Surdu, Alexandru - Vocatii Filosofice Romanesti - V.0.9

Alexandru Surdu

VOCAŢII FILOSOFICE ROMÂNEŞTI

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

VOCATII FILOSOFICE ROMÂNEŞTI

ALEXANDRU SURDU

VOCAŢII FILOSOFICE ROMÂNEŞTI

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE  Bucureşti, 1995

Vocations of Romanian Philosophy Vocations philosophiques roumaines

Coperta Adrian Şuştea

ISBN 973-27-0487—X

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE R 76117, Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 13, sector

CU PRINS

In loc de prefată ...... . . . . . . .. . 7 Semnificaţia logicii în opera lui Dimitrie Cantemir . ..... . 13 George Bariţiu şi începuturile filosofiei româneşti ................ . 19 Enciclopedism filosofic la Mihai Eminescu .................................23 Titu Maiorescu — logicianul 29 Evocare C. Rădulescu-Motru 36 Logica genetică a lui C. Rădulescu-Motru ..................................... 40 Substanţa transcendentă la Ioan Petrovici ................................... 45 Inovatiile lui Ioan Petrovici în logica formală . 50 Materie, energie şi suflet la dr. Nicolae Paulescu 54 Pe linia gândirii lui Nae Ionescu .................................................... 60 Apărarea filosofiei româneşti în lucrările lui Mircea Vulcănescu .............................................................................. 66 Un text al lui Constantin Noica despre Mircea Eliade . , 71 Principii de logică şi filosofie matematică la Octav Onicescu . 74 Ierarhia sistemelor formale în logica lui Gr. C. Moisil . . . 79 Sistemul rostirii filosofice româneşti al lui Constantin Noica 85 Constantin Noica şi întrebarea despre fiin0. . . • • . 89 intrebarea cu trei introduceri la Constantin Noica ................ 94 Evocare Constantin Noica ......................................................... . 100 Muzică, filosofie şi poezie în Spakul ntioritic ............................. . 103 Problema transcendenţei în Trilogia cunoa.,sterii .......................... 106 ScItita unei autoprentări filosofice de Lucian Blaga , , ...................... 112 Semnificaţia psihologiei consonantiste a lui Ştefan Odobleja 122 Marele proiect al lui Ştefan Odobleja — logica rezonanţei , 128 Tema circularităţii la D. Danielopolu, Şt. Odobleja, P. Postelnicu şi C. Noica ..................................................... 132 Silogistica judecăţilor de predicaţie a lui Florea Ţuţugan ......... 138 Orizonturi structurale şi viziuni istorice ale logicii în opera lui Athanase Joja 5

Auzică şi dialectică în sistemul filosofic al lui Alexandru Bogza ................................................................................... 150 Logica dinamică a contradictoriului în viziunea lui Ştefan Lupaşcu . .............................................................................. 157 Conceptul de materie noesică la Eugen Macovschi . . 163 Petre Botezatu — un adept al logicii naturale .............................. 168 Faţă nevăzută a filosofiei la Anton Dumitriu 175 Petre Ţuţea — un maestru al discursului impresionist . 180 Un text al lui Constantin Noica despre ortofizica ltti Mihai Drăgănescu .......................................................................... 187 Perspective filosofice în enciclopedia României. . 193 Specificul naţional al filosofiei 198 Referinţe bibliografice .................................................................. 203 Abstract ......................................................................................... 207 Contents ........................................................................................ 215

:117 loc de prefaţă

Hegel spunea. că un popor lipsit de filosofie este ca un „templu fără sanctuar". Or, templul a fost şi a rămas centrul spiritual al oricărei comunităţi umane. In jurul acestuia se clădeşte restul aşezămintelor. profane. Ele se pot extinde, în condiţii normale, spre zone periferice, fără să ameninţe cu ceva, oricât de impunătoare ar fi, existenţa nucleului spiritual. Ci, dimpotrivă, se pot înălţa, asemenea zidurilor groase de cetate, în apărarea acestui miez de lumină, care apare uneori chiar în postura focului sacru. Numai mânia unui tiran, provenit din tenebrele lipsei de cuget; putea să aducă spre desăvârşire idealul anţispiritual de prăbuşire, început cu decenii în urmă, a templelor noastre cu altarele lor cu tot, şi chiar a comunităţilor umane care gravitează în jurul acestora. Uitându-se faptul că pentru instituirea şi apoi înălţarea lor au fost necesare mai multe secole. Şi, dacă ele s-au făcut, a fost o trebuinţă a lor de a se face. De a se face aşa, şi nu altfel. Filosofia a apărut cu milenii în urmă şi a fost apoi mereu cultiva.tă, în forma sa metafizică, speculativă, în ciuda faptului că a fost adesea şi contestată. E. O. Wilson, inventatorul sociobiologiei, consideră înclinaţia speculativă, ca şi comportamentul religios, ca iiind determinată genetic. Scienti ştii de exemplu, care nu cred în „creaţia" originară, cred totuşi în „explozia" originară., cu infăptuirile ei pe secunde şi minute, ceea ce depăşeşte cu mult speculaţia biblică a înfăptuirilor pe zile a unor lucruri cel puţin vizibile. La fel si cu aţeii, care nu sunt decât adversarii formelor de religie tradiţională, ei practicând cuitui elitelor, personalităţilor sau al conducătorilor, cunoscut şi el încă din epoca sălbăticiei. Filosofia, ca şi religia, a avut numeroase forme. Ele diferă în funcţie de timpul. în care au fost concepute, dar şi de locul în care s-au ivit. S-a tot spus că filosoful este „fiul timpului său'. Dar numai al timpului? Există oare timp fără spaţiu?.

Hegelian vorbind, ne putem imagina că Spiritul Absolut are o scurgere inversă, de la oceane si mări către râuri şi izvoare. Dacă nu vine la tine nici un astfel 'de râu sau izvor, nu te poţi alege cu nici o picătură de spirit. Dacă speculaţia filosofică este determinată genetic, atunci lucrurile se schimbă. Poţi săpa adânc isn propria ta conştiinţă şi vei găsi acolo undele freatice ale spiritului. Pentru aceasta sunt necesare însă anumite S-a observat, de asemenea, că un filosof nu apare niciodată singur. Ca şi artiştii şi savanţii, filosofii apar ln constelaţii, şi anume pe firmamentul unor culturi spirituale dezvoltate în multe sau chiar în toate direcţiile, ei inşişi contribuind substanţial la nasterea acestor culturi. La noi, între cele două războaie mondiale, se ajunsese la lirnpezirea apelor. După o lungă perioadă de sincronizare culturală cu Occidentul, în care generatii întregi de filosofi, savanţi si artişti au învăţat în şcolile Austriei, Franţei şi Germaniei, filosofii nostri începuseră să meargă pe propriile lor picioare. „Wo sind die Lateiner?", se zice că întreba Heidegger iritat, când lâncezeau discuţiile la seminarul său. Iar „lateinerii" aceştia erau filosofii români. Intorşi la vatră, ei au practicat o filosofie de mare anvergură, care în multe privinţe o egala, iar în câteva o şi dep'ăşea pe cea occidentală, din ale cărei ape se impărtăşiseră. Că această filosofie avea, într-o măsură mair mică sau mai mare, şi un caracter naţional este incontestabil. Şi aceasta, independent de faptul că a avut uneori şi caracteristici naţionaliste. Prin urmare, lucrurile s-au petrecut în ambele sensuri. Chiar dacă n-a trecut pe la poarta noastră râul cu apa vie a spiritului, neam dus noi şi-am zăbovit pe malurile lui, la faţa locului. Dar, pe de altă parte, am şi săpat în propria noastră grădină şi am găsit ceea ce invăţasem deja să căutăm. Răspundea oare această filosofie românească, cu toate variantele ei, unei trebuinţe reale de a fi? Sau apăruse ca un siinplu articol de lux? in termenii lui Hegel, putea oare ea să ocupe locul de „sanctuar" în „templul" culturii noastre naţionale? După anumite criterii, se poate răspunde afirmativ. Se depăşise faza simplelor tatonări şi apăruseră deja personalităţi cu vocaţii filosofice strălucite şi chiar câţiva filosofi de „formula unu", ca să zicem aşa. Deci creatori de sisteme filosofice, care ştiau să drămuiască, după măsura cuvenită, ,interiorul şi exteriorul unor construcţii filosofice elevate; naţionalul şi universalul, astfel încât să fie agreaţi de autohtoni, câştigăndu-le adesea stima şi trezindule chiar entuziasmul (prin cursuti de rilare 'audienţă 8

sau cărţi delargă popularitate), dar şi astfel încât, fără a se impune străinilOr, să fie totuşi inţeleşi şi respectaţi de aceştia, ba chiar demni de, achnirat in multe .privinţe. Pe:plân adică în „templul" nostru, filosofii s-au impus treptat, cadrul întregii culturi. Preocupările de filosofia istoriei, a ştiinţelor naturii, artei, moralei şi religiei, ca şi sociale şi culturale in genere ale activităţilor şi creaţiilor,filosofice reuşiseră deja să circumscrie locul, meritat pe ;,sanctuarului" Iar faptul că spre acesta tindeau deja toate,preocl.ipările Siinţifice şi culturale, care începeau şi sfârşeau C11 aCeAeasi. consideraţii de natură filosofică, naţional-universale„. in shi3;ha.,,41tere.Selor Jnajore ale ţării noastre, profilase deja elevanţa aceS - (4 „sanetuar". comuniste, chiar dacă din păcâte au. dispărut'indiţi diritre iluştri noştri filosofi, iar celor rămaşi li s -a putut,;iropMie tăcerea aproape totală, totuşi cărţile lor au :găsit mereu urmaşi . care au încercat să le dUcă mai ,depawte: gândilL Există oare astăzi condiţii prielnice pentru reînvierea ca atare a filosofiei româneşti? După ce „idolii" aceia străirii «a.0 .fost .indepărtaţi din „templu"? 1n principiu, se' poate răspunde.afirmativ. Căci la noi, ca şi în alte părţi, fără a mai fi oprimaţi sau:interzisi, se vor ivi din nou acei cugetă.tori care se:mulţurnesc cu puţin, dar care pot oferi în schimb cele mai profunde gânduri despre naţia lor şi despre destinul acesteia . ca şi al lumii in genere. Ei pot înnoda cu timpul firul riipt al tradiţiei noastre -filosofice. Dar este oare suficient acest lucru? Pentru semnifichţ.i'ă .'i - fiajOră., • de „sanctuar", a filosofiei? Evident că - mi! astăzi; chiar în Occidentul atât de lăudat; multe piediCi filosofiei, care, din „regină" a ştiinţelor, a deVenit „cenuşăreăSă", 'ăcestora. Spiritul pozitivist al vremii a .dus la triuinful.iriteleetrilui, al gândirii practice. Or, raţiunea,' cum spus eândva;:riu .are mâini cu "care să muncească şi nici nerusinarea de a pirtea Cersi: Postmodernismul actual proclamă din nou'sfârşi tul filosofici. -15ar astfel de lUCturi s-au mai spus. chiar decât adVersarii declaraţi ai filOsofiei sunt fariseii pozitivişti. Zarafii 'care numără arginţii în incin ta. templului . şi care reduc totul lă numărătoare şi calcul. Da, se poate fate filosofie, zic ei, dar nu în stilul naiv în care a:u făcut-O . Kărit,sau Hegel. Există formule precise, matematice, .care trebUiese aPlicate pretutindeni. Dacă vreţi să facem filosofie, atunci şă •CalCulă'm (calculemits eiwo ). Numai că spiritele Speculaţive riu . 6.1culenză, după cum nici tredinciosul adevărat nu stă

9

să numere sau să cântărească ce i-a dat si dat. Diunnezeu. Or, socotitorii aceştia, care au duSo bine şi pe Vreinea turii, ocupându-se cu lucruri neutre politic, naţional, matematiştii, logiciştii şi epistemologiştii se subsţituie adeVăraţilor filosofi „instituind" dispreţul pentru tradiţia filosofică românească şi contribuind la discreditarea filosofiei in genere. Este curios, la prima vedere, faptul că .§aVanţii autenţici, chiar din discipline ultramoderne, . ca informatica, cibernetica, genetica ş.a., simt nevoia filosofiei adevărate şi unii chiar o prac tică în forma sistemelor filosofice, bazâ.ndu-se• pe contribuţiile înaintaşilor noştri, savanţi şi filosofi. Acelaşi interes , pentru filosofia autentică şi tradiţiile ei îl manifestă şi juriştii, revalorificând lucrările româneşti de filosofia dreptului, care erati practic .interzise în regimul comunist, ca şi filosofia istorici, a religiei sau a artei, incompatibile cu dogma marxistă. .Ceea , ce înseamnă că reconstrucţia edificiului culturii noastre, a „templului", se face, în ciuda orientării pozitiviste, cu reinscrierea din mers a filosofiei pe coordonatele sale fireşti. Marxi5tilor nu le cere nimeni să-şi . schimbe concepţiile şi atitudinea faţă de filosofia românească, deşi ei incearcă mimeze acest lucru. Măcar de ar face câte ceva în filosofia ler marxistă. Dar experienţa atâtor ani de secetă a acestei gândiri pune sub semnul întrebării obţinerea, tocmai acum, la -spar-tui târgului marxist, a vreunor rezultate semnificative. Pozitiviştii şi marxiştii sunt insă numai o parte, tişor detectabilă, a internaţionaliştilor pentru care filosofia remânească nu valorează aproape nimic. Există şi alte tendinţe, .1ăudabile la prima vedere, de a ne ţine mereu la curent cu ceea. ce. se face „dincolo" sau s-a făcut deja. Dar extazul prelungit penţru lucruri care nu ne aparţin, preluate adesea necritic, numai pentru, faptul că sunt undeva la modă, chiar dacă nu ne este direcţ dăunător, ne inscrie în rândul ucenicilor întârziaţi, al. veşniciler .invăţăcei, care nu mai ajung niciodată „calfe şi ,zidari". Or, occidentalii au obţinut rezultate serioase tocmai respectându7şi propriile lor tradiţii, cum ar trebui să le respectăm şi noi pe ale neastre. Abatele Galiani zicea că nu este important Să, te vindeci, ci să te obişnuieşti cu bolile tale, dacă le ai. Cu ,,maladiile spiritului" tă'u, cum le zicea Constantin NoiCa. Căci. tocmai :„bolile" acestea sunt rodnice. Ele strică, în accepţia romantiCitor, echilibrul acelui principinm individuationis, al linistii nepăSării în. faţa lumii şi a cursului ei, al calculului mecanic care ne spnne, îq ultimă instanţă.; mereu acelaşi lucru, că unu şi en umi fac dei!.Conside10

rând deci vindecătoare leacurile unor boli de care suieră alţii, riscărn; măsura in care noi inşine suntem suferinzi, să ne facem mai ră'u aplicându-le decât lăsându-le în plata Domnului şi văzândune noi de bolile noastre. Cam, în felul acesta înţelegea filosoful amintit „spiritul românesc în cumpătul vrem". Dar există oare un „spirit românesc" sau chiar un „sentiment românesc al fiinţei"? Deci o modalitate specifică a noastră de a suferi .,,în cumpătul vremii" şi de a da glas acestei suferinţe nu numai in versuri, ci si în forma aceea stranie a. metafizicii? Dacă răspunsul este pozitiv, atunci nu mai trebuie să ne mire comparaţia lui Hegel cu „templur şi „sanctuarul", ci trebuie să ne ap!.4m de,reclădirea edificiului, sau cum vrem să-i spunem, a unui lăeaş pe raăsura acestui spirit şi abia apoi să facem măsurătorile, să : numărăm, să cantărim şi să calculăm, la nevOie, asernănările şi deosebirile de alte edificii, ale altor spirite. Chiar dacă. Spiritul Absolut este Acelaşi, veşnic identic cu sine, ca' încremenită a lui Parmenides, care nu poate. să respire, căci ea este totul, el a fost conceput mereu altfel, în vremuri diferite şi în locuri diferite. A purtat tot felul de nume şi a fost evocat înforme particulare, ca spiritus loci. Adică tot vorbim de spiritul, raţionalist al filosofiei franceze, de cel speculativ al filosofiei- germane sau pragmatic al celei anglo-saxone şi le .tot imităm,:când pe.unele, când pe altele, dar uităm de propriul nostru spirit, sau, îl lăsăm aşa, la voia_ întâmplării. S-a văzut că în clipe de restrişte, de „cumpăt al vremii", românii ,au început să asculte din nou sunetul clopotelor şi s-au întors lă religia lor, la lăcaşurile lor de cult, aşa modeste cum sunt ele, faţă de templele gTeceşti sau domurile gotice, fără să-i treacă cuiva prin minte asemenea comparaţii. Şi iarăşi s-au apucat de clădit biserici şi le fac după acelaşi tipic, în spiritul locului. Dacă există un spirit al nostru, un sentiment românesc al fiinţei, înscris în codul nostru genetic şi scris ca atare în cărţile noastre de filosOfie, nu este oare firesc să ni-1 aducem aminte to'cmai acum, când însăşi fiinţa noastră naţională cade în cumpătul vreinii? Să nu ridicăm oare acum ziduri groase in apărarea acestui miez de lumină, a candelei în care pâlpâie flacăra spiritului nostru? „Tensiunea esenţială", ca să-i zicem aş a, a filosofiei româneşti o constituie tocmai problema propriei sale existenţe. Pro blemă care, în condiţiile normale ale unei continuităţi culturale, cum s-au petrecut lucrurile la alte popoare, care n-au trecut prin infernul comunist, nici n-ar fi trebuit să apară.

11

Având în vedere însă faptul că nu suntem nevoiţi să pornim de la zero, să repetăm deci istoria înfiripării ex nihilo a filosofiei, descărcarea acestei „tensiuni" are o soluţie simplă şi rezonabilă — refacerea şi continuarea în spirit constructiv a tradiţiilor noastre filosofice, a unor vocaţii filosofice exemplare de genul celor câteva pe care, adunate aici întreolaltă, le. prezentăm astăzi cititorului român. Nu spune nimeni să nu ne uităm şi în grădina vecinului, şi chiar să o facem în mod admirativ, cum am şi făCut -o în vremuri mai bune, dar să ne vedem in acelaşi timp şi inainte de toate de bucuriile şi de necazurile noastre. Să fim, cu alte cuvinte, pregătiţi când Spiritul Abşolut al filosofiei va întreba, cu glasul vreunui alt Heidegger: „Unde sunt lateinerii?", ca să-i putem răspunde fără sfială: „Suntem aici!". Bucureşti, 1993

ALEkANDRU SURDU

P.S. in acest volum, alături de scrierile noastre (publicate în petrecerea anilor, ca semn de recunoştinţă şi preţuire a stră lucitelor vocaţii filosofice româneşti de ieri şi de azi), republicăm şi două texte ale lui Constantin Noica şi un text al lui Luc ian Blaga despre sine însusi. Am socotit că locul lor este aici, căci au fost scrise în spiritul acestei cărţi. A.S.

12

Semn ificaţia în opera lu i Dimi trie Can temir

logicii

In perioadele de început ale culturilor autentice, care preSupun şi o dezvoltare a filosofice, apar în mod consecvent şi preocupări logico-metodologice. aceasta nu numai în culturile occidentale (sunt cunoscute preocupările de logică din India şi China antică). Cauza o constituie 'fficercarea de justificare raţională a. demersurilor culturale incipiente, de motivare a acestora şi, totodată, de orientare a lor pe un anumit făgaş, al consecvenţei şi al consistenţ.ei lor teoretice. Preocupările . de logică sunt legate nemijlocit de gramatică, .de studiul limbajului, al mijloacelor de discurs, de vorbire şi de scriere corectă, fără de cafe este imposibiiă nu numai exprimarea, dar şi constituirea ca atare a unei culturi, care nu este, în ultimă instanţă, decât materializarea într-o formă sau alta a unui anumit mod de a gândi si, respectiv, de a-şi exprima gândurile. Cultura română nu a făcut excepţie de la această regulă. Academiile greceşti din vremea fanariotă n-au reprezentat un simplu transfer al culturii elene. Aşa se explică de ce unul dintre întemeietorii (după CMObule Tsourkas) Academiei din Bucureşti, pe ia 1675, Ghermanos Lokros din Etolia, era un continuator al filosofiei lui Corydaleu, refugiat ca şi alţi discipoli ai acestuia în Tările Române, datorită viziunii sale potrivnice teologiei scolastice. in cadrul acestor academii grecesti va renaşte un neoaristotelism de o factură specifică, iar una dintre cărţile uzuale de Invăţătură va fi Introducerea îsa logică a lui TheOphil Corydaleu. In jurul anului 1700, principele Dimitrie Cantemir încearcă, pe cont propriu, întemeierea unei culturi româneşti în Moldova. Soarta i-a fost potrivnică, dar încercarea lui rămâne memorabilă prin exemplaritatea ei. Şi nu este de mirare că tânărul principe 13

se gândeşte înainte de toate la scrierea unei lucrări de logică, pe care o şi realizează în forma unui mic tratat, scris în limba latină, pe care urma să-1 traducă în româneşte. De ce? Pentru a pune astfel bazele raţionale ale demonstraţiilor sale istorice, care, în ciuda nereuşitelor sale persoriale, s-au dovedit cu timpul corecte. Faptul că Dimitrie Cantemir a avut un interes profund, fundamental-filosofic pentru logică îl dovedeşte tocmai elaborarea lucrării Compendiolunt universae logices institutionis, rezultat al serioasei sale instrucţiuni în domeniul logicii (cu profesorul Ieremia Cacavela) şi al străduinţei sale proprii, călăuzită de o viziune originală asupra unor probleme particulare (cum este raportul dintre predicamente şi predicabile) sau chiar asupra logicii în ansamblu (cum reiese din definiţia logicii). Nu trebuie uitat faptul că logica este disciplina filosofică cea mai strictă, este disciplina în care chiar un învăţat de talia lui Kant considera ca foarte greu de adus ceva nou. Aceasta nu inseamnă însă că preocupările lui Cantemir pentru aspectele exterioare ale logicii sunt lipsite de interes. Dimpotrivă, dacă intenţia sa, mărtUrisită încă în primele pagini din Istoria ieroglifică, de a traduce în limba română „intreaga invăţătură a ar fi fost realizată, cultura românească, din ceasul acela timpuriu, ar fi avut multe de câştigat. Intenţia lui Cantemir s-a realizat totuşi în parte. In Divanul şi Istoria ieroglifică găsim destule elemente, pe baza cărora poate fi schiţată o imagine a modului în care ar fi încercat Cantemir să transpună „intreaga invăţătură a logicii pre limba noastr'ă". Unul dintre cei mai frecvenţi termeni de logică din Divanul este acela prin care Cantemir îl redă pe ratio, cu corespondentul său grecesc /ogos, respectiv termenul „socotială", cu toate derivatele sale verbale, substantivale („nesocoteală", „nesocotinţă") şi adjectivale („socotitoriu" pentru raţional = logikos ; puţin socotitoriu = asyllogistos. Frecvenţa acestui termen, după remarca lui V. Cândea, se datoreşte însăşi structurii argumentativdemonstrativ,:: a lucrării Divanul. Consecvenţa cu care utilizează aici -termenul „socotială" pentru ratio dovedeşte că acesta ar fi fost termenul considerat echivalent. In Istoria ieroglifică frecvenţa termenului este mai mică şi nu mai are nici o legătură cu structura lucrării, ci devine termen tehnic, definit şi de Cantemir la inceputul lucrării drept „sillo gismos", deci raţionament nu raţiune — forma „socoteală adevărată" sau „socoteală dreaptă." având sensul de raţionament adevărat sau corect = silogism şi nu de ratio recta (cum sugerează Stoicescu). De altfel, termenul apare şi în forme ca: socoteală 14

loghicească, socoteala loghicilor, socoteala minţii etc. 1nsemnând pretutindeni raţionament sau silogism, adesea cu referinţă directă la ,;silogisniul Corbului". Termenul „ceinţă" poiotes, qualitas) reprezintă o încercare demnă de reţinut. Ea apare în contextul Divanului (partea tradusă'. din Wissowatius), în care Cantemir avea în faţă termenul grec şi latin. El nu optează pentru nici unul, ci încearcă să-i traducă în limba română.printr-un termen potrivit. Din păcate, traducerea nu este corectă. Poiotes, ca şi qualitas au la bază o întrebare, dar aceasta nu este „ce?", ci „ce fel de?", respectiv poios (qualis). „Ceinţă" traduce însă pe ti esti (essentia) şi, în această calitate, este un termen mult mai sugestiv decât neologismul „esenţă". Termenul „ceinţă." apare şi în Istoria ieroghficd, unde are într-adevăr semnificaţia de esenţă, corespunzând întrebării ce este. Cu toate acestea, în Scara tdlcuitoare, Cantemir o consideră o traducere pentru „cfidditas" (quidditas), care redă însă grecescul io ti en einai, esenţial aici fiind einai nu ti, deci estele nu ceul, „singură fiinţa lucrului", cum explică Cantemir, sau tot în terme nii lui „a fi a lucrului". Traducerea corectă este „fiinţa perma nentă" (quod erat esse pe care latinii 1-au înlocuit cu quidditas). Traducerea lui quidditas prin „ceinţă" este corectă. (pornind de la quid = ce) numai făcând abstracţie de semnificaţia -tehnică a termenului latin. După cum observă şi C. Noica, Dimitrie Cante, mir inţelege prin „ceinţă." categoria de substanţă. Mai precis, substanţa în calitate de esenţă, cum o făcuse şi în Compendioturn, şi în această accepţie, traducerea este bună. La fel de sugestiv pentru limba română este termenul „câtintă" (posotes) faţă de actualul „cantitate". De data aceasta termenul apare în prima parte a Divanului şi deci traduce numai termenul grecesc. Dar utilizarea lui cu acelaşi sens în Istoria ieroglificd (id est alături de celelalte categorii) denotă că era, pentru Cantemir; un termen consacrat. Cu aceeaşi valoare semnificativă este şi termenul „feldeinţă.", care traduce termenul latin qualitas, respectiv poiotes, ceea ce sugerează o corectare a traducerii aceluiaşi termen prin „ceinţă.", cum făcuse în Divanul. Mecanismul traducerii este acelasi: se' pleacă de la întrebarea „ce fel de" (poios) si se adaugă termina: ţia -inţă. C. Noica remarcă faptul că „feldeinţă" este termenul „cel mai cuceritor" din seria. traducerilor lui Cantemir. E1 este într adevăr un termen mult mai sugestiv pentru români decât acela de „calitate", împrumutat din latină. „Cele cinci glasuri' ale lui Porphyrius (genul, specia, dif erenţa, propriul şi accidentul) devin la Cantemir: niamul, chipul, 15

deosăbirea, hirişiia şi tâmplarea. P. Vaida găseşte şi utilizarea termenului „atom" pentru individ, iar ca variantă pentru „chip" termenul „faţă". De data aceasta termenii aleşi de Cantemir sunt mai restrânşi ca sferă decât cei corisacraţi; ei figurează la Porphyrius ca sensuri impropri ale predicabilelor. In fine, este demn de amintit şi echivalentul unor termeni tehnici de logică, cum ar fi: protasis' definit ca „inainte punere" sau simperasma ca „incheierea voroavii", care apare şi cu sensul de „inCuiare". Trebuie remarcată aici fOlosirea de către Cantemir a 'terMenilor greCeşti, ceea ce pa're curios pentru antorul unei ludrări de logică 'în liinba latină. Este evident tă el cimoaşte si terminologia greacă, dar utilizarea acesteia., care este mai greoaie pentru limba română, poate sugera şi faptul că Dimitrie Canternir avea ladispoziţie jurul anului 1705) si surse grecesti de logică, a căror citare în Compendiolum nu poate fi dovedită. Yn acest caz, nu ar fi lipsită de sens ipoteza că intenţia lui Cantemir nu era pur si siinpin aceei de a traduce în limba română lucrarea Compendiolum, elaborată în prima tinereţe: De altfel, în al doilea cuvânt introductiv la. I storiă ieroglifică („Iarăşi cătră cititoriu"), unde este. protnis. ă tradUcerea logicii, este vorba în mod evident de traduceri din limba greacă. „Intr-acest chip, zice Cantemir, spre alalte inVăţăturigrele, trebuitoare numere şi cuvinte, dândute a le inOldOVeni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeste şi în ellinie rrioldo-- veriiseşte". Dar aceste mărturisiri ale lui Canteinir an fireşte o valoare cu totul ipotetică, atâta thrip cât noi nu posedăm .decât o singură lucrare de logică a lui Cantemir, iar aceasta este ComperiEchivalenţde româneşti ale celor câţiva terineni de logică ne petmit totuşi să. întrevedem modul în care ar fi încercat Canţemir traducerea unei logici în limba română. Trăind în ceasul de inceput al culturii noastre, nefiind robul nici unei tradiţii, el ar fi încercat în mare mă'sură utilizarea unei terminologii pur româneşti, care, aşa cum arată, după. 200 de ani de frământări ale limbii române, este încă de mare valoare semantică şi uneori (cazul predicamentelor) este mai potrivită decât cea modernă. Dar, nu trebuie să. uităm totuşi că Dimitrie Cantemir a rămas un caz cu totul izolat. Nu ar fi fost de ajuns alcătuirea unei terminologii de logică, pentru ca aceasta să se şi împământenească, era necesar şi un climat cultural potrivit. Or, acest lucru s-a petrecut mult mai târziu. Din această cauză, se poate spune că singurul care a profitat de pe urma propriilor sale cunoştinţe de logică a fost Cantemir 16

Fără să intrăm in amănunte, care ar depăşi intenţia studiului de faţă, trebuie pus în evidenţă faptul că interesul pentru logică. 1-a urmărit pe Dimitrie , Cantemir, în diferite forme şi in operelescrise cu mult mai târziu. Referindu-se la Sistana sau starea religiei mahomedane, publicată de Cantemir în 1722 la Petersburg; Tocilescu :constată că fostul domnitor se interesa de logica arabă, cunoscând modul în care aceasta este concepută „ ....ca introducere a înţelepciunii în cazul omului pentru a judeca lucrurile cu isteţime, prin feluritecategorii, definiţii dialectice; se adaugă la ea 5 voci ale 10 categorii ale lui Aristotel pe care arabii le numesc şart adică . condiţiuni. Cărţile topice, analitice şi sofistice". Reiese de aici. faptul. că Dimitrie Cantemir şi-a extins în continuare orizonhil cunoştinţelor de logică: Ar fi greu de a.preciat dacă el a studiat ca atare vreo operă de logică arabă sau a citit doar. relatări despre asenienea opere. Cerţ este că el cunoaşte structura runor astfel de lucrări. . Tot Tocilescu, analizând Loca obscura in Catechisi, publicată. în 1720„. in care Cantemir combate o luctare a lui T. Procăpovici, constată că maniera in. care aceasta procedează dovedeşte era bun dialectic şi scolastician. Cunoseea bine dialectica lui Aristotel .şi direcţiunea sofistico-scolastică". Cantemir extrage fraze din lucrarea criticată şi le supu ne, independent de contextul lor, unor analize semantice minuţioase. » Cercetând amănunţit critica lui. Cantemir ; noi am constatat, continuă Tocilescu, că unele din punctele de acuzare ale sale sunt cam mici şi ajung până la controverse scolastice,uneori cam tfaSe de păr, ce arată că ţinea morţiş la logica lui Aristotel,. însă în marea majoritate punctele de acuzare sunt foarte sănătoase, argumentate şi nemerite". Iată, prin urmare, că după atâţia ani, Cantemir este departede a desconsidera avantajele logicii. Dimpotrivă, i se pot aduce chiar reproşuri pentru abuzul de logică formală. Utilizarea acesteia însă, ca metodă demonstrativă, sugerează o revenire la poziţia anterioară Istoriei ieroglifice, la o poziţie în care logica Işi redobândeşte semnificaţia ei fundamentală, profund filosofică de mijlocincontestabil pentru obţinerea adevărului. in acelaşi sens, dar vizând o altă viziune a logicii decât cea_ scolastico-formalistă, este utilizat şi chiar definit în Scara tălcuitoare din Istoria ieroghfică termenul „axiomă" (— „dzisă filosofică carea în loc de canon, de pravilă să ţine"). Conform unor astfel , de axiome, el rezolvă, fără drept de apel, anumite controverse obişnuite din Istoria 2— c. 146

I 7.

Mult mai valoroase însă sunt axiomele sau canoanele dilizate de Cantemir în demonstraţiile istorice. După. cum observase Panaitescu, după Prolegomena, în cartea I, capitolul intâ1 din Hronicul Cantemir enumeră axiomele sau canoanele istoriei, sugerând faptul că va întreprinde o tratare demonstrativă a isto riei. Sunt demne de menţionat câteva dintre aceste axiome, a căror valoare nu poate fi contestată nici astă.zi: „tăcerea nici nu pune, nici nu ridică lucrul"; „zisa 1l şi pune şi-1 şi ridică"; „tăcerea după zisă adevereşte zisa odată.". Modul concis în care sunt exprimate aceste axiome dovedeşte că ele au fost concepute în mod special, atât vi materiae, cât şi vi formae. Există şi alte axiome, care justifică modul deductiv de abordare a problemelor istorice. P. P. Panaitescu menţionează un principiu (numit „axiomă." de către Cantemir), care aminteşte de inferenţa „q, deci p q ": „de pe fapte a lucrurilor fiinţă se cunoaşte, adecă când un lucru iaste făcut, inţelegem că lucrul acela pricină înainte mergătoare au avut". Preocupările de logică ale lui Dimitrie Cantemir nu au rămas deci fără ecou nici în lucrările sale târzii. Chiar în afara unor locuri, ca cele menţionate, în care intervenţia elementului logic poate fi dovedită ad oculos, pretutindeni in opera sa se observă încercarea de a depăşi nivelul empiric al faptului imediat, năzuinţa spre teoretic şi formal, spre universalitate, atributul sine qua non al ştiinţei autentice, spre care a năzuit Cantemir în permanenţă şi prin care se deosebeşte el de toţi predecesorii săi din istoria culturii româneşti. (1990)

George Baritill S I inceputu rile f ilo sofiei ro mâneşti

Cu George Bariţiu ne găsim în plină desfăşurare a inceputurilor culturii filosofice rOmânesti. El işi publică primele articole cu piofil filosofic în 1838, deci cu aproape trei decenii înainte de începerea activităţii filosofice a lui Titu Maiorescu. $. 0 trebuie să uitărn că acesta din urmă, continuator firesc al Şcolii Ardelene, a fost invinuit adesea (fără a se ţine cont de momentul istoric şi de menirea acestui moment) de sterilitate creativă, şi lipsă de vocaţie filosofică. Uitându-se sau ignorându-se că mci o iniţiere nii incePe cu inovaţii. Dacă Titu Maiorescu a fost astfel caracterizat, George Bariţiu 'a scăpa,t de aceste aprecieri pentru că nimeni nu 1-a considerat un filosof propriu-zis. Aceasta, în ciuda faptului că au existat motive suficiente pentru a o face. George Bariţiu este continuatorul orientării filosofice iluministe a Şcolii Ardelene. Or, misia, ca să zicem aşa, a iluminişti lor de pretutindeni a constat nu atât într-o elaborare constructiv 7 originală a filosofiei, ci în tendinţa de iluminare; de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice ale vremii, a raţionalismului ştiinţific, cât şi a culturii în genere. Iluminiştii .erau convinşi că schimbarea moravurilor este o problemă de conştiinţă şi educaţie. Ei au luptat împotriva ignoranţei şi a superstiţiilor prin dezvoltarea invăţă.- mântUlui şi mai ales a presei, ca mijloc de popularizare. Pe de altă parte, tot ei au fost cei care au incercat să valorifice cultura populară, artele şi tradiţiile naţionale. Ei au pregătit nu numai climatul general-cultural pentru recepţionarea ulterioară a filosofiei, ci şi climatul naţional pentru recepţionarea unui anumit iip de filosofie, a filosofiei româneşti. Pe această linie se înscrie şi George Bariţiu şi, în mod evident, nu pentru că n-ar fi avut vocaţie filosofică, ci pentru faptul 19

că acestea erau trebuinţele imediate ale epocii, care a continuat până în vremea lui Maiorescu. Nu are deci nici un sens să. ne întrebăm de ce a scris Blaga Spaţiul mioritic în 1936 şi nu 1-a scris George Bariţiu cu un secol mai inainte,.şi cu atât mai puţin săi aducem vreun reproş. Dimpo trivă, trebuie să-i recunoaştem meritele pe linie iluministă, care au fost, după părerea noastră, exernplare. Şi dacă un Şoltaire, Rousseau sau Diderot pot fi numiţi filosofi la . francezi, păstrând fireşte măsura, atunci şi _un Bariţiu, Bămuţiu sau Laurian pot fi numiţi filosofi la români. Şi aceasta, întrucât au ţinut de aceeaşi orientare filosofică, numită iluminism, care a coincis, la noi, cu începuturile culturii noastre filosofice. George Bariţiu a fost un bun educator şi pedagog şi a avut un rol deosebit de important ca întemeietor al publicisticii româ neşti din Transilvania. Gazetele şi calendarele pe care le-a tipărit au devenit principalele mijloace de difuzare ale ideilor sale filo sofice iluministe. Pe George Bariţiu îl interesează in special traducerile. Aces tea; fiind principalele mijloace propagandistice, alături de comen tarii, rezumate şi expuneri în limbaj popular ale ideilor filosofice. E1 traduce de altfel şi publică fragmente din operele iluminiştilor ge~ ivani, în speţă Schiller şi Goethe, continuând astfel tradiţia Şcolii Ardelene. Câteva dintre articolele sale, cum ar fi cele despre cultură, despre adevăr sau despre om în genere, par şi ele inspitate de aceleaşi orientări iluministe, legate de combaterea prejudecăţilor şi a superstiţiilor, ca şi a fariatismului de oiice natură, religios sau naţional. Elogiul adevărului este îndreptat împotriva opiniilor ero nate, ca şi a celor impuse de autorităţi sau a credinţelor deşarte. Respectul pentru om în genere este un ecou al tendinţelor vremii care vor culmina cu exprimarea clară a drepturilor sale. George Bariţiu tratează în. stil popular şi despre stat, suveranitate şi lege, vorbind cu această ocazie de dreptul natural sau filoso fi c, dar şi despre dreptul istoric, în legătură nemijlocită cu susţinerea cauzei naţionale a românilor din Transilvania. Răzbate din scrierile sale un spirit reformist pe care 11 va practica şi în cadrul comitetului de „pacificaţiune" de după Revoluţia din 1848. Teza lui fiind pacifist-iluministă, de ridicare a conaţionalilor mai mult prin cultură decât prin răzvrătire. Soluţionarea culturală a problemei naţionale a românilor din Transilvania ţine, după unii cercetători, de o anumită influenţă romantismului de tip german, după alţii de o anumită. .poziţie 20

proprie a lui Bariţiu, încadrabilă într-un context mai larg de filosofia culturii. Aceasta ar explica şi poziţia lui faţă de filosofia lui Schopenhauer, pe care o respinge din motive educativ-pedagogice. şi are, desigur, dreptate. Nu era momentul la noi să fie popularizate, sub egida unor autorităţi străine, concepţii discutabile în sine, ca pesimismul general sau variantele de filosofie indiană. Era momentul în care naţiunea română trebuia să lucreze cu sârg la temeliile culturii sale, si nu să le dărâme inainte chiar de a încerca, într-un fel sau altul, să construiască ceva pe Măsura posibilităţilor sale. S-ar putea vorbi şi despre unele preocupări psihologice ale lui George Bariţiu, care recomanda studiul caracterului şi al tempera.mentului, el însuşi făcând descrierea unor trăsături pozitive sau negative de caracter, inspirându-se irisă din scrierile unor germani, influenţaţi, la rândul lor, indirect de psihologia . vremii. De genul acesta este şi articolul lui George Bariţiu despre caracterul românului în genere. in s manieră s-ar putea vorbi şi despre preocupările sociologice ale filosofului ardelean, bazate pe date statistice, care au fost bine apreciate de cercetătorii mai noi din acest domeniu. El încearcă până şi reprezentarea unor schiţe sociografice: Fără să se rezume la aceste aspecte superficiale, reflectă şi asupra cauzelor care le-au deţerminat, a legităţilor care se manifestă cu această ocazie şi a învăţămintelor care ar trebui reţinute în asemenea situatii. numeroasele sale articole, el tratează adesea despre -problema agrară, despre starea ţărănimii române, despre clasele.soci: ale, despre burghezi şi aristocraţi, 'ca şi despre noua iobăgime de după Revoluţia din 1848. Yl preocupă în genere problema familiei, situaţia femeii şi problemele demografice referitoare la numărul românilor din Transilvania şi la emigrarea acestora, ca şi .problemele legate de delincvenţă, crimirialitate, sinucidere, alcoolism etc. Nu este vorba fireşte de o tratare sistematică şi nici de emiterea vreunor .teorii sofisticate în legătură cu aceste probleme. Parcurgerea lor însă ne oferă, până în zilele noastre, un tablou destul de complex al vieţii sociale a românilor din Transilvania. S-a vorbit în legătură cu scrierile lui Bariţiu şi de anumite idei de filosofie a istoriei, despre menirea educativă a acesteia şi chiar despre instituirea ci ca „substrat al unei filosofii practice", cum o numeşte chiar Bariţiu. in fine, pe aceeaşi linie iluministă, deşi indirect filosofică, trebuie amintită aici activitatea publicistică, dar şi practică de 21

valorificare a patrimoniului cultural popular. Bariţiu, considera creaţia populară drept un mijloc important de improspătare şi imbogăţire a culturii majore. Masele nu trebuie să fie numai acelea care doar primesc înfăptuirile culturii, gata făcute, ci ele, chiar în mai mare măsură, le şi dăruiesc, la rândul lor, celor care ştiu să le valorifice. De cele mai multe ori, operele pe care le considerăm culte sau clasice nu sunt altceva decât des'ăvârşiri ale unor creaţii populare necunoscute nouă. Acesta este motivul pentru care Bariţiu recomandă scriitorilor no5tri prelucrarea tradiţiilor populare. Pasul cel mai important însă, pentru realizarea oricărei prelucrări, îl constituie cunoaşterea tezaurului folcloric. 1n gazetele şi calendarele, sale Bariţiu a urmărit în mod constant acest lucru. Balade, poezii, colinde, jocuri apar frecvent în publicaţiile Şale, culese chiar de el sau la îndemnul său. 11 interesează însă şi muzica şi costumele şi obiceiurile. Cel puţin în publicaţiile braşoyene „Gazeta de Transilvania" şi „Foaie pentru minte, inimă şi .literatură.". 1n acestea se găseşte o adevărată istorie a mişcă.rii culturale braşovene şi transilvane, populară şi cultă. Gazetele :acestea au contribuit la crista-lizarea unui climat cultural specific ..românesc, pe fundalul căruia s-au proiectat, în forme particular româneşti şi contribuţiile filosofice ulterioare, profesioniste ale ardelenilor. Şi suntem siguri că aceste contribuţii vor continua să ne scoată la lumină din tainiţele spaţiului nostru cultural — căruia; înainte de a se numi mioritic, ar fi putut să i se spună, fără: exagerare, bariţian — mereu alte teorii, construcţii monumentale filosofice, de elevanţa şi frurnuseţea celor ridicate de ardeleanul ,nostru Lucian Blaga. . Căci aceasta a fost, în esenţă, misia iluminismului ardelean, de pregătire a marilor creaţii filosofice, pe care astăzi, după: eli berarea din chingile comunismului, suntem îndreptăţiţi :să le aşteptăm şi, după puterile fiecăruia, să trecem efectiv la rea lor. Spre lauda şi preamărirea naţiei noastre româneşti. Aşa cum ne-au fost iăsat, prin poruncă scrisă, în Cartea Şcolii noastre Ardelene, George Bariţiu. (1993)

Enciclopedism la Mihai Eminescu

filosofic

Ceea ce se uită, de regulă, in legătură cu Mihai Eminescu este faptul că acesta, chiar mare poet şi ziarist, era în fond filosof de profesie. Eminescu studiază cinci ani filosofia la Viena (1869— 1872) şi Berlin (1872— 874 ), audiază cursurile unor mari filosofi, de notorietate până în zilele noastre, ca: Th. Vogt, R. Zimmermann, Ed. Zeller, H. Bonitz ş.a. in maniera vremii, studiază aici şi probleme de drept, economie, istorie, filosofie şi ştiinţele naturii. insemnările sale din acea perioadă dovedesc faptul că'. Eminescu era chiar interesat de asemenea probleme, pe care încearcă să le aprofundeze singur, prin lecturi şi consideraţiuni personale, ceea ce nu rrai fac studenţii obişnuiţi în filosofie. O făceau însă, pe atunci, filc sofii de profesie. Suntem numai cii câteva decenii după. moartea 1L i Hegel, când filosofia lui era la: modă. Or, Hegel era considerat ca unul dintre oamenii cei mai cultivaţi din toate timpurile. Obligat sau nu de propriile sale concepţii, de drumul Ideii absolute căreia nu-i poate rezista nimic, Hegel parcurge în nu.mele aceteia nu numai toate ştiinţele vremii şi toate domeniile culturii şi artei, ci şi istoriile acestora, de la primele lor inceputuri. Era firesc ca ş i tânărul Eminescu să aibă astfel de preocupări enciclopedice. Părerea noastră este că el urmărea in inod special realizarea unei viziuni enciclopedice asupra lumii. Cu sau fără intenţia de a găsi vreo formulă sau principiu din care să deducă apoi, asemenca lui Hegel şi asemenea filosofilor siste matici in genere, evoluţia întregii lumi. O spune chiar Eminescu: ,,Cred că am gă.sit soluţia problemelor respective grupând in tuiţiile si sistemele dernonstrative care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii referitoare Ia eternul (atemporanul) din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene 23

a Ideii. Căci, se delimitează Eminescu de filosoful german, la Hegel gândirea şi fiiriţa sunt identice — aici nu". Acesta este un fragment dintr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu (5 februarie 1874) care îi sugerase ideea de a deveni profesor de filosofie după obţinerea doctoratului. N-a fost să fie aşa. Ceea ce nu insearimă însă că Eminescu, în felul său, ne refe rim la celebrele sale „Caiete", nu ne-a lăsat, cel puţin ca intenţie, dar şi ca realizare parţială, o seamă de dovezi în sprijinul afirmaţiei lui Constantin Noica, după care poetul nostru era realmente un uomo universale în genere şi, în mod special, „omul deplin al culturii româneşti' . Cercetând câţiva ani manuscrisele lui Eminescu, respectiv „Caietele" rămase, putem spune că, în afara multor file rupte, evident de o mână străină (căci Eminescu nu obişnuia să rupă din aceste „Caiete", ,scopul' lui fiind.. tocmai acela de ,a,, păstra orice insemnare, ciornă sau variantă, cu oricâte ştersături),. lipsesc desigur multe alte „Caiete" pe care nu le vom găsi niciodată. Nu pare oare curios că in legătură cu.aceste „Caiete' , depuse,fa.Biblio-: teca Academiei,' abia.in 1900, nimeni nu menţionase mcn,/,?i•r/4,1or şi nici al filelor răzleţe, de parcă fi fost hârţoagele unui anticar? Ca apoi să fie legate la întâmplare, cum le-a căzut in:,rnâriă.legătorilor? . Se cunosc date precise despre lecturi ale lui Emiriescu, ,cursuri audiate, traduceri şi cărţi cu însemnări, despre care este impOSibil ca el să nu-şi fi notat câte ceva, aşa cum făcea intotdeauna, in „Caietele" sale. Poate că s-au păstrat cele mai multe diritre.„Caiete", poate că n-au fost decât atâtea, Cert este că acestea au reuşit: să stârnească .adrniraţia lui Constanţin Noica. Spiritele negativiste pot aprecia că cele. mai multe . dintre insemnările lui Eminescu sunt încercări neduse până: capăt. Spiritele erituziaste, d la:Noica, consideră, că tocmai în a.ceasta constă:măreţia acestor ;,Caiete". Dacă Eminescu ar fi hui.t pŢea în serios vreuna dintre înclinaţiile sale, pentru gramatica limbii slavone să zicem, ar fi fost nevoit :să le abandoneze pe celelalte. Am fi rămas, , de exemplu, cu 44 de caiete cu note referitoare la limba slavonă. Pe de altă parte, ştim că EminesCu era in stare să ducă o activitate, creativă nu numai până la capăt, ci chiat pknă.- la perfecţiune. Este cazul unor poezii. în plus, dacă nu uitărri perpettiva filosofică, şi nu trebuie s-o uităm, interesul nu rezidă în aprofundarea tematică a unor domenii sau in extinderea permanentă a domeniului specializat de investigaţie. Acestea sunt probleine care îi preocupă pe savanţii limitaţi .1a perspectivele unor ştiinţe 24

particulare. Din perspectivă filosofică interesează familiarizarea cu aspectele esenţiale ale unui domeniu de investigaţie, şi nu atât inveStigaţia ca atare. Insu ş irea unei perspective generale de conexare a particularului cu universalul şi, poate, în primul rând, de .o interiorizare a acestora în propria conştiinţă. Aceasta, în vederea renaşterii lor intuitive ca bunuri personale. Este poziţia pe care o susţine Eminescu în mod explicit. Chiar despre marii filosofi, de talia lui Kant, zice poetul, importantă este „renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet". Pentru expunere, ca profesor, a filosofiei lui Kant, Eminescu s-a simţit dator să traducă o bună parte din lucrarea fundamentală a acestuia, din Critica raţiunii pure. După îndeplinirea acestei îndatoriri (este prima traducere românească masivă din Kant), filosoful german îi devine poetului nostru tot mai familiar. Dispu nerg de o notă (ms. 2287) din care ne putem da seama cam ce putea să însemne „renaşterea intuitivă.' a gândirii lui Kant în mintea lui Eminescu. Este deajuns să reproducem acest fragment, pentru a simţi ' ,mirosul de pământ proaspăt" al marelui suflet al celui care ar fi putut deveni un profesor eminent de filosofie. „Orice cugetare generoasă, zice poetul, orice descoperire mare purCede de la inimă si apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu . mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită in toate frumuseţile ei şi cum că trecere si naştere cum că ivirea si fericirea ta sunt numai o părere...". Dar aceasta înseamnă, în conformitate cu exigenţele lui Eminescu insuşi, că el ajunsese la surprinderea, în cadrul filosofie, lui Kant, a acelui „etern (atemporal)' de factură universal -umanăi diferit de .Ideea lui Hegel. Iată criterii pe baza cărora putem considera că Eminescu ar fi putut să devină un excelent profesor de filosofie. Pentru aceasta însă ar fi trebuit să-şi apropie in felul acesta şi gândirea celorlalţi filosofi. Să le traducă operele 5.a.m.d. Dar, în aceste con diţii, ar mai fi fost el un uomo universale? Deci în loc să regretăm faptul că Eminescu n-a ajuns profesor de filosofie, chiar unul foarte bun, trebuie să ne bucurăm că n-a luat prea in serios această îndeletnicire. Şi nu numai aceasta, 25

Ca un encicloped autentic, el işi propune, şi chiar încearcă, să facă un fel de dicţionar filosofic. Este vorba de ms. 2289 de la BibliOteca Academiei. caiet de format mic, în care apar insem- nări referitoare la perioada de inceput a Războiului de Indepen denţă: un început de poezie: „Floarea angerului nopţii, de trei ori nişte liste de rufe date la spălat ; câteva poezii ; gânduri răzleţe şi versiuni ale poeziei Pe aceeaşşi ulicioară. Acelaşi caiet a fost reluat şi de la capătul celălalt şi scris pe verso. Menirea lui iniţială reiese din insemnarea de la 80 v, intitulată „Indice", în • Care sunt notate literele alfabetului şi în dreptul lor cifre. Dar şi filele caietului sunt numerotate. Caietul avea deci structura unui dicţionar. La paginile menţionate în „Indice" apare sus câte o literă şi, uneori, apar cuvinte germane, latine şi româneşti. După maniera generală de a proceda, se pare că Eminescu dispunea de tin dicţionar german-latin şi de unul latin-gerriaan; ambele cu profil filosofiC, din care alegea termenii semnificativi; îi trăducea (din germană în latină sau invers) şi apoi îi explică în Yoniâneşte. Ne interesează aici insă modul în care a conceput EminescU acest dicţionar. Structura. lui iniţială. El nu s-a mulţumit cit Impărţirea caietului, în genul unui repertoar: ă, b, c..., ci a inCer cat alcătuirea de grupuri din două litere. Literei „a", de exemplu, îi corespund 15 file notate cu ab, ac, ag, ah, ai, aj, al, am, an, ap, ar; at, au, av şi az. Ceea ce înseamnă o amănunţire exceSivă a dircţionarului, pentru a nu pierde cumva din vedere vreun ter men. Ne putem imagina ce muncă ar fi necesitat realizarea unui asemenea dicţionar. Facem abstracţie de faptul că nici astăzi nu aVem un dicţionar filosofic atât de bogat. Einiriescu purcede insă. la o asemenea muncă şi incepe să adune termeni, să-i traducă şi să-i expliciteze. am numărat 68 de termeni generici, la care se adaugă numerosi termeni derivaţi în maniera Combinatbrică a limbii germane. La Wechsel, de exemplu, găseşte 16 combinaţii pentru care dă echivalente româneşti. Procedează însă pe sărite şi abandonează apoi total această îrideletrlicire, astfel încât caietul, rămas aproape gol, va fi. umplut -treptăt cu însemnări care maschează intenţia iniţială. ..kşa se explică ,şi faptul că. Perpessicius consideră caietul respectiv „un notes reportericesc al redactorului de la « Curierul de Iaşi.»". Caietul acesta era menit să devină primul nostru şi cel mai: .amănunţit dicţionar filosofic. Intâmplarea face.insă. ca. Eminescu să aibă realmente ocazia de a colabora la un dicţionar enciclopedic. ,26

'In ms. 2 255 de la Biblioteca Academiei se gă.seste o scrisoare semnată „F. A. Brockhaus" şi adresată „Domndui bibliotecar M. Eminescu la Iaşi". Scrisoarea a fost expediată din Leipzig la 1.2 iulie 1875. Friedrich Arnold Brockhaus fusese fondatorul firmei „F. A. Brockhaus" care edita celebra, Allegemeine deutsche Reat-EneykloPădie care die gebildeten Stande. Conversation-Lexikon. Din relatările de, care dispunem Brockhaus, Die Firma „Brockhaus", Leipzig, 1905), la data amintită, cel care se ocupa cu colaboratorii Lexihonuhti era descendentul Rudolf Brockhaus. Acesta a semnat, în numele firmei, scrisoarea adresată lui Eminescu. Reiese din acestea faptul că Titu Maiorescu, pe atunci ministru, i-ar fi mijlocit lui Eminescu colaborarea la publicaţia amintită (ediţia a XII-a). Editorul 1i trimite alăturat o circulară'. (care nu s-a păstrat) referitoâre la condiţiile colaborării. Necunoscând aceste condiţii, în speCial faptul că articolele trebuie să fie solicitate de către editor, Erninescu îi trimisese deja mai multe materiale referitoare la anumite. personalităţi şi localităţi din România. Materiale pe care editorul le numeşte „articole". Dintre acestea, deşi nesolicitate, el consideră că „vor fi neapărat acceptate" cele referitoare la Bucureşti şi Brăila. Yn plus, îl roagă pe Eminescu să revadă, din ediţia a XI-a a Lexikonului de conversaţie articolele: Bolintineanu, Botoşani şi Brătianu. Din marile biblioteci bucureştene lipseşte tocmai ediţia a XII-a a Lexikonului Brockhaus (se găsesc numai edi ţ iile XI şi XIII). Ediţia poate fi comparată cu ms. 2 289 de la Biblioteca Academiei, în care se găsesc ciornele scrisorii expediate de Eminescu la 27 februarie 1875 (scrisoare la care se referea editorul). Aici este vorba şi de corecturile pe care le sugerează poetul în legătură cu articolul Boyar. Corecturile apar ca atare în ediţia .a XIII-a, vol. III, p. 272-273. Indiferent Insă de modul în care au fost acceptate, integral sau nu, de către editor (care opera schimbări in fiecare ediţie), dispunem din manuscrise de articolele Botoşani, Brăila şi Bucureşti (ultimul se regăseşte şi în ediţia a XIII-a). Ele dovedesc, prin datele pe care le conţin, că Eminescu era un bun cunoscător al istoriei. in articole sunt consemnate evenimente stricte referi toare la localităţile respective, cum s-a făcut mult mai târziu în monografiile localităţilor. Este vorba de evenimente care nu se găsesc menţionate în cărţile obişnuite de istorie. Eminescu incearcă localizări geografice şi descrieri deosebit de sugestive şi succinte, după care oferă date economice, culturale, artistice etc. 27

Comparând articolul Bucureşti din manuscrise cu cel din editia a XIII-a, constatăm unele interventii ale editorului (care pot lipsi însă în editia a XII-a). Este vorba în special de reducerea oricăror amănunte sau consideratii personale, cum apar frecvent în articolele lui Eminescu. Cunoscând lipsa de ingăduintă pentru astfel de interventii, ne putem uşor imagina că poetul a renuntat, tocmai din această cauză, la colaborarea ulterioară cu editorul Brockhaus. Semnalăm cu această ocazie un fapt care nu poate fi trecut cu vederea şi ar trebui relevat în mod special în cuprinsul eminesciene. Si anumefrecvenţa, în cadrul numeroaselor sale preocupări enciclopediste, a consideratiilor referitoare la teritoriile locuite de români. Mai mult, în textele germane, insemnările respective sunt făcute, de regulă, în limba română. Si nu e de mirare, căci Eminescu, acest itamo universale, a fost în acelaşi timp, nu numai „omul deplin al culturii noastre", ci şi al simţămintelor noastre româneşti. (19 93)

Titu Maiorescu — logicianul

Răspunzând unei necesităţi care s-a făcut vădită în toatemarile culturi, în fazele de constituire ale acestora — necesitatea ordinii raţionale, necesitatea logicii — , Titu Maiorescu a fost preocupat în mod consecvent, începând cu anii de liceu şi sfârşincr cu ultimele prelegeri ţinute la Universitatea din Bucureşti, de insuşirea şi apoi de predarea prin cursuri şi popularizarea prin conferinţe a cunostinielor de logică. „Logica, işi notează Maiorescu. în 1857, m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, concisă, adevărată, spre evitarea acelor cuvinte umflate şi goale, pe care în tinereţe eşti. atât de înclinat să le intrebuinţezi; ea mi-a insuflat mai intâi cu adevărat dragostea pentru o direcţie spirituală de care niciodată. nu mă voi despărţi". şi, într-adevăr, angajamentul a fost respectat de către Maiorescu, in cursul aceluiaşi an, el începe „prelucrarea în româneşte'r a logicii lui Herbart şi încearcă o sistematizare a prelegerilor de. logică ale profesorului Hermann Suttner de la „Theresianum" . din Viena. Ambiţiosul licean nu se mărgineşte însă la aceste activităţi. 1n anul următor, la Braşov, el incearcă o primă redactare, personală a unui manual de logică, destinat unor colegi de liceu.. Bucurânduse de succes, Maiorescu se adresează profesorului. Robert Zimmermann din Praga, căruia îi scrie de: intenţia elaborării unui. Compendiu de logică pentru liceele din Austria. Una. dintre fonnele acestui Compendiu, intitulată, Grundziige der Logik fiir Gymnasien, s-a păstrat (vezi traducerea •noastră din Titu Maiorescu, Scrieri de logică, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, . Bucureşti, 1988). Este vorba de prima parte (logica elementară) a unui manual de logică tradiţională, conceput în spiritul vrernii.. Sursele de informaţii declarate ale autorului sunt Herbart, Drobisch şi Suttner. Cu excepţia câtorva inexactităţi şi deficienţe (mai ales de notaţie), lucrarea lui Maiorescu este, într-adevăr, mai coerentă; 29

mai sistematică şi mult mai concisă decât lucrările primilor doi filosofi. Nu trebuie uitat însă că acestea nu erau manuale, iar autorii lor aveau contribuţii originale în acest domeniu, ceea ce Maiorescu nu va pretinde ca atare niciodată. Important este faptul că în mintea tânărului Maioreşcu se naşte ideea elaborării unui manual exemplar de logică şi convingerea că el ar putea, chiar cu mijloacele de care dispunea atunci, să-1 realizeze. Cu alte cuvinte, că ar putea să transforme disciplina rigidă a logicii într-o materie accesibilă şi agreabilă pentru un public larg de cititori. Aceasta, având ca motivaţie utilitatea acestei discipline. Obiectivul lui Maiorescu era deci, în primul rând, unul de natură pedagogică. Acelaşi lucru este valabil şi despre prima lucrare publicată a lui Maiorescu, Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Berlin, 1861), de data aceasta fiind mai pregnant aspectul popularizării decât cel al instruirii sistematice. Pe linia popularizării se vor înscrie şi numeroasele sale conferinţe pe teme de filosofie, psihologie şi logică. in a:nul 1863, la Universitatea din Iaşi, Maiorescu ţine primele Prelegeri de logică (păstrate în forma unor Note, din manuscrisele lui Constantin Erbiceanu, publicate în Titu Maiorescu, Scrier i de logică; ed. citată). Prelegerile respective dovedesc, în ciuda perioadei scurte care trecuse de la prima încercare de manual, că autorul işi schimbase o parte din concepţii lucru observabil din chiar structura noii sale „logici" — , dar că acum acorda o şi mai mare importanţă acestei discipline. Dacă în 1858 definea logica in manieră herbartiană, în Prelegeri Maiorescu o consideră. ca „propedeutică" şi „metodologie" a filosofiei. „Logica este ştiinţa care ne învaţă regulile contradicţiunii şi ale identită.ţii", ca având şi un rol persuasiv: „ este arta de a ne deprinde a convinge pe cineva, vasă' zică a purcede de la nişte regule stabile în capul nostru şi apoi a ajunge pe acelaşi tărâm la aceeaşi concluziune". Prelegerile de logică, ţinute la Iaşi (1863-1872), s-au.bucurat de o mare audienţă, la ele participând şi studenţii de la alte facultăţi. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la Universitatea din Bucureşti (11874-1875). Este momentul în care Maiorescu revine asupra proiectului de manual din prima tinereţe, concretizat în forma Logicii din 1876. O logică din care lipseşte metodologia. Logica din 1876 diferă mult de manualul iniţial şi dovedeşte, de data aceasta, cunoştinţele multiple ale autorului, parcurgerea principalelor lucrări de logică tradiţională, ca şi de istoria logicii. Lucrarea a fost bine primită şi a avut un mare succes, in ciuda 30

unor.critici venite din partea lui G. Zotu. Acesta, urmărind indicaţiile bibliografice ale lui. Maiorescu pentru fiecare paragraf al lucrării, a comparat câteva paragrafe din partea introductivă cu locurile indicate de Maiorescu din logica lui J. St. Mill, constatând, cum era şi firesc, că ele erau inspirate din lucrarea lui Mill. Folosind acelaşi procedeu, cum au făcut-o ulterior şi alţi cercetători (ca Mircea Florian), au fost depistate cu exactitate şi celelalte surse de inspiraţie. Concluzia lui Zotu (învinuirea de plagiat) a fost .combătută cu multă competenţă şi inspiraţie de către Mihai Eminescu şi apoi .de Slavici, ceea ce a stâmit un şi mai mare interes pentru Logica lui Maiorescu. Cu această ocazie a rămas stabilit faptul, uitat ulterior de către unii exegeţi (în speţă I. Brucăr), că Logica lui. Maiorescu este un manual a cărui onginalitate nu constă în materia expusă, ci în modalitatea expuneriă. Fără să urmărească strict sursele de inspiraţie, Brucăr ajunge să-i atribuie lui Maiorescu idei pe care insuşi Maiorescu recunoaşte că le-a imprumutat. • in forma respectivă, Logica, din 1876, a circulat aproape un deceniu, ca singurul manual de logică românească, fiind citit cu mult interes atât de liceeni, cât şi de că.tre studenţi. Popu laritatea lui 1-a determinat Maiorescu să lucreze în continuare la metodologie şi să publice, în 1887, deci după trei decenii, manualul exemplar de logică.la care Ceea ce n-au observat exegeţii este faptul că Maiorescu a schimbat cu această ocazie şi structura Logicii elementare, concepută în 1876, în două părţi (teoria judecăţilor şi teoria silogismelor). Necesităţile metodologiei 1-au obligat pe Maiorescu să trateze de data aceasta ca parte separată teoria noţiunilor. in plus, Mairescu a operat schimbări si în ediţiile ulterioare, până la ediţia a V-a din 1898. Ediţia a ingrijită de I. Brucă.r, a .apărut în 1940; iar ultima, reprodusă după ediţia a V-a, în 1988 (vegi Scrierile de logică citate). Pe linia influenţei herbartiene, Maiorescu este preocupat din tinereţe şi de psihologie şi pedagogie. Concepţia pedagogică .a lui Herbart era intelectualistă, logicist-formalistă. Se urmăreau în primul rând rigoarea s,i exactitatea, dar şi condiţiile psihopeda gogice ale dobândirii acestora. Şi anume prin, structurareă pe trepte formale a insuşirii materiilor de invăţământ, in funcţie de dificultăţile acestora şi de capacităţile psihice de recepţionare ale elevilor. Mai mult, aceeaşi metodă, de, acumulare treptată a cunostinţelor trebuia respectată in cadrul fiecărei lecţii.. 'In ceasul acela de început al invă.ţământului modern în România, Maiorescu s-a dovedit deosebit de ,receptiv la aceste cerinţe .pşihopedagogice • a,le educaţiei moderne,

I s-a reproşat lui Maiorescu, adesea fără temei şi fără nici -o referintă la atmosfera intelectuală a vremii, lipsa de vocaţie creativă, mai ales în filosofie. De parcă restul contemporanilor săi româ'ni făcuseră ceva pe această linie, iar el nu ar fi reuşit într-o eventuală competitie. Nu trebuie să uităm însă nici situatia filosofiei occidentale, dominată de scientismul pozitivist al unor Spencer, J. St. Mill sau Bain, ale căror teorii antimetafizice nu puteau fi intelese -decât tot printr-o instruire prealabilă logico-psihologică, făcută după prescriptiile pedagogiei moderne. Cui i-ar fi trecut prin minte ca, în ciuda acestor conditii, să elaboreze sisteme filosofice în maniera lui Hegel? Şi cui i-ar fi folosit, pe atunci şi mai ales la noi, existenta unor astfel de sisteme? Maiorescu a fost un om al timpului său şi a inteles necesitătile acelui timp. El şi-a propus, şi a reuşit, după decenii de muncă şi experimentare pedagogică, nu constructia unui sistem logicolilosofic si nici măcar a unui tratat, ci elaborarea unui manual exemplar de logică. Iar acesta trebuie considerat ca atare şi comparat cu manualele vremii, şi nu cu ceea ce n-a intentionat să facă niciodată Titu Maiorescu. El a predat o viaţă întreagă logica si istoria filosofiei contemporane. Din 1862 până în 1909. In prelegerile ambelor cursuri urmărit aceleaşi obiective, de initiere a tineretului universitar în problematica filosofică a vremii. In cursul de Istoria filosofiei contemporane s-a străduit să facă o trecere în revistă a tendintelor fundamentale din filosofia germană postkantiană, a tendintelor pozitiviste din filosofia iranceză, cât şi a celor empiriste şi evolutioniste din cea engleză. 0 spune Maiorescu insuşi: „In cursul de istoria filosofiei am considerat important să stabilesc legătura, partial trecerea, de la lucrul în sine al lui Kant şi de la cele trei forme ale intuitiei, spa tiu, timp şi cauzalitate, la pozitivismul lui Comte şi la aplicarea teoriei evolutioniste a lui Spencer cu acel element de incomprehensibilitate exact în sensul ştiintelor moderne ale naturii". Faptul că. Maiorescu a reuşit pe deplin acest lucru îl dovedesc - prelegerile sale, publicate de , noi abia în 1980, cunoscute până atunci nurnai câtorva exegeti. In cadrul aceloraşi prelegeri, Titu Maiorescu a întreprins şi o bogată activitate de traducittor, oferind studentilor o antologie amplă de texte traduse şi comentate. La toate acestea se poate adăuga faptul că lectiile sale s-au bucurat de un mare succes. „Cu toată metoda lui severă, va spune Ioan Petrovici, şi alura sa pozitivistă, nu arareori se avânta în domeMul vaporos al ipotezelor metafizice, nu arareori se lăsa condus 32

de suflul elocinţei sale încălzite şi de zborul unei poezii autentice. Aici Maiorescu se dezvoltă mai slobod ca oriunde şi cântă pe toate clapele bogatei sale personalităţi". Ceea ce 1nSeamnă o depăşire a necesităţilor uzuale ale acestor prelegeri, ascultate adesea de un public mult mai numeros decât cel studenţesc. Xu este vorba numai de o reuşită pedagogică, chiar făcând abstracţie de bogata, sa activitate de critic literar, călăuZită de aceleaşi principii ale rigurozităţii logice si ale consecvenţei, de rolUlsău de călăuzitor şi animator cultural, Maiorescu a însemnat pentru filosofia românească deschiderea unei epoci care merită să îi poarte numele. Spre deosebire de reprezentanţii Şcolii Ardelene, chiar de principele Dimitrie Cantemir (care a scris si el în tinereţe un manual de logică), lui Titu Maiorescu i-a reuşit performanţa de a familiariza publicul intelectual românesc cu rigoarea logicii; perforrnanţa de ă deschide un viitor raţionalist al filosofiei şi al cultu.rii noastre. Discipolii săi direcţi, maiorescienii P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru şi Ioan Petrovici, predau, la rândul lor, logica şi publică lucrări în acest domeniu. Aceeaşi linie a fost urmată de Mircea Florian. P. P. Negulescu a predat lecţii de logică la Iaşi. Punctul de vedere general asupra logicii corespunde mai mult primei editii din Logica lui Maiorescu, respectiv acordării de prioritate actului judicativ, căruia îi este subordonată teoria noţiunilor. Structura lecţiilor sale rămâne însă fidelă ediţiei a II-a a Logicii dui Maiorescu.. Un semn distinctiv, tot pe linie maioresciană, îl constituie critica teoriei cuantificării predicatului a lui Hamilton. C. Rădulescu-Motru a ţinut cursuri de logică, publicate ulterior sub titlul, tot de gen manual, Lecţii de logică (1943). La el se face mai vădită tendinţa psihologistă, combătută .în tine reţe de Maiorescu, ca şi adversitatea împotriva formalismului şi încercarea de reconciliere a logicii cu ştiinţele vremii. Ioan. Petrovici poate fi considerat primul nostru logician de profesie, având însă si preocupări de istoria filosofiei şi proiecte de filosofie Sistematică. 'El a elaborat lucrări de logică consacrate unor capitole ale logicii tradiţionale (noţiunea, analiza, judecăţile singulare, ipoteza etc.), fiind„ pe această linie, iniţiatorul studiilor, al cercetărilor propriu-zise de logică. Pe linie tradiţional-,clasi* cistă, Petrovici se înscrie ca adversar al tendinţelor nominaliste moderne în logica formală şi este adeptul aprofundă.rii metodologiei 1rt direcţia aplicaţiilor ştiinţifice. Trebuie sublimat faptul că studiile de logică ale lui. Ioan Pefrovici. sunt bine documentate, E1 utilizează citate : ample şi, . 1413

;3:3

de regUlă, face un intreg istoric al problemelor pe care le abor dează, confruntându-şi în perrnanenţă ideile personale 'Cu cele curente din literatura de specialitate. Aceasta nu-1 impiedică însă să adopte, de cele mai multe ori, o poziţie critică. Este cazul cunoscutei critici la adresa pozitivismului (Logica şi Augusite Comte, în „Convorbiri literare' , nr. 7-11, 1914), în care militează pentru acordarea unui rol privilegiat al logicii în ierarhia ştiinţelor. Dezvoltarea ulterioară a logicii şi importanta ei actuală pentru fundamentele ştiinţelor dovedesc pe deplin faptul că loan Petrovici a avut dreptate şi în această privinţă. Cu Mircea Florian ne apropiem de zilele noastre, dimensinnile gândirii sale nefiind încă pe deplin valorificate. Făcând a.bstracţie de lucrarea sa Reforma logicei (1942), apărută în condiţiile r'ăzboiului, menţionăm importanta lui traducere din AristUtel (Organon, vol. I-1V , 1957-1963), însoţită de ample noţe şi studii introductive, după care se învaţă logica stagiritului şi âstăzi. Mircea Florian a păstrat tradiţia maioresciană, continuată apoi de logicieni clasicişti ca Florea Ţuţugan, Dan Băciărău, Petre Botezatu şi Ion Didilescu. Tradiţia dasicistă în logica românească, de sorginte maioresciană, dublată de numeroase studii de istoria logicii clasice, a cunoscut o revigorare remarcabilă în anii de functionare a Centrului de logică al Academiei (1964-1975), alături de celelalte Urientări, de logică simbolică şi teoria logicii, dovedind în permanenţă. faptul că cercetările în această direcţie, a gândirii naturale, a gândirii ştiinţifice elementare, efective şi în artă şi în comportamentul intertunan în genere, nu numai că sunt mereu actuale, dar sunt incă.- departe de a epuiza domeniul de investigaţie:. In plus, în noile condiţii de reformare a invătământului liceal roniânesc, de reintroducere a unor discipline ca psihologia, etica, estetica şi logica, se pune nou problerna. elaborării •unui manual de logică. Un manual care trebuie să se adreseze elevilor de liceu, tocmai pentru că sunt în faza educaţiei gândirii, când ar trebui să năzuiască, în termenii tânărului Maiorescu, „ ...spre cea mai bună formare a cugetării, spre o exprimare fără greseli, concisă, adevărată, spre evitarea aceloi- cuvinte, umflate şi goale, pe care în tinereţe eşti atât de Inclinat să le intrebuiriţezi.. Logica a fă.'cut, fireşte, mulţi paşi inainte, au foşt, deseoperite noi dornenii de investigaţie, dar gândirea naturală a nimas aceeaşi.. Oamenii gândesc cu noţiuni şi.judec'ăţi pe care le exprimă în cuvinte.: Ei, trebuie să-şi definească termenii, să .lacă aualize 34

sinteze, să-şi clasifice şi sistematizeze cunoştinţele, să poată trage o concluzie sau să respingă o afirmaţie greşită şi multe altele, care sunt toate concretizări ale formelor şi operaţiilor obişnuite din logica tradiţională. Poate că niciodată, după al doilea război mondial, Titu Maiorescu - logicianul n-a fost mai actual decât în zilele noastre, prin propria sa lecţie de logică, ca şi prin tradiţia logicii clasice, pe care nu numai că n-au învăţat-o încă liceenii noştri, dar pe are, dacă au ştiut-o cândva, au început s-o uite şi oamenii de cultură. Nu mai vorbim de politicieni . (1991)

Evocare C. Rădulescu-Motru

tllături de P. P. Negulescu, Ioan Petrovici si Mircea Florian, C. Rădulescu-Motru este un continuator fidel si ilustru al direcţiei filosofice inaugurate de Titu Maiorescu la sfârşitul secolului trecut. Contestându-i-se adesea „vocaţia filosofică", pentru faptul că nu s-a avântat în construcţii filosofice hazardate, Titu Maiorescu a înţeles mai bine decât toţi contemporafiii săi nece sităţile imediate ale momentului de constituire efectivă a culturii române. Era o epocă în care, pentru a -şi găsi propriul făgaş, cultura noastră începătoare trebuia să se inspire din cea occidentală, dominantă pe plan mondial, mai ales pe tărâm filosofic si ştiinţific. Acesta este motivul pentr u care Maiorescu consideră fundamentale cursurile de Istoria filosofiei contemperafie si de Logică, pentru familiarizarea cu filosofia curentă occidentaiă şi, dacă era posibilă, sincronizarea culturii noastre cu gândirea teoretică a vremii. S-a dovedit că aceasta era direcţia cea bună, care ne-a scutit de rătăciri zadarnice si de situaţia penibilă de a debuta cu tot felul de neaoşisme ridicole. Titu Maiorescu si-a trimis principalii discipoli la studii în Occident, în Franţa si Germania şi i-a îndrumat pe propriul său drum, de insuşire a filosofiei curente, mai ales a şi a psihologiei care erau la modă, în vederea predării lor la universităţile româneşti. Şcoala maiorescienilor si-a îndeplinit misiunea de educatoare, în spiritul raţionalismufui modern, a generaţiilor de intelectuali români de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru şi a mai dovedit, în plus,- că direcţia maioresciană nu era în esenţă numai pedagogic memorativă, deci necreativă, ci tocmai creativă, în sensul modem al cuvântului, adică în cunoştinţă de cauză şi în pas cu vreniea). Constantin Rădulescu-Motru este cel mai bun exemplu ilustrativ al acestei direcţii. Şcolit în Franţa si Germania, la 36 .

curent Cu toate noutăţile filosofice şi mai ales cu cele din logică. şi psihologie, mai mult, având chiaro lucrare (teza de doCtorat) publicată în Germania de marele filosof şi psiholog Wilhelm Wundt, deci cu şansele evidente ale unei cariere ştiinţifice în Occident, el se reîntoarce în ţară pentru a continua linia maioresciană a profesoratului şi pentru a-şi dezvolta aici propriile sale concepţii originale, într-un climat filosofic şi ştiinţific deja occidentalizat. Dovada o constituie faptul că el însuşi, la câţiva ani după reîntoarcerea sa în ţară. (1897), înfiinţează prima revistă română de filosofie „Studii filosofice". La început o scrie, ce-i drept, singur, adresându-se filosofilor, avocaţilor, magistraţilor şi „oamenilor care se ocupă' de chestiuni sociale", oferindu-le, în afara studiilor de filosofie generală, estetică şi mai ales psihologie, şi lucrări referitoare „la ştiinţa dreptului, la pedagogie şi la sociologie". Numărul colaboratorilor este în creştere, astfel încât, în 1910, C. Rădulescu-Motru işi permite să înfiinţeze „Societatea Română de Filosofie". Activitatea acesteia şi a revistei, care se va. numi „Revista de filosofie", vor atinge o amploare deosebită după primul război mondial. Obiectivele sale vor fi realizate cu prisosinţă : „cultivarea studiului filosofiei în toate ramurile teoretice şi de aplicaţiune prin : a) conferinţe publice; b) editări de lucrări, fie pe cont propriu, fie în diverse participaţiuni cu alte edituri, sub controlul şi îngrijirea societăţii ; c) editarea orga• nului oficial al Societăţii s Revista de filosofie »". in acelaş i spirit maiorescian, de stimulare a climatului cultural românesc, C. Rădulescu-Motru va înfiinţa şi conduce şi alte rev iste: „Noua revistă română" (1900-1914)' „Ideea europeană" (19191928) şi „ jurnal de psihotehnică" (1937— 1941)).  Continuarea tradiţiei maioresciene de „instrucţiune şi educaţiune filosofică" a tinerelor generaţii şi de întreţinere şi cultivare a interesului pentru filosofie nu 1-au împiedicat cu nimic pe Rădulescu-Motru să-i continuie propriile sale investigaţii filosofice şi nici să colaboreze la reviste occidentale de prestigiu: „Revue de metaphysique et de morale" şi „ Journal de psychologie normale et pathologique". C. Rădulescu-Xotru a fost membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia (1938-1940). Sub influenţa rui W. Wundt, filosoful român susţine în luctările sale autonomizarea psihologiei, despărţirea ei de filosofie si constituirea bazei sale experimentale. Rădulescu-IVIotru este cel care organizează la noi, în cadrul catedrei cle psihologie a versităţii din Bucureşti, laborator de psiholdgie. Tot el contribuie la infiinţarea labOratoarelor de psihotehnică ia univerj 37

sităţile din Cluj, Iaşi şi Cernăuţi, ca şi a birourilor .de orientare profesională de pe lângă Ministerul Muncii. Activitatea fliosofică a lui Rădulescu-Motru reproduce şi ea mersul normal al filosofiei româneşti, de la perioada de sincronizare cu filosofia occidentală, care durează până în preajma• primului război mondial, la aprofundarea acesteia şi. apoi la primele studii originale de filosofie românească,. In cartea sa Elemente de metafizică (1912), autorul român se găsea încă sub influenţa directă a lui Kant. Ediţia a doua a lucrării este intitulată chiar Elemente de lnetafizică pe baza filosofiei kantiene. Dar tot în această scriere, sub formă de ;,ipo,teză", apare şi ideea viitorului său sistem filosofic. Personalismul energetic (1927) este opera prin care .se. iffipune Rădulescu-Motru ca filosof original. Sistemul său reprezintă : „Q stiinţă obiectivă a persoanei omeneşti luată ca o psihosferă ieşită ciin condiţiile de existenţă ale universului intrer. In esenţă., el consideră că studiul persoanei sau al personalităţii, care trebuie să fie punctul central al oricărei filosofii, nu poate fi lăsat în . seama psihologiei, ci necesită, în termeni actuali, o cercetare multidisciplinară, în care „să fie reprezentate toate ştlinţele", în ,pura lor esenţialitate. O astfel de „instanţă" ştiinţifică nu poate .fi decât filosofia, care se şi ocupă, într-adevăr, cu diferite „ramuri de activitate ale persoanei omeneşti", ca filosofia artei, a religiei, a culturii. Personalismul energetic este legat de concepţia, autorului, din tinereţe, despre energie ca fiind „substratul lumii externe obiective, precum şi al celei interne subiective". E1 reprezintă o soluţie pentru depăşirea „dualismului substanţial dintre suflet şi materie". Yn rezumat, personalismul energetic este concepţia conform căreia personalitatea umană este rezultatul unui proces evolutiv, pornind de la formele simple, materiale de manifestare a energiei până la cele sufleteşti, pe baza unui lanţ neîntrerupt de condiţionări. Problema nu este insă numai aceea, de a incadra personalitatea umană în ciclul evolutiv al lumii, ci şi aceea de a-i preciza semnificaţia de cauză finală a evoluţiei. Aici nu este vorba numai de o simplă evoluţie biologică. Persolialitatea umană nu este doar un rezultat al evoluţiei, ci şi scopul acesteia. Chiar dacă ar exista o „conştiinţă în genere" a întregului utlivers, Constiinţa umană reprezintă conştiinţa evoluţiei universului. Ea se înscrie într-o nouă fază, şi anume în aceea. (a evolUţiei conştiente şi creative. Filosofia are misiunea de a. 'indrUma.personalităţile umane pe drumul acestei construcţii creative. ,universului. 38

Rădulescu-Motru are viziunea viitorului îndepărtat al omenirii, a cărei menire se şi conturează în zilele noastre, de specie creatoare la nivel cosmic. Tot. pe linie maioresciană, Rădulescu-Motru ţine cursuri de tontinuate apoi de Marin Ştefânescu şi Nae Ionescu. Acestea sunt principalele direcţii filosofice, metafizice, psihologice şi logice, cu profundă rezonanţă în educaţia tinerelor generaţii dinaintea şi de după primul război mondial. Maiorescianul C. Rădulescu-Motru a fost un mare învăţător şi cultivator al tradiţiilor raţionaliste din filosofia şi cultura românească. (1993)

39

Logica genetică a lui C. Rădulesct;Motru

C. Rădulescu-Motru, chiar după propriile sale mărturii, a fost iniţial un adept al kantianismului, de care a început apoi să se îndepărteze treptat, ajungând însă, în lucrarea Elemente de metafizică (1912), la o teorie „cu tot opusă apriorismului". „In locul unei Conştiinţe în genere, generatoare de forme şi idei apriori, care funcţionează pe plan transcendental, propunem afirmă autorul — teoria conştiinţei reale omeneşti, care, integrată în evoluţia totală a naturii, face din realizarea personalităţii umane legea de desfăşurare a energiei universale". Ceea ce D refigura teoria Personalismului energetic (1927). Intre elaborarea ^ acestor două. lucrări (1914-1915), C. Rădulescu-Motru ţine, la Facultatea de Filosofie si Litere a Universităţii din Bucure şti, un curs de logică, publicat ulterior la Editura „Casa Şcoalelor" (1943). Tot el semnalează. faptul că, în aceeaşi perioadă, şi ulterior, mai ales după primul război mondial, abandonează preocupările de logiCă, dedicându-si activitatea didactică în mod special psihologiei. Or, aceasta înseamnă, luând în consideraţie o fază minimă de pregătire, că interesul special pentru logică al lui RădulescuMotru n-a durat nici măcar un an. Ce-i drept, lecliile de logică publicate conţin şi cursul de Teoria cunoştintei, ţinut în 1942, care „se leagă" de problemele logicii, ceea ce este valabil şi despre acele părţi ale psihologiei care se referă la gândire. Principial însă aceste legături ar fi trebuit să rămână indirecte. La autorul în discuţie, situaţia nu este întru totul aceasta, pentru motivul simplu că logica respectivă este concepută într-un mod aparte. Din această cauză, chiar dacă autorul insuşi nu i-a atribuit decât un interes trecător, n-a obţinut rezultate remarcabile, ca Ioan Petrovici, de exemplu, şi n-a stârnit nici entuziasmul prelegerilor lui Nae Ionescu, totuşi logica lui Rădulescu-Motru merită o analiză mai atentă decât i se acordă de regulă, fie, cum o considera el însuşi, pentru ,.inţelegerea unităţii în care stau difeiitele sale scrieri filosofice", respectiv a fazei „de îndepărtare a autorului de apriorismul kantian", fie pentru înţelegerea orientării sale generale în 40

funcţio.de, cOri&pţille pe atnngi la modă. Este vorba, în primul rând,.& Logica gefietică. 0 logică ;,genetică", prin care autorul inţelege studiul originii istorice a operaţiilor logice, este prin definiţie opusă apriorisniului anistorie Kant: Acesta din urmă aprecia, în ciuda propriilor sale conţribuţii pe linia unei logici transcendentale, că logica n-a progresat de • la Aristotel încoace. Or, pentru filosoful român, fiecarei epocă işi are logica ei. Nu există o singură logică „stabilă, o dată şi :pentru totdeauna". Ar exista cel puţin trei sisteme de. logică: antică, medievală şi modemă, între care apar şi perioade de trecere. :Pentru eercetătorul actual pare curios faptul că, abordând istoric .desfăşurarea logicii şi punând la baza acesteia evoluţia ştiinţelor; cunoaşterii în genere şi a culturii, Rădulescu-Motru va face totuşi abstracţie de logistică şi de „toate adaosurile deduse din analiza matematică", pe care le cunoştea şi chiar le menţioneazăi.!:Motivul îl constituie tot atitudinea sa programatic antikantiană... De data .aceasta antzformalistă. : Deşi îi rkcunoaşte merite deosebite lui Kant, printre care condiţionarea adevărului de experienţă şi „dărâmarea" construcţiei şnbiede avechii metafizici, autorul român îi reproşează faptul că. „nu se poate dispensa de anumite forme care planează deasupra experienţei"*. fi reproşează că, fără să apeleze la experienţă, pretinde'descoperirea unor adevăruri universale şi necesare, iar aceste adevăruri • sunt „tocmai acelea date de matematică.". Ce-i drept, tenta matematică a logicii simbolice a determinat adesea.un formaiism excesiv, pe care filosoful român îl compară cu cel platonic şi leibnizian, mai radical chfar decât cel kantian. Pretenţia simbolice, în accepţia formalist-logicistă. a 1ucrări1ot.1ui.Schrder, Couturat, Peano, Russell şi Hilbert, pe care le menţionează Rădulescu-Motru, la universalitate, prin infirmărea celorlalte orientări logice sau subordonarea lor, nu corespunde intr:adeVăr nici concepţiei istoriste asupra logicii şi nici celei antiformalite:.:Reproşul care se poate aduce acestei critici îl constituie doar,faPtul că logica simbolică (şi fundamentele matematicilor pe care sebazează) nu se reduce la această orientare formalistlogicistă; Dar nu trebuie uitat faptul că prelegerile de Logică gene- tică datează din 1914-1915, când formalismul logicist nu avea practie alternativă. (poziţia intuiţionistă a fost cunoscută şi acceptată pa:rţial mult mai târziu). ; •AceaSta- nu inseamnă însă că Rădulescu-Motru, nniiându-1 în Speelal.'pe Wilhelm Wundt, dar şi pe pozitiviştii francezi. şi (după exemplul lui MaiorEstu), nu mai era incă tributar

concepţiei lui Kant. -E1 1nsuşi, în Prefaţa din 1942, recunoaşte că lectiile sale de logică prezintă „unele ezitări". Cea .mai semnificativă dintre acestea este legată de aşa-numita „unitate de conştiintă". Toate cunoştintele dobândite în cursul experienţe1 formează, după autorul român, o unitate. Mai mult, conştiinţa însăşi presupune o „organizare unificatoare". Ea ar depinde, pe de o parte, de capacităţile fiecărui individ, de experienţa fiecăruia, dar, pe de altă parte, şi de o atitudine unitară organică ce ar acţiona independent de acestea. „Pe această unitate a conştiinţei, afitmă filosoful român, se fundează funcţiile sintetice ale cunoaşterii lumii externe şi interne, si anume : spaţiul, timpul, asemănarea şi diferenţierea, raportul dintre tot şi parte, dintre cauză şi efect, intenţie scop etc.". Terminologic, ne găsim într-un context evident kantian. Acestei „unităţi psihologice a conştiinţei" 1i corespunde şi una logică, cu denumirea chiar kantiană de ,unitate a conştiinţei în genere" (Bewusstsein iiberhaupt). Modd în care încearcă autorul să se delimiteze de poziţia kantiană nu este convingător. Respingerea unui eventual logos transcendent îl separă mai mult de o poziţie logicist-platonică, inacceptabilă şi din.perspectiva kantiană, dar nu de cea transcendentalistă., a unităţii de conştiinţă. Dacă acesteia i se adaugă şi. funcţia aperceptivă a gândirii, pe care autorul român o preia de la Wundt, ne găsim si mai aproape de celebra „unitate originar sintetică a apercepţiei". Diminuarea caracterului a prioră al acestei unităţi îi permite totuşi o viziune antikantiană asupra logicii. Din perspectivă psihologistă, Rădulescu-Motru acceptă nu numai o dezvoltare a logicii, cu etapele menţionate deja, ci şi o dezvoltare a gândirii însăşi care constituie obiectul logicii. Ideea apare la Wundt (die Entwicklung des Denkens), având semnificaţia unei pre-logici. La autorul român, ea se dezvoltă pe două coordonate: filogenetic şi ontogenetic. Influenţat de aşa-numita „psihologie a popoarelor" (Vblkerpsychologie), profesată şi de Wundt, ca şi de cercetările lui L&yBruhl, Rădulescu-Motru pune în discuţie mentalitatea omului primitiv, considerată. pre-logică. Specificul acesteia 1-ar constitui dominanţa treptei senzoriale a cunoaşterii, al cărei produs principal 1-ar constitui reprezentarea colectivă, un „produs al asocierii pasive a impresiilor venite prin simţuri". Ea ar fi un fel de rudiment al viitoarei noţiuni, fiind ca şi aceasta un rezultat al unei unităţi sintetice, dar nu a intelectului, ci a „intuiţiei naive". Pe plan judicativ s-ar petrece tot felul de asocieri între reprezentări cu suport real şi reprezentări fictive ale unor forţe, puteri etc. ,ircale, 42

iar pe iplan. inferenţial ar apare un fel de condiţionare fictivă. S-ai'corichide de la efecte reale la cauze imaginare prin ignorarea oricărei'experienţe. Un rol esenţial în depă.sirea acestei faze a voltării gândrni io Constituie Dervoltarea limbajului ar deterrnina un fel de trecere de la „gândirea dominată de reprezentări personale, la..;;gândireailogică". Intre ele ar exista un fel de „gândire gratriaticală"; în curs de abstractizare, care s-ar perfecţiona în proCesul !comunicării. Pe traseul acestui proces s-ar interpune şi praciica judiciară. „Proba" sau dovada juridică ar reprezenta un fel de ifiVestigaţie neexperimentală', a cauzelor reale care deter mină efecte penalizabile, ca în cazul crimei, de exemplu. Practica judiciară; chiai - în forme primitive, a dus la o „tehmcă." tot mai perfectionată a descoperirii falsului. "fiFfine, nitima treaptă a gândirii este cea corespunzătoare dezvoltării ştiinţelor experimentale. Căci perfecţionarea vorbirii în actur păstrează incă o notă de subiectivitate. „Altminteri, afirm. autorul, limbajul unui popor, cu o durată de mii de ar sfârşi prin a se 'transforma în gândire -Acelaşi proces de trecere , de la mentalitatea primitivulni la mentalitatea omului de stiinţă." poate fi observat si în fazele dezvOltăirii gândirii la copil. kădulescu-Motru se referă la hicrările lui A. Binet, J. Piaget, .W.. Stern şi Erich Schrder, care fac însă o legătură directă între cele două coordonate, filogenetică şi ontoegenetică, •ale dezvoltării gândirii. Principial însă; ambele direcţii.de:cercetare 'trebuie priVite cu rezerve. Mentalitatea .Popu: laţiilorrprimitive din zilele noastre nu poate fi considerată ca men-, talitate primitivă propriu-zisă, căci aceste populaţii au :sstiferit multe influenţe,- unele dintre ele ajungând în această situaţie dupălierioade anterioare de avânt cultural. Gândirea copilului este, de asemenea, influenţată în mare măsură de educaţie. Evident este însă :faptul că, :pe ambele coordonate, există faze analoge care se pot completa reciproc şi pot oferi, cel puţin în linii mari, ima.giriea unui proces care ar putea să devină obiectul de studiu al unei logici genetice, dijerită de epistemologia genetică a lui Piaget. Iritre fazele sau etapele dezvoltării gândirii nu există insă numai un raport de succesiune. Fazele acestea nu aparţin numai trecutului' îndepărtat sau copilăriei. Ele nu dispar pur şi simplu din gândire, ci se menţin, dar au pondere diferită. In plus, ele se pot doVediadesea de mare importanţă. Pentru înţelegerea modului în care se face vădită intervenţia tipurilor elementare de gândire sunt necesare câteva consideraţii despre semnificaţia pe care o atri>uie Rădulescu-Motru „gândirii logice". 43

„Gândirea logică” se bazează pe un sistem de adevăruri corespunzătoare realitătii obiective, adevăruri obtinute in cadrul experientei ştiintifice şi care pot fi oricând verificate. Pe linie antiaprioristă, filosoful român sustine că, acest sistem de adevăruri nu este un produs al gândirii pure. In consecintă, operatiile gândirii logice nu pot contribui la inventarea adevărului, ci numai la completarea lui. „Logica ajută, bineinteles, mărim domeniul adevărului, dar nu schimbând de la un moment la altul normele de argumentare, ci întinzând normele cunoscute şi verificate de la cazurile vechi la cazuri noi, de la lucrurile cunoscute la cele necunoscute". Logica presupune o reflexie asupra datelor stiintifice, asupra sistemului de adevăruri, contribuind astfel la reorganizarea şi sistematizarea lor, dar „nu are menirea de a se substitui ştiintei şi de a se transforma într-un instrument de inventiuni ştiintifice". Din această cauză, ştiinta şi cunoaşterea în genere nu se pot mărgini la „gândirea logică". „Puterea de inventie" tine, după Rădulescu-Motru, de „gândirea psihologică", intuitivă, legată la rândul ei de cea „gra matical-lingvistică". Faza ştiintifică în dezvoltarea unui popor este precedată de perioade îndelungate de progres cultural, de numeroase creatii artistice şi de o dezvoltare corespunzătoare a limbii vorbite, capabilă să dea expresie adevărurilor stiintifice. Gândirea intuitivă şi limbajul, integrate gândirii ştiintifice, devin insotitoarele ei permanente. „Gândirea psihologică." nu are însă numai particularităti individuâle, ci şi colective. Ea este legată deci de „psihologia popoarelor", de particularitătile psihice ale popoarelor. Chiar şi în domeniul abstract al matematicilor, consideră RădulescuMotru, „la un popor găsim cultivate anumite probleme ale acestor ştiinte şi la alt popor, alte probleme". Acelaşi lucru se întâmplă şi mai pregnant în cadrul altor ştiinte. Concluzia la care ajunge filosoful român este că „fiecare popor işi are orizontul său ştiintific aşezat pe psihologia sa na tronală". Aceasta nu înseamnă însă că adevă.rutile şti4ttifice în sine ar avea astfel de particularităti. Caracterul universal al acestora, ca şi al sistemelor de adevăruri, este garantat de gândirea logică". Putem conchide, chiar şi pe baza acestor succinte consideratii, că Logica genetică a lui Rădulescu-Motru, deşi rămasă în proiect, poate fi apreciată ca o directie originală în contextul filosofiei româneşti. O directie adecvată necesitătilor şi preocupărilor ştiintifice ale acestui început de secol, care, în filosofia occidentală, a şi fost dezvoltată în mod. corespunzător. (1991)

Substanţa transcendentă la loan Petrovici

Despre Ioan Petrovici se zice că ţinea discursuri frumoase, care trezeau entuziasmul ascultătorilor, el insusi fiind o fire exal tată. Pentru a-1 tempera, sotia lui îi spunea doar două vorbe: „Ionele, sistemul!". ti reamintea adică propria-i promisiune de a elabora un sistem filosofic de amploare. „Dragă., dar am destul timp", obişnuia el să-i răspundă. Timp ar fi avut, intr-adevăr, căci a trăit 90 de ani (1882-1972), dar n-a mai apucat să lucreze la: sistem, fiind arestat imediat după „Eliberare" şi eliberat după ce trecuse de 75 de ani. A avut insă. „destul timp" pentru a ilustra o situatie, controversată şi astăzi, în legătură cu începuturile filosofiei româneşti moderne ş i cu rolul pe care 1-a avut în această direcţie mentorul său Titu Maiorescu, care a Inteles că o cultură în genere şi una filOsofică în mod special nu poate să pornească de la zero. Că este necesară o perioadă de sincronizare a culturii româneşti cu cea occidentală, care se dovedise autentică ş i de amploare. O epocă de initiere şi de instruire, chiar de imitare a culturii occidentale,, pentru familiarizarea noastră cu specificul acesteia. Abia apoi se punea problema „creatiei originale", si anume în cunoştintă de cauză. Nu numai Titu Maiorescu, ci şi discipolii acestuia P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru şi chiar. Petrovici au continuat a.ceastă linie directoare a culturii românesti, fiind, la rândul lor, şcoliti în Occident. Cel mai tânăr insă, Ioan Petrovici, găseşte deja un climat filosofic statornicit la Universitatea din Bucureşti, având ocazia de a sustine aici „intâia teză pentru doctorat în filosofie" (cum îi zice Bogdan-Duică) in anul 1905. Lucru imposibil de conceput fără perioada amintită de formare si instituţionalizare propriu-zisă a filosofiei ronâneşti. 45

Mai mult, Ioan Petrovici, pasionat ca şi Maiorescu de problemele logicii, ajunge la rezultate originale cu priorităţi faţă de logicienii occidentali. Credincioşi deci aceleiaşi maniere, Titu Maiorescu a riscat să fie învinuit de „plagiat" pentru Logica din 1876, ca discipolul său, .după câteva decenii, să poată. fi „plagiat" de occidentali. Contribuţiile originale ale lui Petrovici nu se reduc insă numai la domeniul logicii, în care s-ar putea spune că întâmplarea i,a fost nefavorabilă. _Căci lucrarea Teoria noţiunilor, apărută în româneşte (1910), conţine priorităţi, dar n-a fost .cunoscută în Occident nici măcar după ce ideile sale au fost reeditate de Edmond Goblot (TraiU de logique, Paris, 1920). Petrovici a colaborat însă la publicaţii occidentale ca: „Revue de Metaphysique et de Morale", „Revue mondiale", „Archiv făr Geschichte der Philosophie und Soziologie" şi altele. E1 a .participat la manifestări filosofice internaţionale şi .a ţinut numeroase conferinţe pe teme de istoria filosofiei la Paris, Berlin, Bruxelles, Londra şi Miinchen întreţinând şi o bogată corespondenţă cu o seamă de filos6fi occidentali, ca E. Brehie şi L. Brunschvicg. . Una dintre conferinţele sale, de exemplu, ţinută la 'Paris în 1933, despre Ideea de neant; a avut un ecou statornic în Occident, fiind menţionată de A. Marc în Dialectique de l'affirmation - (Paris, 1952), în timp ce la noi era de mult uitată. Independent de aceste considerente, Petrovici dispunea de idei care, apreciate sau nu, se dovedesc astăzi Că anticipan teorii filosofice de mare actualitate. incă din teza de doctorat, el susţine că ceea ce se numeşte, de regulă, „corp" şi,,spirit" derivă dintr-o substanţă transceridentă care riu poate fi redusă la nici una dintre acestea. Ea este sursa comună a celor două. Substanţa transcendentă este un fel de „subsistenţă" cu atribute absolute, dar necunoscute nouă. Este un fel de „lucru în sine", dar nu total necunoscut şi nici total incognoscibil, căci existenţa, ceea ce ni se arată nouă, corpul şi spiritul, mai corect sufletul, sunt manifestările sale. Doar atât că subsistenţa nu se reduce la aceste manifestări. Substanţa aceasta, numită şi „fundamentală", are o infinitate de atribute, dintre care noi nu cunoaştem decât două: corpul sau materia şi spiritul sau psihicul. Dar nici pe acestea nu le cunoaştem dintr-o perspectivă absolută, ci ,din perspectiva noastră umană. Aceasta este mărginită în spaţiu şi timp şi are o dezvoltare, o . evoluţie a ei, numai că, oricât ar evolua, nu poate să-şi depăşească propriile sale limite. Paralelismul psihofizic pre46

supune nu numai o determinare reciprocă de tip ontic, (c,orpul este suportul pasiv al spiritului, spiritul este piincipiul activ al corpului), :ci. şi una gnoseologică. ... In măsura în care se cunoaşte pe sine şi cunoaşte existenţă inconjură.toare, spiritul se diferenţiază tot mai mult de aceasta şi, se descoperă pe sine ca fiind tot mai diferit de ceea ce nu este sPiri t . Conţrar concepţiei materialist vulgare, spiritul, după. Petrovici, nu este un produs al corpului sau al materiei. Mihai Drăgănescu menţionează. (Informaţia materiei, Bucureşti, 1990) faptul că în lucrarea lui Florian Nicolau Despre imposăbititatea unei teorii atomiste a lumii jizice (Bucureşti, 1947) apare clar -ideea unui ;,strat mai profund al realităţii", a unei „realităţi nonindividuale", deci necorporale şi neatomice, un substrat ontic al existenţei care se găseşte in afara experienţei sensibile. Substratul acesta determină însă numai una dintre dimensiunile existe.nţei, ln accepţia lui Ioan Petrovici, şi anume pe cea corporală, corpusculară sau ondulatorie. Mihai Drăgănescu regăseşte aceeaşi idee la David Bohm, care, prin anii '50, încercase elaborarea unei „mecanici subcuantice' . Această mecanică trebuia să se refere la un nivel de realitate mai profund decât cel descris în mecanica cuantică. La acest nivel s-ar manifesta legi calitativ diferite de cele cuantice, pe care el le numeşte chiar „metafizice". Revenind asupra acestei idei. in 1985, D. Bohm afirmă, că ordinea subiacentă acestei realit5,ţi ar fi .în afara cadrului spaţio-temporal. Ceea ce diferă însă de consideraţiile lui Ioan Petrovici. El, bazat pe .teoria relativităţii, a continuului cu patru dimensiuni, susţine că, existenţa se înscrie în cadrul spaţio-temporal pe baza unor legi care stăpânesc şi ,,dincolo de zare' , deci şi 1n lumea. subsistenţei. Aceasta, cu toate că, el acceptă că „lumea sensibilă nu poate fi în nici un caz propriul ei autor decât atribuindu-i-se un substrat completamente diferit de infăţişarea fenomenelor cunoscute". in consideraţiiie din 1985, D. Bohm Işi completează viziunea asupra realităţii subcuantice, sugerând că nu numai materia, ci şi spiritul sunt manifestări ale aceleiaşi ordini, că fondul lor este acelaşi şi este normal să. existe o adecvare între structura profundă a inteligenţei şi cea .a materiei, în ciuda structurii lor superficiale atât de diferite. Acest lucru a fost susţinut insă anterior de Mihai Drăgănescu (Profunzimăle lumii materiate, Bucureşti, 1979). El vorbeşte despre o ,;materie profundă", „primordială", numită uneori şi „substanţă" (ca în terminologia lui Petrovici). Spre ,deosebire 47

de existenţa obişnuită, lumea materiei profunde este nurnită. „ortoeXistenţă", cu semnificaţia evidentă de subSistenţă sau substrat al existenţei. „Materia profundă stă la baza atât .a materiei nevii, cât şi a celei vii, deci la baza desfăsurărilor: mentale din . organismele vii". 1n terrninologia lui Petrovici, la bazamateriei şi ă spiritului. Pentru a justifica această sittraţie, Mthai •Drăgănescu consideră că materia profundă care alcătuieşte existeriţa ar fi compusă la rândul ei din două substanţe sau materii : 1nMatia şi informateria. Prima ar genera materia corporală în spaţiu şi timp, iar a dona psihicul 51 gândirea. .•' Viiiunea ortofizică diferă de cea a lui Petrovici prin faptul că materia profundă in ansamblu este concepută în afăra spatinlui şi a timpului, dar şi prin aceea că menţine intr-o, formă embrionară. paralelismul psihofizic şi in domeniul. ortoexistenţei, deci al subsistenţei. Ideea paralelismului psihofizic; cu excluderea prOVenienţei simpliste a psihicului din fiziC sau invers este farniliară' altor gânditori moderni. Mihai Drăgănesbu se referă, tIe exeMplu,. la Ştefan Lupaşcu. Acesta adunte însă ca subsistenţă energia, ale cărei manifestări s-ar realiza sub forma a trei materli: nevie, vie si psihică. pe care le ridică explicarea afectivităţii îl- determină însă pe Lupaşcu să considere că aceasta ;,provine dintr-h natură ontologică-aparte, fiind chiar o nonfiinţă, careinsă nu este inversul, contrariul fiinţel, ci alt lucru". AfeCtivitatea consideră Lupaşcu, „ar putea fi inereu solidară, printr-nninsOndabilparalelism, cu orice eveniment, cu. orice sistem energetic, .ca un fel de noumen pur afectiv, cu o oarecare epinatură epiferiomen, cum s-a considerat uneori —, epinatură ontologică aparţinând naturii fenomenale a nonfiinţei dinamice". Această „notifiinţă dinamică." care transcende • energia este apoi identificat'ă cu Dumnezeu. 1n' acest punct doctrina lui Ştefan «Lupaşcu coincide cu cea a lui Petrovici, care identifică şi el subsistenţa cu neantul şi pe acesta cu Dumnezeu. Petrovici combate ideea de neant absolut şi posibilitatea trecerii de la neantul absolut la existenţă: Pe de altă parte, ca şi Lupaşcu în legătură cu afectivitatea, el caută un suport al existenţei, o provenienţă a acesteia, din nonexistenţă, din ceva „completamente diferit" de existenţă. Existenţa nu poate să provină; din nimic, dar nu poate să provină nici dintr-o altă existenţă, căci aceasta la rândul ei ar trebui să provină din altceva. Acest „altceva", acest ,,alt lucru", cum zice LupaşcU; în calitate de substrat al existenţei, este pentru Petrovici 'neantul. 443

Un neant pozitiv de tipul nefiinţei lui Platon, cum observă comentatorul francez menţionat mai sus. O nefiinţă determinată, nefiinţa unui lucru echivalentă cu fiinţa altui lucru. Nefiinţa exis tenţei echivalentă cu fiinţa unei substanţe din care existenţa provine ca din cu totul altceva decât existenţa. Or, acest „cu totul altceva"; -care transcende existenţa,. in care „se întrerupe lanţul cauzal şi se incheie" poate fi numit, după Petrovici, Dumnezeu. numnezeu este neantul acesta necreat, dar veşnic creator de existenţă, de materie şi spirit. Acestea sunt doar câteva dintre ideile filosofice ale lui Ioan . Petrovici referitoare la ceea ce precede existenţa, la substanţa. transcendentă care stă la baza acesteia. Sunt idei care, după multe decenii, reapar, într-o formă sau alta, în doctrine ştiinţifice sau fikisofice roinăneşti şi stiăine, ddvedindu-şi astfel aCtualitatea. şi deci Indreptăţirea. Or ; problemă transcendenţei ca subsistenţă reprezittă; de regulă; doar punctul :de plecare al sistemelor filosofice: Ioan Petrovici n-a reuşit să ne ofere sistemul promis. Ideile acestea de început, la care se mai pot adăuga fireşte şi alte din hicrările- sale, ne permit să considerăm că, dacă ar fi reuşit: totuşi' s-o! facă.'; sistemul său filosofic ar fi fost de un real interespănă zilele noastre, şi nu numai pentru filosofia românească. Dar • u:-a ,fost să fie. - . ( i,992 )

4 — c. 148

Inovaţiile lui loan Petrovici in logica formală

Un loc aparte în istoria logicii rotn4neşti 1-a ocupat Ioan Petrovici. Până la el, interesul pentru logică nu depăşea cadrul general al prelegerilor universitare, materializate în manuale şi cursuri. Fireşte că elaborarea acestora necesita eforturi; uneori de o viată (cazul lui Maiorescu), o cunoaştere temeinică a rezulta, telor oblinute deja în tările occidentale (Franta şi Germania, în special), în care s-au şi instruit primii noştri filosofi., dar nu depăşeau acest nivel. Este vorba de etapa de sincronizare cu cultura occidentală, de acumulare a cunoştintelor şi de familiarizare cu acestea. Ioan` Petrovici este autorul primelor cercetări ample si originale din istoria logicii româneşti. E1 nu se mai mărgineşe la consideratiuni generale referitoare la logica traditională în ansamblu, ci tratează probleme speciale ale logicii, cărora le dedică studii, iar în cazul notiunilor, o întreagă lucrare (Teoria noţiunilor. Studiu de logică, Bucureşti, 1910). Trebuie observat că această manieră de studiu detaliat, monografic al unei probleme speciale de logică nu era ceva obişnuit nici pentru logica occidentală. In culegerea de studii Probletne de logică (Bucureşti, 1911), autorul îşi expune câteva idei originale care merită să fie reamintite pentru faptul cert că, ulterior, în special după al doilea război inondial, au fost dezbătute frecvent în logica occidentală. Este vorba, în primul rând, de interesul lui Petrovici pentru ceea ce se numeşte astăzi „teoria modalitătii" sau „logica modalr, tratată extensiv abia în ultimele decenii. In studiul asupra judecătilor problematice, el observă că raporturile cantitative dintre propozitiile problematice nu respectă regulile clasice ale „pătratului logic' . Judecata particulară problematică implică universala problematică, fiindcă ceea ce este posibil pentru unii este posibil 4i pentru oricare, pe când ceea ce au efectiv doar unii nu pot 50

avea Interpretarea este remarcabilă pentru faptul că pune în corelaţie aspectele modale ale judecăţii cu cele calitative şi cantitative, ceea ce îi permite să opereze cu distincţiile etţunţate şi la nivel silogistic. Or, în această situaţie, Petrovici constată că în figura a a cărei concluzie trebuie să fie întotdeauna particulară, poate să apară, în cazul judecăţilor probleinatice, moduri cu concluzie universală, deci altele decât cele tradiţionale. Dar discuţia despre alte moduri valabile decât cele tradiţionale apare în logica occidentală modernă abia prin anii '50 (A. Menne, Logik und Existenz, Meisenheim, 1954). O problemă, considerată de către Jan Lukasiewicz ca fundamentală pentru interpretarea modernă a silogisticii, se referă la termenii. singulari (Aristotle's syllogistic frorn the standpoint of modern lormal logic, Oxford, 1951). In studiul Judecăfile singulare, din aceeaşi culegere, Petrovici ajunge la concluzia că judecăţile cu termeni singulari nu pot fi echivalente cu cele universale sau particulare. Făcând din nou referinţă la silogistică, el consideră că în figura a III-a modurile cu premise singulare şi concluzie singulară determină acceptarea singularelor din premise ca versale (căci din două particulare nu se poate conchide) şi totodată acceptarea singularei din concluzie ca partictilară, căci in_ figura a III-a concluzia trebuia să fie particulară. Petrovici rezolvă această situaţie paradoxală prin împărţirea judecăţilor singulare în judecăţi care au ca subiect un nume propriu şi judecăţi cu Subiect. nedeterminat. Sunt şi alte teme tratate de Petrovici, ca cele referitoare lă polisilogisme, la:metoda inductivă, la ipoteză şi analogie, care nu şi-au pierdut nici astăzi din interes. Există însă idei ale logicianului român care, într-o formă sau alta, au apărut in mod explicit in logica occidentală, cu mult în urma , elaborării si publicării lor de către Ioan Petrovici. păcate; apariţia în limba română n-a facilitat cunoaşterea lor in lumea ştiinţifică a vremii. Petrovici insuşi, referindu-se la această. situaţie, în ediţia a II-a a Teoriei nolittnilor (Bucureşti, 1924), constată doar faptul că a avut şansa de a emite „pentru intâia oară idei, pe care mai târziu, în mod independent, să le fonnuleze şi alţii; .cu mai mare răsunet, folosindu-se între altele de-o limbă mai cunosciltă". Este vorba de lucrarea lui Ed. Goblot, Traite" de logique (Paris, 1920), la a cărei apariţie Petre Andrei semnalează faptul că teza autorului francez este că raportul dintre sfera şi conţinutul unei noţiuni n-ar fi întotdeauna invers proporţional, cum se afirmă, de regulă, ci se poate ca sfei-a să crească sau să descreasc. ă o dată cu conţinutul, în cazul în care acesta este considerat dinamic, ca un gen care se actualizează intr-o sumă de spe51

cii (vezi recenzia lui P. Andrei,. din „Viaţa Românea.scr; XII; nr. 10, 1920, p. 642-643). In prefaţa la lucrarea iui Goblot, Semnată de Boqtroux, se specifică faptul că interpretarea, lui Goblot este de mare importanţă şi merită să fie evidenţiată. ;,Dar, continuă P. Andrei, aceeaşi concepţie, cu exemple asemănătoare, o găsim -şi la dl I. Petrovici, profesor Universitatea din Iaşi, Intr-adevăr, încă de acum 10 ani D-sa susţinea, la cursul de logică, că :sfera :şi conţinutul unei noţiuni pot creşte sau scădea amândouă. D-nul Petrovici a publicat studiul său inaintea lui Goblot. 1\Tu -ne gândim desigur la posibilitatea vreunei influenţe, căci Goblot nu a avut cunoştinţă de studiul d-lui Petrovici, Este însă o plăcută intâlnire, în cugetare, aşa cum a fost la Xenopol şi Rickert şi cum vor mai fi fiind şi altele". „Am remarcat această întâlnire, conchide P. Andrei, căci şi la noi se pot scrie multe lucruri. bune, dar faptul că limba noastră nu e cunoscută în străinătate contribuie să lase în urmă idei care, scrise limbă apuseană nu trec neobservate. Dacă mai adăugăm la aceasta şi xenofilia ştiinţifică, atunci înţelegem de ce se depreciază tot ceea ce e produs al gândirii noastre" (loc. cit.). Ceea ce semnalează P. Andrei este deci un caz de prioritate românească în domeniul logicii. Etapei .de sincronism cultural cu Occidentul i-a urmat în mod firesc apariţia fenomenelor de protocronism cultural. S-ar putea considera totuşi că este vorba de o simplă intâmplare. Dar lucrările lui Petrovici conţin multe idei originale. O parte dintre acestea pot fi apreciate abia în zilele noastre. Anton Dumitriu (Istoria logicii, BucureSi, .1969, p. 917) semnalează, tot în domeniul logicii, o altă prioritate, care îi revine cu certitudine lui Ioan Petrovici. Este vorba de definirea logicii, ca ştiinţă .a gândării, în funcţie de obiectul gândit (Teoria noţiunilor, p. 12). Aceeaşi idee o susţine abia după 26 de ani filosoful F. Gonseth (La logique en tant que physique de t' objet quelconque„;Actes du. Congr6 international de philosophie scientifique", VI," Paris, 1936). Tot Anton, Dumitriu (op. căt., p. 922) remarcă faptul că.' studiul lui I. Petrovici L' idee de N dant (comunicare ţinută la Academia Franceză în 1933), publicat în limba franceză, a avut o altă soartă, fiind apreciat de la început, ca şi ulterior. El este amplu citat în lucrarea lui A. Marc, La dialectique et l'affirmation, Paris, , 1952. Trebuie subliniat faptul că studiile de logică ale lui. Ioan Petrovici sunt bine documentate. El utilizează, citate ample şi, 52

de regulă, face un întreg istoric al problemelor pe care le abordează, confruntându-şi în permanenţă ideile personale cu cele curente din literatura de specialitate. Aceasta nu-1 împiedică însă să adopte, de cele mai multe ori, o poziţie critică. Este cazul cunoscutei critici la adresa pozitivismului. (Logica fi Auguste Comte, în „Convorbiri literare", nr. 7-11, 1914), în caze militează pentru acordarea unui rol privilegiat al logicii în ierarhia ştiinţelor. Dezvoltarea ulterioară a logicii şi importanţa ei actuală. pentru fundamentele ştiinţelor dovedesc pe deplin faptul că Ioan Petrovici a avut dreptate şi în această privinţă. • ( 1987)

Materie, energie şi suflet la dr. Nicolae Paulescu

Medicul Nicolae Paulescu, tecunoscut astăzi ca primul descoperitor al insulinei, are mai multe lucrări în care a dezbătut şi probleme filosofice. Ne referim, în continuare, la cea mai importantă dintre cărţile sale: TraiM de physiologie mMicale (vol. I — III, Cartea Românească, Bucuresti, .1919-1921). Ideile sale au fost desconsiderate în istoria comunistă a filosofiei româneşti pentru că erau antimaterialiste. Ele au fost criticate de către materialiştii contemporani cu Paulescu, iar medicii D. Voinov şi N. Leon elogiaţi pentru acest lucru, în Istoria filosofiei româneşti (vol. II, Edit, Academiei, Bucuresti, 1980). Este interesant faptul că, ignorând total ştiinţifice ale lui N. Paulescu, istoricii comunişti îl învinuiau că a „intreprins atacuri violente împotriva ştiinţei"! Or, dimpotrivă, se poate dovedi că. Paulescu apelează în permanenţă la datele ştiinţei din vremea sa şi citează numeroşi savanţi de renume mondial, printre care şi pe Darwin, care, în mod evident, au respins ateismul. Ceea ce nu i-a împiedicat să obţină rezultate ştiinţifice remarcabile. La finele volumului al III-lea al tratatului său N. Paulescu face un rezumat cuprinzător al concepţiei sale generale despre cauza vieţii, bazat pe datele ştiinţifice utilizate în desfăşurarea cursului de fiziologie pe care îl cuprind volumele. Principial vorbind, tratatul este independent de acest rezumat, care apare ca un fel de apendice. Nu cursul se bazează pe acest adaos, ci invers. Ceea ce înseamnă că, indiferent de calitatea acestuia, el nu poate să influenţeze conţinutul ştiinţific al Tratatului de fiziologie medicală şi că, bineînţeles, putea să lipsească. Pe de altă parte, există un fel de „utilitarism medical", pe care 1-au practicat întotdeauna marii savanţi. Acel primunţ 54

non „npAere„ilustrează. faptul: că .astfel. de adaoşuzi,. .care,An, ,o,rice caz, nu fac rău, s-ar putea, uneori, să faCăbine. Tar valoarea acestui. „bine" să fie apreciatkimediat ,sau după trecerea..unui nurriăr considerabil de ani. . . , .. ,. , Este vorba, în acest Ooritext, de:miţiunea. de bioplasiriă", care ne sună astăzi atât de familiar, dar pe care-Paulescu o fedosea. deja pe la sfârsitul secoluhn trecut.. . Bioplasma, considera constituie substratril vieţn, aşa cririi,materia constituie.substratul energieLAnaliza chimică ,dovedeşte că bioplasma este comPusit din elemente chimice, ceea, ;ce nu inseamnă: însă că ea se naşte .sau se poate produce. din aceste elemente. Acesta este punctul de la care încep discuţiile. Paulescu admite faptele demonstrate ştiinţific şi numai pe acestea. Din perspectivă geologică, el admite că. pe Pământ au existat condiţii incompatibile cu .existenţa substanţei vii, căci nu este suficientă existenţa bioplasmei, ci sunt neesare şi condiţiile favorabile acestei existenţe. Admite şi demonstraţiile paleontologiei că Pământul, în primele sale faze, nu a conţinut realMente, după resturile pietrificate, substanţe organice. Dar, afirmă el, lăsând drum deschis ipotezelor, dacă viaţa n-a existat dintotdeauna pe suprafaţa Pr..mântului, ci a avut un început în timp, cum a luaţ totuşi naştcre? • . ,0 primă ipoteză este cea ma.terialistă a genetyitiei spontanee pe care. o, rezumă astfel: substanţa a luat naştere pe Pământ din substanţa nevie prin combinarea unor anumite elemente chimice,, şi anume a celor care se :. şi găsesc în compoziţia substanţei vii, fără nici o altă intervenţie. Paulescu combate această ipoteză cu argumentele. şţiinţifice ale. epocii. Principial,: pentru faptul că. ipoteza .nu pcate fi confirmată. experimental; :concret, bazându-se pe . cercetările ,lui Pasteur, .Dastre şi Richet. Paulescu împarte .iFoteza maţerială a generaţiei . spontanee în două propoziţii: (1) cauza :eficientă a formării substanţei vii, la origine, a fost combinaţia anumitor elemente chimice.şi (2) formarea substanţei vii a avut loc:spontan, .adică, fără, nici o altă intervenţie, decât aCeea a energiei cu care este dotată Materia elementelor care se combină. Dintre aceste. două propoziţii, el o acceptă pe prima ca nefiind în dezacord cu nici un :fapt experimental. Ea poate fi deci .admisă dat fiind ,că. substanţa vie este .constituită realmente asa cum o dovedeste .analiza thimică din elementele materiale cUnoscute. De altfel, Zice•el, şi astăzi substanţa vie se forrneată în continuare din aceste mente, imprumutate de la .natura nevie. .Dar o face, fireşte, 1n 55

condiţiile existenţei deja a substanţei vii şi prin intervenţia aces; teia. • in legătură cu a doua propOziţie, chiar dacă ar fi posibilă realizarea pe cale artificială a sintezei chimice a substanţei vii, tot nu s-ar putea deduce, decât tinnai cu o anumită proba.bilitate, că şi origine, substanţa vie a.luat naştere printr-un,proCedeu analog sintezei chimice artificiale, adică fără vreo altă intervenţie, decât aceea a energiei fizico-chimice. Or, zice Paulescu, după datele de care dispunea, nu este posibilă sinteza snbstanţei albui minoide. Şi chiar dacă s-ar admite posibilitatea acestei sinteie; trebuie să recunoască oricine că este o prăpastie de!rietrecut'intre această albumină moartă şi substanţa vie. Căci substanţa vie prezintă elemente morfologice (celule, protoplasmă, nucleu), o organizare complexă şi o anuniită evoluţie care tinde -spre' reproducere, şi anume prin fencmenele vitale de nutriţie şi prin relaţil specifice cu mediul cu alte substanţe vii. Acestea sunt datele pentru .care .Paulescu consideră că ipoteza materialistă Menţidnată nu este acceptabilă din perspectivă ştiinţifică. 1n consecinţă, el pune in discuţie ipoteza contrară, .cea spiritualistă • — l'hypOtKse de l'ame.  'Ipoteza spiritualiStă convine celor două accepţii ale substanţei vii care apar în lucrarea lui Paulescu: Prima accepţie .este analOgă.rapOrtuluidintre materia brută sau nevie şi energie, căreia îi eoresriunde bioplasma ca substrat material şi sufletul ca un fel de capaeitate sau putere (puissance) ariimatoare. Dar nici bie•plaSma nu este materie simplă, nici sufletul nu este simPlă energie. Termenul „suflet" este ac ceptat de Paulescu în virtutea: tradiţiei. Putea să-i spună în fond şi altfel. Ceea ce vom nnmi „suflet", zice el, este acest agent, această cauză neinijlOcită finălităţii morfologice şi fizologice a substanţei vii, care, în orice caz, nu este identică cu energia fizicO-chimică. Consideraţiile teoretice ale medicului Paulescu referitoare la biOplasmă şi-au dovedit corectitudineâ după mai mult de .şapte decenii. E. Macovschi (Substratul material al gdndirii abstracte; in Sisteme în giinţele naturii, Edit. Academiei, 1979) aminteşte teoiiile unor biologi americani şi sovietici care se exprimau prin anii '70 în termeni asemănători. Bioplasma sau plasrna biologică, spre deosebire de cea fizică, este acceptată ca materie de-sinestătătoare, ca o a cincea stare a materiei. Din punct de, vedere energetic, materia biostructurată, după Macovschi, prezintă. particularităţi care o deosebesc radical de materia molectilară Astăzi se vorbeşte în mod ctirent de bioenergie ca deS•fire 56

un. factor activ al bioplasmei cu proprietăţi net diferite de cele ale energiei fizico-chimice. Biologia modernă nu infirmă doctrina. lui PaulesCu, care vorbea şi el despre un substrat al substanţei vii analog materiei, Substrat pe care îl şi numeşte „bioplasmă". Dar noile teorii infirmă indiferent de termmologie, trecerea de la materia brută la cea biostructurată, fără intervenţia acelui „agent", numit bioenergie, ceea ce confirmă argumentaţia lui Paulescu. Rămâne discutabil doar termenul de ,; suflet", utilizat . pentru „agentul" respectiv. Ne-am obişnuit deja cu termenul de „bioenergie", uitând faptul că, aşa cum afirmase Paulescu, „agentul" acesta, „forţa" aceasta este doar analoagă energiei, fiind însă altceva decât energia. Aşa cum bioplasma, analizată fizico-chimic, este compusă din elemente chimice, fără a se reduce la acestea şi fiind altceva dedt acestea, la fel şi agentul biologic, numit „tioenergie", măsurat cu aparatură electrică, se poate dovedi că emite curenţi electrici de mică intensitate, numiţi „biocurenţi" si că în jurul fiecărei substanţe vii există un biocknp care poate 'fi reprodus fotografic. S-a constatat însă că biocâmpul diferă, de câmpul electric. Că bioelectricitatea este un epifenomen, un efect secundar al acelui „agent biologic" pentru ale cărui efecte primare nu există aparate de măsură. S-a demonstrat ulterior că biocâmpul este mai degrabă un câmp injormaţional nu numai la om şi animalele evoluate, ci şi la specii inferioare. Există, „conversaţii", de exemplu, şi între două culturi de celule identice, izolate între ele printr-un perete de cuarţ, prin care nu trece curentul electric. Dacă una dintre culturi este infestată, va suferi şi cealaltă.Dacă peretele de cuarţ este înlocuit printr-un perete de sticlă, efectul nu se mai produce. Or, nici sticla, nici cuarţul nu permit trecerea biocurenţilor, dar cuarţul permite, spre deosebire de sticlă, trecerea radiaţiei electromagnetice din spectrul ultravioletului. Toate acestea dovedesc că biocâmpul, în anumite situaţii, nu mai este câmp. electric, ci electromagnetic. Alteori însă, la comunicări între plante sau animale, despărţite prin pereţi opaci sau chiar de plumb, prin care nu mai trec nici un fel de unde, deci nu se poate propaga nici un fel de energie, realizarea comunicării nu se mai face prin nici un agent energetic cunoscut până, în prezent. Ce sens mai are atunci denumirea de „bioenergie"? se dovedeşte agentul biologic ceva tocmai de natură contrară energiei fizico-chimice de tip material? Iată în ce ccnstă justificarea ipotezei spiritualiste. utilizarea, prin 1900, cu: inult mai îndreptăţită decât astăzi,

a terinenului de „suflet" pentrit ageritUl biologic sau forţa ' biologică analogă energiei. Problema deci nu este aceea a teiminologiei şi nici măc:ar a ipotezelor justificatiVe, care pot fi materialiste sau spiritualiste, ci a concepţiilor teoretice pe care acestea sunt menite să le susţină. Or, Paulescu a demonstrat că ipoteza rnaterialistă nu convine teoriei despre bioplasină ca suport material al unei forţe biolog - ice diferită de energia fizico-chimică. Aceasta este însă numai nna dintre accepţiile substanţei vii, cu implicaţii în gândirea contemporană biologică, fiziologică. şi informaţională. 1n aceeaşi lucrare a lui Paulescu, în partea finală, în care vorbeste mai "pe larg despre suflet ca agent sau cauză a finalităţii morfologice şi fiziologice a substanţei vii, el prezintă simplificat raportul dintre suflet, pe de o parte, şi materie şi energie, pe de altă, parte. „Materia, energia, şi sufletul, va zice Paulescu, sunt cele trei elemente constitutive ale naturii". Asa cum primele două sunt considera,te nepieritoare, la fel trebuie considerat şi sufletul, doar atâta că în ultimul caz se folOseşte în loc de „nepieritor" atributul de „nemuritor". Ca „parte consti tutivă a naturii" este evident că sufletul nu mai are semnificăţia obişnuită religioas'â. El nu este, prin urmare, „nepieritor"sau „nemuritor" în altă accepţie decât este materia şi, respectiv, ener gia. Nefiind materie, sufletul este „imaterial", dar aceasta nu înseamnă că precede sau succede materiei, ca şi energia de altfel. şi nici . că ar putea să .existe independent de materie şi energie. Acest lucru rrii • se întâlneste în lucrarea lui Paulescu. Din aceaStă cauză, trebuie reţinută definiţia frecventă a sufletului ca „agent al finalităţii vitale". in rezumat, în această accepţie a substanţei vii, nu este vorba de altceva decât de sinteza tripartită: - ma.terie, .energie, agent al finalităţii vitale. in- seris negativ; fa.ptul că materia şi energia fizico-chimică nu vor produce niciodată materie vie fără intervenţia unui al treilea elerrient; diferit de ambele. Aceasta este maniera în care ar fi trebuit să fie trătate consideraţiile teoretice ale medicului Nicolae Paulescu, în funcţie consiStenţă lor şi de semnificaţiile lor moderne, iar ipotezele aferente, în măsura în care corivin, într-o mai mică sau mai mare măsurk aCestor concepţii. Deci nu independent de acestea, nu despriiise contextul lor mai mult, fă.ră..o interpretare corespunkă.'toare a termenilor utilizaţi. Acelaşi lucru este valabil şi despre problemă finalităţii in biologie, pentru care a fost combătut Paulescu de Către materiaiiştii vulgari amintiţi. Mai aproape de zilele noastre,. reprezentanţii materiabsmului dialectic 58

afirmă explicit că: „1) finalitatea este o realitate în lumea vie şi 2) explicaţia ei completă nu o avem incă" (C. Wittnberger, Eseuri de biologie teoretică , Edit. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 111). De ce să fie atunci ignorat Paulescu, combătut ca ideabst şi considerat ca adversar, al ş tiinţei? Problema este dacă ipătezele sale spiritualiste, ciuda terminologiei utilizate, de „suflet" pentru „agent al finalităţii vitale" şi de „Dumnezeu" pentru „cauza primă a finalită.ţii", pe care le citează el însuşi de la. Claude Bernard,, Lord Kelvin, Louis Pasteur şi mulţi alţi savanţi din vremea sa (pp. 918-924), i-au folosit sau nu, ca şi celorlalţi biologi şi medici, la obţinerea unor rezultate remarcabile. Or, în cazul său, răspunsul este afirmativ. (1993)

59

Pe linia gândirii lui Nae Ionescu

Dacă n-ar fi existat Socrate, spunea Constantin Noica, el ar fi trebuit inventat. Şi chiar a fost în mare măsură „inventat" de Platon şi chiar de Xenofon. Dar oare Platon, la iândul său, nu ne apare adesea ca o „invenţie" a hii Aristotel, cel puţin în câteva cărţi ale Metajizicii sale? Pare curios, la prima vedere, că filosofi de talia lui Platon sau Aristotel, de originalitate incontestabilă, simţeau nevoia de a se revendica, chiar critic, de la un Altul, pe seama căruia tre ceau adesea propriile lor „invenţii". Păstrând proporţiile, se poate spune şi despre Nae Ionescufilosoful că a fost revendicat şi contestat ca nimeni altul dintre filosofii noştri. Şi a fost, fireşte, în mare măsură „inventat" şi de admiratorii şi de adversarii săi. Aceasta, şi pentru faptul că nu şi-a expus ideile filosofice în scris. Despre discuţiile sale particulare pe teme filosofice există relatăii, ca şi despre instinctul său deosebit de a recunoaşte, uneori de la „prima vedere", pe tânărul dotat cu „simţul Yn acest sens, Nae Ionescu proceda selectiv, ajutându-i pe cei care meiitau. Dar în felul său, trimiţându-i la studii în străinătate, la. „invă.ţătură", căci el se considera pe sine, în spirit socratic, că nu prea ştie mare lucru. Interesant este faptul că tinerii intorşi de la învăţătură, care ştiau de-acum, fiecare în domeniul său, mai multe decât Nae Ionescu (un Mircea Eliade, de exemplu, în materie de filo sofie indiană) si o luaseră deja pe drumurile lor, se simţeau şi mai apropiaţi de fostul lor profesor, care nu mai reuşea să m scape de ei' . Lui Constantin Floru, care, întors din Germania, mergea din nou la cursurile lui Nae Ionescu, acesta i-ar fi zis: „Ce să. mă fac cu dumneata, domnule? Te trimit în Franţa, să te aeri seşti!". Şi 1-a trimis, devenindu-i apoi şi mai apropiat, 60

; .DarNae Ionescu n-a •fost numai-un ,dispecer" al tinerilor talentali şi nici o simplă „instituţie de binefacere", cu toate că şi aceasta ar fi însemnat destul de mult. Altceva atrăgea însă pe tinerii filoSofi la profesorul care zicea adesea despre sine că esteun „neserios". „Neseriozitatea" aceasta intenţionată ţinea mai ales de maniera ironică, tot de sorginte socraţică, de a nu-i lua in serios pe „inonştrii sacri" ai filoSofiei şi nici pe sine Insuşi, când apuca, uneori, să dea verdicte , categorice. E1 renşea să creeze sentimentul propice al „filosofării", al investigaţiei filosofice, al deschiderii spre .problematic, oferind, în loc de răspunsuri, mereu alte intrebări. Creând senzatia că nimic nu este definitiv in filosofie, că totul 'poate fi reluat OriCând de la început. Or, această activitate de „dezvăţător , cum îi zicea Constantin Noica, şi-a desfăşurat,o Nae Ionescu, aproape două decenii, la cursutile sale de filosofie. Cine nu 1-a ascultat la curs, spunea Bogdan, nu ştie nimic despre Nae Ionescu, despre fiŢosofsa Nae Ionescu. Este vorba de o situaţie deosebită speculată adesea de adver7 sarii acestuia, care îl numeau „filosoful fără. operă". „De ce nu scrie, dacă e asadeştept?". . Dar „opera ' lui Nae Ionescu, dacă prin „Operă" înţelegem Incunuriarea unei activităţi creatoare, a fost tounai aceasta, .de amodela oameni capa.bili să , gândească cu propria lor minte. Şi trebuie so spunem, indiferent de orice tăgadă, că, in ciuda tiMpu rilor potrivnice, a reuşit să o facă in mod exemplar. Dacă Platon este, cum s-a considerat adesea, „opera" lui Socrate, care nici el n-a scris nimic, atunci „operele", mai modeste firete, ale lui Nae Ionescu sunt: Mircea Eliade, Emil Cioran sau 'COnstantin Noica, de care „n -a avut a se ruşina". Or, acestea nu sunt decât „operele finisate". Mircea Vulcăriescu, ucis în puşcăriile comuniste, a iămas ca un fel de schiţă a unei opere poă.te şi mai valoroase; Ca si Virgil Bogdan şi Constantin Floru, a căror vocaţie , le-a fost sugrumată in'ainte de a se naşte cu adevărat. După moarteă lui Nae Ionescu (1940), o parte dintre cei menţionaţi, la care. s.-a ălăturat şi Vasile Băncilă, au decis publicarca. cursurilor sale după note stenografiate. S-au gândit, cu_ alte cuvinte, să suplineaseă lipsa operei filosofice scrise a lui Nae Ionescu Ceea ce a constituit un lucni imbueurător, dar nu intru totur. corect, căci ,;lecţiile" acestea, la care nu au diSpus de nici o . notiţă a profesonilui, nu erau destinăte tiparului. Adversarli au şi syetulat inorrieritnl, criticând lipsa de stil, de profunzime şioripnalitate ale cursurilor publicate-:-Dar celmai 'mare necaz

1-a constituit faptul că, şi în aceste condiţii, din cele peste douăzeci de cursuri (a se vedea lista acestora în introducerea la Istoria logicei ) n-au fost publicate decât patru. Ceea ce înseamnă in termenii lui Virgil Bogdan, nu ştim aproape nimic despre Nae Ionescu. Iar cele scrise de admiratorii săi, cu ocazia publicării acestor cursuri, cum o făcuse şi Mircea Eliade, tipărindu-i o culegere de articole, au fost considerate în continuare simple „invenţii". De parcă oamenii aceştia n-ar fi avut altceva mai bun de făcut, decât să inventeze un personaj fictiv pentru a-i putea aduce apoi laude. Au urmat anii trişti ai denigră'rii totale a lui Nae Ionescu, alături de majoritatea filosofilor români, destituiţi, arestaţi şi umiliţi, indiferent de orientarea lor., Treptat, unora dintre ei, scăpaţi de piin puşcării, sau pieriţi în mare mizerie şi amărăciune, au început să li se recunoască şi ceva merite. Chiar şi unor aşazişi „trădători de ţarr, ca. Mircea Eliade sau Emil Cioran, care scăpaseră de „mâna lungă a revoluţiei" şi de „mânia poporului", pentru ca, în ultimii ani ai dictaturii comuniste, numele lor să figureze din nou pe „lista neagră.". De Nae Ionescu nici nu mai putea fi vorba, căci memoria lui a. fost, în mod consecvent, de-a, dreptul huhtă. Au inventat şi adversariiaceştia, ai filosofiei româneşti în genere, un personaj fictiv, un om de nimic, incărcat cu toate păcatele lumii şi vinovat de toate crimele extremiştilor de dieapta, de care acesta nici nu apucase să audă. Să-1 invinuieşti pe Nae Ionescu de uciderea lui Nicolae Iorga, pentru care nutrea o sinceră admiraţie, şi asta în ciuda faptului că filosoful murise cu opt luni înainte, era, fireşte, mai mult decât o exagerare. „Dar cine mai stătea să numere?", iar faptul că, prin Occident, i se mai păstra o anumită consideraţie, mai ales de către cei care 1-au cunoscut (in speţ.). Mircea Eliade), îi umb rea şi mai mult imaginea negativă. După eliberarea sa din detenţie, în 1964 (fusese condamnat la 25 de ani închisoare !), Constantin Noica, împreună cu Virgil Bogdan si Constantin Floru, a avut ideea organizării, în spiritul „Şcolii" lui Nae Ione scu, a unui fel de „s eminar", de fapt nişte discuţii libere pe texte, teme sau probleme filosofice, la care a participat şi subsemnatul. O singură dată a fost invitată şi o per soană oarecum străină — soţia , lui Mixcea Vulcănescu , cu ocazia discuţiilor privind valorificarea, in rnăsura posibilităţilor de atunci, a studiilor acestuia de către Constantin Noica. Rezultatul este cunoscut cele două lucrări admirabile ale lui C. Noica: Rostirea fiksofică româneascd (1970) si şentimentut romanesc al 02:

fiinţei (1978) care sunt, totodafă, cele mai repreientative opere filosofice scrise în spiritul acestei

'

Până. la stingerea lui Virgil Bogdan, „seminariile" aveau ca obiect traducenle din Hegel şi încercarea unei reinterpretări a logicii sale, despre care Constantin Noica zicea că ar trebui să fie „rescrisă". Virgil Bogdan şi Consta.ntin Floru au tradus împreună Filosofia dreptului a lui Hegel, apărută în 1969, şi separat : V. Bogdan, Fenomenologia spiritului (1965), iar C. Floru — Filosofia spiritului (1966) şi Filosofia naturii (1971), contribuind astfel substanţial la desăvârşirea traducerii în limba română a operei lui Hegel. A.urmat apoi, in câdrul aceluiaşi „seminar" ,în amintirea. lui Nae Ionescu, incercarea de valorificare a traducerii lui Mihai. Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Kant, şi, respectiv, a. fragmentelor traduse din aceea.şi operă de către Titu Maiorescu. Pentru prima am consultat manuscrisele lui Eminescu de la Biblioteca Academiei, pentru ultimele, notele de curs ale părinţilor lui Constantin Floru, care au fost studenţi ai lui Maiorescu. In aceeaşi perioadă, cu sprijinul prietenului Grigore Traian Pop, am inceput să publicăm in revista „Ramuri" din Craiova: C. Noica, în 1968, un serial de texte corrientate la traducerile lui Eminescu din Karit, iar C. Floru si Al. Surdu, în 1969, un serial de texte comentate din traduceriie lui Titu Maiorescu. Rezultatul acestor strădanii a fost . apariţiâ, după multe peripeţii, a lucrării Mihai Emineseu, Lecturi kantiene. Traduceri din Critica raţiunii pure, .editate de C. Noica şi Al. Surdu, cu două fragmente traduse de Titu Maioreseu, editate de C. Floru (Edit. Univers, 1975) şi Titu Maiorescu, Preleger. i de filosOfie, editate de Gr. T. Pop şi Al. Surdu (Edit. Scrisul RoMânesc, .CraioVa; 1980). C. Noica şi C. Floru, care luaseră parte activă, alături de .Mircea Vulcănescu, la editarea cursurilor lui Nae Ionescu, regretau adesea faptul că n-au acordat mai' mult timp acestei ciri, .care, după 1944," deveniSe imposibil de continuat. Din aceste cursuri, considerau ei; în ciuda imperfecţiunilor de transcriereşi a curios6tei deosebiri diritre stilul oral şi stilul scris, se poate contura; parţial, personalitatea autentică, neinventată, a filosofului Nae Ionescu. Numai ele pot justifica interesul pe care 1-aU stârnit 1a.vremea respectivă şi, mai mult, influenţa, uneOri directă, asupra auditorilor, şi po,t releva, de asemenea, direCţiik filosofice si şnifiţifice in genere care, unnate, s-au dovedit atât de rodnice. In plus, ele pot servi şî 'aStăzi ca model de lecţii universitare in domeniul filosofiei: Lecjii de filosofare, şi nu de simplă inşirate de ctinkiştinţe, •care se pot obţine mult mai bine prin leeturi parti-

63

ulare şi, care transformă cursurile obisnuite de filosofie într -o ; pierdere de timp şi pentru profeSori, şi pentru .sţUdenţi. Principial vorbind, dacă aceste prelegeri, de filosofie au avut o influenţă, .hotărâtoare pentru personaliţăţile amintite deja, în ciuda distanţei in timp, care , ne separă de ţinerea lov, şi. a dificultăţii de a le reda după transcrieri stenografiate, considerăm că ele ar putea să aibă şi acţun o influenţă asupra tinerilor filosofi care încearcă fie să-şi formeze un stil de . predare a filosOfiei, fie să caute şi să găsească teme filOsofice apropiate gândirii ş i simţă mintelor noastre româneşti. Nu este deci de mirare că, imediat după Revoluţia din 1989, editorii s-au grăbit să-1 republice pe. Nae Ionescu, să reînvie interesul pentru acest gândiţor. Au fost reeditate Roza vdnturilor (culegere de articole îngrijită în 1937 de Mircea Vulcănescu), lucrarea lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Asa cum l-am cunoscut şi cursurile de Metafizică şi de Logică. In fine, la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, a fost editată o culegere de studii şi articole intitulată Nelinistea metafizictl. Ea cuprinde, in traducerea noastră, şi teza de doCtorat a lui Nae Ionescu, susţinută la. Universitatea din MiniChen, în 1919, intitulată Logistica — iucercare a unei noi fundamentitri a matematicii. in loc de „matematicii'.' apare insă, din păcate, „metafi.zicii" in titlu şi la cuprins, spre deosebire de Nota de la pagina 180. . Asupra acestei lucrări merită să insistăm. Ea dOvedeşte, în primul rând, cunoştinţele serioase ale lui Nae Ionescu în domeniul fundamientelOr matematicii, al logicii matematice şi al matematicii 1n genere. In al doilea rând, trebuie menţionat că, fără a cunoaşte poziţia intuiţionistă a Şcolii olandeze, care s=a ,impus mai tarziti, prin anii '30, el a adoptat o poziţie corectă, o atitudine negativă faţă de logicismul, la modă , pe atunci, al lui RuSsell. Ceea ce susţine Nae Ionescu în teza de doctorat surit idei care vor reveni frecvent în cursurile sale şi care marcheaiă distincţia netă pe care o va face întotdeauna intre domeniile ştiinţei şi cele ale filosofiei şi, respectiv, ale logicii. El reproşează poziţiei logiciste intervenţia cu mijloace arbitrare formal-deductive în cadrul unei ştiinţe care işi are propriile sale caracteristici. „Faptul că este imposibilă izgonirea inturţiei din dorneniul matematicii" si că „orice construcţie matematică provine din activitatea noastră inventivă" sunt lucruri evidente pentru Nae Ionescu, ca şi acela că „valoarea matematicii rezidă în relaţia ei cu realitatea". Cu alte cuvinte, că inatematica se referă la anumite stări de fapt, care îi conferă un statut independent. Nu numai in pracţica reli-

gioasă apar fapte care contrazic logica, ci şi în matematici (cele brele paradoxe), ca şi în fizica modemă. (caracterul corpuscular şi ondulatoriu al luminii). Nu logica trebuie să facă aici ordine si nici filosofia. Dar, pe de altă parte, nici ştiinţele acestea n-au dreptul de a interveni în domeniul filosofiei. In al treilea rând, lucru mai puţin cunoscut, trebuie menţionată aici influenţa lucrării lui Nae Ionescu despre logistică în gândirea teoretică românească. Este vorba, mai întâi, de Octav Onicescu, unul dintre apropiaţii lui Nae Ionescu, care a elaborat o lucrare monumentală de fundamentele matematicii exact în aceeaşi viziune (retipărită în traducere franceză: Principes .de logique et- de philosophie mathbnatique, Edit. Academiei, 1971). Octav Onicescu, după propria-i mă'rturie, n-a putut să-1 citeze pe Nae Ionescu, dar i-a urmat „linia". Pe aceeaşi „linie" a mers şi Grigore C. Moisil, care a obţinut rezultate, remarcate de olandezul A. Heyting, în logica intuiţionistă. Noi înşine am elaborat o teorie intuitivă a logicii intuiţioniste (Al. Surdu, Elemente de logicd intuiţionistd, Edit. Academiei, 1977) ş i chiar un sistem integral de filosofie intuiţionistă (Al. Surdu, Neointuiţionismul, Edit. Academiei, 1977), referindu-ne, fireşte pentru acei ani, numai la Octav Onicescu şi Gr. C. Moisil, dar urmând aceeaşi „linie" trasată de Nae Ionescu. Publicarea în continuare a cursurilor sale, în special a celor inedite, are menirea de a ilustra şi alte „linii" trasate de Nae Ionescu în filosofia şi istoria religiilor, de exemplu, dar şi menirea de a deschide noi direcţii de investigaţie, pe care astăzi suntem liberi de a le urma sau nu. şi anume, cu recunoaşterea deschisă a acestui lucru. Oricât de contestate ar fi, oricât de puţin ar cântări aceste cursuri, care au stârnit totuşi, la vremea lor, entuziasmul atâtor minţi alese, ele pot şi trebuie să apese pe talerul dreptăţii noastre. Căci Nae Ionescu acesta, filosoful, alături de străluciţii săi urmaşi, a fost, cum bine o spunea şi V. Băncilă, un mare slujitor al naţiei sale si al Divinităţii. (1993)

5-e. 146

65

Apărarea filosofiei in lucrările lui 'Mircea Vulcănescu

româneşti

Fa.ptul că Mircea Vulcănescu s-a simţit dator să ăpere filosofia românească nu este intâmplător.'Destinul a fătut ca din copilărie, ca cercetaş, să participe la activităţi legate de Sprifinirea armatei. române din primul război mondial. După Marea Unire, ca elev al Liceului „Gheorghe Lazăr", a vorbit în faţa delegaţiei române a Marii Adunări Naţionale sosită la Bucureşti. .kestea sunt ..evenimente a căror amintire nu s-a sters niciodată din mintea •filosofulni şi a.omului politic de mai târziu, care a fOst Mircea Vulcănescu. La fel de importantă este şi legătura pe care acesta o făcea, în'spirit hegelian, fiitre filosofie si identitatea naţională,' ,;Ceea ce constituie un neam, va zice ei, este o unitate superioară 'de ordin metafizic". Neamul este o realitate „care stă la încheietura metafizicii cu istoria". Nationalitatea, consideră, • el, vorbind despre „omul românesc", despre român în genere, este o insuşire metafizică, ireductibilă, spirituală. Ea nu se creea:ză la cornandă. si nu :se poate imprumuta,  Aceasta riu insea.nană că entitatea metafizică naţională nu a fost: şi nu este bântuită de tot felul de „ispite" 6trăine." Incepând cu cele reziduale, • ispita dacică şi . ispita rornană. Mai sunt şi altele: gracă, bizantină, slavă, germanică şi franceză, care toate au lucrat .1a vremea lor şi mai lucrează incă la modelarea sufletului românesc, dar ele nu pot constitui acea „unitate superioară de ordin metafizic" care să stea la „incheietura cu istoria noastră", cu limba, cu datinile, credinţele şi simţămintele noastre. şi lucrul acesta este cât se poate de firesc, căci altfel n am mai fi români, ci slavi, germani sau francezi. Toate acestea par clare pentru oricine. Nimeni n-a mers atât de departe încât să le impună românilor să adopte, de exem plu, limba franceză, sau germană., chiar dacă le-au recomandat

să inVete limbi •Străine. Dar; din perspectiva lui Mircea''Vulc:5nescu, făcut ceva şi mai grav, încercând să le impuriă o filosofie, şi. anume o `metafizică străină. Mircea Vulcănescu nu• are nimic impotriva invătării, cum au făcut-o. începătorii întru cele filosoficesti, „de la inarii filosofi ai ApuSUlui" a tot ce este „mai inalt" în cultura acestora, dar se opune reducerii invăţărnântului filosofic românesC la aceste In sensul acesta vorbeşte şi despre „obsesia kantiană în cultura filosofică româneas,că", încercând să dovedească faptul că până. şi receptarea lui Kant la români se face într-o manieră românească.. Dar, că a sosit vremea, în orice caz, să fie depăşită faza acestei „receptări", ceea ce nu înseamnă o intrerupere a muncii de traducere a principalelor lucrări kantiene şi nici a „ispitei" :respeCtive. .In acelaşi sens, se opune Mircea Vulcănescu unora dintre ideile -lui C..Rădulescu-Motru: Isi exprimă toată admiratia pentru lucrările acestuia, pe care le consideră specific Tomâneşti, , indiferent :de sorgintea lor kantiană, dar nu acceptă recomandarea de reducere, în spirit nepozitivist, a filosofiei, cel putin în uniyersităti, la aşa-numita „filosofie ştiintifică% ce ai fi, asemenea ştiintelor exacţe, lipsită de caracteristici naţionale. ,Descartes, zicea Rădulescu-Motru, nu s-a gândit să rezolye problema. ideilor din gunct de vedere francez". Ceea ce este adevăra.t, dar .a rezolvat-o ,t6tuşi în maniera „rationalismului francez", despre care vorbeste pe, larg Mircea Vulcănescu. Ideile clare şi distincte ale lui Descartes sunt un rezultat al clarităţii specifice francezilor, pe când distinctiile tranşcendentale sunt pe mă.'sura profunzimii specifice germanilor, iar pragmatismul corespunde perfect indemânârii practice a intreprinzătorilor americani. .Dacă ar fi să. adopte, una dintre filosofiile acestor străini, pe care ar trebui s-o aleagă. românii? N-ar fi oare mai uşor să opteze pentru una dintre.limbile acestora? Căci. este, fireşte, mai Uşor' să inveti frantuzeşte, decât să deyii fra.ncez, adică să gândeştl, să.te conipOrti şi să.sirati frantuzeşte. Şi'nu este vorba: numai de filOsofia franceză,. ci de oricare alta. Căci nici una dintre ele nu 13bate cOnstitui; în acceptia lui Vulcănescu acea „unitate de ordin inetafiziC" care să stea ja „încheietură."'cu istoria noastră.. In acesta este obiectivul principal al demonstraţiei lui, românii. propria lor filosofie, ceea ce îi scuteşte, ca şi pe altii, să adoPte vreo filosofie străină, chiăr dacă o. cunosc .oarte bine, chiar dacă le place şi sunt şi ispitiţi s-o facă.  "MirCea. Vulcănescu avea intenţia să ţină în cadinl „Uni versitătii Radio" un adevărat Curs de filosofie romănea; . ini care 67.

urmărea să înfăţişeze „principalele chipuri de filosofi români în viaţă, operele lor, precum şi principalele probleme pe care le pun şi sistemele de soluţiuni prin care le desleagă". Am fi avut deci primul Curs dejilosolie românească, dar, cum o repetă adesea Emil Cioran în legătură cu ,a.cest Vulcănescu, nici de data aceasta „n-a fost să fie". Ne-au rămas doar trei conferinţe pe această, temă,. din care putem deduce totuşi, în esenţă, care erau intenţiile autorului. El se întreabă mai întâi dacă „există în genere filosofie sau nu există decât filosofi?" Şi discută pe larg ambele alternative: a filosofiei ca disciplină ştiinţifică, pentru care nu contează filosofii, şi a filosofilor care işi, au propriile lor filosblii, considerând filosofia ca pe o treabă personală. Există însă şi anumite legături între grupuri de filosofi, care practică filosofia într-o anumită manieră; şi locul unde aceştia filosofează. Chiar dacă este considerată o preocupare personală, gândirea unui filosof nu se poate sustrage influenţei mediului spiritual, ambianţei culturale în care trăieşte. Are loc un schimb continuu între gânditor şi lumea înconjurătoare. „Gândul filosofului e solicitat să se avânte în văzduhurile cugetării de către împrejurările concrete ale vieţii care-1 înconjoară, dacă. nu chiar de micile aventuii ale vieţii lui spir ituale cotidiene" Pe de altă parte, până şi filosofii individualişti au tendinţa nu numai de acumulare a cunoştinţelor, ci şi de „difuziune" a acestora, de comunicare a lor prin vorbire sau scriere. Ceea ce inseamriă desigur şi preferinţa lor pentru o anurnită limbă in care să comunice şi pentru un anumit auditoi - iu care să-i înţeleagă şi chiar să simtă sau să gândească oarecum asemănător. Situaţie ilustrată până şi negativ de popularul dicton „Dacă tăceai, filosof rămâneai!". Căci şi aceasta presupune nu numai emiterea 'unei bazaconii, ci şi înţelegerea ei de către un auditoriu şi recepţionarea ei critică, în cunoştinţă de cauză. .De o filosofie românească poate fi vorba, conchide Vulcănescu„ numai în măsura in care sunt îndeplinitc trei dintre condiţiile oricărei filosofii cu caracter naţional: 1) existenţa unei acti vităţi de filosofare autentică şi originală printre români, născută din motive româneşti; 2) existenţa unui mediu de difuziune a ideilor filosofice în limba românească, prin grai sau scris, în reviste, cărţi, cursuri şi conferinţe si 3) existenţa unei problematici si a unor sisteme filosofice specific româneşti. Primele două condiţii au fost pe larg discutate în alte două conferinţe radiofonice. Pe a treia a ilustrat-O Mircea Vulcănescu însuşi in lucrarea Diwnsiunea românească a existenţei. 68

Există, după el, cel puţin trei „tipuri" de filosofi români cu interese si motive de filosofare distincte: filosoful politic şi istoric, profesorul de filosofie şi filosoful propriu-zis. Filosoful politic este legat de ţelurile politice şi naţionale ale românilor. El chiar predomină în epoca de început a filosofiei românesti. Luptă pentru raţionalism şi încearcă pe această cale, cum au 'făcut-o reprezentanţii Şcolii Ardelene, să susţină interesele şi idealurile noastre naţionale. Nu este întâmplător că primii noştri filosofi au fost şi ,istorici, căci lucrau cu algumentele raţionalităţii pe terenul disputat al trecutului naţional. I-au interesat desigur limba şi cultura românească. Şi chiar scrierea acestei limbi. Interesul pentru istorie şi politică ia forma unor înclinaţii filosofice de tip naţionalist care predomină şi în culturile altor popoare. Nu este de mirare că mulţi filosofi români au fost şi politicieni, mai mult sau mai puţin activi, până după al doilea război mondial. au plătit-o scump, ca Ioan Petrovici sau Constantin Noica, iar Mircea Vulcănescu chiar cu viaţa. Eu, cel puţin, am spus-o şi o repet, în ciuda „fineţurilor" cu care încearcă editorii şi evocatorii lui Vulcănescu să treacă peste acest eveniment, că omul acesta a fost ucis de comunişti, la 48 de ani, nu „s-a stins din viaţă" sau „a murit" pur şi simplu la Aiud, de parcă lucrul s-ar fi petrecut în modul cel mai firesc sau chiar ar fi trebui.t să se -intâmple aşa! Filosofia românească este stropită cu lacr imi şi sânge. Căci nu este vorba de politică pur şi simplu. Vulcănescu o demonstrează pe larg. El a făcut politică în spiritul acelei „unităţi de ordin metafizic", potrivită cu istoria şi idealurile naţionale ale românilor. Cum au făcut-o şi alţii, dintre care, Vulcănescu îi aminteşte pe Nicolae Iorga, A. C. Cuza, Nae Ionescu etc. Există însă şi alte tendinţe, corespunzătoare junimismului sau liberalismului, ilustrat cu exemplul lui Zeletin. 1n genere, acest tip de filosofie istorico-politică cu implicaţii teoretice şi practice, atât de frecventă la români, are menirea de făurire a idealului social şi naţional al epocii, indiferent care ar fi aceasta, şi va pieri decât o dată cu intreaga naţie română. Cine contestă acest tip de filosofie românească, afirmă implicit pieirea deja a naţiei noastre. Ceea ce încă nu este cazul. Al doilea tip de filosofare este cel „născut din necesitătile didacticismului". Este vorba de tipul „profesorului de filosofie", pe care nu putea să-1 sufere Schopenhauer şi pe care, cu unele excepţii, nu-1 simpatiza nici Vulcănescu. Aceasta, pentru faptul că este adesea necreator, consiiderând că menirea lui este doar aceea de „informator filosofic". Dar el, intr-o postură mai elevată, cum era aceea a lui Nae Ionescu, de exemplu, ne poate da prilejuri 69

de. meditare, zice Mircea Vulcănescu, ne poate stimula. Să-l.tontrazicem, ne pune în faţă probleme filosofice. Nu soluţii cunoscute trebuie să ne ofexe profesorii de filosofie, ci să ne înveţe să gândim, să ne arate cum au gândit. pentru a ne obişnui să ne dezlegăm noi insine problemele. Să.' ne iniţieze în tehnica de lucru în filosofie si să ne obişnuiască cu terminologia, cu vocabx,ilarul filosOfiei. A existat o întreagă pleiadă .de mari profesori de filosofie începând cu Maiorescu si maiorescienii. Tipul acesta de filosofare a contribuit substanţial la pătrunderea filosofiei româneşti în conştiinţa tinerelbr generaţii şi mai contribuie încă. Adversarii filosofiei româneşti trebui să-şi inceapă activitatea demolatoare, cum au făcut-o şi comuniştii prin destituirea profesorilor de filosofie ,şi desfiinţarea treptată a instituţiilor în care aceştia profesea.ză. in fine, filosoful propriwzis, scutit de elaborarea si de predarea cursurilor, poate să tiateze în libertate filosofia, în stil eseistic, literar sau chiar poetic. Stilul acesta a.:fost practicat, în viziunea lui Vulcănescu, de B. P. Hasdeu, Ştefan Neniţescu sau Lucian Blaga. Ceea ce nu inseamnă însă că aceştia n-au filosofat la indemnul aceloraşi „motive româneşti" .şi chiar istorico politice, legate de epoca în care au trăit şi de idealurile naţionale ale epocii respective. Ultima conferinţă a lui Mircea Vulcănescu •se referă, la mediul de „difuziune" a1 filosofiei românesti din vremea sa, care diferă si el în funcţie de cele trei tipuri de filosofie er.umerate. Se vorbeşte aici despre dezbaterile publice, de cărţi, reviste şi ziare. De mediul universitar deosebit de elevat, ca şi cel gimnazial şi liceal. Este vorba, in special, de disciplinele filosofice predate sau cultivate în aceste medii: metafizica, logica ; psihologia, pedagogia, istoria filosofiei, filosofia culturii, etica,: filosdfia dreptului, filosofia religiei etc. Intră apoi discuţie asociaţiile sisocietăţile cu caracter direct sau indirect filosofic, cu publicaţiile lor. Un tablou care, cel puţin pentru vremea respectivă, ;:constituia un „mediu plin de virtualităţi şi de făgăduieli" pentru filosofia românească. . Am putea conchide.— chiar dacă nici înainte .şi nici după acea perioadă :„de făgăduieli" nu s-ar mai fi scris filosofie .românească, ceea ce nu este adevărat — că., existenţa ei efectivă, după cum o demonstrea.ză. Mircea Vulcănescu, nu mai poate fi contestată. Cei care o contestă totuşi o fac fie în necu.noştiriţă de cauză., fie cu reacredinţă..

Un text al lui Constantin Noica despre Mircea Eliade

In măsura în care sunt' un coleg de generaţie şi unul din ultimu cărturari români care 1-au văzut pe Mircea Eliade cu puţine luni înainte de stingerea sa din viaţă — as avea de spus câteva Iucruri, la reuniunea omagială pe care o 'faceţi. .. -Neputând însă participa la .ea, vă raulţumesc pentru cinstea pe care mi-o faceţi invitându-mă şi înii propun să impărtăşesc, eventual, cititorilor revistei „Ma.nuscriptum evocările mele. Dar altceva îmi stă pe inimă: nu atât evocarea unui om, cât punerea în valoare a unei opere şi, poate la fel de mult, tuirea unor proiecte ale lui Mircea Eliade privind destinul culturii românesti. 1. Pentru punerea în valoare a operei, am cerut şi nădăjduiesc să obţinem ca Editura Minerva să înceapă tipărirea lucrărilor de tinereţe ale lui Eliade, începând cu scrierile din anii de liceu şi până la cele de la. 33 ani, când a plecat definitiv din ţară. Ete ceva excefflonal în lucrările acestea. Prin cele până la plecarea sa :în Iridii, Eliade ar putea' fi infăţişat. drept tânărul exemplar al culturii româneşti, şi eventual nu numai al ei. Un Papini, în Un om sjărsit, ne emoţionează prin ce a voit. Eliade impresionează prin ce a realizat. Datorită sârguinţei si competenţei-lui Mircea Handoca, posedăm toate lucrările, studiile, schiţele redactate »de 'Eliade in anii '20, iar tineretul de astăzi ar putea vedea cât de mult poate obţine singur cineva încins de fervoa; rea cuiturii. Dar dacă prin lucrările până la 22 ani, când pleacă în Indii, tânărul :Eliade se dovedeşte a fi exemplar, prin lucrările până.'.1a 33 de ani el se dovedeşte-a avea vocaţie de mare specialist. S-ar putea spune — şi s-a spus — că tot ce 1-a impus pe Eliade • în lumea specialiştilor strămi este prefigurat in lucrările sale din ţară. 15:rice caz două idei mari, hot'ărâtoare pentru 71

viziunea lui, apar acum, iar Eliade putea face dovada că ele îi .aparţin: ideea de arhetip şi cea de sacru. Dar Eliade n-a mai avut timp, sau n-a voit să-şi facă singur dreptate. E1 nu s-a străduit să-şi delimiteze îndeajuns, într-o lucrare specială, tema sa de arhetipurile lui Jung, aşa cum nu s-a delimitat îndeajuns de ideea de „sacru" a lui Rudolf Otto, istoricul german al religiilor. Astăzi mulţi specialişti din Apus îl laudă numai pentru vasta sa erudiţie şi extraordinara aplicaţie a celor două idei. Poate că tocmai lucrările de tinereţe vor ajuta pe un ceicetător atent, mâine, să arate cât de original a fost Mircea Eliade cu aceste două mari idei. 2. Suntem, aşadar, datori să-i redăm opera de tinereţe dacă n-ar fi decât pentru aceste aspecte de excepţie — exemplaritatea şi originalitatea — ale creaţiei sale. Dar rămâne cealaltă sarcină, legată de astă dată de destinul culturii româneşti. Suntem o cultură din Estul Europei, laolaltă cu altele, tot din Est. Dar nu aceasta dă măsura idealităţii noastre, după', Eliade. Am putea fi, spune el, nu una din culturile Estului, ci o cultură în centrul emisferei nordice. Noi suntem, tot după el, singura cultură îndreptată şi spre Vest, şi spre Răsăritul îndepărtat. Avem, ca nici o alta din jurul nostru cu, excepţia Rusiei, o triplă deschidere. Nu am putea fi oare puntea dintre Vest şi lumile răsăritene? i•Tu am putea noi contribui ca intâlnirea, apropiată şi deja începută economic, dintre Vest şi Răsăritul asiatic să nu se transforme într-o coliziune, ci într-o colaborare, nu doar una economică, dar si spirituală, ba poate mai ales spirituală? Atunci — cutează a spune Eliade — noi am putea deveni pivotul emisferei nordice. Cu un vast Centru de documentare (şi nu un s5implu Institut de studii orienţale, care nici el nu există la noi încă deşi, la Praga şi Budapesta există),, un Centru care să ţină la dispoziţiaVestului .tot ce priveşte geografia, economia, istoria, politica, limbile moarte şi vii, cultura, dar mai ales neutralitatea lumii răsăritene, noi am putea sluji ca intermediari de prim şi hotărâtor ordin, sporindu-ne în acelasi timp creativitatea care, de la Cantemir şi Spătarul Milescu până la Hasdeu, Eminescu, Brâncuşi, Blaga şi Eliade însuşi, s-a inspirat totdeauna şi din izvoare onentale, ca, nici o altă cultură învecinată. Intre atâtea ctitorii mari, nu s-ar putea face şi aceasta, care nu cere sacrificii materiale deosebite şi care totuşi ar avea sorţi să ne definească şi, poate să ne impun'ă unei lumi europene obosite şi inchise? Iată ce visa Mircea Eliade pentru ţara sa, pe care nu o uita nici cu graiul ei, nici cu rostul ei în lume. Poate cumva Muzeul 72

Literaturii Române să ia parte la vreunul din aceste proiecte : editarea completă a operei de tinereţe, de o parte, impIinirea destinului culturii noastre, de alta? Dar ştimzidurile şi nu ne gândim, deocamdată, a sparge muzealităţii sale. Dar aşa, să cerem Muzeului principiu, am fi . să reamintim că termenul de „muzeu" vine de la Mousaion, lăcaş al Muzekw, iai acestea din urmă nu sunt doar întoarse spre trecut,, spre coinemorări, evocări şi păstrare de documente sau obiecte. Muzeele favorizează şi cultura vie. Sub semnul culturii celei vii a creat şi visat Eliade. Iar dacă este aşa, să incercăm a vedea în el, nu pe cel care s-a stins din viaţă şi pe care trebuie să-1 comemorăm, ci pe cel viu prin opera sa şi ctitoriile visate.. Căci altminteri, s-ar putea ca nu el, ci noi să fim cei stinşi din. viaţă. (1987)

Principii de logică şi filosofie maem tatiică la Octav Onicescu



: ; : •

Lui Octav Onicescu i s-a reproşat adeses — din fericire fără consecinţele grave pe care le-au suportat, din motive aseinănătoare, alţi savanţi români — faptul că a fost unul dintre apropiiaţii filosofului Nae Ionescu. Această „apropiere" pare curioasă la prima vedere si mulţi au considerat-o numai de natură politică. Există însă cel puţin două motive de natură pur ştiinţifică, mai puţin cunoscute sâu cărora nu li s-a acordat importanţa cuvenită, care au contribuit la această situaţie. Făcând abstracţie de unele mărturisiri ale lui Octav Onicescu şi de imprejurările concrete în care s-a petrecut „apropierea" menţionată, este vorba, în primul rând, de interesul special al lui Nae Ionescu pentru matematici, în mod deosebit pentru fundamentele matematicii şi pentru logica, matematică şi, în al doilea rând, de interesul lui Octav Onicescu pentru aceste disci pline. In ambele direcţii , interesul era determinat de situaţia obiectivă a celor două discipline, a logicii şi a matematicii, în primele decenii ale secolului nostru. Incă din 1916, Na.e Ionescu elaborează la Miinchen o lucrare (teză de doctorat) intitulată Logistica —incercare a unei noi jundamentări a matematicii. Ea are un pronunţat caracter critic, neobişnuit pentru o teză de doctorat. Mai mult, cărţile de care dispunea pe atunci (ale lui Couturat, Russell şi Whitehead) nu -i indreptăţeau cu nimic punctul de vedere. Este vorba de critica orientării din fundamentele matematicii numită „logicism", care constă în incercarea de a reduce matematica la logică, după ce aceasta din urmă fusese, la rândul ei, redusă la un fel de calcul matematic. Nae Ionescu se baza în critica sa pe argumente de tip kantian, pe unele afirmaţii ale lui Poincar6 şi pe concepţiile matematicienilor tradiţionalişti. 74

: Ace"eaşi:atitudine:o avea, 'incepand de prin 1907, olandezul L. E:" J.• Brouwer; iniţiatorul orientării numite uiterior. „intui ţionism se spijinea pe argurnente de tiri kantian, pe lucrările lui Poincare"şi concepţhie inatematicienilor tradiţionahşti. Lucră= rile sale erau scrisein olandeză şi aveau o circulaţie restrânsă pănă prin In orice caZ, îi erau necunoscute lui Nae Ionescu inainte ,de 1916. Dar acesta 'spune totuşi explicit .In incheierea tezei' sale; eă „Ceea ce au vrut să . evite logicaştii a fost consideYată ca element iinpur în matematică. In locul acestei intuiţii. prohibite, care îi oferă matematicii conţinutul, logistica institine. ierinţa . strictei formalităţi". Poziţia lui Nae Io neScu este indictitabil intuiţionistă.  '1919,..când revine asupra tezei, cu „un sentiment de detaşare"; are tOttişi satisfacţia de a constata „unele coincidenţe" cu pOziţia :a:dOptată ulterior (1917) de Th. Ziehen în lucrarea Relaţia 'dintre logică şi teoria I•Ţăe Ionescu va reveni asupra acestor probleme şi, cu toate cănn se va insCrie pe linia intuiţioniştilor olandezi, le va da in continuate ăceeaşi inteiptetare. El va ţine, din aceeaşi perspectivă, şi pritnele ciirsuri de logică inatema.tică şi „logica colectivelor", insistând asupra independenţei matematicii ca atare de lOgică, în mod asupra faptului că „orice construcţie matematică provine activitatea noa:stră inventivă". erau problemele, dezbătute ulterior pe larg în matematică occidentală, .care îi interesau în aceeaşi măşliră, pe lOgicianul Iqa.e Ionescu şi pe matematicianul Octav Onices.tu . ele ânCleterminat „4ropierea" acestora. . . .In.lucrarea Principii de cunoaştere ştiinţifică (1943) Octav. Onicescu insistă, în maniera lui Nae Ionescu, asupra caracterului, inventyraI :construcţlei matematice, asupra „formelor de creaţie materraticr; E1 va` rămâne până la sfârşitul vieţii credincigş, acestei dovada indiscutabilă a acestei cmsecvenţe o cOnstituie lucrarea sa Principes de logique et de philosophie mat4,natique,, .publIcată .1a Editura Academiei, în 1971. «Numele lui Nae Ionescu nu figurează aici, dar sunt menţionaţi principalh reprez.entanţi ai intultionxsmului, (Brouwer, Heyting, Griss, Frendenthal, Koimogorov), ca pre.decesorii acestora, începând. cu Kant şi POincare, Cu toate acestea, ansamblul concepţiei lui Octav. Onices.cu ghferă de maniera intuiţionistă prin câteva caracteriştici. pe care explicit în teza lui Nae Ionescu, publicată în. 1942.4e C. Floru, C. Noica şi M. Vulcănescu, în revista „Izvoare de 75'

Este vorba, în primul rând, de concepţia generală despre teoria mulţimilor. Brouwer înlocuise termenul de „mulţime" prin acela de „desfăşurare" (spreiding) cu referinţă strictă la succesiuni numerice. El a menţinut insă termenul de „element", cu precizarea că acesta nu mai este ,;un ceva oarecare", ci numai o enti tate matematică. Desfăşurarea, spre deosebire de mulţime, nu este ceva dat, ci reprezintă propriul ei proces de constituire prin succesiuni de construcţii matematice intuitive. Pentru Octav Onicescu, logica matematică, de care ţine şi teoria mulţimilor, se referă la un ansamblu de propoziţii al unei doctrine matematice constituite deja. El nu înglobează teoria mulţimilor în matematica propriu-zisă, în procesul constituirii acesteia, cum o fac logiciştii, ci îi confetă doar rolul de sistematizatoare logică a acestei constructii, aşa cum se găseşte, ea într-o anumită carte sau lucrare de matematică. Din această cauză, ca şi la alţi reprezentanţi ai intuiţionismului, logica în discuţie nu poate să trateze decât despre enunţuri adevărate, demonstrate deja sau construite intuitiv. Este vorba de aşa-numita „logică cu o singură valoare", respectiv adevărul, căreia îi corespunde la intuiţionişti ceva analog, dar diferit totuşi., şi anume logica pozitivă sau logica fără Teoria mulţimilor devine astfel un capitol al logicii matematice, încadrabil în logica claselor. In aceeaşi manieră procedase şi Nae Ionescu. El era nemulţumit însă de faptul că noţiunea de „clasă", sinonimă cu cea de „mulţime", nu are o definiţie corespunzătoare pretenţiei de exactitate a logicii matematice. in plus, el aidică problema elementelor coinponente ale mulţimii, care, în această calitate, işi pierd individualitatea şi respectiV „independenţa pentru sine", ceea ce nu se poate întâmpla în cazul când aceste elemente sunt numere. Lucrarea amintită a lui Octav Onicescu reprezintă în esenţă nu numai o soluţionare a problemelor ridicate de Nae Ionescu, ci şi o soluţionare în maniera sugerată de acesta în 1916, ca şi în cursurile sale ulterioare. In măsura în care logica şi implicit teoria mulţimilor se aplică. la matematici, elementele la care se referă propoziţiile sau pe care le conţin mulţimile trebuie să fie obiecte matematice. Construcţia acestor obiecte matematice se realizează, în manieră intuiţionistă, printr-o „experienţă mentală". Operaţiile care conduc la formarea obiectelor matematice sunt de natură intuitivă, formativă. Obiectele în genere şi cele matematice în special nu numai că Işi au individualitatea lor, dar au şi o anumită structură. Struc76

tura unui obiect reprezintă un szstent total sau partial de proprietăţi ale acestui obiect. Obiectele matematice sunt caracterizate prin structuri topologice, algebrice sau metrice. Din această perspectivă nefortnalistă, de conţinut a matematicii, în măsura în care o mulţime, ca şi un element, se referă la obiecte determinate cu structuri de tip sistematic, însăşi mulţirnea poate fi acceptată ca obiect matematic. Această viziune a lui Octav Onicescu inversează oarecum tabloul clasic al raportului - mulţime-element. 1n calitate de obiect, elementul devine deter - minant pentru mulţime. Mulţimea insăşi fiind un caz particular de obiect, şi nu invers, cum se afirmă în teoria mulţimilor, că elementul singular este un caz particular de mulţime, respectiv „o mulţime cu un singur element". in această situaţie însă, alături de. „mulţimea" în accepţie curentă, Octav Onicescu simte nevoia, cel puţin în cadrul unei logici a matematicii, să introducă noţiuni suplimentare. Una dintre .acestea este notiunea de „colectiv", inspirată de cursul lui Nae Ionescu, ca şi de exigenţele acestuia din teza de doctorat. „Diferitele obiecte, considera Nae Ionescu, devin o mulţime propriu-zisă abia prin faptul că se pot contopi într-un întreg, că ele sunt concepute impreună printr-un act determinat al gândirii — ceva de genul unităţii sintetice a lui Kant — în vederea unei unităţi organice". in plus, obiectele însele trebuie să aibă ceva în comun pentru a putea fi în genere reunite. Pentru alcătuirea unei mulţimi autentice este necesară, in viziunea lui Nae Ionescu, o anumită omogenitate a obiectelor. O mulţime astfel caracterizată corespunde noţiunii de „colectiv" în accepţia lui Octav Onicescu. „Un colectiv, afirmă acesta, este compus dintr-o mulţime de elemente care au o anumită omogenitate — oricât de vagă ar fi aceasta". Cele mai simple exemple, care justifică şi semnificaţia uzuală a termenului „colectiv", o alcătuiesc „colectivele sociale". Apartenenţa unui individ la o colectivitate fiind o caracteristică, uneori esenţială, a acestui individ. In al doilea rând, consideră Octav Onicesc u în maniera amintită a predominării obiectului, dar şi în maniera sintetică a lui Nae Ionescu, colectivul alcătuieste un obiect unitar (ceea ce nu este evident în cazul oricărei mulţimi), un ansamblu sintetic, indivizibil. Cuvântul „sintetic", afirmă Onicescu, ataşat colectivului, ca unitate indivizibilă, se referă la totalitatea elementelor indi viduale. Nu este vorba numai de valorile caracteristice ale ele mentelor, deduse prin operaţii de măsură efectuate asupra aces77

tora, caracterul sintetic se referă la măsura sau aprecierea valorică.' făcută, direct asuPra, colectivului ca obiect unic al expetienţei. Modalitatea concretă de măsură a valorilor caracteristice sau medii ale elementelor şi colectivelor astfel concepute se realizează prin metode .statistice. „ Făcând abstracţie de ultimul aspect, ca şi de aplicaţiile .la care şe referă Onicescu, din termodinamică, mecanica statică., fizica moleculară, dar şi din experienţa biologică teoria coleetivelor ne aminteşte de contribuţiile untn, alt „apropiat" al lui,Nae Ionescu, respectiv Constantin Noica, din lucrarea acestuia, ScriSori despre logica lui Hermes. Este vorba de synaleţhism, adică de un fel de teorie a mulţimilor în care partea devine intreg întregul parte, şi anume în forma unui ansarfiblu sintetic numit holomer. Studiul comparativ al influenţelor mărturisite de 'Octav Onicescu şi depistabile, formă sau alta, nu impietează cu nimic consideraţiunea de care se bucură autorul PrincipiWor de logică şi de jilosojie matematică. 1n fond, la Nae Ionescu problemele acestea sunt doar schiţate şi, dacă n-am, fi auzit direct cuvintele lui Onicescu, ideea unei astfel de comparaţii nu ne-ar fi ispitit niciodată. Ea justifică insă altceva, faptul că teoria logicii cu o singură valoare, respectiv aceea de adevăr, ca şi celelalte teorii din cartea amintită, nu este de inspiraţie intuiţionist, occidentală, cum se consideră de obicei, ci este o contribuţie originală a savantur lui român Octav Onicescu, baza.tă pe unele consideraţii, autohtone cu mult anterioare (1916) faţă de cele occidentale (Griss, 1948), cu toate că lucrarea lui Onicescu apare abia în 1971. Ceea ce ţine insă de faptul că şi cărţile işi au soarta lor (1992)

lerarhia

formak in logica lui

sistemelor

Moisit

•  Academicianul- Grigore C. Moisil a fost o: persenali tate de . . Tirim rancr• lrr inWentătida ĂoMdneascd • dinainte si.dtipă cel •de-al doilea război mondial. In 1938, intr-un studiu despre silogismullpotetic în logiCa intuiţionistă obţine reznitte -ijernat-' cabile; citate .de către A. Heyting în Le-s' .Fondăntentsddş niâtMmatiques, Paris, 1955, p. 21:. Prin aceasta; el se inScrie aWuri d e Octav .0nicescu pe- linia. deschiSă •incă. din -1919 de 'cătte Nae I o neScu; a fundamentelor intuiţioniste matematicii:, .0a şi Onicescu nu adoptă linia extremistă a intuiţionistUlui olandez: E:, J. .Brbuwer, ci: pe. aceea inturţionist-formalistă a. lui. Heyting. Pentru...inţelegerea:•şi: evidenţierea 'contribuţiiloi lui Moisil" îim logica • ..inatematică merită să .insistărn asupra acestei partienlarităţi, mai • aleS: pentru .că..Moisil:a litcrat în acest domeinu până în ultimii ani ai yieţii: De regniă•insă, nusnnt:nren-z ţionate rezultatelelur in.această Idirecties Noi .am: făctitoilairt&m nul intuiţionistului :•olandez A. Heyting în .c.ftea; Elemente.de logicd intuipionistă (Editura Academiei, Bucureşti,  • Istorictil .acestei, !problernatici :Incepe -.Ia 'sfărşitul..sedolului trecut • •odată: cu Studiul- din lur, Georg-. -Cantor; l'it;•Care sunt puse bazele viitoarer teorii InOvaţille lni:Cantor, ales. cele referitoare - la actuale; au trezi,fadVersitatea unoz: matematicieni: ca Weierstrass, Kionecker, Hadablard şi Borel, .Care • sunt de :regulă ..„preintuiţionişti?'[. deratt că •:matematica ieste. o ştiinţă' independentă • -:de.:log,ică; baza căreia. • trebuie să stea : Numai :•ceea: ce :este jrePrezentabil. intuitiv sau :este reductibil la o .astfel. de .reprezenta,re 70: aritinetică ;scui.geoznetrică,.•arei statut, existential: lnatematkci:

 • •••• •in :cidda 'acestei adversităţi' se • cOnStitin& treptat „•,logică• nrat imPtiSă • • apoi după ' hierarea: qui

Whitehead şi Russel Principia mathematica. Adversitatea intuiţionistă a continuat însă, cu reprezentanţi de talia lui Poincare, H. Wey1 si L. E. J. Brouwer. Articolele ultimului, scrise în olandeză, au iost cunoscute mai târziu. Or, tocmai Brouwer va aduce argumentele decisive în favoarea intuiţionismului.. In 1915-1916, Nae Ionescu redactează teza Logistica — încercare a unei noi fundamentări a matematicii, pe care o reia în 1919. Fără să cunoască tezele lui Brouwer, Nae Ionescu adoptă poziţia intuiţionistă. Lucrarea lui a fost publicată abia în 1943, de către C. Floru, C. Noica şi M. Vulcănescu în Izvoare de sofie şi, în traducere românească, abia în 1993 (Nae Ionescu, Neliniştea Inetafizia„ Editura Fundaţiei culturale române). Dar Nae Ionescu a avut totuşi cel puţin un continuator direct în Octav Onicescu. Yn cartea sa Principes de logique et de philosOphie rnatMmatiq.ue (Editura Academiei, 1971) el reia problema la carelucrase înainte de 1940: o fundamentare a matematicii pe noţiunea intuitivă de număr şi pe o logică în care nu are ce căuta falsul.. Ultima este o contribuţie originală pe direcţia intuiţionistă a. matematicianului olandez G.F.C. Griss. Apăruseră între timp (1930-1934) şi studiile intuiţionistului. A. Heyting care elaborase o logică specială ,de tip formalist a matematicii intuiţioniste, în care nu mai erau valabile principii logice de genul legii terţului exclus şi al legii dublei negaţii. Sistemul lui Heyting, foarte asemănător cu cele formaliste, presupune tot felul de interpretări speciale ale constantelor, variabilelor şi Operaţiilor logice. Toate-aceste interpretări sunt realizabile însă numai în cadrul unei teorii intuiţioniste, cu raportare directă la domeniul matematicii în accepţia lui Brouwer. Aceasta este în esenţă linia urmată de Octav Onicescu, a raportării directe la obiectul m aternatic. Lucrările lui Gr. C. Moisil apar într-o altă fază (1958— 1960), după numeroase studii în domeniul logicii matematice scrise sub influenţe logiciste şi formaliste, ceea ce n-a condus însă la stingerea interesului său din tinereţe (1938) pentru logica intuiţionistă, doar atât, că acum apăruseră deja numeroase sisteme formalist neointuiţioniste. Au fost mai multe motivele pentru care constatăm intreruperea lucrăiilor lui Moisil între anii 1943— 1958. Greutăţile obişnuite din timpul războiului, dar şi o anumită atmosferă antipozitivistă a filosofilor comunişti care confundau logica matematică cu neopozitivismul. Intreprinzător din fire,. Moisil a reuşit să trezească interesul pentru logica matematică legând-o de tehnica modernă. Un pas nu tocmai corect, dar motivat 80

şi de data aceasta de tendinţele matematiste şi tehniciste ale contemporanilor occidentali. Cu această ocazie însă Moisil deschide un larg câmp de cercetare in domeniul aşa-numitelor logici nechrysippiene, de la stoicu. Chrysippos, printre care le include şi pe cele intuiţioniste. La o privire mai atentă se poate constata că el a elaborat studii aproape în toate directiile fundamentale ale logicii matematice. Urmându-1 pe Jan Lukasiewicz care sustinea că logic,a propozitiilor a fost Intemeiată de stoici şi nu de Aristotel, Moisil numeşte nechrysippiene, logicile neclasice, respectiv logicile In care dintr-un motiv sau altul nu sunt valabile unele dintre principiile clasice ale logicii. Incă din 1939, el enumeră, alături de logicile intuitioniste (sistemele lui Heyting, Kolmogorov şi Johansson), logicile polivalente ale lui Lukasiewicz şi logicile modale, în spetă a lui Lewis, considerate, de regulă, ca independente. 1n plus, admiterea uneia dintre acestea face discutabilă acceptarea celorlalte. Adept al „plurahsmului logic", Moisil concepe „egala_ valabilitate a mai multor logici diferite". Nu trebuie să uită'm că este vorba de logici matematice, pe care el le concepe In spirit intuitionist ca fiind strict legate de matematici si nu logici gândirii In genere cum le socoteau logiciştii. „Matematicienii, afinna savantul român, Sn studiile lor asupra teoriei mulţimilor şi asupra fundamentelor aritmeticii... au creat teoria relatiilor, teoria tipurilor, calculul propozitiilor, calculul functiilor propozitionale etc.". Matematica. In acceptia clasică s-a bazat, in măsura In care a fost necesar, pe logica traditională. Noile logici matematice denotă faptul că matematicile, In anumite domenii ale lor, au o dezvoltare aparte. Cel mai bun exemplu îl constituie şi de data aceasta logica şi matematica intuitionistă. Rezultatele. Obţinute de matematicianul L. E. J. Brouwer necesită o restrângere a logicii sau, in caz contrar, abandonarea ei, cel puţin în. forma ei logicistă, concepută de Whitehead şi Russell. .Ce consecinţe matematice vor determina insă logicile polivalente sau cele modale? In ce va consta o matematică bazată pe una dintre aceste logici? Dar matematica, remarcă Moisil, nu este o ştiintă izolată.. Fizica Intrebuintează matematica drept instrument de descriere a naturii. Cum va arăta această descriere a lumii atunci când în locul matematicii bazată pe logica traditională, fizicienii vor lucra cu rnatematici bazate pe logici neclasice? Nu cumva vreuna dintre aceste descrieri va fi mai adecvată decât descrierile actualer care intâmpină multe dificultăti? şi Moisil enumeră Incercările 6 -c. 146

81,

în această • :direcţie şi..von :Neumann, F&yrier, Destouches. Pentru aceasta insă.. consideră 'că este necesar un studiu amănunţit acestor: logiCi neclasice, al relaţiilor dintre • ele şi al structurii lor..Acestui• studiu i • ..se opune o părere • destul de răspăndită: • aceea. Că, logica .e una; căci una e gândirea omenească. Problema-unităţii gândirii, după :academicianul .Moisil, diferită de cea a unităţii Iogicii. Pluralismul logic e un fapt istorie, Dacă trebuie..să ,Medităm : asupra problemei: cum e • posibil să fie mai multe lOgici diferite, această .meditaţie . nu. poate fi fructUoasă. decăt dacă ne dăur seama:că.intr-adevăr sunt posibile mai multe logici diferite...Problema pluralismului logic interesează astfel şi pe şi.pe.matematicieni şi • pe fizicieni şi.pe Iar savantul român străduit prin .studiile -sale şi a reuşit să trezească interesul acestor categorii de cercetătOri-pentru'problemele lOgicii:moderne; .dar şi interesul unui public larg. de cititori .pentru care a ştiut. -scrie :intr-un mod atractiv, neegalat, • cel puţin la rioi, • de. nici :'maternatician. . In legătură cu- logicile polivalente ale lui Lukasiewicz, Moisil are meritul de a fi construit calcule algebrice corespunzătoare, căci, afirma el„ aşa cum ,logicii matematice clasice îi corespunde ,algebra booleană, tot. aşa .trebuie să existe .algebre care să cores pundă logicilor polivalente, căci altfel acestea n-ar avea semni,. ficaţie matematicăln .genere; încercat să incetăţenească.regula după careldeea algebrică trebuie să domine orice logic.ă mate matică, la ,fel cum domină ideea. • de .grup pentru orice georrietrie: Dar vedem cuin acest lucru. Logica inaternatic`ă, :Considerată .ca disciplină simbolică independentă, are 'douălnetode diferite. Prinia eSterrietoda axiomatică, utilizată frecent„.4ncepăild Celebra- lucrare a lui Whitehead şi Russell; de către logicişti„ dat 5i de dătre marii logicieni formalişti la care Se referă Moisil (Hilbett, • Ackerroarni; Bernays) • sa:U intuiţiOniştii (Heyting, ,KohnogroV,.• 'JoharissoU).,, :Sistennele axiorriatice 'sunt aceeptate;, ta de • teze, legi • săll ,;tauttdogii, ded -expresii complexe intotdeauna.. adeVărate. TeZele • acestea sunt deduse dintr-un număr- de axiome pe baza unor reguli de dedUCţie.: o a doua .metodă a ; fost introdiisă Gentzen. şi • numită dedUcţiei natUrale";;Fietăreia dintreateSte metode pur logice- fi cdrespunde dranuiră a maternaticilor. Calculului.natirral sau ăl SCheme= lor, cum ii.spurie Moxsil,. îi corespunde„ote.orie algebrică alanţurilor abstracte, pe care savantul romă.n, socotea foarte imp9rtant. > CalcUlului .ţezelOr îi cor espunde'ceea:,ce mamea • „algebra logi7 . . 'cii" ln • inteleil deneral 4gebric .1ligerăte de. acest • dintre calculnl t ezeler şi algebra logici 82

se face; priu metoda ,matricelor. O primă problemă este aceea de a defiui o. matrice ,astfel încât cakulul tezelor considerat să fie satisfăcut .de acea matrice. O a doua problemă este aceea de a caracteriza algebric toate matricele care pot să corespundă unui calcul: dat. Aceste probleme au fost rezolvate pentru calculul clasicteze căruia corespunde studiul algebrelor al lui Boole. 11loisil .îşi propune să .rezolve cele două probleme pentru logicile trivalente tetravalente ale lui Lukasiewicz. In fe1u1 acesta .a construit savantul român lukasiewicziene" care au devenit curâtid un domeniu iodnic de activitate al discipohlor săi. Mai mult, pentru a marca interesul practic, pe care îl presupun logicile polivalente, Moisil le acordă şi o interpretare tehnică. Toateaceste,a sunt maniere de tip intuiţionist de tratare a calculelor logice, chiar dacă, ele sunt, realizate cu mijloace formaliste. Căci teza intuiţionistă de bază, care acţionează ca un ,,brici al lui Ockam", în logica simbolică, nu permite acceptarea nici unei entităţi sau formaţiuni logicek, care să nu aibă o interpretare matematică. sau in genere practic-intuitivă. Or, acesta a fosţ principiul, care s-a doveclit atât de rodnic, pe care 1-a aplicat întotdeauna Gr. C. Moisil. aspect, sintetic, al cercetă'rilor sale se referă la logica modală,:in care el va încerca să înglobeze toate direcţiile amintite: logica 1ui Lewis, logicile polivalente ale lui Lukasiewicz si logicile intuiţioruste, conferinclu-le, cu alte cuvinte, aceeaşi incireptă.ţire .in viziunea sa pluralistă asupra logicii matematice., Logicile intuiţioniste, zicea Moisil, trebuie să fie considerate ca logici modale, pe de. o parte, fiindcă .ele pot fi interpretate ca logici cu mai multe valori,, şi. anume, cum au încercat GCdel şi Jaskowski,, cu o infinitate de valori, şi, pe de altă parte, fiindcă ele fac o deosebire intre o propoziţie şi dubla ei negaţie. introducând astfel o modalitate specială. ă negaţiei. Aceasta ar fi o imagine de sinteză comprehensivă asupra logicii neclasice moderne. Moisil oferă insă şi o imagine extensivă, care să cuprindă şi sistemele clasice. Pornind de la asa-numita „logică pozitivă" a lui Hilbert şi Bernays care apar'functorii: conjuncţie, implicaţie şi disjuncţie, cu opt axiome, şi regula modus ponens, el constată că, prin adăugarea negaţiei şi a unei axiome care să exprime principiul contra dicţiei, se obţin sistemele intuiţioniste ale lui Kolmogorov şi Johansson. Dacă la acestea se adaugă principiul implicaţiei adevărului prin fals se obţin sistemele lui Glivenco şi Heyting. Trebuie să remarcăm faptul că logicile pozitive în genere sunt tot de sorginte intuiţionistă. Ele au fost iniţiate de intiuţionistul olandez G. F. C. Griss şi sunt iniudite cu logica fără fals a lui 83

-Octav Onicescu. Intuiţionistul B. van Rootselaar aminteşte de ţara Houyhnhnmilor, în care ajunsese căpitanul Guliver. Locuito rii acestei ţări foloseau cuvintele numai pentru ceea ce există realmente, iar căpitanul nu reuşea să le explice ce este minciuna. "Logicile pozitive sunt astfel de sisteme din care lipsesc negaţia şi falsul. Sunt logici cărora le corespund în mod expres adevăruri matematice, cum o cere intuiţionismul în genere. Incercând să deducă pe această cale şi sistemul logicii cuantice a lui Birkhoff si von Neumann, Moisil elaborează o logică strict pozitivă, cu doi functori, conjuncţia şi disjuncţia, fiind nevoit să renunţe la metoda axiomatică în favoarea deducţiei naturale. Rezultatele obţinute de Gr. C. Moisil, la care se poate adăuga şi sistemul lui G. F. C. Griss, prin renunţarea la ultimele trei axiome .din „logica pozitivă" a lui Hilbert şi Bernays (cf. Al. Surdu, op. cit., p. 157), dovedesc faptul că logicile intuiţio niste sunt mai puţin stricte decât sistemele formaliste pozitive care necesită renunţarea la metoda axiomatică. Pe de altă parte, dacă se face abstracţie de semnificaţia intuiţionistă a componentelor elementare, logicile intuiţioniste pot fi încadrate în ierarhia sistemelor formaliste. Există deci sisteme supraordonate şi subordonate sistemelor intuiţioniste, din care acestea pot fi obţinute prin adaosuri sau restricţii formaliste. Or, aceasta este, în ultimă instanţă, meritul intuiţionist al lui Gr. C. Moisil, de a fi demonstrat cu mijloace strict formaliste statutul logicilor intuiţionist e, indreptăţirea lor în cadrul ierarhiei sistemelor formale, lucru pe care unii logicieni nu-1 inţeleg nici astăzi. Dar nu trebuie să uităm că Moisil a fost, cum am incercat s-o dovedim în permanenţă, un adept al interpretării matematice a sistemelor formale. Iar .aceasta este o exigenţă intuiţionistă. -

-

-

(1993)

Sistemul rostirii al lui Constantin Noica

filosofice

româneşti

Prin „rostirea filosofică românească" Noica, ocupă un loc aparte în filosofia noastră, un loc neprecizat incă de critica filosofică şi nesugerat nici de autorul însuşi, care, după publicarea cunoscutelor lucrări: Rostirea filosofică românească, 1970, Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) şi Sentimentul românesc al fiinţei (1978), abandonează practic această, temă. Din perspectivă pur filosofică, lucrările par, la piima vedere, lipsite de interes: acelaşi lucru, poate chiar mai pregnant, se poate spune din punct de vedere strict , filologic. Lucrările au plă.cut însă, contribuind în mare măsură la popularitatea autorului, prin aspectele lor artistice, uşor accesibile, atractive. De altfel, însuşi domeniul investigat se preta la o astfel de tratare, fiind situat undeva între adevăr şi frumos, ceea ce i-a prilejuit autorului o adevărată risipă din tezaurul celor mai alese expresii stilistice care au fost utilizate vreodată intr-un context filosofic. Făcând totuşi abstracţie de stil„,rostirea filosofică, româ nească" diluată ulterior în termenul mai general de „rostire românească" şi concentrată, în cele din urmă, în jurul unui termen central, al „fiinţei" face parte din ceea ce astăzi se numeşte hermeneutică. Nu în senEul antic al interpretării gândurilor prin cuvinte, al exprimării gândurilor, ci al descoperirii gândurilor intruchipate în cuvinte. Astfel de investigaţii făcuse sporadic şi Hegel, care se bucura, cum zice Noica, gă.sind în limbă cuvinte pe măsura semnificaţiiler speculative, nu numai diferite, dar şi opuse. Hegel era însă nemulţumit de limbaj şi apăsa temător pe clapele aglutinante ale limbii germane. Opera lui Heidegger este însă un adevărat delir hermeneutic, o incidenţă a celor maistranii proiecţii care s-au fă.cut vreodată pe coordonatele atât de laxe ale limbilor greacă şi germană. Dispărută ca limbă vie, canonizată, în scrieri dogmatice, greaca pare să renască prin cuvintele 85

sale majore, să devină mai grăitoare decât atunci când era vorbită. Cum este posibil acest lucru, ne-o spune chiar Noica. in cuvinte, zice el, se intă.mplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată, „Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare .s-au îngropat luţelesuri de care nu mai şti". Hermeneutul autentic .ar tzebui să fie deci un fel de 'a.rheo‘ log al limbir, care să sape în adâncul cuvintelor şi să găsească, acolo noutatea uitată. Tot Noica mai zice că „dacă nu m-ai fi găsit, nu rnă căutai". Hermeneutul banal caută ceea ce n-a uitat nimeni şi găseşte ceea ce ştiu toţi. Un hermeneut autentic a fost Eminescu, care, căutând in tainiţele limbii române, a găsit acolo „Luceafărul", uitat de toţi, căci „Luceafărul" exista în limba română şi fără. Eminescu, dar numai prin Eminescu i-a fost dat să fie. Un Eminescu însă al filosofiei româneşti, zice Noica, n-a apărut încă. Adică un hermeneut care să CeiCeteze . în profunzimile limbii romârie şi să găsească :acolo filosofia pe care uitat-o. Până..se. va găsi vreuriril; Noica încearcă el însuşi să pătrundă în abisurilor inetafizice ale câtorva cuvinte 'româneSti. Cum este şi firesc, el caută adesea .ceea te s-a şi găsit deja si a fost. ca atare spus în °â.lte limbi, , găsind insă că noi românii i-a.m putea zice altfel, poate chiar mai .bine. Nu este mare lucru să. spui ce-au mai •zis :alţii, dar Noica se bucură, asemenea lui Hegel, pentru faptul. Că tăate acestea 'erau ascunse şi în limba noastră, uitate, iar a. le scoate astăzi. la. lumină este tOtuşi un lucru bun. Cel puţin din perspectiva, culturii umaniste. Şi dacă; totusi, în limba noastră există şi lucruri tare nu s-au, rostit în alte limbi? Lucruri pe care le-am uitat doar •ncii? Atunci. nu mai este vorba de o simplă bucurie, ci chiar de: datoria noastră de a le reaminti şi altbra.' De: a încerca, aşa. Cum ,.o face Noica,, să le expunern, în. forma unui sistem. ; Faptul că. sistemul prezentat de Noica are cinci: MOmente nu ne pare lritâmplător. cuprinsul:a.celeiaşi Rostiri filosofice românesti; vorbind despre indoita infinire la Brâncusi, el. consideră că j,oribe legendă, până şi povestea cea mare a lumii, se desfă'2 , şoarăi' după :cinci momerite' . Or, ce • altceva este filosofia. decât această•mare poveste a lumii? Decât această pentadă a .pentadelor? Primul moment al sistemului îl constituie clasicul „in sirie"; atât de cunoscut în limbile •tradiţional filosofice (kat'hauton;i?t se, an Si*.ch ), căruia Noica' îi găseşte o pereche corespunzătOare de termeni româneşti „sinele' • şi „sinea' , care nuanţează' aspectele obiective şi subiective ale necondiţionatului, excluându-0 şi cOrripletăndu-se reciproc.

Urmează fiinţei" în cadrul: căreia „rostirea"; „intru" şi ;,firea." presupun nuanţări subtile' ale raportului dialectic dintre „a fi" şi ;,a exista", nuanţări care presupun interiorizare .şi, in acelaşi timp, raportare la •altceva, .statomicie şi perisabilitate; ceea ce conduce de la.sine către momentul următor, al ,;devenirii", eiclul acesteia începe cu „petrecerea" şi, trecând prin.„vremuire" şi ca ilustraţii timp şi. spaţiu,,sfârşeşte cu „troienirea", cu excesul falimentar al devenirii nestăvilite, care n'ceSită „rânduiala". Aceasta începe cu ctitoriile prefixului „în" care scoate fiinţa din talazurile devenirii dezlănţuite „infiinţând-o", esenţializând-o, găsindu-i astfel „temeiul", „cumpătul". Există între aceste patru momente ale sistemului o surprinzătoare coerenţă, ceva care le reuneste, le adună şi le orânduieşte aproa pe deductiv. Aceasta este în fond „rostirea filosofică româ nească" — rostirea propriilor sale momente, sistemul acestei rostiri. Ultimul moment al sistemului nu mai reprezintă însă un „ciclu". Rostirea «lcsofică este abandonată în lume şi lăsată acolo să rătăcească, „re calea cea de simnteală.". Să fie aceasta un fel de uitare a uitărilor? Sau lumea aceasta, viaţa şi societatea şi apoi creaţia şi fiumosul scapă rânduielii, cumpătului regăsit al fiinţei înfiinţate? Dar atunci, la ce mai e bună rânduiala? Ar mai fi, desigui, şi alte întrebări. Nu trebuie uitat însă nici faptul că „rostirea filosofică românească" işi găseşte în scrierile lui Noica o reprezentare sistematică, iar aceasta nu-i decât o căutare a ceea ce el găsise deja, in esenţă a triadei de tip hegelian : fiinţă, devenire, temei, căreia îi adaugă un început de genul absolutului tradiţional şi o încheiere difuză. Sunt posibile, fireşte, şi alte reprezentări. Depinde de ce ai găsit, ca să ştii ce să cauţi. Alte încercări pe această linie, făcând abstracţie de cea a lui Mircea Vulcănescu, care îl preccde pe Noica, nu ne sunt cunoscute. Noica Insuşi nu mai revine la Eistemul schiţat al rostirii filosofice româneşti, ci doar la părţi ale acestuia, pe care le prezintă separat (Sentămental romănesc al jiinţei şi Devenirea intru iiinlă J. Judecat ca atare, sistemul rostirii filosofice româneşti se dovedeşte simplist (faţă de sistemul lui Hegel de exemplu). Problema nu era însă aceea de a transcede universul culturii umane (de care a înceicat să dea seama Hegel), ci de a înscrie rostirea filosofică romă.nească, cu specificul ei, pe fluxul rostirii filosofice în genere. Metodologic, este vorba de o investigaţie a limbajului conceptual, categorial al filosofiei, care, după Noica, nu poate fi, în nici un caz, redus la simbolizare şi codificare. Or, atâta timp 87

cât filosofia operează cu limbajul conceptual, Cantemir poate fi parafrazat şi în acest domeniu: ,,,din limbi străine să filosofia, ca în limba ţării tale să. filosofezi". Dar aceasta inseamnă că, asemenea „Luceafărului" , care subzista uitat în limba română, ar fi venit oricum o vieme, când cineva se va fi învrednicit să scoată la lumină si substratul unei gândiri filosofice românesti. I-a fost dat lui Noica s-o facă. Şi a făcut-o într-un mod exemplar.

(198.)

Constantin Noica si întrebarea despre fiinţă

Asemenea fiului risipitor din propriile sale pilde, Constantin Noica se reîntoarce cu Devenirea întru fiiyaţă pe tărâmul filosofiei pure, regăsind astfel, după semne numai de el ştiute, drumul către ca.să. L-au intâmpinat, cum era şi firesc, mai întâi vecinii literaţi. Obişnuiţi însă cu tainul lor, de care Noica nu mai face aici risipă, ei. s-au mulţumit să-1 aclame, în felul lor, de la mare distanţă. Şi. totuşi temători. Ici, colo semne subţiri de exclamaţie. Reîntors după atâta amai de vreme, pe Noica avea să-1 pască destinul lui Epimenide, să nu -şi mai regăsească fraţii şi Să trezească la el acasă mai mult nedumerire. Căci Noica vine cu întrebări în loc de răspunsuri. El te miră, nu te dumireşte. Te aruncă în valurile tulburi ale începutului. Ale lui „ce este"?, în loc de „aşa este". Predându-ţi lecţia aspră a filosofării: totul de la inceput ! Aprecieri deci cu rezerve (cum că aşa şi pe dincolo) din. partea „confraţilor", care, vorbind o altă limbă, încearcă să -1 traducă, să-i selecteze, după ureche, melodiile cu sunet cunoscut : cerculeţele figurative ale devenirii, particula „intni"( devenită proverbială) sau răbufnirile critice la adresa logicii clasice. Noica se reîntoarce însă din lungile sale risipe ca leii Atla sului, cum le zice Balzac marilor creatori. Cu coama încărcată de pulberea grea şi spinii tăioşi ai deşertului. El calcă, apăsat şi scoate sunete grave. Să lăsăm deci de-o part,e fundiţele ţ, potrivite pentru căţeii domnişoarelor bătrâne, despărţirea cu bazele şi melo.dramele jurnaliere, bune de adormit ţâncii. Să nu ne jucăm cu leii Atlasului! Indiferent de limbajul adoptat, problema fiinţei rămâne fundamentală. De altfel, nu s-a stins încă vâlva iscată de Heidegger în jurul acelei întrebări de mult uitate: ce este fiinţa? RăspunSul însă pe care a încercat acesta să.-1 împletească din cuvinte înnădite, în maniera aglutinantă a limbii germane, n-a mulţumit pe nimeni. 89

şi astfel, fiinţa, trezită o clipă din lunga-i hibernare, s-a reascuns în bezna existenţei. Yn grota pe care i-o săpase de mult gândirea pozitivistă. Existenţialismul modern i-a şters până şi semnul de întrebare, lăsând s-o bântuie din urmă neantul.  Devenirea intru jiinM a lui Constantin Noica reprezintă o nouă încercare de a repune intrebarea despre fiinţă. Faptă teme rară, având în vedere esecul filosofului din Freiburg. Noica nu se întreabă însă numai „ce este fiinţa?", ci cum si cui trebuie pusă această întrebare. Cum se întreabă despre fiinţă ne va răspunde în primul volum al lucrării — metodologia fiinţei, care este, în esenţă, o carte despre dialectică; despre fiinţă şi devenire şi despre unitatea lor.  Orice'd!alectică presUpune cel puţin o contradicţie. Deci doi termeni. Dar dacă aceştia se deVorează reciproc, asemenea leilor din anecdotă, nu vor rămâne de pe urma lor• decât resturile cozilor. Contradicţia, zice Noica, trebuie să fie unilaterală. Numai devenirea contrazice fiinţa; fuge de aceasta, pe când fiinţa o caută. Fugind de fiinţă, devenirea sfârşeşte'prin a alerga după ea. Traiectoria cea mai prielnică pentru această „fugă", în care a te îndepărta de fiinţă inseamnă a te apropia de ea, este cercul — imaginea devenirii întru fiinţă. Este vorba deci de o dialectică diferită de cea a lui Hegel, a cărei obârşie se găseşte, după Noica în tabela categoriilor lui Kant. Terminologic, Noica zice „temă", in loc de „teză" şi „antitemă", in,loc de „antiteză". Pui tema, zice filosoful, o contrazici printr-o antitemă, iar din conflictul lor scoţi o teză care tinde să revină la temă. Cercul dialectic fundamental, în patru timpi, este: fiinţa, devenirea, devenirea întru fiinţă, fiinţa regăsită. Momentele respective sunt caracteristice pentru ceea ce Noica numeşte raţiune (conştiinţa devenirii întru fiinţă), în opoziţie cu intelectul.  Pe planul raţiunii deci Noica propune aici o nouă dialectică, ceea ce, filosofic vorbind, este un lucru foarte important, care poate să ducă la o nouă filosofie. Nouă cel puţin ca expunere. Trebuie, în orice caz, să ducă la elaborarea unei noi teorii a raţiunii, care, în termeni uzuali, nu este altceva decât o nouă logică a raţiunii. ,,De data aceasta va trebni să .problema deschisă, zice Noica, până la constituirea efectivă a unei dialectici corespunzătoare, adică a unei adevărate Logici dialectice". „De data aceasta" sugerează o promisiune, .pe care autorul ne-o face în preajma anului 1950. Despre logica aceasta ni se spune că ar tinde să acopere Logica lui Hegel. O perspectivă .care se deschide ar fi, nota bene, de a regândi această.logică. 'Op

Lucratea se incheie . eu câteva conideratii .deSpie raţiune, care apare ca raţiune -a omului, in jurul căreia pivotează totul. Daeă nu există raţiune dincolo' de om, zice Noica, atunci Ormil este .`,.fiinţa lumii". Cu alte cuvinte,, raţiunea. ornulu •i =_- fiinţă. Dar aceasta este numai una dintre alternative, căci tot aici se lntrea.bă. dacă nu cumva există devenire întru fiinţă „dincolo de om", căci atunci fiinţa (şi implicit raţiunea) este si ea dincolo de om, cu om cu tot. Metbdologia astfel concepută oferă deci perspectiva elaborării.nnei logici dialectice afirmative, care ar irisemna desăvârşirea modului în care trebuie pusă întrebarea despre fiinţă si sugerează că aceasta ar putea fi pusă nu numai omului, ci şi „dincolo" de om. . După ,30 de ani (ea-n•poveste) Noica revine numai ăsupra ultimei probleme. El consideră, în opoziţie cu Heidegger, că intrebarea. despre, fiinţă nu trebuie pusă unui existent piivilegiat — omului,, care este existentul ce se întreabă despre fiinţă , ci oric.ărui existent. Deci fiinţa trebuie căutată pretutindeni. Problema fiinţei devine astfel atotcuprinzătoare pentru filosofie: Este .vorba, în fond, de o reconsiderare a lumii din perspectiva fiinţei, • , , • Surprinzător este faptul. că Noica, deşi reia multe probleme ,din primul. volum, nu aplică- metodolOgia- dialecticii neliniare. Lucru scuzabil, dacă gândim în termenii lui Hegel, care zicea că marele merit al lui Aristotel nu constă atât în elaborarea unei teorii precise a demonstraţiei silogistice, ci în faptul că, o dată elaborată, Aristotel n-o mai aplică niciodată, lăsând astfel libertate deplină spiritului. . Teoria fiinţei sau ontologia este elaborată mai degrabă triadic, NoiCa optând în volumul al doilea mai mult pentru Hegel decât pentru Kant, pe care nu poate să-1 uite insă nici de data aceasta (cel puţin in privinţa „limitaţiei care nu limitează" _— categorie de inspiraţie kantiană). In rezumat, Noica porneşte de la o stare iniţială de haos, care ar precede devenirea si deci fiinţa. Ontologia propriu-zisă. incepe Cu. principiul cOntradicţiei unilaterale (din primul volum): lucrurile nu sunt fiinţe, dar fiinţa nu este fără lucruri. Iniţial, fiinţa ar fi o a treia modalitate, între substanţă funcţiune, Uri principiu lăuntric al oricărui lucru care îl face să. se „inchielă." în sine, să persiste, şi totociată să se, „deschidă", să tindă către (întru) ceva..Această. stare este numită „pulsaţie sporitoare", ceeă ce creează „situaţia originară" bferă posibilitatea fiinţei — un fel de „tensiune" care creează „distensiune" şi formeakă astfel un fel de „câinp". ProgreSia se face trib.dic şi 91,

se concretizează în „temporalitate, spaţialitate, câmp ", din care se naşte „modelul ontologic", tot triadic, de data aceasta explicit hegelian: individual,, general, determinaţii. Individualul apare sub regimul spaţialităţii, generalul sub al temporalităţii, iar determinaţiile sunt legate de câmp. Unitatea individual, general, determinaţii redă fiinţa din lucruri. Dar, până s-o redea, ea este supusă unor „precarităţi" (maladii) sau combinaţii nereuşite ale celor trei componente, din care apar: neantul, vremelnicia, aparenţa, conştiinţa ş i devenirea. Abia ultima, care le conţine si le suprimă pe celelalte, este Liinţa din lucruri. 1n acest punct, Noica resimte din nou nevoia de rescriere a Logicii lui Hegel. Cu toate acestea, el apelează tot la Kant, identificând devenirea cu „limitaţia care nu limitează". Fiinţa nu se reduce însă la devenirea lucrurilor. Ea persistă si după pieirea acestora prin „elementele" în care lucrurile se descompun şi din care se dovedeşte că au fost compuse. Persistă prin speciile şi genurile cărora le aparţin lucrurile: indivizii pier, dar speciile rămân. Elementele acestea, ca şi genurile supreme ale lui Platon, au capacitatea de a se compune. Ele se aseamănă eu categoriile, dar diferă de acestea prin proliferare şi subzistenţL si cu entităţile medievale, de care diferă însă prin activitate .şi productivitate. Dintre toate elementele, raţinnea se identifică in cea mai mare măsură cu „fiinţa de a doua instanţă". Dar, cum fiinţa s -a dovedit că străbate, într-o formă difuză, întregul ciclu al devenirii, raţiunea însăşi se dovedeşte, la rândul ei, imanentă realităţii şi supusă unui tip aparte de devenire, pe care Noica îl numeşte „deveninţă.". In fehil acesta însă, autorul ajunge din nou pe tărâmul logicii, dovedind necesitatea acesteia ca teorie a raţiunii deveninţă. Se pare, având în vedere ultimele sale scrieri, că Noica s-a hotărât, în fine, să purceadă la elaborarea logicii, de mult promisă. In felul acesta, cu al doilea volum, Noica încheie un sistem al fiinţei, care, în ciuda oricăror adversităţi, ocupă un loc aparte in filosofia românească. Un sistem original, în care fiinţa nu mai este căutată „de-a dreptul", cum se face în ontologiile clasice, ci mijlocit, devenire până la deveninţă, plimbând deci 'intrebarea despre fiinţă prin toată filosofia. Cum rămâne însă cu răspunsid ? Se zice că unul dintre poeţii noştrii s-ar fi dus în vizită la Heidegger cu un buchet de flon. Acesta 1-a primit bucuros, amin92

tindu-şi de celebrele sale seminarii din tinereţe, la care „die ner" (românii) participaseră cu atâta vervă. Poetul nostru avea_ însă un gând şi de aceea 1-a întrebat pe Heidegger ce înţelege propriu-zis prin „Dasein". Se zice că bătrânul filosof 1-ar fi rugat să bea mai bine un pahar de vin şi să discute despre vreme. Poate că vreunul din tinerii poeţi, care vizitează pe.Noica la Păltiniş, se va duce zi la el c-o floare, şi-1 va întreba ce înţelege în definitiv prin „fiinţă". Noi n-am făcut-o niciodatăAm discutat de-a dreptul despre vreme, care la Noica, atât despornic vremuieşte. I-am spus-o însă, şi o repetăm, toate bune şi frumoase, dar să vedem, totuşi, cum stăm cu logica? ( 1 98 2)

t rebarea cu trei introduceri la Constantin Noica

Devenirea întru fiinţă a lui Constantin Noica ne linistise, oarecum, cu privire la întrebarea despre fiinţă, căci, plimbată prin întreaga lume a lucrurilor şi a gândului, fiinţa părea că îşi istoriseşte aici propria-i poveste. Noica ne arăta, într-adevăr, cum aceasta devine, se plămădeşte, dintr-un fel de haos, se extinde şi, alergând după sine însăşi, se prinde în hore circulp re, pe care le joacă în patru timpi. Este aici un fel de moară, la care, o dată ajunsă, fiinţa se macină pe roatele devenirii, de la haos până la deveninţă. Fiinţa, cu alte cuvinte, nu este, ci se face şi se preface. Ce-i drept, rămâneau totuşi nelămurite cel puţin trei probleme, în legătură cu „procesul" fiinţei. Două se referă. la „capetele" lui: la ceea ce a existat înaintea devenirii întru fiinţă şi la ceea ce va exista după ce fiinţa se va institui ca fiinlă. In termenii de care îi place lui Noica să facă uz, s-ar putea vorbi mai întâi de o prevenire a fiinţei, care facă cu putinţă devenirea, şi, apoi, după instituirea ei, de o revenire dintru fiinţă, de o trezire la realitate. Căci, altfel, fiinţa, cu devenirea-i cu tot, ar rămâne, în împătrita ei circularitate, la fel de eterică şi ireală, ca fiinţa sferică a lui Parmenide. A treia problemă se referă la circularitatea însăşi, la imaginea şarpelui care îşi mănâncă propria coadă. La ceva care se consumă pe sine, la cercul care, oricum 1-am considera, prin inchiderea ce-1 defineşte, riscă să rămână vicios. Acestea sunt, pe scurt, problemele pe care, după apariTia Devenirii întru fiinţă, le putem urmări, căutându-le o dezlegare, în cele Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (Edit. Univers, Bucureşti, 1984) pe care Noica ni le-a oferit a posteriori.

94

Prima introduceres apreciată în euvânt inainte' ca „prea intinsă" şi • „prea răspândită", cuptinde; 'Intr-adevăr, multe consideraţii care nu se revatsă direct în „albia gândulUi principal". Raportul dintre practic şi. tehnic este ales .pentru. introducerea persoanei umane ca iniţiatoare a filosofiei. Se pleacă ,deci de foarte departe, de. la faptul eă• omul, este cel care •va face cândva filosofie. Urmează apoi. un • fel de „fenomenologie a spiritului", care porneşte în mod curios de la gâlceavă. Dar nu a „inţeleptuhii cu lumea" si nici a ,Mţelepţilor Intre ei% ci de la. „cearta" obişnuită (Vodă, da şi Hâncu, bal), care în loc de păruială, te poate  duce la sofistică. La „junglă-logică", în care se amestecă argumente pro şi contra. 1n continuare, un fel de „Cunoaşte-te pe tine insuţi", care te poate duce; de asemenea, la cunoscutul „Ştiu că nu ştiu nimic". Este şi aici un fel de cerc, de reintoarcere la nimicul iniţial, care face inutilă până. şi, gâlceava. Astfel ; zice Noica, se' currâ „trufia raţiunii". Dar, pentru a fi cercul cerc rea1, capătul de drum trebuie să fie şi punct de plecare. Poţi ,continua deci, dar renuntând la..părerea ta sau a altuia. Nu ducându-te, ci lăsându-te dus de drum, ca murgul din poveste. Cu deosebirea că aici drurnul nu-i făcut de vrăjitoare, ci se face singur, o dată cu dusul. Ţi-1 faci, aşa cum se croiesc iarna potecile pe coclaurii Păltinişului, prin du-te-vino. Degeaba vei călca alături, nu va fi peacolo poteca, pe unde. vrei tu, dar nu va fi nici : făxă tine şi cei care o calcă. „Imperativul" potecii este echilibrul dintre necesitate şi libertate. Aceasta ar fi problerna lui cum ajunge conştiinţa obişnuită în câmpul filosofiei. Cum îi este dat fiecăruia să ajungă la filosofie. Căci, zice Noica, toată firea ,filosofează" în lumea aceasta. 1n capitolul al III-lea al primei introduceri ni se spune însă că nu oricine filosofează este filosof şi că inceputul nu este cel al "filosofiei, deşi aceasta a pornit şi ea, de fiecare dată, tot de la un fel de gâlceavă, haoş, iraţional etc. - .N.Tumai in astfel de condiţii, crede Noica, se simte nevoia. filosofiei, care .să aducă Ordine, echir libru. Aşa era la greci, pe vremea sofistilor; la medievali, pe vre7 inea disputelor teologice; la moderru, pe vrernea luptei dintre ştiinţă şi şi la Hegel, pe vremea devenirii iţaţionale a istoin fine, cu această ocazie, aflăm şi ce era. inaintea devenirii întru Era, pe de, o parte, devenirea şi, .pe de alta, Dar acestea nu în lum' e, ci în minţile nu inaintea devenirii intru fiinţă, ci inaintea cărţii cu acelaşi titlu a lui NOica. Toate bune şi frumoase, dar, în cazul acesta, întreaga discuţie este transpusă .pe planu1 respectiv, aL exprimării acesteia. Nu e vorba de fiinţă şi devenire, ci de cuvintele

9.5

ţă" şi „devenire", de înţelesurile lor, în mintea unor filosofi ca Heidegger sau Hegel. Dar atunci şi „devenirea întru este o simplă vorbă, o „vocabulă" a dreptei filosofări, .cum îi zice Noica în Cuvânt înainte, pe care şi-o închipuia, „plecată să îmblânzească lumea". Nu ne-am fi aşteptat la o asemenea turnură. Cert este că, în locul.prevenirii, Noica ne oferă o prevestire. Baza acesteia ar constitui-o în filosofia modernk o dublă interpretare eronată, pe de o parte, a devenirii, pe de alta, a fiinţei. Devenii -ea, ne asigurăl•Toica, a fost concepută ca naştere şi pieire, ca repetare mecanică. a acestora; iar fiinţa ca ruptă de orice devenire. in ambele cazuri s-ar ajunge însă la nefiinţă, pe care o respinge cu hotărâre. Sein zum Tode a lui Heidegger şi „neantul" existenţialiştilor îl confirmă, desigur, dar la Hegel e greu de surprins o astfel de eroare. Este menţionată însă şi o presimţire a devenirii intrU fiinţă. la Platon, care concepe o fiinţare fără naştere şi pieire, un fel de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Toate acestea, fireşte, în lumea Ideilor. Dar, te întrebi, atunci„ ri-avea mai multă dreptate Goethe decât Platon? Naşterea şi moartea indivizilor infinnă oare cu ceva evoluţia speciei, devenirea acesteia? Care .e greşeala lui Darwin? „Greşeala, zice Noica, este că acceptă necritic devenirea şi că sfârşeşte astfel prin a consimţi devenini întru moarte sau simplei deveniri întru devenire" (p. 80). Răzbate însă din context şi o altP . interpretare. Cum că nu Darwin etc. (cu excepţia permanentă a lui Goethe) ar fi greşit, ci natura însăşi, care are o „deveniie proastă". Tot realul stă sub semnul curgerii şi al trecerii, tot realul are parte de devenirea multiplicatoare. Numai omul, ni se spune, este capabil de devenire -sporitoare. Să ne fie însă iertat, dar omul nu provine oare şi el din această devenire proastă? Nu este un rezultat al evoluţiei speciilor? Şi atunci, la ce să-i mai zicem „proastă"? Atâta, cu privire la antecedentele devenirii întru fiinţă. Consecinţele ei, înscrise tot sub semnul lui Anti-Goethe, vor fi soluţiile celor „şase probleme deschise ale filosofiei". Curios, şi aici, ne pare faptul că Noica ne recomandă, în realitate, o singură soluţie, aceea a identificării, reunirii sau ;,amestecului de limbă". Dar, dacă reunim spiritul cu fiinţa, dacă tianscendentul şis'i transcendentalul coincid, dacă posibilul se identifică cu realul, dacâ individualul este universal şi istoria istoricitate, cum ne sugerează autorul, nu vom legifera oare raţiunea lui Babel? Haosul .şi indistincţia? Nu va fi abia atunci necesară o filosofie care să le separe din nou, să le pună în ordine şi echilibru? Căci aceasta părea a fi menirea filosofiei. -

.96

.POrna introducere .a fost • scrisă în 1950 , şi se referă deci la volumul intai al venirii i.ntru paitea .ei metodolOgică.. Ea va ,fi. rufirmată de yolumul al II-lea (Tratatul de ontologie). în care devenirea: „cea .bună", va acoperi totul, până la cel. mai umillucru, nemailăsând loc pentnimici un „Inainte" sau „după". Dar, .lri acest. din .unnă sens,.ea are o altă demnitate şi .nu mai poate fi considerată o simplă vocabulă. ,A doua introducere e scrisă. prin 1972. Deşi cu alt ton, devenirea separată şi aici: una a timpului real, rotitor, alta â celui rostitOr.., Una este inaintea omului şi alta după. Dar c,e, aduce omul în. pius? Gandirea, logicul. Dacă devenirea intru fiiirţă e legată "de om,. atunci. serisul ei este spre , gândire, spre logic. In rezurnat, prevenirea ffinţei ar- consta: în evoluţia existenţei.până în morrientul în carein• tervine omul. Devenirea întru fiinţă sugerează trecerea de la individual lâ gerieral, de la concret la abstract, care se petrece în mintea omului. .Fiinţa lumii este atUnci imaginea ei logiCă. Dar, oriml nu se po • ate mulţumi cu acest sitnulactu de realitate, el trebui.'sa reVină' dintru fiinţă spre existenţa, care ,1-a precedat şi' pe care o va'Privi altfel aCum, când o ştie. .0Mul transformă apoi existenţObrută-in existenţa reală, o face pe măsura fiinţei, a gândirii şi logicii. Despre aceste ultime procese ne vorbeşte în continuare Noică. -Printul monient ar fi de natură mitolOgică, al doileo logică. 1n primul, omul transformă existenţele reale în fiinţe imagmare în al doilea transformă ideile imaginare în fiinţe reale. 1n cadrul acestui proces de „revenire repetată asupra realului", omul transformă' până şi timpul. In esenţă, îl scurtează. Pentru aceasta a inventat maşina. Maşinile, în orice accepţie; sunt gânduri, deci fiinţe materializate. Ce-i drept, omul n-a inventat maşina de dragul timpnlui, ci pentru a transforma existenţa. şi o face, intr-adevăr, mai iepede cu ajutorul rnaşinii. Ih -contrast cu primaintroducere, iri care se recornandă identificările, aici asistăni la; : diferenţieri. Chiar în cadrul individului sunt două naturi:. sufletul şi spiritul. Priinul: îşi face loc în lume:aşa crim este ea, celălalt schimbă lumea spre a putea vieţuiln ea. Faptul că acestei distincţii i-ar corespunde şi separaţia pe sexe e mai greu de acceptat, iar exernplul cu Goethe,. om al naturii şi ol sufletului o infirmă total. •  rest, cu note aproape apocaliptice, Noica descrie revenirea dintru fiinţă şi transformarea radicală a lumii, prăbuşirea naturii şi chiar părăsirea pământului.  La începutul introducerii (p. 93) se vorbea şi de „timpul deve-. nirii 1ntru fiinţa propriu-zisă", ca, un al treilea moment, după 7—e. 146

97

cel logic.. :Se .croVederşte in ultima parte; cea *referitbfar' e la . istorie (căci şi :pe aceaSta tranSfOrină că uii aStfel»de mornent nu mai• are IStoria la 1800 Şe' doVedeşte 'â lui cea ulterioară a. luifi •întru". DeCi''anibele-Sunt moinehte lui • fi", ale • -fiinţei.• Ale realizate prin după devenitea întru fiinţă.:.Cert eSte.că Noica ornite aid ternie-- nul „devenire". DeSchiSă rărnâne doar problema cercului, • pe care -Noica nu nUniai-că o abandonează, dar o s,i infirmă prinCipialla'tot pasul.` Critica perniarientă a tiMpulni rotitor, a repetabilităţii, a a circularităţii pare Stranie penti u Uri adept după care cercul este condiţia formală s dreptei filosofări. DaCă. - timpul rostitor confirmă lui .Noica'reveriirea dintru fiinţă, rotitor,ar putea să -i confirme CerCul. Dar . atunci, • 'ar inai fi Noica' un AntiGoethe ? . . După avântul cu care descris acea „furie logică", dar. .'nu. neapărattaţienală, care va. duce la deyastarea naturii şi .părăsirea p.ământului, Noica se gândeşte în. final, să. mai „ImblânzeasCă. lumea". Căci se intreabă el: suntein oare.şingur i în Univers? dacă. ne aude .cineya? •. .. • . • •• . A treia introducere se numeşte Cuminknia pământului. La o eventualk inspecţie extraterestră, ea ar putea • şă ne salveze, .dacă va.:sta .undeva vedere. Ciudăţenia acestei statui, ne şugerează: Noica, o constituie o împletire ciudată.intre.urâţenie şi frumuseţe, între simetrie şi asimetrie. Şi dacă vedem în toate acestea o deye-• nire,•.atunci gândul ne duce firesc. la deVenirea întru la momentul. imbinări i existenţei animalice, din care.: doar previne cu acela .41, .tendinţei de instituire, netealizată. Mcă, tinzând întru aceasta. Nu• este. vorba de o. simplă combinatie intre animal si om, ca .în statuile: zooantropice„: ci Intre sălbatic .- si civgizat, E o reprezentare a devenirii întru .fiinţă, aşa cum „Venus .d,in Milo" e a fiinţei .ideale. , Dar atunci; a-i.prezenta extraterestrului „Cuminţenia pământului" n-ar fi decât un şiretlie; căci noi,nu ne mai găsim ,de mult • în faza. acestei deveniri. • • •, :• • „Climinţenia pământigni", ca reprezentare statuară a r t i s t i c ă , a d e v e n i r i i î. n t r u f i i n ţ ă , n e d U c e c u g â n d u l l a r e p r e z e n t a r e a e i p r i n .c e r e ' . . . " r e p r e z e r i t a r e g e o r n e t r i c ă plană. Dar 'nu eSte" vorba de un'•cerc ca toate c e r c u r i l e , i C i d e u n u l c a r e- s e . f a c e î n p â t r u t i m p i . U n fel de anti -cerc. Un „cere• pătrat"? Este iinaginabil şi un,astfel, de.cere, turtit în pattii părţi, sau un pătrat -colţurile rotunjite. Te uiţi la ,el, ca• la ;,Cuminţenia pământului"1 Dar poate 98

fi concepută şi o imagine geometrică spaţială a acestei deveniri cubul cu muchiile rotunjite sau sfera presată. Ea are într-adevăr sase laturi. Câte una pentru fiecare din cele şase probleme deschise ale filosofiei. Această imagine nu reprezintă însă altceva decât zarul. Il arunci şi cade pesţe una dintre probleme. Dar şi aici se potriveşte zicala că „zarurile au fost aruncate". .Ele s-au rotunjit şi zboară de-acum prin cosmos. Pământul a inceput deja să fie părăsit. Nu-i mai putem inşela pe extratereştri. Nici Noica, după Tratatul de ontologie nu ne mai poate amăgi cu cele Trei introduceri la Devenirea întru In Tratat pleacă de la haosul originar, nu de la haosul gâlcevii. Fiinţa este acolo, implicit, (1) prevenită de pulsaţiile existenţei, iar (2) devenirea intru fiinţă se dovedeşte până la urmă, în ciuda meandrelor şi pluralităţilor sale, tot o ridicare de la individual la general. /ntr-un fel .sau altul, se ajunge şi la (3) fiinţa ca raţiune, numită fiinţă doua instanţă — la fiinţa ca fiinţă, cum îi zicea Aristotel. Raţiunea, la rândul ei, (4) revine.dintru fiinţă, pentru a se întrupa în existenţă, cum ne-o sugerează, de data aceasta, si a doua introducere, ca, în cele din urrnă, (5) s-o apuce pe calea deveninţei. Se va zice că Noica n-a fost un adept al pentadei, dar aici este vorba de gândul lui mai adânc, care incalcă perimetrul restrâns al cercului şi legile aleatorii ale pătratului magic. in profunzimea acestui gând se simte, ca şi la Hegel, munca rodnică a negativului,-care nu Imblânzeşte, ci transformă lumea, dărâmă şi clădeşte. Devenirea întru fiinţă nu este o simplă vocabulă şi nici o icoană a cuminţeniei.: Este un moment al dreptei filosofări, al pentadei de aur, care începe şi se termină mereu cu întrebarea despre fiinţă. Găci fiinţa nu este, ci se face şi se preface, ca potecile Păltinişului, după fiecare ninsoare. (1985)

.99

Evocare Constantin Noica

Constantin Noica rămâne, la noi, .filosoful care s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Aceaşta, cel.puţin .in ultima.parte a vieţii. Popularitatea, considera Imman . uel Kănt, ţine de p -erfecţiunea logică a cunoaşterii. Mai precis, de modalita.tea de comu nicare într-o formă accesibil a cunoştinţelor. O popularitate restrânsă denotă, in cazul să zicem a unor personalităţi cu Merite ştiinţifice apropiate, carenţe ale modalităţii de comunicare. .Pe de altă parte insă, o popularitate"care depăşeşte cu mult Iiinitele domeniului de specialitate poate să fie dăunătoare conţinutului care, mod normal, nu poate, să fie accesibil oricui. 'Dar există, şi un :de popularitate ex auditu, din auzite. Einstein, de exemplu, era cunoscut de o masă imensă de oameni, care auziseră de teoria relativităţii, dar majoritatea nu ştiau mai mult .decât faptul că aceasta .are un fel de legă.tură cu fizica şi .cu .boinba atomică.- cea ,ce era numai în parte adevărat. Dar Einstein nu avea, -fireşte, nici o vină pentru toate acestea. Qeva asemănător s-a întâmplat şi cu filosoful Noica. Deşi o buriă parte din popularitatea sa se datoreşte totuşi modalităţii de comunicare. in cadrul Şcolii lui Nae Ionescu el a debutat ca istoric al filosofiei şi eseist, neavând şansele lui Mircea Vulcănescu, de exemplu, sau Mircea Eliade, care se profilau, primul ca metafizician şi al doilea ca istoric al religiilor. Deci ca filosofi cu orientare delimitată şi şanse bune de afirmare. Noica, abandonând treptat interesul pentru istoria filosofiei, şi-a dobândit cu timpul un stil eseistic personal, cu valenţe estetice deosebit de elevate. Multe din lucrările sale sunt adevărate opere literare care depăşesc cu mult interesul pentru domeniul filosofiei: Rostirea filosofică românească, Gânduri despre Eminescu sau Despărlirea de Goethe. Sunt lucrări, la care se adaugă sute de articole scrise în acelasi stil, ,100

la granita dintre-adevăr şi frumos, accesibile elevilor de liceu, invăţătorilor şi profesorilor, oricărui cititor cu pregătire medie. Ceea ce înseamnă, metodologic, că filosoful însuşi a lucrat în sensul creşterii treptate a popularitătii sale. Şi aceasta fără să beneficieze de avantajul unui profesorat, prin care ar fi putut să-şi extindă cercul auditoriului. Dar Noica avea talentul acesta deosebit de a transforma orice dezavantaj într-o şansă. Profesoratul 1-ar fi obligat la pedanteria predării unor materii moarte. Or, Noica visa o Şcoală de alt gen, socratică, la care maestrul să înveţe de la elevi. Un fel de comuniune spirituală, pe care a şi reuşit s-o înfăptuiască, cu generatii succesive, de care se apropia şi se despărţea periodic, pentru .a menţine totuşi o legătură mult mai trainică, pe tărâmul acela nemuritor aL ideilor filosofice. Căci, indiferent de stilul comuniunii intelectuale, pe care o realiza cu savanti, cu literati sau oameni de artă, Noica. nu abandona niciodată filosofia, respectiv filosofarea proprie oricărei îndeletniciri intelectuale elevate, spre care işi inderrina şi'' Călăuzea auditorii sau învăţăceii. „Şi eu .1-am cunoscut pe Noica." devenise un fel de „et in Arcadia ego" oricărui intelectual, român de prin anii '80. Ce putea să-i atragă pe toţi aceştia ia Noica? Devenise o modă, e drept. Dar şi moda aceasta avea un temei. L-am auzit discutând cu fizicieni, cu chimisti si ingineri. Or, cunoştintele sale în aceste domenii erau destuf de subtiri. Ce-i drept, Noica avea o memorie remarcabilă. Işi amintea şi lectiile învăţate la liceu. Dar de aici si pă.nă la microfizică e ceva cale. El citise însă lucrările lui Ştefa' n Lupaşcu, de exemplu, si lăsându-1, în aparentă, pe interlocutorul fizician să conducă în cele din urmă se ajungea tot la filosofia fizicii, unde cel care avea de învăţat era fizicianul. Dar Noica se alegea şi el cu o reimprospăttire şi chiar extindere a cunoştintelor sale de fizică, cu care ajungea treptat să-i pună pe gânduri pe alţi interlocutori fizicieni. Yn felul acesta se instruia maestrul prin proprii săi elevi la Şcoala lui Noica. Nu mai vorbim de talentul cu care reuşea, pe neobservate, să provoace controverse între auditorii, în mod vădit pentru a le aplana apoi cu aceeaşi îndemânare. Mai intervenea însă în permanentă ceva. Personalitatea profesorului. Şi aici Noica a reuşit să transforme dezavantajele fizicului său în şanse. Avea o înfăţişare modestă şi o tinută, uneori, chiar umilă. Nu este vorba numai de statură. Şi Titu Maiorescu era mărunt, dar avea o ţinută impunătoare, care trezea nu numai respect, ci adesea şi teamă. Până şi cunoştintele se fereau din calea lui. Nu mai vorbim de Nae Ionescu, care avea şi atitudini

101

sarcastice. Cu astfel de personalităti era riscant să ai dea: face. Unii au rămas marcaţi pe viaţă de indrăzneala . de-a fi vorbit cu Nae Ionescu. E1 făcea gol Imprejurul său şi chiar urmărea acest lucru. La Noica, dimpotrivă, veneau tinerii ca la spovedanie. Şi câte naivităţi, ca să nu zicem mai mult, i-a fost dat să 'audă. ! N-a ironizat însă pe nimeni şi chiar pe proştii fără leac 1ncerca să-i aducă pe calea cea dreaptă. Noica nu tolera nici la alţii batjocura şi bârfa, obişnuite la noi, balcanicii. • Avea o bunătate nemărginită şi o permanentă . senitiătate spirituală. Faptul că popularitatea lui s-a datorat în cea mai mare măsură propriei sale personalităţi, şi. nu operei ca atare, o dovedeşte situaţia de astăzi în care popularitatea lui se stinge treptat. Chiar unii dintre foştii lui apropiaţi 11 denigrează. Ceea ce n-ar fi îndrăznit să facă cât timp mai trăia filosoful. Avea deci dreptate Petre Ţuţea când zicea, chiar despre Noica: „E uşor să-1 imiţi pe Socrate, mai ales că Socrate n-a scris Mai greu este să ai însă discipoli de talia lui Platon". OriCum, tră.ind asemenea marilor filosofi întru adevăr şi frumăs, Constantin Noica a reuşit să supravieţuiască deja în legendă. (1993) .

102

Muzică, filosofie în Spaţiul mioritic

şi

poezie

Lucian Blaga în lucrarea Spaţiul mioritic, urmându-1 pe Spengler, consideră că muzica lui Bach, în ciuda faptului că muzica 1n genere este o artă a succesiunii, deci mai degrabă a tempoar reda spatiul infinit. Pentru Spengler nu era vorba insă.,de redarea, rostirea sau exprimarea unui tip de spaţiu, ci de constituirea lui prin arta instrumentaţiei moderne — aceasta, ca rezumat al unei evoluţii îndelungate a tehnicii muzicale. Sp aţiul •este un rezultat al polifoniei, al suprapunerii părţilor muzicale, dezvoltate atât pe linia contrapunctului, cât şi a armoniei, este ,un rezultat al orchestraţiei. Făcând abstracţie de tehnica muzicală, Blaga transpune problema spaţialităţii la muzica populară, afirmând că aceasta ar exprima spaţiul specific în care trăieşte populaţia care a creat-o. Cântecul popular rusesc ar .reprezenta stepa, un spaţiu drept şi gol care determină „deznădejdea sfâşietoare a denecuprinsului". In timp ce cântecul alpin, cu iotlerele sale, reprezintă spaţiul montan, stâncos .şi abrupt. Spre deosebire de acestea, doina noastră. sugerează plaiul, planul înalt deschis, poiana montană, cu ridicături şi coborâşuri, .cu dealuri şi, văi. Blaga susţine că în aceste cazuri n-ar fi vorba de un simplu „sentiment al spaţiului" care redă un anumit peisaj într-o formă conştientă. Conştiinţa este dispusă să-şi trădeze în orice moment peisajul şi nu poate acţiona decât în prezenţa lui directă. In loc de sentimeutul spaţiului, Blaga propune „orizontul spaţial al inconştientului" care se face vădit în muzica populară, indepen dent .de vointa si conştiinţa creatorului. Inconştientul nu trebuie înţeles, aici ca formă inferioară a conştiinţei, ci, dimpotrivă, ca ceva mai profund si mai persistent, care revine, indiferent de variaţia peisajului, exterior. Orizontul spaţial este un fel de. cadru,,stabil, un spaţiu matrice, care, o dată fixat, persistă. Aştfel se explică, după Blaga, posibilitatea convieţuirii în acelaşi peisaj, a unor populaţii cu orizonturi spaţiale diferite, ca, 103

românii, maghiarii şi germanii din Transilvania. Orizontul spatial al inconştientului e inzestrat cu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare, dar pe care nu-1 contrazic, ci completează. Blaga numeşte ,spaţiul mioritic" orizontul spaţial propriu al românilor. Românui, zice trăieşte inconştient plai, în spaţiul mioritic, chiar şi atunci când de fapt, pe, planul sensibilităţii conştiente, trăieşte de sute; de ani pe bărăgane: Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului, pe care le exprimă cel mai bine cântecul popular doina. Acesteia îi este proprie mdancolia, care nu este prea grea şi nu are nimic comun cu deznădejdea. Ea este opusă atât nepăsării, cât şi disperării, oscilând indefinit între acestea, urcând şi coborând, descriind o traidctorie ,ondulatorie. Ti este proprie doinei şi monotonia, repetăriie care îi chnferă caracterul indefinirii în extensiune, al nelimitării; dar fără dere în gol. În fine, doina descrie si cadrul :unui.'anumit .destin care nu este întotdeauna fericit, 'dar care nu este tragic, sugerând resemnarea plină de speranţă. : Spaţiul mioritic, spaţiul-matrice, cu toată .InCărcătura lui sentimentală; sugerează, în mod evident; locul de naştere şi dezvoltare iniţială a poporului român — leagănul săn, plaiurile carpatine. Acestea şi îndeletnicirea -cu păstoritul i-au permis ăcestui popor să trăiască retras în vremurile grele ăle rnigraţiilor ; să nu se alăture migratorilor şi nici să nu le stea în Cale: Plaiurile înalte ale Carpaţilor nu prezentau interes pentru aceştia fiind crescători de animale mari şi consumatori de prodUse agricole. Rămâne însă deschisă problema, chiar spenglerian vorbind, a caracterului concret-istoric al acestui spaţiw-matrice: Nu este vorba oare, şi acest caz, de un fenomen care presn.purie nu numai o naştere, ci şi o cretere, o maturizare şi apoi un dedin? Ne putem imagina că doinele, 'baladele si cântecele bătrâneşti rămân aceleaşi, dar oamenii nu se schimbă oare? Este de ajuns să amintim destinul mbcanilor din Şcheii Braşovului, care au fost cândva cei mai vestiţi păstori - ai românilor, practicând pe scară largă transhiunan ţa Cânipia Dunării. Apogeul transhumanţei a fost la mijlocul secolului trecut, ca, după reformă agrară din 1864, să. devină practic imposibilă şi abandonată definitiv. Pe la sfârşitul secolului -trecut dispăruse până şi amintirea ei, iar, o dată cu aceasta, au fdst uitate şi cântecele şi poezia populară, românii braşoveni fiind astăzi o .populaţie pur citadină. Numai specialiştii în folcloristică ştiu că obiceiul junilor, practicat încă de românii bra.şoveni-, este o reminiScenţă  a vechii organizări obşteşti, propiie populaţiilor pastorale. 104

Nu putem fi deci întru totul de acord cu Lucian Blaga, dar simţim, totuşi, că, undeva, trebuie să-i dăm dreptate: Şi întrucât el se adresează simţămintelor noastre, şi nu spiritului nostru critic, reuşita lui este aproape deplină. Ne place până şi denumirea de „spaţiu iar lucrarea cuacelaşi nume o citim şi o recitim, lăsându-ne purtaţi de urCuşurile şi coborâşurile ei, de orizontul ondulatoriu,..discoidant şi totuşi melodic, ca o doină, ca o baladă, ca un cântec bătrânesc, care ştim însă că e sortit pieirii, ştim că-1 vom pierde. Această îngrijorare în faţa destinului, a timpului care macină si transformă totul, este însă dovada cea mai grăitoare că spaţiul nostru matrice nu a pierit incă. Chiar dacă păstoritul a devenit o îndeletnicire secundară şi chiar dacă baladele nu mai sunt cântate astăzi de păstori, din adâncul:sufletelor noastre răzbate încă o nehnişte, o chemare nostalgicl.spre ceva; Lucian Blaga i-a găsit un nume atât de frumos, • spaţioi. (1988) •

105

Problema transcendentei în Trilogia cunoaşterii

Lucian Blaga, în Schiţa unei autoprezentdri filosolice, afirmă, incercând să-şi expliciteze ideile fundamentale ale sistemului, că „lucrul în sine' , despre care vorbeşte = Kant, nu e decât' una din nenumăratele variante posibile ale ideii de mister. Referinţe asemănătoare face Blaga şi în legătură cu „noua teorie a cunoaşterii" care ar fi o completare, din perspectiva fizicii moderne, a celei kantiene, potrivită pentru fizica lui Newton; şi chiar în legătură cu problema categoriilor care ar necesita şi ele o extindere corespunzătoare. Pe aceeaşi linie, pot fi interpretate şi „censura transcendentă" şi „antinomiile transfigurate". Pnma în legătură cu limitele kantiene trasate intelectului, ultimele cu antinomiile corespunzătoare din Critica ratiunii pure. Acestea ar fi elementele suficiente pentru a-1 considera. pe Lucian Blaga, cum s-a făcut cu alţi filosofi, dispunând de mai puţine date comparative, drept kantian, cel puţin în accepţia „kantienilor anti kantieni" ale căror concepţii presupun o permanentă raportare, deşi critică, la criticism. Pe de altă parte, independent de aceste consideraţii, se dovedeste că filosofia lui Blaga este axată pe cele două coordo nate kântiene, transcendenţa şi transcendentalitatea. Prima, în accepţia de ceea ce este dincolo de lumea noastră, este numită ca atare şi discutată pe larg în Trilogia cunoaşterii a doua, în accepţia de ceea ce este dincoace de lumea noastră, în inconştient, nu mai are corespondent kantian direct şi nu mai este numită ca. atare. Kantian vorbind, lumea inconştientului ar ţine tot de domeniul transcendenţei. intr-un anumit sens, cel puţin terminologic, Blaga este în această privinţă, mai „kantian" decât Kant. Cauzele acestei consecvenţe rezidă în modalitatea originală în care repune Blaga problema transcendenţei în Trilogia mnoaşterii. 106

In rezumat, Blaga îi reprosează lui Kant faptul că trasează o absolută a cunoaşterii in'faţa transcendentului şi, ca atare, în terminologia lingvistică a lui Wittgenstein, nu vorbeşte nimic despre ceea ce ar trebui să se tacă. Or, Blaga afirmă că există anumite „facultăţi şi predispoziţii ale conştiinţei" care „ne deschid poarta spre transcendenţă". Ceea ce ne aminteSe de povestirea lui Kafka bt jaţa legii. Kant ar fi ca omul acela, venit de la ţară, care se, opreşte în fap. porţii, de frica unui paznic fioros. Blaga consideră şi el că există o poartă spre transcendenţă, care nu poate fi trecută, dar care ne permite totuşi „un acces în transcendenţă". Metafizica ar reprezenta tocmai o astfel de încercare, de a trage, zice, poetul Blaga, cu săgeţi aprinse în bezna transcendenţei. De a ne bucura oarecum de minunăţiile din acel tărâm de dincolo, fără să-1 putem străbate ca atare. In această accepţie generală, potenţială a transcenderii, Blaga avea dreptate. Paznicul cel fioros poate fi păcăht. La lumina oricât de slabă. a „săgeţilor aprinse". se poate observa că el nu păzeşte numai tărâmul de dincolo, ci şi pe cel de dincoace de noi, ceea ce Kant nu şi-a mai permis să, distingă cu toată precizia. Problema este dacă nu cumva Blaga, în principiu şi apoi chiar în realitate, a vorbit totuşi prea mult despre ceea ce alţu susţin, doar parţial îndreptăţit, că ar trebui să se tacă. E1 are de la început o scuză: faptul că, metafizica în genere a fost. şi a rămas „un salt în transcendenţă". Deci dacă alţii au greşit, un Platon sau Aristotel să, zicem, de ce ar fi Blaga mai vinoyat. decât aceştia? Mai ales că ultimul este şi constient de ceea ce face? Lucrurile nu stau insă chiar atât de simplu. Când au vorbit despre transcendenţă, metafizicienii, chiar mistici, nu şi-au permis să spună prea multe (reprezentanţii teologiei negative de exemplu). Şi Blaga işi va lua principial astfel de rezerve. Dar să vedem, pe scurt despre ce este vorba. Postulând existenţa anumitor facultăţi ale conştiinţei, care ne obligă oarecum la transcenderea existenţei, metafizica devine, în accepţie.. de teorie a transcendenţei, o ,necesitate a spiritului omenesc' dovadă marile sisteme filosofice de la antici până la moderni. In acest context, Blaga îi concede şi lui Kant o evadare principială din existenţă: ,.,Ideea de Dumnezeu, de nemurire şi de libertate sunt considerate de Kant, zice Blaga, ca ferestre ale credinţei, ca adevărate spărturi, prin care privim în transcenclenţă". Ceea ce este totuşi prea mult pentru Kant, căci acesta admite aventura raţiunii spre transcendent, dar n-o socoteşte corectă, tocmai pe, motivul antinomiilor la care ajunge. /n această priYinţă, dreptatea este însă de partea lui Blaga. Faptul că ajunge 107

la raţionamente antinomice nu este un argument împotriva 'metafizicii. Dar acest lucru fusese deja postulat de Hegel. Din- perspectiva unei logici dialectice, antinomiile nu mai reprezintă încălcări ale gândirii corecte. Blaga acceptă însă această viziune, căci în cadrul ei antinomiile îşi pierd caracterul spectacular, para doxal şi misterios. Din această cauză el va deveni - adeprul poziţiei dogmatice, în cadrul căreia transcendenta, este concepută ca ceva irational, contrar oricărei logici, reprezentând ca, atare, un mister. Pentru cine nu acceptă aceste premise, în speţă ideea, de mister, sistemul filosofiei lul Blaga nu mai prezintă; în prificipiu, nici un interes. Cel puţin aceasta este sitUaţia cunoaşterii. Premisele respective isi au însă temeiul lor,- chiar dacă vor duce, abia ulterior, la concluzii inacceptabile, datorită excesului de precizie, pe care Blaga a dorit să-1 introducă ca orice preţ, prin transfer analogic, din existenţă în transcendenţă. „Antinomiile transfigurate", de care -vorbeşte nusunt Incadrabile pur si simplu în logica lui căci aceasta se substituie logicii obişnuite a intelectualului şi a. raţiunii. Ele şi-ar pierde intr-adevăr orice specific şi, în primul rând, pe acela de antinomii transcendente. La Hegel, din moment ce întreagalume este contradictorie (deci antinomică), transcendentul ar trebui să fie ceva necontradictoriu, de tipul identităţii absolut e. Or, el se dovede5te totuşi antinomic. Blaga aduce exemple din microfizică. Astăzi există şi altele, din macrocosmos. Fenomene care se petrec cu viteze mai maii decât a luminii şi care presupun deplasarea unor mase infinite conduc la formulări antinomice ale unor evenimente care s-au sarşit înainte de a lua naştere. In domeniul parapsihologiei, fenomenele telepatice se 'petrec simultan, indiferent de distanţa dintre ele, iar cele de prernoniţie sunt observate înainte de-a avea loc ! Acestea încalcă într-adevăr legile logicii obişnuite, rămânând misterioase chiar dacă. vom accepta, dar nu în spirit hegelian, că există o logică,a lor aparte. Ceea ce nu admite Blaga, dând astfel o tentă iraţională întregului său sistem. Nu există intelect enstatic, în cadrul funcţiilor sale logice normale, şi ecstatic, care evadează din sine, în nepotrivire cu funcţiile sale logice, cum credea Blaga, şi din această cauză nici cunoaştere paradisiacă şi luciferică, cu toate variantele lor. Yn realitate, nu este vorba de un „nou tip de cunoaştere", ci de aceeaşi cunoaştere care se opreşte în faţa unui alt tip de fenomene — cele transcendente şi respectiv transcendentale <în sens nekantian). Or, dacă. lui Kant i se poate reproşa, cum o face .Blaga, 108

că nu'insistă asuprâ transcendentului, considerându-1 doar în mod • general, ca „lucru.în sine", .'nediferenţiat, lui. Blaga i se poate reproşa că sparge trariscendenţa lnfinitate de lucruir în sine (mistere) particulare, -uitând, cele din urmăr că afara transcendenţei şi transcendentalităţli se poate vorbi şi. de existenţă ca atare.. Or,- tocmai aici situaţia se inversează la. Blaga: In tnod normal (kantian), cunoaşterea se desfă.şoară în liraitele existenţei, restul fiind transcendent un rest a cărei: ignorare este .recomandată. La Blaga însă obiectele cunoaşterii paradisiace, deci ale existenţei ca atare; devin cazuri particulare de transcendenţă, sunt „mistere latente" care pot fi deschise prin cunoaşterea luciferică.. Deschiderea unui mister nefiind'aitceva decât punerea unei probleme, şi existând „o infinitate de.mistere latente' •totul ar depinde de noul tip de cunoaştere luciferică, care le actualhează, le permanentizează sau le potenţează. Acceptarea acestui tip de cunoaştere ar duce însă la banalizarea ideii de mister, la fel.:ca ; în logica lui. Hegel. Or, Blaga :tocznai reuşise să ne convingă de mă.reţia•acestei idei. Intr-o-notă ,1a „misterele permanentizate", el compară filosofia lui Kant .cu un sfinx ,şi recomandă„;să nu i. se- răpească caracterul de sfinx»cum .au .făcut-o interpreţii". - Dar dacă acesta.fierbe în oriceoală şi este de ajuns să ridici capacul pentru a-1 prinde de coadă, mai- are .el vreo semnifiCaţie de .,sfinx"? -. • Aceasta nu înseamnă că. aşa-numita „canoaştere hiciferică." nu ne oferă date demne de reţinut, cu condiţiă. de a o considera o cunoaştere obişnuită a unui făpt neobişnurt, a unei transcendenţe autentice. Actualizarea şi potenţialilarea misteruhli, dacă . este cu adevărat mister, şi se referă de exernplu la aspectul Ondulator şi corpuscular al fenomenelor microfizice, aminteşte de aceleaşi concepte utilizate de Ştefan Lupascu şi de nuanţele teoriilor din mecanica cuantică. Ele se deshşoară, intr-adevăr, intr-un tempo pentadic de toată frumuseţea, al cărui ecou nu putea să-i scape marelui filosof din Lancrăm care ne-a dovedit-o adesea că simte pulsul transcendenţei. Misterul' autentic are: (1) o fază. ]atentă, (2) una de deschidere, după care urmează (3) actualizarea sa, (4) permanentizarea, şi (5) potenţarea. Acestea, va zice Blaga, pot fi considerate ca .„faze ale dramei interioare a cunoaşterii individuale"„faze transcrise parcă dintr-un scolastic tratat de dramaturgie". Şi avea .dreptate în acest sens, căci orice proces autentic de .cunoaştere este o „dramă" care se joacă în cinci acte, ca „tragedlile" lui Shakespeare. Iar exemplul cu cele cinci compo nente ale problemei 1ui Huygens este valabil şi pentru „drama cunoaşterii din fizica modemă, cu singurul amendament că ea 109

nu se petrece preconceput, sau intentionat, ci este determinată strict de mersul firesc al lucrurilor. Este vorba: (1) de surprinde rea fenomenelor luminoase. (culori, reflexie, refractie etc.), care stimulează cercetarea mentinând misterul într-o fază latentă.;.: (2) încercarea de a le explica pe baza ideilor teoretice existente, în spetă determinist-mecaniciste, care deschide seria unor noi interpretări; (3) tensiunea crescăndă între ideile teoretice şi noile interpretări; (4) o nouă constructie teoretică relevantă pentru, fenomenele cercetate, care le şi instituie ca atare; (5) încercarea de punere în acord a noii teorii, care poartă pecetea antinomiei transfigurate, a contradictiei şi „antilogicului", cu vechea teorie. Este evident că o astfel de „dramă" nu poate fi provocată la comandă, în legătură cu orice obiect sau fenomen, cum ne lasă. Blaga să credem. şi, de asemenea, că ultimul moment care poartă pecetea contradictiei şi antinomicului, nu trebuie să fie prin aceasta şi antilogic. Un alt aspect, cu rezonantă în filosofia contemporană (noua directie a „teologiei negative"), îl constituie considerarea transcendenei permanentizate ca „minus cunoaştere". Acest apelativ nu rezistă. insă. Apofat.ic vorbind, ornnis negatio est determinatio, deci incadrabilă prin excelentă în domeniul logicii traditionale. Pe când „minus cunoaşterea" este, dimpotrivă, prin caracterub ei contradictoriu, socotită de Blaga, ca rezultat al intelectului ecstatic, ieşit din functihe sale logice. Dintr-o .altă perspectivă, de tip logico-dialectic, hegeliană sau nehegeliană, ,,minus cunoaşterea' se dovedeşte pozitivă. Aceasta a fost de altfel şi pozitia marilor fizicieni care au participat activ la dezbaterile din cadrul aşa-nuinitei „crize" a fizicii contemporane, indiferent de pozitia adoptată. Dar Blaga insistă totuşi pe această .idee: „misterele radxalizate ale minus cunoaşterii sunt evident irationale, intrucăt ele sunt antinomice în chiar formularea lor". Deci irationalism cu orice pret! _ În realitate, fără postularea acestui irationalism, de care Blaga n-ar fi putut fi altfel învinuit (pe care îl va respinge el însuşi, principial, în lucrarea Experimentul şi spiritul maternatic, prin acceptarea unei rationahtăti —,.,tip de rationalizare" pe linia „identitătii contradictorii"), el ar fi trebuit să renunte la limitele rigide, de tip kantian, dintre existentă şi transcendentă. Ne-am fi aşteptat deci la o teorie în care nu numai că se- trage,, din existentă, cu săgeti aprinse în transcendentă, dar şi transcendenta se face vădită în procesul cunoaşterii, deşi într-o formă spe-) cifică, ce o şi diferentiază de simpla existentă. Aceasta ar fi insemnat însă o diminuare a misterului, banalizat de altfel şi prin multi-, 110

plicarea lui nelimitată. Or, pare a fi considerat Blaga, dacă tot veni vorba de iraţional, atunci să-1 desfăşurăm ca atare. Au făcut-o şi alţii, de ce să n-o facem şi noi! Din acest moment însă, Blaga nu numai că vorbeşte prea mult despre ceea ce ar trebui să tacă, dar s.Se desparte realmente nu numai orice filosofie raţională şi chiat niistic6-tta'diţiOnală: El deschide larg porţile transcendenţei făcând abstracţie de orice paznic, se plimbă pe unde îi place,.şi se hitindela insuşi stăpânitorul acestui .tărâm, căruia îi zice „Marele Anonim". Printre altele, Marele Anonim are şi calitatea de cenzor al cunoaşterii. E1 ar institui „cenzura transcendentă", prin care ar interzice cunoaşterii umane să obţină vreo informaţie pozitivă despre transcendent. Aceasta, cu excepţia lui Blaga însuşi, care, nu se ştie din ce surse, deţine o mulţime de date despre un „mister central" alte „inistere ţivtiti)entru care Blaga refuză caracterul po'zitiv al anfinomiilor tra.nsfigurate. Pentru a nu Meăka o restricţie pe care el însuşi . fixea.Ză transtendenţei. Accentarea vreunei cunostinte pOiitive despre aceasta, va zice Blaga, „ar echivala cu o castrare parţială Divinităţii"! Revenind la poveStirea. lui Kafica, şi considerând că; „Legea" 'rePrezintă transcendentul, 11 putem deci cOrripătimi pe 'Karit pentru faptul că a rănias faţa acela de .ţa.ră, de'rica paznicului; fără atuntat măt'ar 'vreo ,săgeată aprinşă' dincolo de poartă. Cu Blaga. lucrurile nu mai stau atât de.ş~inplu. Cert este afara ta.tOriărilor şi a pătriinderilor pat4i'ale ale eXistenţel transcendenţă. şi invers., pe care le inţelegem şi le adriiitern, • Blaga vorbeşte intr-aClevăr prea mult despre ceea ce 'ar trebui să tacă. In acest sens, şi numai în acest,sens, Blaga bnie corripătimit mai mult cleC4t Kant, chiar dacă; în .aparenţăk avut fericirea iluzOrie a hălă.dui în felul său pe tărâmul interzis al transcendenţei. (1991),:

Schiţa unei autoprezentări filosofice de LUCIAN BLAGA

.•

I • •

. ..• 1n prefaţa uneiai. din ultintele mele lucrări . itupart eu însumi aCtivitatea- filosofkă intr-o fază pregătitbare şi 'utta.:SistentatiCL .Lucrări . piegătitoare surit cele -.apăNte. la până studiul ineu despre' estetica lui Goethe, intitulat DaiMOkion,. . care se integrea.Z5.. ciclic intr-un sistem Creştere încep cu Eonul dogmatic. .Deoărece' dUrata acestei .Conferinţe e fixată, prin lege la o oră, îmi voi :ingădui să vorbesc despre sistemul meu filoşbfic .; rămânând. ca la'utmă: să şi câteva. cuvinte despre lucrările pregătitoare şi măi aIeS ' . 'dest)re acele'dintre -celepregătitoate, care se inscriu . pe:ceteetării estetice..' Cele şase sistematice .apătute până 'acUin..se • litftegesc reciprOc şi sunt clădite după un anume -plan arhitectbnic::Ele -fac parte dintr-un intreg, pe care .sper să-1, pot duce până capăt în cursul anilor. Toate aceste şase studii intră în unul şi acelaşi caditi.filOsofic mai vast şi se reVarsk. în cele din urgiă", intr 7O 'vizittne metafizică despre totalitatea existenţei. Câtevâ - cuyinte despie • planul arhitectoniC al sistemului. Spre debsebire • de sistemele clasice, sistemul acesta la care construiesc are un Că.tacteisimfonic, el nu e sistemul unei singure idei, sau al unei singure formule, ci e alcătuit ca o biserică cu mai multe cupole. Se impletesc în acest sistem mai multe laitmotive principale, care revin de la un studiu la altul, alternându-se ritmic. Sistemul e conceput ciclic, pe „trilogii" închinate câte unui grup de fenomene de acelea cu care putem avea un contact în experienţa noastră. Au. apărut complet două trilogii: 1. Trilogia cunoaşterii, compusă din: Eonul dogmatic Cunoaşterea luciferică Cenzura transcendentă

112

:Trilogia: culturii, alcătuită: din: • . :Orizont şi stil - • • . Spaţiu mioritic Geneza metaforei si sensul culturii '!Actualmente lucrei la. Trilogia -valorilor şi am gata intr-o• primă.redactare Vol. I Artă şi valoare. Nor urma în aceeaşi trilogieun volurn despre ,,echivalenţele adevărului" şi unul inchinat pro blenielor etice. Poate că nu se cuvine • să vorbesc despre lucrările pe care:iineă: nu le-am scris, dar nici nu strică să 'arăt planul în, care intră• cele două. trilogii apărute.:Voi adăuga .deci că -alte două trilogli ,vor fi inchinate .unor probleme de filosofie biologică şi de metafiiică pură.• • . . •:. Există desigur în cele două trilogli apărate până aeum o idee centrală, 'care e însă. secundată şi de alte laitmOtive: este ideea ;,mister", sau. aceea a .:existenţei noastre în : orizontul misterului. Dat fiindcă ideea de mister are o poziţie atât de centrală, sau găsit oameni să ridice acuza- că fac misticism; deşi ,eu cred•că. nu e nici'o crimă să faci trebuie să..declarcă în filosofie eu nu•fac un fel de-misticism. Fa.c poate uneori. în poezie şi în dramă,:unde trăirea • mistică îşi are un loc pe care cred că. r,ici tm.estetician modern.nu` tăgăduieşte. Dacă eu acor&totuşi ideii de mister un loc central în. filosofia mea, e tocmai fiindeă tind spre o . supremă precizie şi exactitate în ceea ce mi-e dat săigândesc filos6fic. Astfel, în Eonul dogmatic şi în Cunoaşterea lucijerică supun, pentru întâia oară în istoria filosofiei, unei analize şi unui -examen minuţios însăşi ideea de mister. Nici filosofii,. nici teoreticienii ştiinţei a-au făcut-o până astăzi: S-a vorbit până .acum în adevăr despre „mister" în chipul cel mai yag cu. putinţă. Eu mi-am luat întâia oară sarcina să încerc o determinare. a iolului pe care această idee îl are în constituţia clinoaşterli umane: Atât în Eonul dogrnatic, cât şi în Cunoaşterea luciferică m-am` străduit să dau un fel de analiză logică, aproâpe rnatematieă, '3.• ideii de mister şi, izbutind să găsesc un fel de coordonate geometrice de determinare a acestei idei,: am arătat nenumă.ratele „variante" posibile ale ideii de mister. Pe aceia dintre auditori care n-au avut ocazia de a citi aceste studii rog să. nu se sperie de un titlu pur simbolic, cum este Cunoaşterea lucifericd.-1i asigur că în acest studiu nu e vorba despre dracu, ci numai - şi numai despre probleme de logică şi de teoria cunoaşterii: „misterul" există pentru noi ca orizont originar, ireductibil, al existenţei noastre. Sub presiunea şi operaţiile procesului de cunoaştere, misterul acesta se precipită în o mulţime de ' ,variante" , care logieeşte sunt .foarte determinabile tocmai in calitatea. lor 8—c. 148

11$

de „mistere". Iată câteva.) aSeinetiea. întâi, „misterul" ca orizont initial almodulai specific uman de a exista, E, apoi, varianta semnalat .:nouă prin".Simturi, un mister descris, ca atare; .prin semne. ,care tin de sensibilitatea noastră empirică., iar pe: urmă varianta: revelat" pe piariul constructiv al cunoaşterii nCiastre; pe planul imaginar pe cel.al viziuniior abstracte. Acest mister imaginar:Tevelat.poate fi din nou descris ca atare şi, poate fi supus, unei noi.. „revelărr. PrOcesn1 e .infinit. ,Şi ceea ce am arătat în lucrările- pomenite este că .niciodată. misterul nu e. convertibil în nonmister. Ceea ce am mai arătat în aceste studii este că .„lucrul In sine, despre care vorbeşte Kant, nu e decât una din nenumăratele variante posibile ale ideii de. mister. Analiza. aceasta a ideii de mister condus, şi la .găsirea 'unor variante foarte ciudate. Sunt.cele.ale. „misterulut potentat" sau „radicalizat". Aceste mistere sunt ekprimabile şi formulabile numai antinomic, sau mai precis în antinomii transfigurate. Pentru a. ilustra această., idee a misterului potentat, radicalizat, :a fost necesar, să culegem exemple din metafizica neoplatonică., sau din teologia creştină. Şi aici ajungem punct asupra căruia aş stărui un moment. In legătură cu variantele misterului potentat, radicalizat, exprimabil numai, . antinomic, am Incercat să arăt că e posibil şi un tip de cunoaştere care n-a mai foSt încercat locmai din timpurile neoplatonice şi. din timpul dogmaticii creştine. nu despre. reactualizarea continuturilor ca atare ale,acestor dogme, d despre metoda care s-ar putea extrage din natura lor.. Ori această metodă ni se pare că poate fi reactualizată şi asimilată filosofiei, în anumite probleme externe. Interesant e de altă parte că. în fizica actuală, ca urmare :a teoriei cuantelor, s-a enuntat ideea despre structura .antinomică a luminii; fenotnenul luminii e privit şi. ca „ondulatie" şi ca un ce „corpuscular":. Ceea ce e un paradox, de:neinteles logiceşte. Şi totuşi sunt experiente care cer neapărat solutia aceasta antinomică. Din cauza. aceasta s-a crezut şi de vreo zece ani se vorbeşte despre o. criză a fizicii moderne. Arătând cum această teorie ondularcorpusctilară despre natura luminii se integrează de fapt într-un tip de cunoaştere sui-generis, pe care 1-am numit „minus-cunoaştere", .cred că am putut să dovedesc că nu e vorba despre o :criză în fizica .modernă, ci de aparitia unui nou tip de cunoaştere. Se ştie că filosoful Kant a clădit o teorie a ,cunoaşterii, care în fond voia să legitimeze filosofic fizica clasică a, lui Newton..Pentru fizica modernă, actuală; fizica lui.Newton nu. mai reprezintă decât un caz., de.. limită.,.. Se impune,. aşadas, .ne.esitatea de a legitima 11.4

filosofic printr-o nouă teorie a cunoaşterii, construcţiile fizicii actuale. Aceasta e în fond încercarea, pe care am făcut-o în Eonul dogmatic şi mai ales în Cunoaşterea luciferică, introducând în teoria cunoasterii conceptul de Cunoaşterea nu are un sens unic (plus), cum se crede de la Kant încoace, adică sensul de „atenuare" a misterului, printr-un proces teoretic infinit ; cunoaşterea are două sensuri opuse, plus şi minus. Şi în anumite cazuri se impune direcţia „minus", prin care un mister nu e atenuat, ci potenţat, radicalizat, şi formulabil numai antinomic. Aşa ni se pare că procedează în anumite cazuri fizica modemă. Teoriile acestea nu sunt deci a se socoti ca un impas, ci ca apariţie a tipului de cunoaştere pe care-1 numim „minus-cuno4tere' , In viitor eu insumi voi, avea ocazia să aplic în câteva importante probleme această metodă a minus-cunoaşterii, pe care am încercat s-o legilimez prin construirea unei noi teorii despre cunoaştere. Cercetările în acest domeniu m-au condus la descoperirea unor aspecte fundamentale, încă neobservate până acum, ale cunoaşterii umane. Regret că timpul nu-mi dă răgaz să arăt pas cu pas felul cum am procedat la această descoperire. Mă restrâng deci la indicarea câtorva rezultate. Există un dualism al cunoaşterii, radical şi ireductibil la un numitor comun: 1. Cunoaşterea ce se clădeşte in orizontul lumii date şi care poate fi completată cu sixnple „necunoscute'', şi 2. Cunoaşterea ce se clădeşte în orizontul misterului, în care tot ce ţine de lumea dată nu e decât semn sau semnalizare, prin simţuri, a unor mistere. Intâia cunoaştere am numit-o paradisiacă, a doua luciferică. In cadrul cunoaşterii .paradisiace, care operează cu intuiţii şi cu concepte, cu categorii intelectuale, aşa cum de la Kant încoace au fost examinate de atâtea ori, nu joacă' nici un rol ideea de mister, care e foarte complexă, deşi în cadrul acestei cunoaşteri paradisiace puterri avea aşa zise „necunoscute". Dar misterul irnplică o necunoscută în sens mult mai complex. Misterul şi încercarea de a-1 revela constituie obiectul şi sarcina cunoaşterii luciferice. Cunoaşterea luciferică are articulaţii, structuri, cu totul sui-generis. In cadrul ei, toate elementele care joacă un rol şi în cunoaşterea paradisiacă, — precUm experienţa, intuiţia, conceptul, categoriile, au altă funcţie decât în cadrul cunoaşterii paradisiace. Până acum în toate teoriile cunoaşterii s-a încercat, de fapt să se reducă cunoaşterea umană la aspecte care ţin de cunoaşterea paradisiacă. Când văd faţa mea un pom şi afirm: „acest pom e un măr" (chiar dacă sunt jertfa unei iluzii) fac un act de cunoaştere paradisiacă. Când văd perdeaua mişcându-se la fereastră şi afirm : „necunoscuta':', x-ul care stăxneşte mişcarea ar..putea să fie vântul, fac, 115

de asemenea, un act de cuno2ştere paradisiacă. Când insă afirm: „lumina este ondul2 ţiune", fac. un -act de cunoaştere luciferică. Aici lumina a. fost prefăcută mai întâi in semn sensibil al lui, pe care. încercăm să. ni-1 tevelăm. Revelarea necunoscutei se substrtuie într-un anume fel semnului sensibil capătă un mai hotărât accent existenţial decât se atribuie „semnului"... Necunoscuta nu se alătură cunoscutului, pe .acelaşi plan ca în cunoaşterea paradisiacă,. ci o dată revelată ea, se substituie cunoscutului, YR cadrul cunoaşterii luciferice se constituie şi se „variază" ..,misterul", prin procesuiile infinite de atenuare, de permanentizare. Toate aceste aspecte sunt străine de cunoaşterea paradisiacă. Un alt rezultat al acestor cercetări este că misterul niciodată nu poate fi .convertit în nonmister. Un Studiu cu totul de altă natură decât Eonul dogmatic şi Cunoaşterea lucifericit este al treilea volum din trilogia cunoaşterii Cenzura transeendentit, pe care eu insuini 1-am numit o incercare metafizică. La Universitatea de la Cluj, unde sunt atât de străluciţi profesori de filosofie, cred că nu mai e necesar să legitimez metafizica. ţrreau să spun numai că metafizica este altceva decât ştiinţa şi chiar altceva decât filosofia de aspecte ştiinţifice. Metafizica e desigur totdeauna un salt in incontrolabil. Mai bine zis: experienţa nu joacă în metafizică decât rolul unui veto în cazul în care metafizica o contrazice. Dar experienţa nu e deloc chemată să verifiee şi să controleze în sens pozitiv concepţiile metafizice. Rezultatul la care am ajuns în cele două studii anterioare, acela al nonconvertibilităţii misterului în nonmister, mi-a dat mult de gândit. M-am întrebat dacă această situaţie la care suntem condananaţi nu are cumva un rOst metafizic, un tâlc transcendent. De aici mi se deschidea aşadar o perspectivă metafizică. Să admitem că conştiinţa noastră individuală, din care face parte şi cunoaşterea cu posibilităţile şi limitele ei, este de fapt întreruptă şi controlată dintr-un centru metafizic, de natură tot spirituală, dar care ne întrece. Să numim acest centru spiritual, transcendenţ, în raport cu conştiinţa noastră, „Marele Anonim". Admiţând o asemenea ipoteză metafizică, s-ar putea lă'muri de ce omul nu poate converti misterul în chip pozitiv şi adecvat. Marele Anonim supune cunoaşterea umană unei cenzun, prin care, chiar în avantajul nostru, suntem opriţi să cunoaştem în chip absolut, sau să ne revelăm misterele adecvaţional.. Această cenzură transcendentă ni se aplică în chip structural, prin constante senzoriale şi prin categorii intelectuale, de care cunoaşterea umană e perm.anent legată. Categoriile intelectuale ar fi, aşadar, mijloacele unei cenzuri 118

transcendente, cu ajutorul cărora Marele Anonim ne ţine la disţanţă de mistere, înadins, în avantajul nostru şi. poate al exis tenţei în general. Căci, în măsura în care am cunoaşte în chip absolut, am fi foarte primejduiţi, am înceta de a face efortun sau ne-am substitui Marelui Anonim, prin ceea ce s-ar produce un fel de anarhie cosmică. In relativitatea limitată a cunoasterii umane trebuie să vedem, aşadar, nu un neajuns, ci rezultatul şi reflexul unei înalte rânduieli metafizice. Această concepţie metafizică despre cunoatere, e în conformitate cu o situaţie dată, aceea a faptului că misterul nu poate fi convertit în nonmister.:Ea nu e contrazisă de rezultatele experienţei. Fiind insă o concepţie metafizică ea nu e însă nici controlabilă în sens pozitiv prin date de experienţă. Dar aceasta e o notă comună a tuturor concepţiilor metafizice. Concepţia mea e în orice caz în ultimele timpuri întâia încercare de metafizică a cunoaşterii. Cu totul nonă ca atare. Şi autorul ei fiind român, cred că am dreptul să afirm că şi această concepţie metafizică e românească. Trec la a doua trilogie, în care in-am ocupat cu alt mare grup • de fenomene: cu cele ale culturii. Cercetările din ultimele decenii au scos tot mai mult ih relief un aspect fundamental al fenomenelor de cultură, anume: „stilul". S-a pus în evidenţă, adică, o anume unitate de forme stilistice care caracterizează fenomenele de cultură.: unul şi acelaşi „stil" se imprimă tuturor creaţiilor de cultură dintr-un anume loc şi timp. Acest aspect stilistic, o dată constatat, a devenit un obiect tot mai asiduu frecventat din partea nu numai a istoricilor şi criticilor de artă, ei, în general, din partea mai multor filosofi ai culturii. Fenomenul stilului cere insă o teorie explicativă. Această tendinţă expli cativă. se iveşte încetul cu incetul, întâile mijiri explicative fără conştiinţa precisă a acestui lucru s-ar putea găsi în clasicismul şi, mai accentuat, în romantismul german. Astfel, de o pildă, pentru determinarea stilului grec (fără ca să fie numit chiar „stil", cu semnificaţia ce se dă astăzi acestui termen) marele poet lin, care era şi un gânditcr mai mare decât se crede, vorbea despre popularitatea organicului şi „aorganicului", ceea ce corespunde aproximativ apollinicului şi dionisiacului lui Nietzsche. Dealtfel, prin acesti termeni ai apollinicului şi dionisiacului încercau şi fraţii Sdilegel să se apropie de fenomenul grecesc, mult înainte de Nietzsche, dar desigur nu cu amploarea vizionară a acestnia.. De la Nietzsche până la Simmel, Frobenius şi Spengler, şi pe urmă pe o linie mai în strânsă legătură cu arta, de la un Alois Riegl până la Worringer, W5lfflin şi alţii, s-a încercat o teoretizare eXplicativă a „stilului". După cum am arătat în trilogia culturii, 117

toţi aceştia înclină însă să vadă „stilul" ca un fenomen, cum numesc, „monolitic" şi să-1 reducă la un singur factor, prin procedeul ipostazării. Morfologia lui Frobenius şi Spengler vede în „cultură", ca fenomen unitar stilistic, rezultatul unui suflet al culturii, care creşte ca un organism special într-un anume peisaj şi numai în acesta. Cultura, stilul, ar fi un organism parazitar, suprapus vieţii sufleteşti a omului, şi ar avea toate însuşirile unui autentic organism: o naştere, creştere, vârste şi moarte. Durata unei culturi, care are caracter monadic, e, după Spengler, cam de 800-1 000 de ani. In fiecare cultură sau stil cultural stăpâ, neşte un anume sentiment al spaţiului legat de-un anume peisaj. Aceste teorii le-am supus unei ample critici în trilogia culturii, In care am propus şi o nouă teorie explicativă a stilului cultural, care ni se pare că învinge toate dificultăţile care se opun celorlalte teorii existente. Noi explicăm stilul cultural prin categoriile inconştientului. Am arătat că nu numai conştiinţa noastră are seria sa amplă de „categorii" cognitive, menite receptării lumii date. In afară de aceste categorii ale cunoaşterii, despre care filosofii vorbesc cu atâta insistenţă de la Aristotel şi, mai ales, de la Kant încoace, noi admitem o a doua foarte amplă gamitură de categorii ale inconştientului, categorii pe care, pentru adâncimea lor şi a locului lor, le numim „abisale". Ddstă desigur oarecare corespondenţă între categoriile cunoaşterii conştiente si aceste categorii abisale ale inconştientului, dar acestea sunt altfel'structurate decât cele ale cunoaşterii. Dacă constiinţa noastră are ca formă sau categorie a sensibilităţii „spaţiul" şi „timpul", noi admitem că şi inconştientul nostru posedă un spaţiu si un timp al său, dar altfel structurate decât cele ale conştiinţei.'Bunăoară, inconştientului care se exprimă în cultura apuseană îi atribuim o categorie ,a. spaţiului tridimensional infinit, câtă vreme inconştientului care se exprimă de o pildă în cultura noastră populară româneaşcă atribuim un spaţiu ondulat. In cultura apuseană găsim exprimată o anume formă temporală, aceea a timpului ascendent a timpului-havuz, cum 1-am numit printr-o imagine. Dar în antichitate, mai ales în cultura elenistă, găsim o altă formă a timpu lui, aceea a timpului-cascadă. Nu putem, fireşte, ilustra cu toate exemplele necesare acest lucru, dar ele se găsesc în cele trei cărţi ale Trilogiei culturii. In afară de spaţiu şi timp, mai, există în inconştientul nostru categoria formativă, care tinde sau spre individualizare, sau spre tipizare, sau spre elementizare. Există, pe urmă, în inconştient categoria „expansiunii" sau „retrager ii" din orizont. Europeanul e stăpânit, în creaţiile sale, mai ales de .categoria expansiunii, câtă vreme indianul stă sub stăpânirea 118

categoriei „retragerii". Dar există, : după eum spunearn; irt entnl :nostru o garnitură .intreagă. de :categorii' .eterogene care toate converg in crearea unui .cosmos stilistic. Toate plăsmuirile culturale: opera de artă,'viziunea metafizică ‘ marile ,canstrucţii stiinţifice, mitologia şi altele :poartă pecetea acestor categorii abisale, care sunt oarecum în ,raport de para-corespondenţă, cu categoriile cunoaşterii respective şi conştiente i dar altfel stnicturate. Teoria aceasta înseamnă o nouă. teorie. „categorială", intruck la ele nu s-a gândit nimenea pâtiă acum...Teoria aceasta explică mult mai mulţumitor decât cele .precedente multiplicitatea şi variabilitatea de aspecte ale fenomenului stilistic. Noi nu vedern, aşadar, în „stil" un fenomen monolitic, ci un fenomen complex la baza căruia punem un complex întreg de „categorii abisale"; eterogene, şi de-o sinergie cosmogenetică. Această teorie mai are şi însemnătatea că pune întâia oară în lumină anume aspecte ale „inconştientului". Această teorie categorială despre baza fenomenului stilistic, în afară de avantajele ei teoretice generale, ne-a dat şi tea de a supune întâia oară, în chip mai aprofundat, unui examen cultura noastră populară, sub unghi stilistic. Studiul meu Spaţiul inioritic a avut darul să fie cel mai citit dintre toate lucrările ce leam .publicat pâmă. acum. Am arătat în acest studiu că există o serie de categorii abisale, efectiv active, în creaţiile poporului nostru. In doină am descoperit astfel spaţiul ondulat, acelaşi orizont cu alternantă de deal şi vale 1-am ghicit în genere în sentimentul destinului propriu poeziei noastre lirice, în ,care se exprimă. sufletul românesc. Am arătat pe urmă ce inseninătate are în cultura noastră categoria „sofianică", a transcendentuU care coboară şi categoria „organicului" în toată viata spirituală a acestui Sud-Est european. Am arătat pe urmă eficienţa cate-- goriei „stihiale" sau elementarizante în arta populară.. Şi aşa mai departe. aceasta cred că am dovedit fertilitatea teoriei noastre .despre stil. Remarc de altfel cu satisfactie că, cei mai mulţi ţineri critici literari ai noştri aplică aceste idei cu mult succes diferite domenii şi-n studii monografice. Incât materialul care vine în sprijinul teoriei noastre devine tot mai impresionant, Yn once .caz, această teorie a deschis noi puncte de vedere, şi generale şi speciale, care încep să dea roade. După ce am pus pe picioare teoria categoriilor abisale, .a căror descoperire îmi apartine în intregime, mi s-a pus problema de a integra şi această teorie despre „cultură" şi „stil" în viziunea metafizică la a cărei clădire lucrez. Acest lucru. 1-am făcut în Geneza metajorei şi sensul culturii. Ceea ce în ultimă analiză dezvolt 119

în.acest studiu, apărut. • de -Curând,"eSte o' antropologie rnetaliZic'ă şi .o teorie metafizică despre seurnifitaţia culturii şi a propriu-Zis, 1ntâia incercare în literatura filosofică. de a da o metafizică 'a-fenomenului stilistic: In studiul despre care vorbesc arăt aspectele fundamentale -ale • oriCărei .creaţii de cultură- e'ste „metafdricul" şi „stilul". Orice creaţie de cultură este -o incercare a omului de a-şi:revelaun mister. Revelatea aceasta, prin plăsmuiri, fie .artiStiCe; fie teoretice, .fie vizionare, .are, însă, constitUţional întotdeauna ''un • caracter metaforic face în coordonate şi forrne stilistice. Ceea ce inseamnă că niciodată revelarea misterirlui nu are un caracter pdecvaţional Nu-nurnai cunoaşterea a lumii inedite este, aşadat, supusă unei• cenzuri transeendente, ciSi:hicercă'rile.noastre de ă revela misterele' prin plăsmuiri:SUnt supuse unui fel de. cenzură. Cptegordle care stau la baza -unt11 le primim ca : tot 'ată.rea • frâne transcendente, prin care.,Marele Anonim . ne împiedică de a revela misteiele în • chip potitiv şi. abSolut ' adecvat. Aeeasta pentru «ca să nu ne putem: substitui lui şi pentru a salva .echilibrul cosmic, dar şi în avantajul nOstru insuşi;pentru a ne Itenţine în permanentă stare creatoare şi !a `ne apără de'neştiute primejdii, pe care o revelare-absolută le-ar reprezenta ipentru -noi. • :Omnl, spre deosebire de animal, are un• Indd de existenţă, Cu totul specific: este modul de a exista tul misterului • şi în vederea revelării acestuia. Dar actele:sale reVelatoiii Pll un caracter Inetaforic 1n raport cu misterul şi sunt• :transCendent limitate prin • Itânele categoriilor ăbisak.  • 'Cate eSte•partea de estetică în acestelucrări? Intreaga Tfi/okia culturii se referă inelusiv şi la • artă, şi-, ca • teorie deSpi-e' ea are în mare parte o. inseniriătate • estetică. Dai şi terii; ini:care Stabiliin intăia oară • modUl• de existenţ5.• ca Pmoti orizontul misterului, fOrmează 'o parte din 'cadrul vast-, în care va intra estetica .nOastră. In Or. izont.şi• stil am avut adesea prilejul să analizăm arta; de o pildă, arta indică, bilant1nă, diverse curente de attă.. europeană. In Spafild-miofitic  ocupat indeosebi de arta noa:stră popubră, se găseşte aici o analiiă stilistică. a Agiei SOlia, dar şi de opere de literatUtă: de o pildă poezia lui EminesCu sub unghiul teoriei noastre In Gneza.ntetalorei am dezvOltat o nouă concepţie de stiinţa 2itei care circulă actualmente. In revista d-lui profesor Iorga, .„Onget clar", s-a afirmat de curând că aş fi singurul scriitor român care nu .,ocupat niciodată cu nici o apariţie literară românească. Aceast 'ă. .afirmaţie s-a făcut la un an după ce a apărut SpaPitil mioritic:, în care, pe baze noi, mă ocup exclusiv de fenomenul ,culturii româneşti, şi în care despre Eminescu, de o pildă, ocup 

;

120

chiar pe larg. Am deschis această paranteză pentru a demonstra cu câtă, obiectivitate şi lipsă de sfirlă, e condusă acea revistă. De încheiere, câteva cuvinte despre lucrările mele mai vechi. In 1924 am publicat Filosojia stilului, in care aduceam in discuţio .probleme de estetică, în spiritul actualităIii. Mai , târziu . a apătut Felele zinui veae, în care analizani cele . patru mari curente de artă,. din veaEut al 19-lea: romantismul, naturalismul, impresionismul şi mişCările postimpresioniste. In studiul Fenomenul originar m-am ocupat de teoriile naturaliste ale lui Goethe şi de evoluţia ulterioară a ideii despre fenomenul originar. Studiul are o însemnătate şi estetică, întrucât ideea despre fenomenele originare e de aproape înrudită cu ideea goetheană despre „forma interioară" (innere Form), care joacă un rol considerabil in . estetica germană. intr-un alt studiu, apărut mai Intâiln 1926, Da imonion, ain sistelnatiza.t în legătUră cu atoercu.uril'e' Goethe despre • „dernonic", estetica aCestniă: Deja in 1926 am Subliniat Insetnnătatea acestuT concept. EVOluţia ultea' literaturii filosofiCe germane a 'confirmat intuiţia ce-o a.vu. S eSem ăcum 11 ani. Anahzând filosofiă dernoniculni la. Goethe, amaiirrnat' că trebuie să facem o densebire între tipul romantic, şi tipul demdnicului cu răspinidere, stăpâtiiţ, cutri- era Goethe insuşi. Lucratea • mea a deşteptat încercări a:semănâtoare. Fără a fi mă.car citată. Cee[ ce se intâinplă. în ultimul timp tot mai des. Pot afirma, desigur, fără a fi dezminţit, că indiferent de valoareă lor, studiile mele filosofice au stârnit un intetes deOsebit.la geneiaţiile tinere româneşti. Am adus în discuţie d•intilţime de probleme, ha am creat şi prObleme cu totul noi. Să se alătur'e la acestea iieajunsurile vocabularului filosofic roinânesc, pe care am fost nevoit să le înfrâng. A trebuit desigur să inventez de multe ori noi termeni, şi să actualizez cuvintele dândule.o nouă semnificaţie. Dacă astăzi eseurile şi studiile filosofice se scriU la noi altfel decât actun 15 ani, cred că mi-am dat şi eu contribuţia la această schimbare. Fiindcă ună din preocupările mele permanente a fost totdeauna nu numai de a scrie filosofie, ci aceea de a scrie cât mai frumos, fără a compromite gândul Dacă acest lucru e un defect, aş dori din parte-mi la cât mai mulţi dintre filosdfii români acest defect. (1938)

Semnificaţia psihologiei consonantiste

a lui Ştefan Odobleja

PsiholO0a consonantistă a lui Ştefan Odobleja (Librairie MaJOirie, Pans,. vol. I, II, 1938-1939, publicată în versiune româneasCă la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică„ Bucureşti, 19R2) reprezintă rezultatul concentrat, schematizat al .unei investigaţii, dintr-O perspeCtivă gerreroasă (cea consonantistă), atât a ştiinţelor naturii şi a ştiinţelor umaniste,.cât şi a religiei şi artelor. aştepta ca .perspectiva unei asemenea investigaţii una.' filosofică, mai preciS de genul enciclopediilor filosofice, singnrele care emit preţenţia, de sorginte sistematică sau nu, de trecere îp revistă şi explicitare a intregii realităţi. La'Odobleja insă, filo - sofia, alături de ştiinţe, arte si religie, devine, la rândul ei, obiec7 tul investigaţiei consonantiste. Mai mult, „legile speciale ale filosofiei sunt reductibile la legile universale", pe care le pune evidenţă, : ,psihologia consonantistă, la fel ca legile oricărui ajt domeniu al realităţii.  Astăzi, .ne sunt familiare anumite demersuri teoretice .şcu pretenţii universaliste de unificare sau fundamentare a ştiinţelor„. dar ele, fie că ignOră filosofia, religiile şi artele, fie că le scot programatic din discuţie. Mai mult, impărţite în ştiinţe ale naturii si ale numai primele se bucură de atenţia fundamentaiiştilor. . Considerându-le creaţii ale minţii umane, cum sunt,•de altfel, metodele filosofiei, ca şi ale ştiinţelor, dar şi ale religiilor şi ~rtei, nu pot fi altele decât metodele generale ale gândirii, ale creaţiei in. genere. Gândirea, în calitate de activitate creativă, este obiectul de studiu al psihologiei. O încercare de fundamentare a tuturor activităţilor creative ar trebui să aibă ca punct de plecare psihologia. Odobleja dispunea de câteva lucrări care prefigurau această viziune: psihologii ale artei (Delacrox), ale religiei

(Leuba), lucrări de psihofizică (Fechner), de psihologia moralei ( Joussa.in), de psihologia educaţiei (Thorndike) şi multe altele pe care le citează. Psihologia însă nu poate fi aplicată la studiul celorlalte ştiinţe şi activităţi teoietice sau practice în forma ei obişnuită de ştiinţă particulară. Ea trebuie să-şi dobândească anumite caracteristici -metodologice, să fie redusă la componentele ei esenţiale. Pentru aceasta este necesară o analiză logică a psihologiei, al cărei scop este ordonarea şi sistematizarea ideilor „lucru care hpseşte psihologiei actuale", consideră Odobleja cu referinţă la psihologia de la începutul secolului, cu care era la curent. Constatarea lui este vaiabilă însă şi pentru psihologia mult mai actuală. A. M. Weitzenhoffer, in 1971 (Hypnose: Schein oder Wirklichkeit ) vorbeşte despre necesitatea studiului logic al fenomenelor psihice, domeniu în care, zice el, nu s-a făcut până acum aproape niinic. După Odobleja, există o dublă relaţie între logică şi .psiho.Logica, pe de o parte, se aplică la. studiul psihologiei, ar, pe de: alta, face parte din psihologie. In primul sens, logica se aplică la definirea conceptelor şi a legilor sau principiilor psihologice. Trebuie remarcat aici, drept caracteristică fundamentală 2 întregii concepţii a lui Odobleja, care determină în mare măsură şi caracterul -particular al lucrării, teza reductibilităţii conceptelor la imagini vizuale, spaţializate, geometrizate. Acestea au o dublă semnificaţie: explicativ-ilustrativă şi analogic-consonantistă. Conceptele ca atare, în formă lingvistică, precum şi legile (ca, raporturi între concepte determinate) sunt diferite, dar reprezentările lor geometrice se doveclesc, dacă nu identice, cel puţin de acelaşi tip. Reprezentările geometrice utilizate de Odobleja pot fi numite in terminologia actuală modele geometrice imaginare (esentiale pentru concepte şi funcţionale pentru legi). Dacă modelarea geometrică a conceptelor, şi a legilor este o operaţie general-metodologică, definirea lor este logică..0dobleja nu apelează însă la. definiţia uzuală în logica. tradiţională (prin gen proxiinşi diferenţ'ă' specifică). E1 în.ţelege prin definiţie traducere, echivalare, rezumare, analogie, descriere. Mai mult, el consideră definiţia drept actul de creaţie propriu-zisă a conceptului respectiv. Un concept nedefinit este un simplu cuvânt fără semnificaţie. Pentru definirea unui concept, Odobleja nu numai că apelează la toate sensurile enumerate ale definiţiei, ci, în plus, face' apel şi la puncte de vedere diferite, exprimate ca atare sau numai posibile, ceea ce contribuie la extinderea sferei de aplicabilitate a conceptului. 1:23

-Tot logicii îi revine sarcina de a opera diviziunea şi clasificarea conceptelor. Prima are o notă specifică la Odobleja: este întotdeauna binară, dihotomică. Intreaga lucrare abundă în tabele cu două coloane, una cu aspecte pozitive, alta cu aspecte negative. Diviziunea şi clasificarea conceptelor oferă surprinderea relaţiilor esenţiale dintre ele, exprimabile în forma legilor. Pe scurt, analiza logică a .psihologiei constă în modelarea geometrică a conceptelor, în definirea şi clasificarea lor şi în stabilirea raporturilor legice dintre ele. Odobleja acordă o importanţă aparte legilor. Ceea ce- surprinde este insă mulţimea acestora. Cauza rezidă în semnificaţia legilor, concepute ca raporturi intre concepte, care sunt formulabile la nivel judicativ. Şi Odobleja chiar încearcă o definiţie judicativă. a legii în genere. „Legea este o judecată universală exprimând un fenomen universal, tot aşa cum conceptul (clasa) este o imagine universală, traducerea unui obiect universal". Ea are şi aspecte lingvistice corespunzătoare, fiind definită şi ca ;,propoziţie generală ' (p. 331). Aceasta nu înseamnă însă o dispersare totală într-un domeniu nelimitat al legilor. Ele se dovedesc a fi -de mai multe feluri: precise sau aproximative; generale (universale) sau • particulare ; perfecte sau imperfecte; durabile sau trecătoare; uzuale sau insolite; primordiale • sau derivate ş.a.m.d. Cele -mai importante sunt, fireşte, legile cu atribute pozitive, în speţă cele umversale, grupate patru- clase: spaţiale, ale duratei,. ale succesiunii.şi ale rezonanţei. Dintre acestea., cele mai semnificative pentru Odobleja sunt: legile de echivalenţă, de echilibru, de compensaţie, de reacţie, de oscilaţie, de reversibilitate, de inerţie şi de -consonaoţă. Acestea sunt rezultatele analizei Iogice a psihologiei, redusă astfel la elemente aplicabile oricărui domeniu al cunoaşterii, .deci ştiinţelor, artelor, religiei, filosofiei, dar şi oricărei activitilti,practice. Ultimul aspect depăşeşte deci intenţiile orică.rei viziuni fundamentalister care se .reduce de regulă la aplicaţii teoretice, limitate la un anumit tip de ştiinţe. Aplicaţiile practice ale psihologiei, logicizate am putea zice, au ca obiectiv „transformarea cunoaşterii în putere. Arta de a acţiona : ştiinţa tehnicii" (p. 405). Este vorba aici de acel aspect al psihologiei consonantiste pe baza căruia autorul ei a fOst considerat un precursor al ciberneticii. . Două aspecte sunt aici fundamentale, unul teoretico-practic şi altul practico-teoretic. „Aplicaţiile piactice, aprecia Odobleja, conferă psihologiei consonantiste importanţa şi utilitatea -sa. Din acest punct de vedere psihologia nu e cu nimic mai- prejos :124

decât fizica: aceasta .din urmă nu deserveşte decât periferia, pe când prima se află în chiar centrul vieţii. Psihologia e aceea care va imprima direcţia vieţii". In acest .sens, autorul menţionat consideră că „Fiecare idee este o virtualitate de acţiune: fiecare idee conduce la o reacţie bine determinată, şi nu la alta Ideile sunt forţe latente, energii- virtuale care aşteaptă imprejurări favombile care le vor face actuale" (p. 406). Pe baza aceluiaşi consonantism (asemănări, corespondenţe) nintre teoretic şi practic, care facilitează aplicaţifle ştiinţelor, dar şi .a reversibilităţii, respectiv a acţiunii inverse a practicii asupra teoriei, .apare acea „consecinţă a legii, reversibilităţii care ne permite să mecanizăm gândirea ; să realizăm gândirea instrumentală, gândirea tehnică , sau tehnicizată, gândirea artificială şi provocată" (p. 567). Cea mai importantă conseeinţă a acestei concePţii consonantiste asupra raportului dintre teoretic şi practic o constituie dePăşirea viziunii actuale a ciberneticii, care se mărgineşte la automatizarea aspectelor mecanice ale gândirii, prin „mecanizarea:actului de creaţie". Ideea este exprimată clar In. Psihologia consonantistă (p. 567) şi este reluată apoi manuscrisele sale de logică (cf. viziunea sa despre o „logică .cibernetică, în căutare de baze,noi spre o cibernetică -a viitorului" Introducere în logica rezonanki, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 19$4,. , 22). .Ceea ce gara-ntează însă toate acesteaplicaţii este psihologia consonantistă.,.. acer discipEnă fundamentală„ superştiinţifică, mai elevată .chiai decât „ştiinţă, .a ştiinţelor", căci. .este aplicabilă şi la domenii neştiinţifice. ln reztimat, psihologia consonantistă în aplicaţiile ei, a_cheă în utilizarea ei-metodologică, se reduee la o serie :de operaţiuni prin care-domeniul de .referinţă este .restrâns la câteva .dintre componentele psihologiei, consonantiste, iar, prin aceasta, poate să intre în rezonanţă cu oricare dintre celelalte domenii de referinţă-care, la:rândul sunt în rezonanţă:eu psihologia consonantistă,.:indiferent dacă ,reprezintă donleini ştiinţifice,. culturale, artistice sau domenii practice,, tehnice.. . Din ,exemplele pe ,care le găsim,in Psihologia consonantistă, la partea aplicativă, rezultă. eă cele mai importante componente ale acestei metode sunt: definiţia, ,diviziune2„ Acestora li se adaugă ,de regulă reprezeritări gon:1«riee şi tabeledihotornice. 1n fune:ţie. de interesul peniru domeniul de apheabilitate, Odobleja insistă pe una sau pe alta:'dintre aceste componente. Nu trebuie intată însă semnificaţia particulară. a acestora. Definiţia nu este cea. tradiţională, .diviziunea est:numai. dihotornică„ .iar. legile sunt. cele .consonantiste.:::: :

Enciclopedisnaul psihologiei consonantiste nu este .însă numai principial. Odobleja nu postulează doar posibilitatea aplicării universale a psihologiei sale, ci, pe măsura dimensiunilor monumentale ale lucrării, încearcă realmente s-o aplice , la toate domeniile. Componentele psihologiei consonantiste .par să aducă, la prima vedere, prea puţine elemente eficiente pentru caracterizarea domeniilor de aplicabilitate. 0 definiţie, o diviziune şi câteva legi. Acestea par, de la sine înţeles, ca ţinând de specificul fiecărui domeniu.. Dacă nu au definiţii diferite, ci aceeaşi definiţie, atunci domeniile sunt identice. Pe Odobleja însă nu-1 interesează. diferenţele dintre domenii, pe care le consideră cunoscute, sau definiţiile ca atare ale acestora, care se găsesc în manuale txatate, ci maniera comună prin care acestea pot fi definite, caracterizate, descrise. h interesează deci mai mult ceea ce au în comun decât prin ceea ce diferă domeniile realităţii. Or, acest fond comun trebuie să aibă caracteristici elementare cât mai simple. Dintre toate tipurile de dialectică, de exemplu, binară, triadică., tetradică şi pentadică, Odobleja o alege pe cea mai simplă, pe cea binară. Aceasta este, intr-adevăr, suficientă pentru exprimarea oricărei opoziţii, fiecare dintre celelalte o conţin pe aceasta, în măsura în care sunt metode dialectice. Au cu alte cuvinte în comun binaritatea. Dar este oare vorba de 'aceeaşi binaritate? Incă din vremea pitagoreicilor se ştia că sunt fenomene binare inconciliabile, care nu admit nici o sinteză, pe când altele sunt prin esenţă sintetice. Sunt fenomene, vorbind în termeni heraclitici, care presupun o dedublare a unului, pe când ăltele, dimpotrivă, o identificare a contrariilor. Dar aceasta inseamnă. totuşi că la nivelul binarităţii, prin care se aseamitnit toate'fenomenele dialectice, ele se si deosebesc, pe când la niveluri, superioare, să zicem triadice, ele - m2i mult se deosebesc decât se aseamănă.. O situaţie ,la fel de importantă apare la nivelul. aplicării legilor. Este vorba, fireşte, de legile psihologiei în .accepţia lui Odobleja.'Dacă ar fi vorba de legi cu semnificaţie uzuală,. atunci ,fie că ele ar fi cu totul diferite de la un domeniu la altul, fie că, 1n anumite domenii, nici nu s-ar putea vorbi de legi. Dar iată, de exemplu, că între biologie, filosofie şi religie ; caracterizate prin legile: compensaţiei, reacţiei şi reyersibilităţii (biologia); echiValenţei, compensaţiei, reversibilită, consonanţei .(filosofia) şi ale echiyalenţei, compensaţiei şi reacţiei există legi eomune. Legea compensaţiei este comună celor trei domenii. Legea:echivalenţei este comună numai ,126

religiei şi filosofiei, iar legea reacţiei numai religiei şi biologiei. Fireşte că nici legile respective nu acţionează identic în cele trei sau două domenii care le,au zn comun. Să ne referim la legea compensaţiei. in biologie, ea se referă la dezvoltarea organelor şi funcţionarea aCestora. Cu, cât dezvoltă mai- malt- un cu atât se atrofiază un altul. Din punct de vedere evolutiv, dezvoltarea unei aptitudini se face în 'detrimentul altora. Agilitatea păsărilor e în detrimentul greutăţii şi al forţei acestora, greutatea şi forţa elefantului e în detrimentul agilităţii sale. in filosofie cu cât este o doctrină mai abstractă, cu atât mai pupn este ea acceptată, cu cât este mai simplă, mai concretă şi mai atractivă cu atât este mai răspândită. Religiozitatea, pe de altă parte, se află în raport invers cu cunoaşterea şi cultura. Cu cât dispunem de mai, multe.cunoştinţe sţiin$ifice, într-un anumit domeniu, cu atât mai greu a.cCeptăm aici interven0i supianaturale, şi invers. Domeniile sunt fireşte diferite, ca şi actiunea specifică a legii,compensaţiei, dar ceva tot au, comun. Ei bine, a.cest ceva .cdmun, este, la rândul său, mai bine cunoscut intr-un domeniii decât in altul, este mai bine stăpănit sau condus (in sens cibernetiC) cu mijloaCe ştiintifice sau tehniCe. Yn , mă.sura,in care el este , în C071,S0-, nanţă cu alte domenii, noi putem .deterinina prin.acţiunea piactică apariţia unor rezonanţe .asemănătoare şi, in acele donienii. 'Putein deci perfecţiona, îri folosul nostru, Moduţ de acţiune, .deşi aceSta „ poate,fi m aparenţă total diferit, dintr-un dOmeniu, prin apbcarea unor perfecţionări obfinute alt domeniu. Condiţia acestor aplicabihtati , independent de snbtibtăţile psibologiei .cOnsonantiste, o Conftitnie .o iMrestigaţie de tip enciclopedist, a cât mai multor domenii ştiinţifiCe, culturale şi practice. Ştefan Odobleja a incerca ceva de gernil a.cesta şi a Obtinut chiat rezultate remarcabile. Vaptul . că altii, mai târziu şi in condiţîi Mult mai prielnice, au.ajuns la.rezultate şimaivalOrOase scade cu nimic din prestigiul 'ştiintifiC prin care , s-a tura noastră. (1993) .

127

Mare e proiect al lui Ştefan Odobleja, —logica rezonanţei

LokiCa este cea mai veche dintre ştiinţe se Credea că — asenienea zeiţei Pallas Athena, ca.re's-a năsCut7din'capill lui Zeus In platosă, cu scutul sulita In s-a: ivit deăVărşită din mintea lui Aristotel... Tinmannel Kant,' în .1781, mai cbiiidera incă Iogica drept o ştiinţă făr istririe, care In cursul timpnllii n-ai fi făcut nici un pas inainte.. Realitatea • este" irisă alta; si chiar Immanuel • kant se riumără printre cei carev au adus' contribnţii importante la deZVOliarea logicii. Ced este insă faptul Că sunt puţini aceia cre âu reuşit astfel .de rierforinariţe. La. Inceputul secolului nostru, de. predominanţă, raţinrialisinului, a stiinţelor şi a a apătut chiar o,nouă discipliriă â logicii,logica inatematică. Spre ea $e orientează.' astăzi majoritatea logicienilor. Este .deci, un fapt retriarcal.n1 savaritul rotri.ân Ştefan Odobleja a incerCat elaboratea. unei teorii logiCe deoSehită atât de 'Cea tradiţiOnal-aristotelică, cât si de cea inodernIst-rriaternatică, .Este vorba de logica roiaantei —InCiare neerininat'ă.; rămasă intr-un mannscris iMpresioriant. cadrul ei 1 fost editată-de. iEnrănd, . la „Scrisul .*RoMânesc" din Ifttrodticereai în logica''rezonanţei. Acesta este 'rin prilej peritrii 'a ne referi pe'scurt la premisele şi scopul acestei logici, ca şi la perspectiveld .ei de valoiificare. In Psihologia consonantistă Odobleja încercase o fundamentare a ştiinţelor pe baza psihologiei. Nu era vorba însă de o psihologie în sensul curent al cuvântului, ci de una redusă la elementele sale esenţiale, referitoare, în primul rând, la componentele ei raţionale. 128 Incă de pe atunci, Odobleja , supunând psihologia unei analize riguroase, ajunsese la concluzia că logica ocupă un loc

privilegiat: ea este atât parte a psihologiei, ca teorie a gândirii, cât şi metodă -de studiu al acesteia, că ea merită, cu alte cuvinte, o atenţie

specială.,; Psihologia consonantistă Odobleia se: referă larg şi ~p~iGă operaţiile logice: definirea, analiza si sinteza, clasificarea 5i diviziunea..Se re.marcă insă modul original în care le utilizează. Definirea.„ de,exemplu, nu Se face: în. stil ,clasic, prin -gen: :proxim 'şi diferenţ.ă.,specifică, dar nici prin echivalenţa de tip logico,mateMati.c. Cu ajutorul acestor .operaţii„ Odobleja ajunge la stabilirea relaţiilor esenţiale. .dintre. conceptele ştlinţifice, expiimabile sub forma legilor, — a cunoscutelor leg,i de rezonanţă sau consonanţk. Acestea erau, scurt vorbind premisele logice ale ,psihologiei consonantiste. Posibilitatea. mecanizării proceselor gândirli, concre, tizăte'in domeniile ştiinţifico-consonante era o consecinţă firească a ana,lizei lor iogico-psihologice. Independent însă de interpretarea, psihologiei consonantiste drept cibernetică (generală sau nu), cât şi de rezultatele. practice alg eiberneticii. actuale, pe care Odobleja. nu. le-a cunoscut, după :ierminarea celui de-al doilea .raţzboi mondial, când este nevoit să se...retraiă în satul 'natal, fără să dispună de nici un mijloc de lriformare (îi lipsea„ până şi hârtia de scris), Odobleja meditează în continuare ideea sa fundamentală: posibilitatea mecanizării de data aceasta nu a gândirii concretizate într-una sau mai rnulte ştlinţe consonante, ci a gândirii ca atare, mai mult., ge4ă4irii concepută ca.,act crkativ. Prin aceasta, Odobleja se deosebeşte de toţi care, apelând la formalizarea de tip logico-matematic, • reduc gândirea la rezultatul ei. Prin aceastase deosebeSe de asemenea şi de toţi ciberneticienii. actuali, care utilizează logica ma.tematică şi teoria informaţiei. In sensul lui Odobleja, lucrul cel mai important nu este.transmiterea ci produCerea ei. In termeni economici, pe Odobleja, nu1 interesa atât .de mult circulaţia.mărfurilor şi, respectiv, reglementarea, ei, pe bază de cerere şi ofertă (comandă şi . control etc.), cât procesul de .producere al . bunurilor materiale care, ulterior, pot deveni mărfuri sau nu. Degeaba ai mijloace de transport dacă n-ai ce căra cu ele! . !,0dobleja nu era un adversar al ciberneticii clasice, al cărei inventator :se şi. considera, dar pe aceasta o ,socotea secundară, derivată, inferioară, faţă, de . .„cibernetica viitorului". Pentru această. „cibernetică a viitorului", considera savantul severinean este necesară „Căutarea de baze noi", este necesară „o nouă metodorogie" • (vezi introducere ig.1Qgica rezonaitţei, p. 22) şi deci o nouă E uşOr, fireşte,. să proclami necesitatea unei noi ştiinţe. Mai.:greu este însă de realizat. A reuşit Odobleja această perforrnanţă? , Până în, momentul de faţă nu se poate spune decât că, în opiCe caz, a inceicat. s7o facă. Dovada? manuscris. imens 9—c. 146

:49

de 15 000 de file. Trebuie spus insă că, independent de măsura în care a reuşit Odobleja să-şi finalizeze ideea, aceasta rămâne valoroasă în sine, asemenea marilor proiecte ale lui Leibniz sau Descartes. La „ideea" acestei logici ne vom referi în continuare. Comparând-o cu logica tradiţională ş i cea matematic'ă, constatăm că Odobleja îşi defineşte obiectul de studiu (forrnele clasice ale gândirii: noţiunea, judecata, silogism) în sens tradiţional, dar mgoda (modelarea geometrică şi fizică) în sensu] inţelor fizico-matematice. Logica rezonanţei urma să aibă, după Odobleja, patru discipline subordonate: geometria logicii, cin&mateca logicii, dinamica logicii şi mecanica logicii. Formele gândirii deci, concepute în act, în procesul exercitării lor (logico-psihologic) urmau să-şi găsească o reprezentare geometrică (spaţializată). Aceasta crea premisele corporalizării gândirii, întruchipării ei în tiparele schiţelor geometnce. Dacă geometria logicii sau logica geometrică, cum îi zicea uneori Odobleja, reprezenta momentul exterior, pictural-schematic al gândirii, logica cinematică trebuia să constituie momentul sculptural, corporal-rigid al acesteia . Dinamica logicii ar reprezenta insufleţirea acestui golem inert, care n-ar fi altceva decât găndirea artificială, modelată după chipul şi asemănarea celei naturale, cu deosebireâ că ea nu s-ar putea desfă.şura de la sine decât intr-un ultim montent, acela al automatizării. Acesta era proiectul lui Odobleja, proiect al cărui grandoare este evidentă. Principial - vorbind, o astfel de logică este, prin definiţie cibernetică. Dar;-în mod evident, opusă logicii matematice curente, numită şi algeb**ci a logicii seu logică simbolică, deci logicii care se aplică în cibernetica, actuală. Dar ceea ce se opune algebrei logice, respectiv geometria logicii a lui Odobleja nu este decât o primă parte a logicii rezonanţei. La algebra logicii s-a lucrat dinainte de mijlocul secolului trecut, obţinându-se rezultate noi până în zilele noastre. La geometria logicii n-a lucrat decât Ştefan Odobleja. Se zice că ar fi reusit să-i dea o formă publicabilă. n-am găsit decât manuscrise parţial-redactate. Ce-i drept, geometria logicii este partea cea mai intinsă din manuscrisele lui Odobleja. Pe această linie, el a avut predecesori in istoria logicii. Sunt cunoscute reprezentările geometrice ale raporturilor noţionale pe bzză de sferă (incluziuni, intersec(ii etc.), aplicabile şi în cazul structurilor judicative şi al celor silogistice. 1Timeni nu s-a gândit insă să facă din aceste reprezentări un domeniu de investigaţie, tocmai pentru faptul că lucrurile păreau să se oprească aici. O geometrie a logicii nu are sens decât în contextul logicii 1 34;)

rezonanţei. Fundamentul este aici conceptul de „rezonanţă". Geonietria logicii este rezonanţa geometrică a logicii. Or, Odobleja este cel care a descoperit legile rezonanţei sau ale consonanţei în genere, dintre care cea mai importantă este legea sau principiul reversibilităţii. Din această perspectivă, modelele geomettice ale lOgicii nu vor mai fi nişte simple desene ilustrative, cum sunt bilele, pietricelele sau degetele pentru numărătoare (stră'moşii calculatoarelor de azi), ci trebuie să devină, modelerezonatorti ale gândirii. Principiul reversibilităţii, al circularităţii, alături de celelalte dau consistenţă modelării geometrice care devine astfel interesantă pentru sine. Odobleja a schiţat mii de modele geometrice, citind pe ele particularităţile gândirii care o fac aptă pentru viitoarea ei reproducere Circularitatea revine la Odobleja în mod obsedant, iar tema ar merita o investigaţie specială atât în legătură cu conexiunea inversă, cât şi cu semnific4a ei logico-filosofică. Logica rezonanţei a lui Ştefan Odobleja reprezintă o revenire asupra temei circularităţii, care se dovedeşte că plutea în atmosfera ştiinţifică a ultimelor decenii din prima jumătate a secolnlui nostru o revenire de o anvergură neobişnuită., pe tărămul logicii, în care circularitatea poate fi surprinsă în pura sa esenţialitate. in ciuda monumentalităţii sale, logica rezonanţei a rămas neterminată. Introducerea, tipărită de curând, este un rezumat al, unei prime părţi, cea mai puţin întinsă. Continuarea publicării fireşte, studiul manuscriselor lui Odobleja vor oferi prilejul re -, considerării acestui gânditor care, de-abia de curând a fost numit precursor al ciberneticii. Dacă dialectica însăşi este circulară., cum zice Noica, şi ideea unei logici dialectice de acest tip mai este de actualitate, iată-1 şi precursor al acesteia, ceea ce, cum o spunearn la inceput, este un lucru cu totul remarcabil. (1983)

131

Tema circularit ăţii la D. Danielopolu, Şt. Odobleja, P. Post elni cu şi C. N o i c a

Cu ocazia cercetării manuscriselor lui Ştefan Odobleja, dintre care am şi publicat o parte (Introducere în logica rezonanţei, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1984) şi lectura ultimelor lucrări ale lui Constantin Noica (în special incercare asupra filosofiei tradiţionale din Devenirea intru fiintă, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981), am constatat, în ciuda lipsei evidente a oricărei influenţe reciproce sau a vreunei surse comune, preclilecţia ambilor gânditori pentru reprezentări de tip circular ale iinor fenomene naturale, ştiinţifice, tehnice sau culturale. Odobleja numeşte „cerc vicios" schen-ra circulară,interpretată" ulterior ca imagine a feedback-ului, iar Noica opune reprezentării liniare a dialecticii imaginea cercului. Terminologii asemănătoare apar însă şi în lucrările altor doi savanţi români: medicur Daniel Danielopolu şi inginerul Paul Postelnicu. Primul foloseşte expresia „cerc vicios reflex", iar celălalt „complex vicios". i . Nic între aceştia nu se poate constata vreo legătură informaţională. Cert este însă faptul că tema circaslarităţii, intr-o formă sau alta, sa dovedit operentă în medicină; psihologie, tehnică prilejuind elaborarea unor lucrări apreciate ulterior ca fundamentale pentru domeniile respective, cel puţin din perspectivă românească. Lucrările au fost concepute în perioade relativ apropiate. Chiar dacă Danielopolu vorbeşte despre cercul vicios reflex, aplicat la criza gastrică tabetică„ încă din 1923, el revine asupra_ temei cu lucrări publicate până în 1955. Odobleja publică Psihologia consonantistă în 1938-1939. Postelnicu îşi formulează ideile în 1944, iar Noica înainte de 1950. Afară de lucrările lui Danielopolu, publicate şi cunoscute, celelalte au avut destine mai puţin fericite. Lucrările lui Odobleja au fost difuzate doar parţial, flind

cunoscute publicului românesc abia după 1970. Lucrarea lui Postelnicu a fost publicată abia în 1968, iar a lui Noica în 1981. Apariţia în condiţii obişnuite a acestor lucrări ar fi avut, probabil o mai mare influenţă; chiar dacă ideile lor s-au dovedit actuale abia după câteva decenii. Căci nu este vorba de o singură lucrare şi de un singur autor. Plutea ceva în atmosfera ştiinţifică românească, ceva care îndemna spre un pas hotărâtor. Insăşi tema aceasta, a circularităţii, a invârtirii .pe loc, a reversibilităţii dovedea o autoreflexie, o ezitare chibzuită înaintea unei hotărâri care însă n-a mai apucat să fie luată. Ştefan Odobleja îşi reprezintă fenomenele psihice prin cercuri vicioase subordonate sau supraordonate. „Fenomenele psihice, afirmă el, se învârtesc în cerc vicios: ele sunt roţi turnante care se angrenează ca roţile unui ceas. Mişcările psihice sunt mişcări pe jumătate circulare, pe jumătate în linie dreaptă. Caracteristica lor este reversibilitatea: ele fac parte din seria ciclică". Viaţa în genere este considerată „un cerc vicios de acţiuni şi reacţiuni reciproce. O reversibilitate complexă de fenomene fizico-chimice". .Aceleaşi fenomene de tip circular, care prefigurează în psihologie conexiunea inversă, jeedback-ul, iar în biologie semnifică relaţia dintre organism şi mediu, sunt observate de Odobleja în cadrul întregii realităţi şi ilustrate cu exemple din toate ştiinţele. Circularitatea işi dobândeşte astfel caracterul de lege universală, numită de Odobleja „legea sau principiul reversibilităţii". „Reversibilitatea e un cerc vicios între o cauză efectul ei. Este o oscilaţie între două stări ce se determină, alternativ, una pe cealaltă". Specificul reversibilităţii universale, al circularităţii în viziunea lui Odobleja, îl constituie binaritatea filosofic vorbind, opoziţia motorul, în ultimă instanţă, al oricărei mişcări, acţiuni etc. Gândirea însăşi, ca act psihic, considera Odobleja, poate fi descompusă în altfd de cercuri vicioase care se dovedesc asemănătoare cu cele, din domeniul fizic, ceea ce ne permite, susţine savantul român „să mecanizăm gândirea, să realizăm gândirea instrumentală, gândirea tehnică sau tehnicizată, gândirea artificială şi provocată". Paul Postelnicu porneşte de la „fenomenul reacţiunii, utilizat în tehnica transmisiunilor radio şi telefonice", constatând apariţia unui „complex vicios" sau „ciclu vicios" între vibraţiile produse de un circuit anodic si vibraţiile din circuitul grilei sale. El susţine că şi în domeniul fizic în genere, dar şi al vieţii pot fi descoperite cicluri vicioase şi conchide, ce-i drept fără a intreprinde .o cercetare exhaustivă ca Odobleja, că „viciozitatea e o proprietate esenţială chiar a materiei însăşi şi că, din această 133

construcţie vicioasă a materiei derivă secretul vieţii şi, printr-o generalizare hazardată sau exagerată, am putea spune că. viciozitatea stă chiar la baza genezei lumii". Postelnicu ,menţionează, la rândul său, aspectul dualist al complexului vicios, insistând şi asupra caracterului progresiv şi respectiv regresiv, de „ambalare" sau „stopare" a ciclului vicios, caracteristică angrenajelor tehnice, dar şi fenomenelor biologice. Tema circularităţii este centrală în opera lui. Daniel Danielopolu. Ilustrată cu numeroase exemple din aproape toate ,domeniile medicinii, circularitatea este considerată, în ambele sale posturi (pozitive şi negative), ca imagine a proceselor normale şi patologice ale organismului uman. Intre funcţiile organismului există un echilibru.: 1n stare normală, acesta este perturbat în permanenţă de factori i nterni sau extemi (digestie, emoţie, efort, variaţii de temperatură etc.) care determină diferite grade de variaţie ale echilibrului. Ele sunt însă reduse în scurt timp la o stare medie cu variaţii neglijabile. Echilibrul organismului se realizează prin acţiunea a două forţe „antagoniste", excitatoare si inhibatoare care se interstimulează. Este vorba de ceea ce Danielopolu nurne.şte „principiul antagonismului interstimulat" sau al „amfomecanismului". Un alt principiu, al „predominanţei", postulează faptul că cele două forţe antagoniste nu sunt niciodată egale, ceea ce garantează eficacitatea sistemului. 1n fine, permanenţa sistemului funcţional al organismului este garantată de „legea mecanismului circulator", conform căreia un prim factor dedanşează interventia unui al doilea care, la rândul lui, necesită intervenţia primului ş.a.m.d. 1n cazul unui efort banal care perturbă frecvent echilibrul funcţional al organismului se produc: 1) Incordare musculară (forţa activă) care determină 2) accelerarea ritmului cardiac (forţa reactivă) cu 3) predominanţa încordării musculare, care determină, la rândul ei, 4) predominanţa accelerării ritmului cardiac, până la 5) restabilirea echilibrului între încordarea musCulară şi ritmul cardiac. „Cercul reflex echilibrat" asigură acţiunea forţelor antagoniste în cazul proceselor permanente, ca cel dintre respiraţie şi ritmul cardiac. In stări patologice tranzitorii acţionează „cercul reflex echilibrat deficitar' , în cadrul căruia predominanţa uneia dintre forţe se face, pentru o perioadă de timp, în detrimentul celeilalte. „Cercul vicios reflex" este caracteristic stărilor patologice permanente, când are loc o „ambalare" reciprocă a forţelor antagoniste în detrimentul ambelor, ceea ce nu mai permite restabili134

rea echilibrului ; distrugerea lui totală — încetarea acţinnii celor două forţe. Danielopolu a extins această schemă, valabilă în domeniul biologic, şi la viaţa socială, în care se poate vorbi, fireşte, de forţe „antagoniste", chiar într-un sens mai propriu decât în cadrul organismului animal, de „predominanţe" şi „interstimulări", cu toate că societatea nu poate fi considerată, un simplu ,organism". 1n oricare dintre accepţiile menţionate, circularitatea se dovedeşte activă în mai multe domenii şi este ridicată la rangul de legitate universală, dovedindu-se, cu cât este mai simplă, în accepţia lui Odobleja, ca reducându-se la o schemă circulară, binară, între componentele căreia apar diferite tipuri de opoziţie: constante, progresive sau regresive, simetrice sau asimetrice. Dar, în aceste cazuri, viziunea circularistă are implicaţii evidente general-filosofice. Dacă la Paul Postelnicu ele vizează mai mult domeniile lizico-Chimice şi, principial, cele organice cu implicaţii cosmogonice, iar la Daniel Danielopolu domeniile biologice şi sociale, in Psihologia conscmarttistă a lui Odobleja, circularitatea devine principiu ruetodologic al tuturor ştiinţelor, cu implicaţii general filosofice, morale; logice şi pedagogice. Cel puţin în domeniul logicii, al „logicii rezonanţei' , viziunea circularistă a lui Odobleja , ar fi avut implicaţii majore pe linia mecanizării gândirii „în căutarea de baze noi spre o cibernetică a viitorului' . Circularitatea, la Constantin Noica, devine o' problemă centrală a filosofiei. „Nu s-ar putea face din cerc o schemă a gândirii se intreabă Noica în maniera lui Odobleja. Terminologia sa este însă adecvată domeniului filosofic. Ceea ce pune el in discuţie este dialectica, modalitatea de gândire a desfăşurării oricărui proces, a devenirii în genere, concepută ca „devenire intru fiinţă". Opoziţia, mobilul oricărei mişcări, apare, pe plan conceptual, în forma contradicţiei. „Totul, va zice Noica, începe de la o situaţie contradictorie", care postulează principial binaritatea. In cadrul acesteia însă, dintre cei doi termeni care se contrazic, rmrnai unul îl ccmtrazice pe celălalt. In aparenţă., această situaţie ar infirma legea reversibilităţii a lui Odobleja şi chiar a predominanţei despre care vorbea Danielopolu. In realitate, ea le confirmă pe ambele, dar intrun alt sens. Dialectica circulară sau „dialectica de cercuri", cum îi zice Noica, nu se reduce la un singur cerc dialectic, ceea ce observase şi Odobleja în numeroase cazuri. Fenomenul reversibilităţii nu este o simplă pendulare între două contrarii, care n-ar putea să ducă la nimic nou, decât, în sens hegelian, la identitatea contrariilor în cadrul unei sinteze — respinsă principial de către toţi savanţii amintiţi. Trecerea de la un cerc dialec13i5

tic la altul se face însă prin , transforrnarea termOnului .'„temă" din primul cerc în termen „antitemă" în cercul al doilea, ceea 'ee revine însă, pe alt plan, la a considera că :fiecate. terinen al unei opoziţii este, în terminologia lui Odobleja .când eauză, • Când efect. Dar acest lucru nu se petrece oricum, dialectica ..circulară în sensul lui Noica, este orientatd, are o direcţie. Or, această direcţie este determinată, in terminologia lui Danielopolu, : de predominanţa uneia dintre componentele antagonismului, • care, să; zicem aşa, face să încline balanţa în favoarea ei, determinând direcţia cercului dialectic. Lipsa predominanţei, în cazul f orţelor, ar duce, în terminologia lui Postelnicu, sau la ambal.area sau la stingerea contradicţiei Viziunea circularistă a lui Noica, deşi nu infirmă legile postula:te de ceilalţi savanţi amintiţi, nu reprezintă o generaliza.re a acestora şi nu este aplicabilă în ştiinţă şi tehni'că. Dialeetica circulară, compusă din: temă, antitemă, teză şi temă regăsită are mai degrabă o semnificaţie gnoseologică, referitoare la înlănţuirea ideilor, decât la mersul lucrurilor. Yn realitate există.sisteme care se bazează pe echilibrul forţelor opuse şi care alcătuiesc cercuri vicioase propriu-zise cvasieterne, cel puţin pentru noi pământenii, cum sunt rotaţia planetelor sau funcţiile organismului. Cirtularitătile de acest gen pot fi considerate şi în evoluţia lor, dar astrononuil le ia ca atare, ca şi medicul, care tratează corpul. omului actual, făcând abstracţie de evoluţia speciilor. In oricare dintre accepţiile menţionate, circularitatea presupune interptetări filosofice de un tip dialectic specific, şi anume neliniar, consideraţii a căror utilitate practică a :fost confirmată de evoluţia ş tiinţei a tehnicii actuale şi care se înscriu pe linia unor tradiţii ştiintifice şi filosofice menţionate explieit lucrările lui Daniel Danielopolu, Stefan Odobleja, Paul Postelnicu şi Constantin Noica, deci intre anii 1923 şi 1950. Semnificaţia filosofică a circularităţii cu astfel de caracteristici, a unei dialectici de tip neclasic, apare, după cunoştinţa noastră, în Occident, mai târziu în lucrarea lui Friedrich Kfunmel, Platon und Hegel zur ontologischen Begri,indung des Zirkels in der Erkenntnis, Tbingen, 1968. Cauza o constituie faptul eă circularitatea, în accepţia de circulus vitiosus sau petitio nu avea în filosofia occidentală decât un sens negativ, Abia în cadrul ciberneticii, prin aşa-numitele Regelkreisen, cercuri de reglare sau bucle cibernetice, şi-a dobândit circularitatea un sens .pozitiv în ştiinţă, cât şi în cunoaştere în genere (Zirkel der Erkenntnis). Or, cibernetica lui Wiener apare abia în 1948, fiind, în mod firesc, .receptată ca atare doar ulterior. La noi insă, despre cercui. vicios 136

reflex vorbea Danielopolu încă din 1923, iar în Psihologia consonantistă a lui Odobleja, din 1938, noţiunea de cerc vicios este aplicată cu sens pozitiv în toate ştiinţele. Nu eiste întâmplător faptul că tocmai Constantin Noica. semnează prefaţa la Introducerea în logica rezonanki a lui Ştefan Odobleja, deci la o lucrare în care tema circularităţii inundă, ca să zicern aşa, domeniul logicii, căci Noica insuşi a încercat să facă din cerc „o schemă a gândirii". Astăzi, când meritele celor doi savanţi au fost încununate de aprecierea Academiei Române prin alegerea lor ca membrii postmortem ai acestei instituţii, ne permitem să parafrazăm, din prefaţa amintită, cuvintele de incheiere care, acum, sunt potrivite în aceeaşi măsură pentru amândoi: „Dacă .ei n-au putut să-şi valorifice la timp şi până la capăt ideile, suntem siguri că, în cultura română cel puţin, ele vor putea trezi,- prin noutatea şi cutezanţa lor, mari vocaţii creatoare, de care aven i-atâta nevoie pentru calificarea noastră în cultura lumii", (199(i)

Silogistica judecăţilor de predicatie a lui Florea Ţuţugan

Florea Ţuţugan (1908-1961) a fost un logician bine, orientat în direcţia cercetărilor prioritare din logica occidentală. Este vorba de perioada de avânt a logicii simbolice care işi extindea treptat sfera de aplicabilitate în toate domeniile tradiţionale ale logicii, dar mai ales în silogistică. Motivul îl constituia tendinţa logicienilor simbolişti de a înlocui logica clasică cu sisteme de calcul simbolic. Apogeul acestei tendinţe a fost atins în 1951, o dată cu apari-ţia cărţii lui J. Lukasiewicz, Aristotle's syllogistic from the standpoint of modern formal logic. Ea a fost urmată de numeroase studii, dintre care, unele au dovedit limitele acestei orientări (G. Patzig, Die Aristotelische Syllogistik, G6ttingen, 1959). Florea Ţuţugan a lucrat în această direcţie şi chiar a obţinut rezultate remarcabile în legătură cu paradoxele implicaţiei ŞL echivalenţei în calculul propoziţional bivalent. El se baza, în acest context, pe distincţia dintre semnificaţia operaţională şi semnificaţia relaţională a implicaţiei şi a echivalenţei. Aceste contribuţii nu reprezintă însă decât extinderi la nivel interproporţional a cercetărilor sale referitoare la relaţiile din cadrul. silogisticii şi, în mod special, la „relaţiile unice si determinate" dintre doi termeni. Problemă care priveşte analiza structurii interioare a judecăţilor de predilecţie, pe baza căreia se poate demonstra existenţa unor moduri silogistice valabile, altele decât cele cunoscute în logica clasică. Despre aceste relaţii a scris Florea Ţuţugan în „Revista de filsofie", nr. 1-2, din 1943 (Cercetări asupra relaţiilor unice şi determinate şi critica teoriei cuantificării predicatului a lui W. Hamilton), ca şi în teza de doctorat Cercetări asupra operaliilor logice a căror valabilitate a fost contestată de unii logicieni. După zece în 1953, când preocupările de acest gen erau în vogă, Albert Menne, logician german, la un Congres Interna-ţional de Filosofie, abordează aceleaşi probleme, vorbind pe scurt 138

despre 6 moduri silogistice (în timp ce Florea Ţuţugan emunerase 192 de moduri). Desigur că numărul acestor moduri nu are importanţă. In Einfiihrung in die Logik, Mlinchen, 1966, A. Menne va vorbi si el despre 192 de moduri valabile (p. 104). Problema a fost că lucrarea Silogistica judecăţilor de predicaţie a lui Florea Ţuţugan a apărut în 1957 şi tot în limba română. Ce-i drept, cu rezumat în rusă şi franceză. Cert este însă faptul că, în 1969, când 1-am cunoscut pe Albert Menne la Colocviul Internaţional de Logică de la Braşov, el zicea că nu ştie nimic despre cercetările lui Ţuţugan. Intâmplător, posed însă şi ediţia a doua a lucrării lui Menne (Zweite, iiberarbeitete Auflage) din 1973. Or, nici în această ediţie „prelucrată" nu este menţionat numele lui Ţuţugan, a cărui lucrare o avea de 4 ani. Lui Albert Menne nu i se poate reprosa nimic (el a şi trecut deja în nefiînţă), dar subliniem totuşi faptul că logicianul român îl menţionase (p. 4) şi îi recunoscuse prioritatea (1953 faţă de 1954 când comunicase F. Ţuţugan, tot în româneşte, la Universitatea din Bucureşti, rezultatele cercetărilor sale începute în 1943). Mai amintim doar faptul că lucrarea lui Ţuţugan despre această problemă are 311 pagini, format mare, iar partea despre silogistică a lui Menne, din cartea citată are 17 pagini, format de buzunar. Prioritatea nu are însă aici nici o importanţă. Yn realitate, cei doi logicieni nu numai că au utilizat metode cu totul diferite pentru a ajunge la acest rezultat, ci, prin aceasta, au intenţionat să dovedească teze cu totul diferite. A. Menne a urmărit să dovedească. superioritatea logicii simbolice, la care trebuie redusă cea clasică, şi i-a ilustrat utilitatea prin aplicaţiile din silogistică, F. Ţuţugan, dimpotrivă, a încercat să ilustreze faptul că logica formală clasică n-a fost încă definitiv constituită şi mai este capabilă de schimbări fundamentale în propria sa structură formală şi cu propriile sale mijloace de investigaţie. Interesant este faptul că nici unul, nici celălalt n-au ştiut iniţial de faptul că înaintea lor au existat numeroase alte încercări de acest gen, începând cu Boethius şi terminând cu logicianul clasic Ch. Sigwart. Or, toate aceste încercări au fost făcute cu mijloace clasice. Ceea ce u şi dă câştig de cauză lui Florea Ţuţugan. Altfel spus, independent de existenţa logicii simbolice şi de metodele sale, în logica tradiţională se poate ajunge, şi chiar s-a ajuns, la moduri silogistice valabile diferite de cele recunoscute de către Aristotel. Deci, logica simbolică, indiferent de rezultatele sale, nu se poate substitui logicii tradiţionale, căci, cel puţin în această 139

problemă, a modurilor silogistice, ea nu • poate să aducă nimic nou. În plus, cum a dovedit-o Giinther Patzig şi logicienii ulteriori, logicii simbolice în maniera lui Lukasiewicz, cum procedează A. Menne, nu sunt corecte şi, ca atare, au fost abandonate sau considerate, în cel mai bun caz, ca simple modele interpretative ale silogisticii (Kurt Ebbinghaus, Ein firmales Modell der Syllogistik des Aristoteles, Gttingen, 1964). Aceasta înseamnă însă că, deşi au ajuns în cele din urmă la acelaşi rezultat, adică la acelaşi număr de moduri silogistice suplimentare, maniera lui A. Menne, dovedindu-se deficitară, pune sub semnul întrebării şi noile moduri descoperite, care n-au nici o aplicaţie în logica simbolică. Or, maniera de lucru a lui Florea Ţuţugan, în spiritul logicii formale clasice, işi găseşte aplicaţii în teoriile tradiţionale, de exemplu în aşa-numita naturală operatorie" a lui Petre Botezatu (Schiţa unei logici naturale, Edit. Ştiinţifică, 1969, p. 23). 1n fine, trebuie adăugat şi faptul că lucrarea lui Florea Ţuţugan mai conţine două capitole importante referitoare la legile silogismului cu judecăţi de predicaţie şi la silogistica judecăţilor de predicaţie conjunctive şi disjunctive. Asupra ultimelor probleme nu ştim să se fi ivit încă discuţii. Dar acuma ne este cunoscută maniera. Discuţiile se vor ivi abia după ce occidentalii vor ajunge cândva la aceleaşi concluzii. ( 1 99 3)

Orizonturi structurale şi viziuni istorice ale logicii în opera lui Athanase joja

Interesul pentru istoria unei ştiinţe, cum este şi firesc, nu poate să apară decât pe o treaptă superioară din dezyoltarea acesteia. Cu logica s-a petrecut însă un lucru curios. Yn ciuda vechimii sale (o primă formă a ei fiind Organon-ul lui Aristotel), a numeroaselor lucrări de logică (elaborate în antichitate de către aristotelicieni, platonicieni şi stoici, în evul mediu de scolastici, In epoca modernă de reprezentanţi de seamă ai filosofiei), Kant şi chiar Hegel mai considerau încă, fiecare în felul său, dar ilus trând în esenţă concepţia vremii, că logica este o ştiinţă fără istorie. Din această cauză, în mod paradoxal, prima istorie pro priu-zisă a logicii (datorată lui Karl Prantl: Geschichte der Logik im Abendlande, Leipzig, 1855), în ciuda bogăţiei sale de referinţe, care o face şi astăzi indispensabilă, a fost concepută, o dată şi pentru totdeauna, spre a dovedi că de fapt logica nu are istorie; că aparenţa sa de istoricitate se datoreşte în realitate repetării continue a aceloraşi lucruri, pierderii în verbalism şi în jocuri sterile care nu semnifică nimic nou. Karl Prantl era hegelian. El recunoaşte deci că mai există totuşi cel puţin Incă o logică, aceea a lui Hegel, la care însă nu a mai apucat să ajungă în peregrinajul său milenar. Recunoaşte rea logicii lui Hegel ca diferită de cea aristotelică crea însă premisa :acceptării caracterului istoric al logicii. Recunoaşterea logicii lui Hegel n-a fost însă unanimă, iar acceptarea caracterului istoric al logicii nu a însemnat implicit si un interes real pentru istoria logicii. Lucrarea lui Prantl a rămas pentru mult timp o excepţie. Un interes cu totul deosebit pentru istoria logicii apare însă o dată cu constituirea unui al treilea tip de logică, diferită atât 141

de cea aristotelică, cât şi de cea hegeliană o dată cu apariţia logicii matematice. Chiar apariţia ca atare a logicii matematice ridică probleme de natură istorică. Leibniz, Boole, de Morgan, Frege şi Russel se referă la formaţiuni logice tradiţionale: noţiuni, judecăţi, silo gisme termeni menţinuţi până astăzi în logica matematică, deşi în acest context ei au, în mod evident, alte semnificatii. Apărea de la început problema raportului dintre logica tradiţională si cea matematică, problemă care a dus la numeroase dispute, căci logicienii tradiţionali n-au recunoscut statutul logic al noii discipline. Pe de altă parte, adepţii logicii matematice, în ciuda tradiţiei milenare a logicii clasice, o tratau cu un vădit dispreţ, considerând de asemenea că logica lui Hegel n-ar fi decât o simplă aberaţie. O altă serie de probleme, având deja un caracter explicit istoric, s-a ivit în legătură cu interpretarea din perspectivă logicomatematică a istoriei logicii. Obiectivul acestei interpretări îl constituia dovedirea faptului că, în realitate, întreaga istorie a logicii nu este altceva decât o istorie a logicii matematice. Această linie, iniţiată de J. Lukasiewicz, în ciuda unor realizări care mai stârnesc şi astăzi admiraţie, mai ales pentru entuziasmul, consecvenţa şi perseverenţa cu care au fost elaborate (de exemplu, lucrarea lui J. Lukasiewicz, Aristotel's Syllogistic sau Formale Logik a lui J. M. Bochenski), a determinat comiterea a numeroase falsuri, ignorarea unui număr impresionant de nuanţe, variante, lucrări şi chiar a unor perioade ale istoriei logicii. Cu toate că au apărut numeroase alte lucrări cu profil istoric, unii autori (ca G. Patzig, J. Thomas, A. Menne, K. Ebbinghaus), urmărind adesea tocmai corectarea erorilor comise de primii entuziaşti ai logicii matematice sau completarea numeroaselor lacune (M. şi W. Kneale), nu s-a ajuns la elaborarea unei concepţii clare despre istoria logicii. Cauza acestei situaţii o constituie, în primul rând, lipsa unei concepţii adecvate despre logică în genere. Atâta timp cât logica este redusă doar la una din perspectivele sale, indiferent care ar fi aceasta (clasică, dialectică sau matematică), ceea ce presupune implicit desconsiderarea, ignorarea sau tratarea superficială a celorlalte perspective, este evident, cu atât mai mult, că şi formele istorice ale acestora vor fi desconsiderate etc. Referindu-se la astfel de „forme istorice", W. Kneale îşi cere scuze pentru faptul că a inclus „unele referiri la lucrări care nu merită să fie amintite prin ele insele". aar ca singură referire la o eventuală „concepţie" despre istoria 142

logicii poate fi considerată fraza: „Dar scopul nostru principal a tost de a conserana primele apariţii ale acelor idei care ne jpar cele mai importante în logica din zilele noastre". Prin „logica zilele noastre" Kneale înţelege insă ceva destul de confuz. Mai intâi un fel de teorie generală a inferenţelor, în care oscilează. să introducă sau nu teoria mulţimilor şi a identităţii; apoi un fel de „teorie pură a cuprinderii", prin care înţelege insă „ştiinţa ştiinţelor", care este totuşi atât de restrânsă încât „nu este coextensivă nici măcar cu teoria sistemelor deductive". Este vorba, in ciuda confuziilor, de „ceva" care aparţine totuşi logicii matematice şi în a cărei istorie „nu merită să fie amintite" numele unor clasicişti germani ca W. Wundt, K. Sigwart, B. Erdmann ş.a., sau francezi, ca J. Maritain, Ed. Goblot, J. Tricot ş.a., iar Hegel este considerat un „extravagant". Athanase Joja susţine că „ştiinţa contemporană se îndreaptă conştient sau spontan spre metoda şi logica dialectică... Acest mers al ştii,nţei spre formele metodei şi logicii dialectice este o dovadă irecuzabilă că dialectica trebuie să fie baza metodologică a ştiinţei, Organon-ul oricărei cercetări ştiinţifice. . .". Acordând dialecticii o astfel de valoare, pentru Joja era evident că logica dialectică, ce-i drept nu pur şi simplu în vari.anta idealistă a lui Hegel, trebuie să constituie o parte, fundamentală a logicii în genere şi, prin urmare, şi a istoriei sale (în tinereţe, Ath. Joja începuse elaborarea unei Istorii a dialecticii). Pe de altă parte, ca bun cunoscător al logicii tradiţionale, inţelegând întrepătrunderea şi intercondiţionarea absolutului şi a relativului, a repausului şi a mişcării, a identităţH şi a contradicţiei, şi fiind, în acelaşi timp, un bun cunoscător al filosofiei antice, Joja găseşte în logica grecească dubla origine, de provenienţă eleată a logicii clasice şi de provenienţă heracliteană a celei dialectice. Nutrind admiraţie şi pentru succesele logicii matematice, deşi n-a practicat-o niciodată şi nici n-a subscris exagerărilor la care s-au pretat mulţi dintre reprezentanţii ei, Joja încearcă să prezinte un tablou unitar al logicii, care să cuprindă trei orizonturi: (1) logica tradiţională, clasică sau formală filosofică, al cărei obiectiv îl constituie studiul formelor logice subiective, aşa cum sunt în procesul real de cunoaştere (acesta este numit si „orizontul formalgnoseologic"); (2) logica formală simbolică sau matematică, al cărei obiectiv î1 constituie atât studiul formelor subiective, cât şi al celor noetice, putând exprima varietatea formelor obiective („orizontul formal-simbolic"), şi (3) logica dialectică, ce constituie unitatea completă a subiectivului şi obiectivul.ui, al cărei scop 1l constituie cercetarea formelor noetice în raport cu va143

loarea de reflectare, cât şi a formelor obiective fdarte generale în raport cix posibilitatea lor de expriMare ştiinţifică. Logica dialectică ar fi, după Ath. Joja, ştiinta legilor de dezvoltare a intregtilui conţinut concret al lumii si al cunoaşterii acesteia: unitate a logicii, dialecticii si teoriei cunoaşterii. Dar, astfel • concepută, ca unitate a celor trei orionturi, dintre care ultimele două (cel formal-simbolic şi cel dialectic) flind; elaborate abia în ultimele secole, era evident că lbgica nu putea considerată altfel decât, în termenii lui Engels, un produs istoric care, în perioade diferite, ia forme foarte diferite şi, totodată, capătă un conţinut foarte diferit. Prin iirmare, ştiinţa gândirii este, ca oricare alta, o ştiinţă istorică, ştiinţa dezvoltării istorice a gândirii omeneşti ...". Ath. Joja considera că, încă de la primele începuturi ale filosofiei, au existat trei momente diferite, aproape simultane, de elaborare rudimentară a logicii: cel indian, cel chinez şi cel grecesc. „Logica s-a născut, aproape în acelaşi timp, dar independent, în China, în India şi în Grecia". Analiza acestor momente pune în evidenţă, alături de încercările primitive de formalizare a rii, desăvârşite în cele din urmă, datorită unor condiţii socialistorice favorabile, numai în Grecia, şi încercările naive de interpretare dialectică a gândirii. Vor fi existat, desigur, şi altele, care ne-au rămas necunoscute. Ele ar fi putut, în conditii optime, să evolueze în moduri specifice. Forma ca atare a logicii antice, atât de bine elaborată, a rămas însă Organon-ul lui Aristotel, cu toate că el nu reprezintă şi n-a constituit niciodată intreaga logică. intrebându-se ce este logica (quid sit logica) şi pornind . de la teza generală a unităţii dintre logic si istoric, care, î n acest context, ia forma identităţii dintre logică şi istoria ei, Ath. Joja studiază bivalenţa logosului problemă a cărei rezolvare o consideră strict necesară pentru o definiţie corectă a logicii. Istoric, problema bivalenţei logosului poate fi regăSită la Heraclit, pentru care termenul posedă dou5. semnificaţii: (a) de raţiune obiectivă reprezentând legile constitutive ale universului şi (b) de raţiune subiectivă reprezentând facultatea de a inţelege şi de a exprima corect raţiunea obiectivă, în opoziţie cu gândirea particulară, care nu reflectă adecvat realitatea obiectivă, ci o prezintă intr-un chip arbitrar şi fals. Unitatea heracliteană a logosului presupune unitatea logică a lui a fi şi a gândi, idee care apare explicit si în versullui Par menide (tb gâr autb noein estin te kai einai), dar în sens contrar unităţii dialectice. Pentru Heraclit gândirea se conformeaz'ă existenţial; pentru Parmenide existenţa este conformă. 144

identităţii cu sine absolute a ideii. Spre a 'impăca lucrurile-şi a diminua‘cele două alternative extreniiste,. Platon admite; contrar tezei că . „totul este şi nu ‹este"; dar şi tezei că „număi ceea ce este este", teza relativ-dialectică că „ar putea să fie si ceea ce nu este",. conturând în fehil acesta alternativele aristotelice instituite drept criteriu al adevărului. -Căci, după'. Aristotel, poţi să spui: că ceea ce este este, (2) că ceea ce este nu este, (3) că ceea ce nu este este şi (4) că ceea ce nu este nu este. In cazurile (1) Si (4) vei spune adevărul, în (2) şi (3) falsul. Bivalenţa logosului garantează posibilitatea confrinitării gândirii cu existenţa, a logicului şi a onticului, şi prin aceasta, garantează posibilitatea adevărului. Prin intermediul bivalenţei logosului şi a relaţiilor subordonate acestuia, dintre existenţă şi gândire, dintre obiectiv şi subiectiv, cu alte cuvinte, dintre ontologic si logic — baza teoriei adevăinlui, Ath. Joja surprinde problemele fundamentale ale logicii propriu-zise, indiferent de orizontul în cadrul căruia sunt abordate, şi deci problemele fundamentale ale oricărei istorii a logicii. Bivalenţa logosului nu se mariifestă doar- în formele enumerate (la Heraclit, Parmenide, Platon şi Aristotel). Logica obiectivă logica subiectivă a lui Hegel sunt si ele ilustraţii logicodialectice ale aceluiaSi dualism; raportul' dintre ontic şi logic luând forma specifică, idealist-subiectivă., a determinării "onticului de către logic. '' Nici logica matematică, în ciuda orientării neopozitiviste a unora dintre reprezentanţii ei, nu poate ocoli aceste probleme.. Adevărul formal, acordul cu sine al formelor logice, de care era conştient şi Aristotel („corectitudinea" în terminologia tradiţională.), riu se poate substitui adevărului material, concordanţei cu realitatea la care se referă. Teoriei sintactice a adevărului (ă. la. Carnap) 1-a urmat teoria semantică a lui TarSki, care este evident de tip aristotelic. Problemele n-au fost întotdeauna atât de simple, raporturile. dintre.Cele două tipuri de logos luând adesea forme complexe. Aristotel ridicase deja problema propoziţiilor despre viitorii contingenţi; . care duce la concluzia că există cazuri, în care nu mai este valabil principiul terţului exclus. Deci, dintre două propOziţii, astfel alese încât una să nege ceea ce afirmă cealaltă, nu se mai poate susţine că una dintre ele trebuie să fie cu necesitate adevărată. Probleme asemănătoare apar însă si în logica lui •Hegel, în care adevărul nu rezultă în simpla con'fruntaid -a contrariilor, 'ci în unitatea lor dialectică. Dar şi în logica matematică, unde sunt Concepute propoZiţii care n'u .sunt-liici adevărate, nici. 10-c. 146

145

apar probleme a.semănătoare, care duc la contestarea absolute a legii terţului exclus. Iată: .deci probleme de interes comun pentru cele trei orizonturi logice, probleme rezolvate în mod specific 1n cadrul fiecăreia dintre ele, la niveluri diferite, în contexte aparte, Ia mari distanţe în timp. Pot fi considerate acestea ca probleme aparţinând unui singur orizont? Iar soluţiile propuse pot fi oare respinse, pe simplul motiv că aparţin unui alt orizont? După. Ath. Joja, problemele enunţate şi consecinţele lor directe alcătuiesc „invariante funcţionale' ale logicii propriu-zise, pe care .o numeşte adesea logica perennis. Aceasta apare structural diversificată în cele trei orizonturi, iar istoric eşalonată în diferite viziuni. Una dintre problemele cele mai iimporta.nte ale logicii şi ale istoriei saIe, legată nemijlocit de toate „invariantele funcţionale" ale logicii perennis şi de toate viziunile sale istorice o constituie, după Ath. Joja, problema universalului. Raportul dintre individual şi universal constituie ilustrarea cea mai potrivită a relaţiei dintre existenţă şi gândire, d intre ontic şi logic. Ath. Joja insistă adesea asupra aparentei contra dicţii aristoteli'ce dintre admiterea faptului că ştiinţa este numai a universalelor şi a celui că efectiv există numai lucrurile individu El consideră că Aristotel rezolvă contradicţia în manieră imanentistă, admiţând că universalul îşi are sediul 1n lucrurile concrete şi nu poate fi despărţit de ele sola cogitatione, ceea ce presupune o raportare specifică a celor două logos-uri. Nu este vorba numai de o simplă reflectare a unuia de către celăla.l.t, ci şi de o aderenţă. „Universalii există în lucruri, dar în lucruri ei sunt în mod necesar sub speciae durationis et indăviduationis. Or, in intelect, ei există sub speciae aeternitatis et universalitatis, sub o formă ideală şi concetrată: paralelă numeroşilor singulari, născutâ' din experienţă şi din tot universalul care stă liniştit în suflet, ca o unitate paralelă multiplilor, şi care rezidă una şi identică. în toţi multiplii...". Aceasta este însă numai una dintre multiplele soluţii posibile. Sunt greşite celelalte? Raportarea soluţiilor elaborate în cadrul diferitelor viziuni istorice nu trebuie făcută una la cealaltă, cum s-a procedat de regulă. în istoriile logicii, ajungându-se la conduzia falsă a eliminărilor şi ierarhizărilor hazardate. Fiecare soluţie se dovedeşte utilă in condiţiile şi în funcţie de scopul în care a fost elaborată. Soluţiile n-au apărut pur şi simplu pentru a infirma alte soluţii, ci ,o dată, apărute, le-au infirmat implicit pe acestea. Silogismele ipo146

tetico-deductive ale stoicilor n-ar fi putut să apară ca simple modalităţi de infirmare a silogismelor categorice. Sursele soluţiilor 'adoptate, inventate, descoperite, perfecţionate etc. sunt după Ath. Joja, de natură socială, gnoseologică şi ştiinţifică. „Logica, consideră filosoful român, a apărut din şi în practica lui toolmaking animal, ca un auxiliar indispensabil în efortul de a pune stăpânire pe natură Formele logice nu se explică decât ca un act de supunere, de ascultare faţă de natură, adică de rellectare a modalităţilor şi a formelor generalisime ale naturii. Fieşte, reflectarea sub speciae universalitatis este cea care face originalitatea şi totodată fidelitatea logicii faţă de realitatea obiectivă. Tot ea explică efiCacitatea sa teoretică şi practică. Răsărită în cursul procesului muncii, ca unealtă noetică, ca o dublură şi completare a uneltei materiale, logica trebuie să dezvăluie trăsăturile esenţiale ale realului şi să le reunească într-un Organon. Or, deoarece logica (i.e. gândirea logică) este o condiţie indispensabilă a cunoaşterii, urmează că logica (i.e. ştiinţa logicii) este condiţie şi instrument al ştiinţei, modus sciendi precedând pe scire şi condiţionândul. Foarte devreme logica s-a constituit ca ştiinţă şi a atins un grad înalt de perfecţiune, aşa că a putut apărea ca incheiată. (geschlossen und vollendet, cum considera Kant). Totuşi, această ştiinţă „inchisă şi terminată" n-a încetat să se dezvolte din momentul în care Aristotel o încredinţează discipolilor .săi, îndeosebi lui Theophrast şi lui Eudem. Pricina aici este că logica se constituie progresiv, în acord cu evoluţia ştiinţei, al cărei instrument este". Constructia progresivă a logicii prin elucidarea invariantelor sale funcţionale, oscilând între subiectiv şi obiectiv, între individual şi universal, a determinat şi modalităţile specifice de exprimare a ceea ce reprezintă, în esenţă, mecanismul formal al adevărului problema dominantă a logicii. Din această perspectivă, îri funcţie de obiectivul urmărit, apare deosebirea dintre jormal şi jormalism, pe de o parte, şi dintre limbajul conceptual şi cel simbolic, pe de alta. Modalţtăţile de exprimare a logicului, a diferitelor sale componente: mintale sau verbale, conceptuale sau sensibile, în ultimă instanţă subiectiv-reflectorii sau obiectivmodelatorii, au devenit trăsături specifice ale diferitelor orizonturi actuale ale logicii, cât şi ale multiplelor sale viziuni istorice. Prima viiiune sistematic constituită a logicii este cea aristotelică Organon-ul, cu evidentă finalitate gnoseologico-ştiinţifică. Logica lui Aristotel este instrumentul formal al cunoaşterii 147

adevărului. Este o teorie a semnifica.ţiilor, a mintalului, care vizează prin limbajul conceptual esenţa, universalul. • Spre deosebire de ceasta, viziunea stoicilor reprezintă trecerea de la formal la formalism, de. la semnificaţie la expresia semnificaţiilor, la cuvinte. Imanentismului aristotelic i. se substituie nominalismul. locul universalului este investigat individualu/, iar în locul esenţei necesarul...Din această cauză şi adevărului -ii este substituită validitatea, corectitudinea, iar categoricului ipo teticul. ',Toate acestea, zice Ath. Joja, dovedesc că logica stoică este un alt sistem de logică formală decât logica lui Aristotel, -o altă viziune a logicii". Logica evului mediu, desconsiderată de către istoridi clasici ai logicii, ca şi cea stoică, de altfel, cu toate că este de inspiraţie aristotelică, nu este lipsită, după. Ath. Joja, de originalitate si poate să fie socotită, la rândul ei, drept o viziune proprie a logicii formale. Având în vedere cele două teorii caracteristice ale logicii -medievale: teoria supoziţiei (logica termenilor) şi teoria consecinţelor (logica propoziţiilor), se poate admite că ea reprezintă un fel de sinteză peripatetico-stoică. (Logica aristotelică este socotită de către interpreţii moderni, în speţă Lukasiewicz, drept o logică a termenilor, pe când cea stoică. e apreciată ca fiind a -propoziţiilor, respectiv a conexiunilor propozi'ţionale: conjuncţie, disjuncţie şi implicaţie). Dar logicienii scolastici, afiţmă Joja, se deosebesc totodată şi de peripateticieni şi de stoici prin faptul că ei nu cunosteau un singur fel de variabile (termeni sau ci două feluri: termeni şi Ca viziune specifică a logicii, scolastica evului mediu este considerată, având în vedere şi tendinţele ei matematizante, combinatorico-calculatorii, drept o combinaţie originală de aristotelisra şi stoicism cu o vădită notă de formalism mecanic. In fine, Ath. Joja acordă un loc aparte viziunii matematice supra logicii, E1 leagă contribuţiile lui Leibniz, apreciat, ca primul reprezentant al acestei viziuni, de concepţia lui Descartes despre mathesis universalis, despre o matematică pură şi universală care să fie în acelaşi timp şi o ştiinţă universală, având posibi - litatea de a explica tot ce priveşte ordinea şi măsura, fără aplicaţii la vreo materie specială.. Este vorba de celebra characteristica universalis, despre care Russell spunea că, dacă ar fi fost publicată, Leibniz ar fi creatorul propriu-zis al logicii matematice. Enumerând contribuţiile lui Boole, De Morgan şi Frege, Ath. Joja, contrar concepţiei lui Russell, susţine că originalitatea logicii matematice nu constă în descoperirea formalismului, ci în perfecţionarea lui, faptul că. „a dat un incomparabil caracter de abstracţie tropului 148

"Stoic, că a trecut de la studiul formelor normale si reale ale raţionamentului la studiul tuturor formelor posibile ale logos-ului atât obiectiv, cât şi subiectiv, şi de a fi creat astfel o logică a relaţiilor". Pe baza invariantelor funcţionale ale logicii, Ath. Joja are termeni de comparaţie atât pentru filiaţia, cât şi pentru originalitatea logicii matematice. Este menţionat specificul formalist al acestei viziuni care, prin intermediul matematicii vizează logos-ul obiectiv, redobândindu-si coordonatele ontice abandonate treptat
Muzică şi dialectică al lui Alexandru Bogza

în

sistemul

filosofic

Alexandru Bogza ocupă un loc aparte în istoria filosofiei româneşti. Necunoscut publicului până în 1982, când apare (postum) unica sa lucrare Realismul critic, el şi-a dedicat aproape 50 de ani (1920-1970) elaborării unui sistem filosofic — idee îndrăzneaţă pentru un nespecialist. Cel mai curios este că n-a încercat niciodată să-şi publice părţile elaborate deja ale sistemului, că n-a simţit nevoia de a-şi confrunta cu cineva ideile, singurul său interlocutor ipotetie fiind Immanuel Kant. Intregul sistem, căci el a reuşit totuşi să-1 elaboreze, în forma monumentală a unui manuscris de peste 3 000 de pagini, este construit în dialog permanent cu idealismul kantian, căruia îi opune „realismul critic". Ideea de a concepe un sistem filosofic cu referinţă la teoria l ui Kant nu era însă cu nimic neobişnuită, nici măcar în contextul filosofiei româneşti, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu,.I. Petrovici şi alţii au fost, de asemenea, interpreţi ai gândirii lui Kant şi au criticat, totodată, concepţia acestuia. Ceea ce face şi Alexandru Bogza. Pe de o parte, el apreciază filosofia lui Kant drept singura teorie filosofică demnă de a fi luată în consideraţie, pe de altă parte, o socoteşte insuficientă pentru explicarea problemelor actuale ale fizicii. Se impune, după Alexandru. Bogza, depăşirea opoziţiei artificiale, proclamată de Kant, între sensibilitate şi intelect. Pentra aceasta, consideră el, este necesară elaborarea unui nou concept despre real, care să aibă la bază o interpretare aparte a modului de afectare a sensibilităţii. Acceptând că sensibilitatea poate fi afectată numai de acţiunea directă a obiectului asupra simţurilor, ea rămâne diferită de intelect, care nu presupune această acţiune. Teza lui Alexandru Bogza este că sensibilitatea poate fi afectată nu numai de acţiunea obiectului asupra simţurilor, 150

ci şi de dispariţia acţiunii obiectului care determină, la rândul o nouă senzaţie. Pe această. cale este introdusă ideea de „real pur" care face să dispară diferenţa esenţială dintre senzaţie şi intelect. Ceea ce surprinde 'insă in cea mai mare măsură şi marchează nota cea mai originală a. „realismului critic" o constituie faptul că intregul sistem se bazează pe o teorie filosofică a muzicii. La Bogza nu este vorba de legătura clasică dintre muzică şi filosofie, de analiza estetică a muzicii. El pune în discuţie muzica în sine , dar nu ca fenomen ce se manifestă în cadrul realului, ci ca fiind realul £nsusi, realul pur într-o manifestare adecvată. Muzica este, întradevăr, o succesiune de sunete care presupune o permanentă alternanţă a acţiunii sunetelor asupra auzului şi a incetării acestei acţiuni o succesiune de alternanţe în care acţiunea sunetelor şi încetarea acţiunii lor devin la fel de semnificative. Alexandru Bogza porneşte de la spusele lui Beethoven că „muzica este un domeniu în care spiritul trăieşte, gândeste şi înfloreşte; filosofia nu e decât o consecinţă sau un derivat al muzicii". Riguros afirmat, consideră el, muzica şi filosofia alcătuiesc o unitate,, în care prima oferă conlinutul şi ultima jorma. In afara „alternanţei" amintite, care ar constitui parametrii gnoseologici ai muzicii, ea presupune prin cele două serli contrare ale armonicelor (ascendentă şi descendentă) o imagine dinamică a universului ale cărei coordonate cosmologice amintesc, în mod surprinzător, de ipotezele cele mai noi din acest domeniu (expa.nsiunea sau dilatarea şi restrângerea periodică a universului). Pe plan ontologic este de ajuns să amintim de teoria, abia emisă, a string-urilor ( string coardă) sau vibronilor, din care s-ar compune particulele elementare, ceea ce le conferă caracteristici vibratorii. Dar şi invers, la dimensiunile galaxiilor, cei mai mari producători de energie, quasarii se dovedesc a fi surse care emit lumină şi unde radio — vibraţii sonore. Iar pulsarii s-au dovedit un fel de cuci ai universului, care mai mult se aud decât se văd. Universul este cosmos, este armonie, cum considerau şi pitagoreicii, care se dovedeşte a fi şi de natură consonantică. Muzica, în viziunea lui Bogza, nu este decât un caz-limită al „mecanicii universale" (o „mecanică vibratorie"), care ilustrează două principii: aI variabilităţii entropiei şi al invariabilităţii cantitative a energiei. In ciuda multor elemente speculative ale sistemului, a mărginirii la „critica criticismului" şi la date stiinţifice de la începutul secolului, amploarea investigaţiei şi studi'ul în cunoştinţă de cauză âI muzicii, ca limită superioară a sonicităţii (care, chiar dacă nu stă la baza realului, este una dintre componentele sale) deschide perspective filosofice reale. Aşa cum astrofizicienii citesc legile 151

universniui'pe canavaha firmămentului, Al. Bogza le citeste pe linfile portativelor. Aici găseşte el legile opoziţiei şi ale ale un ităţii şi luptei c6ntrariilor, ale progresului şi •regresului. Alexandru Bogza vorbeşte despre o „logică a • care se dovedeşte ă fi.de natură dialectică. Ceea ce constată el în legătură cu muzica se potriveşte şi cu evoluţia dialecticii în genere. Există o dialectică simplă, binară; a opoziţiei şi diferenţei, care, constată Al. Bogza, nu poate determina sensul unei serii ascendente sau descendeute a armonicelor. Pentru aceasta sunt netesare cel putin trei ,?lemente (sunete) diferite. Dar autorul nu se opteşte la această dialectică triadică , ci mai adaugă două elemente, obţinând o schemă. pentadică. Din păcate, editorii n-au tipărit partea a II-a a lucrării lui Bogza (Logica realismului critic) pentru confruntare categorială cu schemele triadice ale lui Kant.' La p. 274 găsim o enumerare pentadică dinamică: 1) realul pur, 2) progresia opoziţiei, 3) opoziţia maximă, 4) regresia opoziţiei, 5) nonopoziţia, Mecanismul trecerii atât în cadrul pentadei, cât şi intre pentade se realizează în muzică prin „saltul de cvintrAn partea a IV-a a lucrării (netipărită de editori), Bogza se confruntă cu Hegel. 1n rezumat : în loc de teză-antiteză-sinteză, el consideră. că „de la teză se ajunge la antiteză prin intermediul sintezei, după care se revine la teză printr-o nouă sinteză" (p. 383). Este vorba de o dialectică diferită de cea hegeliană nu numai prin numărul termenilor, ci şi prin ordinea acestora. 1n acelaşi sens, Al. Bogza vorbeşte despre virtuţile deosebite ale gamei pentatonice (Adaos la partea a III-a), care ar proiecta o „Iumină vie asupra unuia dintre cele mai dificile•sectoare ale investigaţiei filosofice (legată de problema „libertăţii cauzale"). Or, gama pentatonică este o ilustraţik frapantă a dialecticii pentadice, explicabilă prin asa-numita „teorie a cvinte/or". Pentatonia este caracteristica generală a muzicii populare elevate, a muzicii „naturale", care place. Pare deci firesc ca libertăţii să-i corespuridă in muzică ceva natural şi plăcut, pe de o parte, şi, totodată, desăvârşit, pe de alta. • Tot în partea despre logică, nepublicată în .Realismul critic, în SisteMul conceptelor, Al. Bogza încearcă stabilirea unei noi ordirri între cele patru categorii ale lui Kant: cantitate, calitate; relaţie, modalitate. Pe rriotive psihologice şi matematice Valabile chiar si din perspectiva logicii moderne. Al. Bogza dă prioritate cadrul acesteia, intr-o modalitate total diferită. de Cea kantiană, el plasează conceptul „opoziţiei", contrar „nonopoziţiei"; instituind apoi, cu referinţe la „irierţie" si „entropie", .crclUl pentadic al acestei dialectici conceptuale. Ciclul poate fi apliCat 15.2

şi elorlalte ,categorii, cantităţii de exemplu,. dar şi unei cincea categorii, pe care o va numi .„categoria :Acesta este un prin adaos.lămuritor,la Logica,mUzicii, poate cel maHi, important pentru inţelegerea lucrării lui Al.. Bogza. acetaşi context,. ar mai trebui cunoscute înşă şi, câteVa. elemente referitoare la judecăţile şi antinomiile pe baza cărora Al. Bogza va ,trata apoi, Bazele jilosojice ale muz. icii, „consonanţa" şi ,,dişonanţa", ca şi „antinomiile tonale". , Dar, mod firesc, poate chiar mai interesante decât acestea, ar fi ; alaosul referitor. la Evoluţia spiritului uman din Cartea a şi o,referinţă cât de sumară, la volumul al II-lea. . din cadrul aces.tui iMpozant sistem filosofic. . ultima parte publicată. (Bazele filosofice ale muzicii), A1. aplică schema dialectiCii sale pentadice din Logica muzicii una dintre cele mai importante calităţi ale sunetelor muzicale, şi anume la tonalitate. Aici apare un „tablou" al tonalităţii.care nu poate fi înţeles pe deplin decât pe baza „tablourilor" prezentate în Sistemul conceptelor. In cadrul gamei do, de exemplu, treptele, principale ale tonalitătii sunt do, fa, sol, si, do. Fiecare sunet dobândeste însă o calitate în funcţie de relaţia tonală scn. celelalte. Primul se numeşte tonică (do), al doilea subdominantă (p), al ,treilea dominantă (sol), al patrulea sensibilă (si) şi , al cificilea din nou tonică, (do), conform ultimului termen al schemei ,categbriale (1 5). Intre acestea există anumite determinări. Sunetele. muzicale „se cheamă" uneie pe celelalte, am putea zice, si anume în ordinea producerii lor naturale prin aşa-numitele armonice, în sens ascendent şi descendent. Tonica, de exemplu, tinde !spre, dominantă (do spre sol), ca şi în cazul producerii natui'ale a sunetului fundamental do care. determină producerea armonicului.so/ la un interval de cvintă. . , Pentru ilustrarea mai pregnantă..a aceştor raporturi tonale, A1. Bogza foloseşte o terminologie proprie, mai complicată. Esenţial. este însă faptul că raporturile tonale reproduc într-o. formă speCifică raporturile categoria.le de' ordine ascendentă şi descendentă, cărora le corespunde tonal acordul major si respectiv ntinoy. Toate acestea sunt, ca să, zicem a.şa, ecouri ale schemei prezentate de Al. Bogza pentru ,„categoria relaţiunii", adică ale trecerii de la nonopoziţie la 2) opoziţie progresivă, 3) opoziţie maximă, regresia opoziţiei şi 5) negaţia opoziţiei de tipul (5 =:1). , . , Dar Al. Bogza . consideră .că aceste raporturi nu sunt bile numai în seria armonicelor şi domeniul tonalităţii, ci şi în Evolaţia jormelor muzicale, care constituie şi ultimul capitol mai

intins din lucrarea publiCată şi face legătura cu partea finală (nepublicată). Trebuie spus, de la inceput, că autorul Inţelege aici prin „forină" ceva deosebit de accepţia obişnuită de „formă muzicală" (forma suită, forma sonată etc.). „Forma", la Al. BogZa, le presupune şi pe acestea, dar sugerează mai degrabă accepţia aristotelică, de formă raportată la materie, în viziunea lui Vincent d'Indy. In legătură cu Aristotel, Al. Bogza consideră că „evoluţia se îndreaptă de la materie spre forma pur5. — forma lipsită de materie", deci intr-un anumit sens şi numai în acesta, pe când evoluţia formelor muzicale se petrece în două sensuri contrare, având şi două momente cu caracter diametral opus. Este vorba, după d'Indy, de: 1) muzica primitivă religioasă şi 2) muzica primitivă profană. .A1. Bogza continuă: „Din fiecare dintre aceste două momente iniţiale evoluţia se indreaptă în câte un sens, în aşa fel că ambele sensuri apar unul faţă de celălalt cu acel caracter contrar pe care prezintă cele două serii ale armonicelor: cea descendentd şi cea ascendentd." Modalitatea ascendenţei şi descendenţei este cea categorială, de la nonopoziţie la opoziţie progresivă şi opoziţie maximă şi, respectiv, de la opoziţia maximă la regresiunea opoziţiei şi negarea opoziţiei; ca şi in seria armonicelor şi domeniul Ar exiSta, în viziunea lui Al. Bogza, două serii contrare ale formelor muzicale asemănătoare armonicelor, dintre care prezintă mai mult interes pentru partea nepublicată seria: 1) cupletul, 2) suita, 3) sonata şi simInnia antebeetheveniană, 4) sonata beethoveniană şi 5) drama muzicală wagneriană. 1n plus, formele muzicale (le-am putea spune ,,gehuri" muzicale) se comportă, de asemenea, în mod analog seriei armonicelor si au caracteristicile domeniului Altfel spus, fermele muzicale, în evoluţia muzicii, se comportă ca şi sunetele într-o gamă: au funcţii de tonică, subdominantă etc. Simfoniile lui Beethoven, de exemplu, sunt considerate o sensibilă expansivă, a cărei dezlegare conduce la tonică, la dramă muzicală wagneriană („tonica Wagner", cum îi zice Bogza), la fel cum nota numită sensibilă din perspectiva tonalităţii, respectiv să în gama amintită, tinde spre tonică (do) îşi caută „dezlegarea", în termenii lui.Bogza, sau rezolvarea pe tonică. Această aplicaţie a schemei pentadice la evoluţia formelor muzicale poate fi contestată pe motivul că „drama wagneriană" nu reprezintă ultimul cuvânt al muzicii, cum pare să fi considerat autorul, care afirmă în incheiere: „Deci nici Aristotel, nici mecanica energetică n-au sesizat legea funda,mentală atât a armoniei muzi tale, cât şi a devenirii universale: legea condiţionăril reciproce a celor două sensuri contrarii, conform căreia afirmarea unui sens face necesară. afir-

it4

marea sensului contrariu: necesitatea dezlegării sensibilei pe tonică. şi astfel ,n-au putut prinde drama wagneriană. a Universului, aşa precum Wagner a prins în drama sa legea devenirii universale". ' Cu' aceasta insă intrăm în domeniul propriu-zis, al filosofiei depre tare vorbeşte Al. Bogza. în •cartea a IV-a nepublicată.. Fragmentul inedit pe care îl prezentăm cititorilor face parte din Introduc,erea la Evolutia spiritului omenesc şi prezintă rezumativ concepţia generală a autorului despre întregul univers. La început identi fică evoluţia formelor muzicale cu evoluţia spiritului omenesc, care s-ar supune şi el relaţWor din domeniul tonalităţii (tendinţa sensibilei spre tonică). Diiferenţele dintre regnuri4le enumerate deja: armonia muzicală, tonalitate, evoluţia formelor muzicale, evoluţia spiritului omenesc, la care se va adăuga în continuare şi evoluţia universului sau a naturii în genere, ar fi, cum zice Bogza, numai de „scară". Lucrurile s-ar petrece la fel, dar la altă. scară cu altă amploare sau extensiune. Aceeaşi situaţie ar fi şi în alte regnuri, faţă de care ar exista doar o diferenţă de „natură", biologică, fizică etc. „Planul universului" nu e decât o „reproducere la scară mai întinsă a planului după care se înlănţuiesc formele armoniei muzicale". Aceasta este în esenţă concepţia filosoffcă a lui Al. Bogza, mai precis metodologică. In anexa despre Metoda dialectică el va dezvolta liniile directoare ale metodei sale, opusă. în permanenţă celei hegeliene, respectiv dialecticii triadice a lui Hegel. In rest, aşa cum Hegel aprecia că întregul univers are un mers ascendent triadic, conform schemei sale generale, Bogza va considera că are un dublu sens: ascendent şi descendent, ca armonie, oscilând între nonopoziţie şi opoziţie maximă. Viziunea lui Al. Bogza este mai apropiată de cea modernă în care se vorbeşte frecvent de dilatarea sau expansiunea şi concentrarea periodică a universului. Yn fine, Introducerea atacă o problemă mai „concretă", a raportului dintre materie şi spirit, rezolvată prin aplicarea Intregului eşafodaj al armoniei muzicale. Dacă la început Al. Bogza extinde consideraţiile muzicale, într-un spirit aproape pitagoreic, în ultimul fragment va încerca şi perspectiva inversă. Dacă îi acceptăm maniera de interpretare a universului, atunci trebuie să recunoaştem cu toată uimirea că modalitatea în care rezolvă el deosebirea dintre efectele psihologice ale acordului major sau minor, în funcţie de „sensul actual al devenirii naturii", respectiv al devenirii universului, este de o mare subtilitate. 1.55

Ceea ce 1-a indreptătit şi pe Constantin Noica să afirmer „Aşa cum stă sub ochii noştri, ca incremenirea unei gândiri stăpâne pe sine, chiar dacă. indrăzneşte să înfrunte pe toti zeii cugetării, cartea lui Al. Bogza este una dintre cele mai pure intâmplări ale spiritului petrecute pe pământ românesc". (1991)

Logica dinamică a contradictoriului în viziunea lui Ştefan Lupaşcu

Opera filosofului francez de origine.română Ştefan Lupaşcu, aşa cum a reuşit s-o expună, într-o lucrare mon-umentală Contradiction et nouvel entendement (Edit. Bordas, Paris, 1972), filosoful Marc Beigbeder, poate fi prezentată ca un sistem filosofic complex cu numeroase componente disciplinare, în speţă ontice si epistemologice, refelitoare la Univers şi cunoaşterea dar şi la transcenderea acestuia. 1n plus, aplicaţiile sistemului se întind şi ele de la materia anorganică până la gandire, având semnificaţii fizice, biologice, psihologice şi sociale. Punctul de plecare însă şi, in acelaşi timp, fundamentul întregului sistem î1 constituie aşa-numita logică dinamică a contradictoriului. Ea are anumite particularităţi care o apropie, dar o şi diferentiază. de restul logicilor de acelaşi tip, adică, implicit sau explicit, dialectice. Intr-o primă acceptie, deşi dialectica lui Lupaşcu este binară, deci asemănătoare cu cea profesată de ,Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii şi de Ştefan Odobleja în Psihologia consonantistit , concepţia lui Lupaşcu este asemănătoare cu cea modernă, hegeliano-marxistă, in sensul că nu mai are determinaţiile tra-: diţionale, platonice ale dialecticii. Yn sens tradiţional, antehegelian, dialectica (de la dia-legein ca şi contradicţia de la contra-dicere) avea numai semnificaţie . logico-lingvistică. Acesta este şi motivul pentru care Aristotel zicea că inventatorul dialecticii (euretes tes dialektikes ) a fost Zenon din Elea, căci acesta a încercat să demonstreze o teză a; lui Parnienide prin respingerea tezei care o contrazicea. Dialectica in genere era definită ca arta discuţiei sau argumentării prin teze contradictorii. /naintea. lui Hegel nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să considere, de exemplu, că două fenomene sau două forţe se coWrdzic şi sunt deoi dialectice. Ele .se opun,. se confrunti f, i57

Zuptă etc., dar nu se contrazic. O eventuală disciplină care să se refere la astfel de opoziţii ar putea fi numită antitetică, dar în nici un caz „dialectică". Numai Hegel, pentru care natura era o formă înstrăinată, obiectivată ă Spiritului, afirma că opoziţiile obiective sunt manifestări ale contradiCţiilor ideale. Si apoi mandştii care 1au:preluat necritic pe Hegel şi au incetăţenit termenul de „dialectică a naturii" care este de fapt un nonsens, corespunzător aşa-numitei „dialectici obiective" a lui Hegel. Dar mamera aceasta a fost preluată de filosofii francezi de orientare mai mult sau mai puţin marxistă.. Lupaşcu însuşi, în lucrarea Les trois mati&es (Edit. R. Juillard, Paris, 1960), folosind chiar termenul de „dialectică a energiei", în loc de antitetică, se simte dator să-i omagieze (p. 162) pe Maix şi Engels tocmai pentru admiterea faptului că ,dialectica este inerentă materiei inseşi". in acelaşi Sens va vorbi Lupaşcu) frecvent despre contradicţie în loc de opoziţie în toate domeniile realităţii. Acest lucru nu este în genere supărător, cel puţin pentru noi, care suntem familiarizaţi cu filosofia marxistă. Nici măcar termenul de „contradicţie antagonistă" utilizat de Lupaşcu nu,ne miră. E1 este tot de sorginte marxistă. Dar aplicarea lui la nivel microfizic, între corpuscul şi undă este fireşte nepotrivită. Oricum le-am concepe, corpusculul şi unda nu pot fi imaginate în „luptă" (agon ). „Antagonismul" fiind un termen propriu opoziţiilor sociale, dintre clase sau grupuri de oameni. Numai marxiştii inţelegeau prin „contradicţii antagoniste" contradicţii de nerezolvat. Dar Lupaşcu, în ciuda terminologiei, nu este un hegelianomarxist. El critică în mod expres dialectica hegeliană căutând să infirme valabilitatea triadei, cu semnificaţia de teză, antiteză şi sinteză. Teza, afirniă el, nu are prioritate asupra antitezei şi nici ultima nu se încadrează în nici o succesiune temporară şi respectiv istorică. in plus, sinteza este considerată un concept obscur, utilizat de către Hegel numai pentru a justifica devenirea. Mai precis, devenirea unui „ontologic unic", adică a spiritului, iar la Marx a materiei. Lupaşcu neagă devenirea în genere. „Materia, zice el, nu pleacă de la neînsufleţit, cum susţin mandştii, pentru a se ridica, prin biologic, din complexitate în complexitate, până la psihic şi chiar dincolo, cele trei aspecte ale sale constituie trei orientări divergente". 1n această privinţă, Lupaşcu are concepţii asenaănătoare medicului Nicolae Paulescu, care vorbea si el, pe la începutul secolului, de existenţa separată a bioplasmei, independentă. de materia obişnuită; teză • susţinută ulterior de Eugen Macovschi, despre materia noesică. Toate acestea arnintesc 1,58:

de cele'trei materii ale lui Lupaşcu şi, intr-un fel sau altul, infirm5. deveriirea. Dar ce mai rămâne atunci din dialectică? Rămâne contradicţia, consideră Lupaşcu. Ea este proprie atât sistemului trimaterial, in care se contrazic o materie şi o antimaterie, astfel 1ncât actualizarea uneia inseamnă potenţializarea, celeilalte şi invers, 1ntre care poate fi localizată şi o a treia materie bazată pe echilibrul celor două materii contradictorii, fără a filnsă sinteza acestora. Aceasta ar fi, in linii mari, concepţia lui Lupaşcu despre dialectică, pe care el o ilustrează cel mai potrivit 1n cadrul fenomenelor microfizice, ceea ce nu ţine de tema noastră. Dialectica lui .Ştefan Lupaşcu mai are hisă o caracteristică logico-modernistă care o deosebeşte şi mai mult de cea hegeliano marxistă.  La inceputul secolului se năştea logica Matematică, în aCceptia logieistă profesată de Frege şi Russell, dar apăruse şi o altă doctrin5, opusă acesteia, ca si celei jormaliste, anume cea intuiţionistd. Din perspectivă logicistă, logica, şi matematica sunt identice şi reductibile una la Cealaltă ; din perspectiVă formalistă ambele sunt XedUctibile la nişte simple combinaţii arbitrare de semne, in cadrul cărora să fie insă respectate aşa-numitele sau legi logice. in special a identităţii, a nOncoritradicţiei şi a terţului exclus. IntUiţioniştii, mai ales L. E. J. Brouwer, considerau că matematica este independentă de logică şi de orice sistem formal bazat pe respectarea legilor amintite, şi anume pentru faptul că, fn matematici, unele dintre aceste legi, fără a fi false 1n genere, nu Mai siint univerSal-vala,bile. Este cazul, 1n special, al matematicii trandinite. Aceasta a şi fost numită de că.tre Hermann Wey1 „medin al devenirii libere", deci mediu dialectic prin excelenţă, 1n care nu mai este valabilă ;legea terţului exChis. Dar lucTările nu s-au oprit aici, numeroşi logiCieni, numiYi şi „forrnalisti neointuiţionişti' au incercat constnictia unor logici de tip simbolic, intuitiv sau axiomatic care să corespundă matematicn intuiţioniste, respectiV logici in care să nu mai fie valabilă legea exclus. Cel mai cunoscut este sistemul lui A. Heyting. După modelul acestor logici intuiţioniste au fost create ulterior şi logici ale mecanicii cuantice, cum este cea a lui G. Birkhoff si von Neumann chn 1936. Aceste logici ale maternaticii transfinite şi ale mecanicii cuantice, în care nu mai sunt valabile legi ale logicii clasice, in speţă legea terţului exclus, reprezintă aspectele :moderniste ale dialeCticii, identificată aici cu logiCi de tip simbolicoinateniatic,

prezentate adesea în forma unor...sisterne.•axipmaticer Ceea.• ce . le şi•deosebeşte de dialectica modernkin acceptia. hegeliano-marxistă.  • - :In. acest:sens,. conceptia Ştefan. Lupaşcu tirre de dialectica modernăsta, dar are anumite particularităti. care o deosebesc şi de aceasta. • .. . „.  Ea: este :o .dialeCtică:modernistă în măsura. în care.;Lupaşcu identifică!, dialectica cu. el .face lutrul• acesta,ln mod expres (Le principe d'antagonisme et le logique Hermann, paris; 1951, p...21). are o, definitie w,,logicii foarte. largă, echivalentă qu ceea ce se.intelege, de. Tegulk prin dialectică o, ştlintă. univers4-valabilă, oriunde. si oric.And.. Iată ce • spune. Lupaşcu:. „...numim, logic tot. ce • poartă caracterele de. afirinatieşi.n.egatie, de iclentitate:şi nonidentitate sau diversitate, care generează, prin Coexistenta sau conjunctia lor, o notiune de contra.dictie sau, una de noncontradictie Un fapt deci, oricare ar. fi el, exPerimentaL sati;mental, sensibil sau , intelectual se •ConSideră logic in măsura in care este marcat de.acete.caractere.!..." p. 7). In fine, tot pe linie modemistă, Lupaşcu elabOreazko logică de tip simbolic„ • pe • care numeşte „sistem, ipotetico-deductiv'' şi o prezintă în formă axiomatică, mai precis „postulatică" (ibidem, .p. u intrănr•.in amănunte. cert este faptul că. autorul nu se inspiră şi nici nu arninteşte măcar delogic4e mecanicii cuantice şi nici de autorii . acestora, cu toate că, problemele erau • discutate şi în Franta.:(de• autori Fevrier L. Destouches).. Cauza n-o conştituie:cioar: maniera lui !Lupaşcu de!, a. monologa, ci, mai ales faptul, cklogica lui este • diferită toate. acestea. E1 işi.„propune, intradevăr,. constructia, unei. logici dialectice, ca .să zicem asa, decât logicile.mecanicii cuantice in .careriu,rgai este valabilă legea tertulut exclus. In logica lui nu. mai. este .uniyersatvalabilă nici legea noncontradictiei. Si, mai mult,.nici legea•icienti.legea . noncontradictiei : ! este legată ! .insăşi consistenta De oricărni iogico-matematic, care nu se. admite. dedUctia Unei fOrmule şi .a contradiCtiei. sale, căci, asenieneW in-Cadrul!sistemului. respeCtiv. se pOate derrionstra orice. •Iii Mră..cu,legeWidentitătii nu mai sunt riecesare nici Un" fel. de 'corrienSituatia -aCeasta este valabilă frişă • numai Teproşurile ,care i se aduc lui LupaşCu! pe această linie 'şi ele numai 1;.rt!i4 Valabile; căd -autOrul nu infirmă ptir • şi lOgica obişnuită, ci! -0 •consideră!un. taz particulaTal logicii .sale. traditionalăt clasică,!afirmă el, • se dOvedeşte !zi mai: inadeyărată.• :şi mai ,rieputincinaşă, de cercetările .stlintifice ,100

contemporane". Dar acelaşi lucru 1-au spus si cei care au creat logica mecanicii cuantice. Cele două situaţii sunt însă cu totul .opuse. Pentru moderniştii obişnuiţi cea mai completă. este logica tradiţională, in care sunt valabile cele mai multe legi, logica mecanicii cuantice, ca şi logicile intuiţioniste, sunt cazuri restrictive, cu aplicabilitate limitată la anumite domenii specifice. Pentru Lupaşcu -însă, logica dinamică a contradictoriului este valabilă pretutindeni, iar cea clasică numai la domenii restrânse. Faptul că, asemenea lui Beigbeder, au recunoscut şi alţi cercetători, în special români, că logica lui Lupaşcu are, într-adevăr, numeroase aplicaţii în diferite domenii nu indreptăţeşte totuşi absolutizarea ei, cel puţin în calitate de logică. Căci nu trebuie să uităm punctul de plecare al discuţiei de faţă., şi anume confuzia terminologică de sorginte hegeliană între opoziţie şi contradicţie. intre opunerea unor forţe şi contradicţia unor propoziţii. Putem accepta fără rezerve că nu există în realitatea efectivă nici o forţă căreia să nu i se opună o altă forţă şi, mai mult, că nu există nimic care să nu aibă un opus al său, iar acesta se actualizează şi se potenţează. pe rând sau sunt în echilibru, fără să admitem, sub nici o formă, că şi în logică s-ar petrece acest lucru. Dacă numim însă ,,logică." şi desfăşurarea reală a fenomenelor naturale: fizice, chimice, biologice, psihice şi suciale, dar şi desfăşurarea mentală a raţionamentelor noastre, atunci prima „logică" are, fireşte, o sferă infinit mai extinsă decât ultima. In acest sens şi numai in acesta, are dreptate Lupaşcu. Mai trebuie să remarcăm faptul că utilizarea unor simboluri cu totul generale, cum este cazul simbolului „e", folosit de Lupaşcu, nu este permisă în logica simbolică. Iată cum se exprimă autorul insuşi: „Oricărui fenomen, sau element sau eveniment logic, ca şi judecăţii care îl gândeşte, propoziţiei care îl exprimă sau semnului care il simbolizează: lui e, de exemplu, trebuie să-i fie asociat intotdeauna structural şi funcţional, un antifenomen, sau antielement, sau antieveniment logic, şi deci o judecată, o propoziţie, un semn contradictoriu: non-e ; şi într-un asemenea mod, încât e sau non-e nu vor putea fi niciodată mai mult decât potenţializate prin actualizarea lui e sau non-e " (ibidem, p. 9). Aici este evident că e şi non-e devin simboluri universale prin care se poate semnifica orice, ceea ce nu se petrece în cazul nici unui sistem logico-formal. Principialvorbind, maniera aceasta de simbolizare contravine până şi doctrinei generale a lui Ştefan Lupaşcu. Intr-adevăr, când vorbeşte despre cele trei materii sau sistematizări energetice, el afirmă în mod expres că acestea posedă logicile .lor proprii, cu legile lor specifice şi necesităţile lor deductive. Aceasta 11-c. 146

161

inseamn'ă' însă că în fiecare logică trebuie să folosim notaţii corespunzătoare domeniului la care ne referim, independent de faptul că în logica propriu-zisă utilizăm notaţii numai pentru entităţi logice. Acestea sunt cele mai importante particularităţi ale doctrinei lui Ştefan Lupaşcu, atât faţă de dialectica tradiţională, cât şi faţă de cea modernă a lui Hegel, preluată de Marx, dar şi faţă. de cea modernistă, logico-simbolică. Sublinierea acestor particularităţi circumscrie zona de aplicabilitate a logicii dinamice a contradictoriului la domeniile realităţii pentru care Ştefan Lupaşcu a şi creat această „logică", în primul rând la domeniul fenomenelor microfizice, dar şi la domeniile energetice ale materiei vii, ale materiei psihice şi ale artei. (1993)

Conceptui de la Eugen Macovschi

materie

noesică

Studiul gândirii a fost şi va rămâne unul dintre cele mai importante.obiective ale filosofiei în genere, cu toate că, treptat, s-au .construit două discipline specializate (psihologia şi logica) in această direcţie. Psihologia studiază procesui gândirii, desfă.şurarea ei concretă, cu particularităţile sale, la fiecare indivici; in timp ce . logica studiază rezultatele acestui proces, mai precis formele gândurilor constituite. plan, gnoseologic, gândirea reprezintă o modalitate de reflectare, generalizată şi abstractă a existenţei, spre deosebire de sensibilitate care este o reflectare individuală şi concretă. De regulă, :intr-o formă sau alta, gândirea a fost opusă existenţei„ indiferent cale clintre ele era considerată primară sau determinantă. ;::DezvQltarea psihologiei experimentale din secolul nostru, ca şi: a, psibiatriei şi neurologiei, bazate pe tehnici moderne de studiu ,a.natomo-histo-citologiC al formaţiunilor corticale şi sub-. corticale, leagă tot mai mult gândirea de procesele fiziologice de natură.lizică, chirnică biologică ale activităţii nervoase superioare cu evdente determinaţii material- sau substanţial-existenţiale. Aceasta in privinţa decla.nşării şi a procedurii procesului' gândirii., atât , căt şi ontogenetic. Aceasta insearnnă că gândirea, cel puţin din perspectivă. procesual-psihică şi fiziologică işi pierde treptat aspectele opOziţionale faţă de existenţă. Şi totuşi rămân multe probleme neeluci, date, ia fel ca materia vie, numită de Eugen Macovşchi materi.e „biosică.", alcătuită, evident; din substanţe fizice şi chimice si inconceptibilă fără acestea, procesul gândirii, respectiv gândirea in act„ presupune şi .altceva decât ,toate aceste tipuri de materie, fără de care—nu se pnate' desfăşura. Medicul Nicolae Paulescu' vorbea pe la inceputul secolului de b'ioplasmă; ca substrat al materiei vii. Aceasta este compusă 163

din elemente chimice, dar nu se naşte şi nu se poate produce mtmai din aceste elemente. Termenul a fost repus în discutie de Eugen Macovschi in.anul 1949 şi a fost impus apoi prin anii '60—'70 de cercetătorii sovietici viZiune strict materialistă. Bioplasma sau plasma biologică a fost considerată drept o a cincea stare a materiei, faţă de stările: solidă, liclndă, gazoasă şi de cânip (fizic). Bioplasma este numită şi „biocâmp". Bioplasma, in-accepţia de materie biosică,are după Macovschi , o structură aparte. Este biostructurată. Aceasta înseamnă că este deosebită calitativ de materia nevie şi nu depinde în mod exclusiv de combinaţiile cantitative fizico-chimice ale acesteia din urmă. 1n plus, este s.upusă şi unor legităti diferite de cele fizico-chimice şi necesită un aport energetic specific. Ceea ce face ca protoPiasma vie să difere substanţial de protoplasma nevie, lipsită de biostructură. Moartea protoplasmei vii începe cu procesul de destrămare a biostructurii şi este însoţită întotdeauna de eliberare de- energie. 1n plus, materia vie presupune şi un biochimism aparte. Metabolismul (asimilaţia şi dezasimilatia materiei nevii) este un rnecanism imposibil de reprodus în lipsa unei materii biostructurate. Ce seintâmplă însă cu substratul material al gândirii?> Aceasta este intrebarea .la • care încearcă să răspundă Eugen Macovschi. Din perspectivă obişnuită, fiziologică, gândirea este tegată de activitatea scoarţei cerebrale umane. Or,, aceasta este aicătuită din elemente fizico-chimice, ceea ce înseamnă că procesul gândirii a.bstracte; propriu-zise, este o rezultantă a proceselor fizico-cbimice. Numai că procesul gândirii nu se produce decât la orn, cu toate că structuraI, mai precis molecular fizico-chimic, creierul 1111-lan nu diferă de al celorlalte animaie. cu care se şi asearnănă. Este mult mai îndreptăţită ipoteza biostructurală a sirbstratulni material al gândirii abstracte. Ea explică de ce activitatea cerebrală nu poate să apară ca o simplă combinaţie de procese . fizico-chimice, ci necesită o biostructură aparte. Un substrat material diferit nu numai de cel fizico-chimic,. dar şi de cei oUşnuit bioSic. Dar şi aici intervin probleme greu de solutionat. Stabilit fiind faptul că gândirea abstractă necesită o structură, biologică specifică., cum este aceea a creierului uman, se constată că aparitia unor tUlbutări ale gândirii se produce fără nici o lezare a biostructurii cerebrale. - Mai mult, se constată, în afara şi contrar influentelor fizico-chimice şi, respectiv, biosice asupra gândirii, influenta inversă, prin sugestie sau autosugestie, a gândirii asupra fenomenelor biologice, biochimice şi biofizice ale corpulni.urnan, chiar de la mare distantă, cum este cazul telepatiei. Transrnisia 164

telepatică străbate pereţi de plumb prin care nu se pot propaga nici un fel de influenţe fizico-chimice sau biologice (aşa-numiţii „biocurenţi"). Soluţia lui Macovschi este aceea de postulare a nzateriei noesice (de la noesis gândire), ca substrat material al gândirii abstracte. Se poate admite, considera biologul român, că fenomenele gândirii abstracte şi legile acesteia sunt fenomene şi legi specifice deosebite calitativ atât de fenomenele şi legile fizice şi chimice, cât şi de cele biologice, fiind, în mod evident, superioare acestora. Din perspectivă materialist-dialectică, Macovschi afirmă că materia noesică a apărut prin dezvoltarea materiei biosice, inferioară ei din punct de vedere calitativ. De ce şi mai ales cum nu se poate explica. Ceea ce nu infirmă deci ipotezele unor alţi savanţi, ca Ştefan Lupaşcu de exemplu, care presupun coexistenţa a trei tipuri de materii, care nu provin una din cealaltă. După Macovschi, materia noesică, analog celei moleculare şi celei biosice, trebuie să aibă propria ei structură, numită _noesistructură". Aceasta se deosebeste calitativ de orice biostructură care se poate forma în materia biosică, adică în materia vie obişnuită. O dată cu moaitea, insuşirile care condiţionează gândirea abstractă nu se mai propagă, dar, în anumite cazuri (anoxie cerebrală. prelungită, anumite limite ale hipoglicemiei etc.), omul îşi pierde, întâi reversibil, iar apoi ireversibil conştiinţa, deci capaci tatea de a gândi abstract, cu mult înainte de a muri, adică. inte ca activitatea biologică a scoarţei cerebrale să înceteze. Tot aşa cum viaţa părăseşte trupul cu mult înainte de descompunerea fizico-chimică a acestuia. Ceea ce dovedeşte că scoarţa cerebrală conţine trei tipuri de materii cu structuri diferite, care coexistă în cazuri normale (în timpul desfă.şurării obişnuite a procesului de gândire), dar care pot lipsi în ordinea superiorităţii lor. Aceasta este perspectiva materialist-dialectică asupra căreia insistă Macovschi. Nu există materie biosică fără materie fizico-chimică ,şi nici materie noesică fără materie biosică. Dar nu orice componentă a materiei biosice poate deveni componentă a materiei noesistructurate, ci numai acelea a căror alcătuire,stare sau comportare poate fi modificată calitativ printr-un aport specific de energie. O dată integrate în materia noesistructurată, aceste componente capătă însuşiri noi şi exercită funcţii pe care nu le aveau în prealabil, ca simple componente ale materiei biosice. Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu componentele materiei fizico-chimice. Astfel, fosfolipidele, care, în biostructura creierului, sub lorma polifosfolipidelor, participă la exercitarea funcţiei mnezice, pot participa la exercitarea unor funcţii legate 165

de gândirea abstractă. Dereglarea metabolismultii lipidic în genere poate juca un rol important în patogenia unor boli psihice, ca şi dereglarea metabolismului proteic sau glucidic..Dar şi în cazul deficitului de cupru apar în creier modificări care perturbă desfăşurarea optimă a gândirii. Macovschi tratează pe larg despre coexistenţa şi interdependenţa materiei noesice cu materia biosică şi cea moleculară fizicochimică, realizate la nivelul unităţii funcţionale a trei sisteme materiale calitativ deosebite, fiecare cu specificul ei structural. Undele electroencefalografice depind de biostructura creierului în genere, inregistrându-se şi la animale care nu gândesc abstract si sunt deci lipsite de materie noesică, dar nu se înregistrează ia animalele moarte. Dar gândirea abstractă, de exemplu, în cazul efectuării unui calcul sau a unei lecturi, modifică aspectul acestor unde. Deci fenomenele de la nivelul noesistructurii influenţează biostructura, tot aşa cum fenomenele de la nivelul biostructurii provoacă variaţii ale concentraţiei ionilor la nivelul materiei eulare. De aici rezultă modificări ale potenţialelor bioelectrice şi deci modificări în aspectul undelor electroencefalografice. Prin autosugestie omul este capabil să-şi modifice intensitatea proceselor oxidative din propriul corp. Este relatată experienţa unui fachir care a stat timp de 6 ore într-o cutie ermetic închisă, reducându-şi treptat consumul de oxigen, intrând într-o stare de semisomn, cu încetinirea ritmului cardiac. Pe de altă parte,.numeroase substanţe chimice, ca anestezicele (eter; pentobarbital), halucinogene, euforizante sau narcotice, modifică nu -numai manifestările biochimismului din organism, ci şi desfăşurarea normală a gândirii. Deci acţionează nu numai la nivel biostructural, ci şi noesistructural. În analogie cu bioplasma, consideră Macovschi, s-ar putea vorbi si de o „noesiplasmă", de un câmp noesic generat de emisiile materiei noesice. De un câmp noesic faţă de biocâmp. Forţa lui, zice biologul român, ieşind din tiparele materialismului dialect ic, pînă nu demult cunoscută numai unor iniţiaţi, -permite omului să acţioneze la distanţă nu numai asupra semenilor săi, influen - ţându-le comportamentul, ci şi asupra altor fiinţe. chiar asupra obiectelor neînsufleţite din lumea inconjurătoare, La acest nivel ar trebui căutate deci secretele fenomenelor parapsihice, de genul telepatiei, psihokineziei şi altele. Toate acestea sunt legate nemijlocit de activitatea materiei noesice a scoarţei cerebrale a omului. Dar mai este ceva, adaugă Macovschi, indepărtându-se şi mai mult de doctrina în maniera căreia era nevoit să-şi exprime ideile, aşa cum câmpul magnetic al unui solenoid nu dispare instan166

taneu în clipa întreruperii curentului electric care 1-a generat, ci continuă să mai existe câtva timp, nu este exclus ca şi câmpul noesic să continue să persiste câtva timp după destrămarea mate riei noesic care 1-a generat. Dacă timpul acesta este relativ lung şi dacă câmpul noesic este specific pentiu fiecare om în parte, materia noesică prezentând o „specificitate personală", ajungem la o concluzie de-a dreptul fantastică, d.eşi poate totuşi reală, că după moartea omului continuă să persiste în spaţiu, până se stinge, câmpul lui genetic, capabil în anumite condiţii să acţioneze asupra altor oameni. Ar fi deci, zice Macovschi, pentru a se menţine totuşi în pettimetru marxist, un fel de „suflet material", căruia Nicolae Paulescu îi spunea pur şi simplu „suflet". Dar lucrurile nu se opresc aici, chiai din perspectivă matea trecerilor de la inferior la superior, ne putem imagina şi alte materii, cu câmpurile lor corespunzătoare, superioare mateliei noesice. Ar putea să existe şi o materie enisică proprie unor fiinţe superioare celor -umane, sau, de ce nu, fiinţelor umane ajunse pe trepte mai înalte ale dezvoltării, concepută ca un proces evolutiv nelimitat în conctiţii prielnice. Presupunerea este, fireşte, la fel de „fantastică.", dar prilejuieşte consideraţiuni ad-hoc. O gândire bazată pe o supermaterie noesică ar avea, desigur, o şi mai mare influenţă asupra materiei biosice şi moleculare, deci asupra fiinţelor, ca si asupra obiectelor lipsite de viaţă. Acţiunile sale parapsihice ar fi şi mai spectaculare, mult mai eficiente şi mult mai extinse, chiar la nivel cosmic. Ceea ce ne duce cu gândul la „acţiuni demiurgice". Mărginindu-ne însă, prin analogie, numai la acţiuni terestre, .ne putem imagina un invers al Spaţiului numai unul spiritual-material care să ne influenţeze în mod specific particularităţile de gândire, ci şi unul sufletesc-material, influenţat de propria noastră. gândire. Aceasta, în măsura în care ne putem imagina că gândirea supranoesică presupune nu numai un suport biostructurat şi molecular, ci şi unul geografic. Pe de altă parte, aşa cum noi, pe baza materiei noesice, elaborăm deja roboţi din materie fizico-chimică, după „chipul şi asemănarea noastră", este evident că, pe baza unei materii supranoesice, vor fi elaboraţi „roboţi" şi din materie biostructurală, care ne putem imagina că nar fi prea deosebiţi de persoanele umane. Dar şirul acestor presupuneri ispititoare are la bază conceptul de materie noesică, mai precis ipoteza noesistructurală a substratului material al gândirii abstracte, elaborată pentru prima dată de biologul român Eugen Macovschi. (1993)

167

Petre Botezatu — adept al logicii naturale

1n calitate de conferenţiar (1957-1967) şi profesor (1967--1 1975), Petre Botezatu a desfăsurat o 1DOgată activitate didactică. şi ştiinţifică la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi. A predat cursuri de Logică generată şi Teoria sistemelor logice. Orientându-şi prelegerile în ctirecţia unei „logici naturale", a cărei menire este aceea de a studia ,structura gâ.ndirii, modul cum gândirea operează efectiv, nu numai modelele artificiale ale acesteia", el a conceput logica generală drept o sinteză între exigenţele logicii tradiţionale, conceptualiste şi cele nominaliste de tip logico-rnaternatic. Gânditor original, el a completat în permanenţă cunoştinţele clasice cu propriile sale contribuţii — rezultatul investigaţiilor personale din teoria raţionamentului şi a deducţiei — ofeiind studenţilor săi, printre care se numără astăzi doctori în filosofie, cercetători şi cadre didactice de la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi, numeroase idei originale, noi direcţii şi modele de cercetare ştiinţifică. In afara preocupărilor din domeniul psihologiei; în special al celei aplicate, în care a lucrat efectiv, Petre Botezatu a depus o bogată activitate în domeniul muzicologiei (lecţii, conferinţe, prezentări de concerte, cronici muzicale, eseuri), fiind membru fondator al Uniunii Compozitorilor din (1949). L-a pasionat, de asemenea, şi filosofia culturii, ihistrative, în această direcţie, fiind lucrările Interogatii — Convorbiri asupra spiritului conternporan şi Note de trecător — Reflecţii î1ti .marginea vieţii. Prima cuprinde o seamă de reflecţii, scrise într-un stil viu, dialogat, asupra culturii materiale şi spiiituale a omului modern. A doua este o culegere de maxime, cugetări şi eseuri, în care autorul pledează. pentru valorile autentice ale vieţii şi ale umanităţii. Preludiul ideii de libertate morală ( Junimea, Iaşi, 1976) se inscrie pe linia unor preocupări niai vechi ale autorului, kgate de istoria filosofiei greceşti, de valorificarea critică a unor idei „atât 

168

de viu disputate în filosofia antică elenă", cum este aceea delibertate, pe care Petre Botezatu o urmăreşteln cele mai importanteopere ale antichităţii greceşti şi romane şi ale cărei acorduri leregăseşte apoi, în forme mai mult sau mai puţin evoluate, în operele contemporanilor. Problema raportului dintre libertate şi necesitate, dintre liber arbitru şi determinism 1-a preocupat pe autor încă din tinereţe,. când a încercat s-o dezbată chiar pe terenul, atât de controversat, ,a1 mecanicii cuantice. Cauzalitatea fizică şi panquantismul este, de altfel, chiar titlul tezei de doctorat, susţinută de Petre Botezatu, în 1945. E1 a încercat să demonstreze, cu această ocazie,_ că între indeterminare şi indeterminism, între cauzalitatea cantitativă şi cea calitativă trebuie să existe diferenţe bine marcate,. că identificarea acestora .poate să ducă la discreditarea ideii de determinism. „in mecaruca cuantică există indeterminare, dar nu indeterminism, iar ceea ce a devenit imposibil este descrierea cantitativă a relaţiilor cauzale, care subzistă sub forma lor calitativă (diverse forme de ciocniri între particule)". Constantă şi rodnică a rămas însă activitatea ştiinţifică desfăşurată de Petre Botezatu în domeniul logicii. Concepută cu migală, experimentată treptat în cursul anilor. şi tratată într-o serie de studii şi comunicări pregă'titoare, filosoful ieşean expune în lucrarea Schiţă a unei logici naturale. Logica operatorie (Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969) o nouă perspectivă a logicii formale. Este vorba de o oisciplină intermediară, care,. într-un anumit sens, se reîntoarce la perspectivele, abandonateuneori, ale logicii tradiţionale şi, în alt sens, tinde să inglobeze. dar nu fără discernământ, o parte din rezultatele logicii simbolice. Prin „logica naturală", autorul înţelege o logică „mai apropiată de cursul spontan al gândirii umane". Această logică naturală trebuie să fie operatorie, ca şi gândirea care constituie obiectul ei, căci operaţiile logice sunt concepute ca reflexe interiorizate ale acţiunilor reale ale omului. Din cadrul acestora sunt desprinse două situaţii: una, in care omul este pus în faţa unui obiect nou,. căruia trebuie să-i atribuie (transfere)Insuşiri cunoscute în prealabil, şi alta, în care omul .creează un obiect nou. Ar exista deci, confoim acţiunilor alese, două tipuri de operaţii logice: tranzitive şi constructive. Autorul încearcă fundamentarea acestor operaţii în cadrul logicii claselor, considerând că aceasta „conţine şi poate dezvolta atât logica propoziţiilor, cât şi logica relaţiilor". Dar calculul claselor alcătuieşte doar „reţeaua sintactică" a sistemului logicii operatorii, în cadrul căreia semanticii îi ievine rolul de a_ 169,

preciza inţelesul operatoriu al schemelor logice, ceea ce marchează „caracterul predominant intensional al .acestui sistem". Raportată la logica tradiţională, care se „limitează" la stu-diul câtorva forme de inferenţă şi la logica matematică, care operează cu „formaţii logice complexe, extrem de generale şi de abstracte, dintre care unele nici nu ştim dacă au fost folosite vreodată", logica operatorie apare ca o disciplină intermediară : „După exemplul logicii clasice, ea unnăreşte să determine şi să discute tipurile de inferenţe care sunt cele mai frecvente. Dar, o dată cu aceasta, ea ţine să depăşească mărginirea vechii logici, care se anchilozase în teoria Logica operatorie dezvoltă perspectivele logicii în două direcţii: una extensivă, direcţia diversificării infe.renţelor pe obiecte logice, sens în care extinde sfera logicii clasice şi una restrictivă, direcţia uniformizării inferenţelor pe operaţii logice, sens în care limitează sfera logicii matematice, care abundă -în construcţii simbolice artificiale, fără nici o legătură cu gândirea reală. Considerând că „de fapt, noi gândim totdeauna într-o logică .specială, adaptată obiectelor pe care le gândim'', că logica generală este implicată în fiecare logică specială, dar ea nu le implică automat pe acestea, Petre Botezatu acordă o importanţă deosebită aplicatitilor logicii operatorii, care, din această perspectivă, se .dovedeşte a fi ea însăşi „o colecţie de logici speciale", colecţie care, în mod firesc, rămâne în permanenţă deschisă. Prima dintre aceste logici speciale sau aplicaţii ale logici i operatorii, pe care o prezintă autmul, este sălogistica operatorie. Prin introducerea propoziţiilor exclusive în silogistică, autorul obţine noi moduri valide (urmând, în acest sens, exemplul lui Floiea Ţuţugan). „Aceste moduri noi, zice Petre Botezatu, înfrâng unele din legile clasice ale silogismului. Astfel, apar moduri în .care o concluzie afirmativă este derivată din două premise negative". Procedeul operatoriu este aplicat apoi la domeniul relaţiilor .dintre parte şi întreg, ceea ce duce la constituirea mereokgiei (termen introdus de Lesniewski, de la grecescul m&os = parte) ,operatorii, şi la domeniul relaţiilor dintre fenomene, ceea ce duce la constituirea fenomenologiei operatorii. Ambele sunt explicitate pe baza unor tabele inferenţiale de tipul celor silogistice. In esenţă, este vorba de aplicarea unor scheme inferenţiale de tip silogistic, care conţin şi propoziţii exclusive (de care se face abstracţie în logica tradiţională), la trei tipuri de obiecte, consi Aerate logice, şi anume la, clase, la lucruri şi la fenomene. Logica -

.170

operatorie, respectiv lcigicile obţinute, sunt, într-adevăr, , mai naturale', în sensul utilizat de către autor, fiind legate de anumite domenii practice în care se operează tranzitiv şi constructiv. In aceste domenii, inferenţele tradiţionale nu sunt suficiente, iar infinitatea formulelor logico-matematice este lipsită de sens. Dovada cea mai elocventă o constituie faptul că logica operatorie, construită de Petre Botezatu, a fost deja aplicată cu succes în predarea teoriei mulţimilor la elevii mici, fiind considerată un instrument pedagogic util şi în alte domenii (cf. L. Pintea, Invăţărnânt jormativ prin procedee logico-matematice — cu referiri speciale la gramatică , Bucureşti, 1976). .. Pe linia aceloraşi preocupări, dedicate studiului gândirii şi al :mecanismului ei formal, in lucrarea Silogistica — teoria clasică şi interpretările moderne), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976), scrisă impreună. cu Ion Didilescu, Petre Botezatu încearcă o sistematizare a tuturor modelelor logico-matematice ale .silogisticii. Clasificarea lor este făcută în raport cu limbajul logic Iolosit, iar valoarea lor este apreciată din punct de vedere sintactic, semiotic şi pragmatic. Sunt analizate astfel modelele logico-matematice propoziţionale, predicative, clasiale, relationale si naturăle ale Adoptând teza lui Kurt Ebbinghaus, după care toate încercările de transpunere logico-matematică ale silogisticii clasice nu sunt altceva decât simple modele parţializomorfe cu silogistica, P. Botezatu consideră că „sistemele. logicoformale pot .pretinde să se instituie doar ca modele simbolice ale limbajulur logic natural, care, ca orice modele, reconstruiesc pe plan abstract numai unele aspecte ale obiectului, ignorând alte laturi (care pot fi primordiale din alte puncte de vedere)". Petre Botezatu a efectuat cercetări caiginale şi în domeniul Iogicii inductive şi probabiliste. In studiul DiversiU des sens et des formes de l'induction (în ,;Rev. roum. des sc. sociales, sftie de pihilosophie et logique", nr. 2, 1976), el propune o nouă formă de ,inducţie completă, şi anume „inducţia diferenţială". In cadrul inducţiei diferenţiale sunt examinate, ca şi în cazul inducţiei complete, toate cazurile, dar concluzia inducţiei diferenţiale nu generalizează (spre deosebire de concluzia inducţiei complete obişnuite), ci conduce la o propoziţie particulară limitativă care asertează că numai câteva elemente ale clasei examinate posedă proprietatea în discuţie (numai unii S sunt P). Autorul ilustrează utilizarea cuvenită a inducţiei diferenţiale atât în limbajul cotidian cât şi în cel In lucrarea Logiques ă imptication probable .et logique â implication certaine (in „Rev. roum.. des sc. soc. s&ie de 171

philosophie et logique", nr. 3, 1970), P. Botczatu introduce noţiu , nile de implicaţie probabilă şi implicaţie certă cu ajutorul a două submatrice ale implicaţiei. El consideră că p implică în mod cert q dacă este adevărată când p şi q sunt adevărate şi dacă este falsă când p este adevărat şi q este fals. Dacă implicaţia este adevărată şi în cazul când p este adevărat şi q este fals, atunci p implică probabil q. Comparând apoi aceste submatrice cu primele 8 matrice dintre cele 16 posibile (cu două variabile), constată că patru dintre acestea (tautologia, disjuncţia neexclusivă, implicaţia conversă şi prependenţa) conţin submatricea prin care a fost definită.  probabilă şi conchide că „aceşti factori reprezintă varietăţi ale implicaţiei probabile", celorlalţi patru functori (implicaţia, postpendenţa, echivalenţa şi conjuncţia) ar fi varietăţi ale  certe. Cu ajutorul lor, autorul elaborează patru sisteme de implicaţie probabilă şi patru sisteme de implicaţie certă . Acestea se deosebesc, după autor, prin puterea intensională sau exigenţa implicaţiei (aceasta scade o dată cu mărirea numărului de cazuri valide) şi puterea extensională sau capacitatea de asociere a variabilelor (direct proporţională cu numărul cazurilor valide). In lucrarea. Silogistica asertorico-Problematică (în Probleme vol. VI, Edit. Academiei, Bucureşti, 1975), P. Botezatu constată că, în domeniul silogisticii, acolo unde nu este posibilă o concluzie asertorică, poate fi trasă întotdeauna o concluzie problematică. Cazul cel mai evident îl constituie „cuplurile silogistice", respectiv perechile de premise din care nu se poate desprinde nici o concluzie, din cauza incălcării legilor silogistice. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna poate fi trasă o concluzie, dar tocmai acesta, consideră autorul este „semnul probabilităţii". Din două premise asertorice se poate deci trage o concluzie problemati că. Petre Botezatu şi-a grupat investigaţiile metodologice, analiza general filosofică a în contextul ştiinţelor contemporane şi al epocii actuale, trecerea în revistă a principalelor confruntări de idei moderne si tradiţionale asupra logicii în lucrarea Semiotică şi 12 egaţie (Edit. Junimea, Iaşi, 1973). Din cadrul multiplelor probleme dezbătute aici, atrage atenţia în mod special clasificarea disciplinelor logice (numite aici „ştiinţe") în funcţie de dorneniile lor de origine şi de nivelurile lor de abstractizare. „Logica nu este o ştiinţă.; ea este un sistem de ştiinţe". Domeniile de origine ale disciplinelor logice sunt, după autor, gândirea (G), limbajul (L), acţiunea (A), realitatea (R), iar nivelurile de abstractizare privesc: subiectul (s), obiectul (ob), forma (f), operaţia (op), structura (st). Autorul alcătuieşte un tabel cu domeniile originare ale logicii. 172

drept axă orizontală si nivelurile de abstractizare drept axă verticală:. Se obţin, în felu:1 acesta, 209 de „forme ştiinţifice ale logicii" dintre care astăzi ar fi cunoscute 16, şi anume: teoria argumentării (G, s), teoria demonstraţiei (G, ob), logica clasică (G, f), logica operatorie naturală (G, op), pragmatica logica (L, s), semantica logică (L, ob) sintaxa logică (L, f), logică combinatorie (L, op), teoria formei abstracte (L, st), logica concretă'. (A, s), logica operatorie genetică (A, op), logica operatorie structurală (A, st), logica dialectică (R, s), teoria relaţiilor (R, f), teoria obiectului oarecare (R, op) şi teoria ordinii (R, st). Autorul consideră că acestea sunt „realizări diferite, înzestrate cu metode şi limbaje proprii", între ele existând „o anumită, corespondenţă" in funcţie de nivelul comun de abstractizare sau de domeniul comun de origine. in aceeaşi lucrare, autorul recomandă „metoda dublei reprezentări", respectiv „metoda reprezentărilor complementare", matematice şi conceptuale a formelor logice. El susţine că nu se poate renunţa mci la modelarea algebrică a discursului logic, care a condus la progresele spectaculoase ale logicii moderne, dar nici la interpretarea lui filosofică, dominată de idealul inteligibilităţir. Din intreaga lucrare rezultă necesitatea construcţiei semiotice a logicii şi a teoriilor ştiinţifice. Autorul afirmă că metoda semiotică răspunde exigenţei dialectice de a cerceta valoarea unei idei multilateral: în iaport cu ansamblul construcţiei (sintaxa), în raport cu obiectele la care se referă, (semantica) şi cu subiecţii care folosesc teoria (pragmatica). Într-o altă lucrare (V aloarea deducţiei, Editura Ştiin(ifică, BucureSi, 1971), Petre Botezatu introduce noţiunea de „antinomie metodolosică.". El consideră că, asemenea complementarităţii din mecanica cuantică, în cadrul metodologiei ar exista obiective incompatibile. Futem, de exemplu, progresa indefinit în formalizarea unui sistem, dar nu o putem face fără să pierdem în aceeaşi progresie controlul corespondenţei cu realitatea. Există, după autor, zece antincmii metodologice. Antinomia simplificării constă în faptul că simplificarea fundamentelor atrage complicarea construcţiilor. Este vorba de folosirea metodei axiomatice în calculele logice. Utilizalea unui munăr cât mai mic de axiome (chiar una, ca în cazul sistemului lui Nicod) deter-mină complicarea crescândă a demonstraţiilor. Antinomia puterii se datoreşte faptului că sporirea puterii sistemului este însoţită de degradarea calităţii metateoretice a sistemului. Prin puterea unui sistem se înţelege bogăţia lui în mijloace de expresie şi de demonstraţie. Cu cât creşte puterea unui sistem cu atât satisface mai puţin 173

exigentele metateoretice, respectiv consistenta, completitudinea; categoricitatea, decidabilitatea. „Ceea ce câştigăm în vastitate pierdem în perfectiune formală". Antinomia puritătii se referă la situatia paradoxală a necesitătii de a facp apel la tot mai multe elemente practic-intuitive, cu toate că scopul este acela de a le elimina. Cu cât o teorie devine mai pură, cu atât mai necesară. se dovedeşte introducerea unor elemente intuitive, care să constituie, în cele din urmă, fundamentele teoriei. In mod analog, eXactitatea termenilor impune idealizarea obiectelor (antinomia exactiiar abstractizarea structurilor implică indeterminarea teoriei (antinomia abstractizării). Pe de altă parte, rigurozitatea demonstratiei, urmărirea pas cu pas a fiecărui amănunt demonstrativ duce la lungirea şi complicarea demonstratiilor, :ceea ce implică şi pericolul mai mare de aparitie a greşelilor (antinomia rigurozitătii). In fine, în legătură cu aprecierea sistemelor formale în ansamblu, Petre Botezatu constată antinomia totalizării -(necesitatea depăşirii sistemului, a ieşirii din cadrul său tocmai în vederea închiderii lui, a desăvârşirii lui formale, pentru demonstrarea noncontradictiei sale) ; antinomia consistentei : (consistenta sistemului implică incompletitudinea lui); antinomia interptetării (forMalizarea sistemului atrage relativizarea interpretărilor) şi antinomia expresivitătii (semantizarea sistemului implică. inexpresivitatea hu). In momentul de fată, Petre Botezatu lucrează la redactarea unui Tratat de logică ale cărui aplicatii ar urma să constituie o Introducere în cercetarea ştiintifică şi o Teorie a argumentării. . (1978)

Faţa nevăzută a filosofiei Anton Duinitriu

/n anul 1964, academicianul Athanase Joja, care detinea fpncţli importante politice şi ştlinţifice, a infiinţat, în cadrul Aca- demiei Române un Centru de logică. Se pare că unul dintre obiectivele acestei instituţli era şi acela de a oferi foştilor deţinuţi politici (eliberaţi în 1964) specialişti în logică şi filosofie locuri de muncă onorabile. Ceea ce nu se putea realiza la Institutul de filosofie care avea un pronunţat caracter ideologic. Cu această. ocazie a fost angajat la Centrul de logică Anton Dutnitriu, alături de. Constantin Noica, Aram Frenkian, Dan Bădărău şi alţi filosofi mai mult sau mai puţin marginalizaţi până atunci. Anton Dumitriu fusese profesor de istoria logicii şi specialist în :logică matematică. De altfel, işi incepuse cariera ca mate matician, fiind şi absolvent al Facultăţii de matematici. La Centrul de logică a lucrat până la pensionare. Incepându-şi cariera cu studii de orientare neopozitivistă_ (Bazele jilosofice ale sprijinită pe adoptarea unei poziţii. logiciste accentuate, de exaltare a meritelor deosebite ale logicii_ matematice (Logica nouă), spre sfârşitul vieţii a publicat lucrări cu un profil evident contrar neopozitivismului, de filosofie şi istoria filosofiei, Explicaţia pe care am tot auzit-o, că la bătrâneţe. ar apare o inclinaţie spre filosofare, nu poate fi susţinută, neopozitiyiştii fiind exemple de radicalizare treptată a poziţiei antifilosofice până la adversitate totală.. ln cazul lui Anton Dumitriu s-a petrecut altceva, şi aceasta. cu mult înainte de îmbătrânire. Numai intâ'mplarea (detenţia de aproape două decenii) a făcut ca el să-şi expună ideile la o vârstă înaintată. In realitate, este vorba de studiul aprofundat al filosofiei. si, respectiv, al logicii scolastice, făcut în calitate de istoric al logicli, şi descoperirea, cu multă surprindere, a unor interpretări 175.

medievale mult mai subtile decât cele logico-matematice, în anumite domenii ca: proprietăţile terrnenilor, sincategoremele şi paradoxele logice. In special, solutiile scolastice ale paradoxelor logice au fost decisive. •, Anton Dumitriu s-a convins treptat că, filosofia nu poate fi redusă la sistemele formaliste, considerate de către moderni ca fiind potrivite pentru a modela orice situaţie, din orice domeniu, practic sau teoretic, tehnic sau ştiintific. Mai mult, că filosofia presupune condiţii speciale pentru a putea fi practicată. Că ea nu este o activitate mecanică, la îndemâna oricui, şi practicabilă oriunde si oricând. Philosophia mirabilis (ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti, 1992) este expresia unei „mărturii de credinţă" a lui Anton Dumitriu faţă de filosofia autentică, exem plificată aici prin filosofia antică grecească. PUteau fi găsite, fireşte, şi alte exemple, dar tot din filosofia antică. Aceasta dovedeşte că, într-un fel sau altul, Anton Dumitriu era adeptul concepţiilor destul de răspândite, despre „miracolul grec". Philosophia mirabilis are insă o semnificaţie mai restrânsă şi mai precisă. Cadrul general este însă acela, problematic fireşte, descris de Erich von Dăniken, de exemplu, al marilor civilizaţii preistorice. Purtătorii unor asemenea culturi materiale aveau, consideră autorul, posibilitatea de a elabora şi în ordine spirituală „monumente ciclopice" la fel de impunătoare sau chiar mai impunătoare decât pirarnidele egiptene. Intr-un anumit sens, măreţia filosofiei greceşti ar corespunde unei asemenea viziuni, doar atât că filosofia greacă, se constituie, cu aspectele ei „megalitice", într-o epocă mult mai târzie decât a presupuselor civilizaţii preistorice. Pe de altă parte, regresia în timp pe tărâmul filosofiei, sâ'păturile, ca 5ă zicem aşa, in trecutul filosofic, chiar grecesc, nu scot la iveală nici măcar rudimente ale unor concepţii mai avansate decât cele clasice, din care acestea să provină. Anton Dumitriu încearcă însă, pentru a-şi ilustia teza fun,damentală, cu mijloace herrneneutice, să investigheze, figUrat vorbind „faţa nevăzută a filosofiei" greceşti. E1 porneşte de la interpretarea grecească a termenului de „filosofie' apoi a celui de „filosof", cu menţionarea legăturii de tip platonic şi aristotelic, a filosofiei cu „mirarea". Termenul grecesc thaumazein nu înseamnă însă numal „a se mira", ci şi „a admira", „a se minuna", „a rămâne uimit", dar şi „a preţui" şi „a venera", iar thauma înseamnă chiar „minune" şi „mira.col". -

-

-

-

-

176

Acestea sunt coordonatele .pe 'care încearcă Anton Dumitriu să înscrie filosofia grecească; ca philosophia mirabilis.- • ' Cunoscă•torii filosofilor autentici, • antici sau • moderni; da.r. nu numai. a filosofilor, • ci şi a •oamenilor de ştiintă care. au creat „şcoli" directii originale:de.cercetare, ştiu că, aceştia, chiar fără a fi conducători de societăti secrete -sau secte, au, de regulă, uncerc de prieteni sau apropiaţi. cărora le dezvăluie, dacă. nu aspectele ascunse ale ,meşteşugului" profesional, cel puţin proiecte, intenţii sau concepţii p.e care,, din anumite motive, nu le-au făcut sau nu le fac încă publice. De:multe ori aceste ,aspecte ascunse" se dovedesc esenţiale pentru înţelegerea sau descifrarea unor mesaje. obscure. Aceasta; în contextul curiozităţii umane care caută.. intotdeauna • motivaţii clare ale fiecărui gest, în special cultural. . Cu cât ne îndepărtăm în trecut, aspectele -exoterăce ale dOctri-, nelor filosofice sunt xnai evidente. Aristotel a fost unul dintre filosofii care şi-a publicat şi lucrările. ezoterice, încălcând astfel Un fel de tradiţie tactică, care supărat pe ilustrul său discipol Alexandru Macedon.  . Asupra aspectelor ezoterice ale filosofiei greceşti insistă, cu o vădită. pastune, Anton Durnitriu. Şi, în mod firesc, discuţia este transpusă pe terenul nesigur, legendar al sectelor filosofice, .asemănătoare celei pitagoreice, de la care se revendică, pâtiă în zilele noaştre societăţile secrete de•tiptd masoneriei. că ceea ce clinoaştern despre aceste• secte este destuUde banal, iar despre ceea ce nu. cunoaştem (C•acă. au existat astfel de necunoscute) nu ne putem expritna.. •' • Pitagoreicii îşi selectau adepţii după fizionomie şi, probabil, după anumite cunoştinţe. intâi erau consideraţi aseultători (doi ani), şi nu aveau dreptul să pună Intrebări. Apoi deveneau un fel de „scientişti" cu speCializare în muzică şi matematici, în cele din . urmă, filosofi propriu-zişi. Era vorba aici de un fel. ,de iniţiere treptată în tainele filosofiei, care presupunea şi dobândi-' rea unei: anumite stări de spirit, favorâbilă filosofării, meditaţiei (melete ) filoSofice. in principiu, oricine este de acord că nu numai în filosofie, .dar: în, cadrul oricărei irdeletniciri spirituale, este necesară atât iniţierea, .cât şi dobândirea unei stări corespunzătoare creaţiei.. Anton Dumitriu pcate că insistă prea mult asupra acestor .aspecte şi transpune oâtecum ilicit discutia pe tărâmul artelor, .al .c'ăror obiectiv îl. constituie, katharsis-ul. Ceea ce ne indep.ăr-• tează de. obiectivele oricărei filosofii: 12—c. 146

177

Anton Dumitriu vrea să ilustreze insă teza că „sursele filor sofiei greceşti se găsesc în orfism şi in doctrinele initiatice ale vechilor greci". 1n doctrinele iniţiatice ca şi în practicile filosofice, susţine el, exista o adevărată „preparaţie" pentru atingerea-:scopului final, care era acela de :a ajunge la treaPta de kricire supremă. exprimată prin, starea de „zeu". ' " ' Pentru ilustrarea acestei teze este neceSar însă un :concept corespunză'tor de filosofie, pe care nu-1 mai intâlnim nici la sofii antici şi nici la cei moderni. „Conceptur acesta este obiştuit în practicile yoga şi în filosofiile orientale care se şY presupune că ar fi avut influenţe asupra orientărilor mistice din filosofia greacă, de tip .mai mult sau mai puţin pitagoreic. 1n acest sens, Anton Dumitriu se bazează şi pe cercetările lui Ed, Zeller si V. Magnien. El reuşeşte să ne descrie imaginea unei stări ideale de identificare a fiinţei umane cu divinitatea şi a filosofului cu „purtătorul de lumină". Ot, toate aceste „aspecte ascunse" ale filosofiei greceşti, de orientare mistică ani adăuga descrise cu măiestrie şi argumente convingătoare de către autorul cărţii Philosophia-ntirdbiiis; sunt considerate reminiscenţe ale unor civilizaţii preistorite; despre care şi vorbesc tradiţiile greceşti. Reminiscenţe ale epOcii niutită „de aur", când oamenii ,,trăian ca zeii". „Pare verosimil, conchide autorul, că.grecii au preluat magnific al realizării omului ca zeu de la o civilizaţie anterioară, mult Superioară Piorneteite, care a lăsat pe pătnânt monumentele inegalitice pe care le descoperim astăzi si nu. ştim să le explicăm". Philosol?hia mirabili4 este un eseu, iar teza lui Ant6n triu mult mai puţin categorică decât cea susţinută de Eritii, von. Dăniken. Ca si ultima insă, ea ar putea fi completată. cu ;ralecţii asupra filosofiei indiene, de exemplu, legată şi ea de performanţ.e (de data aceasta practice verificabile) greu de explicat.„ pe care abia, ştiinţele şi tehnica ,inodernă.reuşesc să le confirrne. Este suficient să amintim aici de tehnica meditatiei, ca . stare optimă de creativitate, comună filosofiei indiene şi greceşti, obţipută prin putificări relaxare. Ea reprezintă o stare detectabilă astăzi cu aparatura modernă. Scoarţa cerebrală einite unde alfa cu.frecvenţa cuprinsă între 8 şi 19 hertzi. 1n timpul meditaţiei frecvenţa undelor alfa este cuprinsă între 9 şi 12 hertzii. Apax însă aici câteva probleme. Starea de meditaţie in sine poate să rămână ceva cu totul steril, eventual plăcut,. dar, ,neeficient. Ea nu poate fi însă o stare,permanentă, c'ăci este legată 178

în mod firesc de lipsa oricărei activităţi practice, stresante. Marii creatori, chiar cei din domeniul filosofiei, prin activitatea lor intelectuală, îşi provoacă spontan stările proptee creaţiei. Conştientizarea actului creator este adesea inhibantă. Pin această perspectivă însă putem conchide că omenirea mai degrabă acumulează cunoştinţe decât le pierde pe cele moştenite, păstrate în secret etc. de la presupuse civilizaţii preistorice. Ceea ce recunoaşte şi Anton Dumitriu ca fiind de domeniul evidenţei. Dar dacă lucrurile nu .stau totuşi chiar atât de simplu? Aceasta este în fond intrebarea pe care o ridică acest eseu. (1993)

179

Petre Tutea—un impresionist

maestru

al

discursului

Cu prilejul îrigrijirii unor prelegeri inedite ale lui Nae Ionescu am avut ocazia să constat deosebirea evidentă dintre stilul discursiv şi stilul scriptic. Prelegerile erau stenografiate şi corespundeau, cu mi ci lacune, unor înregistrări pe bandă magnetică. Ele nu puteau fi redate ca atare în scris, ci necesitau numeroase intervenţii, completări, omisiuni, pentru a deveni lizibile şi, respectiv, inteligibile. Ceea ce este atractiv într-un discurs poate să devină supărător în textul scris sau, în cel mai fericit caz, banal. Au constatat-o şi editorii din trecut ai cursurilor lui Nae Ionescu, care au fost nevoiţi, la rândul lor, să facă intervenţii stilistice cu ocazia transcrierii prelegerilor. Cu toate acestea, cursurile publicate n-au avut nici pe departe succesul prelegerilor. Nu ştim cum şi-ar fi scris Nae Ionescu cursurile. Din publicistica sa reiese că ştia şi să scrie atractiv. Poate că n -ar fi fost prea mare deosebirea dintre cursul scris şi prelegerile vorbite. Dar o deosebire tot ar fi fost. Petre Ţuţea ne este mai apropiat. Şi el a fost o personalitate oral'ă' , cu largă audienţă. După decembrie 1989 s-a adresat prin televiziune întregii ţări. Spre deosebire însă de Nae Ionescu, Petre Ţuţea a scris, ş i anume despre aceleaşi probleme, mai mult sau mai puţin filosofice, despre care obişnum să şi vorbească in ultimul timp au inceput să-i fie publicate o parte din scrierile care s-au păstrat. Bătrâneţea şi alte texte jilosolice a apărut la Editura „Viitorul Românesc", Bucureşti, 1992, fără menţionarea vreunui îngrijitor şi fără nici o notă asupra ediţiei. Cartea nu are nici măcar un sumar şi este însoţită de o postfaţă care nu are legătură cu textele tipărite. Mai mult, aici, printre tot felul de anecdote şi consideraţii lipsite  de int eres, apare şi o informaţie falsă, cel puţin în legătură cu

cele trei lucrări (Alchimia, .Bittrâneţea • şi Philosophia perennis j din Volurn, „Atunci, se-. spune în poştfată, când a fost pus în . situatia de` a scrie, ceea ce presupunea recluziunea pentru a elabora textul, el şi în situaţia aceaşta a inventat dictarea, şi câte texte au rămaş: de la. el nu sunt scrise, ci dictate de el unuia sau ărtuia dintre prietenii care i se ofereau drept secretari" (p. XII). '• Autorul postfeţei n-a văzut, de bună seamă, nici unul dintre manuscrisele lui Petre Ţuţea, cu grafia aceea tremurată., imposibil de imitat, cu toate că, după alte 1ntâmplări relatate, i-ar fi foSt de apropiat1 Noi cunoaştem astfel de manuscrise încă de prin anii '80 (cele pe care • le avea Aureliu Goci) şi altele care se - . :găsesc încă la poetul Pan Izverna şi la filosoful Adrian 15(5ei t* ,*0 altă lucrare mai cuprinzătoare a lui Petre Ţuţea e pregâţită pentru tipar de filOsoful Aurel Ion Brurnara. Lacrările cuprinse în volumul amintit nu au fost . dictate şi au evidente caracteristici -scriptice. Aşa scria Petre Ţuţea. Tar cei care filosofând au ocazia să confrunte cele două stiluri;ceea ce, Nae Ionescu, nu se mai poate faCe. Cine 1-a .considerat pe .Ţuţea un fel de ,Socrate" a greşit cel puţin din dotiă motive : unul căŢuţea, spre deosebire de Socrate, a scris, şi încă destul de Mult, .dar .i-a fost interzis să publice, şi altul că. Ţuţea avea cu totul alt tip de discurs. Cert este că el ria...prăctica dialogul şi nici maieutica. El nu întreba nimic şi rareon se lăsa intrebat, evitâncl şi atunci răspunsul. El nu simţea nevoia partenerilor de. discuţie, ci nevoia de auditoriu. Petre Ţuţea a fost un orator, în genere, şi un predicator; în mod special. Ceea fost SoCrate. Dacă ,evenimentele din ,decembrie 1989 s-ar fi petrecut cu cel puţin două decenii mai înainte, am fi avut un mare orator Destinul lui Petre Ţuţea a fost trist. El a murit greu; fiindcă nu era momentul să moară. Dar asta o spunem noi şi poate greşim. Căci el s-a.realizat totuşi ca orator, făcând abstracţie de interviurile televizate, în faţa unui auditoriu destul de n -umeros-. 1n cursul anilor, treptat. Impresionând azi pe unul, mâirie pe altul. De la cei mai rafinaţi gânditori, de talia unor Eliade, Cioran sau Noica, până la cei care nu-i înţelegeau decât glumele sau rela7 tările *anecdotice. Dar iată..că'a venit şi vremea cărţilor sale. Vremea potrivită penttU. scrieri filoSofiCo-religioase. -181

Intâmplător sau nu, lucrările din voluraul aniiritit rirt sunt nurnai filosofico-religioase, ci, prin specifictil lor, par aibă', într-o măsură mai mare decât altele, caracteristibi eVidente de transcrieri ale unor discursuri rostite. . . Este vorba, in primul rând, de dimensiunile lor reduse, cu excepţia Bătrâneţii, de fragrrientarea lor, adesea .pe clUrata ,upui resPiro, şi de formulări eliptice obişnuite stilului discursiy."S-ar părea că aceste fragmente au fost scrise într-un ritm alert, asemănător vorbirii sale repezite. Dintr-o suflare. Dar ele nu sunt totuşi' transcrieri. 0 dovedeşte lungiinea citatelor şi indicarea, surselor. Ţuţea avea o mernprie excelentă şi cita adesea. Mai mult, cita exact acelaşi text după :câţiVa .ani. Ninieni nu putea fi însă sigur dacă citatul era exact sau prelucrat, pentru a suna mai bine. in lucrările amintite citatele sunt mult mai frecvente şi mai întinse decât cele pe care . obişnuia să le facă discursiv. O caracteristică a manuscriselor pe care le-am văzut o cOristituie lipsa ştersăturilor. Ea se datoreşte fie Iranscrierii, fie reproducerii, intr-adevăr, a stilului vorbit. Dar putea oare Petre Ţuţea, cu tremurătura accentuată a mâinilor, să scrie repede? .Dintr-o suflare? Facem abstracţie de ultima perloadă când nu inai putea să, scrie deloc şi nici nu mai vedea. Inainte de intreprinderea unei investigaţii hermeneutice asupra textelor publicate mai menţionăm cb.teva caracteristici care ne-ar conduce din nou, la prima vedere, Să, conchidem că ele reproduc sau imită stilul vorbit. DouLdintre aceste caracteristici sunt mai importa,nte: apariţia propozitillor sCurte şi a fOrmulărilor verbale, uneori foarte intinse, nepropozitionale; ,cuM sunt listele de cuvinte izolate sau în grupuri de două, trei, pattu sau cinci. După prima caracteristică am fi tentati să IncercămInca drarea Petre Ţuţea, faţă de cele două tipuri hibride de creatori (care vorbesc scriptic şi care scriu discursiv), în categoria oratorilor obişnuiţi mai puţin cu scrisul, deci care scriu discursiv. Exemple coutrare fiind un Maiorescu sau, mai recent, un Grigore C. Aceştia vorbeau scriptic. După, îndelungi eXerciţii de predare a unor cursuri scrise în prealabil (Moisil. ne-a mărtUrisit că îşi invăţa în tinereţe cursul pe dinafară, având notate în prealabil până şi bancurile). Dintre filosofi, numai 9ueseu. era spontan la cursuri, ca şi Ţuţea la discursuri improvizate... Dar cei care 1-au urmărit perioade mai lungi au cOnstatat totuşi că Petre Ţuţea se repeta adesea. Că, in funcţfe de asCultă182

tori, iuteresaţi, să zicem, de filosofie, relua aproape cu exactii tate, ..acelaşi discurs. Citatele în orice caz şi glumele erau aceleaşi. Şi le spunea uneori aceloraşi persoane. După o anumită perioadă însă discursul era. ,„Mos Petrche" trecea la altă „lecţie". E greu de crezut. că. şi-o pregătea în scris.. Ultima caracteristică, referitoare la enunturi nepropoziţio nale, nepredicative, atât in vorbire, cât şi în scris, deplasează irisă• diScutia pe un alt plan. Indiferent de stil, oral sau scriptic, aceasta este o particularitate de gândire, corespunzătoare unui anumit conţinut ideatic care necesită o astfel de exprimare. Cirie vede sirurile şi coloanele de termeni din lucrările lui Ţuţea se puate duce cu gândul la Psihologia consonantistă a lui Ştefan :OdobIeja, care abundă în astfel de şiruri şi coloane. Cu deosebirea' 'că, la ultimul, coloanele sunt intotdeauna binare, fiecare termen fiind dublat de opusul său. Ca şi la Mircea Florian în luciarea* despre Recesivitate ca structură La Hegel apar insă gnipuri de câte trei termeni, iar la Noica de câte patru. Or, aceste grupări nepredicatiVe de termeni nu mai au semnificatii scriptice sau Ora:le, ci logico-metodologice. Să.-1 luăm de exemplu pe Hegel, care este cel mai explicit. Grupthiletriadice de termeni, cum ar fi : calitate, cantitate, n lăsură sau singular, particular, general- sunt categorii filosofice. Ele se raportează unele la altele- du pă scherna: teză, antiteză, sinteză.. Relaţia, dintre ele devine predicativă numai in mod accidental. In cazul lor, consideră Hegel, nu numai că ar trebui să vorbim altfel, dar trebuie chiar să gdmiim altJel si să incercăm, în ciudâ, limitelor proprii liiribâjului obişnuit, 'fie el vorbit sâu scris;t4,..exprirnăm adecvat acest mod de gândire, numit de către Hegeiz1 spectclativ. 1 4Te referim în cele ce urmează la lucrarea lui Petre Ţuţea volumul amintit. Interpretarea este valabilă insă şi pentru .celelalte lucrări. YOrbind despre, .speculativ, Hegel mentionează faptul .că prin trebuie să se inţeleagă ceea ce se inţelegea mai *demult prin, Acesta, ca şi speculativul, cuprinde o doză .de rnister,, deinConceptibil inefabil, fiind considerat, cu toate acestea, că reprezintă adevărul autenticul, Chiar ,dacă încalcă de; cele. mai multe ori legile gândirii obişnuite. Aceasta este şi părerea lui Ţuţea despre mistica medievalU Despre tendinţa misticului de a cunoaşte Absolutul, .infinitul, neconfflţionatul nelimitat, imposibilul. Această tendinţă- ţine. de• mistiC; zice Ţuţea, nu de magic sau rational, şi presupune şirea . logicii faptelor".

Aici ne găsim în mod evident pe tărâmul sperldtivului, delimitat adesea de către autor şi în terminologie kantiană : ca transcendent, ca lume de dincolo. , Este interesant faptul că ; în spirit hegelian, dar misticii creştine, Petre Ţuţea respinge dialeCtica,- Pendrilarea intre da şi nu, polaritatea subiect-obiect, bine-rău, în geneţe „termenii dialectici ai existenţei", pentru mărginirea lor. SPecidativul, zice si Hegel, presupune dialecticul, dar nu se mărgineştela -.,arCeastă veşnică pendulare intre pozitiv şi negativ. Esenta specniati;virlui este unitatea, reunirea şi. depăşirea contrariilor; căreia Cbres-. punde unio mystica, coincidentia oppositorion, la care se referă şi Petre Ţuţea,' citându-lpe Cusanus. „Anularea contraiiilor 1n Dumnezeu, zice Ţuţea, ne arată că mistica .este. sediul â.devătului, adică realul,"în sinele, transcendentul"; ' ' Nu este de mirare că, tot asemenea lui Hegel, filoSoful nostru găseşte şi forma, care nici nu mai poate fi_ numită'. pur .simplu de cunoaştere, diferită de inspiraţie, intuiţie .Sau inveriţie, de intrare in legătură, de religare cu transcendentul în. rgeluţie., Offenbarung îi zicea Hegel. • .:• Este evident însă că Petre Ţuţea nu s-a inspirat din Regel, pentru care nici nu avea vreo consideratie deosebită,. a.,urmat pur simplu acelaşi drum, având aceeaşi sursă. de :inspiraţie si anume mistica creştină. Pe această linie, filosoful nostru a fost insă mai consecvent. Revelatia mistică este mai puternică.: decât revelaţia :speculativă, cel puţin în varianta triadică a aui Hegel. Unio mystica este desăvârşită., absolută, pe ,când.unitatea sintetică a Hegel este iluzorie, zice Ţutea, ea se desface din nou îri alte şi mereu alte contrarii ad infinitum. Cu toate acestea, ceea ce se revelează la Hegel es#e Ideea unică, identică cu Dumnezeu şi Spiritul .,universal, pe când la Ţutea, în manieră platonică şi, totodată., kantiarră, se revelează lumea transcendentă a ideilor. Dar aceasta nu este o reVelaţie de sine şi pentru sine, ca la Hegel. Este o revelatie - pentrif, noi, conditionată de credinta noastră., de iubirea cre .stină , ' care; zice autorul, ne-a „deschis o fereastră către Absolut". • Ideile acestea, numite frecvent platonice, ca arhetipuri şi modele ale lucrurilor sunt concepute independent de ultimele. Ele nu mai presupun nici o corespondentă crilucrurile sensibile şi ca atare nici .vreo .adecvare la -acestea., Ceea ce inseamnă că adevărul lor Tezidă in. ele insele.şi, lucru , important' pentru cadrul discutiei noastre, nu mai presupun nici o predicaţie. Se. stibintelege 184

faptul că adevărul şi,falsul sau eroarea au loc la nivel predicativ (de afirmaţie sau- negaţie). ,Predicaţia, consideră Ţuţea după Platon, ţine ,de .imperfecţiunea. intelectului, de caracterul său clialectic de opoziţia adevăr-fals. Adevărul revelat este absolut. El este altceva decât „adevărul ca adecvare la obiect" (adequatio rei). • Adevărul revelat, Ideile, „lumina pură a Absolutului", cum îi. mai ,zice filosoful nostru, conţine fireşte şi o doză de inefabil. Ca şi Hegel, Petre -Ţuţea constată că limbajul ca „instrument de comunicare", oricât 1-am cură'ţa de impurităţi empirice, este imperfect. sunt închipuite de Socrate, în Fedni, ca fiind contemplate de zei şi, de suflete alese în câmpia adevărului, fără formă şi culoare, iar Dante contemplă în tăcere, în Paradis, pe Dumnezeu ascuns în propria lumină". Noi nu dispunem, însă de asemenea mijloace şi trebuie să apelăm la aşa cum este el, cu imperfecţiunile sale, dacă vrem totuşi, să exprimăm, comunicăm, fie şi în scris, adevăruri revelate, deci Idei, gânduri.iin sens platonic-paulinic, cum le zice Ţuţea. Or, ,pentru aceasta trebuie să găsim mijloace lingvistice adecvate, nepredicative, deci nesupuse coerenţei şi necontradicţiei, diferite, de cele din vorbirea obişnuită care operează numai cu formalul comod şi util: pentru activităţile cotidiene. Petre Ţuţea este nemulţumit de mijloacele obişriuite de comunicare: imagine, simbol, cuvânt şi predicaţie. Primele două ţinând de logica modernă simbolică, iar ultimele de cea tradiţională. Prin „forme nepredicative de exprimare a adevărurilor revelate" el nu înţelege nuvintele obişnuite considerate izolat, căci acestea exprimă tot at'4t de puţin în cadrul propoziţiilor, ca şi independent de acestea, ci înţelege, în sens speculativ platonic, genurile de maximă generalitate sau categoriile filosofice. O parte dintre acestea o alcătuiesc şi „termenii din limbajul teoretic". Cu semnificaţie categorial-filosofică de maximă. generalitate, Ţuţea foloseşte des termenii: Absolut, Fiinţă supremă, Unul, Destini scrise , cu literă Mare,şi echivalente cu Dumnezeu, dar şi altele ca: transcendenţă, etenutate, libertate, nemurire, sacru ş.a., careseadaugăcacleterm,inaţiialedivinităţii aleadevărurilor.reyelate,.Alteserii,determeniexprimărevelaţiiopoziţionalede tip: obiect-subie.ct, bine-rău, sacru-satanic etc. Seriile de ,terrneni teoretici" proprii teologului, filosofului, omului de ştiinţă şi artistului le expnmă domeniile predilecte şi preocupările: lume,eu, obiect, observaţie, ipoteză, experiment ş.a. In funcţie de intenţiile urmărite, Petre Ţuţea apeleazâ fie la termeni singulari, fie la termeni perechi, opuşi sau nu, fie la 1135

grupări de trei, patru, cinci şi chiar mai mulţi termeni. :Exemple: imanenţă-transcendenţă; om-rasă-nearn; absolut-infinit-finit-transfinit;' elementul-atomul-particula-cuanta-unda ş.a.m.d.. Ceea ce dovedeşte că nu era adeptul nici unei grupări rigide a termenilor care conduCe a-desea la sofisme. Aceasta este explicaţia şirurilor si a coloanelor de cuvinte; care se dovedesc ,termeni" în sensul. de genuri sau categorii. Succesiunea acestora (copulativă, implicaţională sau opoziţională) devine sugestivă şi poate să exprime, în viziunea lui Petre Ţuţea; lumi, domenii sau regnuri diferite, fenomene, acţiuni, stări de conştiinţă sau sentimente: Cum? Prin. simpla lor pronunţare sau scriere succesivă. De ce? Fiindcă termenii aceştm au o mare încărcătură semantică pentru cei care îi înţeleg. „Neliniştile produse de aceşti termeni în spiritul uman", cum zice Ţuţea, impresionează atât ascultătorul, cât şi cititorul. Ele nu sunt o simplă. reproducere scriptică a unui tip de retorism discursiv. Petre Ţuţea teoretizează pur şi simplu exprimarea nepredicativă, indiferent de redarea ei în scris sau oral. Că Petre Ţuţea era un maestru al discursului impresionist este incontestabil. Cei care 1-au audiat o ştiu. Ţuţea te impresiona indiferent de subiectul discursului. Aceasta este şi cauza pentru care, după o întâlnire cu el, deşi puteai să-1 asculţi câteva are şi asistai la o adevărată jonglerie cu idei, nu prea aveai ce să-ţi n otezi, în afară de anecdotică. Coloanele de termeni recita.ţi nu se lăsau transpuse propoziţional: Or, cui i-ar fi trecut prin minte să-şi noteze liste de cuvinte! Dar impresia ră'mânea. Mar puternică, decât orice rememorare textuală. Fiind vorba de o lucrare scrisă, nu are rost să mai amintim aici de mimica şi gestica lui Petre Ţuţea, care întăreau în mod considerabil conţinutul impresionist al discursului. Mircea Eliade îşi amintea de jocul mâinilor lui Nae Ionescu când votbea despre revelaţie. Numai cine 1-a audiat pe „Cavalerul creştinătăţii", cum îi plăcea lui Petre Ţuţea să se numească pe sine; îsi poate imagina participarea acestuia cu întreaga lui fiinţă. la infiriparea, la întruchiparea cuvântului rostit, a cuvântului clădit din vorbe şi gesturi ineşteşugite, a logosului revelator de sine; al cărui inaestru de neintrecut a fost Petre Ţuţea. Cavalerul creştinătăţii. • . (1993)

186

text al lui Constantin despre ortofizica lui Mihai Drăgănescu Un

Noica

Autorul acestui referat nu cunoaşte o sinteză filosofică atât de cuprinzătoare şi de impresionantă ca lucrarea de faţă,, în cultura contemporană. Este vorba de o excepţională reuşită a.culturii noastre şi — sperăm să nu ne Inşelăm — a culturii veacului XX. Prin anii '50, un Teilhard de Chardin, faţă de care autorul român este mult mai bine aşezat, a putut impreSiona cu sinteza sa în spiritul culturii noastre ştiinţifice. in fapt, autorul francez nu era szlecât un paleontolog antropolog, vorbind destul de stingherit despre celelalte ştiinţe ale naturii, ca şi cu oarecare candoare despre ştiinţele omului ; pe deasupra, punea în joc o retorică şi o exaltare, ce au sfârşit prin a indispune, — în timp ce iucrarea omului de ştiinţă român (la capătul unei serii de opere originale deschizător probabil către o nouă activitate creatoare, pentru autor şi pentru continuatorii săi de pe acum asiguraţi) trădează o splendidă sobrietate a gândului a toate innoitor ce o susţine, unită cu o greu comparabilă stăpânire a întreg registrului ştiinţelor. Este probabil că în zilele noastre singură informatica, specialitatea. autorului, poate asigura unui spirit de excepţie controlul spectrului cunoaşterii contemporane. La un moment dat s-ar fi spus că în miezul cunoaşterii ar putea sta cibernetica, dar „ea s-a oprit la constiinţă"; în faţa -conştiinţei, cum spune autorul de faţă (p. 22). InfOrmaticianul, cel puţin unul de nivelul profesorului Drăgănescu, este în măsură să cuprindă în viziunea sa şi faptul de conştiinţă, ba chiar să-1 rabată asupra lumii şi să-1 solidarizeze cu ea, ca în acel grandios I L M. = inel al lumii materiale, conceput de autor. Dar e posibil că omul de ştiinţă român este printre primii — nu ştim de nici un alt informatician autor al unei viziuni filosofice de amploarea acesteia — care să valorifice putinţa informaticii de a da ceea ce lipseste culturii noastre şi face -pentru mulţi 487

insupOrtabilă acumularea de cunoştinţe în atâtea domenii disparate, de a da anume tin tip de om de cultură care să acopere tot. Citind lucrarea de faţălţi dai seama că omul de cultură viitor va trebui să fie un „hom6 informaticus'', altminteri rămânând mutilat. S-ar putea crede că ; stăpânind evântaiul ştiinţelor contemporane, autorul face operă de enciclopedism filosofic, nu o sinteză. filosofică propriu-zisă. Dar tocmai în .aceasta • constă. ,adevărata noutate a lucrării de faţă, în faptul că acoperă ştiinţele fundanientale sub puterea unificatoare a unei autentice -idei filosofice. Lucrarea ar putea fi privită, chiar, ca un model pentru viziunile filosofice viitoare. Dintre cele trei feluri în care se poate practica filosofia, primul cu istoriă filosofiei, al doilea pe_ temeiul unei .experienţe spirituale (amândouă fiind felurile tradiţionale de a filosofa) sau, în al treilea rând, întemeiat pe corptts-ul ştiinţelor„felul ultim e probabil că va precumpăni în viitor. Dar până acum oamenii de ştiinţă n-au filOsofat decât prelungirea câte unei ştiinte, Cu oricâte libertăţi: un Schrdinger sau Heisenberg cu fizica . matematică, un Monod sau Jacob ca biologi, un Prigogine, cu oricâte deschideri, din perspectiva chimiei şi fizicii. Când au ieşit din speCialitatea lor, ca Einstein însuşi în Curn văd lurnea, au recăzut peste locurile comune ale reflexiunii filosofice. ,Cu Ortojizica, în sChimb, ni se oferă., cum spune Prejaţa, o explicare unitară a logicului şi spirituahdui, ţinând seama că în toate planurile este vorb a de procese cu caracter informaţional, Dacă reţinem că in treaga tehnologie (p. 490 în final) are şi ea un substrat comun infor maţional, atunci lumea toată, că este a naturii, a omului ori a art& factului uman, apare schimbată la faţă, putând fi atacată unitar de gândire dintr-un unghi absolut nou. Dar ideea filosofică a lucrării nu se reduce la afirmarea uni versalităţh proceselor informaţionale, o afirinare care putea ajunge, cu un minimum cutezanţă, oriceinformatidan filosof. Excepţional de adănc, poate şi de fecund pentru găndirea-şi cercetarea altor oameni de şiiinţă, ni se pare dublid aspect al-ideii filosofice puse în joc ; pe de o pârte, că trebuie să existe ceva:mai adând decât particulele fiziCale nefiind deci constituenţii ultimi ai materiei şi vieţii, 'pe de alta termenul ultim al conştiinţa apare ca un capăt'de draminecum ca un epifenomen sau alteori ca un simplu accident („maimtiţa g -olaşă; care a dus la om"), ci este expresia superioară a unei deschideri, sau introdeschideri, spune autorul, care se manifestă încă delâ inceputulvieţii şi esohdară cu modelul deschis şi el, chiar dacă fără rudimente de cnnStlinţă, al materiei neinsufieţite. Prin urmare. autorul .nu caută numai ceva mai adânc decât unităţile pretins origi188

nare ci .arată în plus eă ultima verigă, omul, regăseşte şi face direct racordul cuinceputurile. 1n orice viziune filosofică sau ştiinţifică de până acum,..omul şi conştiinţa lăsau deoparte în .urma lor procesele originare, obârşia lor. Poate pentru prima dată cu Inelul Lumii Materiale (modelul propus de autor) îndepărtatul devine, prin conştiinţă şi prin cultură ni se spune, imediatul insuşi. Iar în timp ce modelele concepute pe baza particulelor materiale, deşi trimiţând evolutiv la forme superioare, rămân modelele închise, tocmai modelul acesta în care bucla se închide este cu adevărat deschis. Dacă totuşi trebuie să strângem şi mai bine ideea filosofică pusă. în joc, atunci vom spune că ea constă în transformarea intregului corp al ştiinţelor prin valorificarea unei bune şi obiective subiectităţi universale. Termenul poate îngrijora (de aceea si spunem subiectitate în loc de subiectivism), dacă ar fi restrâns la subiectivismul uman, psihologic ori chiar epistemologic. Dar s-a observat de mult că există subiectivitate sau subiectitate şi în afara omului : o plantă ca şi un organism în genere, sunt în ele însele expiesia unei subiectităţi, iar cibernetica a venit, la rândul ei, să arate că un sistem, natural, ori chiar artificial posedă, cu conexiunea inversă, caracterul unui subiect în act — în termeni româneşti, am spune că lucrurile, fără să fie, până la om, un „sine" personal, îşi au totuşi „sinea" lor — şi atunci subiectitatea încetează să fie condamnabilă din punct de vedere ştiinţific, ba devine chiar un extraordinar mijloc de investigaţie. Lumea poate fi cercetată, nu drept un ansamblu de obiecte de realitate, ci drept unul de subiecte de realitate, Intregul universului el însuşi apare, în viziunea lucrării acesteia, drept un subiect de realitate, ce-şi desfăşoară subiectitatea proprie până la conştiinţa umană. 1n felul acesta filosofia obţine un câştig uriaş. Toată acea problematică sub care a stat veacul trecut, anume tema, aparent evidentă a unui subiect cunoscător în faţa unei lumi şi a unui obiect de cunoscut, acel subiectivism vinovat, unit cu acel idealisra autentic, care a dominat dezbaterile filosofice, toate rămân în urmă, ca şi vorba naivă a lui Schopenhauer, gândul prin care îşi deschide opera, socotindu-se kantian fără indreptăţire (căci la Kant subiectivismul transcendental este totuşi obiectiv), gândul anume că „lumea este reprezentarea mea". Toate au fost o simplă etapă a conştiinţei umane,, care încă se opunea lumii pentru că nu ştia să se identifice cu ea. Numai o asemenea intimitate a conştiinţei cu adâncurile lumii autorul de faţă ar vorbi de cufundarea „în profunzimile lumii materiale" nu se putea întemeia în orice fel . de pildă; a exprimat el intotdeauna o asemenea intimitate, dar 180

una de tip naiv, elementar ; panteismul, în toate versiunile lui, a căutat, de asemenea, să solidarizeze ordinea conştinţei şi a omului cu -restul; dar nu putea nici el fi mai mult decât o proclamaţie. Când s-au impus ştiinţele moderne, ele s-au oprit tocmar la bariera dintre viu şi neviu; iar dacă un Teilhard de Chardin a forţat această barieră, vorbind,despre o substanţă cerebrală infuză în tot ce este materie şi care se concentrează treptat cu sistemele nervoaSe, ajunge la creier uman .şi trimite chiar dincolo de el, la o agregate de conştiinţe şi de creiere, până în acoperirea Terrei cu un fel -de sferă", el n-a făcut decât să dea, cu o viziune biologică.mult exaltată, sugestia unităţii fundamentale dintre conştiinţă-şi'străfunduTile lumii. Opera lui Mihai Drăgănescu vine să arate că numai din perspectiva informaticii un asemenea gând are sens. De aceea, autorul poate rosti, ca filosof Intemeiat pe ştiinţe, această admirabilă vorbă, pe care numai un Hegel cuteza s-o spună despre sistemul său, din perspectiva speculaţiei: „Toate filosofiile au o raţiune, în lumina modelului ILM" (p. 26). Cu ideea — am spune: cu constatarea pozitivă — că procese cu caracter informaţional au loc peste tot ; cu implicaţia acestei idei, că totul stă sub semnul unei bune subiectităţi ; cu consecinţa ei, că singură inchiderea intre-o subiectitate (nu compactarea în agregate stinse, ca ,,găurile negre" .ale astronomiilor de astăzi) îngăduie o deschidere, satiln terrnenii autorului o intro-deschidere, lumea şi omul arată altjel,. păstrândn-se perfect toate cnnoştinţele ştiinţifice care s-au câştigat,.. atât despre lume cât şi despre viu. Este vorba doar de o adâncire a cunoaşterii până la străfundurile lumii materiale, adică până în sensul, forma, informateria care face cu putinţă lumea. Desfăşurarea operei pe linia acestei idei filoscifice devine atunci firească. Autorul trebuie să străbată tot, pentru că . transfigurează totul. Va trece deci, cu cele patru părţi ale lucrării, de la „Cosmos şi Univers" la „Materia nevre", apoi la „Materia vie", spre a sfârşi la „Informaţie". In fiecare din cele patru părţi noutăţile sunt de aşa natură şi atât de intemeiate, incât privesc nu numai filosofia, ci fiecare ştiinţă fundamentală in parte. Autorul speră să aibă confirmări ştiinţifice, de laborator,pentru unele din ipotezele sale. In orice caz dezvăluie tot felul de aspecte inedite, aşa încât este silit (ca şi în lucrările anterioare, adesea) să dea nume noi lucrurilor, de cele mai multe ori nume fericit alcătuite, unele probabil rostite să se impună, aşa cum de la început trebuie acceptat termenul de „ortofizică", nu drept altă fi.zică, ci drept una „la nivel mai adânc decât cel cuantic", ca şi- termenul de :„inforAnaterie" pentru un..ingredient originar al lucrurilor care, 'In pro190

funzime, structurează o. materie amorfă, numită de autor .„lumatie", şi duce în acelaşi timp la „ortosens" în existenţa, originară. In fapt informateria va fi cea care să aducă o cascadă de noutăţi, atât în Ce priveşte cosmologia cât şi în ce priveşte materia anorganică şi orgarrică, până la viu. Noutatea cea mare, în definitiv, o.dă faptul că, în timp ce toţi oamenii de ştiinţă, şi chiar cei de formaţie umanistă fac să primeze ştiinţele naturii asupra celor ale omului, Mihai Drăgănescu are curajul, pe temeiul informaticii, să aducă un fel de primat al ştiinţelor omului asupra celor ale naturii. El face complexul să primeze asupra simplului şi fenomenologicul (cum‘numeşte singur sensurile şi ortosensurile) asupra sistemicului şi a structurii. Nu reflectăm doar structuri spaţio-temporale, spune el (p. 25), ci şi informaţii. De aceea cosmologia, care nu mai putea reveni căci descria numai o lume obiectuală şi în care omul a,pare şi el ca un obiect intre obiecte, redevine filosofică prin deschiderea ei către sens, viaţă şi conştiinţă ; de aceea matematica apare — poate pentru prima dată în cultura contemporană — ca având baze ontologice; de aceea formalul se dovedeşte a nu putea exista fără suport (p. 62), fiind necesară aşadar o legătură intre formal şi neformal; de aceea se poate susţine că, deşi nu este forţă, informaţia trebuie pusă alături de celelalte forţe (p. 122). In primul rând alături de, cele electromagnetice şi gravitaţionale; de aceea omul de ştiinţă care e autorul poate cuteza să arunce fizicii provocarea de a-i cere să vadă „sens în universul material, sau în concret că „spinur este un efect al cuplajului dintre lumaţie şi informaterie,'că mişcarea fotonului este reflectarea unei mişcări de ortosens tot în informaterie, sau — cu o admirabilă viziune — că trebuie să existe un timp de dinaintea timpului, un ritm cosmic fără durată, care devine timp prin cuante de timp în univers. Cu atât mai lesne, poate, vor accepta oamenii de ştiinţă perspectivele pe care le deschide viziunea autorului în ce priveşte materia vie. Căci viaţa, spune autorul, implică proprietăţi informaţionale, iar un.program (un cod) este pur şi simplu informaţie. Fireşte, ni se spune sugestiv, informaţia genetică este doar sintactică, ea devenind semantică abia în mintea omului. Dar şi aici, ca în cazul particulelor şi al celulei, autorul vede ceva mai adânc decât codul, anume (p. 236) o plasticitate informaţională a celulei, care nu mai este fixată rigid de acizii nucleici. Iar în timp ce procesul informaţional al materiei vii s-a manifestat o singură dată, la naşterea universului, în cea vie procesul este permanent. Numai informateria poate explica fenomenele vii, iar aci autorul pune în joc o realitate elementară nouă, un fel de anticuantă, spune el, pe care o numeşte „ortobiont", văzând chiar posibil în cadrul biologiei (ce are acces 191

direct la profunzimi) un experiment hotărâtor pentru :ipoteza ortoexistenţei, experiment ce ar consta tocmai în detectarea ortobiontului. Totul e susţinut de un gând adânc: acela că, informaţia nu este un simplu proces fizic (cum devine evident chiar la inteligenţa artificială), ci reprezintă, o structură căreia i se asociază un înţeles. De aceea autorul poate combate lingvistica şi semantica. de astăzi, arătând că ele evită tocmai esenţialul: subiectuls Dar ce este subiect, în această cuceritoare viziune pe bază de subiectivilate? „Vom numi subiect (p. 427) un dispozitiv care conţine un procesor informaţional ce acţionează cu mediul, interpretându-1 şi, eventual, acţionând asupra lui". Am ajuns aproape la o redefinire posibilă a omului (ce sărace rămâ'n definiţifle lui obişnuite, chiar şi cea de „anitnal taţional", pe lângă definiţia aceasta bine cumpănită), o redefinire posibilă care, iată, poate şi solidariza omul cu alte subiecte, naturale şi chiar artificiale. Când autorul sfârşeşte (p. 463-4) prin a spune că natura neconştientă creează şi ea, dar imitând creaţia veritabilă, care este a omului, atunci nu mai poate nimeni vedea umbră de antropomorfism aci. Este o splendidă întemeiere obiectivă a unităţii lumii, De aceea nimeni nu se va mira să afle, la capătul lucrării, că, Binele şi Răul sunt ortosensuri, pe care omul şi societatea le :induc în materia profundă. Işi vor face loc în lume noutăţile acestea şi multe altele, ce apar atât de firesc în ,viziunea originală propusă. aici? Ar trebui să spunem că nu ne îndoim, dacă n-am cunoaşte inerţia ce domneşte în lumea culturii. Vom spune însă că nu ştim despre o lucrare contemporană care să zgâlţâie mai bine această inerţie decât lucrarea profesorului Drăgănescu. Iar dacă prin imposibil ea nu s-ar impune de pe acum în cultura , veacului XX, să ne fie ,ingăduit a crede că va uimi şi impresiona adânc pe gânditorii. nepreveniţi din veacul XXI. (1984)

Perspective filosofice enciclopedia României

Făcând abstracţie de poziţia extremistă după care n-a existat şi riu există filosofie românească, considerăm că viitoarea enciclOr;edie'a României va Constitui un prilej favorabil pentru revizuirea.cdriCepţiilor despre gândirea filosofică românească în genere, si în cel mai nimerit cadru, al intregii noastre culturi şi civiaceastă: . EnticloPedia României va trebui să reprezinte o lucrare vastal ,cea,rnal cuprinzătoare din istoria noastră. Numai Academia Rornană,;in formula instituţională. actuală, cu o intreagă reţea de colaboratOri din toate domeniile culturale, ştiinţifice, admin.istrative, econorniCe şi politice va reuşi, în condiţii normale, să ducă la capăt, o; astfel de „intreprindere naţională' . Principiul enciclopedismului .constituie colaborarea interdiscipIinară. In ce priveşte trecutul nostru filosofic, nu este nece sară mrinai revizuirea perspectivei comuniste de apreciere, vicioasă .prin definiţie, dar si a perspectivei interdisciplinare asupra domemului filosofic. Căutând mereu surse materialiste,, comunişti,ai filosofiei româneşti au îndreptat cercetările unilateral, numai, pe traseul legăturii, cu anumite ştiinţe ale naturii, mai ales cu cele medicale. Aici părea mai sigur terenul materialismului. Dar şi în aceaştă :privinţă se fă' cea abstracţie de concepţiile medicale de ampi).Oare, care depăşeau perspectivele medicinii empirice. exempIu;Daniel Danielopolu şi Ştefan Odobleja sunt medici care au dezVOltat concepţii filosofice de amploare, fiind consideraţi precurs.ori ai ciberneticii, dar n-au fost menţionaţi niciodată in istonile conninise ale filosofiei româneşti. Şi nu este numai cazul acestora. N.C. Paulescu, în monumentala lucrare TraiM de physiologie ntMicale .(1919), enunţă clar probletne general filosofice legate de esenţa şi canza dar şi de sullet şi Dumnezeu. E1 critică darwinismul 13-c. 140

193

şi combate materialismul. Ultima parte a volumului al III-lea se încheie cu Ideea de Dumnezeu în ştiinţă. Dar există chiar curente, orientări şi şcoli medicale româneşti legate nemijlocit-de filosofie, cum este, de exemplu, orientarea homeopatică a Şcolii hahnemanniene de la Bucureşti. Pe aceeaşi linie şe inScriu şi preocupările unor intregi şcoli de: antropologie medicală si socială, de antroposofie, parapsihologie, acupunctură şi yOga, , , Nu este vorba însă numai de medicină, fiecare ştiinţ.ă în parte a generat preocupări filosofice. Pretutindeni, deci şi la noi. Cel puţin în domeniul ştiinţelor încetăţenite aici şi în care am avut uneori chiar priorităţi. Este şi cazul matematicilor. Ignorat sau adesea hulit pentru atitudinea sa politică, Nae Ionescu a rămas un filosof practic necunoscut. Abia recent i s-a publicat traducerea din limba germană a tezei de doctorat, Logistica fncercare a unei noi fundamentări a matematicii, care a jucat un rol impoi-tant în orientarea filosofică a matematicienilor români. Optând pentru o variantă de tip intuiţionist în fundamentele matematicii, deci contrară, tendinţelor logiciste la modă (Frege, Russell), Nae Ionescu 1-a influenţat direct pe Octav Onicescu. Acesta adoptă în lucrarea Principes de logique et de Phylosophie matMmatique (Edit. Academiei, 1971) o rogică intuiţionistă originală , din care exclude falsul, dar şi o „logică a colectivelor" pe care o predase Nae Ionescu. Linia intuiţionistă a fost urmată şi de Grigore ale cărui rezultate erau cunoscute şi apreciate de către intuiţioniştli olandezi. in biologie, de exemplu, merită menţionate contribuţiile filosofice ale lui Eugen Macovschi în legătură cu substra.tul material al gâ.ndirii abstracte. Substanţa sau materia noesică, despre care vorbea Macovschi, ar face parte dintr-o a cincea stare a materiei, respectiv din bioplasmă — concept de mare importanţă filosofică,adoptat ulterior de numeroşi savanţi, mai ales după 1960, deci la mai mult de zece ani (1949) după elaborarea lui, de către E. Macovschi (Cf. Sisteme in stiinfele naturii, Edit: Acaderniei, 1979). Mult mai importante sunt insă unele domenii ale filosofiei care au fost sistematic ignorate: filosofia. artei, înlocuită cu estetica marxistă, filosofia religiilor, înlocuită cu ateismul militant, filosofia juridică şi mai ales logica juridică, inconipatibile cu arbitrariul legislaturii socialiste, filosofia Istoriei înlocuită Cu niaterialismul istoric; filosofia socială şi chiar sociologia, cu numerOasele sale discipline, care nici n-a apucat să fie reconsi&rată, dup'ă decenii de prohibiţie, şi a fost din nou ignorată.. Si iri aceste dOmenii au lucrat, de multe ori neştiuţi, savanţi din ştiinţele de bază. Ei chiar au reuşit, sub einblema scientificităţii, să publice lucrări cu caracter filosofic care ar fi fost interzise sub 194

titulatnră: ,filosofică. Aşa a procedat, de exemplu, acad. Mihai Drăgănesgu, reuşind • să publice două, lucrări de filosofie sistematică Profunzimile lumii materiale (1979) şi Ortofizica (1985). Despre ultim,a,,Constantin Noica zicea că„nu - cunoaşte o sinteză filosofică atât de ,cuprinzătoare şi de impresionantă in cultura europeană.. Este o excePţională reuşită cultuzii noastre...".0r, si aceste luciări au fost sistematic ignorate în istoria comunistă a filosofiei româneşti. AceaSItâ este cauza pentru care, deşi situate pe in aparen'ţă OPuSe, comuniste şi anticomuniste, exegezele bazate pe ignOrarea aprdaPe totală a filosofiei româneşti, converg spre aceeaşi concinzie; că; fond, n-a existat şi nici nu există filosofie româneasCă. LnCin yajabil mai degrabă în legătură cu filosofia marxistă. Vorbalui Lenin : „Ne intreabă unii tovarăşi: » Unde şi-a scris Marx filosofia? 4, iar noi le răspundem : « Dar unde nu şi-a scris-o? »". Cert este că pe la. noi „n-a: făcut pui", cum îi plăcea să zică lui Nae IonesCn.. thiar ne intrebăm, la rubrica „filosofie marxistă" din Viitoarea enciclopedie a ERoinâniei ce s-ar putea scrie? Făcând, reşte, abstracţie de faptul că mai nimeni n-ar dori să figureze Ja o astfel de inbriCă! Câteva cursuri de materialism dialectic si de scrise de fOştii şi actualii profesori ai facultăţilor noastre de filosofie şi două culegeri colective de studii (Teoria cunoaşterii sttiinţifice, 1982, si Din istoria dialecticii marxiste, 1987) scrise de aCeiaşi profesori plus a.lţii de la institutele politehnice din Bucureşti' şi. din ţară, cărora li s-au alăturat şi cercetători de Îa InStitntnIde Filosofie. A fost, se zice; o muncă oarecum forfată, pe care pnted refaza nimeni fără consecinţe neplăcute. Contribuţia marXiStă.afilOSOfilor români rămâne totuşi destul de subţire: Nti de mirare că Anton Dumitriu, la câţiva ani după ieşirea din detenţie, a rămas stupefiat aflând că nu există nici un tratat de filosofie marxiStă. ;,Dar ce-au făcut marxiştii atâţia ani?", ne-a intrebat Anton Dumitriu. La care i-am răspuns şi noi în nianiera lui .„Dar .ce n-au făcut"? Cett este că anumite edituri, in special Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, prin „Biblioteca de filosofie", seria de „Filosofie românească% au publicat sau republicat numeroase ediţii din ope-' rele filosofilor români, mai mult sau mai puţ.in cunoscute şi multe inedite,. ca Prelegerile de filosofie şi Scrierile de logică ale lui Titn Maiorescu; Devenirea intru fiinfă a lui Constantin Noica ; Doctrina• substanţei a lui Camil Petrescu; Fiinţa istorică a lui Lucian Blaga Realisrnul.eritic al lui Al. Bogza ; Scrierile inedite ale lui Negulescu;.iWroducere in logica rezonanki a lui Şt. Odobleja ; Recesiviitatea ,c0;structură a. tumii a lui Mircea Florian şi altele. 1 95

La. Editura Academiei au fost publicate luerări 'ale lui:Dan Bădărău,Anto n • Dumitriu, Octav Onicescu; P. • P. Negulescu Petre Andrei, D. D. Roşca. După Revoluţia din 1989 au iriceput să fie editate şi Iticrări ale lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescn; inedite ale lui Constantin Noica, opere ale lui Emil Cioran, Mircea VnIcăneScu; Petre Tiiţea Ş.a. In cadrul viitoarei enciclopedii a României ştiin inSă ce trebuie făcut, indiferent de ceea ce realizat sau nu. Trebuie valorificată gândirea filosofică românească pe toate .coordcinatele clasice ale acestei discipline. Acest lucru trebuie infăptuit intr-un dublu sens, atât pornind de la problematica filosofică spre disciplinele particulare, cât mai ales invers. Căci putem pretinde unui filosof să facă investigaţii exhaustive în opere ştiinţifice adesea greu de parcurs din cauza specializării excesive. Metodologic, cercetătorii angşenaţi la elaborarea encidopediei trebuie să semnaleze preocupările ad-hoc literare, artistice, sociale, politice, pedagogice etc. şi inai ales filosofice ale savanţilor pe care îi au în vedere. Aceasta, atât în opera editată, cât mai ales în lucrările manuscrise sau mai puţin cunoscute. Sperăm într-o enciclopedie a României în care să nu se mai urmărească dezinformarea sau economia de inforinaţie din motivele tradiţionale ale lipsei de spaţiu tipografic ş.a.m.d. Institutul de Filosofie se inscrie implicit pe linia valorificării exhaustive, de data aceasta fără rezerve „partinice“, atât a filosofilor profesionisti, indiferent de orientare, cât şi a marilor teoreticierii din domeniile ştiinţifice, culturale, politiceşi religioase. Dar şi explicit prin programul de cercetare planifiCat, pe anii 1994— 1996, şi anume Filosofia românească de la origini pdnă tin prezent fn raporturile ei cu filosofia universală. O altă problemă, legată de enciclopedia în discuţie, pe care cercetătorii Institutului de Filosofie o au deja in vedere, se referă la elaborarea unui dicţionar de termeni filosofici. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât vechilul Dictionar de filosofie (Edit. Politică, 1978) nu numai că avea multe lacune, dar avea şi adaosuri grosolane. In plus, termenii erau definiţi din perspectiva filosofieimarxiste, cu preluarea, adesea, a unor verdicte ale „clasicilor" marxistleninişti sau ale „celebrelor" congrese de partid. Ce-i drept, din la fel de „celebra" familie, nu a fost trecut ca filosof decât Nicolae enciclopedia României nu se pune problema definirii termenilor tehnici ai filosofiei, dar anwinte concepte utilizate cu accepţii.distincte în filosofia românească sau la anurniţi gânditori merită o atenţie specială.. Este cazul termenului de i;transcendenţă", 196

să zicem, cu accepţiile sale filosofico-teologice ortodoxe, dar şi speciale la gânditori ca Blaga, de exemplu. Dar apar atâtia termeni proprii filosofiei româneşti şi respectiv filosofilor ,noştri, d1ntre care mulţi au devenit termeni curenti, uzuali în filosofia românească şi nuntai_in f1losofia românească. De la Blaga citire: „spatiu mioritic", „cunoaşterea luciferică", „cenzură transcendentă" şi multe altele. Sunt si termeni arhaici, ca ,,ceinţă" la Cantemir sau „feldeinţă", dar şi al#ii moderni, ca „psihologie consonantistă"„logică a rezonanţei", „holomer", „synalethysm", „rostire filosofică , „ortofizică „informaterie", „materie noesică" „forme prejudicative", „pentamorfoză" ş.a.m.d. Or, tocmai aceşti termeni dovedesc nu numai că există o filosofie românească, dar si faphil că ea necesită un limbaj specific, .pe care ar putea să-1 adopte, dacă 1-ar cunoaşte, şi filosofii străini sau, "dimpotrivă, să evite folosirea lor, ca neţinând de „dimensiunea: existenţei" lor, cum ar fi zis Mircea Vulcănescu, sau ca ţinând prea mult de „sentimentul româneasc al fiinţei", cu vorbele lui €onştantin Xoica. Oricum, aceste vocabule ale rostirii noastre filosofice, alături de numele acelora care le-au adus întru fiinţă, trebuie să-şi găsească locul cuvenit în viitoarea Enciclopedie a României. (1993).

Specificul national al

Fă.' când abstracţie, din mai multe motive, de filosofia antică, grecegscă, al cărei specific nu 1-a contestat ninieni, dar despre carenu se păate spune totuşi că are un caracter naţional-greceSc, pentru siraplul motiv că nu putem vorbi, la acea vreme, despre propriu-zise, donstatăm de-a lungul evului n-tediu, tendinţa. permanentă de unificare . a stilurilbr de expunere, în forrne canoniza.te, scolastice, ca şi a problematicii filosofice. La aceasta a contribuit, fireşte, şi utilizarea limbii latine ca limbă oficială a filosofiei , ca şi dominaţia biseridi catolice in lumea occidentală. S-a ajuns astfel la situatia în care era:' deshil de greu să mai deosebeşti; dacă nu nationglitatea, nici pe atunci cristalizată, cel putin etnia căreia apartinea un filosof sau altul. Călugări fiind, ei apartineau în fond unei singure lumi. Aceasta era lumea propriei lor credinte universaliste. Dacă tinem cont de faptul că cei mai de seamă nominalişti au. fost englezi (Scot şi Occam), iar nominalismul va insoţi mereu tendintele empiriste din filosofia engleză, am putea conchide că. nominaliştii medievali reprezentau avant la lettre caracteristici specifice filosofiei engleze dinainte şi de după constituirea natiunii engleze. Caracteristici atât de puternice încât răzbeau prin blindajul solid al universalismului catolic. Este vorba de caracteristicile moştenite de anglo-saxoni de la normanzi. Dar ele par mai degrabă să împiedice spiritul liber al filosofului decât să-1 stimuleze. Aceasta insă în perspectiva globală a filosofiei. Pentru un navigator, negustor, luptător sau manufacturier în formare ceea ce contează este mai mult libertatea de mişcare decât cea de gândire. Filosofia empiristă, putem spune, chiar dacă n-ar fi fost făcută de englezi, li s-ar fi potrivit cel mai bine. Ea ar fi răspuns, la un nivel de maximă generalitate, unor cerinte ale practicii lor seculare. Acelaşi lucru este, în mari, valabil şi despre filosofia. franceză şi filosofia germană. Prima : prin aşa-zisul „raţionalism. 198

francez-, care este în realitate uri tip .de intelectualism, apetpetuat formă specifică • tradiţiile scolastice de rigoare, Necirie cu calctxlul şi străine speculatiilor filosofice. Rigorisraul leibnizian este mai mult de sorgine franceză decât germană. ,. S-ar putea obiecta aici să spiritul gerrnanic din filosofie. s-â manifestat mai tăxiiu, ca şi cel social, economic şi politic. Carol' cel Mare vorbea nemteşte numai cu caii, iar Leibniz insuşi pentru a-şi face înţeleasă la germani Teodiceea, scrisă în franceză; a tradus-o jn limba latină! Intelectualismul francez, mai mult decât empirismul englez senzualist, a eşuat într-un ateism lamentabil, vecin cu liberalismul si anarhismul care va submina bazele raţionale ale moralitâţii. În ciuda admiratiei pentru victoriile napoleoniene, impăratul Lumii a făcut o multime de calcule şi le-a pus în practică., cum au recunoscut-o până şi istoricii francezi, fără să respecte nici cele mai elementare cerinţe ale raţiunii. S-ar putea spune că astfel de tendinţe n-ar fi proprii france2iIor, sau, cel mult, că s-ar manifesta numai în cazuri extreme. Revolutionarismul francez nu mai poate fi considerat însă iritâmplător. Napoleon n-a făcut decât să perfecţioneze tehnica de extermimare a fiinţelor umane şi, fireşte, să-i extindă dimensiunile. El este un rezultat al Revoluţiei franceze şi un continuator al acesteia, ceea ce nu se poate spune decât parţial şi despre filosofia franceză. in primul rând, chiar dacă filosofia reflectă, la nivelul ei de zeneralitate, tendinţele specifice unei naţiuni, n-o face direct .şi nu este simultană cu desfăşurarea evenimentelor politice. Facem abstracţie aici de faptul că momentele fierbinţi ale istoriei (revoSau războaie) stagnează şi activităţile intelectuale. Filosofia franceză precede în mod .evident Revoluţia, dar nul •mai succede: Verva unui Voltaire, care era convins -a sosit momentul să fie aruncate în lada cu gunoi a istoriei toate prejudecăţile politice, religioase şi morale, precede concepţiile anarhiSte ale revoluţionarilor. E prea mult să ne întrebăm dacă. Voltaire însuşi rir fi. ezitat sau nu să-şi pună în practică. ameninţările. Au făcut-a insă compatriotii lui. Şi nu cu mult după moartea sa. Voltaire, care ajunsese şi un adversar al lui Descartes, a fost însă centemporari cu Condillac. Or, acesta din urmă era un continuator al intelectualismului cartezian, care mai visa încă la o mathesis universalis şi la maşini filosofice de calculat. Ar fi însă greşit să ne întrebăm care din cei doi reprezirită spiritul francez în filoSofie. Şi prin aceasta se exemplifică şi o altă problemă, specificul waţional .al. unei filosofii 1.114 se reduce la un singur aspect. 19g

Mircea Florian observase deja faptul că „naţionalizarea' filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul' cUlturalfilosofic al nariunti respective carepoatefi proslăvit,continuat sair infirmat, dar în nici caz ignorat. La fel şi prezentul sau viitorul.: Nu există cazuri de filosoii. care să nu se inscrie .pe nici una dintre aceste coordonate.- Dar ifiscrierea pe coordonate diferite poate să ducă, la aparenţa unei instrăinări de spiritualitatea: naţională, dacă, aceasta este priyiţă unilateral. Acelasi lucru este valabil despre raportul dintre naţional şi universal'in cadrul filosofiei. Nu există filogofie nurnai naţională„ dar nici filosofie numai univer-sală. In plus, filosofia universală. diferă ea de la epocă la epecă, nefiind în fond altceva decât o filosofie naţională care s-a impus mai mult decât celelalte într-o anunaită perioadă. Este cazul filosofiei clasice germane, dar mai ales ăl filosofiei lui Kant şi al filosofiei lui Hegel. Acestea, cu toate că sunt filosofii naţionale, germanice, au sfârşit prin a fi universalizate, imai ales în variante curăţate de aspectele teutonice. Şi, mai mult, au..devenit chiar criterii distinctive de, apreciere a specificului naţional al celorlalte filosofii, şi anume prin parţiculare în: care sunt receptate. , Am avut şi noi „kantianii". noştri, cum 1e zicea Torouţiu. Deci a existat o anumitămodalitatespecifică a filosofilor români de a se raporta la filosofia lui Kant, începând cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu Eminescu, Maiorescu şi maiorescienii, iar mai recent cu Constantin Noica. Nici unii dintre aceştia nu pot fi censiderari însă neokantieni manieră străină ; specificului românesc- de raportare la filosofia lui Kant. Se constată mai degrabă un fel de „kantianism antikantian", de genul celui profesat de Lucian Blaga, de exemplu (după propriile sale relatări din Schita unei auto-7 reprezentări filosofice). S-ar părea că scrierea filosofiei -în limbile naţionale ar fi un factor secundar, important fiind conţinutul scrierilor filosofice, şi nu forma lor lingvistică. Dar şi aici intervin nuanţe care pot fi adesea esenţiale. Orice filosof îşi discută terminologia şi o preferă adesea pe aceea semnificativă pentru limba naţională în care scrie. Facem abstracţie de faptul că, uneori, se ajunge pe această linie la formulări intraductibile. Există insă situaţii, în cazul orientărilor de tip hermeneutic, când filosofii sunt interesaţi tocrnai de semnificaţrile cuvintelor. Or, acestea au adesea o incărcătură sentimen-, tală inefabilă, despre care vorbea C. Noica în Rostirea filosofică 'românească, ceea ce face nu numai ca ele să însemne ceva în pluş 2,00

sau în minus pentru cunoscătorul unei anumite limbi, dar uneori să nici nu mai fie traductibile. Specificul naţional al unei filosofii nu inlătură deci diversitatea onentativă si nici nu-i trasează limite rigide. Există deci nu o filosofie naţională, ci filosofii naţionale, şi anume mai mult sau. mai puţin naţionale. Viabilitatea unei filosofii naţionale nu constă în nismul ei. Incepând cu Maiorescu şi Şcoala sa, filosofii români de anvergură şi-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi Franţa. Deşi au fost spirite de „formula unu", ca să zicem aşa, ei nu s-au integrat în filosofia occidenta.lă şi nici n-au dorit acest lucru. Ceea ce nu inseamnă însă că n-au fost influenţaţi in mod hotărâtor de către aceasta. Au existat însă şi filosofi români care s-au orientat cătrefilosofia indiană, un Mircea Eliade sau Al. George, fără a se lăsa vreodată convertiţi de aceasta. Ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt posibile şi .astfel de convertiri, de schimbare, ca să zicem aşa, „naţionalităţii filosofice". Mai mult, se poate vorbi şi de „dublă. naţionalitate filosofică", iar Leibniz este un astfel de exemplu. Este însă evident că o filosofie naţională nu poate să apară.. decât 1n cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civilizaţie şi cultură, care să aibă o conştiinţă naţională destul de elevată. Aceasta inseamnă deci că nu orice naţiune şi respectiv stat naţional îşi are propria lui filosofie. Mai există apoi şi anumite afinităţi naţionale favorabile elaborării unor filosofii cu caracteristici comune mai .multor naţionalităţi, aşa cum există şi o cultură, o artă. sau chiar o literatură (cazul ţărilor din America I atină) comună. Referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcănescu arăta, în mod convingător, că la noi, cel puţin înainte de-al doilea război mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei astfel de filosOfii. El vorbeşte despre: (1) existenţa unei activităţi de filosofare autentică şi originală.printre români, născută. din motive româneşti; (2) existenţa unui mediu de difuzare a ideilor filosofice româneşti în limba românească, prin grai sau scris, în reviste, cărţi, cursuri sau conferinţe; (3) existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice specifice româneşti. Sigur că astfel de condiţii n-au existat numai în România, dar tot atât de sigur este faptul că, nici astăzi, în multe state ale lumii nu există nici pe departe aceste condiţii. 1n orice caz, nu ne paste pericolul de a nu mai face faţă vreunei presupuse avalanse de filosofii naţionale, care mai de care mai ciudată şi mai greu 'de înţeles. 1n plus, cu referinţă la zilele noastre, chiar dacă există state cu condiţii materiale şi culturale superioare care, principial, ar fi 201

favorabile dezVoltării unei fil6s6fii‘ naţiOnaIe; nu toate'an o tradiţie filosofică, un trecut filosofic demn de a fi valorificat şi nu simt vreo necesitate acută de 'filosofie.. Este cazul, de exemplu, al ţărilor scandinave care au devenit un fel de „consumatoare" a filosofiilor central europene, cărora li s-au şi alăturat intr-Un fel sau alţul. Excepţie făcând un Kierkegaard, de exeinplu. Nici ola.ndezii nau simţit o prea mare'atracţie pentru filosofie, în ciuda lor excepţionale de care au dispus în ultimele secole. Olanda a jucat mai mult rolul de „gazdă' a filosofilor străini. Toate aceste consideraţii sunt valabile pentru desfăşurarea :normală a vieţii politice, sociale şi economice a statelor moderne. Făcând deci abstracţie de marea anomalie comunistă, de care, din nefericire, am avut şi noi parte. Ea ilustrează imposibilitatea impunerii forţate a unei filosofii străine de spiritul naţtonal. Chiar dacă filosofia mandstă ar fi fost perfectă, ea nu putea să devină o filosofie a noastră şi nici n-a devenit, ceea ce nu inseamnă insă că la noi, chiar înainte de impunerea ei, n-ar fi existat orientări filosofice marxiste sau, mai general, ma.terialist-dialectice şi nici că nu ar mai exista încă. Aceasta ţine de diversitatea pe care o presupune specificul naţional al filosofiei. Oricât de cliversificată ar fi însă o filosofie naţională, ea nu poate să implice de la sine şi varianta prOpriei sale anulări. Teroarea marxistă ne-a. dovedit insă uri lucru pe care altfel -nu 1-am fi crezut. Ne-a dovedit cât de puternic era înrădăcinată filosofia românească în spiritualitatea noastră naţională. Cum a Teuşit să supravieţuiască această filosofie în ciuda interzicerii ei, a distrugerii cărţilor, a uciderii, arestării şi petsecutării filosofilor. Or, in condiţii mult mai prielnice, sub acelaşi regim totalitar, multe alte discipline ştiinţifice sau. culturale au sucoinbat. Motivul nu-1 constituie deci asprimea regimUlni, ci legătura lormai slabă cu spiritualitatea noastră, cu profunzimile conştiinţei noa'stre, cu tainiţele pe care mâinile străine nu le-au atins şi nici nu je vor atinge vreodată. Nu este cazul ded să ne mai intrebărn, cum o fat unii in mod tendenţios; dacă există sau nu fil6sofie ronaânească. Şi anume, -un fel de filosofie stranie, diferită de orice altă fil6sofie. Ea a existat, cu specificul. ei, cu propria ei diVersitate de orientări' stiluri şi, ceea ce este mai important, va exista şi în continuare, iri ciuda oricăror adversităţi. '' • Putem spune acum, după o lungâ • tristă experienţă, că filosofia românească va dăinui chiar îri condiţii mai grele decăt cele comuniste. Nici mai mUlt; dar;nici.inal pirţin decât dăinui . propria noastră spiritualitate rbmânească: . -

1 993)

'2432

Referinţe bibliografice

Bariţiu, G., Părţi adese din istoria Transilvaniei pe dottă sute de ani în urmă, vol.. 1-111, Sibiu, 1889-1891. Baritiu, G., Scrieri socia/-politice, Edit. Politică, Bucureşti, 1962. Blaga, L., Schila unei autoprezentări filosofice, ed. îngrijită de Al. Surdu, 1n „Revista de lilosofie", nr. 3-4, 1990. Blaga, L., Trilogia cosmologică, Edit. Minerva, Bucureşti, 1988. Blaga, L., Trilogia culturii, Edit. Minerva, Bucureşti, 1985. Blaga, L., Trilogia cunoaşterii, Edit. Minerva, Bucureşti, 1983. Blaga, L. Trilogia valorilor, Edit. Minerva, Bucureşti, 1987.. Bogza, Al., Evoluţia spiritulati amenesc. Introducere, ediţie selectivă de AL Surdu,. în: „Academica", I, nr. 8, 1991. Bogza, Al., Realismul critic, Edit. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982: Bogza, AL, Sistemul conceptelor, ediţie selectivă de Al. Surdu, în: „Academica". I,. nr, 6, 1991. Botezatu, P., Schilă a unei logici naturale. Logica operatorie, Edit. Ştiimjifică, Bucu-reşti, 1969. Botezatu,;P., Semiotică şi ncgaţie, Edit. Junimea, Iaşi, 1973. Botezatu, P,, Valoarea deducţiei, Edit. Bucureşti, 1971. Cantemir, D., Divanul, Edit. pentru literatură, Bucureşti, 1969. Cantemir, D., Hronicul vechimei a romano-moldavo-vlahilor, Edit. Albatros, Bucureşti, 1981. Cantemir,' D., Istoria ieroglifică, Edit. Junimea, Iaşi, 1988. Cantemir,. D., Metafizica, Biblioteca Universală, Bucureşti, 1930. Cantemir, D., Opere complete, Edit. Academiei, Bucureşti. Danielopolu, D., Cercul vicios reflex şi fenamenul de epuizare transliminară mecanismul sindroamelor paroxistice, în: „Revista de fiziologie normală şi patologică", II, nr. 2, 1955. Danielopolu, D., Les trois lais fondamentales qui rgissent le fonctionnement du systbne nerveux v4Etatif ă normal et pathologique, în: „Soc. Med. desHop.. de Buc.", nr. 5, 1928. Danielopolu, D., Opere alese, Edit. Academiei, Bucureşti, 1960. Drăgănescu, M., Inelul lurnii materiale, Edit. Ştiinţilică şi Enciclopedică, Bucu-- reşti, 1989. Drăgăneacu, M., Informaţia materiei, Edit. Academiei. Bucureşti, 1990. Drăgănescu, M., Ortofizica, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. Drăgănescu, M., Profunzimile lumii materiale, Edit. Politică, Bucureşti, 1979-

203

.Drăgănescu, M.; Spiritualitate, informaţie, materie, Edit. Academiei, Bucureşti, 1988. Dumitriu, A., AUtheia, Edit. Eminscu, Bucureşti, 1984. Dumitru, A., Cartea întâlnirilor admirabile, Edit. Eminescu, Bucureşti; 1981. • Dumitriu A., Istoria logicii, Edi. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969. 'Dumitriu, A., Homo univercilis, Edit;, Eminescu, Bucureşti;..1980. 110mitriu, A., Philosoprtiâ mirâbilis, Edit.. Fun~ei'Cutturăle Române, Bucureşti, 1992. minescu, M., Lecturi hantiene, ed. îngrijită de C. Noica şi Al. Surdu, Edit. Univers, Bucureşti, 1975. Eminescu, M., Opere, vol. IX -XVI, Edit. Academiei, Bucureşti, 19821989. Ionescu, N., Istoria logicii, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941. lonescu, N., Logica, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943. lonescu, N., Metafizica, voL I şi II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1942, 1944. lonescu, N., Neliniştea metafizică, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993. :Ionescu, N., Roza vânturilor, Edit. Cultura Naţională, Bucureşti, 1937. Joja, Ath. Istoria gândirii antice, vol. I, II, ed. îngrijită de C. Noica şi Al. Surdu, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, 1982. Joja, Ath. Studii de logică, vol. I-IV, Edit. Academiei, Bucureşti, 1960- 1976. I.upaşcu, Şt., L'exp6rience microphysique et la pertse humaine, P.U.F., Paris, 1941. Lupaşcu, Şt., L'6nergie et la matiZre vivante, Edit. Julliard,. Paris, 1962. _Lupaşcu, Şt., Lc principe d'antagonisme et la logique de e nergie, P.U.F., Paris, 1951. Lupaşcu, Şt., Les trois maWres, Edit. Julliard, Paris, 1960. Lupaşcu, Şt., Logica dinamică a contradictoriului, Edit. Politică, Bucureşti, 1982. Impaşcu, Şt., Logique et contradidion, p.u.r:, Paris, 1947. Lupa-şcu, Şt., Qu'est-ce qu'une structure ?, Edit. Christian Bourgois, Paris, 1967. Lupaşcu, Şt., Science et art abstrait, Edit. Julliard, PariS, 1963. IVIaiorescu, T., Prelegeri de filosofie, ed. îngrijită de Gr. T. Pop şi Al. Surdu, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1980. Maiorescu, T., Scrieri de logică, ed. îngrijită de Al. Surdu; Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. • .Macovschi, E., Biostructura, Edit. Academiei, Bucureşti, 1969.. Macovschi, E., Natura şi structura materiei vii, Edit. Academiei, Bucureşti, 1972. Macovschi, E., Substratul tnaterial al gândirii abstracte, în: Sisteme ştiinţele naturii , Edit. Academiei, Bucureşti, 1979. _Moisil, Gr. C., Essai sur les logiques non chrysippiennes, Edit. Academiei; Bucureşti, 1972. Gr. C., Incercclri vechi şi noi de logică neclasică, Edit,. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. Gr. C., Sur le syllogisme hypothdlique dans la logique intuitionniste, în: „ Journ. de math, pures et appl.':, nr. 17, 1938.. . Noica, C., Creaţie şi frumos în rostirea românească, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1973. INToica, C., Devenirea intru fiinţă, Edit. Ştiinţifică şi EnCiclopedică; Bucureşti, 1981. Noica, C., Rostirea filosofică românească, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. Noica, C., Sentimentul românesc al fiinţei, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1978.. • Noica, C., Spiritul românesc în cumpătul vremii, Edit. Univers, Bucureşti, 1978. Noica, C., Trei introduceri la devenirea Intru fiinkt; Edit. Univers, Bucureşti, 1984. .0dobleja, $t„ Logica rezonanţei, ed. îngrijită de Al. Sutdu, Edit. Şcrisnl Româ.• nesc, Craiova, 1984. 204

Odubleja,• PsiholOgia consonantistă, .Edit: ŞtiintifiCă şţ.Encicitipedic.ă, Bucureşti, 1982. Onicescu, O., Prăncipes de lOgique'et de philo.sophie mathe'matique; Edit. Academiei, . Bncureşti, 1971. " " • Paulescu, N., Fiziologie filosofică, vol. I —1I, Tipografia Steaua, Bucureşti, 1923-, .. . =.1924. Paulescu, N., Generafiunea spontanea şi darwinismul, în: „Convorbithiterare", 1904. Paulescu, N., Traitdde physăologiemddăcitle, vol: Edit: Cartea • Rtnitânească, Bucureşti, 1919-1922:- • •. • • ' "" "' '"" • • PetroVici Ideea de neant; in: ;Gkridit'ea", nr: 5, 1933; ' "" Petrovici, Introducere In mdafizic&•Edit:•Câsa.. Şcoalelăr;'Buentesti"; 1924. Petrovici, I., Paralelismul psihofizic, Atelierele Grafice I. V. Socecu, Bucureşti, 1905. Petrovici, I., Probleme de logică, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1923. Petrovici, I., Teoria noţiunilor, Tipografia profesională, Bucureşti, 1910. Petrovici, I., Viaţa ,si opera lui Kant, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1936. Postelnicu, P., Ipoteza complexului vicios, în: Precursori români ai ciberneticii, Edit. Academiei, Bucureşti, 1979. Postelnicu, P., Teoria complexului vicios, în: Precursori română ai ciberneticii, Edit. Academiei, Bucureşti, 1979. Rădulescu-Motru, C., Cultura românit şi politicianismul, Edit. Alcalay, Bucureşti, 1904. RădulescuC., Elemente de metafizică, Bucureşti, 1912. Motru, C., Etnicul românesc, Comunitate de origine, limbă şi destin, RădulescuBu42. Motru, C., Lectii de logică, Logica genetică, metodologia, teoria cunoştinfei, cureşti, 19 Şcoalelor, Bucureşti, 1943. Rădulescu-Motru, C., Personalismul energetic, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, Edit. Casa Rădulescu-Motru, 1927. Rădulescu-Motru, C., Românismul, catehăsmul unei noi spăritzcalităţi, Fundatia pentru Literatură, şi Artă, Bucureşti, 1936. Rădulescu-Motru, C., Ştăinţă energie, Edit. Alcalay, Bucureşti, 1902. Rădulescu-Motru, C., Timp şă destin, Fundatia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1940. Rădulescu-Motru, C., Valoarea sidogismului, Librăria Socec, Bucureşti, 1899. Rădulescu-Motru, C., Vocaţia ,factor hotărâtor îza cultura popoarelor, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1932. Surdu, Al., Elemente de logică intuiţionistă, Eit. Academiei, Bucureşti, 1976. Surdu, Al., Neointuiţionismul, Edit. Academiei, Bucureşti, 1977. Surdu, Al., Pentamorfoza artei, Edit. Academiei, Bucureşti, 1993. Surdu, A1., Teoria formelor prejudicative, Edit. Academiei, Bucureşti, 1989. Tuţea, P., Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Edit. Viitorul Românesc, Bueureşti, 1992. Tuţea, P., Omul. Tratat de antropologie creştină, vol. I, Edit. Timpul, Iaşi, 1992. Tutea, P., Proiectul de tratat, Eros, Edit. Pronto, Braşov, 1992. Ţutea, P., Reflexii religioase asupra cunoaşterii, Edit. Nemira, Bucureşti, 1992. Tutugan, F1., Cercetări asupra relaţăilor unice şă determinate şi critica teoriei cuantificării predicatului la W. Hamilton, în: „Revista de filosofie", nr. 12, 1943. Ţutugan, Fl., Silogistica judecăţilor de predicaţie, Edit. Academiei, Bucureşti, 205 1957.

Vulcănescu, M., Dingensiunea românească a existenţei, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991. Vulcănescn, M., Logos şi eros, Edit. Pa.ideia, Bucureşti, 1991. • Vulcânescu M., Nae lonescu. Aşa cum 1 -am cunoseut, Edit. Humanitas, Bticureşti, . 1992. Vulcânescu, M., Pentru o nouti spiritualitate filosofică, Edit. Eminescn; Bucureşti, 1992. Vu1cânescu, M., Ultimul cuvant, Edit. Numanitas, Bucureşti, 1992.  * * Athanase Joja in cultura rognâneascd, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1989..  * * Csbernetica, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981.  * * Odobleja between Ampiie and Wiener, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981. ,  * Precursori români ai eiberneticii, Edit. Academiei, Bucureşti,. 1979.

206

ALEXANDRU SURDLT,.,Vocaţii .filosofice românesti (Vocations of -Romanian- Philosgp»),. Editura Academiei Române, Bucuresti, 1994, 216 p..

ABSTRACT

This is a study on the histot y of Romanian philosophy which rerefers only to some of the Romanian philosophers, especially to those who were treated superficially in the communist papers on the history of Rornanian philosophy, who were ignored or even forbidden during the totalitarian regime. In order to make justice to some of their works, the author himself has elaborated critical editions (Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ştefan Odobleja, AleJcandru Bogza — see Bibligraphiceil References ), analyzed these works in his own books or Published studies and presentations over a long period of time, Part of this studies, written in an accesible style, with no referenCes to .the technical aspects of the works they deal with .but only, to their major significances and .special value on national and intemational philosophical level, are included in the present volume.. The specific voCatiOn of this philcisopherS or great specialists in other scientifical fields w,ere granted special mention. Some were exemplarily their own papers and enjoyed high . . appteciations at their tirne, Others'remaind just outliried, unknown for a long time, ignored, forgotten or forbidden. The mornent has ccrne, the. author ,considers, when we. :shonld discuss all these works in an Open way and, of course, when we should write about thern iriespective of the attitude oi - political position of the thinkers who emittedternarca.ble philosophical ideas, and irrespective of the faCt that. these iclea.s suit a certain political leadership or not. '• The'author has also introduced in'this volume two materials by Constantin Noica, .cOnCerning Mitcea Eliade and Mihai Drăgă207

nescu, and one material by Lucian Blaga about himself, considering that they were written in the spirit of the present book. Insted of a preface, the author refers to the high significance of philosophy for the culture of any nation, and especially to the significance of Romaniăn philosophy, which, after a period of synchronization .with Western philosophy, has achieved its own national character and the proper elevation as compared to other .fields of culture, reaching its maturity in the period between inducing Wars. Shortely after, the communist decline followed, an almost total collapse. It is now the moment for the Romanian philosophy to revive, but the conditions are not very favourable. There still exists communist adversity, , to which we can add the Neopositivistic attitude and the common adrniring attitude toward the West with a contempt for all that is local and national. And, we should add, the Western Postmodernist skepticism towards philosophy in general. The only solution, the author considers, resides in cultivating the Romanian philosophical traditions, in studying and .supporting the philosophical vocations of our first rank cultural personalities: The first study refers to the significance of logic in Dimitrie Cantemir's work. His vocation for logic was proved in a paper NVritter in Latin, Compendiolunt universae logices instituitionis, which he intendend to translate into Romanian. Relying on references 'from other papers (The Council and The Hieroglyphical History), the author selects a few philosophical terms which are of'the first importance in order to illustrate the manner in which D. Canternir would have chosen to translate the above mentioned paper. 'Tbese terms are remarcably suggestive terms, but they didn't penetrate the Romanian philosophical language due to the unfaVourable historical conditions at the beginning of the eighteenth centwy. But they prove the Romanian original capacity to receive philosophical themes. George Bariţiu is one of most characteristic representa.tives of the Enlightenment in Romanian culture. With multiplie activities as a pedagogist, publicist, organizer, he prepared the cultural atmosphere, the necessary climate for the reception of Western philosophy through writings and translations. Eminescu, the national poet of the Romanians; had a good philosophical training. In Vienna and Berlin, he studied philosophy with the most outstanding scholars of that time, from which he inherited the encyclopedic tendency in studying philosophy. He was the first to initiate in Romania some philosophical activities such as : a dictionry of philosophical terms, a translation of the 208

Crit4fzae of Pnre Reason, a general view upon the world, a contribution to the Brockhaus Lexicon, etc. that unfortunately remained .Mere projects. Titu Maiorescu was the most important representative of the Rornănia.n modern culture, a good educator, known especially for his course on logic and history of contemporary philOsophy. The authOr refers mainly to the elaboration by Titu Maiorescu of his textbook of logic. An exemplary textbook, republished nine times , which exerted a solid and persistent influence on the whole Romănian philosophy. . Among Maiorescu's disciples, the author refers to C. Rădulesc.uMotru, who carried on a rich and comprehensive educational, organizatoric and creative aCtivity in the fields of psychology and philosophy in general. The author makes special references to the socolled "genetical logic" of Rădulescu-iVlotru, which has an unchallenged modern value and significance. As concerns anather disciple of Maiorescu Ion Petrovici, the author notices the originality of the concept of transcendent şubstance with its numerous modern significances which has favorable echos in Western philosophy. But the most important are his contributions to logic, where he had some priorities as compared. to the Westerns. Part of these priorities in logic, unknown till now, are pointed out by the author of the present study. The physician Nicolae Paulescu, the discoverer of insulin , had an original philosophical conception. He manipulated concepts Iike bioplasni, which have become common after almost a century. Nicolăe Paulescu's conception is spiritualist and it had been severly criticized by the supporters of dialectical materialism. The result was a strange silence which enveloped his thinking till present. Nae Ionescu too was a personality of great influence in Romanian philosophy. Considered as belonging to the "right" wing, he was strongly criticized and even forbidden during the communist regirne. His works have reappeared only after 1990. The author of the study is trying to outline the complexity of this personality in order to justify his constant influence on ome of the most elevated philosophical and scientifical Romanian spirits. Mircea Vulcănescu, a brilliant disciple of Nae Ionescu, was killed in a communist jail and his works were forbidden. Or he was a .greatest defender of Romanian philosophy, which ever since World War I had its enemies and detractors. Mircea Vulcănescu brings decisive arguments for the issue of the real existence of 14---c. 140

209

philosophy and of the existence of a Romanian philosophical mate with ,a definite national charaCter. Mircea Eliade, another disciple of Nae Ionescu, was an exile scholar. A great histoiian and philosopher of religion, well-known in the West, he was highly interestecl in the destiny of the Romanian culture. The author republishes, on this occasion a characterisation of Mircea Eliade's personality made by the philosopher Constantin Noica. A person close to Nae Ionescu was the mathematician Ocfav Onicescu. He followed the intuitional line which had been sugges.ted by Nae Ionescu and succeeded to draw up an original logic of mathematics. It's a logic without false value, similar to the Dutch intuitional logics of the last few decads. Following the same intuitional line, but being .inspired directly by the works of the Dutch formalist 2•Teointuitionists, Grigore C. Moisil obtained results acknowledged in the Western literature. He had a remarcable theory about the so-called hierarchisation of the formal systems. The author treats at length Constantin Noica's. work. At first he speaks about Noica.'s works: The Romanian Philosophica; Utterance (1970), Creation and Beauty in Romanian Utterance (1973) and The Romanian Feeling of Being (1978). He speaks mainly about the hermeneutical significance of the term philosophical utterance and about the system in which Noica presents it. , Another of Noică's systems an antic one this time, is presented by.the author when discussing the work Becaming into Being. Three introductions at the above-mentioned system are analized and a short remembrance of Noica is presented, in which the author tries to briefly explain the causes of the unusual popularity the philosopher enjoyed of in Romania during the last few years before his death. As concerns the philosopher Lucian Blaga, the author first refers to the connection between music, philosophy and poetry in the Mioritical Space. Then is analyzed the problem of the transcendent with its, attractive parts, but with some contestable ideas too, present in the Trilogy of Knowledge. The philosophical selfpresentation of Blaga himself, is republished here. The made in 1938 with a view to his participation to an examination for the assignement as aesthetics professor at the University of Cluj. $tefan Odobleja was also a victim of the communist regiine. He worked in very ha.rd conditions, but he elaborated The Consonantal Psychology for which he is considered a forerunner of cybernetics. Another work, The Logic of Resonance, published by •the 2/0

'author of the present sfudy; continues the research ainaing ai the elaboration of a creative artificial thinking, similar to the natural thinking of the human being. The works of four other Romanian philosophers are based ,on , the same ideâ of cybernetics. They are studied here comparati vely (C. Danielopolu, Ştefan Odobleja, P. Postelnicu si C. Noica) with regard to their common conception which gives a great me thodological importance to the circularity theme. This circulaalty suggests in distinct fields what was afterwards named eyber.netical kop or feedback. ' In The Syllogistics of the Predicative Judgernents, Florea Ţutugan, a logician, discovered 192 valid syllogistic moods, others than those of classic logic. The merit for the priority of the discovery is incumbent on a German logician, who spoke of a part of these moods ten years after their discovery by Ţirtugan, but the German logician -had the opportunity to speak about them at an international congress. Athanase Joja, in contrast with modern historians of logic who adopted symbolic logic unreservedly and who considered that the:whole history of logic should speak about it only, thought that there are three structural horizons of logic: the classic-traditional one ; the logic symbolic one and the logic dialectical one. These would be as well justified from a historical point of wiew within the historical conceptions they emerged from: the Aristotelian, Stoic, ,Medieval, Mathematical and Hegelian conceptions. Alexandru Bogza, music professor, succeeds to construct a philosophical systeem, named Critical realism, based on music and Ka.nt's philosophy. The starting point is the thesis that sensibility can be affected not only by the action of objects upon the senses, but also by the cessation of this action. It happens just like in music, where the pauses between the emissions of sounds are as suggestive as the sounds themselvs. He even speaks about a kind of vibrăting inechanics applied to the whole Universe, which reminds of the recent theory of strings in microphysics. On the other hand, relative to the microphysical phenomena, Stefan Lupasco tried to elaborate an original logic to correspond to this, field, namely a logic in which, classical laws of logic should no . more be valid. Similar logics had been attempted by other scholai - s too, for instance with the denial of the principle of the excluded middle. Stefan Lupasco's logic is different from all these logics because it supposes the denial, of the low of identity. 'The concept introduced by Eugen Macovschi in the philosophy of biology is that of noesic rnătter. A concept that both comple211

tes and per4cts the .considerarions about.bioplasma, bioenergy and biostrnCture atten met in• modern biOlogy. The noesic matter jus.tifies in. terms of materialist. biology the energetical influences made through self-suggestion as well as a part of the parapsychological phenomena experimentally verified, as it is the case with telepathy. ., Petre Botezatu is a supporter of natural logic, of a theory about the thought in its habitual functions. He named such a logic operative. It's an intermediate, discipline which, in some respect, goes back to the sometimes abandoned view of traditional but on the other.hand tends to include, not without discrimination, a part .of the results of symbolic logic. Anton Dumitriu tries in Philosophia rnirabilis to explain some of the secrets of the GIeek miracle in philosophy. Similar to. Erich von Dăniken, he looks into the ancient period of the Greek philosophy finding there traditions of mysterious initiation in knowledge which evidently eluded the scientifical possibilities of those times. The problems of philosophical mediation and of the katharsis have been explained by sophisticated experiences today only. Is seems plausible, consi4ers A. Dumitriu, that the Greeks had taken such knowledge from a previous civilization, much superior to.the F'romethean one. Petre Ţutea was an extremely gifted thinker who lived most of his life in communist prisons or under the strict control of the Security. He was an oral personality of great subtelty, who had simply captivated his audience. He also succeded to write a few works, which have been published after 1990. The author tries a hermeneutical analysis of these works emphasizing the impressionistic discourse that Petre Ţutea had in both speaking and writing. The book continues with a cha.racterization made by Noica to 31ihai Drăgănescu's Ortophysics. It contains an original philosophical system drawn up by a great specialist in informatics. He focuses on some concepts characteristic for the depth of the material world: limatia and informatter, , which are introduced by the Romanian specialist in informatics. The opportunities opened to the Romanian philosophy by the Revolution of 1989 are multiple. One of the most promising prospects is the project to elaborate The. Romanian Encyclopedia by the Romanian Academy. In such a context many of the important problems of the Romanian philosophy should be solved. The problems concem not only the correct valuation of the philosophical ideas of the aUthors minimalized or forbidden by the commumsts, 21'2

but also the problems of many scholars (mathematicians, physicians. or biologists) or artist who didn't recive proper attention. In thesame Encyclopedia the Romanian philosophical terminology will be given a special attention. It will turn into a real treasure of terms which express concepts specific for the Romanian philosophy. Finally, the author relying on previous studies and considera-. tions, refers to the national specific of philosophy and especially to the specific of Romanian philosophy. This specific character is connected with a native philosophical tradition but also with receptivity to Western philosophy and to that of the East as well. However, the author considers that he can assert relying on thephilosophical vocations set forth in this volume, that Romanian philosophy has existed for a long time, directly connected with the spirituality of this people and deserves to be studied on.

CONTENTS

instead of preface

7

The significance of Logic in Dimitrie Cantemir's Works Promising Beginning's — George Bariţiu Philosophical Encyclopedism with Mihai Eminescu. . Titu Maiorescu — The Logician. Evocation — C. Rădulescu-Motru Genetical Logic — C. Rădulescu-Motru The Transcendent Substance — Ioan Petrovici. The Innovative Contributions of Ioon Petrovici to the Development of Formal Logic Matter, Energy and Soul with Dr. Nicolae Paulescu. . The Metaphysical Anxi&ty — Nae Ionescu Defending Romanian Philosophy — Mircea Vul'cănescu. . Noica about M. Eliade Principles of Mathematical Logic and Philosophy Octav Onicescu T he Hierarchy of Formal Systems — Grigore Moisil . . . . The System of the Romanian Philosophical Utterance — Constantin Noica. The Question on Being Constantin Noica. . . .. The Question with Three Introductions — Constantin Noica. Constantin Noica Music, Philosophy and Poetry in Mioritical şpace. . .. The Problem of the Transcendent in The Trilogy of Knowledge. Outline of a philosophical self-presentation by Lucian Blaga Consonantal Psychology Ştefan Odoblej. . The Logic of "IZesona.nce — Ştefan Odobleja. . . . . . . The Theme of Ciicularity D. Danielopolu, Şt. Odobleja, P. Postelnicu and C. Noica

13 19 23 29 36 40 4550' 54 60. 66 71 74 79 85 89 94 103• 106 112 122 128 132

The Syllogistics of the Predicative Judgements — Florea•Ţuţugan ..... .. 138-

.

.

.

.

. .

...

215,

Structural Horizons and Histolical Points of View in Logic — Athanase Joja ......................................................................... 141 Music and Dialectics — Alexandru Bogza. ...................................... 150 The Dynamic Logic of the Contradictory — Ştefan Lupasco ........ 157 The Noesic Matter — Eugen. Macovschi. ....................................... 163 A supporter of Natural Logic — Petre Botezatu. . • . • 168 The Unknown Face of Philosophy — Anton Dumitriu. . . . 175 A Master of Impressionistic Discourse — Petre Tuţea. , ............... 180 Noica about Mihai Drăgănescu's ortophysics ......................................... 187 Philosophical Prospects in Romanian Encyclopedia. . . , 193 The National Character of Philosophy ............................................... 198 ABSTRACT ................................................ . ? • . • • • , , , 207

Redactor: ECATERINA IONESCU Tehnoredactor: MARIANA CHIRILĂ BUn de tipar : Coli de tipar: 13,5 C.Z. biblioteci mari: 1(498)(042)

14.II.1995;

Format

16/61

061(498:134 Buc.) Acad. Rom.—y C.Z. biblioteci rnici : 1

S.C. „Universul" S.A. — cd. 146

x

86

ISBN 973-27-0487-X

Lei 4000