AS familii cu copii

Servicii sociale comunitare adresate familie şi copilului 5.1 Reţeaua de servicii sociale comunitare adresate familiei şi copilului aflaţi în dificultate 5.2 Principii generale de lucru în cadrul serviciilor sociale adresate copilului şi familiei 5.3 Servicii sociale de bază (sprijin familial, servicii de zi, de plasament temporar) 5.1 Reţeaua de servicii sociale comunitare adresate familiei şi copilului aflaţi în dificultate Putem determina următoarele tipuri de servicii destinate copiilor şi familiilor în dificultate dezvoltate în R. Moldova: servicii universale (servicii de planificare familială, servicii de recreere, servicii de îngrijire zilnică în centre comunitare etc.); servicii orientate pe nevoi speciale ale copiilor şi familiilor lor (consiliere parentală şi sprijin, consilierea victimelor abuzurilor, centre de sprijin şi consiliere pentru familii aflate în situaţii dificile etc.); servicii pentru nevoi acute ale copiilor şi familiilor pe termen scurt sau pentru perioade de criză (asistenţă parentală profesionistă de urgenţă, pe termen scurt şi mediu; centre de plasament temporar pe termen scurt şi mediu; centre de zi pentru copii cu nevoi speciale, copiii străzii etc.); servicii substitutive de îngrijire a copilului (tutela/curatela; adopţia; case de tip familie; centre de plasament pentru copii orfani; asistenţă parentală profesionistă pe termen lung etc.). Este binevenită următoarea tipologie a serviciilor sociale adresate familiei şi copilului. Tipuri de servicii sociale adresate copilului şi familiei Servicii de tip familial Servicii de tip comunitar Casele de copii de tip familie Centre de plasament Asistenţa parentală profesionistă Centre de zi Tutela şi curatela Centre maternale Adopţia 5.2 Principii generale de lucru în cadrul serviciilor sociale adresate copilului şi familiei În vederea îndeplinirii misiunii şi obiectivelor serviciilor sociale adresate copilului şi familiei, în toate demersurile şi activităţile desfăşurate pentru beneficiari, profesionişti, parteneri şi colaboratori trebuie să respecte următoarele principii: 

Principiul îngrijirii copilului în familie. Copilul îşi poate atinge maximul potenţialului său fizic şi psihic numai alături de părinţii săi.



Principiul respectării interesului superior al copilului. Toate acţiunile privind copilul trebuie să ia în consideraţie ansamblul intereselor superioare ale acestuia.



Principiul respectării identităţii copilului (nume, cetăţenie, legături familiale)



Principiul abordării comprehensive, conform căruia se asigura un mod global şi unitar de abordare a cazurilor de către echipa multidisciplinară.



Principiul intervenţiei planificate, conform căruia se asigură o intervenţie personalizată, pe o perioadă determinată de timp, cu obiective, activităţi şi termene de realizare prestabilite, adecvată nevoilor beneficiarului, ce are la baza un plan elaborat şi pus în practică de către specialişti în acord cu mama şi cu participarea ei directă.



Principiul parteneriatului, potrivit căruia familiile si profesioniştii sunt parteneri în luarea deciziilor care le influenţează viaţa.



Principiul intervenţiei limitate în timp, conform căruia acordarea serviciilor se realizează pentru o perioada de timp limitată şi adecvată nevoilor specifice fiecărui caz în parte.



Principiul confidenţialităţii afirma dreptul clientului la intimitate si la respectarea vieţii sale private. Beneficiarii au dreptul ca suportul să se realizeze cu respectarea legilor, politicilor si standardelor etice privitoare la confidenţialitate. In abordarea cazului, profesioniştii implicaţi vor face distincţia între informaţia publică şi cea privata, vor colabora si vor face schimb de informaţii cu privire la caz numai în interesul beneficiarului şi cu acordul prealabil al acestuia.



Principiul responsabilizării părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.



Principiul implicării comunităţii şi responsabilizarea ei pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului.



Principiul respectării opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate.



Principul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educaţia copilului.



Principiul nondiscriminării: respectarea identităţii culturale, etnice, religioase şi lingvistice a beneficiarilor.



Principiul clarităţii în luarea oricărei decizii cu privire la copil.



Principiul stabilităţii şi permanenţei serviciilor oferite.



Principiul intervenţiei personalizate.



Principiul valorizării capacităţilor şi resurselor beneficiarilor. Se recomandă ca în lucrul cu familiile să se respecte următoarele valori:

-

siguranţa copilului este principala preocupare;

-

copiii au dreptul la propria lor familie;

-

familia este sursa fundamentală de îngrijire şi ocrotire a copiilor;

-

familiile au dreptul să li se respecte propriile tradiţii culturale, rasiale, etnice şi religioase;

-

criza reprezintă o oportunitate pentru schimbare;

-

o intervenţie neadecvată poate fi dăunătoare pentru integritatea şi funcţionarea familiei;

-

familiile care aparent nu au nici o speranţă se pot schimba şi dezvolta. 5.4 Servicii sociale de bază (sprijin familial, servicii de zi, de plasament temporar) Constatăm, că deşi legislaţia naţională favorizează insuficient dezvoltarea sistemului de servicii sociale destinate copilului şi familiei în dificultate, comunităţile, societatea civilă, autorităţile locale au reuşit să dezvolte un şir de servicii de alternativă pentru copilul aflat în dificultate, conform noilor necesităţi apărute în comunitate. Există deja o practică naţională în acest domeniu, care necesită de a fi evaluată şi replicată în alte regiuni ale ţării prin încorporarea ei în politicile sociale din domeniu. Din această perspectivă, se cuvine a fi menţionată experienţa UNICEF, FISM, EveryChild, Salvaţi Copiii, Centrului naţional de prevenire a abuzului faţă de copii, Centrului de zi „Speranţa” din mun.Chişinău şi experienţa altor organizaţii, care au implementat în Republica Moldova un şir de servicii alternative de protecţie a copilului în dificultate cu participarea activă a comunităţilor. Există un conflict de interese evident în cadrul sistemului atunci când este vorba de prevederile cu privire la serviciile de asistenţă socială acordate copiilor. Pe de o parte, politicile existente promovează soluţii familiale şi comunitare, fiind bazate pe principiul interesului suprem al copilului; pe de altă parte, sistemul rezidenţial existent continuă să domine în practică. Mai mult ca atât, există lacune considerabile în ceea ce priveşte acordarea serviciilor tuturor categoriilor de copii nevoiaşi. Pentru unele categorii de copii, serviciile comunitare rămân a fi de fapt inexistente (de ex. copiii - victime ale violenţei, ale exploatării sexuale, ale traficului şi în conflict cu legea). Procesul de prestare a serviciilor de asistenţă socială comunitară (crearea centrelor de zi, de reabilitare, azilurilor) atrage după sine implicarea unei echipe multidisciplinare, ceea ce va contribui la creşterea calităţii prestării serviciilor sociale. Sistemul existent nu permite crearea unei pieţe competitive de servicii sociale, din moment ce nu există un sistem adecvat de licenţiere şi acreditare, bazat pe standarde de prestare a serviciilor, iar sistemul de monitorizare, reglementare, inspecţie rămâne a fi slab dezvoltat.

Distribuirea responsabilităţilor legate de protecţia socială în Republica Moldova are loc prin diverse forme de coordonare existente între ministere, fiind condiţionată de tipul de probleme şi nevoi cu care se confruntă familiile şi copiii, acestea fiind de ordin: socio-economic, de sănătate, educaţionale. Procesul de acordare а serviciilor sociale Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, а familiei acesteia sau а reprezentantului legal în urma semnalării unei situaţii de nevoie socială de către orice altă persoană, precum şi din oficiu. Procesul de acordare а serviciilor sociale are următoarele etape principale:

Evaluarea iniţială – este efectuată de asistentul social sau de personalul de specialitate cu competenţe în domeniul asistenţei sociale din cadrul serviciului social. Are drept scop identificarea nevoilor individuale sau de grup, precum şi elaborarea planului de intervenţie; Elaborarea planului de intervenţie – cuprinde măsurile necesare soluţionării situaţiei de risc social, respectiv acordarea de prestaţii şi servicii sociale, precum şi orice alte măsuri prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare; Evaluarea complexă – este realizată de echipe pluridisciplinare de specialişti, care în activitatea desfăşurată utilizează instrumente şi tehnici standardizate, specifice domeniului de activitate. Evaluarea complexă urmăreşte următoarele aspecte: а) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale а nivelului de disfuncţie şi а abilităţii de а realiza activităţile de bază ale vieţii zilnice; b) evaluarea psihologică şi psihiatrică; c) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de а asigura condiţiile necesare creşterii, îngrijirii şi educării copilului; d) evaluarea potenţialului de integrare а refugiaţilor şi persoanelor care au dobândit o formă de protecţie în condiţiile legii; e) evaluarea potenţialului de integrare а victimelor traficului de persoane; f) evaluarea posibilităţilor de integrare familială, de plasament al copilului sau de adopţie; g) evaluarea gradului de funcţionabilitate socială; h) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana; evaluarea percepţiei persoanei asupra siguranţei, securităţii şi vulnerabilităţii proprii; j) evaluarea motivaţiei persoanei de а beneficia de servicii la domiciliu în instituţii de zi sau rezidenţiale; k) evaluarea consecinţelor care privesc persoana în cazul acordării sau neacordării serviciilor de îngrijire; l) evaluarea nevoilor sociale şi а posibilităţii asigurării de suport pentru reţeaua informală de îngrijire; m) evaluarea percepţiei proprii privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele; n) evaluarea capacităţii reţelei informale de а acorda servicii sociale; o) evaluarea serviciilor sociale disponibile, precum şi а modului în care aceste pot răspunde nevoilor persoanei. Elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire – cuprinde programarea serviciilor sociale, personalul responsabil, precum şi procedurile de acordare;

Implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul individualizat ţine nemijlocit de responsabilul de caz; Monitorizarea – se axează pe realizarea următoarelor obiective: а) aplicarea prevederilor legale referitoare la serviciile sociale; b) respectarea standardelor de calitate; c) îndrumarea şi coordonarea metodologică la toate nivelurile; d) asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului Reevaluarea – presupune evaluarea periodică а cazului. Servicii sociale comunitare adresate familiei şi copilului 1. Nevoile, riscurile şi problemele familiei şi copilului. Categoriile de familii şi copii aflaţi în dificultate. 2.

Reţeaua de servicii sociale comunitare adresate familiei şi copilului aflaţi în dificultate.

3.

Servicii sociale adresate copiilor abandonaţi. Organizarea serviciilor sociale comunitare destinate prevenirii abandonului

1. Nevoile, riscurile şi problemele familiei şi copilului Categoriile de familii şi copii aflaţi în dificultate (familii afectate de sărăcie, copii abandonaţi, copii instituţionalizaţi, abuzul şi violenţa, expluatarea copilului prin muncă, familii dependente de drog şi alcool, copii cu părinţi plecaţi peste hotare, migraţia şi traficul de fiinţe umane, etc.) Serviciile sociale sunt definite drept instrumente de realizare a unor obiective sociale, de natură redistributivă, care au drept obiectiv creşterea bunăstării sociale. Elementul de bază în promovarea unei reforme coerente în domeniul protecţiei sociale a copilului şi familiei este dezvoltarea unui sistem diversificat de servicii sociale la nivel de comunitate. Aceste servicii au menirea de a mobiliza comunitatea în dezvoltarea mecanismelor locale de susţinere a copilului şi familiei în raport cu necesităţile locale şi de a preveni plasarea copiilor în instituţii rezidenţiale, care deseori se află în afara comunităţii de origine a copilului. Dezvoltarea sistemului de servicii sociale destinat copilului şi familiei în dificultate ţine de conceptul descentralizării şi dezvoltării comunitare care are ca scop crearea bunăstării generale pentru toţi membrii comunităţii. Dezvoltarea comunitară este un domeniu nou, circumscris tendinţei manifeste de creştere în ultimii ani a participării societăţii civile la viaţa socială, de implicare a comunităţilor în calitate de actori activi în rezolvarea problemelor emergente. Serviciile sociale pot fi servicii de asistenţă socială şi servicii de îngrijire social-medicală. Serviciile de asistenţă socială sunt servicii cu caracter primar şi servicii specializate ce se adresează unor probleme particulare, cu instrumente şi tehnici de diagnoză şi intervenţie înalt specializată. O asistenţă socială sistematică şi comprehensivă presupune îmbinarea eficientă a acestor două forme de servicii specializate. Combinaţia celor două tipuri are la bază respectarea abordării holiste a persoanei umane. Serviciile cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială. Serviciile specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială. Putem determina următoarele tipuri de servicii destinate copiilor şi familiilor în dificultate dezvoltate în R. Moldova:

/ servicii universale (servicii de planificare familială, servicii de recreere, servicii de îngrijire zilnică în centre comunitare etc.); / servicii orientate pe nevoi speciale ale copiilor şi familiilor lor (consiliere parentală şi sprijin, consilierea victimelor abuzurilor, / centre de sprijin şi consiliere pentru familii aflate în situaţii dificile etc.); servicii pentru nevoi acute ale copiilor şi familiilor pe termen scurt sau pentru perioade de criză (asistenţă parentală profesionistă de urgenţă, pe termen scurt şi mediu; centre de plasament temporar pe termen scurt şi mediu; centre de zi pentru copii cu nevoi speciale, copiii străzii etc.); / servicii substitutive de îngrijire a copilului (tutela/curatela; adopţia; case de tip familie; centre de plasament pentru copii orfani; asistenţă parentală profesionistă pe termen lung etc.). Este binevenită următoarea tipologie a serviciilor sociale adresate familiei şi copilului. Tipuri de servicii sociale adresate copilului şi familiei Servicii de tip familial Servicii de tip comunitar Casele de copii de tip familie Centre de plasament Asistenţa parentală profesionistă Centre de zi Tutela şi curatela Centre maternale Adopţia

2. Servicii sociale de bază (sprijin familial, servicii de zi, de plasament temporar) Procesul de acordare а serviciilor sociale Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, а familiei acesteia sau а reprezentantului legal în urma semnalării unei situaţii de nevoie socială de către orice altă persoană, precum şi din oficiu. Procesul de acordare а serviciilor sociale are următoarele etape principale: Evaluarea iniţială – este efectuată de asistentul social sau de personalul de specialitate cu competenţe în domeniul asistenţei sociale din cadrul serviciului social. Are drept scop identificarea nevoilor individuale sau de grup, precum şi elaborarea planului de intervenţie; Elaborarea planului de intervenţie – cuprinde măsurile necesare soluţionării situaţiei de risc social, respectiv acordarea de prestaţii şi servicii sociale, precum şi orice alte măsuri prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare; Evaluarea complexă – este realizată de echipe pluridisciplinare de specialişti, care în activitatea desfăşurată utilizează instrumente şi tehnici standardizate, specifice domeniului de activitate. Evaluarea complexă urmăreşte următoarele aspecte: а) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale а nivelului de disfuncţie şi а abilităţii de а realiza activităţile de bază ale vieţii zilnice; b) evaluarea psihologică şi psihiatrică; c) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de а asigura condiţiile necesare creşterii, îngrijirii şi educării copilului; d) evaluarea potenţialului de integrare а refugiaţilor şi persoanelor care au dobândit o formă de protecţie în condiţiile legii; e) evaluarea potenţialului de integrare а victimelor traficului de persoane; f) evaluarea posibilităţilor de integrare familială, de plasament al copilului sau de adopţie; g) evaluarea gradului de funcţionabilitate socială; h) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana; evaluarea percepţiei persoanei asupra siguranţei, securităţii şi vulnerabilităţii proprii; j) evaluarea motivaţiei persoanei de а beneficia de servicii la domiciliu în instituţii de zi sau rezidenţiale;

k) evaluarea consecinţelor care privesc persoana în cazul acordării sau neacordării serviciilor de îngrijire; l) evaluarea nevoilor sociale şi а posibilităţii asigurării de suport pentru reţeaua informală de îngrijire; m) evaluarea percepţiei proprii privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele; n) evaluarea capacităţii reţelei informale de а acorda servicii sociale; o) evaluarea serviciilor sociale disponibile, precum şi а modului în care aceste pot răspunde nevoilor persoanei. Elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire – cuprinde programarea serviciilor sociale, personalul responsabil, precum şi procedurile de acordare; Implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul individualizat ţine nemijlocit de responsabilul de caz; Monitorizarea – se axează pe realizarea următoarelor obiective: а) aplicarea prevederilor legale referitoare la serviciile sociale; b) respectarea standardelor de calitate; c) îndrumarea şi coordonarea metodologică la toate nivelurile; d) asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului Reevaluarea – presupune evaluarea periodică а cazului. 3. Servicii sociale adresate copiilor abandonaţi. Organizarea serviciilor sociale comunitare destinate prevenirii abandonului. Există multiple interpretări cu privire la mama cu risc de abandon şi mama aflată în situaţie de risc social, pentru aceste situaţii nu există delimitări distincte, ele fiind definite cu un şir de caracteristici, care în final duc la producerea abandonului copilului, luându-se în consideraţie şi dezavantajele economice şi sociale care pot limita capacitatea mamei de aşi creşte copilul. Astfel, prin abandon vom înţelege situaţia în care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinţi sau de persoanele care au obligaţii legale faţă de el. Cei mai mulţi dintre copii nu sunt orfani biologici, ci orfani sociali, având părinţii în viaţă, mulţi dintre ei menţinând contactul cu copii. Pentru situaţiile în care se iau decizii cu privire la copiii lipsiţi de grija părintească, standardele internaţionale recunosc următoarele principii, care pe termen lung asigură respectarea interesului superior al copilului:  Soluţiile familiale – reintegrarea în familia naturală, extinsă şi comunitate, adopţia, îngrijirea foster.  Soluţiile permanente – reintegrarea în familia naturală şi comunitate, adopţia.  Soluţiile naţionale – reintegrarea în familia naturală şi comunitate, adopţia naţională. Pentru a putea face referire la un sistem de servicii orientat spre prevenirea abandonului de copii ar trebui ca acestea să opereze cu prioritate la cel puţin un nivel, şi anume la cel comunitar. Lipsa serviciilor de prevenire a abandonului de copii, localizate la nivel comunitar, este reflectată de numărul mare de copii plasaţi în instituţii republicane, care provin din comunităţi mici şi care nu au găsit alte soluţii pe plan local. Valorile care fundamentează existenţa serviciului de consiliere trebuie să fie afirmate pentru toţi specialiştii care lucrează în instituţiile medicale şi rezidenţiale: dreptul copilului la familie, importanţa copilăriei timpurii, a relaţiei mamă – copil, alimentaţiei la sân. Intervenţiile profesionale ale asistenţilor sociali, psihologilor, realizate în locul şi în momentul producerii abandonului, vor reduce numărul intrărilor copiilor mici în sistemul rezidenţial. Deoarece mama poate să ia decizia de abandon al copilului încă până la naşterea copilului, este important ca prevenirea abandonului să înceapă înainte ca mama să ajungă în maternitate şi să continue mai apoi la nivelul comunităţii. Este nevoie sa fie mobilizate resursele

locale pentru crearea serviciilor de prevenire, care presupune o activitate complexă cu mulţi actori sociali. Crearea unei reţele profesionale interdisciplinare de prevenire a abandonului copiilor mici este posibilă prin stabilirea unui mecanism de identificare-referire şi soluţionare a cazurilor în baza parteneriatelor între instituţiile, autorităţile locale/tutelare, serviciile de protecţie a copilului. Consolidarea parteneriatelor dintre instituţiile unde se produce abandonul şi autorităţile publice locale, care, prin crearea unor servicii în comunitate la nivel comunitar ar favoriza prevenirea cazurilor de abandon. Pentru a putea face referire la un sistem de servicii orientat spre prevenirea abandonului de copii ar trebui ca acestea să opereze cu prioritate la cel puţin un nivel, şi anume cel comunitar. Lipsa serviciilor de prevenire a abandonului de copii, localizate la nivel comunitar, este reflectată de numărul mare de copii plasaţi în instituţii republicane, care provin din comunităţi mici şi care nu au găsit alte soluţii pe plan local. Metode şi tehnici de evaluare şi intervenţie în lucrul cu copiii supuşi abandonului şi familia acestora. Există anumite semnale, care ne pot avertiza că există un potenţial risc atunci când o mamă doreşte abandoneze copilul: 1. Identitatea femeii gravide. Identitatea femeii gravide este extrem de importantă, atunci când femeia gravidă are gânduri de abandon, cea din urmă încearcă să-şi ascundă identitatea. Deşi regulamentele de funcţionare a maternităţilor menţionează despre obligativitatea prezentării la momentul internării a buletinului de identitate şi a fişei de schimb al gravidei, nu toate femeile gravide prezintă aceste acte. 2. Naşterea în altă maternitate. În cele mai multe dintre cazurile cu risc de abandon femeile preferă să folosească serviciile maternităţilor republicane şi teritoriale decât cea teritorială. Acest fapt se datorează dorinţei de a abandona copilul cît mai departe de domiciliu de reşedinţă. 3. Mamele solitare. Acest grup reprezintă un semnal de avertizare pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului şi familiei. Mamele solitare reprezintă un grup cu risc mai înalt de abandon al copilului. 4. Mamele confuze. La acest grup pot fi atribuite mamele aflate în situaţie de incertitudine care ar dori să menţină copilul în cadrul familiei, dar care se confruntă cu anumite probleme, de natură să împiedice menţinerea copilului în mediul familial. Plasamentul temporar ar fi o soluţie în astfel de cazuri. 5. Declaraţia de refuz al copilului. La această categorie se referă mamele care ştiu că îşi vor abandona copilul. În această situaţie se găsesc 40.5 % din numărul copiilor abandonaţi în instituţiile medicale şi 29.4% per total.1 6. Antecedente de abandon. În cazul mamelor, care au avut antecedente de abandon, probabilitatea că ea îşi va abandona copilul creşte. Este nevoie să precizăm că există mame cu risc de abandon care cumulează mai multe caracteristici expuse anterior. Tot odată există mame cu risc social crescut caracterizate printr-o serie de dezavantaje de ordin social, cultural, economic, care nu intenţionează să-şi abandoneze copilul dar care forţate de împrejurări ajung la această formă extremă. Există cîteva etape şi modalităţi în care s-ar putea a interveni pentru a preveni abandonul: 1. Perioada de pînă la sarcină, în cadrul căreea pot interveni medicii de familie, asistenţii medicali, asistenţii sociali şi specialiştii în protecţia familiei şi psihologii prin următoarele măsuri:  Identificarea femeilor cu risc de abandon din localitate;

1

UNICEF. Abandonul copiilor în Republica Moldova. –Chişinău, 2005.



Discutarea cu femeile din grupurile de risc, oferirea informaţiei cu privire la prevenirea unei sarcini nedorite, referirea lor la servicii de planificare familială şi clinicile prietenoase tinerilor;  Vizitarea tinerilor din familiile defavorizate pentru a le relata despre serviciile la care se pot adresa pentru a preveni sarcina nedorită;  Discutarea despre mijloacele de contracepţie cu familiile sărace care au deja copii şi nu-şi mai doresc altul;  Prezentarea informaţiei cu privire la riscurile unei sarcini nedorite în şcoli, colegii, universităţi. 2. Perioada sarcinii şi naşterea, în cadrul căreea pot interveni moaşele, neonatologii, asistenţii medicali, pediatrii, obstetricienii, ginecologii, specialiştii în protecţia copilului, asistenţii sociali, medicii de familie şi psihologii prin următoarele măsuri:  Convingerea prin diverse argumente a femeilor gravide şi a lăuzelor cu risc de abandon să păstreze copilul;  În cazul în care contactul cu familia nu prezintă risc pentru femeie, de contactat rudele acesteia, determinîndu-le să o accepte acasă împreună cu copilul;  Recomandarea tinerelor mame, în special celor solitare, să discute cu un psiholog pentru a păstra copilul;  Contactarea autorităţilor publice locale pentru informarea cu privire la situaţia mamei şi a copilului, solicitarea ajutorului Primăriei şi a Direcţiei de Asistenţă Socială;  Oferirea serviciilor de consiliere, îndrumarea mamelor spre adresele unde poate fi ajutată, informarea despre serviciile alternative existente şi referirea la ele, acolo unde e cazul;  Informarea despre viitorul copilului şi perspectivele pe care i le oferă o familie, pe de o parte, şi casa de copii, pe de altă parte;  Informarea mamei cu privire la posibilitatea de a fi plasată temporar împreună cu copilul, în cazul în care nu are unde merge sau nu este acceptată de familie;  În ultimul rînd, dacă separarea nu poate fi evitată, de explicat mamei condiţiile de păstrare a dreptului asupra copilului şi posibilitatea de a-şi lua copilul acasă după un timp; posibilitatea de a legaliza abandonul, astfel încît copilul să nu suporte consencinţele unui statut neclar, care nu i-ar permite să-şi găsească altă familie. 3. Perioada de după naştere, în cadrul căreea pot interveni medicii de familie, asistenţii sociali, specialiştii în protecţia copilului, psihologii, autorităţile locale şi toţi cei care pot susţine o mamă ca să nu-şi abandoneze copilul, prin următoarele măsuri:  Comunicarea permanentă cu mama, vizitarea ei frecventă acasă pentru a-i vorbi, pentru ca ea să nu se simtă neglijată;  Implicarea autorităţii tutelare în asistenţa mamei şi a copilului;  Facilitarea accesului la toate serviciile existente în localitatea – sănătate, informare, protecţie, educaţie şi la cele de sprijin familial;  Identificarea prin intermediul Primăriei, ONG-urilor, a altor organisme, posibilităţi de a ajuta mama, includerea ei în programe de sprijin familial la nivel comunitar.