Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza În istoria politica a Moldovei numele de Cuza este pomenit înca din trecutele veacuri. Neam de boieri mijlocii, cum erau socotiti Cuzestii, câtiva din rândurile lor s-au ridicat totusi la înalte ranguri pe treptele cinurilor boieresti. Unii avura însa parte de un sfârsit tragic. Astfel, un stramos al lui Alexandru Ioan Cuza, pe nume Dumitrascu, ajunse comis si apoi clucer, iar mai în urma, dupa ani lungi de pribegie, vel-spatar. Banuindu-l însa de uneltiri, în ianuarie 1717, Mihai Racovita puse sa fie spânzurat de furca scrânciobului, în fata curtii domnesti din Iasi. Despre aceasta naprasnica întâmplare zice cu mâhnire Neculce: “Atunci Mihai Voda, mâniindu-se, în graba au spânzurat pe Cuza Spatarul, nepricestuit, încaltat, îmbracat, dându-i vina ca a scris el la feciorii lui… ca sa vie sa prinda pe Mihai Voda din Iasi ce nu (se) stie întru adevar au ba, numai în pizma l-au omorât ca aice (a) fost napaste, ca n-a scris”. În acelasi veac, Ionita Cuza, nepotul celui spânzurat, urca si el pe treptele boieriei, ajungând, de asemenea, spatar. Erau însa vremuri de neagra urgie. În biata tara a Moldovei, turcii savârseau revoltatoare samavolnicii. Însusi domnul se jelui la Poarta împotriva “neorânduielilor” comise de armatele otomane, aratând printre altele ca locuitorii nu gasesc scapare decât parasind tara. Si atunci de la cine ar mai fi putut scoate el birurile platite turcilor si pe deasupra îndestularea proprie. Nu era însa Constantin Moruzi omul care sa îndrazneasca sa-si supere cu ceva stapânii; soarta predecesorului sau, Grigore Ghica, ucis miseleste, nu de mult, din ordinul Portii, îi era vie în amintire. Asa ca, temator sa nu-si piarda scaunul, când mai multi boieri, loviti în propriile lor interese, protestara pentru faradelegile cotropitorilor, Moruzi îi puse la popreala; mai mult, în august 1778, porunci ca Ionita Cuza si Manole Bogdan, ce se facusera ecoul

nemultumirilor, sa fie descapatânati, iar capetele sa le fie înfipte în poarta curtii domnesti, “ca sa ia învatatura întreg norodul”. Trecusera doar sase decenii de când bunicul sau atârnase în streang, pentru aceleasi pricini “de amestec prea aprins în treburile tarii”, iar acum Ionita Cuza îi împartasea soarta tragica. Asadar, în cuprinsul aceluiasi veac si în aceasi cetate a Iasului, doi dintre stramosii lui Alexandru Ioan Cuza aveau un sfârsit naprasnic, unul în spânzuratoare, iar altul scurtat cu un cap de iataganul gâdelui domnesc! În cei sapte ani de domnie, si mai ales în cei tot atâtia petrecuti în exil, departe de tara, Alexandru Ioan Cuza, ajuns postelnic, va fi tatal viitorului domn al Principatelor Unite; despagubind în bani pe ceilalti frati, pentru a ramâne singurul stapân al mosiei Barbosi, din tinutul Falciu, Ioan Cuza se casatori cu Sultana Cozadinii, venita de curând în tara de la Constantinopol, unde se nascuse (se tragea dintr-o familie genoveza). În afara de Alexandru, mai avura un fiu, Dumitru, care muri însa de tânar, cazând de pe cal chiar în fata casei parintesti, precum si o fiica, numita tot Sultana. În câteva rânduri, tatal viitorului domnitor a fost ispravnic la Falciu si la Galati; avea în orasul de pe Dunare mai multe proprietati, pe care fiul le va mosteni. Deputat de doua ori în Obsteasca Adunare a Moldovei, era se pare un om energic, pentru ca, în 1834, ivindu-se ciuma pe o corabie din portul dunarean, el, ispravnic fiind, lua severe masuri de stingere a molimei, primind pentru asta o multumire publica din partea Adunarii. Nascut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza si-a petrecut o parte din copilarie pe mosi tatalui sau, la Barbosi. A crescut astfel aproape de tarani si printre ei. Poate ca si aceasta explica, în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iasi, în pensionul deschis nu de mult la marginea orasului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofiterii ramasi pe aici din armata condusa de Napoleon în dezastruoasa campanie împotriva Rusiei), îi avu colegi de învatatura, printre altii, pe Vasile

Alecsandri si Mihail Kogalniceanu, care, îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii si a înfaptuirii statului national român, sfetnici apropiati si colaboratori directi. Matei Milo, viitorul mare actor, i-a fost, de asemenea, coleg. În vara lui 1834, prin august, tânarul Alexandru Cuza pleaca la Paris sa-si completeze învatatura. Împreuna cu el plecau si alti fii de boieri, cam de aceeasi vârsta, printrre care varul sau Nicolae Docan si Vasile Alecsandri. Alexandru Ioan Cuza îsi trecu în decembrie 1835 examenul de bacalaureat în litere. Ca si Vasile Alecsandri, vru apoi sa învete medicina, înscriindu-se la facultatea respectiva, dar parasi repede gândul acesta, “neputând suferi disectiile” si trecu la drept. Spre sfârsitul lui 1839 se înapoie în tara cu titlul de membru al Societatii economistilor din Paris, fara a-si termina studiile juridice. Înca din septembrie 1837 devenise cadet ca si Kogalniceanu si altii, pregatindu-se pentru cariera de ofiter. Dar în februarie 1840, la numai câteva luni dupa sosirea în tara, îsi dadu demisia din armata, intrând curând în magistratura. Era un om curtenitor si prietenos, dornic de petreceri si de glume, amuzând pe cei din jur cu snoavele si conversatia sa. Înfatisarea-i era placuta: statura mijlocie, par castaniu bogat, ochii albastri, stralucitori si inteligenti. Atragator si plin de farmec, se bucura peste tot de o buna primire. La una din obisnuitele petreceri boieresti ce se tineau lant iarna în “dulcele târg al Iesilor”, Cuza cunoscu pe aceea care avea sa-i devina curând sotie: Elena Rosetti. Era mai tânara cu cinci ani decât el, fiica a postelnicului Iordache Rosetti si a Catincai, nascuta Sturdza, boieri cu mosie la Solesti, în tinutul Vasluiului, unde Elena îsi petrecuse anii copilariei. Casatoria a avut loc la Solesti, în ultima zi din luna aprilie a anului 1844. Este interesant de retinut ca A.I.Cuza a refuzat sa primeasca robii dati Elenei pe foaia de zestre. Întinsele legaturi de rudenie ale parintilor Elenei cu famili din protipentada Moldovei nu puteau sa-i fie decât de folos

tânarului Cuza. Înca înainte de casatorie era membru la judecatoria tinutului Covurlui, unde apoi va fi presedinte. Împreuna cu sotia, se instala în casele parintilor sai de la Galati. Desi casnicia lor n-a fost una dintre cele mai izbutite, Cuza nedovedindu-see a fi un sot prea statornic, între ei s-au pastrat totusi întotdeauna relatii respectuoase. Abia iesita în lume, aflându-se înca sub autoritatea aproape tiranica a unei mame cu severe principii pedagogice, Elena ocolea petrecerile, neînsotindu-l decât arareori pe Alecu. Apriga soacra se amesteca necontenit în casnicia lor, rascolindu-le viata. Cuza cauta dese prilejuri pentru a evada la Iasi, unde se aflau atâtia dintre prietenii sai, iar Elena ramânea de obicei singura, traind aproape izolata. Închipuirea poporului, atât de bogata, a creat lui Cuza numeroase legende, atribuindu-i, în afara calitatilor sale reale, însusiri pe masura dorintelor maselor populare. Aceste mase flamânde de dreptate, de omenie, de demnitate nationala, atâta amar de vreme înabusite voiau întruchipate în el vitejia, bunatatea, spiritul nepartinitor. Chiar daca a avut unele slabiciuni si scaderi omenesti, desigur mult si rauvoitor exagerate de cercurile ostile politicii sale, Alexandru Ioan Cuza a ramas în istoria noastra ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului nasterii sale, în 1920, Iorga spunea ca daca ar dori cineva “sa cuprinda într-o formula marea personalitate a lui Voda Cuza, ar trebui sa spuna ca el a fost un om vrednic de legenda sa si ca în jurul sau s-a creat o legenda vrednica de dânsul“. Sub domnia lui, pentru întâia oara, taranii au capatat pamânt. Pentru aceasta, si pentru multe alte fapte progresiste ale sale, Cuza a fost preamarit de masele populare, iar figura lui a intrat în creatia folclorica, alaturi de a lui Stefan cel Mare si Tudor Vladimirescu. Înca în viata fiind, se creasera despre el numeroase legende, mai toate având un tâlc, exprimând o dorinta a poporului care-l dorea drept si bun cu cei mici, aspru si necrutator fata de

împilatori, adica fata de boieri, de negustori si calugari. Era transpunerea moderna a vechilor legende si basme populare, în care binele învinge întotdeauna raul. Fara a fi sustinuta de vreo organizatie politica, caci dupa cum am vazut partidele se unisera pentru a-l alunga, legenda lui Cuza crescu în amploare si se mentinu apoi multa vreme, ajungând pâna în zilele noastre. Încercarile numerosilor sai vrajmasi de a distruge acest mit, prin nascocirea unor pacate inexistente si prin extragerea unora reale, dar firesti, obisnuite epocii si clasei sale, n-au putut stirbi faima personalitatii sale. Cu temei s-a spus ca, dupa ce a dat taranului dreptul sau, asa cum era înteles atunci de spiritele mai înaintate, “el a fost pus la marea încercare de a-si mentine punctul de vedere împotriva tuturora, împotriva tuturor intrigilor, tuturor tendintelor de razbunare, împotriva conservatorismului boierimii de traditiune, precum si împotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urma, neputând birui nici pe unul, nici pe altul, sa cada înaintea coalitiei care, prin felul cum a rasturnat pe om, a înaltat opera pe care omul o îndeplinise”. Cuza ramânea apoi pentru totdeauna cel dintâi domn al tarilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezinta, iarasi, un mare merit. El n-a fost numit, ci ales, si înca în unanimitate în ambele tari. Ales nu ca un nume mare, rasunator, însa târând dupa el amintirea nefasta a trecutului, ci ca un om nou, întruchipând vointa nationala. Pentru multe din faptele sale, a meritat recunostinta nu numai a contemporanilor, ci si a generatiilor urmatoare. El n-a avut parte de blestemul cuvenit tiranilor detronati. Dimpotriva, scârbite de politica celor ce i-au urmat, multimile l-au regretat. Zadarnice au fost încercarile vrajmasilor de a-l detrona din sufletul, din amintirea si recunostinta purtata de masele largi ale poporului, care îi pomeneau numele cu veneratie întrucât fusese calauzit în actiunile sale de idei înaintate, progresiste.

Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legatura cu firea sa dreapta. Unele au aparut si în presa, sau adunate în diferite brosuri si carti: amintiri, întâmplari reale sau nascocite, toate contribuind cu puterea legendei la întretinerea acelei aureole create în jurul fostului domnitor. Atâtia dintre oamenii acelei vremi marturiseau ca l-au vazut si au vorbit cu el, ca umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând si pedepsind nedreptatile, ajutând si mângâind pe cei sarmani si napastuiti. În stralucita-i limba, a scris si Mihail Sadoveanu despre aceasta legenda, aratând cu întelepciune ca în necazurile si aspiratiile lui nedeslusite, gata sa-i atribuie trasaturi si lumini ideale, poporul întrupase în Cuza dorinte de schimbari si de dreptate, devenind în ochii norodului umilit “un fel de principiu al binelui”. Bibliografie: Marin Mihalache- “Oameni de seama - Cuza Voda”