile, călătorind cu autobuzele, timpul nostru pierdut. Aceasta este pricina pentru care vrăjmaşii, doritori să-l îndepărteze de mine, i-au luat fiului meu viaţa într-un autobuz. Dar Doctorul Narin nu este atât de naiv încât să se lase păcălit de farsa lor! Cum să uit că, vreme de secole, ceasul era primul lucru pe care obişnuiau să şi-l cumpere aceia dintre noi pe care nu-i dădeau banii afară din casă... Poate că Doctorul Narin ar fi continuat să-mi grăiască în şoaptă, dar un ceas englezesc aurit, marca Prior, cu cadran emailat, trandafiri din rubine şi grai de privighetoare, l-a întrerupt din vorbă, intonând melodia Scribul meu1. 1. în turcă, Katibim , cântec tradiţional foarte popular în Turcia.

în vreme ce partenerii săi de la jocul de dame ciuleau urechea la muzica plăcută a scribului care se ducea la Üsküdar1, Doctorul Narin mi-a şoptit la ureche: — Te-ai hotărât, fiule ? Tocmai atunci am zărit, prin uşa deschisă, năluca strălu­ citoare a lui Canan, care se vălurea în lumina lămpilor cu gaz, reflectată în oglinzile bufetului din camera alăturată, iar mintea mi s-a tulburat. — Trebuie să mai lucrez în arhivă, domnule, am zis eu. O spusesem nu atât pentru a putea lua o hotărâre, cât pentru a fugi de luarea unei hotărâri. Pe când treceam în camera de alături, am simţit că privirile lui Gülcihan, care se întorsese după ce-şi culcase copilele, ale pedantei Gülizar şi ale nervoasei Gülendam erau aţintite asupra mea. Şi cât de curioşi, cât de hotărâri erau ochii lui Canan - ochii ei de culoarea mierii! M-am simţit aidoma unui erou care izbutise să înfăptuiască lucruri însemnate, aşa cum credeam că se petreceau lucrurile cu bărbaţii care aveau alături o femeie frumoasă şi plină de viaţă. Or, eu eram nespus de departe de a fi un asemenea bărbat! Răsfoiam în mare grabă paginile, aşezat în arhiva Doctorului Narin, cu dosarele informative deschise în faţa mea şi cu năluca lui Canan - a cărei frumuseţe, răsfrântă de oglinzile bufetului din încăperea de alături, nu înceta să sporească -, tăinuită gelos în mine, nutrind nădejdea că aveam să devin şi mai gelos şi că astfel aveam să pot lua, în cele din urmă, o hotărâre. N-a fost nevoie să fac prea multe cercetări. în cursul uneia dintre investigaţiile realizate prin căminele, cafene­ lele şi asociaţiile studenţeşti de la Istanbul, precum şi pe culoarele facultăţilor, în speranţa de a-i afla pe cei care citeau cartea, Seiko, cel mai sârguincios şi mai avântat dintre noile „ceasuri“ angajate de Doctorul Narin după înmor­ mântarea ghinionistului tânăr din Kayseri - care fusese luat drept fiul Doctorului şi îngropat în locul lui -, spre a-i urmări pe toţi cei care săvârşeau „acel lucru“, pusese ochii, la Facultatea de Arhitectură, pe Mehmet şi pe Canan. Asta 1. Aluzie la un celebru cântec popular turcesc.

se întâmpla cu şaisprezece luni în urmă. Era primăvară, Canan şi Mehmet erau îndrăgostiţi şi purtau cartea cu ei, citind-o retraşi într-un cotlon. De-a lungul celor opt luni în care îi urmărise Seiko - chiar dacă nu foarte îndeaproape -, nici măcar spiritele lor nu-i percepuseră prezenţa. Pe parcursul celor opt luni, care se întindeau de la desco­ perirea celor doi de către Seiko până la perioada în care citisem eu cartea şi în care Mehmet fusese împuşcat în faţa staţiilor de maxi-taxi, Seiko îi scrisese Doctorului Narin douăzeci şi două de rapoarte, la intervale neregulate. Le-am recitit de mai multe ori până târziu, după miezul nopţii, cu băgare de seamă, cu răbdare şi gelozie, încercând să mistui otrava concluziilor la care mă conduceau ele şi supunându-mă unei logici care se potrivea cu ordinea ce domnea în arhiva în care lu cram : 1. Vorbele pe care mi le spusese Canan în vreme ce priveam noaptea, din camera noastră de hotel cu numărul 19, spre piaţa orăşelului Güdül, potrivit cărora nu se atinsese de ea nici un bărbat, nu erau adevărate. Seiko, care dăduse de ei de câteva ori şi care-i urmărise nu numai de-a lungul primă­ verii, ci şi al verii, constatase că cei doi tineri intraseră în hotelul în care locuia Mehmet şi rămăseseră acolo mai multă vreme. Desigur că bănuiam, la rândul meu, acest lucru, dar te simţi şi mai neghiob când o altă persoană a fost martoră la fapte pe care tu doar le bănuiai şi le-a aşternut de mult pe hârtie. 2. Nici tatăl tânărului, nici conducerea hotelului la care lucra acesta, nici secretariatul Facultăţii de Arhitectură, nici Seiko însuşi nu nutreau suspiciuni cu privire la noua iden­ titate adoptată de Mehmet după ce îşi sfârşise viaţa ca Nahit şi cu privire la noua viaţă pe care o începuse. 3. Dincolo de faptul că se iubeau, cei doi îndrăgostiţi nu se distingeau, sub aspect social, prin nici o trăsătură care ar fi putut atrage atenţia asupra lor. Lăsând la o parte ultimele zece zile, nu încercaseră să le dea cartea altora. Nici măcar nu o citeau mereu. De fapt, acesta era şi motivul pentru care Seiko nu insistase prea mult asupra a ceea ce făceau cu ea Aveau aerul unor studenţi de rând, care se pregăteau lfi7

pentru o căsătorie banală. Prietenia cu colegii lor de an era stabilă, studiul se desfăşură în bune condiţii, erau măsuraţi în manifestări. Nu întreţineau nici un fel de relaţii cu vreo grupare politică, după cum nu vădeau vreo emoţie demnă de reţinut. Seiko scrisese chiar că Mehmet era cel mai liniştit, mai lipsit de emoţii, mai fără de patim ă dintre toţi cititorii cărţii. De aceea fusese atât de uimit m ai apoi, ba poate chiar se bucurase. 4. Seiko era gelos pe ei. Am constatat m ai întâi că, în comparaţie cu modul de redactare al altor rapoarte, Canan era descrisă într-un limbaj mai îngrijit şi m ai poetic decât era cazul: „Când citeşte cartea, genele fetei tremură uşor, iar pe chipul ei îşi face apariţia o expresie limpede de rafi­ nament şi demnitate“. „Apoi a făcut m işcarea aceea carac­ teristică şi, cu un gest scurt, şi-a adunat părul în dosul urechilor.“ „Dacă, în vreme ce stă la coada de la cantină, citeşte din cartea pe care o ţine în m ână, buza de sus i se răsfrânge uşor, iar ochii încep să-i strălucească atât de tare, încât ai impresia că, din clipă în clipă, din ei se va ivi o lacrimă.“ Sau aceste rânduri u im ito a re : „Domnule, după o jumătate de oră, trăsăturile feţei fetei, îndreptată pe de-a-ntregul spre carte, s-au îmblânzit în a şa m ăsură şi au dobândit o expresie atât de stranie şi de aparte, încât am crezut, un moment, că lumina aceea m agică nu se revărsa dinspre ferestre, ci dinspre cartea pe care o citea tânăra cu chip de înger“. Apoi, pe măsură ce Canan se preschimba în înger, tânărul care-i stătea alături dobândea un aspect tot mai banal: „Domnule, este o dragoste între o tânără care descinde dintr-o familie de bună condiţie şi un tânăr sărac, dintr-o familie cu identitate şi trecut incert“. „Tânărul nostru devine tot mai grijuliu, mai nervos, mai calculat.“ „Poate că fata ar fi tentată să li se destăinuie în m ai mare măsură colegelor ei, să se apropie de ele, ba chiar să le dezvăluie cartea, dar conţopistul de la hotel o împiedică să facă acest lucru.“ „Este limpede că, provenind dintr-o fam ilie amărâtă, se codeşte să intre în cercul fetei.“ „De fapt, dacă stai să te uiţi, e şi greu să pricepi ce a găsit tân ăra la bărbatul acesta rece şi şters.“ „E mai îngâmfat decât te-ai putea aştepta din partea unui conţopist de hotel.“ „Unul dintre oamenii aceia 168

abili, care pot lă sa im p resia că tăcerea, discreţia sunt vir­ tuţi. a „Un filfizon calcu lat.“ „De fapt, nu are nici o particu­ laritate, domnule.“ în cepuse să-m i placă Seiko. Măcar de m-ar fi putut convinge şi pe m in e ! Or, mă convinsese de cu totul altceva. 5. Oh, şi ce fericiţi e r a u ! Ieşeau de la ore, intrau în vreun cinematograf din Beyoğlu şi se uitau, mână în mână, la filmul Nopţi fă ră sfâ r şit. L a cantina şcolii se aşezau într-un colţ, la o masă, şi se u itau la cei care treceau pe acolo, apoi sporovăiau plini de tandreţe. Priveau împreună vitrinele din Beyoğlu, urcau îm preună în autobuz, stăteau alături la cursuri. Ieşeau la plim bare în oraş, se aşezau pe taburete în câte un bufet, cu genunchii strânşi, şi mâncau sandvişuri uitându-se în o glin d ă; în acest răstim p, citeau din cartea pe care o scotea fata din geantă. Era, mai cu seamă, o zi de vară... Seiko începuse să-l urm ărească pe Mehmet de la poarta hotelului şi, văzând că se întâlnise cu Canan, care ducea în mână o sacoşă de plastic, se luase după ei, crezând că prinsese un fir. Se duseseră cu vaporul la Büyükada, închiriaseră o barcă şi făcuseră baie în mare, urcaseră într-o cabrioletă, m âncaseră porumb fiert şi îngheţată, iar la întoar­ cere urcaseră în cam era în care locuia tânărul, la hotelul unde lucra. E ra greu să citeşti toate aceste lucruri. între ei izbucniseră mici gâlcevi, mici dispute şi se întâmpla, uneori, ca Seiko să interpreteze aceste întâmplări în sensul rău al cuvântului, dar, până în toamnă, între ei nu mai exista nici urmă de tensiune. 6. Cel care îl îm puşcase pe Mehmet în ziua aceea cu ninsoare din decembrie, în faţa staţiilor de maxi-taxi, folosindu-se de pistolul scos din sacoşa de plastic fusese Seiko. Nu eram întru totul sigur de asta. Dar mânia şi gelozia lui îndreptăţeau acest gest. Mă gândeam, reînsufleţind în faţa ochilor umbra pe care o zărisem pe fereastră şi reconstituind modul în care ţopăia aceasta prin parcul năpădit de zăpadă, că Seiko avea în ju r de treizeci de ani. Un funcţionar ambiţios, de circa treizeci de ani, care absolvise colegiul de poliţie, care accepta comenzi din afara instituţiei în ideea de a-şi rotunji veniturile insuficiente şi care-i privea pe studenţii 169

de la arhitectură ca pe nişte „filfizoni“. Bine, dar ce gândea despre mine? 7. Eu nu eram decât o amărâtă de vietate prinsă în capcană. Până şi Seiko ajunsese cu atâta uşurinţă la această con­ cluzie, încât sfârşise prin a se în trista din pricina mea. Or, el nu izbutise să-şi dea seama că tensiunea ivită, din toamnă, între fată şi băiat îşi avea obârşia în dorinţa lui Canan de a se folosi de carte. Probabil că se h otărâseră mai apoi să o dea altcuiva, la insistenţele lui Canan. Sau poate că Mehmet fusese de acord cu acest lucru, la insistentele lui Canan. Ii trecuseră în revistă, o vreme, pe tinerii întâlniţi pe culoarele facultăţii, aşa cum fac patronii când triază solicitările pentru un post vacant, în sectorul privat. Nu era nicidecum limpede de ce mă aleseseră tocmai pe mine. D ar Seiko stabilise după o vreme, în mod incontestabil, că mă urm ăriseră, mă supravegheaseră şi vorbiseră despre mine. Mai apoi, scena vână­ torii se limpezea, căci vânătoarea fusese chiar mai uşoară decât alegerea mea. Uşoară, întrucât Canan trecuse de câteva ori pe culoar, prin imediata mea apropiere, cu volumul în mână. O dată îmi zâmbise cu m ultă gingăşie. După aceea îmi jucase cu plăcere adevărata fe s t ă : băgase de seamă, stând la coadă la cantină, că o urm ăream şi se prefăcuse că trebuia să lase jos obiectul pe care îl avea în m ână, în vreme ce-şi căuta portofelul în geantă, drept care pusese cartea pe masa la care mă aflam eu, aproape în faţa mea, pentru ca după opt-nouă secunde să o recupereze, cu m âna ei delicată. Apoi, cei doi, Canan şi Mehmet, siguri că bietul peşte în­ ghiţise momeala, îi lăsaseră cartea, gratis, vânzătorului ambulant aflat pe traseul meu de întoarcere - traseu pe care-1 stabiliseră dinainte -, aşa încât să o văd, cufundat cum eram în gânduri, la revenirea acasă, seara, şi să spun „ah, cartea a ia !“, iar apoi să o cumpăr. A şa s-a şi întâmplat. Raportând situaţia, Seiko remarca, pe bună dreptate, cu tristeţe, referindu-se la m ine: „un tân ăr visător, fără nici o particularitate“. Nu m-am sinchisit de faptul că folosise aceeaşi expresie şi cu privire la Mehmet, ba chiar am aflat în a sta o consolare şi am găsit curajul de a formula urm ătoarea întrebare: de ce nu recunoscusem oare până atunci, faţă de mine însumi, 170

că luasem şi citisem cartea în speranţa de a mă ajuta să mă apropii de ea? Cel mai greu de îndurat era faptul că, în vreme ce o priveam pe Canan cu nesfârşită admiraţie, în vreme ce mă uitam la ea fără ca măcar să-mi dau seama că o priveam, în vreme ce cartea ba se aşeza, ba îşi lua zborul de pe masa la care stăteam, ca o pasăre fermecată şi temătoare, adică în vreme ce trăiam fascinaţia vieţii mele, Mehmet ne iscodea pe amândoi de departe, iar Seiko facea acelaşi lucru cu toţi trei. „Potriveala care mi-a scos în cale fericirea, pe care o confundam cu viaţa însăşi şi de care m-am ataşat cu un zel nespus, n-a fost, se pare, decât aranjamentul unei alte per­ soane“, a zis eroul păcălit, şi s-a hotărât să iasă din cameră, ca să vadă armele Doctorului Narin. înainte de a face însă acest lucru se impunea puţină gândire de detaliu, puţină investigaţie - cu alte cuvinte, puţin „ceas“. Am lucrat în mare grabă şi am întocmit un inventar al tinerilor suspecţi pe nume Mehmet care fuseseră văzuţi citind cartea, în cele patru zări ale Anatoliei, de către sârguincioasele „ceasuri“ ale Doctorului Narin şi de către concesionarii cu inimile frânte. Pentru că Serkisof nu notase numele de familie al lui Mehmet al nostru, a rezultat o listă foarte lungă, pe care nu-mi dădeam seama, atunci, cum aş fi putut să o verific. Se façuse destul de târziu, dar eram sigur că Doctorul Narin mă aştepta. M-am dus, însoţit de ticăitul ceasului, în camera în care juca dame. Atât Canan, cât şi fetele Doctorului Narin se retrăseseră în camerele lor, iar partenerii de dame ai acestuia din urmă plecaseră. Doctorul Narin citea, cufundat într-un fotoliu uriaş, aflat în cel mai întunecat colt al încăperii, de parcă s-ar fi ferit de lumina lămpilor cu gaz. Când şi-a dat seama de prezenţa mea. a aşezat între paginile deschise ale cărţii un coupe-papier încrustat cu sidef, a pus cartea deoparte, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus că mă aştepta, că era pregătit. Dacă eram trudit de atâta lectură, mă puteam odihni puţin. Era convins însă că eram satisfăcu t de cele citite şi aflate. Viaţa este plină de evenimente surprinzătoare şi de vicleşuguri, nu-i aşa? A

Dar el îşi făcuse o datorie din a pune ordine în această învălmăşeală. — Giilendam a întocmit dosarele, precum şi indexurile cu migala unei fete care lucrează la gherghef, a zis el. Pe cât de ataşată este de tatăl ei, pe atât de încântată este Gülizar să îndrume toată corespondenţa, să desprindă ideea prin­ cipală din răspunsurile şi cerinţele pe care le formulez eu, pentru a le scrie apoi scrisori iubitelor şi supuselor mele „ceasuri“. în fiecare după-amiază, în vreme ce ne bem ceaiul împreună, Giilcihan îmi citeşte rând pe rând, cu vocea ei frumoasă, toate scrisorile. Uneori lucrăm aici în cameră, alteori ne mutăm în arhiva unde ai lucrat dumneata. Vara, ca şi în zilele călduţe de prim ăvară, stăm ore întregi la masa de sub dud. Pentru un om ca mine, care iubeşte liniş­ tea, asemenea ore sunt însoţite de o fericire autentică. Căutam în minte cuvinte elogioase la adresa acelui spirit de sacrificiu şi acelei iubiri, a acelei migale şi delicateţi, a acelei ordini şi tihne. Mi-am dat seam a, după copertă, că volumul pe care îl lăsase deoparte Doctorul Narin când mă văzuse era un volum din seria Zagor1. Ştia, oare, că unchiul Rıfkı, care fusese omorât de oameni năim iţi de el, purcesese la o adaptare naţională a acelor benzi desenate, pe vremea când nu cunoscuse încă succesul? D ar nu-mi ardea să mă amăgesc cu subtilităţile unor asem enea coincidenţe. — Domnule, am putea vedea armele ? Mi-a răspuns cu dragoste, cu o voce tandră care-mi insufla încredere. L-aş fi putut numi, deopotrivă, „tată“ şi „doctor“. Doctorul Narin mi-a arătat pistolul Browning cu încăr­ cător care fusese importat de Organizaţia Securităţii Naţionale cu ocazia unei licitaţii desfăşurate în 1956 în Belgia şi mi-a explicat că, până de curând, armele de acest fel erau mânuite doar de poliţiştii cu grade înalte. Mi-a povestit că Parabellumul nemţesc cu ţeavă lungă, care se putea transform a în puşcă, 1. Erou italian de benzi desenate, de tip cowboy, creat de editorul şi scriitorul Sergio Bonelli (pseudonim: Guido Nolitta), care trăieşte într-o pădure imaginară şi se afirmă ca ju stiţiar (luptă, în general, în favoarea triburilor de piei-roşii şi îi urmăreşte pe criminali). A fost unul dintre cele mai populare personaje de acest gen în Turcia, începând cu anii ’60. 172

străpunsese tocul pe post de pat, se declanşase o dată din greşeală, iar glontele de nouă milimetri, folosind doi cai ungureşti falnici, intrase pe una dintre ferestrele casei, ieşise pe alta şi se înfipsese în dud. Această armă era însă greu de cărat. Dacă eram în căutarea a ceva practic şi demn de încredere, îmi propunea un Smith-Wesson, cu piedica mon­ tată pe pat. Un alt pistol cu şase gloanţe pe care mi l-ar fi recomandat el pentru a preveni o eventuală arestare era un Colt care strălucea de-ţi lua ochii şi după care s-ar fi omorât toţi cei împătimiţi de a şa ceva, doar că atunci când îl purtai te puteai simţi prea american, prea cowboy. Aşa că interesul nostru s-a îndreptat din nou asupra unui Walther nemţesc de serie şi asupra im itaţiei lui autohtone - pistolul cu patent Kırıkkale, pe care îl putea asimila cel mai bine spiritul nostru. Larga lor răspândire, faptul că fuseseră încercate, de patruzeci de ani încoace, de sute de mii de ori pe trupurile a nenumăraţi răzvrătiţi, hoţi, afemeiaţi, politicieni şi cetăţeni hrăpăreţi, de către nenumăraţi amatori de arme, de la sol­ daţi la paznici, de la poliţişti la brutari, ie conferea acestor pistoale un caracter aparte şi în ochii mei. Cum Doctorul N arin mi-a repetat de câteva ori că nu exista nici o deosebire între Walther şi Kırıkkale, că ele erau nu numai parte a trupurilor, ci şi a spiritelor noastre, m-am decis pentru un Walther de nouă milimetri, cu cocoş, care era uşor de purtat în buzunar şi care nu făcea, pe de altă parte, necesar focul de aproape pentru o mai bună precizie. Desigur, fără a fi nevoit să dai şi alte explicaţii. Doctorul Narin mi-a dăruit instrumentul acela, însotit de două încărcătoare pline, cu un gest măsurat, care făcea subtil aluzie la pasiunea strămoşilor noştri pentru arme, şi m-a sărutat pe frunte. El avea să-şi continue treburile, pe câtă vreme eu trebuia să dorm, să mă odihnesc. Somnul era ultim ul lucru la care mă gândeam. In vreme ce parcurgeam distanţa de şaptesprezece paşi care despărţea dulapul cu pistoale de camera noastră, mi-au trecut prin minte şaptesprezece scenarii diferite. Toate acestea se ţesuseră în mintea m ea în răstim pul lungilor ore de lectură şi mă decisesem, în ultim a clipă, asupra unei compoziţii adec­ vate ultimei scene. Deşi îmi amintesc că, după ce am bătut 173

de trei ori, la ora aceea târzie din noapte, la u şa încuiată cu cheia de Canan, am mai trecut o dată în revistă, pentru ultima oară, miracolul acela născocit de mintea mea ameţită de atâtea pagini citite, nu mai izbutesc să reconstitui nici măcar ce anume am trecut în revistă. Pentru că abia bătu­ sem în uşă, când din mine a răzbătut o voce care întreba „parola?“ - poate şi pentru că mă gândeam că aşa ar fi putut să mă întrebe Canan -, motiv pentru care am răspuns, prompt, „mulţi ani trăiască Padişahul m e u !’“ Când Canan a răsucit mai întâi cheia în broască, iar apoi a deschis uşa, purtând pe chip o expresie pe jum ătate voioasă, ba nu, pe jumătate întristată, ba nu, cu totul misterioasă, care m-a neliniştit, m-am simţit ca un actor ageamiu care uită brusc toate cuvintele pe care le-a memorat săptămâni în şir, de îndată ce se trezeşte sub reflectoarele scenei. Nu era greu de desluşit că, într-o asem enea împrejurare, o per­ soană cu capul pe umeri se lasă mai degrabă în voia propriilor instincte şi nu pune temei pe cele câteva cuvinte prizărite de care îşi aminteşte pe ici, pe colo. A şa am făcut şi eu ; am încercat, cel puţin, să uit că eram o vietate prinsă în capcană. Am sărutat-o pe Canan pe buze, a şa cum ar fi făcut un tânăr soţ revenit acasă după o lungă călătorie. Iată că, în cele din urmă, după atâtea piedici, ne aflam împreună în casa, în camera noastră. O iubeam foarte mult. Nimic altceva nu avea însemnătate. Dacă existau două-trei neajunsuri care se cereau remediate în viaţă, eu, care străbătusem plin de cutezanţă atâta amar de drum, aveam să le pot orândui cu uşurinţă. Buzele ei miroseau a dude. Trebuia să ne îm­ brăţişăm şi să întoarcem amândoi spatele, în acea cameră, ideilor măreţe care sălăşluiau în depărtări, pe meleaguri nedesluşite, oamenilor care crezuseră în ele şi a căror viaţă se smintise, descreieraţilor respectabili şi pătim aşi care căutau să-şi proiecteze propriile obsesii asupra lumii, celor care încercau să ne întristeze cu spiritul lor de sacrificiu, che­ mării acelei vieţi de neatins, plină de sfidare, care dăinuia acolo. Ce anume îi poate împiedica, o, îngerule, pe doi oameni care s-au împărtăşit din aceleaşi mari iluzii, care au fost, vreme de mai multe luni, din zori până în noapte, tovarăşi de drum, care au străbătut atâta cale, să se îmbrăţişeze, * ■ 7

174

9

uitând de lumea de dincolo de uşi şi de ferestre, să fie, înainte de toate, reali, să descopere acel timp nepereche al realităţii ? Năluca unui al treilea om. Nu, draga mea, lasă-m ă să te sărut pe buze, pentru că năluca aceea, care nu m ai este decât un nume în notele informative, se teme să devină realitate. Eu, în schimb, mă aflu aici, priveşte, şi ştiu că timpul se sfârşeşte, puţin câte puţin. Să ne lungim alături, aici, fără să mai pierdem vremea, cu acea pace m ulţum ită căreia existau şi se aştem eau în nopţile de vară sub cerul înstelat, fără să ia seama la noi, preapline de ele însele, ca o atingere caldă, de asfalt şi piatră, toate drum urile străbătute de autobuzele în care urcam împreună, în vreme ce alunecam pe suprafaţa lor şi ne faceam nevăzuţi... Nu, draga mea, uite, cât de plăcut atingem, încet-încet, fără să mai pierdem vremea, pe măsură ce*ţi cuprind umerii aceştia frumoşi, braţele delicate şi fragile, pe măsură ce m ă apropii de tine, acel timp nepereche pe care-1 caută toate autobuzele şi toţi călătorii. Uite cât de deplin, cât de trainic reînvie între noi timpul acela de neatins, în vreme ce mi se lipesc buzele de lăcaşul aproape străveziu dintre urechea şi părul tău, în vreme ce se amestecă, deodată, pe faţa şi pe fruntea mea, păsări speriate de străfulgerarea părului tău şi mirosul toamnei, în vreme ce ţi se întăreşte sânul în căuşul palm ei mele, ca o pasăre încăpăţânată care bate din aripi. Văd în ochii tăi că acum nu ne aflăm nici acolo, nici altundeva, nici în ţara la care visai tu, nici în autobuze, ori în camere chioare de hotel, nici în viitorul care nu există decât în paginile cărţilor. Acum aşteptăm amândoi aici, în această încăpere, cu sărutările mele nerăbdătoare şi cu suspinele tale, de parcă ne-am afla într-un timp deschis deopotrivă spre trecut şi spre viitor, sperând să vedem cum prinde viaţă miracolul care ne-a legat unul de altul. Clipa desăvârşirii! îm brăţişează-m ă, ca să se oprească timpul, haide, iubita mea, îmbrăţişează-mă, ca să nu se sfârşească minunea! Nu, nu te împotrivi, aminteşte-ţi de nopţile în care ne alunecau trupurile, puţin câte puţin, unul spre altul pe scaunele autobuzelor, în care ni se învălmăşeau visele, în care ni se învălm ăşea părul. Aminteşte-ţi, şi nu-ţi feri buzele, 175

de interioarele caselor pe care le zăream pe uliţele târ­ gurilor, când ne rezemam, împreună, capetele de geamul rece şi întunecat. Aminteşte-ţi de nenum ăratele filme pe care le-am văzut împreună mână în m ân ă: de ploile de gloanţe, de bărbaţii blonzi care coborau felurite scări, de bărbaţii chipeşi, cu sânge rece, după care te dădeai în vânt. Aminteşte-ţi de săruturile la care priveam în tăcere, de parcă am fi săvârşit un păcat, de parcă am fi uitat de vină şi am fi visat la un alt meleag. Aminteşte-ţi cum strângeai din buze şi cum îţi fereai ochii de e c ran ; aminteşte-ţi cum reuşeam să rămânem, o clipă, nemişcaţi, în vreme ce roţile autobuzului se rostogoleau de şapte ori şi jum ătate pe secundă. Dar nu şi-a amintit. Am mai sărutat-o o dată, pentru ultima oară, disperat. Aşternutul era răvăşit. Băgase de seamă, oare, cât de vârtos era Waltherul meu ? întinsă lângă mine, Canan se uita în tavan, gânditoare, de parcă s-ar fi uitat la stele. Cu toate acestea, i-am s p u s : — Canan, nu eram oare fericiţi când rătăceam cu autobu­ zele ? Să ne întoarcem la e le ! Desigur că ceea ce spuneam nu avea nici o logică. — Ce-ai citit ? m-a întrebat. Ce-ai aflat astăzi ? — Nenumărate lucruri despre viaţă, am spus eu, pe un ton care amintea de dublaje şi de filmele seriale. De fapt, lucruri foarte folositoare. Mai mulţi oameni au citit cartea şi toţi gonesc spre un loc anume... Totul e foarte încâlcit, iar lumina pe care le-a inspirat-o oamenilor cartea te fascinează, aşa cum te fascinează moartea. Ce uimitoare e v ia ţa ! Simţeam că aveam să continui să vorbesc astfel şi să scornesc minunăţii care le-ar li plăcut copiilor - dacă nu prin dragoste, măcar prin vorbe. Iartă-m i, îngerule, naivi­ tatea, iartă spiritul poznaş de care m ă slujesc, pradă ne­ putinţei, căci era pentru prima oară, după şaptezeci de zile, când mă puteam apropia atât de mult de Canan şi când stăteam întins lângă ea, iar comportamentul copilăresc este, aşa cum ştiu toţi cei care au răsfoit o carte, primul mijloc la care apelează cei asemenea mie, cărora le-au fost trântite în nas porţile adevăratului Rai al dragostei. Oare nu-mi amin­ tise Seiko de curând că, în urmă cu un an, C anan văzuse, în împrejurări cu mult mai fericite şi mai tihnite, cu mâna în 176

mâna iubitului ei, filmul Paradisuri artificiale, pe care noi îl urmăriserăm apoi împreună, într-o noapte în care ploua cu şiroaie ce te trim iteau cu gândul la potop, între Afyon şi Kütahya1? într-un autobuz din al cărui tavan şi prin ale cărui ferestre se scurgeau torente de apă? — Cine e îngerul ? m-a întrebat ea. — Rezultă că ar avea legătură cu cartea, am zis eu. Nu suntem singurii care ştiu acest lucru. Şi alţii se află în căutarea lui. — Cui i se arată îngerul ? — Celor care cred în carte. Celor care o citesc cu atenţie. — Şi după aceea ? —După aceea, tot citind şi recitind cartea, devii tu însuţi. Cei care te văd sculându-te într-o bună dimineaţă si citind cartea spun „poftim, poftim, fata aceasta, scăldată în lumina care izvorăşte din carte, s-a preschimbat în înger! Prin urmare, îngerul trebuie să fie o fată“. Dar e un înger atât de special, încât te tot întrebi, după aceea, cum de i-a făcut pe ceilalţi să cadă în capcană! Oare îngerul poate să-ţi joace feste malefice ? — Nu ştiu. — Nici eu nu ştiu. Şi eu stau să mă gândesc. Şi eu caut, am zis, îngerule, gândindu-mă că, poate, singurul colţ de Rai pe care aveam să-l pot atinge în acea călătorie era patul în care stătusem lungit alături de Canan şi ezitând să mă avânt pe meleaguri primejdioase şi nesigure. Lasă clipa aceasta fără pereche să domnească peste toate! In cameră stăruiau un miros nelămurit de lemn şi o răcoare ce amintea de parfumul vechilor săpunuri şi al gumelor de mestecat pe care le morfoleam în copilărie, dar pe care acum nu le mai cumpăram de la băcan, pentru că nu erau ambalate cum se cuvine. Am simţit, la un moment dat, la ceas târziu de noapte, că aveam ceva de spus - eu, care nu izbutisem să cobor în profunzimile cărţii şi să ating seriozitatea lui Canan. Am ajuns, astfel, să-i spun că timpul era cel mai înspăimântător lucru din lume ; deşi noi porniserăm în acea călătorie pentru 9

9

1. Afyon şi Kütahya - oraşe în vestul Turciei. 177

a fugi de el, nu ne dădeam seam a de asta. De aceea ne mişcăm, de aceea eram în căutarea unei clipe în care timpul să rămână neclintit. Clipa fără pereche era, iată, acea desăvâr­ şire. Simţiserăm, apropiindu-ne de ea, că era şi un timp al izbăvirii; destul fuseserăm martori la miracolele acelui tâ­ râm de necrezut, văzuserăm destule, odată cu morţii şi cu cei aflaţi în agonie. în revistele pentru copii răsfoite de dimineaţă dăinuia, în forma sa cea mai puerilă, sâmburele înţelepciunii cuprinse în carte, iar noi îl puteam percepe punându-ne mintea la treabă. Dincolo, departe, nu se afla nimic. începutul călătoriei era, totodată, şi sfârşitul ei - se afla acolo unde ne aflam şi noi. Avea dreptate : drumurile şi încăperile întunecate mişunau de ucigaşi înarm aţi. Moartea se strecura în viaţă din carte, din cărţi. Am îmbrăţişat-o, draga mea, să rămânem aici, frumoasa mea, să învăţăm să preţuim această încăpere: uite, o m asă, un ceas, o lampă, o fereastră. O să ne sculăm în fiecare dim ineaţă şi o să ne uităm cu admiraţie ia dud. Dacă el se afla acolo, noi ne aflăm aici - pervazul ferestrei, piciorul m esei, fitilul lămpii, lumina şi mirosul. Ce simplă este lu m e a! U ită de carte. Şi ea doreşte să o uităm. A exista înseam nă a te îmbrăţişa pe tine. Dar Canan a făcut pe indiferenta. — Unde e Mehmet? Se uita în tavan cu mare atenţie, de parcă a r fi putut citi acolo răspunsul la întrebarea pe care mi-o pusese. S-a în­ cruntat. Fruntea i s-a alungit. Buzele i-au frem ătat o clipă, de parcă urma să-mi dezvăluie o taină. în lumina galbenă, de culoarea pergamentului, care scălda cam era, chipul ei dobândise o nuanţă trandafirie, pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Prin urmare, după ce se hrănise cu mâncare gătită în casă şi dormise o zi într-un loc tihnit, la capătul tuturor acelor călătorii, al acelor nopţi petrecute prin autobuze, lui Canan îi revenise culoarea în obraji, i-am spus acest lucru, în speranţa că avea să se mărite îndată cu mine, aşa cum fac, fără să stea pe gânduri, unele fete, spre a arăta că se silesc să ducă o viaţă de familie fericită şi ordonată. — Sunt bolnavă, de aceea, a zis ea. Am răcit stând în ploaie. Am febră. A

178

Ce minunat era să pun m âna, cu detaşarea unui doctor, pe fruntea ei m ândră. In vreme ce ea stătea întinsă în pat şi se uita în tavan, ia r eu, lungit alături, mă minunam de nuanţa chipului e i ! M âna m ea răm ăsese ţintuită acolo, de parcă ar fî vrut să fie sigu ră că fata nu fugea de mine. îmi treceam în revistă am intirile din copilărie şi descopeream cât de mult, cât de profund se schimbaseră locurile, paturile, încăperile, m irosurile, toate lucrurile acelea banale care pri­ veau simţul p ip ăitu lu i. în m intea mea stăruiau şi alte socoteli, şi alte gânduri. Când şi-a răsucit uşor chipul şi m-a privit întrebătoare, mi-am retras mâna de pe fruntea ei şi i-am spus adevărul : — Ai tem peratură. într-o clipă mi s-au deschis o mulţime de posibilităţi, la care nu mă aşteptam deloc. Noaptea, la ora două, am coborât în bucătărie. Pe când puneam să fiarbă nişte flori de tei pe care le descoperisem într-un borcan, folosindu-mă de un ibric pântecos care-mi ieşise în cale, în semiîntuneric, dintre cratiţe şi năluci înspăim ântătoare la vedere, plănuiam să-i spun lui Canan că cel mai bun leac împotriva răcelii este să te vâri sub o p ătu ră şi să strângi în braţe pe cineva. Mai apoi, în vreme ce căutam aspirina printre cutiile cu medi­ camente aflate în locul pe care mi-1 descrisese Canan, deasupra bufetului, mă gândeam că dacă m-aş fî îmbolnăvit şi eu, am fî putut răm âne împreună, în cameră, zile întregi. Apoi s-a m işcat o draperie şi am auzit zgomot de picioare încălţate în papuci. Am dat nas în nas mai întâi cu umbra, apoi cu persoana a g itată a soţiei Doctorului Narin. Nu, doamnă, am zis, nu trebuie să vă neliniştiţi, doar că a răcit puţin, doamnă. M-a trim is su s, la etaj. Mi-a cerut să dau jos de pe un dulap cu aşternuturi o pătură groasă, a îmbrăcat-o cu un cearşaf şi mi-a spus : — Ah, dragul meu, fata e un înger, ai grijă să n-o superi! Apoi a mai spus un lucru pe care nu-1 voi uita niciodată: ce şât frumos avea soţia m ea! întors în cam eră, m-am uitat lung la gâtul ei. Nu fusesem oare atent la am ănuntul acesta mai înainte ? Fusesem, îmi plăcuse, dar lungim ea gâtului ei era atât de bătătoare la

17Q

ochi încât, multă vreme, n-am mai fost în stare să mă gân­ desc la altceva. Am privit-o cum îşi bea încetişor ceaiul de tei, cum se învelea în pătură, ca un copil de bună-credinţă care socoteşte că de îndată ce şi-a înghiţit aspirina se va întâmpla ceva „bun“, şi cum aştep ta m inunea, plină de optimism. Au urmat lungi tăceri. Mi-am prins capul în mâini şi am privit pe fereastră. Dudul fremăta abia perceptibil. Draga mea, ia te uită cum se unduieşte dudul nostru, chiar şi la cea mai slabă adiere de v ân t! Tăcere. C anan tremură, şi ce repede trece timpul! Prin urmare, camera, camera noastră, s-a preschimbat, în scurtă vreme, în soiul acela de loc cu peisaj şi climă aparte, denumit „camera bolnavului“. Pe când o străbăteam de la un capăt la altul, simţeam că m asa, paharul, măsuţa joasă se preschimbau, treptat-treptat, în obiecte peste măsură de familiare şi de prietenoase. S-a făcut ora patru. Mi-a spus „nu vrei să stai aici, pe marginea patului, lângă mine?“. Am prins-o de picioare, peste pătură. Mi-a zâmbit, eram foarte dulce. A închis ochii şi s-a prefăcut că dormea, ba nu, a moţăit, a adormit. A adormit ? A adormit. M-am pomenit umblând prin cameră. Uitându-mă la ceas, turnând apă din carafa, privind-o, incapabil să iau vreo hotărâre. Luând şi eu o aspirină, aşa, ca să fie. Punându-i mâna pe frunte, când deschidea ochii, şi m ai luându-i o dată temperatura. La un moment dat, am avut senzaţia că timpul, forţat de ceasuri să se scurgă, se oprise în loc, că pânza transparentă în care mă afundasem fusese sfâşiată, iar C anan se ridicase în capul oaselor; am vorbit deodată, plini de înfierbântare, despre însoţitorii şoferilor de autobuze. Unul dintre ei pusese stăpânire, într-o zi, pe locul şoferului şi spusese că urma să descopere o ţară necunoscută. Un altul nu-şi putuse ţine gura şi ne spusese: „Iată, din partea companiei noastre, un dar pentru dumneavoastră, stimaţi călători - nu costă nimic, aşa că poftiţi, vă rog, luaţi nişte gumă de m estecat, frate, nu mesteca prea tare, căci are opium în ea, ca să doarmă călă­ torii buştean şi să creadă că dorm bine m ulţum ită suspensiei autobuzului şi talentului şoferului, care nu face niciodată 180

depăşiri, a superiorităţii companiei şi maşinilor noastre“. Şi. Canan, mai era unul - ce grozav râdeam ! îţi aminteşti că am dat de el în două autobuze diferite şi că ne-a zis /rate, când v-am văzut prim a oară mi-am dat seama că ai furat-o pe fata a sta , iar acum bag de seamă - felicitări, surioară! - că v-aţi căsătorit“. Te măriţi cu mine ? V ăzuserăm foarte multe scene însu­ fleţite de strălucirea acestor cuvinte, cu îndrăgostiţi strâns înlănţuiţi care se plim bau pe sub copaci sau care stăteau noaptea sub stâlpi de electricitate ori în maşini, în vreme ce în fundal se vedea, desigur, podul peste Bosfor, iar afară ploua, ca în filmele străine, şi cu bătrâni simpatici sau cu prieteni cumsecade care îi lăsau deodată singuri pe băiat şi pe fată, pentru ca apoi băiatul cel bogat să o întrebe, sedu­ cător, pe fată, căzând, bâldâbâc, într-o piscină: te măriţi cu mine? Pentru că nu văzusem nici o scenă cu o astfel de întrebare adresată vreunei fetei cu gâtul lung, în camera în care zăcea bolnavă, mi-era cu neputinţă să cred că vorbele mele ar fi putut deştepta în Canan acea vrajă care domnea în filme. Pe deasupra, mai eram frământat şi de un ţânţar obraznic, care-şi făcea veacul prin încăpere. M-am uitat la ceas şi m-a cuprins îngrijorarea. I-am luat încă o dată tem peratura şi m-am neliniştit. Ia să-ţi văd limba, am zis, şi a scos limba din gură - avea vârful ascuţit şi trandafiriu. M-am aplecat peste ea şi i-am prins limba în gură. Am răm as puţin aşa, îngerule. — Nu face asta, dragul meu, a zis ea mai apoi. Eşti foarte drăguţ, dar să nu facem asta. A adormit. M-am întins pe marginea patului, lângă ea, şi i-am vegheat respiraţia. După multă vreme, pe când se lumina de ziuă, mă tot gândeam şi iar mă gândeam să-i spun. „Mai gândeşte-te o dată, Canan, pentru ultima oară, aş face orice pentru tine, Canan, tu nu înţelegi cât de mult te iubesc...“ Lucruri de felul ăsta, care reluau mereu acelaşi raţiona­ ment... La un moment dat, mi-a trecut prin minte să ticluiesc o minciună ca să o ademenesc din nou spre călătoriile cu autobuzul, dar, după oarecare chibzuinţă, am priceput încotro voiam să pornesc, iar după ce făcusem cunoştinţă cu neîn­ durătoarele ceasuri ale Doctorului Narin şi după ce petrecusem 181

o noapte în odaia aceea cu Canan, îmi dădeam seama că începeam să mă tem de moarte. Uite, îngerule, tu ştii că bietul copilandru s-a întins lângă iubita lui şi i-a ascultat respiraţia până la ziuă. A privit îndelung bărbia regulată, plină de personalitate a lui Canan, i-a privit braţele care se iveau din căm aşa de noapte împru­ mutată de Gülizar şi părul răsfirat pe pernă, a privit dudul care era scăldat treptat în lumina zorilor. Apoi, totul s-a precipitat: în casă s-au auzit clinchete, zgomote discrete de paşi care se perindau prin faţa uşii noastre, o fereastră trântită de vântul care se pornise să bată din nou. Am desluşit mugetul unei vaci, zgomotul unei trăsuri, o tuse, după care cineva a bătut la uşă. în cameră a intrat, odată cu aroma de pâine prăjită care răzbătea de afară, un bărbat de vârstă mijlocie, proaspăt ras, cu o geantă de doctor uriaşă - un bărbat care, mai presus de toate, era doctor. Avea buzele neobişnuit de roşii, de parcă ar fi băut sânge cu puţin timp în urmă, iar în colţul lor, un abces urât la vedere. M-am gândit, pesemne, că avea s-o despoaie pe Canan fără ruşine şi că avea să-i sărute trupul şi spatele cuprinse de tremur chiar cu acele buze. Mi-am luat la repe­ zeală Waltherul din locul în care îl pitisem, în vreme ce el îşi scotea stetoscopul din geanta lui scârboasă, şi am ieşit din cameră şi din casă, fără să mă mai sinchisesc de stăpâna casei, care stătea neliniştită în uşă. M-am strecurat grăbit, nevăzut de nimeni, pe terenul pe care mi-1 arătase Doctorul Narin. Ajuns într-un loc izolat, împrejmuit de plopi, unde eram sigur că nu puteam fi zărit şi de unde vântul n-ar fi putut purta pe aripile lui vorbe de clacă, mi-am scos pistolul şi am tras cu el m ai multe focuri. Aşa am ajuns să mă iniţiez într-ale trasu lu i la ţintă - o iniţiere scurtă, pe măsura gloanţelor dăruite cu zgârcenie de Doctorul Narin, şi atât de stângace, încât stârnea de­ zolare. Nici unul dintre gloanţele pe care le-am tras, de la patru paşi, în plopul pe care mi-1 alesesem drept ţintă n-a nimerit unde se cuvenea. îmi amintesc că am stat puţin în cumpănă, încercând să-mi adun gândurile, cu ochii la norii năvalnici care se iveau dinspre nord. Suferinţele tânărului Walther... 182

Undeva, în faţa m ea, se afla un tăpşan destul de înalt, presărat cu stân ci, care dom ina o parte din domeniul Doc­ torului Narin. Am urcat pe culmea lui, m-am aşezat şi, admi­ rând nemărginirea şi bogăţia priveliştii, m-am gândit, departe de a mă cufunda în gânduri alese, că cine ştie prin ce locuri jalnice avea să m ă poarte viaţa. A trecut vreme îndelungată, dar nu mi s-au în făţişat nici un fel de îngeri, de cărţi, de muze ale inspiraţiei ori de înţelepţi ai satului, de felul celor care se grăbesc să le vină în ajutor profeţilor, vedetelor de film, sfinţilor ori liderilor politici la ceas de restrişte. M-am întors neputincios la conac. Smintitul de doctor cu buze roşii supsese cu n esaţ sângele iubitei mele Canan, iar acum sorbea din ceaiul fetelor Gül, care stăteau aşezate lângă mama lor. Când m-a văzut, ochii i-au sclipit de plă­ cerea de a da sfaturi : — Tinere! mi-a zis el. Soţia mea răcise şi avea o gripă g rav ă; mai mult, se afla în pragul extenuării din pricina oboselii, a slăbiciunii, a lipsei de îngrijire. Ce se petrecea de o oboseam atât de tare, ce făceam de o m altratam în asemenea hal ? Fetele şi mama lor s-au uitat bănuitoare la tânărul soţ, la proaspătul însurăţel. —I-am prescris nenum ărate medicamente, a zis doctorul. 0 să stea o săp tăm ân ă la pat, fără să se mişte de-acolo. 0 săptăm ână! In vreme ce caricatura aia de doctor mai băga în gură, după ce-şi băuse ceaiul, două fursecuri cu migdale, pentru a o şterge apoi din loc, m-am gândit că şapte zile aveau să-m i fie cât se poate de îndestulătoare. Canan dormea în cam eră, a şa că mi-am luat vreo două-trei fleacuri, pe care le socoteam trebuincioase, notiţele şi banii. Amsărutat-o pe C anan pe gât. Am ieşit din cameră cu graba voluntarului care dă fuga să-şi apere patria. Le-am spus apoi lui Gülizar şi m am ei sale că aveam o treabă urgentă, o îndatorire de la care nu mă puteam sustrage. Le-o încre­ dinţam lor pe soţia mea. Mi-au spus că urmau să aibă grijă de ea ca de propria lor noră. Am insistat că aveam să mă întorc peste cinci zile şi m-am îndreptat, fără să mai privesc în urmă, către ţinutul vrăjitoarelor, al nălucilor şi al tâlharilor, către cimitirul în care zăcea tânărul din Kayseri, care fusese luat drept fiul Doctorului Narin, către orăşel şi autogară. 1ÄQ

12 O pornisem, iată, din nou la drum ! Oh, autogări în pa­ ragină, autobuze hârbuite, călători apăsaţi de tristeţe, bine v-am regăsit! Ştiţi cum se petrec lucrurile: când ne ţinem deoparte de ritualurile prilejuite de câte un viciu mai mult decât banal, cu care ne-am deprins fără să ne dăm seama, fără ca măcar să avem habar că ne-am lăsat purtaţi de el, simţim, cu nostalgie, că viaţa noastră nu mai este la fel ca înainte. în vreme ce mă despărţeam de târgul Çatık1, pe care Doctorul Narin îl domina discret, purtat de un vechi autobuz Magirus, şi mă îndreptam spre ceea ce mai rămă­ sese din civilizaţie, socoteam că aveam să mă eliberez de acea nostalgie. Pentru că mă aflam, în cele din urmă, într-un autobuz, chiar dacă acesta tuşea şi strănuta, chiar dacă gemea din toţi rărunchii, ca un bătrân, pe drumurile de munte pe care le străbătea atunci. în schimb, Canan zăcea cuprinsă de fierbinţeală într-o cameră, în inima tărâmului de vis pe care-1 lăsam în urma mea, iar un ţânţar căruia nu apucasem să-i vin de hac pândea cu viclenie, în aceeaşi încăpere, căderea nopţii. Mi-am mai parcurs o dată planurile şi hârtiile, spre a-mi putea isprăvi treaba mai grabnic, spre a reveni triumfător şi a putea începe o viaţă nouă. în toiul nopţii, când mi-am îndepărtat capul de geamul vibrând al unui alt autobuz, şovăind între somn şi trezie, şi am deschis ochii, m-am gândit, plin de optimism, că poate aveam să te văd pentru prima oară, îngerule. Dar cât de departe de mine se afla, totodată, acea forţă creatoare capabilă să îngemăneze puritatea sufletească şi vraja clipei nepereche! Ştiam că n-aveam să te pot vedea multă vreme 1. încruntat, bosumflat (în turcă, în orig.). 1 O i

pe ferestrele autobuzelor. în timp ce pe lângă fereastra la care eram aşezat se perindau şesuri întunecate, prăpăstii înspăimântătoare, râu ri de culoarea mercurului, staţii de benzină uitate, reclam e la mărci de ţigări şi de colonie, ale căror litere şubrezite se desprinseseră din lăcaşurile lor, îmi stăruiau în minte tot soiul de socoteli nepotrivite, de gânduri meschine, mă obsedau m oartea şi cartea, şi nu vedeam nici măcar lumina vreunui ap arat video - de culoarea rodiei după cum nu auzeam nici sforăitul înspăimântător al vreunui măcelar fără tihnă, aflat în drum spre casă după hăcuiala zilnică de la abator, care să-mi însufleţească imaginaţia. Târgul de m unte Alacaelli, în care m-a lăsat autobuzul spre dimineaţă, sărise nu numai peste sfârşitul verii, ci şi peste toamnă, aducând cu repeziciune iarna. într-o cafenea micuţă în care intrasem pentru a aştepta ora de deschidere a birourilor oficiale, un băiat care făcea ceai, spăla pahare şi părea cu desăvârşire lipsit de frunte, pentru că părul îi ajungea până la sprâncene, m-a întrebat dacă nu cumva mă număram şi eu printre cei veniţi să-l asculte pe domnul şeyh. I-am răspuns, ca să mai treacă vremea, că da. Mi-a dat un ceai tare, pe „pile“, şi a trăit plăcerea de a-mi putea împărtăşi minunile pe care le înfaptuia şeyh-ul, care erau adevăratele sale daruri, dincolo de puterea de a-i însănătoşi pe bolnavi şi de a le vindeca pe femeile sterpe, ca, de pildă, puterea de a îndoi, dintr-o singură privire, furculiţa pe care o ţinea în m ână, ori de a desface sticlele de Pepsi Cola prin simpla atingere a acestora cu buricul degetelor. Când am ieşit din cafenea, iam a se făcuse nevăzută, vremea săvârşise din nou un salt peste toamnă şi se înstăpâ­ nise de mult o zi caldă de vară, roind de muşte. M-am dus aţă la poştă, a şa cum procedează persoanele hotărâte şi mature care iau problemele în piept, rezolvându-le dintr-un singur foc, şi, stăp ân it de o emoţie nedefinită, i-am trecut atent în revista pe funcţionarii somnoroşi care stăteau aşezaţi la mese şi îşi citeau ziarele ori care îşi beau ceaiul şi pufăiau din ţigări pe la ghişee. El nu se afla însă printre ei. Una dintre funcţionarele pe care pusesem ochii şi care avea aerul unei surori m ai vârstnice, afectuoase, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o adevărată zgripţuroaică: m-a frecat nu ştiu 185

câtă vreme până să-mi spună că domnul Mehmet BuldumJ plecase cu puţin timp înainte să distribuie corespondenţa ce aţi zis că-i sunteţi, ce-ar fi să staţi şi să-l aşteptaţi aici, dar ce-ar fi dacă să vii după term inarea programului, măi frate! aşa încât am fost nevoit să-i spun că eram un camarad din armată venit de la Istanbul şi că aveam prie­ teni însemnaţi la Direcţia G enerală a Poştei. în aceste împrejurări, Mehmet Buldum, care plecase de la poştă mai adineaori - cu puţin timp în urmă - , a avut destulă vreme să se facă nevăzut pe străzile, prin cartierele ale căror nume le confundam şi în inima cărora m-am avântat mai apoi disperat. în ciuda acestui fapt, nu încetam să întreb de el, să-i iscodesc pe oameni - mătuşă, a trecut pe aici poştaşul Mehmet? -, aşa încât am ajuns să mă rătăcesc prin cartierele principale, pe străzile înguste şi m-am oprit locului. O pisică tărcată se spăla leneş în bătaia soarelui. Angajaţii municipalităţii, care propteau o scară de un stâlp electric, tocmai dădeau nas în nas cu o tanti tânără şi faţoasă, care scotea cearşafurile şi pernele pe balcon. Am văzut un copil cu ochi negri, iar el a priceput îndată că eram străin de loc. — Ce-i ? mi s-a adresat el, arţăgos ca un cocoş. Mă gândeam că, dacă ar fi fost cu mine, Canan s-ar fi împrietenit pe dată cu isteţul acela, s-ar fi pus pe un taifas cum nu se poate mai inteligent şi l-ar fi îndrăgit nebuneşte, nu pentru că ar fi fost frumos, fermecător, misterios, ci pentru că ar fi putut vorbi cu el aşa, imediat. M-am aşezat la una dintre m esele de pe trotuar ale Cafenelei de Smarald, aflată vizavi de poştă, sub un castan, în faţa statuii lui Atatürk. M-am pomenit, după o vreme, citind ziarul Curierul de A lacaelli: farm acia Izvorul adusese de la Istanbul purgativul marca Stlops, ia r antrenorul adus prin transfer de echipa de tineret Ţigla Alacaelli, care se pregătea plină de fală pentru noul sezon, sosise ieri în oraş, de la Boluspor. Prin urmare, tocmai îmi spuneam „aşadar, aici există o fabrică de ţigle“, când l-am zărit dezamăgit, în vreme ce intra la primărie, oftând şi pufnind, pe domnul1 1. Am găsit, am aflat (în turcă, în orig.). 186

Mehmet Buldum, care ducea pe um ăr o ditamai geanta de poştaş. Cât de departe era acel Mehmet greoi şi obosit de Mehmetul pe care nu izbutise să-l uite C an an ! Dat fiind că treaba pe care o aveam de rezolvat se isprăvise şi că pe lista pe care o întocmisem continuau să figureze foarte mulţi alţi tineri Mehmet, aflaţi în a ştep tare a mea, ar fi trebuit să las târguşorul acela m odest şi tihnit în voia sorţii şi să plec imediat. Am ascu ltat în să de vocea diavolului şi l-am aştep­ tat pe Mehmet B uldum să ia să din clădirea primăriei. I-am tăiat calea, rostindu-i numele, pe când se îndrepta, cupaşi mărunţi şi grăbiţi, de poştaş, către trotuarul umbrit, l-am îmbrăţişat şi l-am săru tat, în timp ce el se uita prostit la mine şi l-am acuzat că nu-1 m ai recunoştea pe dragul lui camarad din arm ată, că ajunsese să nu mai ştie de mine. Ne-am aşezat la m asa de la cafenea, iar el s-a lansat în tot felul de supoziţii disperate, stăpânit de sentimente de vinovăţie şi lăsându-se am ăgit de jocul meu necruţător - „aminteşte-ţi măcar numele m eu“ ... D upă o vreme l-am redus, aspru, la tăcere, am înjghebat un pseudonim şi i-am dezvăluit că aveam cunoştinţe la PTT. E ra, se pare, un camarad sincer, căci nici m ăcar nu s-a a ră tat prea interesat de PTT ori de posibilităţile de avan sare în post. Pentru că era leoarcă de sudoare din pricina arşiţei şi a poverii corespondenţei, se uita cu recunoştinţă la sticla de răcoritoare Mlădiţa, rece ca gheaţa, pe care i-o adusese şi i-o destupase repede chelnerul, şi îşi dorea să scape cât mai repede cu putinţă de pisălogul lui tovarăş de arm ată şi de stânjeneala pe care i-o provoca acesta. Aveam, în mod limpede - poate şi din pricina nesom­ nului -, un soi de resentiment faţă de el, care-mi provoca o stare de plăcută am eţeală. — Trebuie să fi citit o carte! am zis eu, şi am sorbit grav din ceai. Citeai o carte ? Uneori faceai asta de faţă cu toată lumea. Chipul lui a dobândit, o clipă, o nuanţă pământie. înţelesese foarte bine despre ce era vorba. — Unde ai găsit cartea aceea? Şi-a venit repede în fire. Avea o rudă care se dusese la spital la Istanbul, se lăsase păcălită de titlu, crezuse că era o carte despre sănătate, o cumpărase de la un vânzător a

ambulant şi, neîndurându-se mai apoi să o zvârle, o adusese acasă şi i-o dăruise lui. Am tăcut puţin amândoi. O vrabie s-a aşezat pe unul din cele două scaune libere de la m asă, ia r apoi a sărit pe celălalt. L-am măsurat din priviri pe funcţionarul de la poştă, care avea numele scris pe guler, cu litere m ărunte şi grijuliu conturate. Era cam de vârsta mea, poate cu câţiva ani mai mare. Cartea care-mi schimbase tot cursul vieţii, care-mi răvăşise întregul univers îi ieşise în cale şi acestui om, îl înrâurise într-un mod pe care n-aveam cum să îl ştiu pe de-a-ntregul - într-un mod pe care nu mă puteam decide să-l cunosc, şovăind între dorinţa de a şti şi dorinţa de a nu şti -, îl tulburase. Amândoi aveam ceva în comun, care ne preschimba într-un soi de victime sau, poate, în nişte privile­ giaţi, iar asta mă scotea din fire. Pentru că nu bagateliza subiectul şi pentru că vedeam că nu-1 putea abandona cu indiferenţă, a şa cum făcuse cu dopul sticlei de suc Mlădiţa, pe care-1 ţinea în m ână, simţeam că scrierea aceea avea un loc aparte în inim a lui. Ce fel de om era? Avea mâini neobişnuit de frumoase, cu degete lungi şi armonioase. Avea un trup care aproape că putea fi socotit delicat, un chip sensibil şi ochi m igdalaţi, care arătau lim­ pede că îşi ieşise puţin din sărite, dar că devenise, în acelaşi timp, curios. Se putea, oare, afirm a că fusese „vânat“ cu ajutorul cărţii, la fel ca mine ? Oare şi universul lui se schim­ base cu desăvârşire? Petrecea, oare, şi el nopţi în care se sufoca de tristeţe, în singurătatea pricinuită de carte? — Oricum, am zis eu, îmi pare foarte bine că ne-am văzut, prietene, dar pierd autobuzul. Iartă-mi bădărănia, îngerule, dar am sim ţit atunci că aş fi putut săvârşi un lucru pe care nu-1 luasem nicidecum în considerare - am simţit că i-aş fi putut dezvălui acelui om, spre a-1 împinge să-şi deschidă sufletul în faţa mea, mizeria propriului meu suflet, aşa cum faci atunci când îţi laşi la vedere o rană. Nu pentru că m-ar fi dezgustat asemenea ritualuri ale sincerităţii care, la mesele stropite din belşug cu alcool, sfârşeau în melancolie, în lacrim i şi într-un gen de sentimentalism fratern care era destul de neconvingător 188

la drept vorbind, faceam cu plăcere astfel de lucruri cu prietenii mei din cartier, prin tot soiul de cârciumi sordide ci pentru că în momentul acela nu-mi doream decât să mă gândesc la Canan. Voiam să rămân mai repede singur şi să mă amăgesc cu reveriile despre fericita viaţă de familie pe care ar fi urmat s-o duc într-o bună zi alături de ea. Tocmai mă ridicasem de la m asă, când camaradul meu din armată a spus : — Nici un autobuz nu pleacă din oraşul ăsta la o aseme­ nea oră. în nici o direcţie. Ei! Uite că era inteligent. Mângâia, cu mâinile lui fru­ moase, sticla de suc, mulţumit de sine pentru că nimerise, prin remarca lui, drept la ţintă. Am şovăit între dorinţa de a-mi scoate pistolul şi a-i ciurui trupul delicat şi dorinţa de a-mi face din el cel m ai bun prieten - confident şi părtaş al destinului meu. Poate că izbuteam să aflu o cale de mijloc; aş fi putut începe, de pildă, prin a-1 împuşca doar în umăr, apoi aş fi fost cuprins de remuşcări, l-aş fi dus îndată la spital, pentru ca noaptea, în vreme ce el stătea cu umărul bandajat, să deschidem împreună, pe rând, toate scrisorile pe care le ducea în tolbă şi să le citim, distrându-ne copios. — N-are importanţă, am zis în cele din urmă. Am lăsat pe m asă, cu un gest elegant, banii pentru ceai şi răcoritoare. I-am întors spatele şi am plecat. Nu reuşeam să-mi aduc aminte din ce film împrumutasem figura aceea, dar iată că nu-mi ieşise prea rău ! Am păşit zorit, aşa cum fac cei care se înhamă la o treabă fără răgaz şi care au dobândit cu mare dificultate ceea ce stăpânesc; a răm as, probabil, uitându-se după mine. Am ieşit pe trotuarul îngust şi umbrit, trecând pe lângă statuia lui Atatürk, şi m-am dus la autogară. Mă rog, vorba vine, autogară; dacă aveau ghinionul de a-şi petrece noaptea în amărâtul de târg Alacaelli - prietenul meu îl numise „oraş“ cred că autobuzele nu aveau parte nici măcar de vreo şan­ drama acoperită, care să le apere de vremea rea. Un individ fudul, condamnat să vândă o viaţă întreagă bilete într-o chichineaţă, m-a informat cu satisfacţie că primul autobuz urma să-şi facă apariţia abia după prânz. în ceea ce mă priveşte, nu i-am spus, bineînţeles, că chelia lui avea aceeaşi

nuanţă de galben deschis ca picioarele frumoasei cu reclama la cauciucurile Goodyear, care se zărea în calendarul din spatele lui. Pentru că mă întrebam de ce eram mânios, de ce devenisem arţăgos, spune-mi tu, îngerule - despre care n-am ajuns să desluşesc cine, ce şi al cui eşti spune-mi tu de ce! Fii, cel puţin, cu ochii la mine, atrage-mi luarea-aminte înainte de a o lua razna, purtat de valul mâniei, ca să pot pune rânduială, în felul meu, în răutăţile şi necazurile lumii, aşa cum ar face un tată de familie nefericit care vrea să-şi apere căminul, şi să revin mai degrabă la draga mea Canan, care suferă de fierbinţeală. Dar mânia din inima mea nu cunoştea zăgazuri. Oare aşa să se petreacă lucrurile cu orice tân ăr de douăzeci şi doi de ani care începe să poarte asupra lui un Walther? Mi-am aruncat ochii pe notiţele mele şi am găsit cu uşu­ rinţă strada şi prăvălia consemnate în e le : galanteria Cer­ titudinea. Baticurile, mănuşile, încălţămintea pentru copii, dantelele şi mătăniile, expuse cu dichis în mica vitrină şi lucrate, toate, manual, făceau, răbdătoare, trimitere la poezia altui timp, după care s-ar fi dat în vânt Doctorul Narin. Tocmai eram pe cale să intru în prăvălie, când am văzut că bărbatul aşezat la tejghea citea Curierul de Alacaelli; cuprins de tulburare, am făcut cale întoarsă. Oare toţi oamenii din târgul acela erau atât de siguri de sine, sau doar mi se năzărea mie? M-am aşezat într-o cafenea, stăpânit de un uşor senti­ ment de înfrângere, am băut un suc Mlădiţa şi mi-am adunat oştile minţii. Mi-am cumpărat de la farm acia Izvorul o pere­ che de ochelari negri, care-mi atrăseseră atenţia în vitrina prăfuită, pe când treceam pe trotuarul îngust şi umbrit. Sârguinciosul patron al farmaciei decupase din gazetă anun­ ţul privitor la purgativ şi îl lipise de mult în vitrină. Mi-am pus ochelarii negri şi astfel am putut intra şi eu în galanteria Certitudinea, ca oricare bărbat sigur de sine. Am spus, cu voce blajină, că doream să văd mănuşile. Aşa facea mama: nu spunea „vreau nişte mănuşi de piele pentru mine“ sau „vreau nişte mănuşi de lână numărul şapte pentru fiul meu, care este în armată“, ci „vreau să văd mănuşile!“, 190

iar faptul acesta stâ rn e a în prăvălie o agitaţie care nu-i putea fi decât de folos. Comanda m ea trebuie să-i fi sunat însă bărbatului, de­ spre care se putea deduce că era patron şi, deopotrivă, vân­ zător, ca o muzică adem enitoare. A scos de prin sertare, de prin săculeţi lucraţi de m ână, din vitrină toate produsele de care dispunea, cu o graţie care sugera preocuparea unei casnice pedante şi cu o meticulozitate care amintea de pa­ siunea pentru sortare a unui soldat decis să devină ofiţer de stat-major, şi mi le-a arătat. Trebuie să fi avut în jur de şaizeci de ani, era nebărbierit şi vorbea pe un ton ferm, care nu trăda nicidecum o fixaţie pentru mănuşi. Mi-a arătat mănuşi mici de dam ă, din lână toarsă de casă, cu degetele însufleţite, fiecare, de câte trei culori diferite, mi-a întors pe dos nişte m ănuşi din lân ă grosolană, preferate de ciobani, pentru a-mi a răta postavul de M araş1 cu care era căptuşit podul palm ei; în m ănuşile împletite la comandă de ţărănci, din fire de lână alese de el însuşi, nu găseai nici o vopsea sintetică. Ceruse ca vârfurile degetelor - partea care se tocea cel mai uşor —să fie dublate pe dinăuntru. Dacă îmi doream o floare chiar la încheietura mâinii, acolo unde se simte pulsul, trebuia să cumpăr perechea cutare, vopsită cu cea mai curată vopsea de nuc şi împodobită cu dantele la încheieturi, nu, dacă aveam în minte ceva foarte special, trebuia să-mi scot ochelarii aceia negri şi să mă uit - „poftiţi, vă rog!“ - la m inunăţia aceea făcută din piele de câine ciobănesc2 de Sivas. M-am uitat. Apoi, mi-am pus iar ochelarii. — Yetim E lli3, am zis eu - acesta era pseudonimul de care se folosea în scrisorile informative trimise Doctorului Narin -, m-a trim is Doctorul N arin; nu e deloc mulţumit de dumneata. 1. Kahramanmaraş, capitala provinciei cu acelaşi nume, din sud-estul Turciei. 2. în original, câine kangal, specie autohtonă de câine ciobănesc, de talie mare, uşor de domesticit, considerată patrimoniu naţional în Turcia. 3. Orfanul (cu numărul) cincizeci (în turcă, în orig).

— De ce a şa ? a zis el, cu stăpânire de sine. Parcă mi-aş fi arătat dezaprobarea fa ţă de culoarea vreuneia dintre perechile lui de mănuşi. — Poştaşul Mehmet e un cetăţean inofensiv... De ce-i vrei răul şi de ce-1 p ârăşti? — Nu e inofensiv, a zis el. Şi mi-a explicat, folosindu-se de tonul pe care vorbea când îmi arăta mănuşile, că acesta citea, se pare, cartea, şi că o făcea în aşa fel încât să atragă atenţia celorlalţi. Era limpede că nutrea gânduri necurate, întunecate, privitoare la ea şi la răutăţile pe care le-ar fi putut răspândi. îl surprin­ seseră o dată intrând în casa unei văduve fără ca măcar să bată la uşă, sub pretextul că avea de lă sa t o scrisoare. Altă dată îl văzuseră stând într-o cafenea, genunchi lângă ge­ nunchi şi obraz lângă obraz cu un copil de şcoală primară, căruia-i citea, chipurile, nişte benzi desenate. Desigur că erau benzi desenate de felul celor care-i pun în aceeaşi oală pe tâlhari, pe depravaţi, pe hoţi şi pe sfinţi. — E destul? m-a întrebat el. Tăceam, oarecum stânjenit. — Dacă astăzi, în târgul ăsta - da, spusese „târg“ -, se socoteşte că e ruşinos să afirmi că te m ulţum eşti cu puţin, iar femeile care îşi vopsesc mâinile cu henna sunt privite cu dispreţ, asta se întâmplă din pricina lucrurilor aduse de prin America de poştaşul ăla, de autobuze şi de televizoarele din cafenele. Dumneata cu ce autobuz ai ven it? I-am spus. — Fără îndoială că Doctorul Narin e un om mare, a zis el. Faptul că primesc ordine ori comunicări de la el îmi dă, din fericire, o stare de pace sufletească. D ar du-te şi spune-i, tinere, să nu-mi mai trimită copilandri! îşi strângea mănuşile. — Şi mai spune-i că l-am văzut pe poştaşul acela masturbându-se în closetul Moscheii M ustafa P aşa. — Ca să nu mai spunem că o făcea cu mâinile alea fru­ moase, am zis eu, şi am ieşit. Credeam că o să mă simt mai u şurat afară, dar nici nu păşisem bine pe stradă pavată cu piatră cubică, care se lăfăia 192

la soare ca o farfurie, când mi-am amintit cu groază că mai aveam de petrecut în târgul acela încă două ore şi jumătate. Am stat şi am aştep tat, stăpânit de un soi de slăbiciune, de un soi de sfârşeală şi, m ai cu seam ă, biciuit de nesomn, având în stomac nenum ăratele pahare cu infuzie de tei, cu ceai negru şi cu suc M lădiţa, păstrând în memorie veştile mărunte din oraş, apărute în Curierul de Alacaelli, în faţa ochilor ţiglele de pe clădirea primăriei, precum şi becurile roşii şi mov de pe panoul de plexiglas al Băncii Agricole, care ba se aprindeau, ba se stingeau, ca o fata-morgana, iar în urechi ciripitul păsărilor, bâzâitul generatorului şi felurite zvonuri de tuse. Când m-am agăţat de uşa autobuzului care a oprit, în cele din urm ă, plin de fală, şi am deschis-o, s-a iscat o îmbrânceală dinăuntru spre afară. Cei de afară m-au tras în jos - fără să-mi sim tă, din fericire, Waltherul când au pus mâinile pe mine -, ca să-i fac loc să treacă domnului şeyh, care tocmai cobora. A trecut prin faţa mea legănându-se agale, cu o expresie lum inoasă pe chipul trandafiriu, cu gravitate, de parcă ar fi fost mâhnit din pricina noastră, a celor cufundaţi în mocirlă, dar altfel peste măsură de mulţumit de viaţa lui, de interesul care i se arăta, şi dus a fost. De ce aş face uz de arm ă, mi-am zis eu, în vreme ce-mi simţeam pistolul lipit de coapsă. Am urcat în autobuz fără să mă mai sinchisesc de nimeni. In vreme ce aşteptam , cu sentimentul că autobuzul nu avea să se mai urnească niciodată din loc, iar Canan avea să mă uite şi ea, odată cu toţi ceilalţi, am fost nevoit să privesc, de pe scaunul cu num ărul 38, la gloata care-1 întâmpina pe şeyh şi l-am zărit undeva la mijloc, când i-a venit rândul să sărute mâna acestuia, pe ucenicul fără frunte de la cafenea. A sărutat frum uşel mâna şeyA-ului şi tocmai era pe cale să o ducă la frunte cu râvnă, când autobuzul nostru s-a pus în mişcare. L-am rem arcat atunci, în mulţimea tălăzuitoare de capete, şi pe negustorul de articole de galanterie cu inima frântă. înainta prin mulţime ca un asasin hotărât să ucidă un lider politic şi, aflat în autobuzul care se îndepărta, am simţit că, de fapt, nu către şeyh se îndrepta, ci către mine. în vreme ce târgul rămânea în urmă, în vreme ce un soare necruţător mă ţintuia în scaunul pe care eram aşezat, A

193

arătându-se de după fiecare copac, de după fiecare cotitură, ca un detectiv iscusit, şi rumenindu-mi braţul şi ceafa ca pe 0 pâine, mi-am spus „uită de chestia a sta - uită, pur şi simplu“. Dar, pe când autobuzul nostru lenevos înainta, ca vai şi-amar, printr-un ţinut sterp, gălbejit, fără case, fără coşuri de fum, fără copaci, fără stânci, pe când ochii mei treji erau orbiţi de lumină, am perceput, de undeva din străfunduri, nu uitare, ci cu totul altceva, care lucrase asupra mea: cele cinci ore petrecute în târgul în care venisem pentru că în nota informativă a negustorului de articole de galan­ terie cu inima frântă era amintit numele prietenului meu, poştaşul Mehmet, fixaseră deja - cum să spu n ? - nuanţa, armonia relaţiei pe care urma să o stabilesc cu oamenii pe care aveam să-i întâlnesc mai departe şi cu scenele pe care aveam să le trăiesc prin târgurile pe unde trebuia să mă abat, cu acea stare de spirit aparte a detectivului amator. De pildă, la exact treizeci şi şase de ore de la plecarea din Alacaelli, pe când aşteptam, în toiul nopţii, autobuzul, stând în autogara unui sat prăfos, afumat, care fusese preschimbat în târg şi care părea mai degrabă rodul fanteziei decât al realităţii, şi molfăind o lipie cu brânză, ca să-mi mai trec timpul, care părea încremenit, şi ca să ostoiesc durerea care îmi sfredelea stomacul, am simţit că se apropia de mine o umbră mânată de gânduri rele. Să fi fost, oare, negustorul meu de articole de galanterie, pasionatul de m ănuşi? Nu. Spiritul lu i! Nu, un concesionar furios, cu inim a frântă î Nu. în vreme ce mă gândeam că era, pesemne, Seiko, poc, s-a trântit usa unui closet, arătarea si-a schim bat cu totul înfaţişarea, iar năluca lui Seiko în pelerină s-a preschimbat într-un unchiaş inofensiv în pelerină. Apoi, când unchiaşului 1 s-au alăturat o tanti ostenită, îmbrobodită, şi fata ei, amân­ două cu sacoşe de plastic în mâini, m-am întrebat de ce mi-1 închipuisem pe Seiko îmbrăcat în pelerină gri. Oare pentru că îl văzusem, în mulţimea de la autogară, pe amicul meu, negustorul de mărunţişuri, îmbrăcat cu o pelerină de aceeaşi culoare ? Altă dată, ameninţarea nu a mai luat aspectul nălucii lui Seiko în pelerină, ci a unei întregi fabrici. După un autobuz silenţios, în care dormisem dus, şi după un altul, cu arcuri 194

şi scaune mai trainice, în care trăsesem un pui de somn sănătos, plasasem , dim ineaţa, la o fabrică de faină la care mă dusesem pentru a mă dumiri cât mai repede despre ce era vorba minciuna cu sosirea unui camarad din armată, ca să-l pot vedea m ai grabnic pe tânărul contabil al acesteia, cu privire la care trim isese o informare un negustor de baclavale şi plăcinte. Pentru că feluriţii Mehmet cărora le luasem urma aveau, toţi, cam douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani, la fel ca adevăratul Mehmet, minciuna cu armata, întotdeauna de folos, trebuie să-i fi părut atât de demnă de crezare unui muncitor alb ca neaua, năpădit de faină, încât s-a dus înăuntru, la administraţie, cu ochii scân­ teind de sentimente prieteneşti, fraterne, dar şi de uimire, de parcă ar fi făcut parte din aceeaşi companie cu noi. M-am tras deoparte şi am sim ţit, nelămurit, o atmosferă ciudat de ameninţătoare. D easupra capului meu se rotea, repetând neîncetat „fanfaronule-fanfaronule“, o ţeavă uriaşă de fier, acţionată de motorul m aşinăriei electrice aflate în bârlogul acela numit fabrică, ia r în lumina tulbure se mişcau, încetîncet, fantome alburii, ameninţătoare de muncitori, cu ţigări strălucitoare în gură. Mi-am dat seama că fantomele mă priveau cu duşm ănie, că arătau înspre mine şi vorbeau între ele, dar, din colţul în care mă retrăsesem, încercam să dau impresia că puţin îmi păsa. Am simţit, mai apoi, că dinspre sacii cu faină se îndrepta spre mine o roată întunecată, pe care o zăream prin crăpătura unui zid, şi tocmai atunci una dintre fantomele acelea pline de sârg s-a îngrămădit, clătinându-se, în mine şi m-a întrebat unde aruncasem zarul. Nu mă auzea din pricina zgomotului, aşa că i-am spus, urlând din răsputeri, că nu aruncasem nici un zar, după cum nu aruncasem nici altceva. Nu, a zis el, ce vânt1 mă aducea pe acolo. I-am spus, la fel de zgomotos, ce vânt mă aducea. Ţineam m ult la tovarăşul meu de armată; Mehmet fusese un cam arad grozav de glumeţ, un bun prieten, o persoană de încredere. îmi adusesem aminte de el pe când mă perindam prin Anatolia, ca să vând asigurări de viaţă şi 1. Este vorba de un calambur, pornind de la vaga asemănare fonetică a celor două cuvin te: zar, „zar“ şi rüzgâr, „vânt“.

de accidente. Fantoma de faină m-a iscodit în legătură cu meseria de agent de asigu rări: să fi existat, printre aceşti agenţi, şi hoţi, escroci de două parale, poponari care umblau cu pistoalele la ei, precum şi alţi duşm ani ai credinţei şi ai ţării, mânaţi de gânduri necurate, despre care socoteam că nu auzeam eu bine, din pricina vacarm ului? I-am vorbit îndelung, neavând încotro, iar el m-a ascultat, privindu-mă prieteneşte: — Păi, aşa este, aşa se petrec lucrurile în orice meserie, am zis eu, şi am intrat în jocul lui. Existau, pe lumea asta, şi cetăţeni cinstiţi, aşa cum existau şi ticăloşi, şarlatani, despre care n-aveai cum să ştii după ce umblau. în acest răstimp, am întrebat iar de Mehmet, cama­ radul meu de oaste: unde era ? — Uite ce e, dragă, mi-a zis fantoma. Şi-a sumes pantalonul şi mi-a arătat un picior ciudat. — Mehmet Okur1 nu e un găgăuţă, să se ducă la armată aşa olog, bine? Cine eram eu ? A fost uşor să mă prefac, la rândul meu, că uitasem să-i răspund la întrebare, nu din pricină că nu puteam, ci din pricina uimirii. Zăpăcit cum eram, încurcasem adresele şi numele, i-am zis, ştiind că ceea ce spuneam nu suna deloc convingător. în vreme ce mâneam o plăcintă delicioasă, care se fărâmă în gură, în prăvălia informatorului nostru cu inima frântă, aflată în buricul târgului, după ce izbutisem să o şterg fără să mănânc bătaie, mă gândeam că Mehmet cel şchiop nu avea nicidecum aerul unei persoane care să fi citit cartea; experienţele mele mă învăţaseră însă că era o greşeală să te laşi amăgit de un bun cunoscător al firii omeneşti. De pildă, în târgul Incirpaşa2, unde toate străzile miroseau a tutun, cartea fusese citită, cu uimitoare seriozitate, nu numai de tânărul pompier cu privire la care se făcuse infor­ marea, ci de întregul corp de pompieri al primăriei. I-am urmărit, alături de copii şi de un câine ciobănesc cuminte, pe amicii mei pompieri care, date fiind pregătirile pentru 1. Mehmet Cititorul (în turcă, în orig.). 2. Paşa cu smochine, paşa de smochine (în turcă, în orig.). 196

aniversarea eliberării oraşului de sub ocupaţia grecească, alergau, cu p a şi corespunzători, pe terenul de sport al pompierilor, purtând căşti de fier pe care erau fixate maşini de gătit m iniaturale şi intonând fără greş cântecul Patria în flăcări, în flăcări, în flăcări, răstim p în care din cap le ţâşneau flăcări. Apoi, ne-am aşezat cu toţii la masă şi am mâncat friptură de capră. Amicii pompieri, care arătau cât se poate de fericiţi în căm ăşile lor identice, galben-roşii, foşnitoare, cu mâneci scurte, murmurau la răstimpuri douătrei cuvinte îm prum utate din carte, fie în glumă, fie pentru a saluta prezenţa m ea printre ei. în ceea ce priveşte cartea, aceasta era p ăstrată, după cum mi-au arătat ceva mai târ­ ziu, lângă scaunul şoferului, în unica maşină de pompieri de care dispuneau, de parcă ar fi fost însuşi Coranul. Oare pompierii aceia, care credeau că în nopţile strălucitoare de vară îngerii - nu îngerul - lunecau printre stele, adulmecau mirosul de tutun al târgului şi, înfăţişându-li-se preţ de o clipă celor atinşi de suferinţă şi întristare, le arătau calea spre fericire, să fi priceput greşit cartea, sau eu să fi fost cel care o pricepuse aiurea ? Mi-am făcut o poză la fotograful unui târg. într-un alt târg, i-am cerut doctorului să-mi asculte plămânii. într-un al treilea oraş, am încercat un inel la un bijutier, fără să-l cumpăr. De fiecare dată când plecam din aşezările acelea dezolante, prăfuite şi prăpădite, îmi imaginam că, într-o bună zi, aveam să ajung în asemenea locuri alături de Canan, dar nu ca să aflu cine erau cu adevărat fotograful Mehmet, doctorul Ahmet şi bijutierul Rahmet, sau ca să-mi dau seama cu câtă pasiune citiseră cartea, ci ca să ne veşnicim fericirea în fotografii, să ne arătăm afecţiunea faţă de minunaţii ei lobi pulmonari şi să cumpărăm inele care să ne lege pe vecie unul de altul. Mă învârteam apoi o dată prin piaţeta târguşorului, îi mustram pe porumbeii care se găinăţau pe statuia lui Atatürk, mă uitam la ceas, îmi verificam Waltherul şi mă îndreptam repede spre a u to g a ră ; tocmai în astfel de momente aveam , uneori, sentimentul că oamenii aceia răi, domnii cu pelerină, fantomele de ceasornice şi neabătutul Seiko se aflau pe urmele mele. Oare umbra aceea lungă, care mă zărise şi 197

care cobora din autobuzul aflat în spatele nostru tocmai când urcam eu în autobuzul de Adana1 să fî fost Movado, de la OIN2? Da, el trebuie să fi fost, el era, iar eu trebuia să-mi schimb ruta cât mai rapid. Mi-o schimbam, m ă piteam în câte un closet care duhnea a leş şi, aşteptând disperat să-şi facă apariţia îngerul la ferestrele VARANULUI IUTE în care urcasem alene, în ultima clipă, sim ţeam căutătura vreunei perechi de ochi, care-mi stârnea furnicături în ceafa, mă întorceam şi hotărâm că era vorba de Serkisof, care mă pândea ca un trădător ce era de pe rândul din spate al scaunelor. Aşa am ajuns să-mi las de mai multe ori ceaiul nebăut, în miez de noapte, prin restaurantele de culoarea plăcilor laminate aflate la popasuri, şi să contemplu, până la plecarea autobuzului, stelele de pe cerul bleumarin, de catifea, ascuns prin lanuri de porumb. A şa am ajuns să intru, zâmbitor, în haine de un alb imaculat, într-un magazin din bazarul unui oraş, şi să ies de acolo bosumflat, îmbrăcat cu o cămaşă roşie, cu un sacou şi cu nişte pantaloni mov, aşa m-am pomenit, de câteva ori, gonind cu limba scoasă spre autogară, flancat, prin mulţimea din felurite târguri, de umbre întunecate. Când socoteam, după toată goana aceea, că năluca înarmată care se ţinea după mine răm ăsese în urmă, sau când decideam că, de fapt, ceasurile acelea smintite ale Doctorului Narin n-aveau nici un motiv să-mi găurească pielea, ochii răuvoitori, străini care mă supravegheaseră până atunci erau înlocuiţi de privirile înţelegătoare ale locuitorilor târ­ gului, prietenoşi şi fericiţi să mă vadă printre ei. O dată, am însoţit-o pe drumul de întoarcere de la piaţă pe o tanti guralivă, care locuia vizavi de apartamentul în care se stabilise un oarecare Mehmet, plecat la unchiul lui de la Istanbul, spre a fi sigur că Mehmetul acela din aparta­ mentul învecinat nu era cel cunoscut de mine. Tanti îmi spunea ce minunat este să-ţi cauţi cam aradul din armată, în vreme ce din plasele şi din sacoşele de plastic pe care le căram împreună se revărsau, sub soarele strălucitor, vinete 1. Oraş în sudul Turciei, capitala provinciei cu acelaşi nume. 2. Organizaţia Informaţiilor Naţionale. 198

dolofane, roşii vesele şi ardei capia; puţin îi păsa de soţia mea bolnavă, care mă aştepta acasă, şi-mi repeta mereu că viaţa e frumoasă. Poate că aşa şi este. La restaurantul Deliciul cu Grădină din Karaçalı1, care se afla la poalele unui platan uriaş, am mâncat un kebap delicios, cu pătlăgele vinete şi aromă de cimbru. O adiere foarte uşoară de vânt, care răsucea frunzele când pe-o parte, când pe alta, aducea dinspre bucătărie un miros plăcut de aluat - la fel de plăcut ca momentele fericite. Când am văzut, în prăvălia unei cofetărese către care m-au purtat paşii de la sine - aceştia îşi alegeau adeseori direcţia instinctiv -, dintr-un târguşor agitat aflat în apropiere de Afyon, al cărui nume l-am uitat, borcane pline cu zaharicale de culoarea trandafirului uscat şi a cojii de mandarine, dar şi o mamă de familie la fel de rotofeie şi de netedă ca borca­ nele strălucitoare, m-am oprit o clipă locului, m-am răsucit şi m-am cutremurat. Copia în mic a mamei, mai ştearsă, în vârstă de vreo şaisprezece ani - o frumuseţe fără asemă­ nare, demnă de miniaturi, cu mâini mici, cu gură mică, cu pomeţi ieşiţi în afară, cu ochi uşor traşi spre tâmple -, ridicase capul din fotoromanul pe care tocmai îl citea şi, lucru de necrezut, mă privea, surâzând deschis, ca femeile acelea libere şi diavoleşti din filmele americane. Intr-o noapte am jucat, cu trei ofiţeri în rezervă pe care îi cunoscusem în vreme ce aşteptam autobuzul într-o auto­ gara slab luminată, care aducea cu odaia de zi, confortabilă şi liniştită, a unei case istanbuleze cochete şi avute, jocul S-a zăpăcit şah u l, pe care aceştia îl inventaseră şi apoi îl desăvârşiseră jucându-1 între ei. Pe cărţile de joc - decupate, fiecare, din capacele de carton ale ţigărilor Yenice2 - fuse­ seră desenaţi şahi, balauri, sultani, ginni3, îndrăgostiţi şi îngeri şi, pentru că cei trei camarazi se tachinau între ei prieteneşte, fiecare dintre îngerii aflaţi în postura unor jokeri feminini care te îndrumau şi îţi arătau afecţiune era 1. Tufişul negru (în turcă, în orig.). 2. Destul de nou (în turcă, în orig.). 3. Entităţi malefice, în mitologia islamică. Sunt prezentate ca fiinţe fără trup, invizibile, născute din foc.

întruchiparea iubitei din cartierul de baştin ă, a unicei şi marii dragoste din tinereţe, sau, a şa cum se întâmpla în cazul celui mai glumeţ dintre ei, a unei stele de cazinou dintr-un film autohton, de care acesta nu se putea apropia decât în fanteziile sexuale sfârşite prin m asturbare. Pe cel de-al patrulea înger mi l-au lăsat mie şi au avut delicateţea, aşa cum prea arareori procedează chiar prietenii inteligenţi şi plini de înţelegere, să nu mă întrebe al cui rol îl juca el în fanteziile mele. In vreme ce ascultam palavrele informatorilor cu inimile frânte şi în vreme ce fiecare dintre ei îl căuta, pe propriile meleaguri izolate, printre feluriţii Mehmet cu porţile zăvo­ râte, cu zidurile grădinilor potopite de tufişuri şi năpădite de iederă, cu drumuri destul de întortocheate, pe acela dintre ei care-mi era mie de trebuinţă, în vreme ce continuam să gonesc prin autogări, prin pieţele oraşelor, prin restaurantele din staţiile autobuzelor, pentru a scăpa de adevăraţii traves­ tiţi în pelerine şi de ceasuri rele im aginare, mă urmărea stăruitor o imagine a fericirii la care avusesem prilejul de a asista. Era în cea de-a cincea zi a călătoriei mele. Băusem rachiul cu care mă cinstise, într-un pahar de ceai, patronul ziarului Vocea independentă a Çorumului\ ca să pot pătrunde mai bine poeziile pe care mi le recita, pricepusem că acesta nu avea de gând să publice fragmente din carte la rubrica intitu­ lată „Casa şi familia“ pentru că nu erau de folos nici pentru cauza căilor ferate, în general, nici pentru construirea unei căi ferate între Amasya şi Çorum, apoi, după ce mă învâr­ tisem vreme de şase ore prin târgul următor, în căutarea unor indicii şi adrese, descoperisem, furios, că informatorul local cu inima frântă furnizase date despre un cititor ima­ ginar şi îl plasase pe o stradă inexistentă, doar pentru a mai stoarce nişte bani de la Doctorul Narin, şi sfârşisem prin a mă oploşi la Amasya, unde se însera repede, din cauza mun­ ţilor stâncoşi şi abrupţi care mărgineau oraşul de o parte şi de alta. Pentru că numiţii Mehmet de pe lista mea se reduseseră1 1. Oraş în nordul Turciei; în vecinătatea sa se află ruinele aşezării antice Hattusa, capitala Imperiului Hittit. 200

la jumătate, fără să fi ajuns la vreun rezultat, şi pentru că imaginea lui Canan, despre care îmi închipuiam că zăcea în continuare la pat, cu fierbinţeală, mă făcea să simt furni­ cături de nerăbdare în picioare, plănui am să mă duc în oraşul amintit, la adresa cuvenită, şi să întreb de camaradul meu din arm ată, pentru ca de îndată ce aveam să aflu că nu era vorba de Mehmet al nostru, să urc degrabă într-un alt autobuz, care ar fi urm at să mă lase pe ţărmul Mării Negre. Am străbătut un pod ce trecea peste o apă murdară, deloc verde - era, se pare, Yeşilirmak1 - şi am pătruns într-un cartier aflat chiar sub mormintele scobite în stânca mun­ telui. Casele m ari, vechi şi arătoase care se ridicau acolo arătau că în cartierul acela prăfos vieţuiseră cândva oameni care cunoscuseră şi zile mai bune - cine ştie ce paşale ori proprietari de pământuri. Am bătut la uşa uneia dintre case, am întrebat de cam aradul meu din armată, mi s-a spus că tocmai se afla pe drum, venea cu maşina, am fost poftit înăuntru şi mi s-au oferit scene pline de strălucire, din viaţa unei familii profund fericite : 1. Tatăl, de profesie avocat, care pleda gratuit la procesele celor amărâţi, a studiat volumul de jurisprudenţă pe care-1 scosese dintr-o bibliotecă impresionantă, mâhnit de necazurile nefericitului său client, căruia i-a urat apoi, din uşă, toate cele bune. 2. Când mama, care ştia de proces, m-a prezentat tatălui dus pe gânduri, surorii cu priviri agere, bunicii care purta ochelari de distanţă şi băieţelului care-şi studia colecţia de timbre —seria despre patrie -, toţi cei de faţă au fost cu toţii încântaţi de cunoştinţă, manifestând acel sentiment autentic, acea emoţie a ospitalităţii despre care se relatează în cărţile călătorilor occidentali. 3. în vreme ce aşteptau să se coacă o plăcintă cu miros îmbietor pusă la cuptor de mătuşa Siiveyde, mama şi fata ei cea ageră la minte m-au iscodit mai întâi cu delicateţe, pentru ca apoi să se angajeze într-o discuţie legată de romanul Climate de Andre Maurois. 4. Harnicul fiu al familiei, Mehmet, care-şi petrecuse toată 1 1. Râul verde (în turcă, în orig.), râu în nordul Turciei, care izvorăşte dintr-o zonă situată la nord-est de Sivas, trece prin Tokat şi Amasya şi se varsă în Marea Neagră, la Samsun. 201

ziua prin livezile de meri, mi-a spus apoi cinstit că nu-şi amintea de mine din armată, a căutat, plin de bună-credinţă, subiecte comune de conversaţie, le-a găsit şi aşa am avut prilejul să vorbim pe îndelete despre abandonarea politicii căilor ferate şi despre cât de păgubitor era, pentru ţară, faptul că nu se încuraja spiritul cooperatist la sate. Mă gândeam, în vreme ce mă afundam în întunericul străzilor, după ce părăsisem fericitul cămin, că, în orice caz, oamenii aceia nu se potriveau cu cel pe care-1 căutam eu. Pricepusem, de îndată ce bătusem la u şă şi îi văzusem, că Mehmet al nostru nu locuia acolo. De ce răm ăsesem , atunci, şi de ce mă lăsasem fermecat de minunatele imagini ale fericirii care aminteau de anunţurile privitoare la casele pe credit? Din cauza Waltherului, mi-am zis, simţindu-mi pisto­ lul lipit de coapsă. M-am gândit „ce-ar fi să mă întorc şi să-mi slobod gloanţele de nouă milimetri în ferestrele de culoarea tihnei ale fericitei case din care tocmai am ieşit“ ; ştiam însă că nu era vorba de un fel de a gândi, ci mai degrabă de un soi de şoaptă menită să-l adoarm ă pe lupul cel negru din inima pădurii întunecate ce zăcea în mintea mea. Dormi, lupule negru, dormi! Oh, da, să dormim! 0 prăvălie, o vitrină, un anunţ; picioarele, supusele mele pi­ cioare, care aduceau cu nişte miei înspăim ântaţi de lup, mă purtau, iată, într-o direcţie anume. încotro ? Cinematograful Divertismentul, farmacia Primăvara, m agazinul de alune şi fructe deshidratate1 Moartea. Oare de ce se holbează aşa la mine ucenicul negustorului de alune, care stă cu ţigara în m ână? Pe când mă uitam, după ce trecusem de băcănie şi de cofetărie, învecinate cu magazinul negustorului de alune şi fructe deshidratate, într-o vitrină mare, la frigiderele ARÇELIK, la maşinile de gătit AYGAZ, la cutii de pâine, fotolii, canapele, la obiecte şi lăm pi em ailate, la sobele MODERN şi la un câine miţos şi fericit, adică la un bibelou 1. Termenul kuruyemiş, lit. „fructe uscate“, nu are un echivalent exact în limba română. Este vorba de magazine specializate, în principal, în comercializarea fructelor deshidratate (caise, mere, stafide, smo­ chine, curmale), a alunelor, migdalelor, fisticului, năutului, seminţelor de dovleac, fioarea-soarelui, pepene etc. 202

cocotat pe un a p a ra t de radio ARÇELIK, îmi dădeam seama că nu-mi mai puteam p ă stra firea.

Prin urmare, aflat, în toiul nopţii, în faţa unei vitrine din oraşul Amasya, care zăcea îngrăm ădit între doi munţi, am început, îngerule, să plâng în hohote. Ştii cum sunt întrebaţi copiii: „de ce plângi, puiule T Copilul plânge pentru că poartă, în abisurile inimii sale, o rană profundă, care sângerează, dar îi spune unchiaşului care-i adresează întrebarea: „păi, mi-am pierdut ascuţitoarea albastră“. La fel mă simţeam şi eu, sfâşiat de tristeţe, când priveam toate acele lucruri din vitrină. Zadarnic aveam să devin ucigaş, trăind, până la sfâr­ şitul vieţii, cu sufletul îm povărat de suferinţă. Când mi-am cumpărat seminţe de la negustorul de fructe deshidratate şi când m-am uitat în vitrina băcanului, văzând cum mi se reflecta, satisfăcut, trupul printre frigidere şi sobe, vocea aceea blestem ată şi plină de viclenie dinlăuntrul meu era pe cale să sp u n ă : „uite-1 iar pe lupul ăla negru şi rău cum îşi arată colţii“ - „eşti vinovat“, cu alte cuvinte. Dar, îngerule, eu credeam cândva nespus de mult în viaţă, credeam nespus de mult în faptul că trebuie să fii bun în viaţă. Acum însă, aflat la mijloc între o Canan în care mi-era cu neputinţă să cred şi un Mehmet pe care, dacă aş fi crezut în ea, l-aş fi ucis, nu mai aveam de ce să mă cramponez, dincolo de idealul de fericire învăluit în ceaţă pe care mi-1 promitea o carte incontrolabilă, peste măsură de întortocheată şi mis­ terioasă, şi de Waltherul meu. Prin faţa ochilor mi s-au perindat clătinându-se, pe fondul unui bocet tăcut, frigidere, aparate de stors portocale şi fotolii în rate. Atunci s-a apropiat de mine, de cocoşul cel bătrân, un unchiaş de felul celor care obişnuiesc să aline cu asemenea prilejuri, în filmele autohtone, suferinţele copiilor mici şi mucoşi, precum şi pe cele ale femeilor frumoase, iar unchiaşul mi-a z i s : — B ă ie te ! De ce plângi, copile, ai vreun necaz? Nu plânge! Unchiaşul acela deştept şi bărbos se ducea fie la geamie, fie să taie beregata cuiva. I-am răspuns — Unchiule, ieri a murit tata. Pesemne că devenise suspicios:

— De-al cui eşti, băiete? a zis el. E limpede că nu eşti de pe-aici. — Tatăl meu vitreg n-a vrut cu nici un chip să locuim aici, am zis eu, iar apoi m-am gân dit: „ce-ar fi să-i mai îndrug şi altele“ : — Unchiule, tocmai plecam în pelerinaj la Mecca, dar am pierdut autobuzul, aşa că n-ai putea să-mi împrumuţi dum­ neata nişte bani? Am păşit în întuneric, mort de tristeţe, de parcă aş fi murit de tristeţe. Cu toate acestea, dacă stăteam să mă gândesc, îmi făcuse bine să debitez câteva minciuni. Când am văzut, mai târziu, pe ecranul televizorului din autobuzul VARANUL DE ÎNCREDERE, în care am totdeauna încre­ dere, nişte oameni răi care intrau, cu necruţătoare hotărâre, într-o mulţime, la volanul m aşinii unei doamne drăguţe, m-am simţit mai mult decât voios. Dim ineaţa i-am telefonat mamei, de la băcănia Marea Neagră, aflată pe ţărmul Mării Negre, şi i-am spus că eram pe cale să-mi rezolv treburile şi să mă întorc acasă cu un înger de noră. Dacă-i venea să plângă, trebuia să plângă de fericire, nicidecum de altceva. M-am aşezat într-o cofetărie din piaţa veche, mi-am deschis caietul de notiţe şi am trecut în revistă concluziile la care ajunsesem, ca să-mi sfârşesc treaba cât mai repede cu putinţă. Cititorul din Sam sun1 al cărţii era un medic tânăr care îşi făcea stagiul la Spitalul Asigurărilor Sociale. De cum l-am văzut, am priceput - poate după faptul că era proaspăt bărbierit, după înfăţişarea lui îngrijită, vădind siguranţă de sine, habar n-am după ce - că nu era Mehmet al nostru, după cum am mai priceput imediat că omul acela asimilase cartea, încorporând-o în sistemul său digestiv, printr-o me­ todă cât se poate de sănătoasă, şi că putea convieţui cu ea relaxat şi entuziast, aşa cum nu li se întâm plase celor ca mine, a căror viaţă se smintise. M-am sim ţit repede scârbit de el. Cum era cu putinţă ca scrierea aceea, care mie îmi schimbase întreaga viaţă şi îmi tulburase destinul, să aibă asupra lui efectul unei vitam ine? Pentru că îmi dădeam seama că ardeam de curiozitate să aflu cum procedase, am 1. Oraş în nordul Turciei, port la Marea Neagră. 204

deschis discuţia arătân d înspre cartea care zăcea pe masă, printre cataloage de medicamente, cu aceeaşi falsă inocenţă ca şi cataloagele de medicamente. în vremea aceasta, o asis­ tentă brunetă, cu ochi m ari şi trăsături dure - un fel de copie de m âna a treia a lui Kim Novak -, îl privea galeş pe arătosul doctor cu um eri largi. — Oh, domnului doctor îi place foarte mult să citească î a croncănit Kim Novak, forţoasă şi voluntară. Când asisten ta a ieşit din încăpere, doctorul a încuiat uşa în urma ei. S-a aşezat ceremonios pe scaun, aşa cum fac toate persoanele m ature. Mi-a dezvăluit totul în vreme ce stăteam la o ţigară, aşa, ca între bărbaţi. Fusese cândva o persoană cucernică, dată fiind înrâurirea familiei; obişnuia, în prim a tinereţe, să se ducă vinerea la moschee şi postea în luna Ram adan1. Se îndrăgostise apoi de o fată şi îşi pierduse credinţa, după care devenise marxist. Odată scăpat de aceste frământări, care lăsaseră urme asu­ pra lui, sim ţise un gol în suflet. Când citise cartea, pe care o văzuse şi o îm prum utase din biblioteca unui prieten, toate se aşezaseră „în m atca lora. Acum ştia ce loc îi revenea morţii în viaţa n o astră : îi acceptase existenţa aşa cum accepţi existenţa inevitabilă a unui copac din grădină, aşa cum accepţi existenţa unui prieten de pe strada ta, şi renunţase la revoltă. Pricepuse însemnătatea propriei copilării şi ajun­ sese, astfel, să-şi am intească de toate lucrurile neînsemnate, de guma de m estecat, de benzile desenate rămase undeva în propriul trecut, şi învăţase să le îndrăgească, aşa cum în­ văţase să îndrăgească locul pe care-1 ocupau, în viaţa lui, primele cărţi şi primele iubiri. îndrăgea, de fapt, încă din copilărie autobuzele demente şi copleşite de tristeţe, aşa cum îşi îndrăgea şi ţara sălbatică. Cel mai însemnat lucru, în privinţa îngerului, era să-i pricepi existenţa pe cale raţio­ nală şi să crezi, totodată, în el cu inima. Ştia acum că, după această sinteză, avea să i se arate într-o bună zi îngerul, că avea să-i dea de urmă, că aveau să se înalţe, împreună, spre 1. Cea de-a noua lună a calendarului islamic, caracterizată prin post diurn. Este considerată luna sacră prin excelenţă, deoarece, potrivit tradiţiei, în această perioadă a fost revelat Coranul.

o viaţă nouă, că avea să izbutească, de pildă, să găsească de lucru în Germania. îmi spunea toate acestea de parcă ar fi scris o reţetă a fericirii, de parcă mi-ar fi destăinuit cum anume m-aş fi putut lecui şi eu. Când domnul doctor s-a ridicat în picioare, încredinţat de faptul că reţeta sa fusese înţeleasă, bolna­ vului incurabil nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se îndrepte spre uşă. Tocmai ieşeam, când mi-a z i s : — Eu subliniez întotdeauna cărţile când le citesc; pro­ cedaţi şi dumneavoastră la fel. Am plecat spre sud, îngerule, cu primul autobuz, de parcă aş fi fugit spre sud. îmi spuneam că n-am să mai revin niciodată pe ţărmul Mării Negre, şi adăugam că, de fapt, eu şi Canan n-am fi fost deloc fericiţi la M area Neagră, de parcă printre proiectele mele de fericire şi-ar fi aflat locul vreo fantezie atât de plină de culoare şi de limpede con­ turată. Pe lângă oglinda întunecată a ferestrei mele s-au perindat sate cufundate în beznă, staule întunecate, copaci nemuritori, staţii de benzină apăsate de tristeţe, restau­ rante pustii, munţi tăcuţi, iepuri neliniştiţi. Când tânărul bun la inimă, cumsecade pe care îl vedeam pe ecranul tele­ vizorului le-a cerut mai întâi socoteală oamenilor răi, pentru ca apoi să înceapă să tragă în ei, la multă vreme după ce-şi dăduse seama că fusese înşelat amarnic, mi-am spus în sinea mea că prevăzusem de la bun început ceva asemănător. înainte de a-i omorî, îi iscodea pe rând, se lăsa implorat, îi forţa să se căiască, dădea impresia că şovăia şi că era gata să-i ierte, atât cât să le dea prilejul de a săvârşi o nouă ticăloşie, iar când noi, spectatorii, ajungeam, după ce fusese comisă ticăloşia respectivă, la concluzia că individul trebuia ucis, dinspre ecranul aflat cu puţin deasupra capului şofe­ rului se auzeau zgomotele implacabile ale împuşcăturilor. Atunci, îngerule, m-am uitat pe fereastră, ca unul căruia-i displac sângele şi crima, şi, pe când mă gândeam că ar fi trebuit să-l întreb pe chipeşul doctor, când îmi dăduse reţeta cărţii, cine eşti tu, mi s-a părut că aud răzbătând, dincolo de focurile de armă, de zumzetul motorului şi de zgomotul roţilor, un cântec straniu. Versurile începeau cam a ş a : A

A

206

Când tânărul bolnav întreba „cine e îngerul ?“, „îngerul...“, zicea medicul, şi d ădea la iveală o hartă, cu siguranţa spe­ cifică oamenilor plini de sine, o întindea pe masă şi spunea, de parcă i-ar fi a r ă ta t bietului bolnav, pe un film radiografie, cum se înfăţişau organele sale interne, în privinţa cărora nu mai era nici o s p e r a n ţă : „aici este Măgura Sensului, aici, Oraşul Clipei Nepereche, aici, Valea Inocenţei, aici, Punctul Accidentului şi, priviţi, aceasta este Moartea“. Doctore, oare omul a r trebui să se întâlnească cu dra­ gostea şi cu m oartea de parcă s-ar întâlni cu îngerul ? Potrivit notiţelor pe care le aveam asupra mea, în târgul ikizler1 urma să m ă întâlnesc cu un concesionar care citise cartea; l-am v ăzu t la zece minute după coborârea din autobuz, în prăv ălia lui din inima târgului, în vreme ce se scărpina cu n esaţ pe trupul bondoc, fără nici o asemănare cu trupul iubitului lui Canan, şi am părăsit oraşul - eu, detectivul cel dârz şi iute —cu primul autobuz, care pleca la zece minute după autobuzul care îl precedase. Persoana suspectă care locuia în oraşul-reşedinţă de provincie şi pe care am văzut-o cu patru ore mai târziu, după ce urcasem în alte două autobuze, mi-a dat chiar mai puţin de lucru decât cea de dinaintea ei, deoarece îi privea cu profundă dezolare pe fericiţii călători ce coborau din autobuz, stând cu un faraş într-o mână şi cu un şorţ imaculat în cealaltă, în vreme ce harnicul său patron îl bărbierea pe un muşteriu, în du­ gheana bărbierului, aflată chiar vizavi de autogară. Mi-a venit să-i spun din tot sufletul „vino, frate, în autobuz, să ne îndreptăm am ândoi spre cel mai necunoscut meleag“, dar tocmai dădusem de un ritm potrivit şi voiam să merg până la capăt, înainte de a fi părăsit de muză. Am fost nevoit, prin urmare, să cercetez coliviile vechi, lămpile de buzunar, foarfecele, portţigaretele din lemn de trandafir, precum şi, lucru de m irare, mănuşile, umbrelele, evantaiele şi pistolul Browning pe care informatorul cu inima frântă din târgul următor, aflat la o oră distanţă, pe care-1 căutasem deoarece consideram că şomerul suspect despre care vorbea chiar era suspect de-a binelea, le atârnase în puţul secat al grădinii 1. Gemenii (în turcă, în orig ). 9H7

din spatele casei. Concesionarul cu inima frântă şi cu dinţii fărâmaţi i-a dăruit Doctorului Narin, ca modestă expresie a respectului şi admiraţiei pe care le nutrea faţă de el, un ceas Serkisof. Pe când îmi povestea cum se întâlnea el, de Ziua Independenţei, după rugăciunea de vineri, cu trei prieteni, în încăperea din spatele cofetăriei, cugetam că nu se lăsase, deodată, doar seara, ci că se ivise, cât ai clipi din ochi, şi toamna. în vreme ce în mintea mea coborau nori întunecaţi şi joşi, într-o încăpere din casa alăturată s-a aprins o lampă, iar la fereastra casei s-au ivit, printre frunze tom­ natice, ca o înfiorare fugară, umerii plini, de culoarea mierii, ai unei femei pe jumătate despuiate, care s-a făcut pe dată nevăzută. Am văzut apoi pe cer, îngerule, arm ăsari negri în galop, am văzut bestii pline de înfrigurare, pompe de ben­ zină, vise de fericire, cinematografe închise, alte autobuze, alţi oameni, alte târguri. Cu mult mai târziu, în aceeaşi zi, pe când stăteam de vorbă cu un vânzător de casete care, nu ştiu de ce, mi-a trezit mai degrabă speranţă decât deziluzie de îndată ce mi-am dat seama că nu era Mehmet al nostru, pe când stăteam, aşadar, de vorbă cu el, sărind de la una la alta, despre bucuria pe care i-o dăruiau lucrurile pe care le vin­ dea, despre aspectul temporar al ploilor şi despre dezolarea care domnea în târgul în care poposisem de curând, am auzit şuierul melancolic al unui tren şi m-a cuprins neli­ niştea : trebuia să părăsesc cât mai degrabă orăşelul acela uitat, căruia nu-i reţinusem nici măcar numele, şi să revin la draga mea noapte de catifea, spre care avea să mă poarte un autobuz oarecare. Mergând în direcţia dinspre care se auzise şuierul tre­ nului şi, totodată, a autogării, m-am văzut, în oglinda retro­ vizoare a unei biciclete strălucitoare parcate undeva înaintea mea, păşind pe trotuar: cu pistolul dosit bine, cu sacoul mov cumpărat de curând, în al cărui buzunar se afla Serkisoful dăruit Doctorului Narin, cu blugii care-mi ascundeau picioa­ rele, cu mâinile bălăbănindu-se stângaci, cu paşii mei tre­ cători. Prăvăliile şi vitrinele au rămas treptat în urmă, au dispărut din vedere şi am zărit, în noapte, un cort de circ ridicat pe un teren viran, iar în faţa intrării acestuia, imaginea 208

unui înger. îngerule, im agin ea aceea era un talmeş-balmeş dc figuri desprins© din m iniaturile persane şi de staruri locale de cinema, d a r m ie tot mi-a sărit inima din loc. Ia uitati-vă la studentul acesta care chiuleşte de la ore: nu numai că fum ează, domnilor, dar se mai duce şi la circ, pe ascuns! Mi-am cum părat bilet, am intrat în cort, m-am aşezat şi am început să aştept, h otărât să uit de toate; în jurul meu mirosea a mucegai, a transpiraţie şi a pământ. Soldaţi ţicniţi, care nu se în torseseră încă din permisie, bărbaţi care pier­ deau vremea, b ătrân i şi inşi melancolici, familii cu doi-trei copii, care nim eriseră unde nu trebuia. Pentru că acolo nu era nici urmă de trap ezişti minunaţi, de urşi care să meargă pe biciclete ori de acrobaţi autohtoni, ca aceia pe care-i vedeam la televizor. Un bărbat a dat la iveală, hopa, de sub o cuvertură soioasă, cenuşie, un aparat de radio; apoi, ra­ dioul a dispărut şi s-a auzit o muzică. Am ascultat un cântec tradiţional turcesc, apoi din culise s-a ivit tânără care intona acel cântec şi care a interpretat, cu vocea ei tânguioasă, un al doilea cântec, după care s-a făcut nevăzută. Ni s-a spus că biletele noastre erau numerotate, că numerele erau incluse într-o loterie şi că trebuia să avem răbdare, să aşteptăm. Femeia care cântase mai adineaori şi-a făcut iar apariţia; acum se preschim base în înger şi îşi trasase, la baza pleoa­ pelor, nişte dungi care dădeau impresia că avea ochii traşi spre tâmple. P urta bikini destul de montanţi, de felul celor pe care îi purta m am a când se ducea la plaja Süreyya. Am băgat de seam ă că obiectul pe care-1 credeam a fi o piesă vestimentară stranie, un fular sau, poate, un şal neobişnuit, era, de fapt, un şarpe încolăcit în jurul gâtului e i; acesta îi atârna de o parte şi de alta a umerilor delicaţi. Vedeam, oare, o lumină neobişnuită, aşa cum nu mai văzusem vreo­ dată, sau credeam doar astfel, pentru că eram în aşteptarea acelei lumini ? Acolo, în cortul acela, am fost atât de fericit să mă aflu alătu ri de înger, de şarpe şi de celelalte douăzecidouăzeci şi cinci de persoane prezente, încât am avut sen­ zaţia că mai aveam puţin şi izbucneam în plâns. Mai târziu, în vreme ce femeia vorbea cu şarpele, mi-a venit în minte ceva. Se întâmplă uneori să-ţi aminteşti de 20Q

vreun lucru uitat şi răsuitat şi să te întrebi „de ce mi-am amintit tocmai acum de asta?“, iar mintea ţi se tulbură binişor; or, eu tocmai asta am simţit, dar m-a cuprins mai degrabă un simţământ de împăcare decât de tulburare. Unchiul Rıfkı îmi spusese o dată, când mă dusesem cu tata pe la e l: — Eu aş putea trăi în oricare dintre locurile străbătute de trenuri, chiar dacă locul acela s-ar afla la celălalt capăt al lumii. Pentru că mi-e imposibil până şi să-mi închipui o viaţă în care să nu aud şuieratul unui tren înainte de a adormi. Mă puteam imagina foarte bine trăind, până la sfârşitul vieţii, acolo în târg, printre oamenii aceia. Nimic nu pre­ ţuieşte mai mult decât pacea pe care o aduce cu sine uitarea de tot şi de toate. In vreme ce mă uitam la înger, care vorbea duios cu şarpele, mă gândeam la tot soiul de lucruri de felul acesta. La un moment dat, intensitatea reflectoarelor a scăzut, iar îngerul a ieşit din scenă. Când s-a aprins lumina, am fost înştiinţaţi că urma o pauză de zece minute. Cât despre mine, mi-am spus să ies din cort, ca să mă împrietenesc cu concitadinii mei - cu cei alături de care urma să-mi petrec restul vieţii. In vreme ce ieşeam, strecurându-mă printre scaunele de lemn care semănau cu cele de prin cafenele, am zărit, la trei-patru rânduri distanţă de tăpşanul numit scenă, o per­ soană care stătea jos şi citea Curierul de Virarıbağ. Inima mea s-a pornit să bată cu putere; era Mehmet al nostru, iubitul lui Canan, fiul mort al Doctorului Narin, care, aşa cum şedea, picior peste picior, uitase de lume şi îşi citea ziarul, cufundat în pacea aceea după care jinduiam eu. A

210

*

13

Abia ieşit afară, am sim ţit o boare uşoară de vânt care mi s-a strecurat în haine, pe la ceafa, mi-a rătăcit pe tot trupul şi m-a făcut să m ă înfior. Viitorii mei concitadini se preschimbaseră în duşm ani suspicioşi. Simţeam, pe coapsă, apăsarea pistolului, în vreme ce inima continua să-mi bată năvalnic, şi odată cu ţigara fumam, de fapt, întreaga lume. A sunat o sonerie şi am aruncat o privire înăuntru; el continua să-şi citească ziarul. Am revenit în cort odată cu ceilalţi. M-am aşezat la trei rânduri în spatele lui, a început „programul“ şi m-a cuprins ameţeala. Nu-mi amintesc ce am văzut, ce nu am văzut, ce am auzit, ce am ascultat. Nu aveam în minte decât ceafa lui. Ceafa modestă, bine tunsă, a unui om bun. După m ai m ultă vreme, am văzut cum erau extrase, dintr-o pungă mov, biletele de loterie şi cum era anunţat numărul câştigător. Pe scenă a năvălit voios un bătrân ştirb, iar îngerul, care purta aceiaşi bikini şi, pe deasupra, un văl de mireasă, l-a felicitat. în clipa aceea şi-a făcut apariţia, ducând în m ână o lustră uriaşă, omul care rupea biletele la intrarea în cort. — Doamne, asta este Constelaţia Pleiadelor, cu cele Şapte Lumini ale s a l e ! a strigat bătrânul cel ştirb. După cum vociferau câţiva spectatori din spate, am priceput că loteria era câştigată mereu de acelaşi bărbat şi că lustra, la rândul ei, era aceeaşi lustră pe care o lua acesta acasă seară de seară, învelită în folie de plastic. îngerul a spus, vorbind la un microfon, sau mai degrabă la un sim ulacru de microfon, care nu avea cablu şi nu am­ plifica deloc vocea:

— Ce anume simţiţi ? Cum e să fii norocos ? Sunteţi emo­ ţionat? — Sunt foarte emoţionat şi foarte fericit. Dumnezeu să vă binecuvânteze! a zis bărbatul la microfon. Viaţa e fru­ moasă. In ciuda tuturor suferinţelor, în ciuda tristeţii, nici nu mă tem, nici nu mi-e ruşine să fiu fericit. Câteva persoane l-au aplaudat. — Unde vă gândiţi să puneţi lu stra? a întrebat îngerul. — Este o fericită coincidenţă... S-a înclinat cu grijă spre microfon, de parcă ar fi făcut un efort: — Sunt îndrăgostit, iar logodnica mea m ă iubeşte nespus de mult. O să ne căsătorim în curând şi o să avem o casă nouă. în ea o să punem obiectul acesta cu şapte braţe. S-au auzit aplauze. Apoi mi-au ajuns la ureche voci care spuneau „sărută-1, sărută-1 !tt Când îngerul l-a sărutat uşor pe bătrân pe amândoi obrajii, a tăcut toată lumea. Bătrânul a şters-o în linişte, cu lustra în mână. — Dar numărul nostru nu iese n iciodată! a zis o voce mânioasă din spate. — Tăceţi din g u ră! a zis îngerul. Ascultaţi acum la mine! S-a aşternut aceeaşi tăcere ciudată care domnea şi când îl sărutase pe bătrân. — Nu uitaţi că, într-o bună zi, o să vă surâdă şi vouă soarta, că o să vină o vreme când o să fiţi şi voi fericiţi, a zis îngerul. Nu vă pierdeţi răbdarea, nu vă supăraţi pe viaţă şi aşteptaţi, fără să invidiaţi pe nim eni! Dacă învăţaţi cum să vă trăiţi viaţa în desfătare, o să pricepeţi şi ce aveţi de făcut ca să fiţi fericiţi! Atunci o să ajungeţi să mă vedeţi, indi­ ferent dacă va fi să rătăciţi drumul, ori ba. A făcut un semn drăgălaş din sprâncene: — Pentru că îngerul Dorinţei se află în fiecare seară aici, în minunatul târg Viranbağ! Lumina misterioasă proiectată asupra ei s-a stins. S-a aprins un bec fără abajur. Am ieşit din cort împreună cu restul oamenilor, lăsând o anumită distan ţă între mine şi obiectivul meu. Vântul se înteţise. Am privit în stânga şi în dreapta şi, pentru că la un moment dat s-a produs o 212

învălmăşeală în fa ţa m ea, m-am pomenit la doi paşi în urma lui. — Cum a fost, dom nule Osm an, v-a plăcut ? a întrebat un bărbat cu pălărie de fetru. — Ei, mă rog, a zis el. A iuţit pasul, m ergând cu ziarul sub braţ. De ce nu-mi trecuse prin minte că avea să se descotorosească de iden­ titatea de Mehmet, a ş a cum fugise şi de cea de Nahit, ca să*şi ia un pseudonim ? M i-ar fi putut oare da prin minte, în aşa fel încât să-m i dea prin minte ? Nici măcar n-am fost în stare să mă gândesc la a şa ceva. Am răm as în urmă şi am aşteptat să se îndepărteze puţin. Ii priveam cu luare-aminte trupul delicat, uşor înclinat în faţă. Acesta era, iată, băr­ batul de care se îndrăgostise nebuneşte Canan a mea. M-am luat după el. Judecând după nenum ăratele târguri pe care le văzusem până atunci, străzile târgului Viranbağ aveau cei mai mulţi copaci. Când obiectivul meu, care mergea repede, ajungea sub vreun un felinar aveai senzaţia că se afla sub reflectorul unei scene, pentru ca m ai apoi, când se apropia de vreun castan ori de vreun tei, să piară în neastâmpărul unui întu­ neric fremătător, plin de frunze şi adieri. Am trecut, din piaţa orăşelului, prin faţa cinematografului Lumea nouă, străbătând lum ina palidă răspândită de neoanele şiragului de clădiri form at din cofetărie, poştă, farmacie şi ceainărie, care proiectau asu p ra cămăşii albe a obiectivului meu o nuanţă uşor gălbuie, apoi portocalie, apoi albastră şi roşia­ tică, şi am pătruns pe o străduţă. Băgând de seamă per­ spectiva desăv ârşită pe care o ofereau casele identice, cu trei etaje, lăm pile de pe stradă şi copacii foşnitori, m-am înfiorat de plăcerea urmăririi, pe care socoteam că o trăiseră toţi acei Serkisof, Zenith, Seiko, şi am început să mă apropii cu repeziciune de căm aşa albă, fără personalitate a obiec­ tivului meu, spre a isprăvi mai degrabă ceea ce aveam de făcut. Nu ştiu ce s-a petrecut atunci, căci s-a iscat un zgomot; m-am gândit o clipă că unul dintre ceasurile acelea era, la rândul lui, pe urmele noastre, aşa că am fost cuprins de îngrijorare şi m-am strecurat într-un ungher. Se trântise 213

însă o fereastră, împinsă de vânt, iar geamul acesteia se spărsese, scoţând un zăngănit; obiectivul meu din întuneric s-a răsucit o clipă, s-a oprit în loc şi, tocmai când socoteam că avea să-şi continue drumul fără să mă vadă, a scos pe neaşteptate o cheie, înainte ca eu să apuc să trag piedica Waltherului, a descuiat usa si s-a făcut nevăzut într-una dintre clădirile acelea de beton aidoma unele cu altele. Am aşteptat până s-a aprins lumina la o fereastră de la etajul al doilea. Am privit o clipă în direcţia aceea şi m-am simţit singur pe lume, aşa cum se simt ucigaşii şi pretendenţii la postura de ucigaş. Cu o stradă mai încolo, se legănau în bătaia vântului literele modeste de neon ale hotelului Securitatea, ce se supunea, plin de consideraţie, ordinii perspectivei deja stabilite; acestea îmi promiteau puţină răbdare, puţină înţelepciune, puţină tihnă, un pat şi o noapte lungă, ca să mă pot gândi iar la întreaga mea viaţă, la hotărârea de a deveni asasin şi la Canan a mea. M-am îndreptat într-acolo neputincios şi, răspunzând întrebării funcţionarului de la recepţie, am cerut o cameră cu televizor. De cum am intrat în cameră, am dat drumul la televizor, iar când şi-au făcut apariţia imaginile în alb şi negru, mi-am spus că luasem hotărârea potrivită. Nu aveam să-mi mai petrec noaptea în singurătatea ucigaşului feroce, ci în tovă­ răşia sporovăielii voioase a amicilor mei în alb şi negru, care făceau adeseori lucrul la care mă gândeam eu, fără a-i acorda prea mare însemnătate. Am dat sonorul mai tare. După o vreme, când şi-au făcut apariţia nişte bărbaţi cu pistoale care au început să se oţărască unul la altul şi nişte maşini americane care goneau şi luau viraje strânse, m-am destins şi am privit relaxat la lumea de dincolo de fereastră, la castanii mânioşi. Nu eram nicăieri şi eram pretutindeni; tocmai de aceea, aveam senzaţia că mă aflam în centrul inexistent al lumii. y Vedeam, de la fereastra camerei de hotel - atât de plăcut şi atât de mort care se afla în acel centru, luminile aprinse din camera bărbatului pe care voiam să-l ucid. Pe el nu-1 zăream, dar eram fericit că se găsea acolo, în vreme ce eu mă aflam, în răstimpul acelei nopţi, dincoace; mai mult, 214

prietenii mei de la televizor începuseră să se împroaşte cu gloanţe. Am adorm it, cu zgomotul împuşcăturilor în urechi, la puţină vreme după ce obiectivul meu a stins lumina, fără să mă mai gândesc la sensul vieţii, al dragostei şi al cărţii. A doua zi dim ineaţă m-am sculat, m-am spălat, m-am ras şi am ieşit din hotel fără să închid televizorul, la care se anunţa că urm a să plouă în toată ţara. Nu-mi verificasem Waltherul, nu m ă privisem în oglindă şi nici nu contemplasem universul cam erei mele, ca să-mi ies din fire, aşa cum ar fi făcut orice tân ăr care se pregătea să comită o crimă care-şi avea tem eiul în dragoste şi în carte. Aşa cum eram îmbrăcat, cu sacoul mov, trebuie să fi avut aerul unui student încrezător, care se perindă în vacanţele de vară din oraş în oraş, străduindu-se să vândă Enciclopedia Republicii şi Enciclopedia oamenilor celebri. Nu speră oare studentul acela încrezător, când este să bată la usa unui amator de carte de al cărui nume a auzit vorbindu-se în provincie, să stea şi să tăifăsu iască îndelung cu el, despre literatură şi viaţă ? Ştiam de m ultă vreme că nu urma să-l omor imediat. Am urcat scările preţ de un etaj şi am sunat la sonerie „ţârrr!“, era să spun, dar nu s-a auzit ţârâitul soneriei; dispozitivul electric, care imita sunetul unui canar, a făcut „cip-cip-cipa. P ână şi în târgul Viranbağ ajungeau ultimele noutăţi, iar ucigaşul îşi dibuia victima chiar de-ar fi fost să se afle la celălalt capăt al Iadului. în asemenea împrejurări, victimele din filme adoptă, la rândul lor, un comportament care sugerează că ştiau totul şi spun „ştiam că ai să vii“. Nu s-a întâmplat însă aşa. A fost uluit. D ar nu s-a mirat de propria-i uluială, ci a trăit-o ca pe ceva obişnuit. Chiar dacă nu îmbrăca tocmai semnificaţia profundă pe care o păstram eu în amintire şi pe care i-o atribuiam în imaginaţia mea, chipul îi era bine alcătuit şi, da, bine, era arătos. — Domnule Osman, am venit, am spus eu. şi s-a aşternut tăcerea. în acest răstim p, ne-am venit amândoi în fire. S-a uitat o clipă, plin de sfială, la mine şi la uşă, sugerând că nu avea intenţia să mă poftească înăuntru, şi a zis — Hai să ieşim ! 9

215

Şi-a luat o haină gri, prin care putea răzbate glonţul, apoi am ieşit şi am păşit pe străzi, care erau mai degrabă nişte imitaţii de străzi. Pe trotuar, un câine ne-a măsurat suspicios din priviri, iar turturelele adunate în vârful unui castan s-au oprit din uguit. Priveşte, Canan, uite cum ne-am împrietenit noi! Tocmai ajungeam la concluzia că era ceva mai scund decât mine şi că avea ceva, în modul de a merge cum să spun, în acea armonie care se statorniceşte între mişcarea umerilor, ce urcă şi coboară ritmic, pe de o parte, şi temeritatea trădată de modul de a păşi, pe de alta - care-1 făcea să-mi semene, când m-a întrebat dacă mâncasem ceva la micul dejun, dacă nu voiam să mănânc, pentru că era o cafenea în gară, sau dacă nu voiam să beau un ceai. A cumpărat de la cuptorul de pâine două plăcinte cu foi; a trecut apoi pe la un băcan, cerându-i să-i taie felii o sută de grame de caşcaval şi să i-1 ambaleze în hârtie. In timpul acesta, de pe afişul circului, lipit în băcănie, ne facea cu mâna îngerul. Am intrat pe uşa din faţă a unei cafenele, a cerut două ceaiuri, apoi am ieşit pe u şa din spate, într-o grădină care dădea spre gară, şi ne-am aşezat. Turturelele cocoţate într-un castan şi pe acoperiş gângureau fără să ne bage în seamă. Domnea o răcoare m atinală plăcută, blândă, o anume tăcere, iar din depărtare se auzea, la radio, o muzică vagă. — în fiecare dimineaţă ies din casă, înainte de a mă apuca de lucru, şi-mi beau ceaiul într-o cafenea, a zis el, în vreme ce desfăcea pacheţelul cu caşcaval. Aici e bine primă­ vara. Ca şi atunci când ninge, de altfel. îmi place să stau şi să mă uit dimineaţa, în gară, la ciorile care merg pe zăpadă şi la copacii plini de omăt. La fel de bună este şi Cafeneaua Patriei - cafeneaua aceea mare din p ia ţă ; are o sobă zdravănă, care arde bine. îmi mai citesc ziarul şi acolo; uneori ascult radioul, alteori stau, pur şi simplu, fără să fac nimic. Noua mea viaţă este ordonată, disciplinată, riguroasă... în fiecare dimineaţă, către ora nouă, plec de la cafenea acasă şi revin la m asa mea de lucru. De cum se face ora nouă, încep să scriu, aşezat la masă, cu cafeaua pregătită lân gă mine. Ceea ce fac pare simplu, dar solicită aten ţie: re scriu, iar şi iar, Cartea, fără a omite nici o virgulă, fără a încurca nici o A

216

literă, nici un punct. Vreau ca totul să fie aidoma, până la virgulă, până la punct. Ia r lucrul acesta nu se poate împlini decât dacă eşti îmboldit de aceeaşi inspiraţie şi aceeaşi dorinţă. Ceilalţi pot numi ceea ce fac eu o simplă copiere a cărţii, dar munca mea depăşeşte sim plul act al copierii. Scriu simţind, pricepând ceea ce scriu, scriu, de fiecare dată, ca şi cum fiecare propoziţie, fiecare cuvânt, fiecare literă ar fi desco­ perirea mea. în felul acesta lucrez cu plăcere de dimineaţa, de la ora nouă, pân ă la prânz, la ora u n u ; nu fac nimic altceva şi, de altfel, nu m ă reţine nimic de la treabă. în general, dim ineaţa lucrez m ai bine. Apoi, ies să iau prânzul. Aici, în târg, sunt două restaurante. Cel al lui Asım este aglomerat. R estaurantul Căilor Ferate este mizer şi serveşte şi băutură. Mă duc ba la unul, ba la altul. Uneori, stau în câte o cafenea şi m ănânc brânză cu pâine, după cum alteori nu ies deloc din casă. Nu beau niciodată la prânz. Uneori trag câte un pui de somn, dar atât. Important este ca, de îndată ce se face ora două şi jumătate, să mă reaşez la masă. Lucrez sistem atic până la şase şi jumătate-şapte seara. Dacă scriu bine, se întâm plă să continui uneori şi după această oră. Dacă-ţi place ceea ce scrii şi dacă eşti mulţumit de existenţa ta, nu trebuie să ratezi acest prilej - trebuie să scrii cât de mult poţi. V iaţa e scurtă, ştii cum merg lucrurile. Nu-ţi lăsa ceaiul să se răcească! După ce muncesc toată ziua, după ce m ă m ai uit o dată, de plăcere, să văd cât de mult am izbutit să scriu, ies din nou. Pentru că îmi doresc ca, în vreme ce răsfoiesc ziarele de seară şi mă uit la tele­ vizor, să am alătu ri de mine vreo două-trei persoane cu care să pot sporovăi. Trăind singur şi fiind hotărât să rămân singur, sunt nevoit să fac acest lucru. îmi place să mă văd cu alţi oameni, să pălăvrăgesc cu ei, să beau puţin, să ascult vreo câteva poveşti şi, poate, să istorisesc la rândul meu vreuna. Apoi, uneori mă duc la cinematograf, iar alteori mă uit la programul de la televizor; se întâmplă, în unele nopţi, să joc cărţi la cafenea, după cum sunt seri în care mă întorc acasă devreme, cu gazetele în mână. — Iar ieri te-ai dus la teatrul acela ambulant, am zis eu. _ Oamenii aceia au venit în târg acum o lună şi au rămas aici. încă mai sunt persoane care se duc pe acolo seara.

— Femeia de acolo, am zis. Parcă aducea puţin cu îngerul. — Nu e înger, şi nici ceva asemănător. Se culcă cu toţi fustangiii din târg, cu bărbaţi care-o plătesc pentru asta. Ai priceput? S-a lăsat tăcerea. Acel „ai priceput?“ m-a ridicat din fotoliul comod al mâniei batjocoritoare pe care o degustam de zile întregi, târându-mă de colo-colo, cu voioşia unui beţiv, şi m-a lăsat în voia senzaţiei trăncănitoare de disconfort pe care mi-o transmitea scaunul tare, incomod, de lemn, din grădina cu vedere spre gară. — Ceea ce scrie în carte, a zis el, a răm as undeva foarte departe, în urma mea. Cu toate acestea, am izbutit să-i răsp u n d : — Dar, pe de altă parte, scrii toată ziua la cartea aceea. — Scriu pentru bani, a zis el. Mi-a istorisit totul, nu atât cu sentimentul vreunei victorii ori cu ruşine, cât părând să-şi ceară iertare pentru că se vedea nevoit să-mi dea lămuriri. Copia cartea de mână, în caietele acelea şcolare de scris pe curat pe care le ştiam şi eu. Pentru că putea să lucreze, în medie, câte opt-zece ore pe zi şi pentru că izbutea să acopere circa trei pagini într-o oră, încheia relaxat un exemplar de mână al cărţii - care avea trei sute de pagini - în zece zile. Existau, în târgul acela, persoane care investeau „raţional“ în astfel de lucruri. Notabilităţile oraşului, persoane ataşate de propriile tra­ diţii, cei care-1 plăceau, cei care-i apreciau efortul, credinţa, fidelitatea, răbdarea, cei care se uitau unii la alţii şi se imitau reciproc, cei care încercau un fel de satisfacţie văzând că o persoană care trudea din greu, cu conştiinciozitate, vieţuia împăcată printre ei... Mai mult, faptul că îşi dedicase întreaga viaţă unei munci atât de umile - mi-a spus asta codindu-se - crease în jurul lui, deşi nu-şi dorise asta, un soi de „legendă blajină“ ; era respectat, iar cei din jur găseau că munca pe care o depunea - cum să spun, a zis el, la fel cum spusesem şi eu - avea ceva sacru... îmi povestea toate acestea din pricină că eu îl forţasem să o facă - din pricina întrebărilor mele iscoditoare; nu părea să-i facă însă deloc plăcere să se refere la sine. După ce mi-a vorbit cu recunoştinţă de muşteriii lui, de 218

a am atorilor care achiziţionau copii ale cărţii, de preţuirea pe care o vădeau faţă de el, a z is : — Mă rog. E u prestez un serviciu în folosul lor. Le ofer ceva autentic. O carte sc risă cu abnegaţie, cu sânge, cu suflet, o carte în care, tocm ai din pricina asta, fiecare cuvânt este aşternut pe h ârtie chiar de mâna mea. în ceea ce-i priveşte pe ei, îmi d ăru iesc foarte puţin în schimbul stră­ daniei mele oneste. în cele din urm ă, aşa e viaţa noastră, a tuturor. Am tăcut am ândoi. In vreme ce mâneam plăcintele proas­ pete şi feliile de caşcaval, îmi dădeam seama că viaţa lui se aşezase de m ultă vrem e pe un făgaş firesc sau, cum spunea cartea, „se aşezase pe şine“. Şi el, ca şi mine, plecase la drum pornind de la carte, dar, după multe căutări, călătorii şi aventuri în cursul cărora se confruntase cu moartea, cu dragostea şi cu felurite urgii, izbutise să realizeze ceea ce mie nu-mi stătea în putinţă, aflase un echilibru, o pace interioară în care totul avea să rămână neschimbat de-a lungul anilor. în vreme ce mestecam cu grijă feliile de brânză, în vreme ce beam şi degustam îndelung ultima înghiţitură de ceai ca de un deget, răm asă pe fundul paharului, am simţit că el repeta zilnic acele gesturi mărunte, săvârşite cu mâinile, cu gura, cu maxilarele, cu capul. împăcarea adusă de echilibrul pe care îl aflase îi dăruia un timp nemărginit, care n-avea să se sfârşească niciodată. Iar eu tot bâţâiam din picioare pe sub m asă, neliniştit si nefericit. In mine s-a iscat, o clipă, un soi de invidie, o dorinţă de a-i face rău. Mi-am dat însă seama, totodată, de ceea ce era şi mai groaznic. Dacă îmi scoteam pistolul şi îl împuşcam drept în ochi, nu i-aş mai fi putut pricinui nici un rău acelui om care, scriind necontenit, dobândise pacea timpului fără fruntarii. El avea să-şi continue drumul, prin acelaşi timp neclintit, chiar dacă în chip oarecum diferit. Cât despre sufletul meu, care nu cunoştea odihna, acesta continua să se zbată pentru a ajunge undeva, ca şoferii aceia de autobuze care nu m ai ştiau de unde şi încotro se duceau. L-am întrebat nenumărate alte lucruri. îmi dădea răs­ punsuri atât de laconice, de genul „da , „nu , „desigur , încât pricepeam, de fiecare dată, că eu însumi cunoşteam dinainte bu n a-credin ţă

A

91Q

răspunsurile la propriile-mi întrebări. Era mulţumit de exis­ tenţa lui. Nu aştepta nimic altceva de la viaţă. încă îi plăcea cartea şi mai credea în ea. Nu se supăra pe nimeni, înţe­ lesese sensul vieţii, dar nu-1 putea explica. Desigur că fusese uluit când mă văzuse în faţa lui. Nu credea că ar fi putut învăţa pe cineva, ceva. Fiecare ducea viaţa care i se potrivea şi, din punctul lui de vedere, toate vieţile erau egale unele cu altele. îi plăcea singurătatea, dar nici asta nu era foarte important. Pentru că îi plăceau şi oamenii. O plăcuse mult pe Canan. Da. Fusese chiar îndrăgostit de ea. Dar apoi reuşise să fugă. Nu se mira că-1 descoperisem. îi transmitea multe salutări lui Canan. Scrisul era unica îndeletnicire a vieţii lui, dar nu şi unica mulţumire. Ştia că trebuia să aibă o ocupaţie, la fel ca toată lumea. I-ar fi plăcut şi alte înde­ letniciri. Da, ar fi putut practica şi alte îndeletniciri, dacă acelea i-ar fi asigurat banii necesari traiului zilnic. Era foarte plăcut, de pildă, să priveşti lumea - să o priveşti şi să o vezi în adevărata ei lumină. în gară, o locomotivă făcea manevre, şi ne-am uitat la ea. Pe când trecea prin faţa noastră, răspândind puhoaie de aburi, scoţând zgomote de tingiri, de fiare, opintindu-se ca o orchestră orăşenească îmbătrânită, ostenită, dar încă vigu­ roasă, capetele noastre s-au răsucit într-acolo. Când s-a pierdut printre migdali, în ochii bărbatului a cărui inimă aveam de gând să o găuresc cu pistolul puţin mai târziu, din dorinţa de a dobândi şi eu, alături de Canan, pacea pe care o dobândise el rescriind mereu cartea, s-a ivit un fel de tristeţe. Cercetând o clipă, cu sentimente fraterne, aerul copilăros şi dezolarea care i se citeau în ochi, am înţeles de ce îl iubea Canan atât de mult. Lucrul pe care l-am înţeles mi s-a părut atât de autentic şi de îndreptăţit, încât am preţuit-o pentru dragostea e i; dar, un moment mai târziu, preţuirea aceea, care mi se părea nespus de greu de îndurat, a fost înlocuită de un simţământ de gelozie, în care m-am cufundat ca atunci când te prăvăleşti într-un puţ. Ucigaşul şi-a întrebat victima de ce îşi alesese, ca pseu­ donim, numele de Osman, precum şi când anume luase hotărârea de a dispărea şi de a veni în târgul acela în­ depărtat. 220

— Nu ştiu, a răsp u n s falsul Osman, fără a vedea norii de gelozie din ochii adevăratului Osman. Apoi a adău gat, zâm bind blajin : — Poate pentru că atunci când te-am văzut, te-am plăcut. A urmărit locomotiva care revenea din spatele migdalilor, de pe o altă linie, cu o atenţie care aducea a respect. Ucigaşul ar fi putut să ju re că, în clipa aceea, victima sa, ai cărei ochi se concentraseră asu p ra locomotivei ce strălucea orbitor în lumina soarelui, u itase de întreaga lume. Dar se pare că nu era aşa. Când răcoarea dimineţii a fost înlocuită de apăsarea zilei însorite, potrivnicul meu a z i s : — A trecut cu m ult de ora nouă. Ora la care trebuie să mă aflu la m asa de lucru... încotro te duci? Pentru prim a oară în viaţa mea m-am rugat stăruitor, cu toată sinceritatea de cineva, cât se poate de conştient de ceea ce făceam, stăpân it de nelinişte şi de neputinţă, dar nu şi de nechibzuinţă: ce-ar fi să mai stăm puţin, să mai vorbim puţin, să ne mai înţelegem puţin... A fost stânjenit, pesemne că s-a şi neliniştit puţin, dar a înţeles - tăcerea, nu pistolul din buzunarul meu. Mi-a zâmbit cu atâta îngăduinţă, încât sentimentul de egalitate pe care-1 puteam stabili între noi doar simţind Waltherul lipit de coapsa mea s-a făcut p raf şi pulbere. Astfel, peregrinul fără noroc, cel care, m ergând fără istov, nu izbutise să ajungă în inima vieţii, ci răm ăsese la hotarele propriei nimicnicii, a fost cuprins de înfrigurarea de a-1 iscodi pe înţeleptul şeyh pe care-1 întâlnise la aceste hotare cu privire la sensul vieţii, al cărţii, al timpului, al scrierii, al îngerului, al tuturor lucrurilor. II întrebam care era înţelesul tuturor acestora, iar el mă întreba ce anume aveam în vedere din „toate acestea“. Eu îl întrebam atunci ce semnificaţie putea îmbrăca faptul că toate aveau un început, astfel încât eu să-i pot pune acea întrebare. El îmi spunea că ceea ce urma să descopăr trebuia să fie un loc fără început şi fără sfârşit. Prin urmare, ceea ce l-aş fi putut întreba ar fi putut să nu fie nici măcar o întrebare. Ce exista atunci, aşadar? Ceea ce exista depindea de felul de a privi al fiecărui om. Uneori se aştemea tăcerea şi te trudeai să smulgi câte ceva din ea. Alteori stăteai A

dimineaţa într-o cafenea, aşa cum făceam noi atunci, acolo, beai ceai şi fa ceai o conversaţie plăcută, te uitai lung la locomotive şi la trenuri şi ascultai gânguritul turturelelor. Poate că asemenea lucruri nu reprezentau totul, dar nici nu se putea spune că nu reprezentau nimic. Bine, dar atunci nu exista un alt tărâm, un tărâm pe care el să-l fi zărit după atâta cale, undeva, „dincolo“ ? Dacă exista un „dincolo“, acela se afla în carte; decisese că era zadarnic să caute în afara acesteia, în viaţă, ceea ce descoperise în carte. Pentru că lumea era ea însăşi fără fruntarii, nedesăvârşită şi plină de spaţii albe - cel puţin în aceeaşi m ăsură ca şi cartea. L-am întrebat de ce eram atunci amândoi atât de înrâuriţi de ea. Mi-a răspuns că o asemenea întrebare îi putea fi adresată doar unei persoane care nu socotea că scrierea ar fi avut vreo înrâurire. Erau mulţi oameni de felul acesta pe lume, dar oare mă număram printre e i? Uitasem ce fel de om eram. Pentru că, pe drumurile pe care le străbătusem ca să cuceresc dragostea lui Canan, să aflu tărâm ul din carte şi să dau de potrivnicul meu, pentru ca apoi să-l ucid, îmi spulberasem şi îmi pierdusem miezul sufletului. Nu l-am întrebat ce fel de om eram eu, îngerule, dar l-am întrebat cine eşti tu. — Nu m-am întâlnit niciodată cu îngerul despre care scrie în carte, mi-a zis el. II putem zări, poate, pe fereastra vreunui autobuz, când murim. Ce minunat, ce neîndurător zâmbea î Aveam să-l omor. Dar nu imediat. Mai aveam încă de tăifăsuit. Trebuia să-l determin să vorbească, spre a putea descoperi centrul în care se făcuse nevăzut sufletul meu. Dar mizeria în care mă cufundasem nu-mi îngăduia să pun acele întrebări necesare şi îndreptăţite. Anunţul de la radio, potrivit căruia avea să plouă, o dimineaţă ca oricare alta, un cer parţial noros în estul Anatoliei, lumina orbitoare a gării liniştite, două găini care scormoneau pământul, concentrate, la un capăt al pero­ nului, doi tineri fericiţi care cărau, flecărind, navete cu răcori­ toare marca Mlădiţa de la un cărucior la bufet, impiegatul care fuma - toate acestea îmi umpluseră sufletul de ziua care înainta şi nu-i lăsau minţii mele răvăşite puterea de a pune întrebarea potrivită despre carte. A,

222

Am tăcut m ultă vrem e. M-am gândit îndelung ce între­ bare să-i pun şi cum să i-o pun. Iar el s-a gândit, poate, îndelung cum să scape de întrebările mele şi de mine. Am mai zăbovit un tim p. Apoi a sosit momentul dezastrului. El a plătit ceaiul. M-a îm b răţişat şi m-a sărutat pe obraji. Ce mult se bucurase să m ă v a d ă ! Şi ce dezgustat eram eu de el! Ba nu, de acord, îm i p lă c e a ! B a nu, de ce mi-ar fi plăcut ? Aveam să-l omor. Dar nu atunci. C ând urm a să se întoarcă în gaura lui de şoarece, de pe stra d a cu perspectivă care se supunea prin­ cipiului ordinei şi tihnei, pentru a continua lucrul fără sens pe care îl facea, trebuia să treacă pe lângă teatrul ambulant. Avea să m eargă de-a lungul căii ferate, iar eu aveam sâ-1 ajung din um bră pe scurtătură şi să-l ucid sub privirile îngerului Dorinţei, pe care el îl dispreţuia. L-am lăsa t pe închipuitul acela să plece. Eram furios pe Canan pentru că îl iubea. A fost însă destul să arunc, de departe, o privire către umbra lui fragilă şi nostalgică, ca să pricep că C anan avea d rep tate: cât de nesigur era Osman, eroul cărţii pe care o citiţi acum... Cât de amărât... Ştia, de departe, că omul de care se trudea să se simtă scârbit avea „dreptate“. A şa cum ştia şi că n-avea să-l poată ucide pe dată. Am răm as aproape două ore pe scaunul şubred de la cafenea, bâţâindu-mi picioarele, cufundat în gânduri, şi m-am întrebat ce alte capcane mi-ar mai fi putut pregăti unchiul Rıfkı în viaţa mea cea nouă. Către prânz m-am întors abătut, ca un virtual ucigaş abătut, ia hotelul Securitatea. Funcţionarul de la recepţie s-a bucurat nespus că muşteriul lui de la Istanbul urma să mai stea o noapte şi l-a ospătat cu ceai. Astfel, pentru că mă temeam de singurătatea din cameră, i-am ascultat îndelung amintirile din arm ată, iar când a venit vorba de mine m-am mulţumit să precizez că „aveam o problemă de rezolvat, dar nu izbutisem încă să-mi termin treaba“. De îndată ce am intrat în cameră, am deschis televizorul pe ecranul în alb-negru, o umbră cu o armă în mână mergea de-a lungul unui zid şi, odată ajunsă la colţul acestuia, îşi descărca gloanţele în ţinta sa. Nu văzusem oare varianta color a acelei scene într-un autobuz. împreună cu Canan,

m-am întrebat. M-am aşezat pe marginea patului şi am început să aştept, răbdător, următoarea scenă cu crime. în acest răstimp m-am surprins uitându-mă pe fereastră, spre fereastra lui. El scria; nu izbuteam să-mi dau seam a dacă umbra aceea, dacă ceea ce vedeam era sau nu era el. Dar m-am gândit că scria acolo, relaxat, pentru a-mi face mie în ciudă. Am stat destulă vreme aşezat acolo, cufundat în programul de la televizor, dar când m-am ridicat în picioare, uitasem deja ce văzusem. M-am pomenit, la un moment dat, uitându-mă iar pe fereastră, spre fereastra lui. El se afla în miezul tihnei, unde ajunsese la capătul călătoriei, în vreme ce eu mă aflam printre umbrele în alb şi negru care se împuşcau între ele. El ştia, trecuse dincolo, avea cunoştinţe despre noua viaţă, pe care mi le tăinuia, în vreme ce eu nu aveam decât vaga nădejde de a o cuceri pe Canan. Oare de ce nu se arată niciodată în filme dezolarea înduio­ şătoare a ucigaşilor cufundaţi în propria mizerie şi neferi­ cire, prin camere de hotel? Dacă aş fi fost regizor, aş fi prezentat, în filmul pe care l-aş fi regizat, patul cu învelitoarea răvăşită, tocăria ferestrelor cu vopseaua scorojită, draperiile ca nişte mortăciuni, cămaşa murdară şi şifonată a potenţialului asasin, neorânduiala obiectelor din buzu­ narele jachetei sale mov, în care nu contenea să scormo­ nească, silueta sa cocârjată pe marginea patului, felul în care cumpănea dacă să se masturbeze ori ba. Am organizat, vreme îndelungată, mese rotunde pe felurite teme, în tovărăşia vocilor care răsunau în mintea mea. De ce se îndrăgostesc femeile frumoase şi sensibile de bărbaţi înfrânţi, a căror viaţă s-a sleit? Dacă voi ajunge un ucigaş şi dacă identitatea de ucigaş mi se va citi toată viaţa în ochi, îmi va conferi ea, oare, aspectul unui bărbat m ârşav sau, dimpotrivă, al unui bărbat melancolic? Oare Canan m-ar putea iubi, chiar de-ar fi să mă iubească doar pe jumătate din cât îl iubeşte pe bărbatul pe care îl voi ucide mai târziu ? Aş fi putut, oare, proceda şi eu ca Nahit Mehmet Osman — aş fi putut să-mi dedic întreaga viaţă scrierii şi rescrierii cărţii unchiului Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate, în tot felul de caiete? 224

După ce soarele a dispărut dincolo de strada cu perspectivă şi după ce uliţele au prins a fi străbătute de umbre alungite şi de o răcoare u şo ară, ca de o pisică vicleană, am început să privesc fără contenire spre fereastra lui. Nu-1 puteam zări, aveam im presia că-1 zăresc, dar urmăream, de fapt, fereastra şi încăperea din dosul ferestrei, fără să-mi abat o clipă atenţia asupra trecătorilor răzleţi de pe stradă, dorind să cred că acolo se zărea cineva. Nu ştiu cât a d u rat asta. Nu se întunecase încă afară, iar la el în cam eră nu se aprinsese încă lumina, când m-am trezit în strad ă, sub fereastra lui, strigându-1. La fereastra lui cufundată în um bră s-a arătat cineva, care a dispărut de îndată ce m-a văzut. Am intrat în casă, am urcat scările cu îndârjire, s-a deschis u şa - fără a mai fi nevoie de soneria cu „cip-cip-cip“ - , dar nu l-am zărit din prima clipă. Am intrat în birou. Pe m asă era aşternută o bucată de postav verde. Am văzut pe ea un caiet deschis şi cartea. Creioane, radiere, un pachet de ţigări, fire de tutun, ceasul de mână aşezat lângă scrumieră, chibrituri, o ceaşcă cu cafea rece. Iată, acestea erau instrumentele fericirii - instrumen­ tele de care se folosea un am ărât, osândit să transcrie cartea de-a lungul întregii sale vieţi. A ieşit din cam era alăturată şi a venit spre mine. Pentru că mă temeam, pesemne, să-l privesc în faţă, m-am apucat să citesc ceea ce scrisese în caiet. — Uneori, sa r peste câte o virgulă, a zis el. Greşesc câte un cuvânt sau câte o literă... Atunci îmi dau seama că scriu fără să simt, fără să pricep ce scriu, şi îmi las treaba deo­ parte. Uneori am nevoie de ore, de zile ca să revin şi să scriu iarăşi, cu aceeaşi intensitate. Pentru că nu vreau să aştern pe hârtie nici m ăcar un singur cuvânt pe care să nu-1 fi simţit, a cărui forţă să n-o fi perceput lucrând asupra mea, aştept răbdător să-mi vină inspiraţia. — Ascultă-m ă, am spus eu cu sânge rece, de parcă aş fi vorbit de altcineva, nu de mine. Mi-e cu neputinţă să fiu eu însumi. Nu pot fi nimic. Ajută-măî Ajută-mă să-mi scot din minte ceea ce scrii tu, să-mi scot din minte cartea şi această încăpere, sa ma pot întoarce in pace la viaţa mea dinainte.

Mi-a spus că mă înţelegea, aşa cum te înţeleg persoanele mature, care au apucat să arunce un ochi în inima vieţii şi a lumii. Credea, în orice caz, că înţelegea totul. De ce nu l-am împuşcat, oare, atunci, acolo? Pentru că a spus: — Să mergem la Restaurantul Căilor Ferate, să stăm jos şi să vorbim. Când ne-am aşezat, la restaurant, mi-a spus că era un tren la nouă fără un sfert. După ce mă conducea pe mine, avea să se ducă la cinematograf. Prin urmare, de mult îşi pusese în gând să se descotorosească de mine. — Când am cunoscut-o pe Canan, renunţasem să le mai vorbesc celor din jur despre carte şi să o răspândesc. Voiam să am parte de o viaţă care să semene cu a celorlalţi. In plus faţă de ei, urma să-mi am propria carte. Trăirile mele aveau să fie, la rândul lor, mai mult decât folositoare pentru a ajunge la universul revelat în carte. însă Canan m-a întărâtat. Mi-a spus că avea să mă deschidă spre viaţă. Undeva în urmă, dincolo de mine, exista, spunea ea, o grădină pe care eu o ştiam, dar de care nu-i pomenisem niciodată, pe care i-o ascunsesem. Mi-a cerut cheia acelei grădini cu o ase­ menea convingere, încât am fost nevoit să-i vorbesc despre carte, iar mai apoi să i-o şi dau. A citit-o, a recitit-o, şi iar a recitit-o. M-am lăsat păcălit de devotamentul ei, de faptul că năzuia cu ardoare să atingă lumea pe care o întrezărise acolo. în felul acesta am uitat, o vreme, de tăcerea cărţii, de cum să spun - muzica interioară a celor scrise acolo. M-am lăsat amăgit prosteşte de speranţa că voi izbuti să aud muzica aceea pe străzi, prin locuri îndepărtate, oriunde, la fel ca în zilele în care citeam cartea pentru prima oară. Ea a avut atunci ideea de a le da cartea şi altora. Iar faptul că tu ai citit-o şi că ai crezut pe dată în ea m-a înspăimântat. Tocmai eram pe cale să uit ce însemna cartea când, din fericire, am fost împuşcat. Bineînţeles că l-am întrebat ce însemna cartea. — O carte bună este o carte care atrage atenţia asupra întregii lumi, a zis el. Poate că orice carte este aşa, ar trebui să fie aşa. A tăcut puţin. A

226

— Cartea este parte din ceva care nu se află în cartea propriu-zisă, d ar a cărui existenţă şi continuitate le simt mulţumită celor istorisite în carte, a zis, dar îmi dădeam seama că nu era m ulţum it de vorbele lui. Poate că e vorba de ceva care-şi are o b ârşia în tăcerea sau în hărmălaia lumii, dar nu este acea tăcere, după cum nu este nici acea hărmălaie. A precizat că avea să încerce, pentru ultima oară, să-mi desluşească despre ce era vorba, pentru că aş fi putut gândi, mai apoi, că o lu ase r a z n a : — Este o carte bună, o scriere în care se vorbeşte despre lucruri im aginare, despre un soi de nonexistenţă, despre un soi de moarte... E ste în să zadarnic să cauţi tărâmul de din­ colo de cuvinte în afa ra scrierii şi a cărţii. A spus că îşi dăduse seam a de acest lucru, că îl aflase, că îl aflase foarte bine rescriind, mereu şi mereu, cartea. Era zadarnic să cauţi v iaţa cea nouă, tărâmul cel nou dincolo de carte. M eritase să fie urgisit pentru că încercase să facă acest lucru. — Dar asasin u l meu s-a dovedit neîndemânatic, pentru că nu a reuşit decât să mă rănească la umăr. I-am spus că atunci când fusese rănit în zona staţiilor de maxi-taxi, eu îl priveam de la una dintre ferestrele de la Taşkişla. — Cercetările mele îndelungate, peregrinările, călătoriile cu autobuzul m-au ajutat să aflu că s-a urzit o uneltire la adresa cărţii, a zis el. Un smintit vrea să-i ucidă pe toţi cei interesaţi serios de ea. Nu ştiu cine este şi de ce face asta. Dar parcă o face anume pentru a-mi întări hotărârea de a nu le-o desluşi celor din jur. Nu vreau să aduc nenorocire pe capul nimănui, nu vreau să rătăcesc pe nimeni. Am fugit de Canan. înţelesesem prea bine că putea să cadă şi ea pradă, alături de mine, luminii morţii, care se revarsă din carte, după cum înţelesesem că era cu neputinţă să aflăm tărâmul pe care şi-l dorea ea. Am vorbit de unchiul Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate, pentru a-1 deconcerta o clipă, pentru a putea obţine, printr-un asalt neaşteptat, o eventuală informaţie, pe care nu mi-o furnizase,’ pe care o tăinuia. I-ara spus ca bărbatul acela 0 0 7

putea fi autorul cărţii. I-am povestit cum îl cunoscusem în copilărie, i-am spus că citeam ca un apucat benzile desenate pe care le scria şi le desena el. I-am spus că, după ce citisem cartea, trecusem încă o dată în revistă, cu atenţie, benzile acelea desenate, ca, de pildă, Pertev şi Peter, şi constatasem că multe dintre temele cărţii fuseseră abordate mai întâi acolo. — Pentru tine a fost o dezam ăgire? — Nu, am zis. Povesteşte-mi întâlnirea cu el. Cele relatate de el completau în mod logic informaţiile transmise de Serkisof în rapoartele sale. E ra ca şi cum şi-ar fi amintit de benzile desenate pe care le citise cândva, în copilărie, după ce citise cartea de mii de ori. Umblase pe la biblioteci, împrumutase revistele, stabilise câteva simili­ tudini uimitoare şi dedusese identitatea autorului. Când se dusese prima oară la unchiul Rıfkı nu putuse vorbi cu el decât puţin, din pricina piedicilor pe care i le pusese în cale soţia acestuia. în cursul întrevederii, care se petrecuse în pragul uşii, domnul Rıfkı voise să pună capăt discuţiei ime­ diat ce constatase că tânărul necunoscut din faţa sa era interesat de carte, dar, la insistenţele lui Mehmet, afirmase că nu mai avea nici o legătură cu subiectul respectiv. în vreme ce între tânărul admirator şi bătrânul autor era pe cale să se petreacă, poate, o scenă înduioşătoare, acolo, în faţa uşii, intervenise soţia unchiului Rıfkı - tanti Ratibe, am intervenit eu aşa cum intervenisem şi eu, care-şi trăsese soţul înăuntru şi-i închisese uşa în nas oaspeteluiadmirator nepoftit. — Am fost atât de dezamăgit, că nu mi-a venit să cred, a zis potrivnicul meu, despre care nu izbuteam să decid dacă era Nahit, Mehmet sau Osman. M-am dus o vreme în cartierul în care locuia şi l-am supravegheat de departe. Apoi, mi-am adunat încă o dată tot curajul şi i-am bătut iar la uşă. De data aceasta, domnul Rıfkı îl întâm pinase cu mai multă înţelegere. Spusese că nu mai era interesat de carte, dar că ar fi putut bea o cafea în tovărăşia insistentului tânăr, îl întrebase unde găsise cartea pe care o scrisese el cu ani în urmă şi dorise să ştie de ce alesese tocmai cartea aceea, 228

când existau nenum ărate altele, minunate, precum şi la ce universitate stu dia tânărul, ce voia să facă mai departe în viaţă, şi altele asem enea. — Deşi i-am spus de câteva ori că voiam să-mi dezvăluie tainele cărţii, nici m ăcar nu mi-a luat vorbele în serios, a zis Mehmet cel de altădată. Avea dreptate. Acum ştiu că nu era nimic de dezvăluit. Pentru că atunci nu ştia asta, insistase. Iar bătrânul îi spusese că dăduse de bucluc din pricina cărţii, că poliţiştii şi procurorii făcuseră tot felul de presiuni asupra lui. „Şi toate astea pentru că scrisesem o carte prin care i-aş fi putut am ăgi şi înveseli, poate, pe câţiva adulţi, aşa cum îi amăgisem şi îi înveselisem cândva pe copii“, spusese el. De parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, unchiul Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate, a d ă u g a se : „Desigur că nu puteam accepta ca întreaga m ea viaţă să fi distrusă de o carte scrisă din amu­ zament“. Mâniosul N ahit nu băgase atunci de seamă cât de abătut era bătrânul când îi spunea că îi promisese procu­ rorului să nu mai tipărească alt tiraj din carte, să se dezică de ea, să nu m ai scrie niciodată asemenea lucruri, dar acum, în calitate de Osman, nu de Nahit sau de Mehmet, înţelegea atât de bine acea amărăciune, încât de fiecare dată când îşi amintea, mai târziu, de lipsa de tact de care dăduse dovadă, i se facea ruşine. II învinuise pe bătrânul autor de iresponsabilitate, de nestatornicie, de trădare, de laşitate, ca orice tânăr de rând care se a ta şa cu convingere de o carte. — Strigam la el furios, tremurând, iar el mă înţelegea şi nici măcar nu se supăra. La un moment dat, unchiul Rıfkı se ridicase în picioare şi îi spusese „într-o bună zi o să înţelegeţi, dar în ziua aceea veţi fi îm bătrânit, aşa că asta n-o să vă mai folosească la nimic“. — Am înţeles. Dar nu ştiu dacă mi-a folosit sau nu la ceva, a zis bărbatul pe care îl iubea nebuneşte Canan. Mă gândesc, mai cu seamă, că tot oamenii smintitului ăluia, care îi ucid pe toţi, l-au ucis şi pe bătrân, după ce mă urmă­ riseră pe mine. 229

Potenţialul asasin l-a întrebat pe candidatul la postura de victimă dacă resimţea sau nu ca pe o povară, cu neputinţă de îndurat, faptul că-i pavase cuiva drumul spre moarte. Candidatul la postura de victimă a tăcut, dar potenţialul asasin i-a zărit tristeţea din ochi şi s-a înspăimântat de propriul viitor. Sorbeau amândoi cu eleganţă din rachiu, în vreme ce dintr-o fotografie înrămată, atârnată pe perete, dintre fotografii cu trenuri, privelişti din ţară şi actori, Atatürk zâmbea norodului care se lăsa în seama băuturii, convins că-i încredinţase destinele Republicii. M-am uitat la ceas. Mai era încă o oră şi un sfert până la plecarea trenului cu care se gândise să mă expedieze, iar între noi domnea o atmosferă care sugera că totul fusese spus şi răsspus sau, cum scrie în cărţi, „ceea ce era de spus fusese spus“. Am tăcut îndelung, ca nişte prieteni vechi şi adevăraţi care nu cred că tăcerile ce se aştern între ei sunt lipsite de tâlc şi care nu se lasă cuprinşi de nelinişte, gân­ dind, fiecare, că tăcerea este, de fapt, sporovăială cea mai plină de miez cu putinţă. Cu toate acestea, eu, care oscilam între tentaţia de a-1 imita, dată fiind admiraţia pe care o nutream faţă de el, şi tentaţia de a-mi sfârşi odată treaba şi de a o cuceri pe Canan, intenţionam să-i spun, la un moment dat, că smin­ titul care-i omora pe toţi cititorii cărţii era, de fapt, Doctorul Narin, tatăl lui. Ca să provoace suferinţă, sau, pur şi simplu, de plictiseală. Dar n-am fost în stare să-i spun. Bine, bine, desigur, pentru orice eventualitate, gândeam eu, nu trebuie să-i tulbur prea tare echilibrul. Probabil că îmi citea, în chip nelămurit, gândurile - cel puţin atât cât să se facă ecoul lor -, căci mi-a povestit despre accidentul de autobuz care-i dăduse prilejul să scape de oamenii pe care i-i pusese pe urme tatăl lui. Zâmbind pentru prima oară. Pricepe, în vreme ce se află în autobuzul mai negru ca cerneala neagră, că tânărul de lângă el a murit cu puţin timp în urmă, în accident. Scoate din buzunarul acestuia cartea de identitate a mortului, pe nume Mehmet, şi şi-o însuşeşte. Când autobuzul începe să ardă ca o torţă, îl pără­ seşte. Ideea aceea strălucită îi vine în minte după pâijol. îşi 230

lasă propriul act de identitate în buzunarul sacoului pe care-1 poartă trupul carbonizat. Aşază trupul neînsufleţit pe scaunul pe care stătu se el şi aleargă spre viaţa cea nouă. în vreme ce-mi istorisea toate aceste lucruri, în ochi îi lucea o bucurie copilărească. Am păstrat, bineînţeles, pentru mine faptul că zărisem chipul acela voios şi în fotografiile lui din copilărie, care se găseau în muzeul fondat de Doctorul Narin în amintirea sa. Tăcere, tăcere, tăcere. Chelner, adu-ne nişte vinete um­ plute! Ne-am propus, la un moment dat, să ne trecem în revistă situaţia, adică viaţa, ca să mai treacă timpul, adică aşa, ca să ne aflăm în vorbă, şi iată ce ne-am spus unul altuia, în vreme ce el se uita, la răstimpuri, la ceas, iar eu stăteam cu ochii ţintă în ochii lu i: aşa era v iaţa ; de fapt, totul era sim plu; un bătrân care scria în Revista Căilor Ferate, care era scârbit de autobuze, de accidentele de autobuz şi care era un fanatic al trenurilor scrisese o carte, inspirat de revistele pentru copii pe care le concepuse el în su şi; apoi, adică la ani de zile după aceea, noi, tinerii de bună-credinţă care cunoşteam acele benzi desenate din vremea copilăriei, citiserăm cartea, socotind că întreaga noastră existenţă se schimbase din temelii şi distrugându-ne viaţa. Ce vrajă se va fi cuibărit în carte, ce miracol, în viaţă?! Cum de se petrecuse a şa ceva? I-am m ai spus o dată că îl cunoscusem, în copilărie, pe unchiul Rıfkı, lucrătorul de la căile ferate. — Nu ştiu de ce, dar pare straniu să auzi aşa ceva, a zis el. Ştiam în să că nu era nimic straniu. Totul era aşa, şi aşa era totul. — In târgul Viranbağ este şi mai aşa, aşa, a zis dragul meu prieten. Aceste vorbe mi-au adus, pesemne, aminte de ceva, căci am spus, stăruind atent asupra vorbelor mele, privindu-1 în faţă în timp ce le rosteam, dăruind fiecărei vocale ceea ce i se cuvenea: — Ştii, m-am gândit adeseori că ea, cartea, se referea la mine, că povestea pe care o istorisea era propria mea poveste. A

231

Tăcere. Ultimele sunete interioare ale unui suflet în agonie, ale unei cârciumi, ale unui târg, ale unei lumi. Zgomot de cuţite şi furculiţe. Ştirile de la televizor. M ai rămâneau douăzeci şi cinci de minute. — Ştii, am mai spus o dată. în peregrinările mele prin Anatolia am dat, în nenum ărate locuri, peste caramelele marca Viaţa cea nouă. Acestea se vindeau la Istanbul cu ani în urmă, dar mai există şi astăzi pe fundul borcanelor şi al cutiilor, în locuri uitate de lume. — Vrei să ajungi la originea, la cauza primă, la obârşia tuturor lucrurilor, nu-i a şa ? a întrebat potrivnicul meu, care ajunsese să admire numeroase privelişti din cealaltă viaţă. Vrei să ajungi la ceea ce este pur, nestricat, adevărat. Dar un asemenea început nu există. E ste zadarnic să cauţi o origine, o cheie, un cuvânt, o obârşie care să fie proiecţia noastră, a tuturor. Aşa m-am.gândit, îngerule, că aveam să-i găuresc pielea în drum spre gară, dar nu pentru a o cuceri pe Canan, ci pentru că nu credea în tine. Spunea lucruri de felul ăsta pentru a putea întrerupe momentele răzleţe de tăcere, dar, într-un fel, nu mai puteam răbda să stau cu ochii aţintiţi şi cu urechile ciulite la băr­ batul acela melancolic şi chipeş: — Când eram copil, mi se părea că lectura va deveni, cândva, una dintre acele îndeletniciri pe care ţi le asumi atunci când începi să practici, rând pe rând, toate celelalte meserii. — Rousseau, care era copist de note muzicale, ştia ce înseamnă să rescrii, iar şi iar, ceea ce au creat alţii. Atunci, absolut totul a prins să se răzleţească, nu doar momentele de tăcere. Cineva închisese televizorul si deschisese radioul, la care se auzea un cântec sfâşietor, de dragoste şi despărţire. De câte ori încerci, în viaţă, o ase­ menea plăcere în faţa tăcerilor reciproce ? Tocmai îi cerusem chelnerului nota de plată, când s-a prăvălit la m asa noastră un oaspete nepoftit, de vârstă mijlocie, care ne-a măsurat o clipă din priviri. Aflând că eram domnul Osman, tovarăşul de armată al domnului Osman, ne-a ţinut urm ătorul discurs am ical: 232

— Ce mult îl îndrăgim noi, aici, pe domnul Osman! Aşa deci, aţi fost cam arad de arm ată cu tizul dumneavoastră! Apoi i-a vorbit, cu băgare de seamă, de parcă i-ar fi dezvăluit o taină, despre un muşteriu nou, care voia o copie de mână a cărţii. Constatând că le dădea un comision acelor intermediari, mi-am rezervat, pentru ultima oară, dreptul de a-1 iubi şi mai sincer pe deşteptul meu prieten. Credeam că scena despărţirii avea să fie, dincolo de poc­ netul Waltherului meu, cam ca la sfârşitul seriei cu Pertev şi Peter, dar mă înşelasem. In acea ultimă „aventură“, cei doi prieteni dragi, care purtaseră nenumărate lupte îm­ preună, urmărind un ţel comun, şi care trăiseră numeroase peripeţii, se aşază la o masă, dându-şi seama că iubesc aceeaşi fată, devotată aceluiaşi ideal, şi rezolvă problema prieteneşte. Pertev, care este mai sensibil şi mai închis în sine, i-o lasă, fără prea multă vorbă, pe fată lui Peter, care este mai deschis spre viaţă şi mai optimist, ştiind că fata va fi mai fericită alături de el, iar eroii se despart, în toiul suspinelor cititorilor, în gara pe care o apăraseră cândva vitejeşte. Or, între noi se afla comisionarul, care n-ar fi dat doi bani pe m anifestările fără măsură, sentimentale ori mânioase. Ne-am îndreptat toţi trei, în tăcere, spre gară. Mi-am luat bilet. Mi-am cumpărat pe alese două plăcinte cu foi, de felul celor mâncate de dimineaţă. Pertev a cerut să mi se cântărească un kilogram din vestiţii struguri albi, cu boabă mare, de Viranbağ. In vreme ce îmi alegeam nişte reviste umoristice, el s-a dus să spele strugurii la toaletă. M-am uitat la comisionar, iar comisionarul, la mine. Trenul urma să ajungă la Istanbul peste două zile. Când s-a întors Pertev, impiegatul de mişcare a dat semnalul de plecare, cu o miş­ care decisă şi elegantă, care mi-a amintit de tata. Ne-am sărutat şi ne-am despărţit. Ceea ce a urmat seamănă mai mult cu filmele de suspans pe care le urmărea, leşinată de plăcere, Canan, la aparatele video din autobuze, decât cu benzile desenate ale unchiului Rıfkı. Tânărul furios, decis să devină ucigaş din dragoste, aruncă punga de plastic plină cu struguri umezi şi revistele 233

într-un colţ al compartimentului şi, înainte ca trenul să prindă viteză, sare din vagon, tocmai la capătul peronului. După ce se asigură că nu a fost văzut, îi urmăreşte de departe, cu luare-aminte, pe victima sa şi pe comisionarul acesteia. După ce vorbesc o vreme şi după ce rătăcesc pe străzile pustii, dezolante, cei doi se despart în faţa poştei. Asasinul îşi vede victima intrând în cinematograful Lumea nouă, după care îşi aprinde o ţigară. Nu ştim niciodată ce gândeşte potenţialul asasin în asemenea filme ; îl vedem doar cum aruncă pe jos mucul ţigării, strivindu-1 cu piciorul, cum îşi cumpără bilet la filmul Nopţi fără sfârşit, cum intră, cu paşi care sugerează siguranţă, cum se abate o clipă pe la toaletă, pentru a-şi asigura calea de scăpare, şi cum iese apoi de acolo. Urmarea este alcătuită din fragmente la fel de răzleţe ca şi tăcerea care însoţea noaptea. Mi-am scos Waltherul, am tras piedica şi am intrat în sala în care rula filmul. înăuntru era umezeală şi cald; tavanul era jos. Umbra mea întu­ necată, cu arma în mână, s-a reflectat pe ecran, iar pe cămaşa şi pe sacoul meu mov a început să ruleze un film color. Eram orbit de lumina proiectorului dar, pentru că rândurile de scaune erau puţin populate, mi-am descoperit imediat victima. Pesemne că era buimăcit, pesemne că nu pricepea, pesemne că nu mă recunoştea, pesemne că mă aştepta, pentru că nu se clintise din loc. — Găsiţi pe cineva, aşa ca mine, îi daţi o carte, îl puneţi s-o citească şi apoi îi distrugeţi viaţa, am zis eu, dar în sinea mea. Pentru a fî sigur că-1 nimeresc, l-am împuşcat de trei ori, de aproape, în piept şi în faţa pe care nu o vedeam. După ce s-au auzit pocnetele pistolului, le-am spus spectatorilor din întuneric: — Am omorât un om. Pe când ieşeam din sală, cu ochii la umbra mea de pe ecran şi la Nopţile fără sfârşit care o împresurau, cineva a strigat: — Proiecţionist! Proiecţionist, proiecţionist! 234

în primul autobuz în care am urcat imediat, de la autogară, mă întrebam, în vreme ce-mi puneam şi alte întrebări ucigaşe, de ce persoana care punea trenurile în mişcare şi persoana care punea filmele în mişcare erau desemnate, în ţara noastră, prin acelaşi cuvânt franţuzesc1.

O turcă, maşinist. 235

14 Am schimbat două autobuze, am petrecut o noapte de ucigaş, fără somn, m-am privit în oglinda crăpată a unui closet aflat la un popas: nu m-ar crede nimeni dacă aş spune că persoana pe care o vedeam în oglindă semăna mai degrabă cu stafia victimei decât cu ucigaşul. Dar cât de departe de mine era, în acel closet şi, mai apoi, pe roţile fără tihnă ale autobuzelor, pacea interioară pe care o aflase victima, scriind fără răgaz! înainte de a mă întoarce la conacul Doctorului Narin, m-am dus în târg, la un frizer care deschidea dimineaţa devreme, m-am tuns şi m-am ras, în aşa fel încât să mă pot înfăţişa lui Canan ca un tânăr cutezător şi optimist, care văzuse moartea cu ochii şi care trecuse biruitor prin multe aventuri, spre a-şi putea întemeia un cămin fericit. Când am pătruns pe proprietatea Doctorului Narin, gândind, cu ochii la ferestrele casei, că Canan mă aştepta în patul cald, inima mea şi-a înteţit bătăile furtunoase, iar o vrabie i-a răspuns dintr-un platan, cip-cirip, în aceeaşi tonalitate. Mi-a deschis Giilizar. Pentru că îl mătrăşisem pe fratele ei mai mare cu o jumătate de zi în urmă, n-am băgat poate de seamă uimirea care i se zugrăvea pe chip. Din pricina aceasta, pesemne, n-am observat cum i se ridicau, alarmate, sprâncenele, nu i-am ascultat cuvintele decât cu jum ătate de ureche şi, intrând în casă de parcă aş fi intrat în casa tatei, m-am dus aţă spre camera în care o părăsisem pe Canan, pe patul de boală - spre camera noastră. Am deschis uşa fără să bat în ea, ca s-o uimesc pe iubita mea. De îndată ce am văzut că încăperea, ca şi patul din colţ, erau goale, cu desăvârşire goale, am înţeles ce-mi tot spunea Gülizar de când intrasem pe uşă şi ce anume continua să-mi spună. 236

Canan zăcuse trei zile cu fierbinţeală, apoi îşi revenise. După ce se pusese pe picioare se dusese în târg, dăduse un telefon la Istanbul, vorbise cu mama ei şi, cuprinsă de o hotărâre subită, plecase acasă, fără să fi scos o vorbă despre mine în răstim pul acelor zile. Ochii mei, care priveau pe fereastra camerei pustii, spre dudul aflat în grădina din spatele casei, ce strălucea în soarele dimineţii, se întorceau şi se fixau, la răstimpuri, asupra învelitorii de pe pat, aşternută cu grijă. Pe patul gol se afla Curierul de G üdül, de care se folosise Canan în chip de evantai, când venisem acolo. O voce dinlăuntrul meu îmi spunea că ea ştia de multă vreme că eram un ucigaş ticălos, că din pricina aceasta n-aveam să o mai văd niciodată şi că singurul lucru pe care îl puteam face, în împrejurarea dată, era să închid u şa, să mă întind în patul care purta încă mireasma trupului ei şi să adorm, plângând cu lacrimi amare. 0 altă voce din mine s-a răzvrătit împotriva primeia: ucigaşii trebuie să se comporte ca ucigaşii, să-şi păstreze cumpătul, să nu se lase cuprinşi de nelinişte. Canan mă aştepta, cu siguranţă, în casa părinţilor ei din Nişantaşı. înainte de a ieşi din cam eră l-am văzut - da, în cele din urmă -, pe marginea ferestrei, pe nemernicul acela de ţânţar şi l-am strivit cu palm a, dintr-o lovitură. Eram convins că sângele care ţâşnise din pântecul lui şi care-mi năclăise linia dra­ gostei, din palm ă, era dulcele sânge al lui Canan. înainte de a o şterge din casa aflată în inima Marii ContraUneltiri şi de a m ă alătura dragei mele Canan, la Istanbul, m-am gândit că era bine - pentru viitorul meu, pentru viitorul nostru - să-l văd pe Doctorul Narin. Doctorul Narin stătea la o m asă, ceva mai încolo de dud, cu o carte în mână şi, pe de o parte, m ânca cu poftă nişte struguri, iar pe de alta, îşi odihnea ochii obosiţi privind spre înălţimile pe care le colin­ daserăm îm preună. Am tăifăsu it cu el, cu acea tihnă a oamenilor lipsiţi de griji care au tot timpul înaintea lor, despre cruzimea vieţii, despre faptul că soarta omului este guvernată, de fapt, de natură, despre pacea şi tăcerea pe care i-o inspiră sufletului omenesc realitatea comprimată numită timp, despre faptul că, dacă nu eşti anim at de o mare voinţă şi de o hotărâre A

r » n <7

nestrămutată, nu eşti în stare să percepi nici măcar gustul boabelor dense de strugure, despre altitudinea conştiinţei şi a dorinţei necesare pentru a atinge esenţa adevăratei vieţi, în care nu există nici urmă de simulacru, ca şi despre marea ordine, despre coincidenţa asimetrică a cărei manifestare rizibilă era un biet arici, ce trecea foşnind pe lângă noi. Probabil că uciderea unui om te maturizează, căci am izbutit să împletesc admiraţia cu care continuam să-l ascult, uluit, cu un fel de înţelegere şi de îngăduinţă care s-a ivit brusc din genunile sufletului meu, ca o boală ascunsă. De aceea, când mi-a propus să-l însoţesc, în cursul după-amiezii, la mormântul fiului său, am reuşit să-i dau replica cu fer­ mitate, fără să-l ofensez: acea ultimă săptămână, care fusese foarte plină, mă sleise cu totul - trebuia să mă întorc cât mai repede cu putinţă acasă, la soţia mea, să mă odihnesc şi să-mi adun gândurile, pentru a putea lua o decizie cu privire la marea responsabilitate pe care mi-o propusese. Când Doctorul Narin m-a întrebat dacă avusesem sau nu prilejul de a-i testa darul, i-am spus că testasem Waltherul, că eram foarte satisfăcut de el şi, amintindu-mi de ceasul Serkisof pe care îl purtam în buzunar de două zile, l-am scos la iveală. Am pus ceasul lângă castronul cu struguri aurii, spunându-i că era expresia respectului şi a admiraţiei pe care le nutrea faţă de el un concesionar cu inima frântă şi cu dinţii fărâmaţi. — Toţi aceşti nefericiţi, aceşti sărmani, aceste făpturi slabe, cu inimile frânte, a zis Doctorul Narin, aruncând o privire fugară spre ceas. Cu câtă patimă se ataşează de o persoană ca mine, în măsura în care aceasta le oferă spe­ ranţa unei lumi echitabile, în care să poată trăi aşa cum s-au deprins, alături de lucrurile îndrăgite, cu care s-au obişnuit! Cât de nemiloase sunt, pe de altă parte, forţele externe, care doresc să ne zădărnicească vieţile şi amin­ tirile ! Când te vei întoarce la Istanbul, gândeşte-te, înainte de a lua o decizie, la ceea ce ar putea face aceşti oameni pentru vieţile lor frânte! M-am gândit o clipă că, odată ajuns la Istanbul, aveam să o regăsesc imediat pe Canan, urmând să o înduplec să revenim în casa aceea şi să trăim ani de zile în inima Marii 238

Contra-Uneltiri, ei atingându-şi, astfel, ţelul, iar noi ajungând în pat... — înainte de a reveni la simpatica dumitale soţie, a zis Doctorul N arin, folosindu-se de o limbă care imita mai de­ grabă stilu l traducerilor din romanele franţuzeşti decât viaţa, ce-ar fi să te debarasezi de sacoul acesta mov, care te face să semeni m ai degrabă cu un ucigaş decât cu un erou ? M-am întors im ediat la Istanbul cu autobuzul. Nu i-am povestit mamei, care mi-a deschis uşa la ora chemării la rugăciunea de dim ineaţă, nici despre faptul că gonisem pe urmele Tărâm ului de Aur, nici despre nora sa ca un înger. — Să nu-ţi m ai părăseşti niciodată mama şi să pleci aşa, aiurea! a zis ea, aprinzând soba cu gaze şi umplând cada cu apă caldă. Am luat micul dejun, mama şi fiul, în tăcere deplină, ca pe vremuri. Am înţeles că, asemenea foarte multor mame ai căror băieţi se molipsiseră de politică şi de curentele reli­ gioase, m am a credea că mă lăsasem sedus de vreo mişcare bezmetică, de felul celor care alcătuiau obscurităţile ţării noastre, şi tăcea pentru că, dacă mi-ar fi pus întrebări iar eu i-aş fi răspuns la ele, ar fi cuprins-o groaza de cele auzite. Când m âna ei ageră, uşoară şi plină de însufleţire s-a oprit o clipă lân gă borcanul cu dulceaţă de coarne, am văzut petele maronii presărate pe dosul ei şi m-am gândit că reve­ nisem la viaţa de dinainte. Era, oare, posibil ca totul să continue ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? După micul dejun, m-am aşezat la masa mea şi m-am uitat lung la carte, care rămăsese deschisă acolo unde o lăsasem. D ar ceea ce făceam nu putea fi numit lectură, ci un soi de rememorare, un soi de suferinţă... Tocmai ieşeam din casă, în căutarea lui Canan, când mama mi-a tăiat calea: — Ju r ă că te întorci acasă deseară! Am ju rat. Am jurat vreme de două luni, de fiecare dată când ieşeam pe uşă dimineaţa, dar Canan nu se afla nicăieri. M-am dus în N işantaşı, am colindat străzile, am aşteptat în faţa uşii casei ei, am sunat la sonerii, am trecut poduri, am urcat pe vapoare, am intrat prin cinematografe, am dat telefoane, dar n-am obţinut nici o informaţie. M-am am ăgit

cu ideea că avea să se arate pe culoarele de la Taşkişla în octombrie, când începeau cursurile, dar n-a venit. Colindam culoarele toată ziua. Uneori mă repezeam afară din sala de curs şi o luam la goană, spunându-mi că prin faţa geamu­ rilor dinspre hol trecuse o umbră care aducea cu ea, alteori intram în vreuna dintre sălile goale cu vedere spre parc şi spre staţiile de maxi-taxi şi-i priveam gânditor pe trecători. într-una din zilele în care se dăduse drumul la sobe şi la calorifere, am sunat la uşa părinţilor colegei mele de clasă dispărute, apelând la un scenariu pe care socoteam că-1 pregătisem cu inteligenţă, am însăilat tot felul de minciuni, pregătite minuţios, şi m-am făcut de baftă. Nu mi-au fur­ nizat nici un fel de informaţii cu privire la locul unde s-ar fi putut afla Canan, după cum nu mi-au oferit nici o pistă cu privire la locul de unde aş fi putut afla veşti despre ea. Totuşi, în răstimpul acestei a doua vizite, care s-a petrecut într-o după-amiază de duminică, pe fondul plin de vioiciune al culorilor şi sunetelor televizorului, la care se transmitea un meci liniştit de fotbal, mi-am dat seama, după faptul că nu încercau să mă iscodească în privinţa motivelor inte­ resului meu şi după faptul că nu încercau să obţină, la rândul lor, informaţii de la mine, că ştiau foarte multe lu­ cruri. Nici eforturile de a stoarce asemenea informaţii de la una dintre rudele ei, pe care izbutisem să o dibuiesc în cartea de telefon, n-au dat roade. Concluzia care se putea trage din toate convorbirile telefonice pe care le avusesem cu unchi ostili, cu mătuşi curioase, cu servitori prudenţi şi cu nepoţi zeflemitori era că ea studia arhitectura la Taşkiţla. în ceea ce-i priveşte pe colegii ei de an de la arhitectură, aceştia se lăsaseră purtaţi, la fel ca şi Canan, de legendele pe care ei înşişi le născociseră cu privire la Mehmet, despre care ştiau că fusese împuşcat cu luni în urmă în staţia de maxi-taxi. I-am ascultat atât pe cei care afirmau că Mehmet fusese împuşcat în urma unei reglări de conturi între negus­ torii de heroină de la hotelul unde lucra, cât şi pe cei care spuneau că fusese victima furibunzilor fundamentalişti isla­ mici. Unii ziceau că fata fusese trimisă să studieze undeva în Europa, aşa cum se întâmplă cu tinerele din familiile bune care se îndrăgosteau de câte un tânăr periculos, dar 240

mica anchetă detectivistică pe care am desfăşurat-o la secre­ tariat mi-a dem onstrat că nu era aşa. Cel m ai bun lucru pe care l-aş putea face ar fi să nu mai vorbesc deloc de am ănuntele geniale ale cercetărilor secrete pe care le-am întreprins luni şi ani de-a rândul, de socotelile pline de răceală, demne de un ucigaş, asociate cu ele, de nuanţele lor, care exprimau reveriile unui om deznădăjduit. Canan dispăruse, nu puteam obţine nici un fel de informaţii despre ea şi nu-i puteam da deloc de urmă. Am urmat cursu­ rile corespunzătoare semestrului pe care îl pierdusem şi apoi am terminat sem estrul următor. Nu i-am căutat pe Doctorul Narin şi pe oamenii lui, după cum nu m-au căutat nici ei pe mine. Nu ştiam dacă-şi continuau crimele sau nu. Odată cu absenţa lui Canan, dispăruseră şi ei din fantasmele, din coşmarurile mele. A venit vara, în toamnă a început un nou an universitar, l-am terminat şi pe acela. Ca şi pe cel care a urmat. Apoi am plecat direct în armată. Când îmi m ai răm ăseseră doar două luni până la isprăvirea stagiului militar, am primit de veste că mama a murit. M-am învoit, m-am dus la Istanbul, la înmormântare, şi am îngropat-o. După o noapte petrecută în tovărăşia prietenilor mei, m-am întors acasă şi m-am speriat când am băgat de seamă pustietatea şi tăcerea care domneau prin camere. în timp ce m ă uitam la tigăile şi la ibricele atârnate pe peretele din bucătărie, am auzit cum gemea, greu de tristeţe, cum suspina melancolic frigiderul, iscând acel sunet familiar pe care îl ştiam foarte bine. Rămăsesem cu desăvârşire singur pe lume. M-am întins în patul mamei şi am plâns puţin, am deschis televizorul, m-am aşezat în faţa lui, aşa cum facea mama, şi m-am uitat la el vreme îndelungată, cu resemnare şi cu un soi de bucurie de a exista. înainte de a mă culca, am scos cartea din locul în care o dosisem, am pus-o pe masă şi am început să citesc, în speranţa de a mă simţi la fel de înrâurit de ea ca în ziua în care o citisem pentru prima oară. Este adevărat că nu mi se mai părea că-mi ţâşneşte o lumină în faţă sau că trupul mi se desprinde de scaun şi se înde­ părtează de m asă, dar am încercat un fel de pace sufletească. Aşa am început să recitesc cartea, iar şi iar. Dar nu mai credeam că, la fiecare lectură, viaţa îmi era spulberată de A

un vânt năprasnic, care nu era limpede dincotro se stârnise, încercam să percep geometria ascunsă, punctele esenţiale ale unei socoteli, ale unei poveşti demult încheiate, precum şi sunetele interioare pe care nu izbutisem să le percep pe vremea când le trăiam. înţelegeţi, nu-i aşa, că mă preschim­ basem într-un bătrân înainte chiar de a-mi termina armata. La fel m-am dăruit şi altor cărţi: nu citeam pentru a-mi stârni dorinţa de a avea parte de un alt suflet, care urma să se înstăpânească asupra mea către seară, şi de entuziasmul de a putea participa, fericit, la sărbătoarea tainică ce se celebra pe faţa cu desăvârşire nevăzută a lumii, sau, nu ştiu, pentru a putea goni spre o nouă viaţă, în care aş fi putut să o întâlnesc, undeva, pe Canan, ci pentru a putea veni în întâmpinarea a ceea ce trăiam şi a absenţei lui Canan, pe care o resimţeam profund, cu înţelepciune, cu gravitate, cu eleganţă. Nu-mi mai răm ăsese nici măcar speranţa unei lustre cu şapte braţe, pe care mi-ar fi putut-o dărui îngerul Dorinţei, ca premiu de consolare, şi pe care aş fi putut-o atârna, alături de Canan, în casa noastră. Când ridicam, în miez de noapte, capul de pe vreuna dintre cărţile pe care le citeam, cu sentimentul unui soi de echilibru şi de satisfacţie interioară, percepeam liniştea profundă a cartie­ rului şi, deodată, în faţa ochilor mei prindea viaţă Canan, dormind alături de mine în răstimpul uneia dintre călă­ toriile noastre cu autobuzul, despre care credeam, atunci, că n-aveau să se mai sfârşească niciodată. într-una din acele călătorii care prindeau din nou viaţă în faţa ochilor mei, îmbrăcând mii de nuanţe ori de câte ori îmi aminteam de ele, aşa cum se întâmplă când visezi despre Rai, băgasem de seamă că fruntea şi tâmplele lui Canan erau năpădite de transpiraţie, că din cauza caloriferului din autobuz, care se încinsese pe neaşteptate, i se lipiseră firele de păr, şi, în vreme ce-i ştergeam cu grijă picăturile de sudoare de pe frunte, folosindu-mă de batista cu modele de faianţă pe care o cumpărasem de la Kütahya, observasem pe chipul iubitei mele din lumea viselor - nu fără ajutorul luminilor liliachii ale unei staţii de benzină, răsfrânte o clipă asupra noastră - o expresie de intensă fericire şi de fâstâceală. Mai târziu, când ne aflam într-un restaurant, Canan, 242

îmbrăcată cu hainele ei din stam bă imprimată cu numele băncii Süm er şi udă leoarcă de transpiraţie, se înveselise bând ceai şi îmi spusese zâmbind că tatăl ei o sărutase pe frunte, în vis, dar că, după o vreme, înţelesese că bărbatul acela nu era tatăl ei, ci poştaşul ţării, plămădit din lumină. După ce zâm bea - cel mai adesea, după ce zâmbea -, Canan îşi strângea părul în dosul urechilor, cu o mişcare uşoară din mână, şi dispărea în noaptea întunecată, făcând, de fiecare dată, să piară o parte din mintea, din inima, din sufletul meu. Parcă văd că unii dintre cititori, care au înţeles că, după asemenea nopţi, m ă străduiesc să mă descurc cu ceea ce mai rămâne din sufletul, din mintea, din inima mea, încruntă din sprâncene şi se întristează. Cititor răbdător, cititor înţele­ gător, cititor sensibil, plângi pentru starea în care mă aflu, iar dacă nu poţi plânge, ia aminte - nu uita că omul pentru care verşi lacrimi este, de fapt, un ucigaş. Nu, dacă se spune că până şi pentru ucigaşii de rând se pot găsi motive de afecţiune, de înţelegere, de dragoste, ca în expunerile de motive pentru reducerea pedepselor din Codul penal, mi-aş dori ca acestea să fie strecurate în cartea de faţă, în care sunt profund implicat. Mai târziu, ştiam că, deşi mă căsătorisem, tot ceea ce urma să fac până la sfârşitul vieţii - despre care socoteam că nu se afla prea departe - avea să aibă, mai mult sau mai puţin, legătură cu Canan. înainte de a mă căsători şi, apoi, pe parcursul mai multor ani, după ce soţia mea se instalase fără probleme în „apartamentul“ moştenit de la tata şi eli­ berat de m am a, plecam în lungi călătorii cu autobuzul, spe­ rând să o reîntâlnesc pe Canan. în cursul acestor călătorii ajunsesem să constat, pe măsura trecerii timpului, că autobu­ zele deveneau, treptat, din ce în ce mai mari, că în ele plutea miros de antiseptic, că uşile se deschideau şi se închideau fără zgomot, prin simpla apăsare a unui buton, pentru că fuseseră dotate cu sisteme automate şi hidraulice, că şoferii se descotorosiseră de sacourile lor decolorate şi de căm ăşile transpirate pentru a se înveşmânta în straie de piloţi, cu epoleţi, că bravii lor însoţitori se bărbiereau acum zilnic şi deveniseră mai eleganţi, că popasurile erau mai bine luminate, O A O

mai vesele, dar că se transformaseră în locuri aidoma unul cu altul, că şoselele asfaltate fuseseră lărgite, dar mi-era cu neputinţă să dau nu numai de Canan, în carne şi oase, ci şi de vreo urmă a ei. Am renunţat la ea, la urmele ei, dar ce nu faceam ca să dau de vreun lucru desprins din minunatele nopţi petrecute împreună prin autobuze, de câte o tanti cu care stătuserăm cândva la taifas, într-o autogară, cu paharele de ceai în mâini, ba chiar de câte o fâşie de lumină despre care eram sigur că i se răsfrânsese pe faţă cândva, pentru a se reflecta apoi de pe chipul ei pe al meu, căci graţie acelei lumini o simţeam, o clipă, alături! Mi se părea însă că tot ceea ce se afla în jurul meu căuta să scape, cu repeziciune şi nerăbdare, de amintiri - de amintirile noastre -, întocmai ca drumurile acelea noi, ale căror amintiri din copilărie se întunecaseră prin asfaltare şi care erau flancate de semne de circulaţie, de lumini care clipeau şi de panouri publicitare neîndurătoare. La o vreme după revenirea dintr-o călătorie de acest fel, care îmi înnegurase sufletul, am aflat că Canan se căsătorise şi plecase din ţară. Pe când revenea acasă într-o seară de la Direcţia Amenajărilor Publice a primăriei, unde lucra, şi pe când stătea ţintuit locului, din pricina aglomeraţiei, pe puntea vaporului de Kadıköy, cu servieta în mâna şi cu Çokomelul1 pentru fetiţă în servietă, cu nori de amărăciune în suflet şi cu o privire opacă de oboseală, eroul dumneavoastră căsătorit, cu copil, bun tată de familie şi ucigaş - s-a întâlnit pe negândite cu o colegă de an de la universitate, foarte guralivă. „în ceea ce o priveşte pe Canan, a spus guraliva, după ce-i înşirase, rând pe rând, partidele pe care le făcu­ seră colegele lor de an, s-a măritat cu un medic din Samsun şi s-a stabilit în Germania.“ Ca să nu-mi dea veşti şi mai proaste, mi-am ferit ochii de femeie, iar când mi i-am îndrep­ tat spre fereastră am observat că afară se lăsase un soi de negură, care cobora arareori peste Istanbul şi peste Cornul de Aur la vremea serii, iar ucigaşul şi-a s p u s: „Oare asta e negură sau e tăcerea din sufletul meu nefericit?“ N-a fost nevoie să fac investigaţii prea amănunţite ca să aflu că soţul lui Canan era doctorul acela arătos, cu umeri 1. Baton de ciocolată umplut cu cremă sau spumă de fructe. 244

largi, de la Spitalu l Asigurărilor Sociale, care, după ce citise cartea, o încorporase în sistemul său digestiv printr-o metodă cât se poate de sigură, cu totul diferită de cea întrebuinţată de alţii, şi care putea vieţui astfel în pace şi fericire. Chiar dacă m-am dedat un timp băuturii, pentru ca memoria mea neiertătoare să nu-mi mai aducă aminte, la răstimpuri, de supărătoarele detalii ale discuţiei privitoare la sensul vieţii şi al cărţii pe care o purtasem cu ani în urmă, ca de ia bărbat la bărbat, cu doctorul, în cabinetul său de la spital, consecinţele acestei purtări n-au fost nici ele dintre cele mai strălucite. Acasă, când se retrăgea toată lumea, după frecuşurile vieţii de zi cu zi, şi când mai rămâneau în urmă doar maşina de pompieri, cu două roţi rupte, şi ursul albastru al fetei mele, care stătea în două labe şi se uita la televizorul închis cu capul în jos, m ă aşezam, plin de distincţie, lângă urs, ţinând în m ână paharul de rachiu pe care mi-1 pregătisem tacticos în bucătărie, deschideam televizorul, reduceam sonorul şi, oprindu-mă asupra unei serii de imagini care nu erau prea violente sau prea vulgare, mă uitam la ele cu mintea tulbure, trudindu-mă să disting nuanţele păienjenişului din mintea mea. Nu te înduioşa de tine însuţi! Să nu crezi că persona­ litatea şi existenţa ta sunt, de fapt, nişte unicate. Nu te plânge de faptul că dragostea ta n-a fost înţeleasă. Ştiţi, am citit cândva o carte, m-am îndrăgostit de o fată şi am trăit ceva profund. Nu m-au înţeles, au dispărut, oare ei ce fac? Canan este în Germania, Bahnhofstrasse, oare cum este doctorul-soţ, nu te gândi la asta! Doctorul acela fraier şi arătos sublinia întotdeauna cărţile când le citea, nu te gândi la a sta ! S eara vine acasă, îl întâmpină Canan, au o casă frumoasă, o m aşină nouă, doi copii, nu te gândi la asta, soţ fraier! Com isia de analiză de la primărie mă trimite în Germania, ne întâlnim într-o seară la consulat, bună, eşti fericită, te-am iubit foarte mult. Acum? Şi acum te iubesc foarte mult, te iubesc, las totul baltă, pot rămâne în Germania, te iubesc foarte mult, din cauza ta am ajuns asasin, nu spune nu, ce frumoasă eşti, nu te gândi la a sta ! Nimeni nu te-ar putea iubi ca mine. îţi aminteşti, o dată, când autobuzului 24*

nostru i-a explodat cauciucul, ne-am întâlnit, în toiul nopţii, cu un alai de nuntă aburit de băutură, nu te gândi la asta... Uneori, beam fără întrerupere şi adormeam, iar când mă trezeam, după ore bune, mă minunam să văd că ursuleţul acela albastru care, atunci când mă aşezasem eu pe canapea, stătea cu capul în jos, şedea acum aşa cum se cuvenea în faţa televizorului: în ce moment de supărare aşezasem oare ursul drept, în fotoliu ? Alteori, în vreme ce mă uitam îngân­ durat la vreun videoclip cu o melodie străină, iar apoi la altul, îmi aminteam că ascultasem unul dintre cântecele acelea alături de Canan, în vreme ce stăteam pe scaunele unui autobuz, iar trupurile ni se rezemau uşor unul de altul şi-i simţeam pe umăr căldura umerilor fragili: uite, uite cum plâng eu aici, în vreme ce la televizorul plin de culoare se aude muzica pe care o ascultam noi împreună, cândva. Altădată, nu ştiu cum se face că am auzit-o pe copilă tuşind în camera ei, înainte s-o fi auzit m aică-sa; m-am dus şi am luat-o în braţe pe fetiţă, care se trezise, am adus-o în camera de zi şi, în vreme ce se uita la culorile de pe ecran, stăteam şi admiram cutele uimitor de mititele, dar pline de amă­ nunte ale mâinilor, ale degetelor şi ale unghiilor ei, care erau copia în mic, fără greş, a mâinilor unui adult. Tocmai mă cufundasem în gânduri privitoare la cartea numită viaţă, când... — Omul a făcut poc, a zis fata mea. Ne-am uitat curioşi la chipul fără speranţă al neferici­ tului care căzuse la pământ, plin de sânge, după o bătaie soră cu moartea, şi a cărui viaţă făcuse poc. Atenţie, să nu care cumva să creadă sensibilii mei cititori, care îmi urmăresc aventurile, că viaţa mea făcuse şi ea „poc“ de mult şi că mă delăsasem, deoarece mă abandonam bău­ turii, în miez de noapte. La fel ca majoritatea bărbaţilor din acest capăt de lume, eram şi eu înfrânt înainte de a fi împlinit treizeci şi cinci de ani, dar, cu toate acestea, izbu­ team să mă adun şi să-mi pun ordine în gânduri citind. Am citit mult - nu doar cartea care mi-a schimbat întreaga viaţă, ci şi alte cărţi. Dar n-am încercat, citind, să confer un sens profund vieţii mele frânte, să aflu o consolare, ba chiar să caut latura frumoasă şi respectabilă a melancoliei. Ce 246

altceva poţi sim ţi faţă de Cehov - rusul acela înzestrat, tuberculos şi modest afară de dragoste şi admiraţie? îmi pare rău în să de cititorii care îşi estetizează vieţile frânte şi copleşite de tristeţe, cu un soi de sentimentalism numit „cehovian“, care deduc, cu nespusă trufie, din sărăcia propriei vieţi, un sentiment de frumuseţe şi înălţare, în aceeaşi măsură în care sunt dezgustat de scriitorii iscusiţi, care-şi fac o carieră din satisfacerea nevoii de alinare a unor asemenea cititori. Din cauza aceasta am citit doar pe jumătate, fără a le isprăvi, nenum ărate romane şi povestiri contemporane. Ah, omul acela trist care încearcă să scape de singurătate vorbind cu calul lu i! Vai, beizadeaua aceea trecută, care-şi dăruieşte dragostea florilor din ghivece, pe care le udă stă­ ruitor! Vai, bărbatul acela sensibil care aşteaptă, printre lucruri de odinioară, ceva sau pe cineva care nu va veni niciodată - ce ştiu eu, o scrisoare, pe fosta lui iubită sau, poate, pe fiica lui lipsită de înţelegere! Iar scriitorii care-i împrumută de la Cehov pe toţi aceşti eroi ce nu ostenesc să-şi lase la vedere rănile şi suferinţele, care-i vulgarizează şi care ni-i înfăţişează prin alte ţinuturi nu doresc, de fapt, altceva decât să spună, la unison: uitaţi-vă, uitaţi-vă la noi, la suferinţele şi rănile noastre! Cât suntem de sensibili, de rafinaţi, de a p a r te ! Suferinţele ne-au făcut să devenim cu mult mai rafinaţi şi mai sensibili decât dumneavoastră. Nu-i aşa că şi dum neavoastră doriţi să fiţi ca noi, să preschimbaţi mizeria în triumf, ba chiar într-o formă de superioritate? Dacă este aşa, n-aveţi decât să ne credeţi - ajunge să credeţi că suferinţele noastre sunt mai dulci decât plăcerile unei vieţi de rând. Tocmai din această pricină trebuie să crezi, cititorule, dar nu în mine, care nu sunt deloc mai sensibil decât tine, nu în forţa poveştii pe care ţi-am istorisit-o ori în suferinţele mele, ci în cruzimea lum ii! în orice caz, jucăria modernă numită rom an - cea mai mare descoperire a civilizaţiei occi­ dentale - nu ne aparţine. Vocea pe care o aude cititorul în cuprinsul paginilor de faţă rămâne necizelată nu pentru că vorbesc dintr-o perspectivă poluată de reziduuri de cărţi şi banalizată de gânduri măreţe, ci tocmai pentru că n-am 247

reuşit încă să-mi dau seama cum aş putea să mă mişc prin măruntaiele acestei jucării străine. Vreau să spun că, citind necontenit, fără răgaz, pentru a o uita pe Canan, pentru a înţelege ceea ce mi se întâmpla, pentru a-mi putea imagina culorile noii vieţi, pe care nu izbutisem să o ating, pentru a-mi petrece timpul în chip plăcut şi, oarecum, inteligent - deşi nu se poate socoti că procedez întotdeauna inteligent -, am zămislit, în cele din urmă, un soi de carte, fără a mă lăsa totuşi amăgit de vreo formă de afectare intelectuală. Mai important este însă faptul că nu i-am privit de sus nici pe cei care au făcut-o. îmi plăcea să citesc cărţi în aceeaşi măsură în care îmi plăcea să frecventez cinematografele şi să frunzăresc ziarele. Nu făceam aceste lucruri pentru că aşteptam vreun folos, vreun rezul­ tat de la ele ori, ştiu eu, pentru a mă socoti deasupra celor­ lalţi, pentru a mă considera mai învăţat, mai profund. Ba chiar pot spune că foamea de cărţi mă deprinsese cu o anume modestie. îmi plăcea să citesc, dar, pe de altă parte, nu-mi plăcea să vorbesc cu nimeni despre cărţile pe care le citeam, aşa cum am aflat mai târziu că se întâmpla şi cu unchiul Rıfkı. Dacă trezeau în mine imboldul de a vorbi, cărţile împlineau acest lucru mai degrabă sporovăind în mintea mea, între ele. Uneori, simţeam că volumele pe care le citeam pe vremea aceea şi care-şi urmau unul altuia prindeau să şuşotească între ele, simţeam că, în felul acesta, cutia mea craniană se preschimba într-o fosă de orchestră din ale cărei unghere răzbătea sunetul câte unui instrument muzical şi îmi dădeam seama că înduram viaţa tocmai mulţumită mu­ zicii care îmi răsuna în minte. Uitaţi, de pildă, într-o seară, acasă, meditând, în tăcerea ademenitoare şi dureroasă care se aştem ea după ce soţia şi fiica mea se duceau la culcare, la Canan, la cartea care mă făcuse să o întâlnesc, adică la viaţă, la înger, la accident, la timp, la culorile caleidoscopice ale televizorului, mi-a trecut prin minte că aş fi putut întocmi un florilegiu din ceea ce-mi şoptea muzica aceea cu privire la dragoste. Pentru că, în tinereţe, întreaga mea viaţă se smintise din pricina dra­ gostei - observă, cititorule, că sunt suficient de lucid ca să 248

nu spun că din pricina cărţii —, îmi rămăsese imprimat în minte, pe vecie, tot ceea ce se spusese pe această temă prin ziare, prin cărţi, prin reviste, pe la radio, pe la televizor, prin reclame, prin rubrici de gazetă, prin magazine ilustrate şi prin romane. Ce este d rago stea? Dragostea înseam nă abandon. Dragostea este pricina dra­ gostei. D ragostea înseam nă înţelegere. Dragostea este o muzică. D ragostea şi nobleţea inimii sunt totuna. Dragostea este poezia melancoliei. Dragostea este privirea aruncată în oglindă de un suflet zdrobit. Dragostea este trecătoare. Dragostea înseam nă să nu spui niciodată „îmi pare răuM . Dragostea este clarificare. Dragostea înseamnă să dăruieşti. Dragostea înseam nă să împărţi o lamă de gumă de mestecat cu cineva. D ragostea nu este deloc limpede. Dragostea este vorbă goală. D ragostea înseamnă să te contopeşti cu Dumnezeu. D ragostea este suferinţă. Dragostea înseamnă să dai ochii cu îngerul. Dragostea înseamnă lacrimi. Dra­ gostea înseam nă să aştepţi să sune telefonul. Dragostea este o întreagă lume. Dragostea înseamnă să stai mână-n mână cu cineva la cinematograf. Dragostea este o beţie. Dragostea este o fiară. D ragostea este orbire. Dragostea înseamnă să asculţi de glasul inimii. Dragostea este o tăcere sacră. Dra­ gostea este evocată în cântece. Dragostea este benefică pentru piele. Mi-am însuşit aceste perle fără să cred în ele pe de-a-ntregul dar, totodată, fără să cad pe de-a-ntregul pradă zeflemelii, care mi-ar fi lăsat sufletul descoperit - ca şi cum m-aş fi uitat la nişte imagini de la televizor, adică: ştiind că eram amăgit atunci când eram amăgit şi dorind să fiu amăgit, atunci când nu eram. Pornind de la experienţa mea limitată, dar foarte intensă, adaug la cele de mai sus propriile mele reflecţii pe această temă. D ragostea este aspiraţia de a strânge pe cineva la piept cu putere, de a te afla acolo unde se află persoana respectivă. Este dorinţa de a te desprinde de întreaga lume în vreme ce o îmbrăţişezi. Este aspiraţia de a afla un refugiu sigur pentru sufletul omenesc.

Aţi văzut, n-am izbutit să spun nimic nou. în ciuda aces­ tui fapt însă, tot am spus ceva! Nu-mi pasă dacă este nou sau vechi. împotriva a ceea ce cred unii netoţi plini de fumuri, două-trei cuvinte sunt preferabile tăcerii. La ce bun, pentru numele lui Dumnezeu, să tăcem, să nu deschidem gura ca să scoatem o vorbă, când viaţa trece cu nespusă cruzime, fărâmându-ne sufletul şi trupul, ca un tren care se pune, încet-încet, în m işcare! Am cunoscut odată un om era oarecum de vârsta mea -, care dădea de înţeles că o asemenea tăcere este preferabilă luptei, cu toată violenţa, cu toată răutatea pe care o abate aceasta asupra noastră, făcându-ne ţăndări. Dădea de înţeles, spun, pentru că nici măcar asta nu spunea: stătea de dimineaţa până seara la masă, aştemând într-un caiet, supus şi tăcut, cuvintele altuia. Uneori mă gândeam că n-a murit, că încă mai scrie, şi mă temeam ca nu cumva tăcerea lui să crească în mine, îm­ brăcând forma groazei dătătoare de fiori. îmi descărcasem gloanţele în chipul şi în pieptul lui, dar izbutisem oare să-l ucid cu adevărat? Trăsesem doar trei gloanţe, şi pe acestea în întunericul unui cinematograf, la lumina aparatului de proiecţie, care îmi bătea în ochi, fără a putea distinge prea bine ce anume se afla în jur. Când socoteam că nu murise, mi-1 închipuiam copiind cartea, în camera lui. Şi ce nesuferit îmi părea acest gân d ! în vreme ce eu căutam să-mi croiesc o lume inteligibilă, care să-mi ofere alinare, cu o soţie plină de bună-credinţă, cu minunata mea fiică, cu televizorul, ziarele şi cărţile mele, cu colegii de serviciu şi de birou de la primărie, cu bârfele, cafelele şi ţigările mele, în vreme ce mă protejam înconjurându-mă de lucruri tangibile, el se putea lăsa pe de-a-ntregul, nestrămutat, în voia tăcerii. Meditând, în miez de noapte, la tăcerea în care credea el, consacrându-i-se cu umilinţă, şi reînviind, în faţa ochilor, felul în care rescria cartea, în mintea mea se împlinea cea mai mare minune şi simţeam că acolo, la masa la care stătea, tăcerea începea să-i vorbească, în vreme ce el săvârşea, răbdător, mereu şi mereu acelaşi lucru. Tainele lucrurilor la care eu nu izbu­ tisem să ajung, dar pe care speranţele şi dragostea mea le 250

întrezăriseră sălăşluiau tocmai în acea tăcere şi în acel întuneric şi mă gândeam că, pe măsură ce bărbatul pe care îl iubise Canan aştem ea literele pe hârtie, prindea grai adevărata şoaptă a nopţii profunde, ia care cei ca mine nu vor răzbate niciodată.

251

15 într-o noapte m-am lăsat ademenit atât de tare de dorinţa de a auzi acea şoaptă, încât am închis televizorul, mi-am luat în linişte cartea de ia căpătâiul patului, fără s-o trezesc pe soţia mea, care se culca devreme, şi, aşezându-mă la masa la care mâneam în fiecare seară, în timp ce ne uitam la televizor, am început să o citesc cu plăcere reînnoită. Aşa mi-am amintit cum citisem cartea prima oară, cu ani în urmă, în camera în care dormea acum fata mea. M-a încercat un dor atât de năprasnic de a simţi iar aceeaşi lumină ţâşnindu-mi în faţă, încât fantasma lumii celei noi a tresăltat o clipă în mine. Am perceput o mişcare, o nerăbdare, o nelinişte, care urmau să mă poarte în inima cărţii, să-mi dezvăluie taina şoaptei... M-am pomenit apoi rătăcind pe străzile cartierului, aşa cum făcusem în noaptea în care citisem cartea pentru prima oară. In seara aceea de toamnă străzile întunecoase erau umede, iar pe trotuare nu se zăreau decât câţiva trecători răzleţi, care se întorceau acasă. Când am ajuns în piaţa gării din Erenköy, am văzut că toate - vitrinele familiare ale băcanilor, camioanele hârbuite, muşamaua veche aşter­ nută de vânzătorul de legume şi fructe peste lăzile cu porto­ cale şi mere de pe trotuar, lumina albastră care răzbătea din vitrina măcelarului, soba mare şi veche din farmacie se aflau la locul lor. In cafeneaua la care mă duceam în anii studenţiei pentru a mă vedea cu prietenii din cartier erau vreo doi-trei tineri care se uitau la televizor. Păşind pe străzi, zăream, printre draperiile întredeschise ale came­ relor de zi din apartamentele familiilor care nu se culcaseră încă, luminile când albastre, când verzi, apoi roşietice ale aceluiaşi program de televiziune; acestea se răsfrângeau pe 252

platani, pe stâlpii de electricitate umezi de ploaie, pe balus­ tradele de fier ale balcoanelor. Am înaintat urmând luminile televizoarelor, care se strecu­ rau printre draperiile pe jumătate trase, m-am oprit în faţa casei în care locuia familia unchiului Rıfkı şi m-am uitat vreme îndelungată la ferestrele de la etajul al doilea. Am încercat, o clipă, un sentiment de libertate şi potriveală, de parcă aş fi coborât la voia întâmplării, cu Canan, dintr-unul dintre autobuzele acelea în care urcam tot la voia întâm­ plării. Vedeam, printre draperii, camera luminată de televizor, dar n-o vedeam pe văduva unchiului Rıfkı, despre care îmi puteam im agina că şedea în fotoliu. în funcţie de imaginea de pe ecranul televizorului, încăperea era inundată uneori de o lumină rozalie, ţipătoare, iar alteori de paloarea morţii. M-am lăsa t purtat de gândul că taina cărţii şi a vieţii mele se afla acolo, în încăperea aceea. împins de o hotărâre subită, m-am căţărat pe zidul care despărţea grădina blocului de trotuar. Am văzut capul lui tanti Ratibe şi televizorul 1a care se uita. în vreme ce se uita ia televizor, aşezată cu trupul înclinat la patruzeci şi cinci de grade, în fotoliul gol al răposatului ei soţ, stătea cu capul înfundat între umeri, aşa cum facea şi mama, doar că în loc să tricoteze, ca mama, pufăia din ţigară. în lungul răstimp în care am privit-o, mi-am amintit de cele două persoane dinaintea m ea care se urcaseră pe zid şi supravegheaseră interiorul casei. Am ap ăsa t pe unul dintre butoanele aflate la uşa de la intrarea în bloc: Rıfkı Hat. Femeia a strigat de la fereastra celui de-al doilea etaj, care s-a deschis apoi imediat: — Cine e ? — Eu sunt, tanti Ratibe, am zis, făcând câţiva paşi înapoi, către lum ina răspândită de lampa de pe stradă, ca să mă vadă bine. Eu, Osman, băiatul domnului Akif de la căile ferate. — Aaa, O sm an ! a zis ea, şi s-a dus înăuntru. A apăsat pe un buton, ia r u şa dinspre stradă s-a deschis. M-a întâm pinat în uşa apartamentului, zâmbind. M-a sărutat pe obraji. — Ia dă şi capul, a zis. A

Când m-am înclinat, m-a sărutat şi pe cap, adulmecându-mi părul cu un aer teatral, aşa cum făcea şi în copilărie. Gestul ei mi-a amintit, mai întâi, de tristeţea pe care o împărtăşiseră de-a lungul întregii vieţi, ea şi unchiul Rıfkı de faptul că nu avuseseră copii - şi, mai apoi, de faptul că de la moartea mamei, petrecută cu şapte ani în urmă, nimeni nu mă mai tratase ca pe un copil. M-am simţit, dintr-odată, atât de uşurat, încât, intrând, am început să îngaim ceva fără să mă întrebe ea. — Tanti Ratibe, tocmai treceam pe stradă şi am văzut lumina de la fereastra dumitale, aşa că mi-am spus să-ţi dau bineţe, în ciuda orei înaintate. — Vai, ce bine ai făcut! a zis ea. Ia stai aici, în faţa televizorului. Cum n-am somn noaptea, mă uit la bazaconiile astea. Uite, femeia aia care stă lângă maşinărie e o ade­ vărată viperă. în centrul evenimentelor se află tânărul, poli­ ţistul ăla. Ăştia or să arunce în aer tot oraşul... Să te tratez cu nişte ceai? Dar nu s-a dus imediat să facă ceaiul. Ne-am uitat o vreme împreună la televizor. — Ia te uită la asta, la neobrăzata asta..., a zis la un moment dat, arătând spre o americancă frumoasă, îmbră­ cată în roşu. Femeia şi-a scos o parte din minunatele veşminte pe care le purta, s-a sărutat mai întâi vreme îndelungată cu un bărbat, pentru ca apoi să facă dragoste cu el, învăluită în fumul care se înălţa din ţigările noastre - a lui tanti Ratibe şi a mea. Apoi* s-a făcut şi ea nevăzută, la fel ca nenumă­ ratele maşini, poduri, pistoale, nopţi, poliţişti, la fel ca cele­ lalte femei frumoase care se perindaseră pe ecran. Nu-mi aminteam deloc să fi văzut filmul acela împreună cu Canan, dar simţeam că amintirea filmelor la care mă uitasem alături de ea tresălta în mine cu repeziciune şi îmi pricinuia suferinţă. Când tanti Ratibe s-a dus la bucătărie, să pregătească ceaiul, am înţeles că, pentru a mă elibera de asemenea suferinţe, pentru a desluşi taina vieţii, a cărţii care mă preschimbase într-un om înfrânt şi pentru a mă putea relaxa, într-o oarecare măsură, eram nevoit să aflu câte ceva chiar 9

254

în casa în care m ă aflam. Oare canarul care picotea într-un colţ să fi fost aceeaşi pasăre nerăbdătoare care ţopăia de colo până colo, stârnindu-mi râsul în copilărie, sau o alta, cumpărată şi închisă în colivie la moartea primeia şi a celor care îi urm aseră acesteia? Fotografiile cu vagoane şi loco­ motive, înrăm ate cu grijă şi atârnate pe pereţi, se aflau şi ele, fiecare, la locul lor, dar, pentru că le văzusem mereu în copilărie la lum ina minunată a zilei, în vreme ce ascultam glumele unchiului Rıfkı şi mă străduiam să răspund la ghicitorile pe care mi le spunea, m-a mâhnit să constat că maşinăriile acelea ostenite, cele mai multe dintre ele ieşite din uz, fuseseră lăsate în raza televizorului, pradă uitării, şi fuseseră năpădite de praf. într-una dintre jumătăţile bufe­ tului cu vitrină se aflau serviciile de lichior si o sticlă cu lichior de zmeură. Alături de ele, încadrat de medalii de merit de la căile ferate şi de o brichetă în formă de loco­ motivă, se afla un cleşte de controlor, pe care unchiul Rıfkı îl scotea din vitrină şi mi-1 dădea să mă joc ori de câte ori mă duceam cu tata în vizită pe la el. în cealaltă parte a bufetului cu vitrină, în care se găseau vagoane în miniatură, o scrumieră de sticlă ce imita cristalul si mersuri ale trenurilor vechi de douăzeci şi cinci de ani, care se reflectau în oglinda din spatele lor, am văzut douăzeci şi cinci-treizeci de cărţi, a şa încât inima mea a prins să bată cu putere. Trebuie să fi fost vorba de cărţile pe care le citea unchiul Rıfkı în anii în care scria Viaţa cea nouă. întregul trup mi-a fost străbătut de un val de emoţie, de parcă, după atâtea călătorii, după atâţia ani, dădusem de o urmă palpabilă a lui Canan. în vreme ce ne beam ceaiul şi ne uitam la televizor, tanti Ratibe m-a întrebat mai întâi ce-mi făcea copilul, apoi ce fel de femeie era soţia mea. Am îngăimat ceva, cuprins de un simţământ de vinovăţie pentru că nu o chemasem la nuntă, şi tocmai îi spuneam că soţia mea se trăgea, de fapt, dintr-o familie care locuia la noi pe stradă când mi-am amintit că o zărisem pentru prima oară pe persoana care avea să-mi devină m ai târziu soţie în primele ore de lectură a cărţii. Care era coincidenţa cea mai grăitoare şi cea mai uimitoare ? Faptul că o văzusem pentru prima oară pe fata aceea tristă

cu care urma să mă însor peste ani - pe copila acelei familii care se stabilise în apartamentul gol de vizavi de noi şi care cinase, în aceeaşi seară, în faţa televizorului deschis, la lumina unui bec puternic, fără abajur - chiar în ziua în care citeam cartea pentru prima oară, sau faptul că îmi amin­ team şi că îmi dădeam seama de acea întâmplare la mulţi ani după ce mă căsătorisem, în vreme ce stăteam în fotoliul unchiului Rıfkı, cu intenţia de a afla şi a desluşi geometria ascunsă a vieţii mele ? Mi-am amintit că mă gândisem, atunci, că fata era blondă, iar ecranul televizorului era verde. în vreme ce trăiam un soi de extaz, pradă unei plăcute confuzii mentale care privea memoria, potriveala şi viaţa, am vorbit cu tanti Ratibe despre bârfele din mahala, despre prăvălia măcelarului, deschisă de curând, despre frizerul meu, despre vechile cinematografe, despre un prieten care extinsese prăvălia de pantofi a tatălui său şi deschisese un atelier, pentru ca apoi să se îmbogăţească şi să plece din cartier. în vreme ce taifasul nostru dezlânat, întrerupt de momente de tăcere, sugera „cât de dezlânată ne este viaţa“, televizorul, pe al cărui ecran se învălmăşeau zgomote de armă, iubiri pătimaşe, ţipete şi urlete, avioane care se prăbu­ şeau, cisterne cu benzină care explodau, ne sugera că „totuşi, ea trebuie să fie făcută fărâme“, dar noi nu ne întristam din această pricină. La o oră destul de înaintată, când gemetele, delirurile şi strigătele de agonie de pe ecran au fost înlocuite de un film didactic referitor la viaţa crabilor roşu-negri din insula Christmas, aflată în Oceanul Indian, eu, detectivul care merge până în pânzele albe, m-am apropiat pieziş de subiect, aşa cum făcea şi sensibilul crab de pe ecran: — Ce frumos era totul pe vrem uri! am avut curajul să spun. — Când eşti tânăr, viaţa e frumoasă, a zis tanti Ratibe. N-a fost însă în stare să-mi dezvăluie vreun detaliu fericit cu privire la anii de tinereţe petrecuţi alături de soţul ei poate pentru că o întrebasem despre povestirile pentru copii, despre spiritul meseriei de lucrător la căile ferate, despre scrierile unchiului Rıfkı, despre benzile lui desenate. 256

— Unchi-tău Rıfkı ne-a otrăvit amândurora tinereţea cu patima aia a lui pentru cărţile desenate. De fapt, în primii ani fusese de acord ca soţul ei să scrie în Revista C ăilor Ferate şi să se ocupe de publicaţie. Pentru că, în felul acesta, unchiul Rıfkı mai scăpa puţin de lungile călătorii care cădeau în sarcina inspectorilor de la căile ferate, iar tanti Ratibe nu mai era nevoită să stea acasă singură şi să-l aştepte, zile întregi. La vremea aceea, unchiul Rıfkı luase h otărârea de a introduce benzi desenate pe ulti­ mele pagini ale revistei, astfel încât aceasta să fie citită şi de copiii feroviarilor, cu încredere în cauza căilor ferate, care ar fi urm at să salveze ţara. — Unora dintre copii le-a plăcut foarte mult, nu-i aşa ? a zis tanti Ratibe, zâmbind pentru prima oară, iar eu i-am povestit că citisem şi eu, cu nespusă plăcere, acele aventuri, ba chiar că ştiam pe de rost seria cu Pertev şi Peter. — Dar trebuia să lase lucrurile acolo unde se aflau, să nu le ia atât de tare în serios, mi-a tăiat ea vorba. După tanti Ratibe, greşeala soţului ei fusese că, în urma succesului înregistrat de benzile desenate, se luase după propunerea unui patron lacom de la Editura Babiali şi deci­ sese să le transform e într-o revistă aparte. — Nu m ai ştia de zi şi de noapte, se întorcea din inspecţii, de la Direcţie mort de oboseală, se aşeza direct la masă şi lucra până dimineaţa. Revistele fuseseră citite o vreme, dar curând după pri­ mele apariţii se ivise moda benzilor desenate cu subiect istoric, a tuturor acelor personaje de genul Kaan, Karaoğlan, Hakan, cu alte cuvinte, a luptătorilor turci care se război­ seră cu bizantinii, aşa încât îşi pierduseră popularitatea. — Atunci, având în vedere că Pertev şi Peter se bucura­ seră, pentru scurt timp, de faimă, ne-am ales şi noi cu ceva bani, dar bineînţeles că adevăraţii bani i-a câştigat tâlharul de editor, a zis tanti Ratibe. Tâlharul de editor îi ceruse unchiului Rıfkı să lase deo­ parte poveştile cu copii turci care se jucau de-a cowboy-ii şi de-a căile ferate prin America şi să-i deseneze lucruri de genul Karaoğlan, Kaan, Adil Kılıç, care aveau trecere. JM-am să înjgheb nici măcar o bandă desenată în care să nu îşi facă

apariţia, cel puţin o dată, un tren“, zisese unchiul Rıfkı. Astfel luase sfârşit relaţia sa cu editorul neloial. O vreme îşi desenase benzile acasă, în legea lui, căutase alţi editori, iar mai apoi se supărase, dată fiind indiferenţa cu care era întâmpinat. — Unde sunt acum aventurile acelea nepublicate? am spus eu, plimbându-mi privirile prin cameră. Nu mi-a răspuns. A urmărit un timp călătoria anevoioasă a chinuitei femele de crap negru care străbătea o insulă de la un capăt la altul pentru a putea depune, într-un moment prielnic, când creşteau apele mării, ouăle însămânţate pe care le purta în pântece. — Le-am aruncat pe toate, a zis ea. Dulapuri pline de desene, de reviste, de aventuri cu cowboy, de cărţi despre americani şi despre cowboy, de broşuri de film din care copia veşminte, mă rog, de toţi acei Pertev şi Peter, şi mai ştiu eu ce... Nu de mine îi era drag, ci de ele. — Unchiului Rıfkı îi plăceau foarte mult copiii. — îi plăceau, îi plăceau, a zis ea. Era un om bun, iubea pe toată lumea. Mai există acum asemenea oameni? A vărsat câteva lacrimi, având, poate, un simţământ de vinovăţie pentru că rostise două-trei vorbe amare pe seama răposatului ei soţ. în vreme ce ne uitam la câţiva pui de crab norocoşi, care izbutiseră să ajungă pe uscat fără să cadă pradă valurilor puternice şi pescăruşilor, şi-a şters, cât ai clipi din ochi, lacrimile şi nasul, cu o batistă pe care mă întrebam de unde o scosese. — Mai e ceva, a zis tocmai atunci grijuliul detectiv. Unchiul Rıfkı a scris o carte pentru adulţi, intitulată Viaţa cea nouă, care s-a publicat, probabil, cu alt titlu. — De unde ai auzit de ea? m-a repezit tanti Ratibe. Nu există aşa ceva. Mi-a aruncat o asemenea căutătură, şi-a aprins ţigara cu o asemenea furie, pufăind din ea cu putere, şi s-a închis într-o tăcere atât de mânioasă, încât detectivului care mergea până în pânzele albe nu i-a mai rămas decât să-şi înghită vorbele. Un timp a domnit liniştea. Cu toate acestea, n-am putut să mă ridic şi să plec; am aşteptat, cu dorinţa de a se petrece ceva, cu speranţa de a mi se dezvălui simetria nevăzută a vieţii. 258

Filmul didactic de la televizor s-a terminat şi tocmai căutam o consolare, cugetând că e mai rău să fii crab decât om, când tanti Ratibe s-a ridicat, cu gesturi severe şi hotărâte, m-a prins de braţ şi m-a tras spre bufet. — Uită-te, a zis ea. A aprins un lam padar cu abajurul înclinat, iar lumina acestuia a căzut asupra unei fotografii înrămate atârnate pe perete. De pe scările din faţa gării Haydarpaşa, treizeci şi cinci-patruzeci de bărbaţi îmbrăcaţi cu sacouri, cravate, pan­ taloni identici şi, majoritatea, cu mustăţi identice priveau spre cam era de fotografiat şi zâmbeau. — Inspectorii de la calea ferată, a zis tanti Ratibe. Ei au crezut că ţara aceasta va progresa mulţumită căilor ferate. Mi l-a arătat cu degetul pe unul dintre ei. — Rıfkı. E ra a şa cum îl cunoscusem eu în copilărie, aşa cum mi-1 imaginam de ani de zile. Destul de înalt faţă de medie. Subţire. Oarecum chipeş, oarecum trist, fericit să se afle alături de ceilalţi, să fie asemenea lor. Zâmbea uşor. — Uite, eu nu am pe nimeni, a zis tanti Ratibe. N-am putut veni la nunta ta, aşa că, cel puţin, ia asta î Mi-a îndesat în mână o zahamiţă de argint, pe care a scos-o dintr-un compartiment al dulapului. — Te-am văzut de curând în gară cu soţia şi cu fata ta. Ce femeie frum oasă! Ştii s-o preţuieşti ? Mă uitam la zaham iţa din mâna mea, tulburat de sen­ timente de vinovăţie şi inadecvare - să nu spun mai mult, căci s-ar putea ca cititorul să nu mă creadă. Să zicem că îmi aminteam, fără să ştiu de ce anume. Pe suprafaţa lucioasă a zaharniţei de argint se reflecta întreaga încăpere, cu mine şi cu tanti Ratibe - micşoraţi, rotunjiţi, aplatizaţi. Şi cât de miraculos este, nu-i aşa, să vezi o clipă lumea prin lentila altei logici, nu prin acele orificii de cheie care sunt ochii n oştri! Copiii deştepţi îşi dau seama de asta, în vreme ce adulţii deştepţi zâmbesc. O jumătate a minţii mele se afla în altă parte, cititorule, în vreme ce jumătatea cealaltă se fixase asupra altui lucru. Nu vi se întâmplă şi vouă la fel ? Tocmai eraţi pe cale să vă amintiţi ceva, dar aţi lăsat-o pe altă dată, fără să vă daţi seama de ce... 25.9

— Tanti Ratibe, am zis, uitând până şi să-i mulţumesc. Am făcut un semn spre cărţile aflate în celălalt com­ partiment al dulapului. — Pot să iau cărţile astea? — Ce să faci cu ele? — Le citesc, am zis eu. N-am zis: „Pentru că, fiind un ucigaş, n-am somn noaptea“. — Nopţile, citesc, am zis. Televizorul îmi oboseşte ochii, nu mă pot uita la el. — Ei, bine, ia-le, a zis ea îndoită. Dar după ce le citeşti şi le termini, adu-mi-le înapoi. Să nu rămână goală partea asta a bufetului. Răposatul tot citea din ele. După ce am urmărit aşadar, alături de tanti Ratibe, un film care ni-i înfăţişa pe răii din Los Angeles, oraşul înge­ rilor, pe îmbogăţiţii din cocaină, pe nefericitele vedete în devenire - care nouă ne păreau mai degrabă nişte prosti­ tuate -, pe poliţiştii zeloşi şi pe oamenii aceia frumoşi şi arătoşi care una, două se apucau să facă dragoste, însufleţiţi de o fericire teribil de copilărească, paradisiacă, inocentă, pentru ca mai apoi să-şi strige unii altora cuvinte urâte, groaznic de ruşinoase, m-am întors acasă, la o oră foarte târzie din noapte, cu o ditamai sacoşa de plastic plină cu cărţi, peste care trona zahamiţa de argint - zaham iţa în care se reflectau lumea, cărţile, lămpile de pe stradă, plopii despuiaţi de frunze, cerul întunecat, noaptea tristă, asfaltul umed, precum şi mâna în care purtam sacoşa, braţul, picioa­ rele mele, care se ridicau şi coborau ritmic. Am aşezat cu grijă cărţile în salon, pe masa care, pe vremea când trăia mama, era aşezată în camera din spate, la care îmi făcusem lecţiile ani de zile, când eram la şcoală şi la facultate, şi la care citisem pentru prima oara Viaţa cea nouă. Capacul zahamiţei de argint nu se deschidea, era înţepenit; am aşezat-o şi pe ea alături de cărţi şi, aprinzându-mi o ţigară, m-am uitat la ele cu plăcere. Erau treizeci şi trei de volume. Printre ele se găseau cărţi practice ca, de pildă, Principiile sufismului1, Psihologia copilului, Istoria lumii pe scurt, Mari filozofi şi mari chinuiţi, Tălmăcirea viselor, cu ilustraţii şi lămuriri, traduceri din Dante, Ibn-i 1. Mistica islamică. 260

Arabi, Rilke, din seria de autori clasici publicată de Ministerul Educaţiei Naţionale, care se distribuia uneori gratuit prin ministere şi direcţii generale, antologii de genul Cele mai frumoase poezii de dragoste şi Povestiri despre patrie, traduceri din Ju les Verne, din seria Sherlock Holmes şi din Mark Twain, cu coperte viu colorate, dar şi cărţi precum Kon-Tiki, Şi geniile au fost copii, Ultima g a ră , Păsări de casă, împăr­ tăşeşte-mi o tain ă, O mie şi una de ghicitori etc. Am început să le citesc chiar în noaptea aceea. Şi, în­ cepând din acea noapte, am băgat de seamă că unele scene, unele expresii, unele găselniţe din Viaţa cea nouă erau fie inspirate de acele cărţi, fie preluate de-a dreptul din ele. Unchiul Rıfkı se folosise de ele pe când scria Viaţa cea nouă, cu aceeaşi uşurinţă şi abilitate cu care prelua, în cărţile pentru copii pe care le desena, materialul şi ilustraţiile din revistele Tom Mix, Pecos Bill şi Şeriful singuratic. Să vă dau câteva exemple: „îngerii nu au putut pătrunde taina care stăruie în creaţia înlocuitorului lui Dumnezeu pe pământ - omul.“ Ibn-i Arabi, Perlele înţelepciunii „Eram prieteni apropiaţi, tovarăşi de drum, ne spriji­ neam necondiţionat unul pe celălalt.“ Neşati Akkalem, Şi geniile au fost copii „Am fugit de lume, refugiindu-mă în lăcaşul singuratic al odăii mele şi am început să cuget la această făptură plină de curtenie. Şi gândindu-mă la ea, m-a cuprins un somn uşor, în care mi se înfăţişa o vedenie miraculoasă.“1 Dante, Viaţa nouă „Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă, punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră - / cel mult: coloană, turn... 1. Dante, „Vita Nuova / Viaţa nouă“, traducere de Oana Busuioceanu şi Romulus Vulpescu, în Dante, Opere minore, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 7. 261

dar să o spunem, înţelege-mă, / aşa să o spunem, cum nicio­ dată lucrurile însele / n-au năzuit să fie înlăuntrul lor.“1 Rilke, Elegiile din Duino „Dar în acest ţinut nu se afla nici o casă şi nu se zăreau decât ruine. Părea că acestea nu se iviseră din pricina timpului, ci a urgiilor.“ Jules Verne, Fam ilia fără nume „Mi-a căzut în mână o carte. Dacă o citeai, părea legată în piele; iar dacă n-o citeai, lua forma unei trâmbe de mătase, de culoare verde... în acest răstimp, m-am recules privind cifrele şi literele din carte şi am priceput, după trăsăturile scrierii, că cel care o aşternuse pe hârtie era fiul şeyA-ului Abdurrahman, cadiul din Alep. Iar când mi-am venit în fire, m-am pomenit scriind fragmentul pe care îl citiţi acum. Şi mi-am dat seama deodată că partea pe care o scrisese fiul şeyA-ului era aidoma cu fragmentul de carte pe care îl scriam eu tocmai atunci.“ Ibn-i Arabi, Revelaţiile de la Mecca „Iar când această prea-aleasă mântuire mă saluta, nu doar că Amor m-ar fi stânjenit întunecându-mi prea marea fericire, dar, din pricina dulceţii de nespus, el devenea atât de puternic, încât trupul meu - care se afla atunci întru totul sub stăpânirea lui, se prefăcea parcă într-un obiect neînsufleţit.“2 Dante, Viaţa nouă „Picioru-mi a păşit până la acel prag al vieţii dincolo de care nu se poate trece cu gând de întoarcere.“3 Dante, Viaţa nouă 1. Rainer Maria Rilke, „A noua elegie“, traducere de Dan Constantinescu, Elegiile din Duino, în Rainer Maria Rilke, Versuri, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1966, p. 249. 2. Dante, „Vita Nuova / Viaţa nouă“, p. 18. 3. Dante, „Vita Nuova / Viaţa nouă“, p. 25. 262

16 Aţi înţeles, cred, că am ajuns la partea de comentarii a cărţii noastre. Am recitit mereu, vreme de mai multe luni, cele treizeci şi trei de cărţi aflate pe masa mea. Am subliniat cuvintele şi frazele de pe paginile îngălbenite, mi-am luat notiţe prin caiete, pe bucăţi de hârtie, m-am dus pe la biblio­ teci unde oamenii de serviciu se uitau cu subînţeles la cititori, vrând parcă să spună „ce mai cauţi şi tu aici ? !“ Asemenea multor oameni înfrânţi care se avântaseră o vreme cu ardoare în tumultul acesta numit viaţă şi care nu izbutiseră să afle ceea ce sperau, descopeream în unele plăsmuiri, în unele expresii pe care le confruntam între ele şoaptele ascun se pe care le schimbau cărţile, deduceam taine, le ordonam, stabileam raporturi noi şi, mândru de complexitatea acestei reţele de corelaţii ţesute cu infinită răbdare, m ă străduiam să mă răzbun pe ceea ce ratasem în viaţă. Cei care văd cât de ticsite sunt rafturile bibliotecilor din oraşele musulmane cu manuscrise cuprinzând explicaţii şi comentarii pe marginea altor cărţi ar trebui să arunce o privire asu p ra mulţimilor de oameni înfrânţi care năpădesc străzile, nu să se minuneze, iar asta le va fi de ajuns. Ori de câte ori dădeam, în răstimpul acestei osteneli, peste o altă frază, peste o altă imagine, peste o altă idee strecurată în cărticica unchiului Rıfkı din alte cărţi, trăiam, iniţial, o deziluzie, aşa cum i se întâmplă unui tânăr visător care află că fata angelică din reveriile lui nu este nicidecum atât de inocentă pe cât şi-o închipuia el, pentru ca mai apoi să-mi doresc să cred, ca o adevărată victimă a dragostei, că ceea ce nu părea deloc nevinovat la prima vedere era, de fapt, sem nul unei taine miraculoase, ascunsă undeva în străfunduri, al unei înţelepciuni fără seamăn.

în vreme ce reciteam, alături de alte cărţi, Elegiile din Duinoy am ajuns la concluzia că puteam desluşi totul cu ajutorul îngerului. Poate nu atât pentru că îngerul din elegii îmi amintea de îngerul despre care vorbea unchiul Rıfkı în cartea lui, ci pentru că îmi era dor de nopţile petrecute cu Canan şi pentru că îmi aminteam de felul în care vorbea ea despre înger. în tăcerea care învăluia cartierul la multă vreme după miezul nopţii, după ce mărfarele acelea lungi, cu zdroncănitul lor nesfârşit, treceau către est, îmi doream să percep chemarea unei lumini, a unei zvâcniri, a unei vieţi de care-mi făcea plăcere să-mi aduc aminte, aşa încât în­ torceam spatele zahamiţei, în care mă zăream fumând la masa răvăşită, plină de hârtii şi de cărţi, precum şi tele­ vizorului deschis, mă duceam la fereastră şi priveam, printre draperii, în noaptea întunecată: lumina palidă împrăştiată de lămpile de pe stradă sau de blocurile de vizavi se oglindea, preţ de o clipă, în picăturile de apă de pe geam. Cine era îngerul, cine era cel pe care-1 aşteptam să-mi vorbească din inima tăcerii? La fel ca unchiul Rıfkı, nici eu nu cunoşteam vreo altă limbă în afară de limba turcă, dar n-am ţinut seama de faptul că eram înconjurat de traduceri proaste, făcute la voia întâmplării, într-o limbă marginală, pornind de la împrejurările unor trăiri efemere. M-am dus pe la universităţi, le-am adresat întrebări unor profesori şi traducători urâcioşi care, văzând în mine un amator, m-au trimis la plimbare, am aflat adrese, am scris în Germania şi, primind răspunsuri de la persoane manierate şi stilate, am încercat să mă conving singur că mă îndreptam spre miezul unei taine. Intr-o celebră scrisoare adresată traducătorului său po­ lonez, Rilke spunea că îngerul din Elegiile din Duino este mai aproape de îngerii islamului decât de îngerii creştini, iar unchiul Rıfkı aflase acest lucru din scurta introducere a traducătorului. Aflând, dintr-o scrisoare pe care Rilke i-o trimisese lui Lou Andreas-Salome din Spania, în anul în care începuse să scrie elegiile, că poetul citise Coranul „cu nemărginită uimire“, mi-am îndreptat atenţia, o vreme, spre îngerii pomeniţi în Coran, dar n-am dat acolo de nici una dintre istoriile pe care le auzisem de la bunica din partea -A

264

mamei, de la femeile din cartier ori de la prietenii mei atotştiutori. Numele lui Azrail1, ale cărui imagini le vedeam adeseori, în felurite locuri, de la caricaturile din ziare până la posterele privitoare la circulaţia rutieră, folosite la orele de cunoştinţe despre viaţă, nici măcar nu figura în Coran Azrail era numit doar „îngerul morţii“. în privinţa lui Mihail2 si a lui İsrafil3, care urmează să sune din trâmbiţă în Ziua Judecăţii de Apoi, n-am aflat, de fapt, mai mult decât ştiam deja. Un prieten prin corespondenţă din Germania, pe care îl întrebasem dacă o expresie aflată la începutul celei de-a treizeci şi cincea sure a Coranului, referitoare la îngeri „cu câte două, trei, patru aripi“, era sau nu specifică islamului, mi-a trim is un dosar burduşit cu imagini de îngeri creştini, pe care le fotocopiase din albume de artă şi, astfel, a închis subiectul. Dincolo de câteva deosebiri mărunte - faptul că în Coran se vorbeşte de îngeri ca despre o categorie aparte, faptul că demonii care păzesc Iadul sunt socotiţi, la rândul lor, îngeri, ori faptul că, potrivit Evangheliilor, îngerii, Dumnezeu şi creaţia sunt legaţi printr-o relaţie mai strânsă - între îngerii din creştinism şi cei din islam nu exista nici o diferenţă semnificativă care să îndreptăţească afirmaţiile lui Rilke. In ciuda acestei constatări, m-am gândit că, dacă nu Rilke, cel puţin unchiul Rıfkı trebuie să-şi fi amintit, pe când îşi desăvârşea scrierea, de „coborârea“ Cărţii „în care este scris totul“4 şi de cele câteva versete din sura Chircirea, în care se istoriseşte despre felul în care i s-a înfăţişat arhanghelul Gabriel lui Mahomed, la orizont, printre stele vremelnice care pier şi străluminează la ceasul dintre noaptea întunecată şi ziua care abia mijeşte. Aceasta se petrecea însă în zilele în care, cufundându-mă în lectură fără răgaz, 1. îngerul morţii, în mitologia islamică; lui îi revine sarcina de a separa sufletul de trup, la moarte. 2. în spaţiul islamic, arhanghelul Mihail este însărcinat cu aducerea fulgerelor şi a tunetelor pe pământ; tot el este cel care le asigură recompense persoanelor ce săvârşesc fapte bune. 3. Potrivit „tradiţiilor profetice“, İsrafil (Rafael) este îngerul desemnat să sune din goarnă în Ziua de Apoi, chemându-i pe credincioşi la dreapta judecată. 4. Coranul, cu alte cuvinte. 2fiK

luni de zile, şi comparând tot ceea ce citeam, constatasem că micul volum al unchiului Rıfkı izvora din toate cărţile, nu numai din cele treizeci şi trei de cărţi pe care le împru­ mutasem eu de la el. Pe măsură ce traducerile proaste, fotocopiile şi notiţele care se îngrămădeau pe m asa mea de lucru îmi vorbeau nu doar despre îngerul lui Rilke, ci şi despre pricinile frumuseţii îngerilor, despre frumuseţea desă­ vârşită, care exclude accidentul şi tot ceea ce este întâmplare, despre Ibn-i Arabi, despre însuşirile superioare ale înge­ rului, care îl depăşesc pe om, despre mărginirea, despre păcatele lui, despre faptul de a te afla deopotrivă aici şi dincolo, despre timp, despre moarte, despre viaţa de după moarte, îmi aduceam aminte că nu citisem despre asemenea lucruri doar în cărticica unchiului Rıfkı, ci şi în aventurile lui Pertev si Peter. Intr-o seară, spre primăvară, după ce cinasem, una dintre scrisorile lui Rilke, pe care o citeam pentru a nu ştiu câta oară, mi s-a adresat după cum urmează: „Până şi pentru bunicii noştri, o casă, o fântână, un turn familiar, propriile veşminte, propriile sacouri - totul era cu mult, mult mai personal decât s-ar putea socoti“. îmi amintesc că am privit o clipă în ju r şi am întors capul încetişor. Sute de siluete de îngeri, în alb şi negru, mă priveau şi se reflectau pe suprafaţa zaham iţei de argint, nu doar de pe masa mea, dintre cărţi, ci şi din ungherele în care îi cărase fata mea, care răvăşea totul, de pe marginea ferestrei, de pe caloriferul prăfuit, de pe m ăsuţa joasă, cu picior, de pe covor - fotocopii palide, în alb-negru, ale unor reproduceri de îngeri care apăreau în acuarelele originale realizate cu sute de ani în urmă, undeva în Europa. — Strânge îngerii, i-am spus mai târziu fetei mele, care avea trei ani. Ne ducem la gară, să ne uităm la trenuri. — Cumpărăm şi caramele? Am luat-o în braţe, ne-am dus în bucătăria care mirosea a detergent şi a friptură, la mama ei, şi i-am spus că ne duceam să ne uităm la trenuri. A ridicat capul de la vasele pe care le spăla şi ne-a zâmbit. Mi-a făcut plăcere să mă duc pe jos până la gară, în răcoarea blândă de primăvară, cu fata mea, pe care o ţineam a

A

266

’

strâns în braţe. Mă bucuram la gândul că, odată întors acasă, aveam să mă uit la televizor, la meciurile de fotbal din ziua aceea, iar apoi, seara, la Cinematograful de duminică alături de soţia mea. Cofetăria Viaţa, din piaţa gării, pusese punct iernii, coborând geamurile de la vitrină şi amenajând tejgheaua cu îngheţată şi comete. Am cerut să ni se cân­ tărească o sută de grame de caramele Mabel. Am scos o caramea din am balajul de hârtie şi am strecurat-o în gura fetiţei mele, care se şi deschisese, nerăbdătoare. Am ieşit pe peron. Exact la ora nouă şi şaisprezece minute, Expresul de Sud şi-a anunţat sosirea printr-un uruit greoi de motor, care răsuna de undeva de departe, parcă din sufletul pământului, şi prin lumina care se reflecta pe pereţii şi pe picioarele de oţel ale podului. A părut apoi că se linişteşte, pe măsură ce se apropia de gară, pentru a trece după aceea prin faţa noastră, a celor doi muritori strâns îmbrăţişaţi, cu puterea înspăim ântătoare, de nestăvilit a motoarelor sale, ridicând nori groşi de praf. Am văzut călători care şedeau tolăniţi în vagoanele viu luminate pe care le ţâra după el şi care treceau zdroncănind, însoţite de un vuiet ceva mai omenesc, călători sprijiniţi de ferestre, călători care-şi atârnau sacourile în cui, care vorbeau, care-şi aprindeau ţigările şi care nu ne vedeau pe noi —cu toţii au trecut cât ai clipi din ochi, lune­ când cu repeziciune prin faţa noastră. Ne-am uitat lung la luminile ţoşii din capătul ultimului vagon, învăluiţi în adierea uşoară pe care o lăsase în urmă trenul şi în tăcere. — Ştii unde se duce trenul ăsta? i-am spus instinctiv fetei mele. — Unde, trenul ă sta? — Mai întâi la İzmit1, după aceea la Bilecik2. — Şi după aceea? — După aceea, la Eskişehir3. Şi după aceea, la Ankara. 1. Cunoscut şi sub numele de Kocaeli; oraş în zona de nord-vest a Anatoliei. 2. Capitala provinciei cu acelaşi nume; oraşul şi împrejurimile sale se află amplasate în zona care a constituit cândva nucleul dinastiei, al statului şi, ulterior, al Imperiului Otoman. 3. Oraş în nord-vestul Turciei, capitala provinciei cu acelaşi nume. 267

— Şi după aceea? — După aceea, la Kayseri1, la Sivas, la Malatya2. — După aceea ? a zis fata mea cea blondă, continuând să repete fericită întrebarea în vreme ce se uita, cu sentimentul jocului şi al tainei, la luminile roşii ale ultimului vagon, care încă se mai zăreau nelămurit. Şi, în vreme ce ba îşi amintea, ba nu izbutea să-şi amin­ tească, rând pe rând, gările spre care se îndrepta trenul, după aceea şi după aceea, tatăl fetei şi-a revăzut în minte, mulţumită gărilor de al căror nume îşi amintea, propria copilărie. Să tot fi avut vreo unsprezece-doisprezece ani. într-o zi, către seară, m-am dus cu tata la unchiul Rıfkı. în timp ce tata şi unchiul Rıfkı jucau table, eu m-am uitat la canarul din colivie, ţinând în mână un fursec cu unt de la tanti Ratibe, am ciocănit în geamul barometrului, despre care nu apucasem încă să aflu cum se citea şi se tălmăcea, şi tocmai scosesem una dintre revistele acelea vechi aflate în rafturi, pentru a mă cufunda în lectura aventurilor trecute ale lui Pertev şi Peter, când m-a chemat la el unchiul Rıfkı, care a început să-mi pună aceleaşi întrebări pe care mi le punea ori de câte ori ne duceam pe acolo. — înşiră-mi staţiile dintre Yolçatı şi Kurtalan3! — Yolçatı, Uluova, Kürk, Sivrice, Gezin, Maden, am început eu, şi i le-am înşirat pe toate, fără greş. — Dar cele dintre Amasya şi Sivas? I le-am înşirat şi pe acestea fără să mă bâlbâi, pentru că învăţasem pe de rost mersul trenurilor, despre care unchiul Rıfkı spunea că orice copil turc deştept trebuie să-l ştie pe de rost. — De ce trece prin Afyon trenul care pleacă din Kütahya, pentru a ajunge la U şak? Aceasta era o întrebare al cărei răspuns nu-1 aflasem din mersul trenurilor, ci de ia unchiul Rıfkı : 1. Capitala provinciei cu acelaşi nume, situată, aproximativ, în centrul Turciei; fosta Caesarea. 2. Capitală de provincie, în sud-estul Turciei. 3. Localităţi situate, ca şi cele ce urmează, în sud-estul Turciei. 268

— Din cauză că, din păcate, statul a abandonat politica privitoare la căile ferate. — U ltim a întrebare, a spus atunci unchiul Rıfkı, cu ochii strălucind. Mergem de la Çetinkaya la Malatya. — Çetinkaya, Demiriz, Akgedik, Ulugüney, Hasan Çelebi, Hekimhan, Kesikköprü..., am început eu să înşir şi am tăcut, înainte de a termina. — După aceea? Am tăcut. Tata se uita la zarurile pe care le ţinea în mână şi la pulurile de pe cutia de table, căutând o soluţie la jocul care-1 pusese în dificultate. — Şi după Kesikköprü? Canarul din colivie a cârâit. — Hekimhan, Kesikköprü, am reluat eu plin de speranţă, dar nu mi-a venit în minte staţia următoare. — Şi după aceea? După aceea s-a aşternut o lungă tăcere. Credeam că o să mă podidească plânsul, când unchiul Rıfkı a z is: — Ratibe, ia dă-i tu o caramea. Poate că aşa îşi aminteşte. Tanti Ratibe mi-a adus caramele. Aşa cum spusese unchiul Rıfkı, nici n-am luat bine o caramea în gură, că mi-am şi amintit de staţia care urma după Kesikköprü. După douăzeci şi trei de ani, Osman al nostru cel zăpăcit iar nu-şi putea aminti numele acelei staţii, în vreme ce stătea cu mândreţea lui de fată în braţe şi se uita după luminile roşii de la capătul ultimului vagon. M-am străduit însă să mi-1 amintesc vreme îndelungată şi mi-am spus, în sinea mea, spre a stimula, a aţâţa şi a pune în mişcare asocierile care dormitau în mine: ce coincidenţă! 1. Trenul care a trecut acum prin faţa noastră va trece mâine prin staţia al cărei nume n-am izbutit să mi-1 amintesc. 2. Tanti Ratibe mi-a dat atunci caramelele în zahamiţa de argint pe care avea să mi-o dăruiască cu mulţi ani mai târziu. 3. Fata mea are acum în gură o caramea, iar eu am în mână o sută de gram e de caramele. Iubite cititorule, am fost atât de încântat de faptul că trecutul şi viitorul meu se întâlneau într-o seară de pri­ m ăvară, la o răscruce aflată departe, foarte departe de acci­ dente, ca şi de faptul că memoria mi se blocase şi picotea, 269

încât am rămas ţintuit locului, încercând să-mi amintesc numele acelei staţii. — Câinele, a zis după multă vreme fata mea, care stătea la mine în braţe. Un câine al străzii, groaznic de murdar şi mai mult decât jalnic, îmi adulmeca pantalonii şi se răcorea în adierea umilă a serii care plutea peste gară şi peste cartier. Ne-am întors curând acasă, dar nu m-am repezit îndată la zaham iţa de argint. După ce am culcat-o pe fetiţă, gâdilând-o şi dezmierdând-o, după ce m-am uitat cu soţia mea la săruturile şi la crimele de la Cinematograful de duminică seara, după ce şi soţia mea s-a culcat şi după ce mi-am pus o clipă în ordine cărţile, îngerii şi hârtiile de pe masă, am aşteptat, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, ca amintirile să mi se coaguleze şi să atingă densitatea potrivită. Apoi, dragostea şi bărbatul cu inima frântă, care era o victimă a cărţii, au spus „veniţi, asocieri ale minţii mele, veniţi!“, şi am luat în mână zaham iţa de argint. în atitu­ dinea mea stăruia ceva din postura unui actor înfumurat de la un teatru municipal banal, care ţine ostentativ în mână craniul unui amărât de ţăran nomad1 - o imitaţie a cra­ niului lui Yorick dar nu luaţi seama la lipsa de naturaleţe a gestului, ci la finalitatea lui. Şi ce supusă a devenit enigma aceea numită memorie, de vreme ce mi-am amintit im ediat! Aşa cum bănuiesc cititorii care cred în întâmplare şi în accident, la fel ca şi cititorii care nu cred că unchiul Rıfkı ar fi lăsat lucrurile pe seama întâmplării şi a accidentului, numele staţiei era Viranbağ. Mi-am amintit chiar ceva mai mult. în urmă cu douăzeci şi trei de ani, când rostisem, cu carameaua în gură şi cu ochii la zahamiţa de argint, „Viranbağ“, unchiul Rıfkı îmi spusese „bravo“. După aceea, când dăduse cu zarul şase-cinci şi când îi spulberase tatei dintr-un foc cele două puluri, mai sp u sese: — Akif, tare deştept mai e flăcăul ăsta al t ă u ! Ştii ce-am să fac eu într-o zi? 1. în turcă, Yörük. 270

Dar tata, care se uita la pulurile lui pierdute şi la uşa din faţa lui, nu îl asculta. — într-o bună zi am să scriu o carte, mi-a spus unchiul Rıfkı, şi am să-i dau eroului numele tău. — O carte ca Pertev şi Peter ? am întrebat eu, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. — Nu, o carte fără imagini. Dar am să spun în ea poves­ tea ta. Am tăcut, neîncrezător. Nu-mi puteam închipui ce fel de carte avea să fie aceea. — Rıfkı, i-a zis tanti Ratibe, nu-i mai duce de nas pe copii! Nu am reuşit să-mi dau seama dacă era vorba de o scenă adevărată, sau dacă nu cumva la mijloc se afla o fantezie ticluită chiar atunci de memoria mea cea largă la inimă şi plină de bună-credinţă, pentru a mă alina pe mine, bărbatul înfrânt. îm i venea să dau fuga la tanti Ratibe şi să o întreb pe ea. M-am îndreptat spre fereastră, cu zahamiţa de argint în mână, şi m-am tot gândit şi răzgândit, privind strada care se golea, dar nu ştiu dacă ceea ce făceam se putea chema gândire sau semidelir: 1. în aceeaşi clipă s-au aprins lămpile în trei case diferite. 2. Câinele acela jalnic aflat ceva mai devreme în gară a trecut prin faţa porţii. 3. Şi nu ştiu ce au făcut şi ce n-au făcut, în toată acea confuzie mentală, mâinile şi degetele mele pline de înfrigurare, dar au sfârşit prin a deschide, aaa, ia te u ită !, chiar fără să-l forţeze prea mult, capacul zaham iţei de argint. Am crezut o clipă că avea să-mi dezvăluie talismane, inele vrăjite şi struguri otrăviţi, aşa cum s-ar fi petrecut lucrurile în basme. Dar din ea s-au ivit şapte dintre caramelele copilăriei mele, marca Viaţa cea nouă, care nu mai puteau fi văzute nici măcar pe la băcanii de la periferie şi din târgurile de provincie. Pe fiecare dintre ele se afla câte un înger, m arca fabricii - cu totul, şapte îngeri, aşezaţi cu eleganţă pe o latură a literei V, care îşi întinseseră cu gingăşie picioarele în spaţiul gol dintre cuvintele „Viaţă“ şi „nouă“, care mă priveau cu recunoştinţă pe mine, cel care îi elibe­ rase din întunericul zahamiţei, îndurat vreme de douăzeci de ani, şi care îmi zâmbeau cu blândeţe. Am desfăcut cu mare greutate şi băgare de seamă cara­ melele învechite, care se întăriseră ca piatra, încercând să 271

nu vatăm îngerii desenaţi pe ele. în fiecare ambalaj de caramea se afla câte un catren, dar nu se poate spune că versurile acestea mi-au fost de prea mare folos în lămurirea tâlcului lumii şi al cărţii. Un exemplu: A

In spatele caselor, Este fabrica de ciment, Iubitule, îmi doresc de la tine O maşină de cusut. Colac peste pupăză, mai şi începusem să repet în sinea mea, cufundat cum eram în tăcerea nopţii, aceste vorbe fără noimă. Ca să nu-mi pierd minţile, m-am dus, însufleţit de o ultimă speranţă, în camera în care dormea fata mea, am deschis tăcut, în semiîntuneric, sertarul de jos al dulapului, am scos din el, pe dibuite, obiectul acela cu multiple între­ buinţări de pe vremea copilăriei mele, cu o muchie pe post de riglă, cu cealaltă, pe post de coupe-papier, cu o lupă în vârful rotunjit, şi i-am examinat în amănunţime, la lumina lămpii de birou, pe îngerii de pe ambalajele de caramele, de parcă aş fi fost un inspector de la garda financiară care cercetează nişte bani fa lşi: nu-mi aminteau nici de îngerul Dorinţei, nici de miniaturile persane în care se vedeau îngeri încremeniţi, cu patru aripi, nici de îngerii pe care socoteam, cu ani în urmă, că urma să-i zăresc pe ferestrele autobuzelor, nici de făpturile în alb şi negru din fotocopii. Memoria mi i-a readus zadarnic în minte, ca să se afle în treabă, pe copiii care vindeau asemenea caramele în trenuri, când eram mic. Tocmai trăgeam concluzia că figura aceea de înger fusese decupată şi şterpelită din vreo revistă străină, când mi-a venit în minte producătorul, care nu contenea să-mi facă semne dintr-un colţ : „Ingrediente: glucoză, zahăr, ulei vegetal, unt, lapte şi vanilie. Caramelele Viaţa cea nouă sunt un produs al Societăţii Anonime Turce îngerul Zahărul Guma de Mestecat Strada Valea cu Flori nr. 18, Eskişehir.“ 272

A doua zi eram în autobuz, în drum spre Eskişehir. Le spusesem şefilor mei de la primărie că mi se îmbolnăvise o rudă îndepărtată, de care nu avea cine să se ocupe, iar soţiei, că şefii de la primărie, care nu erau tocmai întregi la minte, mă trim iseseră prin oraşe îndepărtate şi pustii. Pricepeţi, nu-i a şa ? Dacă viaţa nu este o poveste fără tâlc, spusă de un nebun, dacă nu este o mâzgălitură de felul celor pe care le m eştereşte fetiţa mea de trei ani, o mâzgălitură aşternută pe hârtie la nim ereală de un copil căruia i-a picat în mână un creion, dacă nu este un lanţ de sminteli necruţătoare, lipsite de orice raţiune, probabil că, scriind Viaţa cea nouă, unchiul Rıfkı a înzestrat cartea cu o logică, dincolo de toate poznele aparent întâmplătoare. în cazul acesta, marele plăsmuitor care mi-1 scosese în cale pe înger, ba ici, ba colo, vreme de ani şi ani, trebuie să fi avut vreo socoteală, iar dacă un erou de rând, înfrânt, aşa ca mine, ar fi aflat din gura bătrânului neguţător care se hotărâse să strecoare tocmai im aginea unui înger în ambalajele caramelelor după care se dădea el în vânt în copilărie de ce făcuse acel gest, ar fi putut aduce vorba despre noima vieţii, găsind în asta o consolare, în loc să vorbească, la ceas de seară, în toamna a ceea ce-i mai răm ăsese de trăit din viaţă, copleşit de gânduri, despre cruzimea lucrurilor întâmplătoare. Pentru că a venit vorba de întâmplare : inima mea, a cărei zvâcnire a luat-o înaintea ochilor, a băgat de seamă că şoferul autobuzului Mercedes, ultimul tip, care mă ducea la Eskişehir, era tocmai şoferul care ne luase, cu paisprezece ani în urmă, pe mine şi pe Canan, dintr-un târg mititel de stepă, în care se găsea un minaret delicat, şi ne lăsase într-un oraş plin de noroi, transformat de torentele ploilor într-o adevărată mlaştină. în ceea ce priveşte ochii mei, aceştia căutau să se deprindă, întocmai ca şi trupul, cu cele mai modeme facilităţi instalate prin autobuze în ultimii ani cu instalaţiile de climatizare care bâzâiau, cu luminile care întovărăşeau fiecare scaun, cu însoţitorii şoferilor. îmbrăcaţi ca nişte valeţi de hotel, cu farfuriile care purtau simbolul înaripat al fiecărei companii de turism şi cu pungile viu colorate în care erau ambalate alimente cu gust sintetic, oferite alături de farfurii şi de şerveţele de hârtie. Scaunele 273

se transformau acum în paturi, în care te puteai întinde cât erai de lung. Pentru că fuseseră introduse curse „expres“, care se deplasau de la o autogară la alta fără să mai oprească pe la restaurantele acelea pline de muşte, de odinioară, în unele autobuze erau amenajate mici cabine de toaletă, care aminteau de scaunele electrice ale condamnaţilor la moarte şi în care nu ţi-ai fi dorit să te afli în cazul vreunui accident violent. Pe ecranele televizoarelor îşi facea apariţia, unadouă, reclama la mijloacele de transport ale companiei de turism care te purta spre inima de asfalt a stepei şi, în felul acesta, în vreme ce călătoreai moţăind şi uitându-te la tele­ vizor, puteai vedea pe ecran, de nenumărate ori, ce plăcut era să călătoreşti moţăind şi uitându-te la televizor. Cât despre stepa sălbatică, pustie, la care priveam odată pe fereastră alături de Canan, aceasta fusese împânzită de reclame ia mărci de ţigări şi de cauciucuri şi, astfel, uma­ nizată, iar geamurile autobuzelor - colorate, pentru a împie­ dica soarele să pătrundă înăuntru - erau vopsite, după voie, fie în nuanţe de un cafeniu argilos, fie în verdele Ka’bei, fie, uneori, într-un soi de albastru-petrol, care amintea de cimi­ tire. Cu toate acestea, pe măsură ce mă apropiam de tainele vieţii mele, care trecuse în zbor, şi de acele târguri înde­ părtate de care restul civilizaţiei nu-şi mai amintea, simţeam că încă trăiam, că încă respiram, îndârjit, că încă mă aflam pe urmele - s-o spun folosindu-mă de cuvântul de pe vre­ muri - anumitor năzuinţe. După cum cred că aţi presupus deja, peregrinarea mea nu s-a sfârşit la Eskişehir. Pe strada Valea cu Flori nr. 18, unde se aflau odată biroul şi atelierul Societăţii Anonime Turce îngerul Zahărul Guma de Mestecat, se găsea acum o clădire cu şase etaje, folosită ca internat de elevii de la şcolile religioase. Un funcţionar în vârstă de la Camera de Comerţ şi Industrie din Eskişehir, care m-a servit cu un ceai de tei şi cu suc Santi, mi-a spus, după ce a răsfoit ore întregi tot felul de registre şi dosare, că îngerul Zahărul Guma de Mestecat părăsise Eskişehirul cu douăzeci şi doi de ani în urmă, urmând să-şi continue activitatea comercială sub oblăduirea Camerei de Comerţ din Kütahya. »

274

La K ütahya a reieşit că societatea îşi încetase activitatea după ce funcţionase acolo vreme de şapte ani. Dacă nu m-aş fi gândit să mă duc la biroul de evidenţa populaţiei de la sediul local al guvernului, frumos decorat cu faianţă, şi în cartierul Menzilhane, nu aş fi aflat că domnul Süreyya, fondatorul Societăţii îngerul Zahărul Guma de Mestecat, se mutase, cu cincisprezece ani în urmă, la Malatya, oraşul natal al soţului unicei sale fiice. Iar la Malatya am aflat că, în urmă cu paisprezece ani, îngerul Zahărul Guma de Mestecat supravieţuise acolo cu succes mai mult timp şi mi-am amin­ tit că dădusem , împreună cu Canan, de ultimele caramele pe care le produsese prin tot felul de autogări. Când caramelele Viaţa cea nouă s-au răspândit pentru ultima oară la M alatya şi în împrejurimile acesteia, de parcă ar fi fost ultim a monedă bătută de un imperiu aflat în pragul prăbuşirii, în Buletinul informativ al Camerei de Comerţ a apărut un articol despre caramelele produse cândva în în­ treaga Turcie şi despre istoricul companiei, cu precizarea faptului că, altădată, caramelele Viaţa cea nouă erau folosite de băcănii şi de tutungerii pe post de mărunţiş, în revista M alatya Expres fuseseră publicate câteva anunţuri în care se iveau, ca din senin, îngeri, pentru ca apoi, pe când toată lumea din împrejurimi umbla cu caramele prin buzunare şi le folosea drept mărunţiş, ca pe vremuri, totul să ia sfârşit, odată cu produsele marilor companii internaţionale, care conţineau esenţe de fructe şi erau însoţite de o avalanşă de reclame, precum şi cu starurile americane cu buze senzuale, care degustau, pline de delectare, asemenea produse la tele­ vizor. Am aflat din ziarele locale că maşinile de produs ambalaje, cazanele şi numele firmei fuseseră vândute. Am încercat să aflu de la rudele ginerelui domnului Süreyya, producătorul caramelelor Viaţa cea nouă, încotro se îndrep­ tase acesta după plecarea din Malatya. Investigaţiile pe care le-am întreprins m-au purtat şi mai spre est, spre aşezări îndepărtate, spre târguri pierdute, ale căror nume nici măcar nu figurau în atlasele folosite în şcolile secundare. Domnul Süreyya şi familia lui dăduseră bir cu fugiţii şi îşi pierduseră urma departe, prin oraşe fantomatice, asemenea celor care fugeau odinioară din calea ciumei, refugiindu-se prin locuri 275

uitate de lume, de parcă ar fi vrut să fugă de produsele de consum viu colorate, cu nume străine, care îşi făcuseră apariţia din Occident, susţinute de reclame şi televiziuni, potopind toată ţara, ca o boală molipsitoare, ucigătoare. Am urcat în autobuze, am coborât din autobuze, am intrat în autogări, am trecut prin târguri, am colindat birouri de evidenţa populaţiei, sedii ale administraţiei locale, străzi dosnice şi pieţe de cartier cu cişmele, copaci, pisici şi cafe­ nele. Am crezut o vreme că în fiecare oraş în care descindeam, pe fiecare stradă ale cărei trotuare le străbăteam, în fiecare cafenea în care mă opream pentru a bea câte un ceai dădeam de indiciile unei uneltiri fără răgaz, care lega acele locuri de cruciaţi, de Bizanţ, de otomani. Le zâmbeam copiilor deş­ tepţi care, socotindu-mă turist, încercau să-mi vândă false monede bizantine, bătute de curând, făceam pe indiferentul în faţa frizerului care îmi turna pe ceafa colonie Noul Urartu, de culoarea urinei, şi nu mă mira deloc să constat că im­ pozanta poartă a unuia dintre târgurile de prezentare care se iveau pretutindeni, ca ciupercile după ploaie, era desprinsă din nişte ruine hittite. Nu era nevoie ca forţa imaginaţiei mele să se înmoaie, asemenea asfaltului pe care păşeam, în căldura amiezii, pentru a putea decide, dintr-o privire, că geamurile prăfuite ale panoului de statura unui om, confec­ ţionat din ochelari, care-1 prezenta pe expertul optician Zeki, purtau ceva din ţărâna pe care-o lăsaseră în urmă cavalerii cruciaţi. Alteori însă intuiam că toate uneltirile istorice conserva­ toare, care făcuseră ca pământurile pe care călcam să ră­ mână mereu aceleaşi, eşuaseră şi că pieţele, băcăniile de prin mahalale, străzile cu rufe atârnate la uscat care, cu paisprezece ani în urmă, ni se păruseră, mie şi lui Canan, de neclintit şi cu neputinţă de schimbat fuseseră spulberate de forţa vântului ce adia dinspre Occident. Toate acvariile cu peşti care învăluiau cândva în tihna tăcerii ungherele cele mai cochete ale restaurantelor din miezul oraşelor se făcuseră nevăzute, de parcă s-ar fi supus unei porunci tai­ nice. Cine hotărâse ca, în răstimpul celor paisprezece ani, nu doar străzile principale, ci şi prăfoasele străzi lăturalnice să fie înţesate şi sufocate de literele ţipătoare ale nenumăratelor 276

panouri de plexiglas? Cine dispusese să se taie copacii de prin pieţele oraşelor, cine poruncise ca balcoanele blocurilor de beton care înconjurau statuile lui Atatürk ca nişte ziduri de temniţă să aibă, toate, grilaje la fel, cine le spusese copiilor să abată ploi de pietre asupra autobuzelor în tre­ cere? Cine se gândise să înece camerele de hotel în miros toxic de antiseptic, cine distribuia în toată ţara calendare cu manechine anglo-saxone care stăteau călare pe cauciucuri de camion, etalându-şi picioarele lungi? Cine decisese că trebuia ca oamenii să se privească cu duşmănie, pentru a se putea sim ţi în siguranţă în spaţii noi precum ascensorul, biroul de schimb valutar ori sala de aşteptare ? îm bătrânisem de timpuriu; oboseam repede, mergeam puţin pe jos, parcă nici nu mai băgăm de seamă cum mi se ţâra, lent, şi cum mi se ştergea trupul în mijlocul incredibilelor mulţimi de oameni şi uitam, de îndată ce le vedeam, chipu­ rile celor care îmi trăgeau câte un ghiont în umăr şi cărora, la rândul meu, le trăgeam câte un ghiont în umăr pe trotua­ rele înguste, precum şi chipurile nenumăraţilor avocaţi, sto­ matologi sau consilieri financiari de pe panourile publicitare care mi se perindau pe deasupra capului. Nu puteam pricepe cum de se putuse întâmpla ca toate acele orăşele mititele şi toate acele străzi dosnice desprinse, parcă, din miniaturi, pe care ne plimbaserăm odată, eu şi Canan, stăpâniţi de un sentiment de joc şi vrajă, de parcă ne-am fi plimbat prin grădina din spate a unei case în care o mătuşă bună la inimă ne îngăduise să intrăm, să se preschimbe în decoruri de scenă înspăimântătoare, care gemeau de semne de aver­ tizare şi interjecţii. Am văzut că se deschiseseră baruri întunecoase şi berării în cele mai imposibile locuri, prin curţi de moschei sau prin locuri retrase, care dădeau spre cămine de bătrâni. Am văzut o rusoaică, un manechin rus cu ochi de gazelă, care colinda oraşele cu valiza doldora de haine, care punea la cale, de una singură, parade ale modei prin autobuze, prin cinemato­ grafele din târgurile de provincie, prin pieţe, pentru a-şi vinde apoi veşmintele unor femei înfăşurate în văluri ori cu capetele acoperite de broboade. Am constatat că imigranţii afghani care urcau înainte în autobuze ca să vândă exemplare 277

din Coran, de mărimea degetului meu mic, fuseseră înlocuiţi acum de familii de georgieni şi de ruşi care vindeau jocuri de şah din plastic, binocluri de mică, medalii militare şi caviar din Marea Caspică. L-am văzut pe tatăl fetei în blugi, care murise ţinându-1 de mână pe iubitul ei mort, după accidentul de maşină pe care-1 trăisem alături de Canan, într-o noapte ploioasă; acesta continua să-şi caute fiica. Am văzut trupe de artilerie care trăgeau cu tunul în sate kurde fantomatice, părăsite din pricina unui război niciodată decla­ rat, şi în negura care plutea deasupra munţilor stâncoşi din zare. Am văzut, într-o sală de jocuri video în care se adunau, spre a-şi pune la încercare măiestria, soarta şi mânia, copii care chiuleau de la şcoală, tineri şomeri şi genii locale, un înger roz conceput de un japonez şi desenat de un italian, care ne zâmbea cu nespusă dulceaţă de pe ecranul apara­ tului, de parcă ne-ar fi promis noroc, nouă, celor fără de noroc, care apăsam şi zgândăream butoanele din întunericul sălii pline de mucegai şi de praf, în timpul unei întreceri în care cineva ajunsese la douăzeci şi unu de puncte. Am văzut un bărbat învăluit în mirosul persistent şi copleşitor al săpu­ nului de ras OPA, care silabisea articolele de rubrică ale lui Celal Salik, foiletonistul mort, pe care pusese mâna de curând. Am văzut fotbalişti bosniaci şi albanezi, aduşi prin transfer mai deunăzi, care stăteau şi beau Coca-Cola, însoţiţi de frumoasele lor soţii blonde şi de copii, prin cafenelele din pieţele unor târguri care tocmai ajunseseră să cunoască bunăstarea şi în care vechile case de lemn fuseseră dărâ­ mate, pentru a fi înlocuite cu blocuri de beton. Am văzut, prin cârciumi mizere, prin târguri atât de ticsite că n-aveai loc să arunci un ac, pe geamuri de farmacii în ale căror vitrine erau expuse centuri hemiale şi în care se reflectau prăvăliile de vizavi, precum şi în coşmaruri ori în visele fericite, viu colorate, în care mă cufundam noaptea, prin camere de hotel ori pe scaunele autobuzelor, umbre pe care le bănuiam a fi Seiko sau Serkisof, ceea ce îmi stârnea spaima. Pentru că a venit vorba, trebuie să vă spun că am trecut şi prin îndepărtatul târg çatık - ultimul meu obiectiv înainte 278

de Sonpazar1 pe care Doctorul Narin dorea să-l aşeze în inima ţării. D ar şi acolo, nu ştiu din ce motive - o să deduceţi, poate, că din pricina luptelor, a migraţiilor, a unei ciudate amnezii, precum şi a puhoaielor de oameni, a temerilor şi a duhorilor, dar şi a propriului meu stil -, am găsit că aşezarea se schimbase atât de mult, încât am fost cuprins de îngrijorare la gândul că, pierdut în puzderia de oameni care rătăceau pe străzi fără nici o ţintă, aveau să-mi fie zdruncinate amin­ tirile despre Canan, aşa cum îmi fusese zdruncinată şi mintea dezorientată. Ceasurile digitale japoneze înşirate în vitrina farmaciei mi-au dat de ştire, în chip deopotrivă real şi simbolic, că M area Contra-Uneltire a Doctorului Narin, la fel ca si organizaţia de ceasuri aflată în slujba sa se prăbuşiseră de multă vrem e; magazinele cu răcoritoare, maşini, îngheţată şi televizoare, care se înşirau unul după altul, pe locul târ­ gului de odinioară şi ale căror nume erau scrise cu litere şi cuvinte străine, înrăutăţeau şi mai mult lucrurile. M-am îndreptat totuşi spre casa în care locuia cândva Doctorul Narin, alături de plăcutele sale fiice, spre minu­ natul dud al amintirilor mele, în speranţa de a afla un loc umbros, răcoros şi întunecos, în stare să-i ofere nefericitului şi nerodului dumneavoastră erou, care se străduia să afle tâlcul vieţii în ţinutul invizibil al celor fără memorie, un binevenit refugiu pentru visare, reînsufleţind, în felul acesta, ceea ce mai răm ăsese din chipul, din râsul lui Canan, din vreun cuvânt rostit cândva de ea. în vale fuseseră montaţi stâlpi de electricitate, erau trase fire, se introdusese curentul electric, dar nu mai era nici urmă de casă - nu se zăreau decât nişte dărâmături. Ruinele nu păreau să fi fost pri­ cinuite de trecerea timpului, ci de un şir de nenorociri. Uitându-mă, tocmai în acele momente, la panoul firmei AKBANK, amplasat pe unul dintre dâmburile pe care urcasem odinioară cu doctorul Narin, am început să cuget, cu mintea confuză, că făcusem bine omorându-1 pe fostul iubit al lui Canan, care credea că scriind aceleaşi şi aceleaşi rânduri, mereu, fără răgaz, vreme de ani şi ani, avea să descopere tihna timpului fără fruntarii, taina vieţii - spuneţi-i cum 1. Ultimul târg (în turcă, în orig ). 279

vreţi. îl scutisem, iată, pe fiul Doctorului Narin de vederea tuturor acelor imagini mizere, de senzaţia de sufocare pe care ar fî încercat-o printre literele şi aparatele acelea video, de senzaţia de orbire, într-o lume pe de-a-ntregul lipsită de lumină. Bine, dar pe mine cine avea să mă învăluie în lumină şi să mă scape de acel tărâm al ciudăţeniilor mărginite, al cruzimilor umile? Nu izbuteam să receptez nici un sunet, nici un semnal de la îngerul căruia îi distingeam cândva culorile blânde, cu neputinţă de imaginat, la cinematograful reveriei, şi ale cărui cuvinte îmi răsunau în inimă. Din pricina rebelilor kurzi, trenurile spre Vıranbağ fuseseră suspendate. Ucigaşul nu intenţiona să revină la locul crimei, chiar dacă se scurseseră atâţia ani de la săvârşirea ei, dar pentru a putea ajunge în târgul Sonpazar, în care aflasem că locuia, împreună cu nepotul lui, domnul Süreyya - cel care îşi numise caramelele Viaţa cea nouă şi care se gândise să aşeze pe ele un înger trebuia să trec, cu un autobuz de zi, tocmai prin zona aceea, în care PKK^ul era influent. Atât cât mi-a fost dat să văd din autogară, nici pe acolo nu mai rămăsese vreun lucru memorabil, dar, în vreme ce aştep­ tam autobuzul, am preferat să-mi cufund capul în gazeta Milliyet, la gândul că, cine ştie, l-ar fi putut vedea cineva pe ucigaş şi şi-ar fi putut aminti de el. în vreme ce urcam spre nord, odată cu primele raze ale soarelui, munţii deveneau mai semeţi, mai viguroşi şi nu reuşeam să-mi dau seama dacă în autobuz se aşternuse o tăcere plină de teamă, sau dacă nu cumva eram cu toţii ameţiţi din pricina serpentinelor care şerpuiau prin munţii aceia austeri. Din când în când ne opream pentru ca soldaţii să ne controleze actele sau pentru a-1 lăsa să coboare pe câte un tovarăş de călătorie care urma să străbată pe jos, însoţindu-se cu norii, drumul până la cătunul lui, aflat în cine ştie ce loc izolat, în care nici măcar pasărea nu cuteza să se avânte. Priveam cu nesaţ, cu admiraţie munţii închişi în ei înşişi, surzi la toate cruzimile la care asistaseră de-a lungul secolelor. Trebuie să adaug, pentru ca cititorul care ridică din sprâncene la această ultimă frază să nu lase 1 1. Partidul Comuniştilor din Kurdistan. 280

deoparte, dezaprobator, cartea la al cărei final a ajuns cu atâta răbdare, că până şi ucigaşii care îşi tăinuiesc, cu bune rezultate, crimele au dreptul să scrie asemenea fraze banale. Cred că târgul Sonpazar se afla în afara zonei de influenţă a PKK. B a chiar se putea afirma că târgul se afla în afara zonei de influenţă a civilizaţiei contemporane pentru că, odată coborât din autobuz, în loc să fiu asaltat de senti­ mentul că „umblând mereu de colo-colo, am ajuns tot în acelaşi locw, precum şi de literele şi de simbolurile zgomo­ toase ale băncilor, ale magazinelor în care se vindeau înghe­ ţată, frigidere, ţigări şi televizoare, aflate, de obicei, prin piaţetele micilor oraşe, am fost întâmpinat de o tăcere încărcată de vrajă, desprinsă din basme uitate, în care se povesteşte despre oraşe tihnite şi padişahi fericiţi. Pe veranda liniştită a cafenelei care dădea spre intersecţia unde se afla, probabil, piaţa orăşelului, am văzut o pisică lingându-se alene, cât se poate de mulţumită de viaţa ei. în faţa măcelăriei era aşezat un m ăcelar fericit, în faţa băcăniei, un băcan fără probleme, în faţa magazinului de legume şi fructe, un vânzător toropit, înconjurat de muşte toropite, şi toţi aceşti oameni se lăsau împăcaţi în seam a luminii aurii care scălda strada, price­ pând, cu agerime, ce mare binefacere este să exişti pe faţa pământului, ce mare binefacere este lucrul acesta peste m ăsură de simplu pe care îl face toată lumea. în ceea ce-1 priveşte pe străinul proaspăt sosit în oraş, pe care-1 urmă­ reau cu coada ochiului, acesta s-a lăsat cucerit în asemenea m ăsură de neobişnuita scenă de basm, încât nutrea con­ vingerea că Canan a lui, pe care o iubise cândva nebuneşte, avea să-i iasă brusc înainte, pe prima stradă întâlnită în cale, cu braţele încărcate de ceasuri de demult, moştenite de la străbuni, şi de un teanc de reviste vechi, dar şi cu un zâmbet poznaş pe chip. Pe prima stradă mi-am dat seama de tăcerea în care se cufundase mintea mea, pe cea de-a doua m-au dezmierdat ramurile unei sălcii, care se plecaseră până la pământ, iar pe cea de-a treia am văzut un copil nespus de frumos, cu gene lungi, şi mi-a trecut prin minte să scot din buzunar hârtia pe care o aveam asupra mea, ca să-l întreb de adresă. Nu-mi dau seam a dacă literele lumii mele murdare îi erau 281

mai mult decât străine sau dacă nu cumva copilul nu ştia să citească; am văzut însă că nu putea desluşi adresa pe care izbutisem să i-o smulg unui responsabil de cartier care locuia cu două sute de kilometri mai la sud, aşa că am rostit clar, silabă cu silabă, „strada Dealul lui Ziyau. înainte însă de a-mi sfârşi vorbele, o cotoroanţă care-şi scosese capul prin grilajul unei ferestre mi-a zis „uite, e panta de colo“.

282

17 Tocmai cugetam că peregrinarea mea, care dura de ani de zile, urma să se sfârşească pe panta aceea, când înaintea mea a pornit-o la deal o căruţă plină de vase cu apă, trasă de un cal. Transporta, probabil, apă la o clădire aflată undeva sus, pe culme. Mă întrebam, în vreme ce căruţa urca panta hurducându-se, de ce vasele, din care şiroia apa, erau de zinc - oare plasticul nu ajunsese încă pe meleagurile acelea ? Privirile mi s-au încrucişat nu cu privirile căruţaşului, care îşi vedea de treaba lui, ci cu cele ale calului, şi m-a cuprins ruşinea. Coama îi era toată asudată, se simţea mânios, nepu­ tincios şi se opintea atât de tare, apăsat de povara lui, încât nu se putea spune că nu suferea. M-am văzut o clipă, în ochii lui mari, trişti, melancolici, pe mine şi am simţit că starea în care se afla el era şi mai jalnică decât a mea. Am escaladat Dealul Tâlcului, însoţit de zgomotul vaselor de zinc care zdrăngăneau şi al roţilor care troncăneau pe pie­ trele de pavaj, precum şi de icnetul de suferinţă al propriei mele vieţi. La vremea când soarele se făcea nevăzut în spatele unui nor întunecat, căruţa a intrat într-o mică grădină în care se pregătea nişte mortar, iar eu, în sumbra şi m isterioasa grădină, apoi în sumbra şi misterioasa casă a plăsmuitorului caramelelor Viaţa cea nouă - tăinuite în dosul unor ziduri. Am rămas şase ore în casa aceea de piatră care se ridica în grădină. Creatorul caramelelor Viaţa cea nouă. domnul Süreyya, care mi-ar fi putut oferi o desluşire cu privire la tainele vieţii mele, făcea parte din categoria acelor bătrâni octo­ genari care sunt în stare să fumeze cu delectare două pachete de ţigări Sam sun pe zi, de parcă ar trage astfel foloase de pe urma unui elixir care le lungeşte viaţa. M-a întâmpinat ca r*v ^

pe un apropiat, ca pe un prieten de familie cunoscut de multă vreme de nepotul lui şi a început să-mi povestească în amănunt, de parcă ar fi reluat o istorisire lăsată neter­ minată cu o zi înainte, despre o iscoadă, un nazist ungur, care venise într-o zi de iarnă la prăvălia lui de la Kütahya. Apoi mi-a vorbit despre prăvălia unui cofetar de la Pesta, despre pălăriile identice pe care le purtau femeile la un bal desfăşurat la Istanbul prin anii ’30, despre motivele pentru care nepotul lui, care intrase şi ieşise în acest răstimp din încăpere şi care era cam de vârsta mea, nu izbutea defel să se căsătorească - intrând în detalii cu privire la istoria celor două logodne pe care le rupsese. S-a bucurat când a auzit că eram căsătorit, ţinând să precizeze că gestul unui tânăr agent de asigurări, aşa cum eram eu, care nu excludea ideea de a se afla departe de soţia şi de copilul lui, în răstimpul călătoriilor pe care le întreprindea, organizând ţara, avertizându-i pe cetăţeni cu privire la urgiile care se apropiau şi aducându-i la ordine, era un semn de adevărat patriotism. Aceasta se întâmpla la sfârşitul celei de-a doua ore. I-am spus că nu făceam asigurări de viaţă, ci că aveam nişte curiozităţi legate de caramelele Viaţa cea nouă. S-a foit în fotoliu; m-a întrebat misterios, în vreme ce stătea cu faţa către lumina plumburie care răzbătea din grădina cufundată în penumbră, dacă ştiam limba germană. Fără să aştepte răspunsul, a z is : — Schachmatt1! Mi-a explicat că respectivul cuvânt era un termen euro­ pean hibrid, format de la persanul „şah“ şi de la „mate“, echivalentul arab al lui „a murit“. Noi eram cei care îi învă­ ţaseră pe occidentali să joace şah - o luptă spirituală între armata albă şi cea neagră, între binele şi răul care zac în noi, sub forma unui lucru lumesc, a unui câmp de luptă. Iar ei ce făcuseră ? Pe vizirul nostru îl preschimbaseră în regină, iar pe elefant, în nebun; n-avea importanţă. Mai apoi însă ne înapoiaseră şahul de parcă ar fi fost o victorie a minţilor şi a inteligenţei specifice lumii lor. Ne străduiam acum să 1. In germană, în original. 284

ne înţelegem propria sensibilitate prin prisma minţilor lor, presupunând că tocmai asta înseamnă să fii civilizat. Luasem aminte oare - nepotul lui o făcuse - la faptul că berzele, când porneau spre nord, la începutul verii, sau când reveneau spre sud, spre Africa, în luna august, zburau cu mult mai sus decât în fericitele vremuri de altădată? Asta pentru că oraşele, munţii, râurile, toate ţinuturile pe dea­ supra cărora zburau luaseră forma unei geografii dureroase, a cărei scăpătare nu mai doreau să o vadă. Vorbea cu drag despre berze, când a trecut brusc la o tânără trapezistă franceză, cu picioare lungi ca de barză, care venise la Istanbul cu cincizeci de ani în urmă, pentru a-şi aminti şi a-mi povesti apoi, nu atât cu dor, cât cu grija culorii şi a detaliului, despre circurile şi bâlciurile de odinioară şi despre dulciurile care se vindeau acolo, la intrare. In vreme ce luam m asa de prânz, la care fusesem invitat să rămân, şi în vreme ce beam bere Tuborg de la gheaţă, domnul Süreyya ne-a istorisit că, în timpul celei de-a opta cruciade, unii dintre cavaleri, prinşi ca într-o menghină în centrul Anatoliei, pătrunseseră într-o peşteră din Cappadocia şi coborâseră sub pământ. Cum, de-a lungul secolelor, se înmulţiseră, copiii şi nepoţii lor lărgiseră peşterile, săpaseră culoare de trecere pe sub pământ, descoperiseră alte peşteri şi întemeiaseră oraşe. Uneori, de pe tărâmul acela labirintic, care nu văzuse niciodată lumina soarelui şi în care trăiau Sute de Mii de Oameni din Stirpea Cruciaţilor (SMOSC-ii), îşi facea apariţia la lumina zilei câte o iscoadă care îşi schimba înfăţişarea, se strecura prin oraşele şi pe străzile noastre şi începea să ne ţină predici despre măreţia civilizaţiei occiden­ tale, pentru ca aceia care ne scurmaseră pământul de sub picioare spre a se oploşi în măruntaiele lui să bage de seamă că ne scurmaseră şi căpăţânile şi să iasă netulburaţi la suprafaţă pământului. Ştiam, oare, că acele iscoade se nu­ meau OPA şi că OPA era marca unei creme de ras ? Oare el să-mi fi spus ce mare pacoste pentru ţară fusese năravul lui Atatürk pentru năutul prăjit, sau eu să fi fost cel care scornea atunci asemenea lucruri ? Nu reuşeam să-mi dau seam a dacă el adusese vorba despre Doctorul Narin sau dacă nu cumva făcusem eu vreo aluzie la el, prin asociere de 285

idei. Greşeala Doctorului Narin fusese că, încrezându-se în lucruri, ca materialiştii, socotise că prin păstrarea lor avea să le poată ocroti spiritul, aflat pe cale de dispariţie. Dacă un asemenea lucru ar fi fost adevărat, aşa cum se pretin­ dea, piaţa de vechituri ar fi fost invadată de lumină. Existau numeroase mărci care începeau cu acest cuvânt. Toate erau contrafăcute, desigur. Lămpile LUMINA, cernelurile LUMINA etc. Când pricepuse că nu avea să poată ocroti spiritul - spiritul nostru -, care dispărea odată cu lucrurile, Doctorul Narin se orientase spre terorism. Iar lucrul acesta convenise, bineînţeles, de minune Americii, căci nimeni nu putea izbuti mai bine în asemenea isprăvi decât C IA ; locul unde se înălţa odată casa, conacul lui era măturat acum de vânt. Fetele Gül dăduseră, rând pe rând, bir cu fugiţii, pierzându-şi urma, iar fiul lui fusese ucis de mult. Cât despre organizaţia pe care o întemeiase, aceasta se destrămase şi poate că fiecare dintre ucigaşi îşi crease câte un principat autonom, aşa cum se petrecea în vremurile în care se prăbu­ şeau marile imperii. De aceea, impresionantele teritorii pe care inteligenţele colonialiste le numeau, folosindu-se de o tactică dibace, „Orientul Mijlociu“ colcăiau, în zilele noastre, de ucigaşi-principi ageamii, care-şi proclamaseră autonomia. Iată şi paradoxul pe care l-a subliniat, fluturându-şi ţigara, dar nu către mine, ci către fotoliul gol de lângă m ine: istoria autonomă a acelor teritorii luase acum, la rândul ei, sfârşit. Pe când se lăsa seara asupra grădinii întunecoase, sporindu-i tăcerea, de parcă s-ar fi lăsat asupra unui cimitir, a intrat, pe neaşteptate, şi în subiectul pe care aşteptam să îl abordeze de câteva ore. Tocmai îmi povestea despre opera­ ţiunea de spălare a creierelor pe care o iniţiase, în curtea unei moschei, un misionar catolic japonez pe care îl întâlnise în apropierea oraşului Kayseri, când a sărit, brusc, la altceva: nu îşi amintea de unde scosese numele de Viaţa cea nouă. Găsea însă că vraja exercitată de nume era adecvată, deoarece caramelele îi determinaseră, vreme îndelungată, pe vieţui­ torii acelor meleaguri să perceapă existenţa unei noi sensi­ bilităţi, a unui nou gust, amintindu-le, astfel, de un trecut dispărut. împotriva a ceea ce se credea, nici caramelele, nici cuvântul care le desemna nu erau importate din Franţa 286

nu erau contrafăcute. De fapt, întrucât kara1 era cel mai însemnat cuvânt din vocabularul oamenilor ce vieţuiau de zeci de mii de ani pe acele teritorii, el era încorporat în aproape o mie din cele peste zece mii de catrene introduse în ambalajele de Kara-Mela de-a lungul celor treizeci şi doi de ani cât durase producerea lor. Bine, dar îngerul ? a mai întrebat o dată nefericitul călător, răbdătorul agent de asigurări, sărmanul protagonist. Drept răspuns, domnul Süreyya mi-a recitat opt din cele zece mii de catrene. Din cuprinsul versurilor mi-au făcut cu mâna îngeri naivi, care erau comparaţi cu minunile lumii, care aminteau de nişte tinere toropite, care erau atinşi de un soi de vrajă coborâtă din basme şi care, pe măsură ce deveneau tot mai copilăreşti, îmi păreau din ce în ce mai îndepărtaţi, nu mă ispiteau deloc şi nu-mi reînviau nicide­ cum amintirile. Domnul Süreyya mi-a desluşit că toate catrenele pe care le recitase erau opera lui. Scrisese el însuşi aproape şase mii dintre cele zece mii de catrene strecurate în ambalajele de caramele Viaţa cea nouă. în anii aceia de aur, când circu­ laţia lor atinsese proporţii incredibile, zămislea uneori câte douăzeci de catrene pe zi. Oare Anastasius2, cel care bătuse prima monedă bizantină, nu poruncise să i se aşeze portre­ tul pe aversul acesteia ? Amintindu-mi că înfăptuirile lui se găseau odată în toate băcăniile din ţară, în borcane înşirate între cântar şi casă, că obiectele care purtau pecetea sa se aflau prin toate buzunarele şi erau folosite ca mărunţiş, domnul Süreyya mi-a mai spus că gustase din plin toate plăcerile vieţii - putere, bogăţie, noroc, femei frumoase, faimă, succes, fericire -, ca un împărat care îşi bătuse cândva monedă proprie. De aceea, nu i-ar mai fi fost de nici un folos să-şi facă asigurare de viaţă. Cu toate acestea, drept conso­ lare, i-ar fi putut împărtăşi tânărului său prieten, agent de 1. Protagonistul romanului recurge la o falsă etimologie, sugerând că echivalentul turcesc al cuvântului caramea, karamela, este compus din k ara, „uscat, bucată de pământ, teritoriu, continent“, şi melat „mulţime de oameni, grup uman“ sau „deşert“. 2. Flavius Anastasius sau Anastasius I (cca 430-518), împărat al Bizanţului în perioada 491-518. 287

asigurări, de ce se folosise de imaginea unui înger pentru caramelele lui. în tinereţe îi plăcea nespus de mult să se ducă la cinematografele din Beyoğlu şi să o vadă pe Marlene Dietrich. Ba chiar se dădea în vânt după Der Blaue Engel. Filmul, care rula la noi cu titlul îngerul albastru, era una dintre capodoperele romancierului german Heinrich Mann1. Domnul Süreyya citise şi romanul, care se intitula, de fapt, Profesorul Unrat. Profesorul Unrat, jucat de Emil Jannings, este un profesor de liceu în banca lui. într-o bună zi, se amorezează de o femeie uşoară. Deşi are înfăţişare de înger, femeia este, de fapt... Oare afară să fi bătut vântul cu putere, de foşneau aşa copacii ? Sau poate că mintea mea purtată de vânt se asculta pe ea însăşi, abia târându-se ? Aşa cum spun profesorii cum­ secade despre elevii visători, nevinovaţi şi îndeajuns de aiuriţi ca să poată fi iertaţi, „nu mai eram pe acolo“ de ceva vreme. Pe dinaintea ochilor mi-a trecut, asemenea luminilor strălucitoare ale unei corăbii la care ţi-e cu neputinţă să ajungi şi care dispare în noaptea întunecată, năluca scăldată în lumină a acelei zile din tinereţe în care citisem pentru prima oară Viaţa cea nouă. în tăcerea în care eram cufundat, eram conştient de faptul că domnul Süreyya îmi istorisea trista întâmplare din filmul pe care îl văzuse şi din cartea pe care o citise pe vremuri, dar parcă nu auzeam şi nu vedeam nimic. în acest răstimp, nepotul lui a intrat în cameră şi a aprins lumina, iar eu am remarcat, deodată, trei lucruri: 1. Lustra aprinsă din tavan semăna leit cu lampa pe care i-o dăruia îngerul Dorinţei, seară de seară, câte unui fericit al sorţii, laolaltă cu nepreţuite sfaturi de viaţă, la circul ambu­ lant din târgul Viranbağ. 2. Se întunecase atât de mult, încât nu-1 mai zăream deloc, de multă vreme, pe bătrânul negustor de zaharicale. 3. Nici el nu mă zărea defel, pentru că era orb. 1. Celebrul film regizat de Joseph von Sternberg în 1930; rolul principal era interpretat de Marlene Dietrich. Heinrich Mann (1871-1950, fratele mai mare al romancierului Thomas Mann), după al cărui roman s-a realizat filmul, se număra printre scenarişti. 288

Să-l întreb oare şi eu, în acelaşi chip agresiv, pe cititorul agresiv şi zeflemitor care ridică din sprâncene la această a treia remarcă şi care se îndoieşte de atenţia şi de inteligenţa mea, care nu dibuiseră, preţ de şase de ore, un om orb, dacă a vădit, la rândul lui, destulă atenţie şi destulă inteligenţă la flecare amănunt al cărţii pe care o are în mână? Ia să vedem, sunteţi în stare să vă amintiţi, de pildă, de culorile scenei în care se vorbea pentru prima oară despre înger? Sau îmi puteţi spune, dintr-o suflare, cum s-a inspirat Viaţa cea nouă din numele de companii înşirate de unchiul Rıfkı în cartea sa intitulată Eroii căilor ferate ? V-aţi dat seama după ce semn am dedus mai târziu că Mehmet se gândea la Canan atunci când l-am împuşcat, la cinematograf? Melancolia celor de teapa mea, care şi-au ratat viaţa, se manifestă sub forma unui soi de mânie care se trudeşte să fie inteligentă. Iar această aspiraţie spre inteligenţă distruge, în cele din urmă, totul. Cufundat în propria-mi tristeţe, îl priveam pentru prima oară pe bătrân - despre care pricepusem că era orb după felul în care se uita la lustra aprinsă de deasupra capetelor noastre - cu un soi de preţuire, de admiraţie şi, ca să spun drept, de invidie. Era înalt, suplu, delicat şi viguros pentru vârsta lui. Ştia să-şi folosească mâinile şi degetele cu iscusinţă, mintea îi era încă brici şi vorbea de şase ore, fără a fi încetat o clipă să fie interesant, în faţa unui ucigaş visător pe care se încăpăţâna să-l socotească agent de asigurări. Izbutise să împlinească ceva în tinereţea pe care o trăise fericit şi avân­ tat şi, dincolo de faptul că reuşita sa se topise şi se mistuise în gurile şi pântecele a mii de oameni, de faptul că cele şase mii de catrene ale sale fuseseră aruncate la gunoi odată cu ambalajele caramelelor, succesul îl înzestrase cu o concepţie solidă şi optimistă asupra rostului său în lume; în plus, mai putuse şi fuma, cu plăcere, câte două pachete de ţigări pe zi, până la vârşta de optzeci de ani. A simţit, în tăcerea care domnea, cu acea intuiţie specifică orbilor, melancolia care mă stăpânea şi a încercat să mă consoleze. Aşa era v iaţa: exista accidentul şi exista so a rta ; exista dragostea, exista singurătatea, dar exista şi bucuria; existau soarta, o lumină, o moarte, după cum există şi o 289

fericire nedefinită. Nu trebuia să uităm de toate acele lucruri. Iar la ora opt, la radio se transmitea buletinul de ştiri; nepotul lui urma să deschidă aparatul, iar eu eram poftit să iau masa cu ei. Mi-am cerut scuze, spunând că a doua zi eram aşteptat în târgul Viranbağ, unde foarte mulţi oameni voiau să-şi facă asigurări de viaţă. Am ieşit apoi din casă, din grădină cât ai clipi din ochi şi am ajuns în stradă. Afară, în noaptea răcoroasă de primăvară, care te făcea să te gândeşti cât de aspră putea fi iam a pe acolo, m-am pomenit că eram chiar mai singur decât chiparoşii întunecaţi din grădină. Ce urma să fac mai departe ? Aflasem ceea ce trebuia să aflu - nu şi ceea ce nu trebuia -, iar acum ajunsesem la capătul tuturor tainelor, al aventurilor şi al călătoriilor pe care le-aş mai fi putut inventa pentru liniştea mea. La fel ca uitatul târg Sonpazar, care se întindea la picioarele mele, acea parte a existenţei pe care aş fi putut-o numi viitor era foarte departe de nopţile pline de zvon, de mulţimile voioase, de drumurile bine luminate - cufundată în întuneric, dincolo de cele câteva lămpi palide care o luminau. După ce un câine ţanţoş a lătrat la mine de două ori, am coborât panta. Am rătăcit pe străzi fără nici o ţintă, în aşteptarea autobu­ zului care urma să mă poarte înapoi, din micul târg de la capătul lumii către sporovăială afişelor de bănci, a recla­ melor pentru ţigări, a sticlelor de răcoritoare şi a ecranelor de televizor. Pentru că nu mai nutream speranţa şi dorinţa de a desluşi unitatea şi tâlcul lumii, al cărţii, al propriei mele vieţi, m-am pomenit, în vreme ce rătăceam pe uliţe, în mijlocul unor imagini care nu aveau nici o legătură între ele, care nu-mi spuneau nimic, care nu-mi sugerau nimic. M-am uitat, pe o fereastră deschisă, la o familie care cina, aşezată în jurul mesei. Erau aşa cum îi ştiţi şi dumnea­ voastră. Am aflat, de pe un carton atârnat pe zidul moscheii, programul cursului de Coran. La cafeneaua cu verandă, am băgat de seamă că sucul Mlădiţa făcuse faţă tuturor asal­ turilor unor mărci precum Coca-Cola, Schweppes şi Pepsi, dar nu i-am acordat prea mare atenţie. M-am uitat la un meşter care regla o roată în faţa unui atelier de biciclete aflat chiar vizavi de verandă, folosindu-se de lumina care se 290

strecura dinăuntru, şi la prietenul lui care îi ţinea companie şi care vorbea cu el, stând cu ţigara aprinsă în mână. De ce spun „prietenul“ lui ? Poate că între ei exista o duşmănie, o tensiune ascunsă. Indiferent de situaţie, aceasta nu îi facea mai puţin interesanţi, dar nici mai interesanţi. Să precizez, pentru aceia dintre cititorii mei care vor gândi că sunt foarte pesimist, că era preferabil să stau în răcoarea unei cafenele cu verandă şi să mă uit la ei decât să nu o fac deloc. A venit autobuzul şi am părăsit Sonpazarul stăpânit de asemenea sentimente. Am urcat, cu toţii, munţi stâncoşi şi şerpuitori, pentru a-i coborî apoi plini de nelinişte, cu ure­ chea ciulită la scârţâitul frânelor. Am fost opriţi de câteva ori, ne-am scos actele de identitate şi li le-am arătat soldaţilor, încercând să le sugerăm încredere. Când am trecut de munţi, de soldaţi şi de controale, iar autobuzul a început să prindă viteză, să se avânte, să se înfierbânte, aşa cum ştia el, pe şesurile întinse şi întunecate, urechile mele au început să desluşească, în zumzetul motorului şi în sporovăială veselă a roţilor, notele triste ale unei muzici de demult, binecunoscute. Poate şi pentru că autobuzul era ultimul dintre acele M agirusuri vechi, trainice, mătăhăloase şi zgomotoase în care urcam pe vremuri cu Canan; poate pentru că înaintam pe un covor de asfalt prost, numai bun pentru geamătul acela aparte pe care-1 scoteau roţile în vreme ce se învârteau de opt ori pe secundă; poate pentru că pe ecranul televizo­ rului apăruseră culorile vineţii şi plumburii ale trecutului şi viitorului meu, în vreme ce nişte îndrăgostiţi de la Yeşilçam plângeau pentru că nu se înţeleseseră cum se cuvine unul pe altul, într-un film video; n-am cum să ştiu, n-aveam cum să ş tiu ; poate pentru că, mânat de instinct, mă aşezasem pe scaunul cu numărul treizeci şi şapte, în speranţa de a afla, în ordinea tainică a întâmplării, rostul pe care nu izbutisem să-l aflu în propria-mi viaţă, sau pentru că, întinzându-mă către scaunul ei gol şi privind pe fereastra întunecată, zărisem afară catifeaua de întuneric a nopţii, care părea misterioasă şi atrăgătoare, fără sfârşit, aşa cum ne păreau odată timpul, plăsmuirea, viaţa şi cartea. Când a început să bată în geamuri o ploaie mai tristă chiar decât mine, m-am întins cât eram de lung în scaun şi m-am lăsat purtat de muzica amintirilor. 291

Ploaia s-a înteţit necontenit, însoţindu-se cu tristeţea din mine, pentru ca, la o anumită oră, către miezul nopţii, să se preschimbe în aversă, însoţită de fulgere în ton cu florile mov ale melancoliei care înfloreau în mintea mea şi de un vânt care spulbera autobuzul în care ne găseam. După ce a trecut prin faţa unei benzinării, care s-a făcut nevăzută printre torentele de ploaie, şi pe lângă mai multe sate din chirpici care se înfrăţeau cu năluci de apă, bătrânul autobuz a izbutit să se îndrepte, încet-încet, spre un popas. Când asupra noastră s-a abătut lumina albastră a literelor de neon de la RESTAURANTUL IZVORUL AMINTIRILOR, şoferul a spus, obosit: — Popas obligatoriu, o jumătate de o ră! Intenţionam să nu mă clintesc de la locul meu, să rămân pe scaun şi să privesc, în deplină singurătate, acel film dureros pe care îl intitulam „amintirile mele“, însă ploaia care cădea pe acoperişul Magirusului sporea în asemenea măsură melancolia grea care îmi apăsa sufletul, încât m-am temut că nu mai puteam răbda. M-am repezit afară odată cu ceilalţi călători, care-şi protejau capetele cu ziare şi cu pungi de plastic şi care înaintau ţopăind prin noroi. îmi spuneam că era bine să mă pierd în mulţime, că urma să mănânc o ciorbă şi o budincă, să-mi omor vremea cu plăcerile palpabile ale lumii şi că, în felul acesta, în loc să mă amărăsc privind insistent spre acea parte a vieţii mele pe care o lăsam în urmă, aveam să-mi răsucesc reflectoarele raţionale ale minţii către acea parte a ei care se întindea înaintea mea şi să-mi adun puterile. Am urcat două trepte, mi-am şters părul ud cu batista, am intrat într-o sală care mirosea a ulei şi a fum de ţigară, am auzit o muzică şi m-am cutremurat. îmi amintesc că m-am zvârcolit neputincios, ca un bolnav trecut prin multe, care simte apropierea unei atac de cord, încercând să-mi iau toate măsurile de precauţie şi să ocolesc criza. Dar nu puteam spune „opriţi muzica asta de la radio!“, pentru că o ascultasem mână în mână cu Canan, când ne întâlniserăm după accident; sau nu puteam striga „daţi jos de pe pereţi fotografiile acestea cu artişti autohtoni, pentru că eu şi Canan ne uitam la ele şi ne prăpădeam de râs în 292

vreme ce mâneam aici în restaurant!“ Cum nu aveam în buzunar vreo pastilă de trinitrină care să-mi facă bine la criza de melancolie, ca să spun aşa, am luat un castron cu ciorbă ezogelin, o bucată de pâine şi un rachiu dublu, mi le-am pus pe tavă şi m-am retras la o masă, într-un colţ. în vreme ce mestecam cu lingura în ciorbă, au început să-mi pice în ea lacrimi sărate. Daţi-mi voie să nu desprind, precum scriitorii care-1 imită pe Cehov, din suferinţa pe care o încercam, sentimentul mândriei de a fi om, pe care l-ar împărtăşi toţi cititorii, ci să mă folosesc de ea ca de un avertisment, aşa cum ar proceda un scriitor oriental, tradiţional. Pe scurt: îmi dorisem să mă deosebesc de alţi oameni, să văd în mine o persoană cu totul aparte, o persoană ale cărei ţeluri diferă de ale tuturor celorlalţi. Iar pe meleagurile acestea, o asemenea dorinţă reprezintă o vină care nu cunoaşte iertare. Mi-am spus că mă alesesem cu o astfel de iluzie de nerealizat de pe urma benzilor desenate ale unchiului Rıfkı, pe care le citeam în copilărie. Aşa am ajuns să mă mai gândesc o dată la lucrul acela la care s-a gândit de multă vreme cititorul dornic să desprindă o pildă - cu alte cuvinte, la faptul că fusesem atât de profund înrâurit de Viaţa cea nouă din pricina cărţilor citite în copilărie, care mă pregătiseră pentru ea. Dar pentru că nici măcar eu nu credeam în propria pildă, la fel ca maeştrii în proverbe de odinioară, viaţa şi povestea mea rămâneau unice, ca poveste a mea, iar acest fapt nu-mi alina nicidecum suferinţa. Inima mea ajunsese, de fapt, de mult la această concluzie neiertătoare, care mi se limpezea încetul cu încetul în minte; am început să plâng în hohote, însoţit de muzica de la radio. Pentru că îmi dădeam seama că starea în care mă găseam nu le facea o bună impresie tovarăşilor mei de drum şi de autobuz, care îşi mâncau ciorba şi îşi înfulecau pilaful, m-am strecurat la toaletă. Mi-am clătit faţa cu apa călduţă şi tulbure care curgea de la un robinet ce împroşca în toate părţile, udându-mă din cap până în picioare, mi-am şters nasul, apoi am mai zăbovit puţin. M-am întors şi m-am aşezat din nou la masa mea. 293

Când m-am uitat la ei cu coada ochiului, la puţin timp după aceea, am văzut că tovarăşii mei de drum, care mă priveau, la rândul lor, cu coada ochiului, se simţeau ceva mai uşuraţi. Un vânzător bătrân, care mă urmărea laolaltă cu ei, s-a apropiat atunci de mine, ţinând în mână un coş de pai şi privindu-mă insistent în adâncul ochilor. — Lasă, a zis el. Trece şi asta. Ia o bomboană cu mentă, că îţi face bine. A lăsat pe masa mea o punguţă cu bomboane de mentă marca UŞURAREA. — Cât costă? — Nu, nu. Ţi-o fac eu cadou. Ştiţi, când un copil mic plânge pe stradă, un nene cumse­ cade îi strecoară o bomboană în mână... L-am privit plin de vinovăţie, aşa cum ar fi făcut şi copilul, drept în faţă, pe nenea acela care vindea bomboane. Nene, vorba vine, poate că nu era cu mult mai mare decât mine. — Astăzi am pierdut, a zis el. Ne-a înghiţit Occidentul, a trecut cu tăvălugul peste noi. Şi-au băgat nasul în toate - în ciorba noastră, în dulciurile noastre, în izmenele noastre şi ne-au nimicit. Dar va veni o zi, peste o mie de ani, când vom pune capăt acestei uneltiri, când îi vom scoate cu sigu­ ranţă din ciorba noastră, din guma noastră de mestecat, din spiritul nostru şi ne vom răzbuna. Acum, mănâncă-ţi bom­ boanele cu mentă şi nu mai plânge de pomană. Nu ştiu dacă asta era alinarea pe care o căutam. Dar, la fel ca băieţelul care ia în serios scorneala acelui nene cumsecade de pe stradă, am zăbovit o vreme asupra ei. Apoi, cum mi-a venit în minte un gând al lui İbrahim Hakkı din Erzurum, sau al scriitorilor din Renaşterea timpurie, am găsit un alt soi de consolare. M-am gândit, ca şi ei, că obârşia melancoliei se afla într-o zeamă dăunătoare, întunecată, care se răspândea dinspre stomac înspre cap şi am hotărât să fiu atent la ceea ce mâneam şi ce beam. Mi-am presărat în ciorbă bucăţi de pâine, am mâncat ciorba cu lingura, mi-am băut rachiul cu băgare de seamă şi am mai cerut unul, precum şi o felie de pepene galben. Până la plecarea autobuzului, mi-am amăgit vremea cu felurite mâncăruri şi băuturi, ca un bătrân prevăzător care nu mai 294

poate de grijă pentru ceea ce se petrece cu stomacul lui. în autobuz m-am dus şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele libere aflate pe rândul din faţă. Presupun că aţi priceput: voiam să las în urmă scaunul cu numărul treizeci şi şapte, pe care preferam întotdeauna să mă aşez, odată cu tot ceea ce privea trecutul meu. Aţipisem. M-am trezit dimineaţa, când s-a oprit autobuzul, după ce dormisem adânc, îndelung, şi am intrat într-unul dintre acele avanposturi aflate la marginea civilizaţiei - un popas modem, dat în folosinţă de curând. Văzând fetele frumoase şi opti­ miste care năpădeau panourile cu cauciucuri de camion, cu bănci şi cu Coca-Cola, peisajele din calendarele atârnate pe pereţi, culorile vii ce însufleţeau literele reclamelor care se răţoiau la mine mânioase şi imaginile cu hamburgeri care se revărsau din bucăţi de pâine, cu îngheţate roşii ca ruju­ rile, galbene ca păpădia, albastre ca visele, aşezate deasupra vitrinei pe care scria cu iscusinţă, într-un colţ, self-service, m-am mai înveselit puţin. M-am dus şi mi-am luat o cafea, apoi m-am aşezat într-un ungher. Pe ecranele celor trei televizoare aflate în faţa mea am văzut o fetiţă nostimă, care nu izbutea să-şi toarne ketchup peste nişte cartofi prăjiţi, dintr-o sticlă de plastic cu o m arcă absolut nouă, alături de mama ei, care o ajuta. Pe m asa mea se afla şi o sticlă de plastic cu acelaşi ketchup, marca ALTAT, iar literele aurii înscrise pe ea îmi promiteau o excursie de o săptăm ână în Florida, ia Disneyland, dacă adunam, vreme de trei luni, treizeci de capace - de la sticlele acelea care nu voiau să se deschidă cu nici un chip, pentru ca atunci când se deschideau să-i mânjească fetiţei hainele dacă le trimiteam la adresa indicată mai jos şi dacă ieşeam câştigător la tombola care urma să se organizeze mai apoi. Tocmai atunci cineva a marcat un gol, la televizorul din mijloc. In vreme ce urmăream încă o dată golul, filmat cu înceti­ nitorul, alături de ceilalţi confraţi care, aşezaţi la mese, îşi aşteptau rândul la hamburgeri, sufletul mi-a fost cuprins de un soi de chibzuinţă care se potrivea cu viaţa pe care o aveam înainte şi de un optimism care era departe de a fi superficial. îmi făceau plăcere mii de lucruri, ca, de pildă, să A

295

mă uit la televizor, la meciuri, să stau acasă şi să trândăvesc duminica, să beau în unele nopţi, să-mi iau fetiţa şi să ne ducem în gară ca să ne uităm la trenuri, să încerc noile mărci de ketchup> să citesc, să pălăvrăgesc şi să fac dragoste cu soţia mea, să fumez, să stau undeva, oriunde, şi să-mi beau cafeaua netulburat, aşa cum făceam atunci, precum şi alte lucruri asemănătoare. Dacă aveam puţină grijă de mine şi dacă trăiam, de pildă, cât trăise domnul Süreyya, fabri­ cantul de caramele, mai aveam înainte cel puţin o jumătate de secol, în care să pot împlini toate acele lucruri, gustându-le din plin... Mi-au răsărit deodată în faţa ochilor casa, soţia, fetiţa mea. Mi-am închipuit, cu încetinitorul, cum aveam să mă joc cu fetiţa sâmbătă la prânz, când urma să ajung acasă, cum aveam să-i cumpăr dulciuri de la cofe­ tăria din gară, cum aveam să fac dragoste cu soţia mea spre seară - cu sinceritate, cu dor, fără să mă las cuprins de lene -, în vreme ce copila avea să se joace în grădină, şi cum aveam să ne uităm mai apoi cu toţii la televizor şi să râdem, gâdilând-o pe micuţă. Cafeaua îmi redase starea de trezie, după ce dormisem mai înainte. Şoferul şi cu mine, care stăteam ceva mai în spate, în dreapta lui, eram singurii care nu dormeam, în tăcerea care domnea în autobuz către dimineaţă. Aşteptam cu nerăb­ dare zorii, sugând o bomboană de mentă, stând cu ochii larg deschişi, aţintiţi asupra asfaltului neted care se întindea în inima stepei şi care părea să nu se mai sfârşească, la fel ca acea parte din viaţă care-mi mai rămăsese de trăit, numă­ rând liniile întrerupte care îl brăzdau pe mijloc şi privind cu băgare de seamă farurile camioanelor şi ale autobuzelor cu care ne petreceam la răstimpuri. După mai puţin de o jumătate de oră, am încercat să desluşesc, privind pe fereastra din dreapta mea - mergeam, prin urmare, spre nord -, primele mijiri ale zorilor. Mai întâi, au părut să răsară vag din întuneric fruntariile cerului şi ale pământului. Linia dintre ele a dobândit o nuanţă de un roşu mătăsos, care nu lumina deloc stepa, dar care sfâşia cerul întunecat într-un colţ; această linie roşie-rozalie era însă atât de subţire, atât de delicată şi de neobişnuită, încât destoinicul Magirus, care gonea cu viteză, zgomotos în direcţia 296

beznei, ca un cal înnebunit de zăbala pe care o purta între dinţi, la fel ca şi noi, călătorii, ne-am pomenit cuprinşi, deodată, de un fel de neastâmpăr mecanic, fără nici o noimă. Nimeni nu băga de seamă acest lucru, nici măcar şoferul, care stătea cu ochii pironiţi asupra asfaltului. După câteva minute, norii negri de la răsărit au părut să se lumineze pe margini şi pe pântece, atinşi de lumina nedefi­ nită pe care o răspândea împrejur linia orizontului, care se făcuse şi mai roşiatică. In vreme ce mă uitam la formele minunate pe care le îmbrăcau norii tumultuoşi, care nu ezitaseră să-şi reverse rezervele de ploaie asupra autobu­ zului în răstimpul lungii călătorii nocturne, am băgat de seam ă ceva: cum stepa continua să fie învăluită în întuneric, puteam zări, în parbrizul lat aflat chiar în faţa mea, nu numai chipul şi trupul meu, uşor luminate de lămpile din autobuz, ci şi roşul acela miraculos, norii minunaţi şi liniile de pe şosea, care se repetau mereu, stăruitoare. In vreme ce priveam liniile acelea, luminate de farurile de distanţă ale autobuzului, mi-am amintit de refren. Există, cu alte cuvinte, un refren pe care călătorul istovit şi sastisit îl scoate la iveală din abisurile sufletului său, pentru a-1 tot repeta apoi în ritm cu stâlpii de electricitate care se perindă pe lângă el, în vreme ce roţile se învârtesc, ore în şir, cu aceeaşi viteză, în vreme ce motorul geme în acelaşi tempo, în vreme ce viaţa, la rândul ei, se repetă, urmând aceeaşi măsură. Ce este viaţa ? Un tim p! Ce este timpul ? Un accident. Ce este accidentul? O viaţă, o nouă viaţă... Repetam neîncetat asemenea lucruri. Tocmai mă întrebam, în clipa aceea mira­ culoasă în care lumina din autobuz se confunda cu întu­ nericul de afară, când urma să dispară de pe parbriz imaginea mea, pentru ca pe întinderea stepei cufundate în întunericul dens să-şi facă apariţia prima umbră a vreunui staul ori prima fantomă a vreunui copac, când m-am pomenit orbit, o clipă, de o străluminare. In lumina aceea, proaspăt ivită în dreapta parbrizului, l-am zărit pe înger. Se afla doar puţin mai încolo, dar cât de departe era, totuşi, de m ine! Am priceput însă că lumina aceea profundă, neamestecată, vie se afla acolo pentru mine. Cu toate că A

297

Magirusul înainta prin stepă cu toată viteza, îngerul nici nu se apropia, nici nu se depărta. Dată fiind lumina sa orbi­ toare, mi-era cu neputinţă să văd pe de-a-ntregul cu ce anume semăna, dar am înţeles că îl cunoşteam după senti­ mentul de poznă, de uşurare, de libertate care se deştepta în sufletul meu. Nu semăna nici cu îngerii din miniaturile persane, nici cu cei de pe caramele, nici cu îngerii din fotocopii, nici cu făptură aceea căreia îi cerusem, ani de zile, să-mi vorbească, în reveriile mele. Am vrut, o clipă, să-i spun ceva, să vorbesc cu el. Poate din pricina sentimentului nedesluşit de poznă şi de tulbu­ rare. Dar din gură nu mi-a ieşit nici un sunet şi m-a cuprins neliniştea. Simţămintele de prietenie, de apropiere şi afec­ ţiune pe care le percepusem în mine în prima clipă erau încă v ii; năzuiam să-mi aflu liniştea prin ele şi, gândind că acela era momentul pe care-1 aşteptam de ani de zile, am voit ca îngerul să-mi dezvăluie tainele timpului, ale acci­ dentului, ale tihnei, ale cărţii, ale vieţii, ale vieţii celei noi, spre a putea domoli spaima care creştea în mine, cu o iuţeală chiar mai mare decât iuţeala autobuzului. Era însă de prisos. Pe cât de îndepărtat, de nepereche era în comparaţie cu mine, pe atât era de crud. Nu pentru că şi-ar fi dorit să fie crud, ci pentru simplul motiv că nu era decât un martor şi că, în clipa aceea, nu facea altceva decât să fie martor. Nu facea decât să mă vadă pe mine în inima stepei, plin de îngrijorare şi buimăceală, aşezat, în lumina neverosimilă a dimineţii, pe scaunul din faţă al unui Magirus grăbit şi gălăgios, care semăna cu o cutie de conservă. Atât. Am simţit forţa, cu neputinţă de înfruntat, a unei cruzimi, a unei neputinţe depline. Când m-am întors, din instinct, către şofer, am văzut că lumina scălda tot parbrizul, cu o intensitate neobişnuită. Două camioane aflate în depăşire la vreo şaizeci-şaptezeci de metri se apropiau în viteză, cu farurile de distanţă aţintite asupra noastră, fiind pe punctul de a se izbi frontal de noi. Mi-am dat seama că accidentul era imposibil de evitat. Mi-am amintit de acea aşteptare plină de împăcare pe care o simţeam, cu ani în urmă, înaintea accidentelor, de 298

sentimentul de trecere pe care-1 trăiam cu încetinitorul, după accidente. Mi-a revenit în minte modul în care se zbăteau, fericiţi, călătorii care nu se puteau afla nici acolo, nici aici, de parcă s-ar fi împărtăşit, frăţeşte, dintr-un timp paradisiac. în scurt timp aveau să se trezească toţi cei ador­ miţi, tulburând liniştea dimineţii cu ţipete de mulţumire şi * cu urlete nestăpânite, pentru ca mai apoi să descoperim cu toţii, uluiţi şi tulburaţi, pe pragul dintre cele două lumi, măruntaie însângerate, fructe răsturnate, trupuri sfârte­ cate, piepteni, încălţări şi cărţi pentru copii revărsându-se din valizele spintecate, de parcă am fi descoperit farsele fără sfârşit ale unui tărâm fără gravitaţie. Nu, nu cu toţii. Norocoşii cărora le era dat să trăiască clipa aceea fără egal ce urma exploziei asurzitoare din timpul accidentului aveau să se aleagă dintre călătorii de pe rân­ durile din spate, rămaşi teferi. în ceea ce mă privea pe mine, care eram aşezat pe locul cel mai din faţă şi care mă uitam la farurile camioanelor ce se apropiau, ca şi cum m-aş fi uitat la ele plin de uimire şi teamă, cu privirile împăien­ jenite de lumina de necrezut ce se revărsa din carte, aveam să trec în curând în altă lume. Am înţeles că acela era sfârşitul vieţii mele. Dar eu voiam să mă întorc acasă, nu-mi doream deloc să trec în altă viaţă, să mor. 1992-1994

299