Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor Bun

BUCURA DUMBRAVĂ

Cartea Munților

COLECȚIA CĂRȚILOR GALBENE 1920

SE VINDE IN FOLOSUL HANULUI DRUMEȚ1L0.

CARTEA MUNȚILOR

PLECAREA

V>i-ipa plecărei la munte are o mare însemnă­ tate» pentrucă atmosfera ei înrâurește asupra ex­ cursiei întregi. Inchipuiți-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor pricepuți în ale muzicei. Și excursia poate și trebuie chiar să fie și ea o operă de artă, deci se cuvine ca începutul ei să fie armonios. Iar începutul începuturilor este exactitatea. So­ sirea la ceasul hotărât la locul de întâlnire e cea dintâi notă plăcută. Nu mi s’a întâmplat ca un tovarăș de drum exact să fi fost supărător în cursul expediției; nota justă se menținea până la

6

sfârșit. Drumețul acela era entusiast și. disciplinat. Avea darul focului nestins, focului sacru pentru natură. Al doilea factor de armonie la plecare este salutul. Nu e de ajuns să sosești la vreme, trebue să sosești și cu vOe bună. Mai ales daca cerul e întunecat și vântul bate a ploaie. Atunci zâmbetul tău să înlocuiască zâmbetul soarelui. Se’nțelege că acest zâmbet în zorl.de zi le vine mai ușor unora decât altora. Cei cari au darul să se deștepte ca ciocârlia, cântând, Sunt drumeți născuți. Dar cunosc și eroi, cari cu toată obo­ seala ce o simt, când se scoală la ceasuri neobiș­ nuite, ascund această infirmitate subt un surâs de mare preț moral. Și să pornești cu nădejde, iar nu cobind a rău. Este o deosebire fundamentală între o cobe rea și un turist prevăzător. Aceea e în stare să strice expediția cea mai frumoasă prin atmosfera 3e critică și de fricoasă nemulțumire ce răspân­ dește în jurul ei; pe când cel de al doilea întâm­ pină și învinge toate greutățile prin cumințenia sa, prin desăvârșirea echipamentului său material și moral. Ce însuflețite sunt plecările, dis de dimineață, când muritorii cei de rând, — „regretabilii muritori“, cum zice un prohod modern, — moțăie încă și habar n’au de tainica frumusețe a zorilor. Iar to­ varășii drumeți se înființează, unul după altul, la locuința unuia dintre ei, unde vorbesc încet, ca să

nu fie supărați „ regretabiliiu din casă. Ni s’a în­ tâmplat chiar, într’o vilă, unde ne" aflam numai noi drumeții, și unde nu era nici, o primejdie să trezim pe cineva din somn cu tropăitul ghetelor noastre țintuite și cu glasurile noastre vesele, să umblăm în vârful picioarelor și să vorbim pe șoptite. Era cea dintâi excursie a noastră de iarnă în Bucegi, era un avânt îndrăsneț spre necunoscut! Fericirea acestor plecări e plină de sfială; bucuria e atât* de mare, încât inima abia îndrăsnește s’o creadă. Adică vom porni! Vom porni spre raiul munți­ lor. Vom trăi, timp de câteva ceasuri sau zile, o viață cu totul nouă, fără grije, fără răspundere sau datorie, o viață neîncepută, închinată numai frumuseței și veseliei celor mai curate și sănătoase. Vom fi ca copiii, ale căror gânduri nu trec dincolo de cli­ pele de față, ne vom opri însă conștienți la fru­ musețea acestor clipe; fericirea noastră va fi în­ doită, spontanee ca a copiilor și intensif icată prin pricepere.

TOVARĂȘII

Dagă la cap, drumețe, și nu pleca la munte cu or și cine! Nici dacă conduci tu, nici dacă con­ duce altul. Tu, catană, alege-ți bine căpitanul. Iar tu, căpitane, nu primi decât catane zdravene. - La începutul turismului în Bucegi recrutarea se făcea de obiceiu de către un domn convins că iu­ bește munții și care, cutreierând parcul Sinaei, își aduna o ceată de tovarăși—ca să nu-1 găsească plictisul în tete-ă-tete cu natura adorată. In folo­ sul sporirei numărului el nu se dădea înapoi nici în fața cucoanelor celor mai improbabile, nici în

9

fața moșnegilor venerabili. Ca .leul răcnitor din Scriptură el căuta să înghită tot ce-i ieșea în cale. Rezultatul era adeseaori o trecere grabnică dela comedie la dramă și dela dramă la jalnică tragodie. Voinicosul pionier nu știa că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primește pe cei cari vin la el, că el selecționează fără milă — după legea firei întregi. Nu te lua deci, drumețe, după anticul pionier al turismului din valea Prahovei! Cercetează-ți to­ varășii, fizicește și sufletește, și vezi dacă sunt buni de codru verde. Și dacă ești căpitan, potri­ vește greutățile excursiei după însușirile trupești, și intelectuale ale catanelor. Sunt mulți cari ar fl ajuns cu vremea bune elemente ale drumeției, dacă cea dintâi încercare n’ar fi întrecut pute­ rile lor. Numărul unui grup de alpiniști n’ar trebui să fie mai mare de șase sau șapte. îndată ce grupul este alcătuit din mai mulți, el pierde caracterul de intimitate și. de prietenie, care e adevăratul farmec turistic, și nu rămâne decât cu două al­ ternative : organizarea militărească sau anarhia. Denumirile de căpitan jși de catană, pe care le-am întrebuințat, chiar când e vorba de un pâlc cât de mic de drumeți, nu au însă nimic milităresc în sensul obicinuit al cuvântului. Căpitanul de drumeți se înrudește spiritualicește cu căpita­ nul de haiduci-: el este un frate mai mare iubit,

10

și ascultat fiindcă e iubit și fiindcă știe rostul meșteșugului său. Căpitănia drumețească nu este întemeiată ’ pe silă și pe frică, ci pe încredere. Ea este căpitănia ideală,--o pildă a căpităniei vii­ torului. Căci cred că, așa precum și în viitor oa­ menii nu se. vor naște fără cap, nici societățile, care Oglindesc în mai mare organismul individului, nu vor putea să fie duse numai de către picioare.

HAINELE ȘI DICHISUL DRUMEȚULUI

{Jn vestit alpinist italian scrie într’o frumoas carte despre muntele Cervin, că cea mai bună îrr brăcăminte pentru turist sunt hainele lui vech care nu-1 stânjenesc în mișcări. Dar această p’ rere e învechită, pentrucă e greșită. Echipamenti constitue o parte integrantă a forțelor drumețulu Ghete groase țintuite și unse mereu cu grăsimi ca să fie tot odată moi și impermeabile, jambien un costum bine croit și bine cusut dintr’o stol trainică, —■ catifeaua groasă e admirabilă, ca și ț< săturile românești, călugărești sau țărănești, —

manta de ploaie și un sweater sau vestă îmblă­ nită, sunt lucrurile, de care turistul nu poate să se lipsească, atât din punct de vedere practic ca și din cel estetic. Estetica este tot atât de în­ semnată pe munte ca în saloane. Ea este însem­ nată față de tovarăși, precum și față de munți, a căror armonie nu trebue rănită prin linii sau cu­ lori urâte. Acest adevăr, pe care orășanul l-a des­ coperit după multe cugetări și experințe, îl știe țăranul din instinct, sau mai bine zis din instinct îl îndeplinește. In straiele sale seculare el e tot­ deauna în armonie cu natura. Și oare de ce sunt frumoase hainele țărănești? Pentrucă ele nici nu ascund liniile trupului, nici nu le arată cu vreun gând provocător, ci le urmăresc cu cuviință și cu logică. Cuviincioasă și logică să fie și îmbrăcămintea drumețului. () călăuză cunoscută a Sinaiei, vestitul loniță Chioru, urât foc la față, dar falnic când ședea că­ lare pe unul din cei șase zmei ai lui, avea un simț debsebit pentru estetica drumeților. Când întâl­ neam o ceată de turiști improvizați, cu pantaloni și surtucuri de oraș, și fertieile cu ghetuțe de lac și pălării înflorite, și ne întrebam: „Cine-or fi ăștia?", loniță Chioru zicea cu dispreț: „Cine să fie? Junghie, tuse și sdreanță". Dar cu toată îmbrăcămintea potrivită și cu nouă cojoace peste ea, drumețul va tremura toată noaptea

și nu se va simți bine, dacă, sosind ia popasu de seară, el nu va lua o baie sau cel puțin, unde e un râu, o cascadă sau un izvor în apropiere, nu se va spăla pe tot trupul înfierbântat. Nimic nu-1 va odihni mai bine decât această toaletă făcută de cu seara. Dichisul alpinistului se întregește printr’un Rucksack, — o. traistă elvețiană, — bună de toate, fie pentru merinde, fie pentru un schimb de rufe și alte mărunțișuri, sau pentru flori. Bastonul e facultativ. Alpenstockul uriaș a fost ucis și apoi conservat, de tovarășul drumeț doctorul Urechie, în spirtul sau rafinat de o sută de grade. El a imortalizat tipul „adevăratului turist român", care, rezemându-se de un băț de doi metri, pășește dela gara Bușteni până la tunel.

HRANA

Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor și al pădurei. Dar pentrucă spiritualitatea aceasta nu e încă „de nasul nostru" pământesc, un vis mai modest s’ar mulțumi cu neatârnarea dobitoacelor, care-și găsesc îndestularea pe toate poienile. Am porni atunci la drum fără povară și fără grija clipei când se vor isprăvi merindele și va trebui, numai din pricina lor, să ne coborâm la vale. Că doar nu putem lua cu noi trei furgoane cu de ale mâncărei sau o co­ loană întreagă de voinici, cum zic cei din țara Fă­ gărașului flăcăilor cari duc „pocul" la munte. Sun-

tem, vai, copleșiți și pedepsiți cu nevoi fizice de care „musai" să ținem seamă ! îndată ce vorbim despre turism, limba călău­ zelor de 'dincolo ne vine în minte, limba lor nos­ timă și pitorească, împestrițată cu cuvinte germane sau ungurești, strâns legată de amintirile noastre din munții Negoiului, Parângului sau Retezatului! Chestia hranei nefiind ușor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să ușurăm pretențiile noastre. Slă­ nină, brânză, pâine, ciocolată, mere și ceaiu, iată un șir de bucate durabile, hrănitoare și gustoase, și mult mai lesne de transportat de cât cutiile de conserve. Se ’nțelege că trebuie- și zahăr pentru ceaiu. Zahărul este cel mai bun reconstituant. Și dacă mai adăogăm o bucată de unt proaspăt în i traistă, nu cred ca Lucul să se fi ospătat la vre­ unul din vestitele sale prânzuri ca noi drumeții. Că, de, dacă nu ne este încă îngăduit să bem rOua de pe iarbă și să mâncăm mirosul florilor, cu sme­ rită supunere ne bucurăm de ceeace e voie să facem, ridicând ceasul prânzului la rangul unei plăceri negative. Ce bună e această plăcere, după ce ai umblat cinci sau șapte ore de a rândul și ți-e foame ! Căci alta e foamea de sus și alta cea de jos : cu toată negativitatea ei, cu toată nevoia materială din care se trage, foamea de sus con­ ține un pic de spiritualitate, fiind datorită unui avânt sufletesc spre frumusețe și spre culmi. Și

16

ce bună e setea, când ai umblat mult fără să gă­ sești apă, și ți-e cald! Te culci peste izvor și sorbi, și sorbi, și ești îndată convins de adevărata exis­ tență a ambroziei, pentrucă știi că această bău­ tură a zeilor era ușoară și dulce ca izvorul bla­ goslovit din care te adapi. Iar noi, drumeții din Bucegi, am căutat un nume mai local pentru astfel de băuturi divine, și am închinat lui Zamolxe un amestec de zăpadă cu zahăr și cu câteva picături de lămâie, numindu-1 zamolxiadă. Am văzut cu ochii mei pe cel mai turistic poet ai nostru răpit până în cerul al șaptelea de vreo două zeci și noul de cești de zamolxiadă, pe care le băuse una după alta pe vârful Omului.

ECONOMIA FORȚELOR

l\u vorbesc de economisirea forțelor pentru acei cărora li s’ar potrivi porecla din cântecul vechiu despre boierii Bălăceni—: „cei nebuni de vitejie0... drumețească. Acestora nu le trebuie nici un sfat, pentrucă nu l-ar primi. Puternicul lor temperament nu se disciplinează decât prin sine însuși, dupăce și-a făcut de cap; dupăce au înghițit kilometri și munți și s’au jucat cu prăpastia, cu vijelia și cu viforul, chiar natura îi silește să înțeleagă câte o învățătură practică* Dar nici atunci „nebunii0 nu se căiesc de îndrăs2

18

neala lor, ci se închină râzând ca un viteaz îna­ intea unui alt viteaz. Acest temperament e rar în România actuală. El a înflorit în epoca haiducilor, firește sub o altă formă socială. ' Celor ascultători însă li se poate spune cu folos : economisirea îndoește forțele fizice, Ea începe dela plecare. E bine să porneșu cu pas domol și măsurat, mai ales dacă ți-a venit greu să te scoli și ești încă amorțit de somn. O sforțare prea tim­ purie îți taie genunchii pentru toată ziua. Un ritm potolit al mersului te duce departe, pe nesimțite, și-ți dă putința să-ți grăbești pasul ori când vei vroi, chiar la sfârșitul unui drum cât de lung. Triumful turistului cuminte e să se întoarcă cu toate încheieturile „unse", iar nu înțepenite. La acest din urmă rezultat, — să rămâi cu mușchii îndurerați, — poți ajunge și în două ceasuri, dacă te silești și faci pași prea mari pentru lungimea picioarelor tale. Dacă O coasta e brăzdată de mai. multe poteci, precum sunt aproape toate cele umblate de turme, să apuci pe cea de sus când sui Ia deal, iar când tulești de vale pe cea de jos. Astfel linia urcu­ șului sau a coborâșului este mai lină și fără să­ ritori. Când pe o potecă de munte îngustă dai de un bolovan mijlociu, înalt până la 60—70 centimetri, nu trece peste el ca peste o treaptă, ci asv.â-rlă-ț* piciorul împrejurul lui, într’o mișcare semicirculară;

19

astfel scapi de nevoia de a-ți ridica tot trupul într’un genunchi. Să nu vorbești mult la urcuș. Vorba este o cheltueială foarte mare în timpul suișului. Să nu vorbești cu cel care e mai jos și vine către tine, pe când tu stai deasupra lui și-ți odihnești plămânii. Un obiceiu neomenos al celor cari umblă mai bine este'sa pornească din nou tocmai în clipa când cei mai slabi i-au ajuns, dorind să se oprească și ei ca să-și potolească inima. Să nu zici că se pot opri singuri. Celor de o potrivă de puternici cu tine nu le pasă, firește, dacă mergi înainte, cum nu le pasă să umble în urma tuturor celor­ lalți, sau alături de ei, sau în capul coloanei, pentrucă repeziciunea pasului atârnă numai de voința lor. Tovarășul mai slab sau mai neînvățat însă trebuie cruțat, el trebuie strunit puțin câte puțin, iar nu zdrobit prin superioritatea ta. II obosești adânc să te vadă pornind, când a ajuns lângă tine. Ci așteaptă-1 și mai stai puțin cu el. Cel mal uman lucru este să-l lași să meargă îna­ inte, — e vorba de drumuri lungi, așa ca pasul lui să fie norma pentru ceilalți. Se’nțelege că un bun conducător trebuie, la ne­ voie, să facă pe „locomotiva44 și să tragă va­ goanele din răsputeri, când e vorba, de pildă, să ajungă la un adăpost înaintea furtunei sau până nu s’a. întunecat. Dar astfel de sforțări trebuie

2a

ocolite cât dc mult printr’o chibzuială înțeleaptă a excursiei. Greutatea pe care o duci în spate, să nu-ți impedice răsuflarea,, nici să nu grăbească bătăile inimei. Multe accidente nenorocite în Alpii din. ' străinătate se datoresc unei supraîncărcări a tu­ riștilor cari umblă fără călăuză. Cel mai bun tovarăș-hamal la munte este mă­ gărușul. El nu are pretențiile calului. Rămâne și o noapte întreagă nemâncat, fără ca a doua zi, când urcă coaste repezi și săritori, să simtă vreo oboseală. Apoi e mic, ușor, și cu copitele lui mărunte nu strică frumusețea poenilor. Numai să-i fii simpatic ; altfel nu te ascultă.

ÎNTREBĂRILE

Un bun turist, dupăce a pornit la drum, nu mai pune întrebări unei călăuze' bune despre iti­ nerar, despre lungimea căei, despre ceasul popa­ sului și ceasul sosirei la țel. Motivele acestor is­ codiri nu pot fi decât oboseala trupească sau intelectuală și curiozitatea ; — curiozitatea nu e in­ teres: acesta e adânc și răbdător, pe când cea dintâi se obosește repede și e superficială-—; obo­ seala trupească este o greșală mare la munte, pentru că dovedește că te-ai hotărât să faci o ex­ pediție fără să fii sigur de forțele tale; iar obo-

22

seala intelectuală, adică scăderea interesului pentru locurile prin care treci, arată lipsa de pricepere pentru natură. Turistul cel bun poate insă, și trebuie chiar, să afle numele ținuturilor, munților și văilor care-1 înconjoară, direcția potecilor ce se despart de a lui; cu cât bagă mai bine în seamă toate aceste amănunte, cu atât mai bine va putea să conducă la rândul lui. Se’nțelege că atunci când vrei să pătrunzi în• tr’un ținut necunoscut, unde nimeni din grupul tău nu știe drumul, — un fel de excursie frumoasă de tot, dar numai pentru drumeți cu experiență,— este .nevoie să întrebi pe toți cei cu cari te în­ tâlnești, pe ciobani, pe țărani sau pe alți turiști, despre direcția drumului, despre depărtarea până la un loc de popas și de apă. In timp de vară nu poți rătăci de tot pe pla­ iuri. Chiar dacă negura îți închide vederea din toate părțile, așa că nu mai știi nici direcția din care ai venit, nai de cât să strigi din răsputeri, acolo unde simți că coasta se lasă la vale: „Mă ciobane, mă-ă-ă !“ și, văile fiind mai toate locuite de turme, nu trece multă vreme până se arată, prin pânzele albe ale ceței, un punct mai închis, care urcă repede, iese apoi din nori în chip de ciobănaș cuminte și țe îndreaptă.

Wicăeri nu e mai multă nevoe de cuviință de cât Ia munte, subt cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creștere e mult mai supărătoare ca într’un salon. Pentru că, sus acolo, e numai ar­ monie, și cea mai mică disonanță ia proporții la care nu ajunge în cacofonia orașului. Micile ser­ vicii mutuale alcătuesc o parte esențială a cuviinței. Unii turiști cu experiență zic că, în clipa când se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes mani^res" și să dai dru­ mul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede

24

că acești turiști nu sunt nici gentlemeni englezi nici țărani români. Un gentleman s’ar simți dezo­ norat, dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cu­ viința, într’o împrejurare gravă; iar echilibrul ță­ ranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș nici odată, mai ales când e în fața unei femei culte. Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind subt cort, sau afară lângă foc, sau, când tună și fulgeră, înghesuiți în vreo căsuță de adă­ post, unde sosea și ciobanul șcârbit de atâta po­ top și revărsând peste noi șiroaie de apă din ze­ ghea lui lățoasă ; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jghiaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dra­ matice cu cai îmbolnăviți sau pierduțî, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n’am auzit nici odată o vorbă necuviincioasă. Singur loniță Chiorii, vestitul și răsfățatul, se auzea câte odată de de­ parte tunând și trăsnind împotriva cailor săi, pe care îi iubea și îi schingiuia, Dar asta nu i se întâmpla, când umbla cu noi, decât pentru motive adevărat grave. De pildă după ce Secârenii, — dușmanii lui firești, căci aveau și ei cai de munte, și loniță era din Câmpulung, —îi scoseseră aproape și al doilea ochiu din pricina unor chestiuni financiare. Țin însă să adaug că față de mine loniță Chioru s’a purtat totdeauna cinstit și în chestiile bănești. Unii, țărani din Prahova n’au mai vrut să se ducă cu

25

anumiți boieri,— după ce îi însoțiseră odată — pentru 'că „boierii înjurau4*. Prin urmare: a cui e vina, dacă poporul român este citat de filologii străini ca cel ce înjură mai mult de cât toate popoarele europene și chiar de cât Turcii ? Vina, se vede, este a școalei, care nu-1 crește altfel. El se lasă ușor îndreptat, fără vorbe multe, numai prin pildă. Simțul armoniei este adânc sădit în sufletul său. Portul său, cusăturile, jocu­ rile dovedesc cel mai desăvârșit dar al propor­ țiilor. Asta o dovedește și purtarea lui, îndată ce se simte într’o armosferă armonioasă. Când în țara românească nu vor mai înjura „superiorii44, nu vor mai înjura nici țăranii. Afară de cuviința față de oameni, este și cu­ viința față de natură. Pe cât este aceasta de desvoltată în țările muntoase străine, pe atât e de necunoscută în Bucegi și pe celelalte plaiuri ale țării. Dacă Elvețienii fac un drum, sau clădesc o casă de adăpost sau un funicular, ei lucrează astfel ca, în afară de suprafața întrebuințată, să nu se strice nici o palmă de loc, să rămâie neatinse coas­ tele, pădurile, stâncile și chiar iarba cu florile, împrejurul caselor dc adăpost nu vezi mormane de cutii de conserve golite și de cutii murdare. Păzitorul ca și drumeții au grija curățeniei locului. Ei ar privi ca pe niște barbari pe acei cărora nu le-ar fi drag fiecare copac și fiecare fir de iarbă.

26

Mai este o necuviință îndoită față de^natură ț,i față de oameni, aceea a drumețului sgomotos. Acest prost nu vine decât de la Orașe. Țăranul la munte nu simte nevoi. să țipe și să râdă în chip con­ vulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un chin pentru cei care umblă mai mult tăcut, ca să asculte sim­ fonia naturei. Intorcându-mă odată de pe vârful Omului, înso­ țitorul meu țăran îmi zise: „Ce zi frumoasă am avut; n’am auzit glas de om“.

CONVERSAȚIA

Asta nu vrea să zică nici de cum că trebuie să amuțești în tot timpul excursiei! Dimpotrivă. Nici o împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prie­ tenoase sau împrietenire! prin vorbe nemeșteșugite și sincere, ca un drum lung pe munte. Și iarăș dau pentru asta dovada unor țărani, a căror fire fină și sănătoasă răsună atât de just la toate atingerile sufletești. Era într’a patra zi după Paști. Plecasem din prea frumosul sat Titești spre muntele Cozia. Lucrul era ne mai pomenit în acele locuri, unde nu există

28

încă turismul. Ce căutau trei cucoane și trei domni pe munte, când se desprimăvărase abia în vale, iar sus mai era iarnă? Din trei una; ori aveau de gând să cumpere niște păduri, să închirieze ceva pășuni, ori căutau o comoară. Atitudinea celor pa­ tru țărani, care ne însoțeau cu caii de bagaj, era politicoasă, dar rezervată. Sus pe plaiu, unde ne opriserăm, stâna era împodobită cu țurțuri de ghiață lucitori. Iar lemnele erau atât de ude, încât fu­ mul acru al focului celui, d’întâiu ne înecase pe toți. Dună ce se mai potoli, așezarăm tacâmul nostru de dormit, adică sacii impermeabili, și apoi cel de mâncare. Iar după ce înseră și se deslănțui afară un vifor iernatic de tot, se încinse împrejurul fo­ cului cea mai caldă veselie, cu jocuri mai apoi de chindie și de sârbă, de alunei și ca la Breaza, pe fâșia îngustă dintre foc și perete. Pe urmă sosi ceasul de reculegere, când vatra e numai jar, cu un buștean zdravăn așezat peste el, ca să moc­ nească toată noaptea. Atunci unul din țăranii așe­ zați de partea cealaltă a focului zise, prietenos: „Acuma știm cine sunteți D-voastră. Vă place viața sănătoasă la munte ca și nouă", și ne mulțumi pentru frumoasa zi de Paște. Armonia atmosferei sufletești se înduioșă din ce în ce mai mult, era ca o modulație dintr’o gamă majoră într’una mi­ noră, se domoli și ritmul din săltăreț în legănat și visător. Și țăranul zise : „Iată ceasul când se spovedește omul, sus, la munte, lângă foc".

FOCUL

Ceasul focului la munte ! Sute de ceasuri am petrecut la foc, ziua și noaptea, vara și iarna, pe vârfuri și în văiT în stâne, la schit sau într'o casă de adăpost; toate erau înzestrate cu acelaș far­ mec, iar fiecare și cu farmecul său deosebit, căci fiecare foc are un suflet individual. Am un tânăr tovarăș de drum la Sinaia, care a ciobănit trei ani de zile pe coastele sălbatice de miază-zi ale Vârfului cu Dor, și care nu aprinde un foc fără să-i spuie câteva cuvinte prietenoase, rugându-1 să ardă frumos. Și focul ascultă, chiar

•30

dela cel dintâi chibrit și chiar dacă bate viforul prin dărâmătura pichetului roșu pe Dinam, arun­ când pânze de zăpadă în flăcări! Dulce e clipa, când cel dintâi cârlionț de fum albăstrui se ridică din mica piramidă de cetină și de surcele uscate așezate cu chibzuială, Și hu te superi, ci râzi și te bacuri, chiar atunci, când rotogolul ușor se schimbă într’un nor gros, .alb, înnecăcios, care adesea ori te prigonește, pe orice parte a focului te-ai așeza.' Ce-ți pasă ! Doar nu te înneacă fumul murdar de lignit în vreo cata­ combă negricioasă ce se chiamă o uliță Orășe­ nească, ci te înneacă un fum curat de brad, cu mirosul de rășină ! In lungul și strălucitul șir de focuri care-mi lu­ minează amintirile, unul singur a rămas o pată posomorită. Făceam popasul de noapte la poalele Retezatului, în valea Râului Mare ; iar focul era atât de neputincios, încât nu era chip să ne fier­ bem ceaiul cu toată flacăra albăstruie ce ieșea din lemne? Și nici pic de căldură nu dădea. Din fericire era vară. întrebuințasem, din neștiință, crăci de anin. Când îl cojești sau îl tai, aninul pare că arde, pentru că e galben roșatec aprins ; dar te înșală la foc ! Flacăra cea mai puternică și căldura cea mai mare o dă, firește, stejarul. Jarul lui are culoarea rubinului. Mi-aduc aminte de un amurg vânăt de toamnă pe vârful dealului Vlădeștilor în județul

31

Argeș. De pe nici un pișe înalt vederea nu e mai întinsă ca de pe aceste culmi mici, — de la 500 până la 700 de metri, —- din încântătoarea regiune deluroasă de subt zidul Carpaților. Vlădeștii, ca mulți alții, purtau odată o cunună deasă de ste­ jari seculari; dar micu proprietari o brăcuiseră rău; si în ziua aceia de toamnă mal culcaseră vreo doi uriași la pământ. Aerul era plin de nfreasma acrișoară a lemnului. Țăranii își făcuseră un foc, mai înainte, pentru cină; acum îl'părăsiseră, dar grămada de cărbuni mai dogorea. Ne așezarăm lângă ea, pe un trunchhi, și ramaserăm multă vreme acolo, în căldura dulce ce domnea împrejurul jarului tot mai pro fir iu în aerul care se învinețea din ce în ce; marame lilia­ chii cu umbre de cenușe învăluiau priveliștea, peste care mai pluteau, albe/culmile depărtate ale Ne­ goiului înzăpezit. Ani vorbit acolo, în mijlocul acestui peisaj dulce și măreț, de firea aristocratică a ță­ ranului român. Aveam mulți prieteni printre să­ tenii din valea Topologului, le știam păsurile, pă­ catele și-însușirile. Prietenia aceasta începuse, cu câțiva ani înainte, tot lângă un foc. Trei fruntași din satul Bârsești ne însoțeau la Negoiu, dar fără convingere. Drumeția era tot atât de necunoscută . la Bârsești ca la 'Pitești. Și nu eram de cât două cucoane, lucru și mai’ neobișnuit. Fruntașii nu pri­ miseră însărcinarea să ne ducă în vârful Negoiului în luna Octombre, - - când și stânele sunt pustii,—

32

de cât de dragul boerului lor, Conu Petre. Cre­ dincioși Conului Petre, însă cu un surâs cam ironic subt mustață, Ion, Vasile și Mihaiu ne duseră peste coastele repezi ale Frunților Sălătrucului în uria­ șele păduri de fagi la poalele plaiurilor lungi care urcă spre Negoiu. Cerul era închis, dar frunzișul ardea pară. Spre seară ne oprirăm într’un luminiș, la o dărâmătură de casă, un fost pichet de gră­ niceri, — postul se mutase mai sus. Numai trei pă­ reți ai odăei mai erau zdraveni, în locul celui al patrulea strălucea zidul arămiu aprins al codrului. Nicăeri n’am văzut o înflăcărare atât de puter­ nică a fagilor, cu toate că ziua fusese posomorâtă, aerul era plin de lumină purpurie și umblai ca în­ tr’un vis. Până ce se stinse, oamenii noștri pre­ gătiră un culcuș moale de frunze și un foc lângă el. Se știe că, după stejar, fagul este cel mai bun pentru ars. Și aci căldura plăcută, plăcerea cinei de seară după o zi de umblet, simțirea de a f i la adăpost în mijlocul tăcutelor păduri, deschiseră inimile. Țăranilor le plăcu bucuria noastră de viața la munte și priceperea noastră în ale haiduciei, așa că intrarăm în vorbă, și ei ne povestiră întâm­ plările de la stâne cu lupii, cu urșii și cu hoții. Câțiva inși erau vestiți pe tot Negoiul pentru fur­ turile lor. Iar când întrebarăm, anume ce, după părerea țăranilor, îi împingea la această viață ne­ legiuită, ei răspunseră: „Apoi le place să hoină­ rească prin munți ca și D-voastră“. Primirăm asta

33

drept măgulire. Dragostea țăranului pentru tipul haiducesc este atât de adânc sădită în inima lui, încât se răsfrânge asupra Oricui seamănă, chiar de departe, cu acest tip,’ fie hoțul- de vite, fie turista. Impresia bună se întări a doua zi, când, ia intrarea în pădurile de brad, o vulpe încrucișă calea lui Mihai. Acuma se vedea limpede că eram ființe cu noroc și bune la Dumnezeu. Și într'adevăr, cerul se lumină și ziua de toamnă se făcu caldă și strălucitoare deasupra plaiurilor uriașe. La popasul de amiazi avusesem parte de un alt semn de bunăvoință a munților: pe piciorul de plaiu peste vale se arătă un urs negru, umblând când în patru labe când în două, prin buruenele unei stâni, unde otava se vedea încă crudă și verde. Apoi intrarăm, pe niște poteci spânzurate, în căl­ darea cea din urmă subt vârfuri, unde Mihai ră­ mase cu caii, pe când noi înaintarăm spre creste. N’am petrecut nici în timpul verei un ceas mai cald și mai luminos în vârful sălbatec al Negoiului Mare, ca în această zi de toamnă. In adâncime, ochiul lacului Călțun strălucea albastru închis în căldarea-i întunecoasă de stânci și de bolovani. Când ne în­ toarserăm la stână, găsirăm acolo un foc pregătit cu măestrie. Focul ținu toată noaptea dintr’o sin­ gură buturugă de brad. O ciopli încet cu sute de limbi roșii și albastre, cu sute de dălți aprinse, până ce o prefăcu într’o boltă de jar, o boltă de aur viu, de rubin și de topaz. 3

34

Focul de brad este cel mai vioiu și mai sgomotos, pârâie și aruncă scântei, din pricina rășinei. Când șezi, și mai ales când dormi lângă el. să te ferești de pârleli. Am găsit odată lângă o cășărie părăsită,— era tot toamnă, — bucăți mari de coji de brad, din care ciobanii, muindu-leîn apă, fac coșulețelc pentru burduf. Bucățile erau încă nelucrate și pline de rășină. Le-am dus acasă, adică la stâna Burlacului, din valea Oroabei în apropierea Peșterei Talomicioarei, unde, cu cinci prieteni, făceam o pusnicic de mai multe zile, și, seara, am pus coaja de brad pe foc în colțul stânei. Iluminația fu minunată și or­ bitoare de albă, dar era să ardem cu stână cu.tot. Frumos și vijelios e și focul de. jnepeni, dar nu prea călduros. într’o zi strălucitoare de iarnă, — 30 Noembre, — mi l-a aprins tovarășul meu, fostul cioban în vârful Jepilor Mari, adică pe o ieșitură îngustă stâncoasă, vreo zece metri subt vârf, unde ne așezasem ca să fim mai apărați de vânt. Flă­ cările pârâiau și pocneau, și ceaiul din apa de zăpadă ni se afuma, dar petele de zăpadă alături de foc nu se topiră. Mi-aduc aminte cu o deosebită recunoștință de un foc în munții Lotrului; făcuserăm două zile de drum prin păduri când tragice, când jalnice. Tra­ gici erau codrii de brazi .mâncați de lichenul ce­ nușiu, — barba ursului,— care suge viața din ramuri, și de mușchiul verde lucios care o suge din ră­

35

dăcină, așa încât copacii încă în picioare ajun­ seseră niște schelete argintii, ale căror crengi su­ nau ca oase uscate când trecea vântul printre ele ; iar mu Iți zăceau răsturnați și pe jumătate îngrOpați în pământul mlăștinos, în care caii noștri intrau până la piept, așa că eram nevoiți să ne tragem picioarele în sus; jalnici erau codrii unde trecuse industria, drăguța, și nu mai lăsase decât butu­ rugi și rădăcini pe întinsele coaste ale munților. Cea din urmă stână de subt vârf, unde ni se opria drumul, era așezată la marginea unei păduri mai puțin prăpădită, ce e drept, dar cu un pământ tot atât de ud, din care țâșnea apa la fiecare pas. Era în Maiu și aci sus nu se desprimăvărase încă bine; vremea fusese ploioasă de la începutul ex­ cursiei, și acuma ningea. Unul din țărani, cam de­ primat de atâta sălbăticie, mormăi, „că aci vor fi umblând urșii ca vacile. “ Dupăce răzbirăm în sfârșit până la stână, o găsirăm în aceeaș stare de dărăpănare ca bietele păduri. Un drumeț, o catană tânără, de vreo șaișprezece ani, privind desnădăjduit la comarnicul plin de noroiu și la pă­ reți! de bârne cu lacune cât brațul, zise dispre­ țuitor călăuzei: „Asta e stâna D-tale? Mai bine mă lipseam de ea.“ Dar ce confortabil ne păru acest adăpost, după ce lacunele fură astupate cu cetină de brad și fu aprins focul, uscând pământul dimprejurul lui și răspândind căldura, care înve­ selește și trupul și sufletul.

STÂNELE

Pmu e cioban sau țăran care a ciobănit.» — și cei de pe la munte au umblat mai toți cu oile, — căruia să nu-i fie dragă această meserie. Ai venit sus la noi, la aer“, îți zice binevoitor baciul, ie­ șind din gura neagră și. joasă a stânei, în lumina soarelui. Iar unul răspunse unui turist, care-1 în­ trebase, dacă nu-i e urît în singurătate : „Nu sunt singur, sunt cu oile și cu munții.“ Cu cât plaiurile sunt mai neumblate, cu atât ciobanii sunt mai îndatoritori și mai credincioși datinelor vechi de ospitalitate. Mi s’a întâmplat

37

de mai multe ori, să mă f 1 ospătat pe mine și pe însoțitorul meu și să nu fi vrut să primească ni­ mic pentru asta. Darul dela stână nu se plătește. Tar•dacă se întâmplă ca ciobanii să nu fie primi­ tori, pricina nu e alta decât că au avut experiențe neplăcute cu turiști fără creștere și lipsiți de tact. Asta îl scârbește pe țăran pentru multă vreme. Câte ceasuri tihnite am petrecut la vatra cio­ banilor ! La vatra aceea milenară — : un colț al încăpere! căptușit cu bolovani, ca să nu ardă bâr­ nele dela perete, lângă care și vorbești de ace­ leași lucruri ca acu o mie de ani, de oi, de lupi și de urși. Tar de jur împrejur stau strajă, de zece mii de ani, munții falnici și brazii înalți, ne­ atinși de luptele și de zvârcolirile umanității de pe șesuri, chiar dacă ele trec câte odată și peste coamele munților ca un val de nebunie. Valul se duce, cu nebunia iui, și sus rămân stâncile, co­ drul, apele și stânele. Tar când, după topirea ză­ pezilor, cântecul apei se’ntărește, codrul înverzește și pășunea înflorește, atunci, împrejurul stânelor sure, sună tălăngile amestecate cu behăitul mieilor și cu lătratul câinilor, și baciul cuminte vorbește de oi, de lupi și de urși, și, câteodată cu îngăduială, și de nebunia lumii. El simte că Oricât de mult s’ar lăuda această lume cu drepturile și pu­ terile ei, ea nu ființează decât prin‘munca baciului si a fratelui său întru cinste și hărnicie, plugarul.

FLORILE

JĂ nu rupi nici o floare, dacă nu ești hotărât s’o duci până acasă și s’o îngrijești, așezând-o într’un vas cu apă. Să nu dai în unele buruieni, urzici sau scaeți, cu un gest eroic, rupându-le, subt cuvânt că sunt „rele". Ca să nu te vatăme, n’ai decât să nu te apropii de ele ; „răutatea" lor nu e agresivă ca cea omenească; nu s'a văzut încă nici o urzică alergând după cineva ca să-l ardă, z^poi distru­ gerea ta superficială nu are alt efect decât sluțirea locului, peritrucă o buruiană, fie chiar

39

„rea“, e mai estetică atunci când se ridică plină de viață, decât atunci când e pe jumătate rupta și veștejită. Sa nu dai jaf în ciuperci, pentru aceleași cuvinte. Ce bogat în culori și în forme e neamul lor pitic! Cât de veninoasă să fie o ciupercă, ea nu cere singură să fie mâncată, iar Ochiului tău nu-i face niciun rău, nici cea mai otrăvicioasă — buretele pestriț — amanita muscar’a. Dimpotrivă, acest burete e o podoabă a pădurilor de brazi, cu pă­ lăria lui roșie aprinsă pătată cu alb. Ci ia o carte de botanică, drumețe, și învață numele și felul ciupercilor, ca să știi care sunt pentru bucuria ochilor și care pentru, a gurei. Ce mâncări deli­ cioase de ciuperci poți face la munte! Cu toate că nu le poți mânca, mai învață, dru­ mețe, și numele florilor, anotimpul și locul unde înfloresc. Și mai ales tu, drumeațo! Lipsa de in­ timitate cu florile este o lipsă de grație intelec­ tuală la femet Dar dacă nu știi încă nimic des­ pre aceste ființe ideale, de care poeții zic că-ți sunt surori, te rog, soro dragă, de cât să susții că steregoaia este un mărgăritărel, mai bine să nu emiți nici o părere. Am citit odată, cu o prietenă, în vârful Omului, un frumos studiu de Maeterlinck despre numele Horilor, se’nțelege cele populare. Maestrul arată cu câtă dragoste și poezie poporul și-a botezat florile. Faptul nu e național, ci adânc omenesc.

Găsim denumiri poetice în fiecare limbă ; neapărat și altele nepoetice, ba câte odată aceeaș floare are un nume frumos și unul fără gingășie. In limba românească ne mai izbește, că acelaș nume se dă multor plante deosebite, ca de pildă cuvântul ruja. E sonor și ne face impresia unei roșeți dulci și luminoase. Se întrebuințează pentru bujor — pae« onia officinalis —, pentru smirdar — rhododendron —, și pentru floarea măceșului — roșa ca­ nina —; dar rujă mai este și o mică floare de munte galbenă, — heliantheftium alpestre ! E deci bine să știm și numele latinesc, ca, în caz de îndoială, să putem descurca pricina. Nici unui drumeț n’ar trebui să-i lipsească excelentul vo­ cabular botanic de Panțu. Și ar fi de dorit să avem cu vremea și un mic atlas de flori, ilus­ trat și colorat, singurul din care un începător în ale botanicei învață cu folos și cu ușurință, Ce plăcere să afli numele unei frumuseți culese pe munte! Cum, întreabă unii, oare nurneîe mă­ rește frumusețea floarei? Se'nțelege că nu; nu-1 iubim nici pe un prieten pentru numele său, dar pentru ,că-l iubim, numele său ne e drag. Nevoia ce o simte Omenirea să zică ființelor și lucrurilor pe n ime, nu e ceva accidental sau fortuit, ci își are rădăcini adânci în chiar rostul firei: traiul individual, înmulțirea și desvoltarea personalități­ lor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și în floare trăește gândul dumnezeesc ; el nu se arată

41

nicăieri mai dulce, mai mângâietor și mai dătător de nădejde. Cum să nu se fi căutat și cuvinte, denumiri corespunzătoare pentru variațiunile ne­ sfârșite ale acestui gând ? Numele floare! .ne apro­ pie de sufletul ei. Și de oarece e dat plantelor ca să lecuiască bolile omului și a fost dat omului să descopere puterile lor binefăcătoare, cunoaș­ terea florilor după nume este și o nevoie științi­ fică. Ce frumoasă este înfățișarea originală a multor leacuri! Iată un mănunchi încântător: polygala, valeriana, arnica, gentiana! Adică pe românește : amăreală, carul-zânelor, odolean și ghințură. Când vrei să strângi un buchet, să culegi în­ tâi florile care cresc mai sus și pe urmă pe cele de mai jos. Nu e bine să le rupi trecând la deal, pentru că le plimbi de geaba și ele se veștejesc ; ci culege-le într’a doua jumătate a excursiei, când începe întoarcerea și ești mai aproape de casă. Multe flori de munte, mai ales cele de primăvară, sunt atât de fragede, încât nu trebuie duse cu mâna. Așază-le într’im coș sau într’o traistă. Florile cu tulpine scurte, ca ghioceii, brândușele, potirașele, ghințurele, stânjineii, ciuboțica-cucului, le poți culca straturi-straturi chiar în traistă. Florile lungi, ca coprinele, și apoi cele văratice, le așezi cu cozile în sac și cu capetele în afară, strângând bine gura traistei. Un alt chip de transport, ca să nu se veștejească, e, să le legi în mănunchiuri, cu sfoară sau cu fire de iarbă lungi și tari, ți-

41 nând apoi buchetele, de funia de iarbă sau de sfoară, cu capetele florilor în jos. Din Aprilie până în Octombrie, Bucegii sunt un raiu de flori. Și fiecare anotimp își are coloritul său caracteristic. Când grosul zăpezei abia s’a topit și iarba arsă și decolorată nu e nici galbenă nici argintie, iar jghiaburile sunt încă albe și pe plaiuri strălucesc ici colea, în adâncituri, cele din urmă cearceafuri ale iernei, culorile cele mai răspândite sunt alb și liliachiu, căci poenile sunt ninse de ghiocei și lângă ei se ’ntind scoarțe de brândușe și de cocorei liliachii. Mai târziu se adaogă galbenul deschis al prîmulelor și albastrul aprins al viorelelor, asemenea unor picături din cerul românesc; iar în vâlcelele umbrite, albastrul foarte dulce, aproape liliachiu, al popâlnicului, — anemona hepatica —, ale cărui foi mari, adânc crestate, verde închis sau de cu­ loarea bronzului, au rămas vii toată iarna, iar în Aprilie apar, deasupra lor, pe tulpine fine, stele frumoase albastre cu o coroniță de stamine negre, albe și verzi la mijloc. Și apoi un adevărat curcubeu s’așterne pe coas­ tele munților. Singur roșul cam lipsește în bogatul acord de culori, mai ales pe înălțimi, — e vorba de sfârșitul lui Aprilie și de Mai — ; găsim nu­ mai un roș luminos de mărgean în pădurile de fagi la mierea-ursului și la o varietate a brebe­

43

neilor. Patru fiori ne arată culoarea albastră, în patru nuanțe. Cea mai dulce și cea mai răspân­ dită este a ochilor-păsăruicei, — myOsotis ; sunt primăveri când iarba subt brazi și pe brâne ți se pare mai mult albastră decât verde; de departe ai crede că e efectul umbrei străvezii a unui norulșț care trece, dar apropiindu-te vezi că privesc la tine miile de ochișori ai gingașelor nu-mă-uita. Cele din păduri sunt mai deschise, cele din stânci mai închise, cu tulpine aproape negricioase și cu un miros plăcut. Acestora li se mai zice și ochiișarpelui. Un alt albastru dulce cu răsfrângeri trandafirii, îl are curpenul de munte, — atragena alpina —, o plantă acățătoare ; draperiile ei ușoare de frunze, înstelate cu clopoței lungueți, atârnă ba de un stufiș, ba de un părete de stâncă. In pădure nu le prea simți mirosul, dar acasă par­ fumul lor fin îți răcorește inima. Albastrul cel mai aprins ni-1 înfățișează două sau trei varietăți ale ghințurei de primăvară, o ghințură pitică, fie unif loră sau cu mai multe stele pe o mică tulpină ramificată. Ele sunt decorative în iarba verde, dar puțină vreme dupăce le-ai cules, ochii lor de safir arzător se închid. Mai mult încă de cât în iarbă, ele ne izbesc în pernițele roz-viu ale primulițelor, — o androsace care îmbracă .pietre și moviîițe ca un mușchiu înflorit. E frumos să ridici o bucată întreagă, cu briceagul, și s’o așezi acasă într’o strachină, cu primulițe, cu ghințure

44

cu tot. Albastrul cel mai adânc și tot odată lu­ minos, un albastru ce-ți pătrunde în suflet ca pri­ virea unor' Ochi dumnezeești, e acel al ghințurei mari, care, în Moldova, poartă frumosul nume de cupe, — gentiana excisa sau acaulis. Ele au într’adevăr forma unor cupe lungi cu gura mare ușor răsfrântă și undulată, și iluzia este desăvâr­ șită mai ales după o ploaie, când aceste potire, ale zânelor sunt pline de picături cristaline și când poți sorbi din ele ca din niște pahare. Culoarea liliachie e foarte răspândită. Avem și micșunele ia munte, dar fără miros; numai în lunca Prahovei le găsim ușor parfumate. Modest, dar bogat de miresme, e cimbrul. Afară de cel obișnuit, mai crește o varietate mare printre stânci, mirosind a lămâiță. Dacă ai stat culcat pe per­ nele lui adânci și moi, hainele-ți păstrează par­ fumul multă vreme. Frumusețea frumusețelor vio­ lete. este stânjinelul de munte. II găsim și pe el în două feluri: mare și întocmai ca stânjinelul de grădină, și mic. Cel mic e, poate, și mai frumos ; frunza îi e lungă și subțire ca un fir de iarbă, dar mai pietroasă, și pe catifeaua vânătă a co­ rolei, se vede un izvod alb cu cele mai fine ra­ mificații. Stânjineii au un parfum ușor și dulce. împrejurul acestor regine ale florilor de Mai, sunt sute de alte mici frumuseți fragede, albe, galbene, trandafirii. Dar mai avem, și o serie de minuni primăvă­

45

ratece mai mari ca cele pe care le-am numit re­ gine, care înfloresc, una după alta, din Aprilie până’n Iunie. S’ar cuveni să închinăm fiecăreia un drum deosebit, un pelerinaj. In Aprilie, când fagii, la munte, abia încep să’nmugurească, purtând boabe de smarald.în vâr­ ful fiecărei crăculițe, o mică tulpină lemnoasă, mai mult târâtoare, își desvoltă, printre pietre, ’ rOzeta ei de frunze verde închis și în mijlocul ei un buchețel de floricele de culoarea fildeșului și de forma corolelor de liliac, al cărui parfum, tot odată dulce și puternic, nu se poate asemăna de­ cât cu sine însuși. E daphne blagăyana — ; n am găsit-0 în Panțu, iar țăranii' întrebați de mine mi-aju răspuns: „Ce să fie? O floare albă.u Pe verișoara ei liliachie, — daphne mezereum, — o cunosc, zicându-i liliac de pădure sau lemn câi­ nesc. Dar frumusețea albă au trecut-o cu vederea. Ea crește mai sus, în locuri mai ascunse. Puțin mai târziu vine vremea coprinelor — narcissus poeticus. Pe culmile și pe coastele ier­ boase, expuse spre miază-zi, mii și mii de stele mari, ale căror petale parcă sunt plămădite din zăpada sclipitoare, tremură pe tulpinele lor înalte șî netede ; în mijlocul fiecărei flori este un mic potir de aur cu un cerc roșu aprins împrejurul, buzei; parfumul lor e îmbătător. Coprinde cresc și la șes. Dar cine le-a cules odată sus la munte, ori unde le-ar vedea sau mirosi, tot Ia munte se

46

va gândi, la zilele de primăvară cu adieri de ‘vânt răcoroase și cu mirodeniile mugurilor noi de brazi. Apoi vine rândul celor trei minuni profirii. Pe una n’am găsit-o de cât pe muntele Cozia. E o mușcată. Aflasem de existența ei prin țăranii din 'Pitești. „Să veniți în Iunie**, ziceau ei, „și s’o vedeți înflorită ps coastele din văile Haiducilor, de ți se pare că e numai jar.*1 Și doi ani în urma excursiei de Paște, pornisem în Iunie spre Cozia, în căutarea mușcatei. Urcarăm de astă dată pe piciorul sudic, poposind la mănăstirea StănișOara, cea cuibărită d’a coasta muntelui, într’o căldare adăpostită subt stâncăria Gradinei Zânelor, întreaga Cozia, — micul nostru Athos, căci în afară de Stănișoara, mai sunt așezate trei mănăs­ tiri, Metohul, Tiarnu și Cozia și două schimnicii la poalele și în pădurile ei —, este O grădină de munte prin bogăția florei sale, prin așezarea de sine stătătoare a masivului, — așa că vederea de pe culme e slobodă de jur împrejur, precum și de jos Cozia se vede din toate părțile, cu carac­ teristicul Bulz de stâncă pe fruntea ei sudică,— și prin trecerea la poalele ei a puternicului și prea frumosului Olt. Ne-ar trebui multe zile, ca să cercetăm toate colțurile fermecătoare ale Coziei! Un călugăr din mănăstire ne însoți peste vârf — 'Ciuha Neamțului — până la stâna dela Poarta Verde — ; Poarta Verde este un arc de stâncă natural îmbrăcat cu mușchiu de smarald, pe râpa

47

stâncoasă deasupra adâncei văi a Oltului, — n’am înaintat până la acel arc, dar sper să mă pot duce în curând. Călugărul nu știa locul unde înflorește mușcata, nici ciobanii dela stână ; unul din el însă veni cu noi în căutare. Și multe cea­ suri am rătăcit în prăpăstioasele văi ale Haidu­ cilor. Nu știu dacă toți tovarășii erau la fel de încântați de această goană după o floare, dar admirabila disciplină drumețească nu dădu greș, până ce găsirăm într’un târziu prăvălișul blagoslovit cu podoaba lui de mușcată ! Florile, care alcătuiesc 0 mică umbrelă de un roș vânăt, se ridică pe tulpini fine, păroase, din puternicile rozete de frunze cordiforme, dințate și catifelate. Ele acopăr părți mari ale coastelor, ca o blană verde, deasă și parfumată. Și la această varietate sălbatică a mușcatei, frunza este parfumată, iar nu floarea; mirosul e răcoritor, foarte ușor pi­ perat. Scosesem câteva plante cu rădăcină. Dar nu fu chip să ne întoarcem în ziua aceea la Stănișoara și nici măcar la stâna dela Poarta Verde, pentrucă nici ciobanul nu știu să ne descurce din văile Haiducilor; ba ne încurcă chiar atât de bine pe o coastă dreaptă, acoperită cu o pă­ dure roasă de mucegai, ai cărei copaci erau pră­ văliți unii peste alții, că nu mai puturăm ieși la luminiș în acea seară. Amurgul întunecându-se repede, furăm siliți să poposim în fundul văei. Pământul, stuflșul și chiar aerul îți păreau ca un

48

burete plin de udătură; un pârâu sonor curgea pe talpă. Focul din lemne verzi și pline de apă nu prea dădea căldură; ziua fusese lungă, caldă, și toți duseserăm saci neobișnuit de grei în spate ; unii dintre tovarăși erau foarte obosiți; dar — dădusem de urma mușcatei și eram cu sufletul împăcat! A doua minune profirie, e frumoasa, nigriteiă cu mirosul de vanilie. E de ajuns să fie două, trei pe o coastă, ca să le mirosim de departe, cu tot parfumul celorlalte flori dimprejurul lor. De purpurie ce e, nigritela e aproape neagră, lucind ca o granată închisă în iarba mătăsoasă de primăvară, Iar o altă varietate tot atât de parfumată, are culoarea unui rubin deschis. Ele aparțin familiei Orhideelor. Un mănunchiu, cules în Valea Cerbului, de nigritele negre, de Ochii-șarpelui albaștri, de alyssum montanum auriu, — nu i-am găsit numele ro­ mânesc, — de arnica portocalie, de piatră-linte, — astragalus, liliachie și de Ochii-șoricelului — o saxi- * fragă — cu steluțele ei albe punctate cu roșu, e 0 simfonie de cele mai arzătoare culori. Minunea minunilor se ivește în Iunie, când înf lorește smirdarul. Această fală a munților se nu- mește și cocăzar, bujor-de-munte, merișor, iederăde-munte, popdele, rujă și trandaf iraș-de-munte, după localitate. Numele cel mai frumos însă și care sugerează și felul parfumului acestei flori, — te

49

gândești la smirnă, — este smirdar. Când vremea a fost prielnică, când nu s’a „ întors “ nici un ger năprasnic în timpul îmbobocirii, smirdarul împo­ dobește coastele — spre miază noapte — ale Bucegilor, cu scoarțele lui de foc. Pe două fețe ale mun­ telui Furnica poți vedea jarul de flori chiar de jos de la Sinaia; el se aprinde mai ales după amiază, când razele soarelui îl săgetează pieziș* Iar când mergi sus acolo, vezi că scoarța se des­ compune în sute de râuri profirii așezate de-alungul brazdelor săpate de picioarele oilor peste piep­ tul larg al muntelui. Coasta, văzută de aproape, seamănă unei scări uriașe, ale cărei trepte înflo­ rite se urcă drept în cerul albastru. Și alergi de la una la alta, neștiind care e mai frumoasă, mai încărcată cu perne roșii, atât de înfocate, că mai ales când te uiți la ele împotriva luminei, parcă se topesc în văpaie. Și apoi te culci peste ele și pri­ vești adânc în inima corolelor purpurii, pline de O tainică sclipire, sclipirea petalelor pe jumătate străvezii, asemenea unor pânze țesute din firișoare de cristal. Fermecat de lumina lor vie, rostești cu înțeles rugăciunea care umple Tibetul, dela un capăt al munților săi până la celălalt capăt: „Om mani padme hum», — „Comoara e în floarea de lotus“ — comoara adevărului, comoara frumu­ sețe! și a fericirei prin adevăr și frumusețe — și nu-ți mai vine să te scoli de pe pernele adânci și moi, cu frunzele lor mărunte și cu mirosul ușor 4

rășinos, sănătos, dătător de viață, care-ți parfu­ mează hainele. Când sui, prin câmpia roșie, până’n vârful lat al Furnicăi, vezi că din el se desprind trei pla­ iuri în spre „podurile" BucegilOr,—un podiș tibetan în miniatură, — și că aceste trei plaiuri sunt acoperite de aceleași scoarțe de foc pur- ■ purii ca și coastele din spre Sinaia. Iar dincolo de poduri și de valea lalomiței, în care ele se lasă, se ridică un alt șir de munți, înflăcărați și ei! Trinitatea clasică de flori alpine se alcătueștc din cupă, smirdar și'floarea reginei,—albastru, roșu și alb. Floarea reginei începe să înflorească atunci când celelalte două sunt în toiul lor. Ea este solul verei pe munte. Din nenorocire faima ei e atât de mare încât e expusă la distrugere. In străinătate turiștii iu­ bitori de flori au și luat măsuri de Ocrotire: de la a doua jumătate a epocei înflorire! lor, vânza­ rea preș curelelor, — în nu mai știu ce localitate floarea reginei poartă și acest nume frumos,— este Oprită. Firește că un adevărat alpinist nu cum­ pără niciodată aceste flori; dacă într’un an n’a putut să le culeagă, se lipsește mai bine de ele. Exemplare mici cresc, dese ca părăluțele, pe cul­ mea Caraimanului. Exemplarele mari cresc pe Frâ­ nele cele mai sălbatice, unde turmele trec rareori sau de loc, pe brânele neumblate, unde calcă doar caprele negre, și unde loniță, când era în toane

51

bune, se’ntorcea către noi zicând : „Ia spuneți-mi, domnișoarelor, cum ați ajuns aici ? Ori ați sburat ?■* și râdea mulțumit. Căcț avea adevăratul tempe­ rament de muntean, căruia-i sunt dragi cățărările îndrăsnețe. II întrebam atunci : „Ce spui, loniță, o fi raiul mai frumos ca locurile acestea?" Și el răspundea cu tărie: „Nu, Domnișoară". De obiceiu prescurelele se așează deosebit într’un vas. Dar ce frumoase sunt ele și printre flo­ rile celelalte, așa cum cresc pe brânele spânzurate. A’lănunchiurile alcătuite după rânduiala grădina­ rului de sus sunt cele mai desăvârșite. Intr’un bu­ chet de vară de pe fața stâncoasă a Caraimanului, a Coștilei, a Morarului sau a unui alt uriaș de piatră, găsim: steaua rotundă albastru-liliachie a ochiuboului, — aster alpinus ; steaua cu petale lungi și strălucitor de albe a unei gagee alpine, — ciapa-ciorii de munte; nelipsitul nu-mă-uita albastru aprins și cu tulpina negricioasă; mica căpățână profirii! în­ chisă a nigritelei’; o saxifragă galben deschisă foarte fină; ombeleleroz aprins ale odoleanulut; garofițele de munte, albe cu umbre trandaf irii, dulce mirosi­ toare ; și, contrastând cu gingășia acestor flori, căp? șorul puternic al zglăvocului, — centaurea pluinosa sau nervosa,— o rudă foarte sus pusă a smeritelor vinețele de prin lanurile de grâu, — de culoare ro­ șie aproape neagră și cu un miros dulce care-ți înveselește inima și stărue chiar după ce s*a veș­ tejit floarea.

52

Păstrez toată iarna un buchet de zglăvoc în odaie, și, când trec pe lângă el, seninele zile de vară ră­ sar din mireasma lui. Zglăvocul, care a fost rar în Bucegi, s'a înmul­ țit uimitor în anii din urmă. Sus pe brâne tulpina lui e destul de scurtă; mai jos, în apropierea po­ durilor, ea este lungă și ramificată, așa că se po­ trivește cu puternica floră subalpină văratică cu tulpini înalte. Buchetele culese Ia marginea codrilor și în văile Bucegilor nu le mai putem așeza într’o traistă sau într’un coș ; ele sunt prea mari și trebuie 4use în brațe, ca un copil. Cele mai izbitoare din mândra teorie de flori sunt: rușulița sau sângeroasa, — hieracium auran. tiacum —, care poartă un capitul de flori porto­ calii înfocate în vârful tulpinei fine și păroase și are un miros delicios de miere vanilată ; mușcatudracului, — în județul Prahova are și numele mai plăcut de felfe, — o scabiosă a cărei floare li­ liachie foarte decorativă ajunge mare de tot, pe coastele unde nu trec oile; sugărelul, un trifoi roș-adânc; mărețul omeag, — aconitum —, cu racemul lui larg răsfirat de mici coifuri albastruînchise, albastrul oțelului suedez, care apără fetele de dragostea zburătorilor; la umbra brazilor în­ cântătorul rutișor, — thalictrum aquilegifolium —, cea mai ușoară „aigrette" alb-liliachie, peatrucă mulțimea florilor îndesate n’au petale ci numai

53

un belșug de stamine lungi, fine ca firișorii de pene și răcoros parfumate. N'am putut* afla nu­ mele românesc al falnicului mulgedium, care ajunge Ia o înălțime de mai bine de un metru și jumă­ tate, ridicând din jghiaburile umede, printre cei dintâi jnepeni și stufișuri de aninași, marele său ciucure liliachiu. Podoaba de aur a văilor inferi­ oare, lângă torente, este puternicul brustanr — telekia speciosa —, înalt cât un stat de om, cu frunze late și îmbălsămate, ca de altfel planta în­ treagă, de un miros tare de mentă, iar în vârful tulpinelor ramificate strălucesc flori galbene, ase­ mănătoare cu floarea soarelui, dar mai mici. Lângă brustan înflorește, însolzită cu frunze lunguețe și cu flori de un albastru-viu, subt povara cărofa mlădioasa tulpină se apleacă de multe ori, gentiana asclepiada, care prevestește toamna. Din fericire multe flori își prelungesc înflorirea până în Octombrie, mai ales în tainițele stâncoase ale brânelor, unde iarba încă verde rămâne îm­ pestrițată de mii de stropi de culori, unde, lângă păreții de stâncă încălzită de so.are, mai bâzâe viespele și bondarii, mai zboară fluturii mici și tot atât de viu colorați ca flora, în vreme ce pe culmi; pe poduri, iarba scurtă și tare s’a uscat și seamănă cu o blană de leu aurie ruginie. Iar printre vârfuri, cel care-și păstrează mai multă vreme cununa de flori, este cel mai înalt, vârful Omului. El își are flora lui deosebită, mică,

54

lipită de stâncărie și cu un parfum, a cărui ori­ ginalitate 'se datorește unei flori, ce crește numai acolo, în pietrișul alb : e macul de munte, galben. Din bogatele sale rozete de frunze răsar mănun­ chiuri de cupe mici întocmite din patru petale de culoarea lămâei, câte odată și portocalii, care par pline de lumină. Subt bătaia razelor de soare mirosul lor e și dulce și amar, parfumul caracte­ ristic de pe coasta de miază-zi a Omului ț De altfel flora pitică a acestor ultime înălțimi răs­ pândește aproape toată un parfum de migdale amare, care e cel mai pronunțat la ochiul-șarpelui, —■ eritrichiuin terglouense ■ -, o rudă a myosOtisului. Această floricică crește, pe creste, pe mar­ ginea prăpăstiilor, în pernițe db frunze mititele, catifelate, cenușii-verzui, acoperite cu steluțe de un albastru deschis atât de imaterial, încât îți pare numai o lumină, iar inimioarele steluțelor 'sunt de aur. Și când toate aceste minuni s’au dus, pădurea ne dăruește încă buchete mândre de năvalnic. — ferigă —, de ederă și de rugt-de-mure.

ANOTIMPURILE

Câ nu

e bine să te duci Ia munte j Totdeauna. Nu e anotimp, care ar putea să-ți închidă drumul spre înălțimi. Pentru adevăratul drumeț nu există vremea „rea", fiindcă el știe să iubească natura subt toate înfățișările ei. Apoi ploi, vijelii și zăpezi le poți găsi în regiunile al­ pine și în mijlocul verei, deci trebue să fii tot­ deauna pregătit pentru ele, materialmente și mo­ ralmente. Forța morală a turistului ește armoni­ zarea sufletească cu natura; sufletul său trebue să fie atât de apropiat de natură, încât nici una

56

din manifestările ei să nu-i pară străină sau duș­ mănoasă. La această armonizare îl va ajuta înainte dQ toate simțul estetic. îndată ce suntem în stare să vedem și să pricepem frumusețea unei furtuni, unei zile înegurate, contactul sufletesc cu natura este stabilit și nu se mai poate rupe. Atunci vom fi izbiți, și în cele mai năprasnice vremuri, de amănuntele pitorești ale priveliștei, sau chiar ale lipsei de priveliști! Mi-aduc aminte de un potop dc câteva zile în munții NegOiului. După mai multe ceasuri de ur­ cuș și de coborâș peste stâncăria uriașă a trei sau patru munți, — Negoiul, Laita, Lăițelul și Doam­ nele —, pe când apa ne gâlgâia subt picioare și subt mâini, căci din când în când era nevoie să ne slujim și de mâinile noastre, ajunserăm în mândra căldare* a lacului Bâlea, dar nu găsirăm acest mărgăritar al munților Făgărașului decât o clipă: un colț de oglindă neagră lucioasă, în care se prăvălea o limbă de zăpadă albă. Apoi per­ delele dese de negură șterseră iarăș tot. Prin ele umblarăm, pe cărăruia bătută dealungul malului, recunoscând cântecul sonor al apei, care din lac sare în adânca vale a Bâlei, trecurăm apa pe pie­ trele late cu „marchirul roș", care-ți arată drumul, până dădurăm de altă potecă acuatică, ce ne duse pe o peninsulă, la mica zidire de piatră sură a adăpostului. Dar greaua ușă de fier a „hiteiM era închisă! Călăuza uitase cheia acasă, la Porumbacul-

57

de-sus! Un voinic trebui să mai facă o cale de două ceasuri până la o casă de adăpost mai mare, care se află mai jos în vale, ca să ne aducă de acolo o altă cheie. Uzi și nemâncați ne așezarăm pe niște pietroaie lângă zid, ca să ne ferim de vântul care se juca prin căldare, făcând să fiarbă negura albă în ro­ tocoale mlădioase. Ce e drept, o fiertură cam rece! Din când în când numai un colț al maramelor plu­ titoare se ridica și ne arăta apa tot mai neagră a Iacului. Venisem dela Sinaia, o cale lungă, și ne dădeam seama că nu era să vedem mai mult decât atât, căci vremea de ploaie și de vijelie se așezase deabinelea. Dar era nespus de pașnic și de solemn, aci sus, în singurătatea albă! Și apoi știam că eram lângă Iacul nostru iubit, că-i respiram mirosul ră­ coros, că-i auzeam micile valuri șoptind printre pietrele malului. II văzusem și în vreme de soare, plin de lumină verde, și în nopți senine, plin de stele mari, care se răsfrângeau în el. Ochii noștri zugrăveau acum aceste amintiri pe pânza albă în­ tinsă pretutindeni, împreună eu chipurile tovară­ șilor, cu cari mai petrecusem ceasuri de ve­ selie, de entusiasm și de discuții serioase pe ma­ lul lacului Bâlea, — amintirile sunt un mare farmec al excursiilor făcute de mai multe ori, — și deci ceasurile lângă ezerul nevăzut erau armonioase și ele, ba întăreau chiar legătura noastră sufletească cu acest loc încântător, arătându-ni-1 într’o nouă

58

și tainică înfățișare. Cu o astfel de mentalitate tu­ ristul nu face nici un drum fără mulțumire și fără folos. El nu-și va pierde cumpăna, ca un domn pe care l-am întâlnit odată la casele de adăpost pe Negoiu, pe un timp ploios. Intr’o clipă de în­ seninare acest domn pornise vijelios, ca să apuce vederea de pe vârf: era a treia oră de când ve­ nea, și încă dela Oradia-Mare, în acest scop, și nu izbutise nici de astă dată. O furtună nebună se deslftnțui, și domnul fu nevoit să se întoarcă. El intră în casă strigând mânios : „Pe mine NegOiul nu are să mă mai vază nici odată!" Cum oare a putut NegOiul să supravie­ țuiască acestei osânde ?! Mi s’a întâmplat și mie să umblu trei-patru zile pe un masiv de munți încă necunoscut,—• munții Câmpulungului, Ezerul și Păpușa —, și să nu văd nimic. Nostim era momentul când, pe un plaiu bă­ tut de vânt și de ceață, toți tovarășii se strămu­ taseră împrejurul hărții, căutând să descurce dru­ mul spre lac. Dar una era harta fără negură, și alta peisajul ascuns în nori. In sfârșit, încordând toate instinctele noastre muntenești, am izbutit să găsim frumosul ezer fără fund, cum îi zic ciobanii. Când ajunserăm în mar­ ginea de sus a căldărei lui, negura se deschise, și-l văzurăm sclipind între zidurile de stânci de o parte și pășuni grase de cealaltă; într’un vâlcel deasupra lui câteva limbi de zăpadă se’mbinau cu

f»ț»

perne înflorite de smirdar. Abia așezarăm cortuturile și vijelia începu din nou. Apoi furtunile se ținură lanț, până ajunserăm, a treia zi, în valea Tămașului, apucând direcția Zărneștilor. Tot ce mai „văzurăm" în drum era fundul văei Dâmboviței superioare, un desiș încâlcit cu talpa căptu­ șită cu nu-niă-uita și cu fragi. Totuș nici unul din noi n'a jurat acestor munți uitare veșnică, ci dim­ potrivă așteptăm clipa să ne întoarcem acolo, chiar dacă am fi primiți și a doua oară cu potoape. Fiecare anotimp își are farmecul său deosebit. Mi-ar fi greu să stabilesc o gradare de frumusețe între ele, afară numai pentru unele amănunte. Astfel, lumina de toamnă este cea mai străluci­ toare ; ți se pare atunci că privești printr’o prismă de cleștar; relieful peisajului este întărit, amănun­ tele sunt mai bogate, și liniile, de care mi se par înconjurate lucrurile, au o luminozitate puternică. Lumina toamnei este sărbătorească, prevestitoare de înaltele trepte de strălucire, pe care ochiul nostru omenesc nu poate încă să le perceapă. Primăvara este fără pereche pentru frăgezimea și vitalitatea vegetației. Florile se ivesc unele după altele, ca valurile unui râu grăbit, care se revarsă pe pământ, peste tufișuri și peste pomi, iar în aer plutesc nori de miresme răcoroase și tinere, împreună cu cântecul păsărilor. Sonoritatea e deosebită ; sunetele se pre­ lungesc molcome, înduioșate. Izvoarele înviate, tă-

■6'Ș

lăngile turmelor și behăitul oilor fac parte din po­ lifonia primăverei. Vara nu are nici lumina toamnei, nici coloritul fraged al primăverei; poenele și frunzișul pădurilor sunt de un verde uniform. In schimb, zilele au o blagoslovită lungime; nu e nevoie să te grăbești; • poți să faci drumuri și popasuri lungi, poți să stai ceasuri întregi culcat pe o culme, unde ți se pare că simți cum se’nvârtește planeta, să stai cu ochii Ia cer, mângâiat de soare, întorcând câte­ odată obrazul și în spre scoarța îmbălsămată a vegetației pitice, plină de acelaș puls ritmic și pu­ ternic al vieții ca lumile și ca vinele tale. Și apoi poți petrece afară și nopțile, lângă un foc, se’nțelege, căci la munte nopțile sunt totdeauna răco­ roase. Pădurile și florile încălzite peste zi umplu atunci aerul cu răsuflarea lor rășinoasă și plină de dulceața mierei. Nu-ți vine să dormi, ca să nu scape conștiinței tale vreo undă de miresme. Și te farmecă stelele, iar dacă se ivește și luna, îți zici că somnul e o pierdere de vreme. De câțiva ani încoace pricepem și frumusețea turismului de iarnă. Aceasta este o descoperire tot atât de mare ca descoperirea munților la în­ ceputul secolului trecut. Până ce Rousseau, Goethe, Schiller și apoi Ruskin s’au închinat sufletului munților, Omenirea urma pilda dată de mentali­ tatea greco-latină, care nu vedea în munți decât niște forțe înfricoșate și mai mult vrăjmașe oame-

6i

nilor. E adevărat că reședința pământească a zeilor era pe culmi, dar asta era tocmai dovada inaccesibilităței lor; și apoi, subt culmi, se afla intrarea în Hades și locuința duhurilor rele. Tot ce era grav și măreț în natură copleșea și înstrăina pe privitori. Liviu vorbește de „groznicia (foeditas) Alpilor**. 'Romanilor le plăceau peisajele rodnice, cu linii dulci; și până în secolul al XVIII-lea ome­ nirea nu ieși din gustul lor. Singurul studiu istoric complect, — cunoscut mie—, despre desvoltarea târzie a legăturei noastre sufletești cu munții, se află în istoria moravurilor Romei de Ludwig Friedlander, Voi. I. cap. 7, pag. 433 --437. E firesc că adevăratul alpinism să se fi născut în Elveția. Dar și acolo izvorul lui de baștină a fost botanica. De Saussure a fost cel dintâiu inițiator al măre­ ției ghețarilor. Un alt scriitor genovez, Tdpffer (1799—1846), observă că admirația lui Rousseau se oprise la regiunea subalpină, pe care o întrectise numai odată în descrierea pusniciei dela Maillerie. Iar de Saussure, în 1787, se urcase pe Mont Blanc, care nu fusese călcat pân’atunci de nici o ființă omehească, și rămăsese chiar nebotezat. Intr’un atlas elvețian din anul 1769 el«pu era indi­ cat subt un nume propriu, ci legenda explicativă la locul unde se aflau „Ies glacieres de Faucigny** glăsuia: * „Aci sunt munții de ghiață groasnici, numiți ghe­ țari, glaciers, montagnes glaciales**. De Saussure

62

fu cel d’întâiu care făcu o descriere entusiastă a acestor munți, și cuvântul lui cald, bogat și pi­ toresc deschise Ochii lumei. Căci la început e tot­ deauna cuvântul! Fără sămânța lui spirituală nu încolțește nici o pricepere. „Experiența** singură nu are nici o putere deșteptătoare. Omenirea cu­ noștea existența Alpilor „prin experiență** de mii de ani, dar nu știa că sunt frumoși decât după ce câțiva inspirați strigară: „Aflați că ceeace pri­ viți e raiul! “ — un raiu de linii mărețe, de culori, de lumină, de flori, de ape străvezii, un raiu neprihă­ nit, dătător de sănătate trupească și sufletească. Cine îi inspirase ? Fără îndoială Acela care lu­ minase și pe marele mistic, Swedenborg, a cărui mărturie e mulțumitoare pentru orice suflet de al­ pinist, fie teozof sau numai un iubitor al munților, în stare să se bucure de o comparație poetică. învățatul inginer Swedenborg a trăit dela 1688 până la 1772, deci într’o vreme când înțelegerea pentru Alpi abia mijea ici colo în lume. Timp de un sfert de veac îi fu dat să aibă legături strânse cu regiunile spirituale, despre care ne-a făcut o descriere amănunțită, aproape o geografie, de altfel foartg rece, fără frumusețe de stil; Sweden­ borg nu era un imaginativ. El ne spune că aceste regiuni sunt împărțite în trei sfefe, a căror apa­ rență corespunde cu aparențele de pe pământ,— pământul fiind numai un fel de răsfrângere a lu­ meț spirituale,— iar din acele trei sfere sau raiuri,

«3

cea mai aproape de Divinitate, împărăția cerească, cum îi zice el, are aspectul munților ! Iată pasagiul din cartea lui Swedenborg. „Cerul și iadul44 : „îngerii din împărăția cerească a Domnului locuesc mai ales în locuri înălțate care au forma unor munți. îngerii din împărăția spiri­ tuală44 —- treapta mijlocie din erarliia duhurilor — „locuesc pe dealuri; iar îngerii cari stau în locul cel mai jos din cer, locuesc în ținuturi care au în­ fățișarea unor grămezi de stânci. Aceste lucruri există prin analogie, pentru că valorile interioare corespund cu ce e mai înalt, iar lucrurile exteri­ oare cu ce e mai jos. De aceea munții înseamnă dragoste cerească în sfânta Scriptură, dealurile în­ seamnă dragoste spirituală, iar stâncile credință44. „Munții înseamnă dragoste cerească44, adică cea mai înălțată, cea mai rodnică, dragostea cea creatoare. Legea veche a fost dată omenirei pe vârful unui munte. Cuvântarea lui Christos care cuprinde toată legea nouă se numește: predica de pe munte. Descoperirea frumuseței alpine a fost o izbândă a duhului asupra materiei. Nu în înțelesul banal și supărător pe care unii îl dau „victoriei44 lor asupra unui vârf de munte, zicând că l-au cucerit când au izbutit să se cațăre de stâncile lui. Ci în­ frântă a fost materia omenească a aceluia, care s’a avântat cel d’întâiu pe culmi, purtat numai de

64

dorul frumosului și înfruntând pentru el toate greu­ tățile trupești și toate primejdiile. Această izbândă sufletească s’a întregit astăzi prin sportul de iarnă. Cine se gândea acu două­ zeci de ani la turismul de iarnă? îndată ce cădea zăpada, munții se preschimbau din nou într’o re­ giune de teroare antică. Două scândurele lungi, legate de picioare, slujindu-ne drept aripi, ca să sburăm peste nămeții cei mai mari, ne-au apropiat iară de înălțimi și ne-au deschis un raiu alb, scli­ pitor, plin de taine uimitoare, chiar în locurile cele mai cunoscute. Zăpada și ghiața schimbă liniile și nivelurile, și transparența atmosferică apropie lu­ crurile depărtate. De unde, în timpul verei, nu ză­ rim munții Făgărașului, de pe Bucegi, de cât ca o umbră albastră, deosebim, iarna, toate culmile acestui șir. Minunat de strălucitor este jocul cu­ lorilor la apus de soare, și luna, văzută de pe înăl­ țimi, răsare adeseori într’un cer verde. Iar codrul înzăpezit cu izvoarele care gâlgâe ușor subt zalele lor străvezii de ghiață, îți umple gândul cu liniște dumnezeiască. Farmecul unei zile de iarnă lumi­ noasă e mai transcendent, mai imaterial decât al verei. In Carpați, unde n’avem ghețari, una din ară­ tările cele mai sărbătorești ale naturei se vede mai ales iarna în toată fala ei. E Alpengliihn, radiarea Alpilor, feeria razelor piezișe ale soarelui care apune. Adaog aci, că poziția piezișă a capului mă­

65

rește luminozitatea culorilor priveliștei; aplecaudu-ne trupul, fie la dreapta fie Ia stânga, cu ca­ pul cât de jos, vom vedea coloritul mai aprins, lucind ca un curcubeu. In valea Prahovei radiarea munților nu se vede bine decât dimineața, fruntea masivului fiind expusă la răsărit. într’o zi de iarnă am văzut cea mai strălucită radiare de pe mun­ tele PostOvar, — micul nostru Rigi, prin așezarea lui singuratică spre Nord de Bugeci, căreia i se datorește, de pe culmea lui, o vedere panoramică întinsă. Am ieșit în acea dimineață din casele de adăpost atât de bine întreținute ale vrednicului de laudă S. K. V. (Siebenbiirger Karpathen Verein), într’o lume, unde, pe pământ, nu era nici un pic de culoare decât cea albă. Un strat de zăpadă fe­ ciorelnică îmbrăca tot, crăcile ca și trunchiurile brazilor, iar în chenarul acesta neprihănit, larg des­ chis înaintea caselor, ardea, învăluit într’o văpaie trandafirie, tot zidul măreț al Bucegilor.

5

APĂRAREA MUNȚILOR

Clvețienii sunt cei mai îndrăsneți și cei mai ge­ niali ingineri nde munte". Tipul inginerului care înfruntă toate greutățile clădirei unui drum de fier spre culmi, este un tip de predilecție al literaturei elvețiene, pentrucă energia și puterea lui sunt o dovadă de înrudire cu Alpii. Dar autorul arată totdeauna și cealaltă față a problemei: vrăjmășia, țăranului împotriva orășantilui, învățat dar fără suflet, care îndrăznește să turbure sfânta pace muntenească, și apoi noua și înfricoșata învăță­ tură ce o capătă omul cu carte pe înălțimi, când

07

I

muntele dă odată din umerii săi titanici și pră­ vălește de vale toată opera omenească. Cu cât deschiderea văilor locuite, — prin trenuri elec­ trice —,, îi e simpatică Elvețianului, cu atât îi e scârbă de mijloacele mecanice care duc omenirea mai sus. Cu instinctul lui sănătos, el pricepe că funicularele sunt înjghebarea unor vânători de tantieme, — din fericire totdeauna desamăgiți după o vreme —, și că nu sunt de nici un folos pentru alte soiuri de oameni, mai ales de nici un folos moral, ci dimpotrivă ele aduc printre popu­ lația simplă și harnică din fundul văilor roiuri de trântori, cari nu trec fără fel de fel de stricăciuni. Publicul, care se lasă cărat de un tren până în creerii munților, nu c în stare să simtă sufletul lor. N’ai decât să asculți conversația într’un funicular. Acolo nu domnește evlavia drumețului în prezența naturei! Trenul nu duce altceva spre vârfuri decât tot snobismul și toată prostia ora­ șelor, și le coboară de vale neschimbate. N’am auzit ' pân’acum ca unul dintre acești călători să fi scris vreo operă inspirată despre minunile vă­ zute din fereastra vagonului. Mi se va opune obișnuitul argument mișcător, al bietei ființe, care nu c un trântor, ci un iubi­ tor al naturei, dar care, fiindcă și-a rupt un pi­ cior sau a ajuns la vârsta de nouă-zeci-și-șase de ani, nu mai poate urca muntele pe jos. Și văzându-rnă neînduplecată, bunul filantrop, care are

68

grija sentimentelor alpine ale infirmului sau ale babei, va striga că sunt o egoistă, căci vreau să păstrez pentru mine singură raiul munților. îi voi răspunde atunci că, dacă, după vrerea lui Dum­ nezeu, mă voi așeza și eu, cu vremea, în rândul infirmilor sau al babelor, nu voi admite ca pentru un infirm sau o babă, adică pentru unica mea persoană, să se strice, să se rănească, să se bat­ jocorească un munte. Cu cât îl voi fi iubit mai adânc, cu atât voi dori mai mult să rămâie ne­ atins și neștirbit. O dragoste care nu e obiectivă nu e adevărată dragoste, ci numai o poftă egoistă, care caută să reducă la măsura ei pitică cele mal mari și puternice frumuseți. Adevăratul alpinist are simțul proporțiilor, pentrucă e obișnuit să se uite departe, să măsoare distanțele, să socotească înălțimile cu ochiul; perspectiva Orășanului întrece rare ori doi sau trei kilometri, pe când drumețul vede, de multe ori, unde va ajunge, umblând mereu, mâine seară; orizontul lui se'ntinde peste văi, rîuri, sate și orașe depărtate. El e învățat să privească lumea de sus, de unde trenurile par niște omizi cu un fulg alb în cap și târgurile, noaptea, un mic cuib de licurici. Apoi el e obiș­ nuit și cu alte priveliști, unde nu mai sunt nici trenuri, nici case, și unde gândirea lui învață că­ rări neumblate și tainice, care-1 depărtează chiar de sine însuș.

69

Adevăratul alpinist trebuie să iubească munții atât de mult, încât, după ce a trecut prin stadiul pasiune! necoapte și neechilibrate, iubirea lui să se spiritualizeze : să-i aibă pe munți în suflet, cu toate florile și pădurile, cu apele și vânturile, cu zilele și cu nopțile, cu soarele, cu luna și cu ste­ lele, cu tot tâlcul lor dumnezeesc și veșnic. Prin urmare, dacă adevăratul alpinist se ridică chiar în Elveția, unde într’un singur canton sunt până la două sute de ghețari, împotriva funicularelor, alpinistul român are datoria să apere din răsputeri pumnul nostru de munți. Un pumn în comparație cu Elveția, așa cum Elveția e numai un pumn de munți față de Himalaia! Sufletul Bucegilor ar fi cu desăvârșire otrăvit prin „cumpania" — vorba lui loniță Chioru — pe care funicularul ar sui-o pe culmi. Dacă chiar în străinătate, unde s’adună mii de călători din toate părțile lumei, nu se găsesc în aceste trenuri, — afară de ipoteticul infirm și de ipotetica babă» foști amatori de turism—, decât oameni aproape fără simțire față de natură și cari nu se urcă decât ca să zică apoi c’au fost și ei p'acolo, pe când alpiniștii evlavioși fug cu groază de funicular, ne putem lesne închipui ce fel de nesimțitori s’ar urca la noi, unde turismul e încă în fașă 1 Un "funicular ar știrbi pășunile și ar desagrega coastele ; căci munții noștri nu sunt vulcanici, și

70

conglomeratul lor se fărâmă și se surpă ușor. Se înțelege că cheltuelile enorme pentru consolidarea unei astfel de căi ferate nu s*ar acoperi niciodată prin produsul unui „sezon*4 scurt de vară, Deci întreprinderea ar fi o greșală și economlcește. Drumeților, apărați-vă munții I

DUHUL MUNȚILOR

VILosofujl elvețian Fr6d£ric Amiel spune în Opera sa postumă „Fragmehts d’un journal intime*4: „Un paysage est un 4tat d’âmeM. S’ar putea tra­ duce după înțeles: fiecare priveliște are un duh individual. Nu știu dacă Amiel s’a gândit la alt ceva decât la caracterul pitoresc al peisagelor, care poate fi eroic sau dulce, tragic și violent sau visător și liniștitor, și așa mai departe, tre­ când prin toată gama simțirilor, — de bună seamă numai pentru cel care știe să prindă înțelesul și melodia liniilor. Dar mi se pare că această me­

72 lodie are încă un alt rost și mai adânc. Aș zice că fiecare priveliște este rezultatul unei stări su­ fletești, însă nu individuale, ci colective. Adică ceeace se spune de înrâurirea latitudine!, a climei, a conformației solului asupra temperamentului po­ poarelor este exact, dar tocmai în sensul opus celui curent. Căci —: la început este cuvântul, adică gândul, spiritul. Din el izvorăște materia. Aceasta este legea unică, universală, cosmică. Așa dar, duhul fiecărui popor a ființat în regiunile spi­ rituale sau ale gândirei, înainte să se fi încarnat într’un anumit loc pe pământ. Sosind în acest loc, duhul poporului și-1 făurește după chipul și ase­ mănarea sa. Și lucrul nu e mai improbabil sau mai fantastic decât faptul că fiecare om își face casa așa cum îi place, sau așa cum poate? Puterea care făurește aparența solului unei țări este ocultă pentru perceperea noastră încă puțin evoluată, dar cu atât mai mare decât acea care ridică cu brațele o lo­ cuință individuală sau vreo altă clădire. Privit din acest punct de vedere, duhul româ­ nesc ne uimește prin varietatea și bogăția sa. El și-a întocmit o țară, în care se desfășoară toate soiurile de priveliști, dela marginea mărei până la culmile alpestre. El și-a făurit visătoarele și puter­ nicele bălți dunărene, cu năprasnicele lor anotim­ puri: iarna, când pe înghețatele întinderi umblă numai viscolul și lupii și—contrastul e curat ro­ mânesc •— blândele oițe cu harnicii lor ciobani; pri­

73

măvara cu uriașele-i revărsări, când Dunărea se unește cu balta, înecând pădurile de sălcii, care răsună de cântecul privighetorilor, iar plaurii—• insulele plutitoare din ezerele mai mici — se aco­ păr de flori; vara cu căldurile ei grele, născând roiuri de țânțari dătători de friguri* Toate au pro­ porții mari, primordiale în baltă, dela gâză și gân­ dac până la pește și până la nuferii, cari, în Inima pădurilor de sălcii, înstelează unele ochiuri de apă cu petalele lor lungi și ușor trandafirii. Bărăganul are acelaș temperament climateric, când poetic și când violent, când darnic, răspân­ dind belșugul și peste hotarele țării, și când aproape ucigaș prin căldură sau prin frig. Apoi vine brâul minunat al dealurilor, împletit din păduri, vii, .livezi și ape curgătoare, cu aerul dulce și luminos, cu clima potolită și orizonturi care se schimbă mereu împrejurul drumețului. O regiune blagoslovită, plină de duhul blândeței. Ca și celelalte însă, ea este și plină de primejdia bo­ găției cea înăbușitoare de suflete. Dar în depărtare, în mijlocul ținuturilor româ­ nești, se ridică turnurile de veghe, cetățile idea­ lului, —? vorbesc de un ideal curat spiritual. Ori cât de orbit de patimi ar fi un neam în aceste vremuri ale agoniei materialismului, o agonie lungă și'săl­ batică, pentrucă forțele negre știu că înfrângerea lor se apropie, și se luptă cu disperare ca să mai păstreze o clipă stăpânirea pământului, cât de în­

74

spăimântător să fie asaltul acestor forțe, -• mun­ ții veghează! Munții sunt dovada dorului și puterei de înălțare a unui neam. Câtă vreme ei nu se clatină, acest neam își păstrează putința de desvoltare, adică de propășire morală. Nu e nici un loc în munți, care să nu-i fie drag adevăratului drumeț; dar sunt unele locuri al căror suflet îi e mai aproape, fie că el s’a dus acolo de multe ori, f ie numai odată. Numai odată am fost în munții Retezatului, dar mi-a rămas la inimă muntele Bucura. Nu cred să fie un altul în șirul Carpaților împodobit cu atâ­ tea lacuri, — tăuri, cum se zice acolo, probabil după ungurescul t6, lac —. Dacă nu mă’nșel, sunt vreo douăsprezece sau patrusprezece, începând cu ezere mai mici, — 5-7 m. diametru —, sus de tot, în stâncăria neagră a Cioartei. Cioarta este un zid dințat și sălbatec între masivul Bu­ cure! și un altul, al Zănoagei. Pe treptele văei care coboară subt el sunt în­ șirate tăurile. De pe unele locuri poți vedea trei sau patru ezere, deschizând tot mai largi ochii lor limpezi și adânc visători, cari mai jos, la mar­ ginea pădurilor, sunt sprâncenați și adumbriți de jnepenii scunzi și de cei dintâi brazi înalț!; iar firul care leagă această salbă de nestimate e tors din cascade cântătoare. Ezerul cel mai întins nu atârnă însă de salba din valea Cioartei; ca un giuvaer de mare preț el stă singur într’o altă

75

vale apropiată, subt virful Bucurei. Lungimea lui» — am măsurat-o numai cu privirea, e cam de doi kilometri și jumătate, lărgimea de umuI și ju­ mătate. Așezaserăm cortul nostru la margine, pe o pajiște cu iarba scurtă și deasă. In lunga oglindă lucitoare a lacului se răsfrângeau vârfurile pie­ troase dimprejur. Singurătatea era nespus de tih­ nită și de gravă; liniile crestelor înconjurau valea din toate părțile. Un loc pentru concentrarea și adâncirea gândurilor. Spre seară luciul apei fu spart ici colea de săriturile păstrăvilor; tăcerea era atât de desăvârșită , încât auzeam chiar zgo­ motul ușor pe care-1 făceau micii vânători de muște. Apoi un zâmbet trandafiriu trecu pe fața stâncoasă a Bucurei, și tăul, așternut la picioa­ rele ci, îi răspunse printr’un zâmbet și mai lu­ minos. Alte lacuri fermecătoare sunt cele răslețite de alungul munților Făgărașului. Aproape toate sunt așezate la aceeaș înălțime — 2000 m. Fiecare are duhul său deosebit. Cel mai încruntat este ochiul rotund al Călțunului, în căldarea abruptă dintre munții Negoiu, Călțun și pragul care duce spre Laita; cel mai surâzător e lacul Caprei, înlr’un cerc larg deschis spre miază-zâ, subt vârful Vâ­ nătoarei lui Buteanu. Intre aceste două lacuri, — patru ore de drum dela Călțun, și numai una dela Capra, — se află într’o căldare deschisă spre miază-noapte, minunatul ezer al Bâlei. El e

76

cel mai* mare pe masivul Negoiului. Zidul de munți care-1 înconjoară e adânc crestat, mai ales spre apus; peste pieptul stâncos din fundul la­ cului sare un vânturiș, al cărui cântec dulce pare însuș glasul fermecat al singurătății, când șezi liniștit și-l asculți în tăcerea serei. Circul larg are și o parte ierboasă, care se’ntinde dela zidul dințat până la lac; iarba e scurtă, deasă, mătăsoasă și plină de flori, nu-mă-uita, saxifraga și, mai târ­ ziu, cel mai bogat Omeag cu tulpina scurtă. N’am venit niciodată destul de timpuriu, ca să văd în­ florite pernele de smirdar împrejurul apei! O potecă, datorită picioarelor păcurarilor, cum se zice acolo, și turmelor, șerpuește pe marginea ezerului, urmând înmlădierile malului, care alcătuește golfuri și peninsule în miniatură. Pe cea mai mare, harnica societate carpatină din Tran­ silvania a clădit o casă de adăpost de piatră sură, în a cărei odaie unică am petrecut multe zile în­ cântătoare. Zile de potop și vânt, când pe fe­ reastra deschisă în spre lac nu se vedea decât albeața de nepătruns a negurei, iar, înaintea ei, pe pervaz, un pahar cu două căldărușe mari, albe și ele, o raritate botanică! Și zile de soare, când ne plimbam împrejurul lacului, sau mai bine zis ne așezam și ne culcam în toate golfurile, pe toate peninsulele, ca să ne pătrundem de frumusețea fiecărui colț, să-i descoperim sufletul, când în tă­ cere, când cercetând problemele firei în discuții

77

lungi. Ceeace nu ne împedica să ne îndeletnicim seara cu cele mai fantastice copilării, când eram în număr destul de mare, adică de șase. Atunci dădeam un bal, vestitul bal al Balei, din care unul s*a sfârșit cu o figură de cotilion cu totul ge­ nială : am ieșit pe fereastră și am aruncat în lac niște focuri bengale. Iar sfârșitul sfârșitului era încă un sfert de oră de reculegere pe banca așe­ zată subt fereastră și care, din această pricină, fu numită banca gândului. Ședeam și tăceam, sau vorbeam rar, cu glasul pe jumătate, simțmd mai mult lacul care se’ntindea întunecat înaintea noas­ tră, decât îl văzându-1. Călăuzele, în cap cu simpa­ ticul Gheorglie Chicu din Porumbacul-de-suș, se cul­ caseră de mult în compartimentele de lemn supra­ puse, lângă zid, la dreapta ușei de intrare, iar noi, apoi, pe luxoasele saltele de paie, în sacii noștri de excursie, dealungul zidului din fund. Pe când, în căldările lacurilor, ne simțim mai ales aplecați la concentrare și la adâncirea ches­ tiunilor transcendente, și privim la apa străve­ zie, când lină, când încrețită în valuri mici scli­ pitoare de trecerea vântului, cum am privi la tainicile oglinzi indiene ce-ți arată faptele ființelor la care te gândești,'—sunt alte locuri, cu orizonturi întinse, unde sufletul privitorului își deschide ari­ pile și, simțindu-și puterea, încearcă un zbor de­ parte, un zbor cuceritor. Printre aceste locuri din urmă e movila în fața

78

casei de adăpost subt Negoiu. Movila e acoperită cu mușchiu, cu iarbă, cu afine și cu brădet. La spatele ei se deschid, despărțite printr’o sălbatecă coamă împădurită, valea Sărăței, care urcă la NegoiUj și valea Șerbotei. Amândouă răsună de vuetul puternicelor cascade. Șerbota și Sărata cântă pe două glasuri și cu multe modulații. Nu știu dacă debitul de apă al torentelor este inegal, dar, chiar dacă nu bate vântul, cântecul lor e când mai încet, când mai tare, când mai grăbit și când mai domol. Cu acest concert la spate privești de pe movilă, unde sunt bănci și mese, în spre încântă­ toarea țară a Făgărașului, privești ca de pe un ceardac, căci zidul munților se prăvălește aproape perpendicular în șesul Oltului. Cam în mijlocul peisagiului, trecând printre câmpii și sate, și în­ soțit pe malul celălalt de un șir de dealuri cu li­ nii dulci, se vede șerpuiala luminoasă a râului. La apus de soare Oltul lucește roșu și se deosebește încă multă vreme în umbra vânătă și catifelată a amurgului. In Bucegi nu știu care munte tni-e mai drag, • fiindcă cunosc aproape toate minunile și toate tainițele lor, izvoarele, vâlcelele și jghiaburile as­ cunse, brânele spânzurate, pereții de stânci care răsună, și liniștita măreție a podurilor, subt toate înfățișările de zi și de noapte, de vară și de iarnă, în tăcerea nămeților și în vibrarea cântecelor cio­ cârliilor de munte. Deci alegerea mi-e grea.

79

Mi-e drag Vârful cu Dor pentru urcușul Iui lin printre pășuni, —- singurul urcuș de care ne pu­ tem sluji și iarna, — pentru frumusețea culmei lui în formă de triunghiu. Această culme mi-a făcut odată un dar. Urcam printre pernele de mușchiu, de afine și de smirdar, ultima coastă, rare se îngustează repede spre vârf, când o um­ bră îmi trecu peste cap și auzii un șuerat de vânt scurt și sonor. Uitându-mă în sus văzui un vultur, care se ridicase tocmai de pe culme: prin aripile lui falnice șuerase aerul. Iar când ajunsei sus, găsii pe pământ o pană frumoasă, castanie închisă la vârf cu puțin alb mai jos. O păstrez și azi și mă slujesc de ea ca toc de scris. Când scriitorul Visarion o văzu pe biroul meu, îmi spuse că e pana a șasea din aripa dreaptă. De pe culmea Vârfului cu Dor se vede, spre miază noapte, întinderea lată a podurilor, caracteristică pentru Bucegi, până la celălalt capăt al masivului; se mai vede că masivul este un fel de elipsă de creste împrejurul văei lalomiței, care, începând de dedesubtul vâr­ fului Omului, coboară prin mijlocul elipsei. Iar în spre miază-zi, blajinul și primitorul Vârful cu Dor se prăbușește într’un zid stâncos, brăzdat de mi­ nunate brâne de brazi. Cu toată hoinăreala mea de ani îndelungați, nu cunoșteam decât partea su­ perioară a acestor brâne, — atât de bogați sunt Bu cegii în frumuseți tainice -; m’am luminat acuma printr’un studiu datorit Domnului M. Gold-

80

Haret despre Colții lui Barbeș, vechiul nume al Vârfului cu Dor. Aflând din acest studiu despre un brâu din codru care trece pe lângă un zid neted de stâncă împodobit cu o ederă seculară, și care duce apoi la Vânturătoarea mare între Vârful cu Dor și vecinul său mai mic Vânturișuî, m’am repezit acolo, luând drept călăuză pe tână­ rul care ciobănise pe aceste coaste, și am găsit raiul haiducilor, așa cum îl descrie D-l Goîd-Haret. Căci Colții iul Barbeș erau tainița lor în Bucegi! N’am știut asta, când am scris cartea „Haiducul41, șr am așezat ascunzătoarea lor pe o coamă a Tă­ tarului, în spre Transilvania. Deasupra pieptului de piatră, pe care urcă edera uriașă și atât de bătrână că tulpinele ei încolăcite, groase ca niște trunchiuri mijlocii, sunt albe ca argintul, iar frunza e lată și fără dinți, cum se întâmplă când planta e veche, se află peștera haiducilor; dela ea por- nesc șapte poteci în toate direcțiile. Nu de mult niște oameni din Sinaia s’au străduit să găsească comorile, care, credeau ei, mai erau ascunse a< do din vremea când haiducii stăpâneau codrii; făcându-și o scară de lemn au încercat să urce pieptul de piatră și să scormonească subt zalele verzi ale ederei. Singura izbândă a fost distruge­ rea unei părți a falnicei podoabe de frunze; ră­ mășițele scărei zac la poalele stâncei. , Drag mi-e și al doilea munte din șirul Bucegilor, înspre miază-noapte, Furnica cea cu pieptul

81

lat șl cu coama lunga, pașnica Furnică, cu brâne line la marginea de sus a plaurilor, și cu un mic giuvaer de stână ascunsă între brazi, pe un picior de munte ieșit deasupra văei Peleșului și în apro­ pierea covoarelor de smirdar. Dragă mi-e Piatra Arsă cea îngustă și prăpăstioasă. Ce mai raiu de flori de jos până sus, de pe poiana Stânei Regale până în vârf! De când munții simt mai neumblați, florile au năvălit și pe drum; poteca largă e căptușită cu perne vi­ nete de cimbru, cu perne albe de gușa-porumbului — silene cu pernițe galbene de ruja soarelui — helianthemum alpestre ; iar coastele sunt cascade de flori și de culori. Dragi îmi sunt Jepii Mari și Jepii Mici, cu po­ durile lor îmblănite cu jnepeni, — pinus pumilio —, pinii culcați sau târâtori, într’al căror desiș încâl­ cit să nu te bagi, dacă nu știi cărările lor natu­ rale, căci vei fi înghițit ca de o mare de ramuri elastice și te vei sbate mult, ca să ieși la loc luminat. Izbitor e contrastul de culori, toamna, între verdele închis al blănei de jnepeni și aurul stins al ierbei coastelor. O limbă deasă de jnepeni se urcă aproape până’n vârful Jepilor mari. Acest vârf e spânzurat drept deasupra văei Prahovei. Ce prăpăstii, mândre pe fața lui, de vre 6 —700 de metri, un prăvăliș de stâncărie sură, întretăiat de brâne verzi, unde se joacă caprele de munte. 6

82

înainte de război le puteai vedea într’o dimineață sau seară liniștită. Dar de când s’au cutremurat munții de uneltele sălbatice ale oamenilor, salbătăciunile s’au ascuns. Din fața Țepilor mici, în spre Prahova, iese un pisc de piatră mai jos, dar de o mândrie deose-_ bită, prea frumoasa Claie, raiul turiștilor îndră­ gostiți de cățărări. Podul larg al Jepilor mici l-am botezat Podul Ciocârliilor, pentru că nicăeri cân­ tecul lor de fericire nu umple văzduhul ca acolo, în Mai și Iunie. Dragi îmi sunt și alți doi frați gemeni, mai* înalți ca Jepii: Caraimanul și Coștila. Profilul vâr­ furilor lor arc aceeaș depresiune în chip de șea. Iar pe fețele lor — în spre Prahova — sunt cele mai interesante văi, valea Albă, valea Mălinilor, valea Gălbinelului, o gradare de greutăți turistice. Cea din urmă este cea mai prăpăstioasă; n’o poți urca, din pricina unor săritori înalte, și e nevoie de fringhie pentru coborîș; amănuntul cel mai original este, într’un loc, un fel de balcon de jnepeni, peste care trebuie să treci, cam ca o veveriță, pe crengi, ca să ajungi de cealaltă parte a văei, adică a văgăunei, unde „drumul44 merge înainte. Cui nu-i place, stând drept și uitându-se în jos, să vadă satul Bușteni tocmai la picioarele sale la o adâncime de vreo mie de metri, acela să nu se ducă în valea Gălbinelului. Nu .știu dacă sunt mai mult de trei sau patru țărani cari vor

83

fi cunoscând local. Valea Mălinilor am urcat-o intr’o zi pe dibuite cu o prietenă și doi oameni harnici, dar cari nu fuseseră nici ei vreodată acolo. Instinctul topografic al țăranului născut la munte e însă foarte sigur. Mi-aduc aminte de conver­ sația care se repeta din zece în zece minute între una din noi și omul, care urca în frunte : „Gheorghe, ce se vede? Mai merge înainte ?“ — „Până unde se vede e bine, , domnișoară. Dar nu se știe cum va fi înainte“. A fost bine până în vârful Coștileț unde am ajuns cam la ceasurile zece seara. Acestea sunt locurile, pe care drumețul nu tre­ buie să le cerceteze singur. E de dorit, firește, să se desvolte spiritul turistic la noi, dar cu cât mai puține accidente. Și acolo, unde turismul, ajuns adeseori la patimă, la exagerare, pricinuește întâmplări nenorocite, nu sunt munții de vină, ci vestita prostie omenească. Cele mai multe ac­ cidente le întâmpină aceia cari pleacă fără călăuze, fără echipament desăvârșit, fără știință topogra­ fică și geografică îndestulătoare sau cu o prea mare încredere în ceea ce știu și în forța lor fizică. Prostia, amestec de vanitate și ignoranță, ii ucide, iar nu munții. Latura patetică a mese­ riei de călăuză în Alpi, este datoria ce o au să alerge în căutarea turiștilor cari s’au prăpădit. Această datorie trebuie îndeplinită • și fără plată,

84

ea ridică pe călăuză în rândul figurilor celor mai umanitare și mai bărbătești. Mândrul șir al Bucegilor se isprăvește la miază­ noapte cu Omul, Omul cel nevăzut decât de pe anumite puncte de pe poduri, nevăzut, pentrucă vârful lui lat este centrul unei stele, alcătuită din șase munți convergenți. Mi-e drag Omul și-mi sunt dragi razele sale, dințatul și încruntatul Morar, uriașul de piatră răsunătoare Bucșoiu, creasta fină a Padinei Crucei, puternicul Țigănești, care, la rândul său, se desparte în două picioare de plaiy falnice, Ciobota și Clincea, și munții ierboși ai Obârșiei. Intre acești munți se adâncesc șapte văi, unele mai grave, altele mai vesele, dar toate în­ florite până sus, — ceea ce le deosebește de văile ca și de culmile aspre ale munților Făgă­ rașului și ale Retezatului. De aș începe să înșir zilele fericite petrecute pe aceste coame și în aceste văi și să le cercetez duhul individual, rni-c teamă că nu m’aș Oprj nici odată. De aceea voiu alege un singur ceas din sutele trăite acolo, un ceas puternic prin jocul de lumină care mi s’a arătat atunci. Urcasem la Om prin valea Morarului,' cea mai gravă din câte îl înconjoară, pentrucă pereții de stâncă, acoperiți până la jumătatea văei cu codrii deși de molifți întunecoși, sunt apropiați; mai sus un cer­ dac mândru de piatră, Țimbalu, iese din coasta dreaptă; apoi vine stâncăria goală cu săritori, și

85

numai subt vârf valea se lărgește in obișnuitul circ glaciar. Ploua și ningea amestecat, iar pe Om ne primi un viscol cumplit. Casa fiind arsă, ne silirăm să mergem înainte, adică luarăm drumul spre Caraiman, unde se mai afla atunci un adă­ post. Dar înaintarea noastră fu o luptă crâncenă împotriva unei vijelii de. ace mărunte de ghiață, care ne orbeau și ne înțepau obrazul, așa de tare, că eram nevoiți să ne întoarcem, când ne durea prea mult, și să răsuflăm o clipă. Nu mai eram în stare să înaintăm singuri, — eram patru, două femei și doi bărbați — ne luaserăm de mâini, doi câte doi, și numai așa fu chip să înfruntăm furtuna. Călăuza, cu care umblam eu, ne zorea, ca să ne aflăm pe poduri până nu însera. Cam după trei sferturi de ceas înfricoșata deslănțuire se potoli, tocmai când ajunserăm pe începutul podurilor Coștilei, deasupra văei Cerbului, unde, întorcându-te, vezi, peste vale, culmea Omului cu pere­ chea de stânci, una mai mică și cealaltă mai mare, iar în prelungire, spre dreapta, creasta săl­ batic dințată a Morarului. Furtuna se sparse. Culmea lină a Omului, cu cele două stane de pia­ tră caracteristice, se profila pe un cer luminos cu fețe dulci și strălucitoare de curcubeu, așa cum se colorează văzduhul, toamna, după apusul de soare, într’o radiere Opalină: auriu, liliachiu și verde; iar luminozitatea acestor culori era cu atât mai mare, cu cât norii plumburii, în retra-

36

gerea lor înceată, pluteau încă pe cer, grămădiți după grozavii colți ai Morarului, cari se zugră­ veau negri înaintea lor. Astfel priveliștea era îm­ părțită în două părți izbitor de deosebite: la stânga ^e deschidea raiul într’o zâmbire dumnezească, la dreapta amenința puterea întunericului, încruntatul Hades. Iar când și acesta fu iluminat, fără voe, printr’o resfrângere din rai, contrastul ajunse și mai puternic: norii plumburii se aprin­ seseră într’o lumină galbenă de sulfur, pe care colții Morarului se deosebeau' într’o tragică ne­ greală. Eram uzi și înghețați, dar nu ne puteam des­ părți de această arătare, nu ne puteam hotărî să urmărim drumul întorcând spatele acestei ve­ denii, câtă vreme strălucirea dulce și biruitoare a raiului umplea zărea. Am stat acolo până începu să se stingă. In inima Bucegilor se. află una din priveliștele cele mai românești,—e Peștera lalomicloarei. M’am dus acolo de mai multe sute de ori, și sper să mă tot duc. Fiecare dată descoper alte minuni. Pe o suprafață relativ mică, se grămădesc frumusețile naturei. Iar duhul evlaviei românești s'a încuibat în schitul așezat subt bolta falnică a peșterei din muntele Bătrâna, pe malul vijelioasei lalomițe, care3 verzue și limpede, trece vuind printr’o cheie de stâncă de vreo 200 de metri înălțime. Unul din păreții cheiei e neted, iar celalt găurit de încăpă-

87

toarea peșteră. Un șir de chiliuțe, subt streașină de argint, — șindrila lustruită de ploi și de zăpezi — închide gura ei. In curtea schitului te primește pace, tăcere, strălucirea albă a micei bisericuțe pe fundul negru al găurei care se adâncește în munte; vâjâitul râului nu pătrunde în curte decât ca un freamăt, un fel de ison adânc și dulce. Vreo alte două chilii — locuința starețului — stau lipite de păretele din dreapta; pământul e verde p’alocurea; picăturile de pe tavanul stâncos l-au făcut să prindă mucegaiu. Iarna aceste picături alcătuesc, strop cu strop, stâlpișori de cleștar străveziu împrejurul bisericei, unii mai lungi, alții mai scurți, stalactite care atârnă de boltă, stalagmite, care-se ridică de pe bătătură, și stâlpi întregi, — când s’a lăsat un ger mare și repede —, dela tavan până’n pământ, unde stau pe un picior lat și limpede de apă în* chegată. Grosimea acestor stâlpi e dela 30 pânăla 50 de centimetri, baza lor se’ntinde într’o roată și mai largă. Văzut din fundul întunecat al peșterei, împotriva luminei care năvălește de sus, pe deasupra schitului, jocul razelor în aceste sfeșnice cu lumânări de ghiață, este o tainică feerie. într’o iarnă,— Februarie 1916—, se așezaseră vreo două zeci de stâlpișori și pe masa dogarului, mutată înnăuntrul peșterei: era un adevărat altar cu făclii albe lucitoare. Atunci s’a serbat, în această lume din povești, nunta a doi tovarăși drumeți. Afară de tânăra pe*

88

reche nuntașii erau în număr de unsprezece, adică nunul cu nașa și încă o prietenă, și Opt țărani în­ soțitori, cari ne' duseseră merindele, lumânările și hainele de sărbătoare la Peșteră; făcusem un drum de patrusprezece ceasuri dela Sinaia, căci atunci numai mirele știa să meargă pe ski. Mai poftisem și pe cei vreo opt sau zece soldați dela pichetul de grăniceri din valea lalomiței. Starețul fiind bob nav, nu putu sluji; dar mirele, îndreptat de bunul călugăr Mihă'lă, zburase la MorOeni, și, după două zile, se’ntorsese însoțit de un preot harnic și gata la slujbă; el se armoniza de minune cu avântul, care adusese peste văi și munți, în timp de iarnă, mica ceată de drumeți iubitori ai Peșterii lalomicioara. Nu cred să se fi adunat vreodată în bi­ sericile poleite de Oraș oameni mai adânc pătrunși de sfânta taină a căsătoriei, decât cei cari; aple­ când capetele, trecură pe ușa scundă a smeritei case de rugăciuni în creerii munților. Fratele Mihăilă împodobise cu multă grijă unicul policandru cu lumânările aduse peste culmile înzăpezite. Lu­ mina lor neobișnuit de sărbătorească se revărsa ca o mângâiere peste zidurile albe împodobite ici colea cu petele colorate ale unor icoane de pe Sfântul Munte, peste tâmpla modest poleită, peste figura simpatică a preotului cărunt și peste tânăra pereche din fața lui, în straiele lor de o clasică fru­ musețe, căci erau îmbrăcați în haine țărănești, iar fruntea miresei era încercuită cu o cununiță de

89

brad înstelată cu prescurele. Inoptase când am ie­ șit din bisericuța cea făcută de oameni subt bolta celeilalte, ridicată de Dumnezeu, cu stâlpii ei de cleștar, în care se răsfrângeau licăririle lumânărilor de nuntă. Lumânările au ars toată seara în chiliuța împodobită cu brad, unde întinsesem masa, până ce însurățeii le-au dus din nou la biserică : îi priviam, mișcați, de pe pragul chiliei, cum înaintau, cucernici, între bisericuță și stăreție, înspre noap­ tea adâncă a peșterei; și apoi micile ferestre ale naosului se luminară, — căci tinerii așezaseră lumâ­ nările la iconostas. Virtutea creștinească si românească a ospitali­ tății a împodobit totdeauna schitul lalomici Oarei, și pe vremuri, când locuiau acolo vreo șase călu­ gări, și acuma, când au rămas numai doi. Cu re­ cunoștință îmi amintesc figurile bunilor schimnici: bătrânul dogar loil, un bărbat înalt, cu barbă co­ lilie și sprâncene stufoase, ai cărui ciocan neobo­ sit înveselea curtea tăcută a mânăstirei. Cu bla­ gosloviri ne primea, și blagoslovirea lui ne însoțea la plecare. Și niciodată n’ani auzit Tatăl nostru spus în biserică, așa cum îl spunea părintele loil,— care, poate, numai atât știa din sfânta slujbă. Nici preotul cel mai cult, nici cel mai bun cântăreț, n’ar fi putut rosti cuvintele: „Și iartă-ne nouă greșe­ lile noastre"—-cu o convingere atât de mișcătoare. Acest „iartă-ne" era sguduitor prin adânca lui po* căință. Se zvonea că părintele loil se călugărise.

9u pentru că își omorâse nevasta. Totdeauna vesel era bătrânul Varsanufie, un om mărunt cu barba sură. Soarta unui alt bătrân,— să-i zicem Varlaam —, fu cu deosebire patetică. Venise la pusnicie, în nepri­ hănita pustietate a munților, ca să scape de darul be­ ției. Și ani de zile a izbutit să biruiască pe Necuratul. Dar iată că, într’o zi de toamnă, harnicul stareț sfinți o a doua bisericuță, pe care o clădise dincolo de laiomiță, pe un luminiș din pădurea de brazi, un lumi­ niș străbătut de două izvoare și scăldat de soare. Ve­ nise un episcop și mulți evlavioși, și sfânta serbare în creerii munților,'împrejurul bisericei de lemn, fu fer­ mecător de pitorească. Dar în mijlocul atâtor frumu­ seți sănătoase, atâtor dorinți de înălțare — Necuratul își vârî vârful cozii: la prasnic musafirii cinstiră cu vin și Varlaam se îmbătă. Iar a doua zi. fugi, de rușine, peste munți. Mereu adâncit în rugăciuni era fratele Zaharia. In schitul nou chiliuța lui se afla lângă arhondaric; și toată noaptea se auzia lovi­ tura surdă a frunței lui, pe podeală. îndată ce so­ seau drumeți bărbați, fratele Zaharia se înființa cu cartea vămilor Văzduhului, și le arăta mai ales vama acelora cari beau tutun, căci era adânc și cu drept cuvânt scârbit, când mirosea în schit această uscăciune aprinsă. Dorul inimei sale era Sfântul. Munte; s'a și dus acolo. Primitor și îndatoritor e fratele Mihăilă. El singur a rămas cu starițul lui la Peșteră în tot timpul războiului. Nu le era teamă să moară de foame, căci hrana lor atârnă de Dum-

91

nezeu, ca toate celelalte. Și Dumnezeu i-a hrănita Harnicul stareț muncea, ca în timp de pace, gră­ dinile lui de zarzavaturi. A izbutit să facă acolo sus, la vreo mie și cinci sute de metri, cartofi, ceapă, usturoi, ridichi de o frăgezime deosebită* A săpat coastele la poalele stâncilor, a ales pie­ trele de var albe din huma neagră și le-a așezat împrejurul locurilor săpate. Iar florile, milioanele de flori din valea lalomiței, gonite de săpăturile călugărilor, au năvălit din nou pe micile ziduri, preschimbându-le în minunate chenare pestrițe îm­ prejurul „ grădinilor Florile și fluturii Peșterei! N’am văzut nicăerî un acord de culori mai frumos ca acolo între flu­ turii de pe tulpini și florile care zboară. Ți se pare că aceste din urmă, adică fluturii, au un simț deosebit al coloritului, când vezi că cei portocalii se așează pe cruciulițe galbene aurii, cei roșii cu alb și castaniu pe felfe liliachii, cei de culoarea lămaei pe garofițe trandafirii,, și cei de culoarea bronzului, pe rotoțele albe. Jur împrejurul Peșterei se’ntinde o adevărată cu­ nună de locuri frumoase. La cele mai apropiate, -la câțiva pași de schitul vechiu sau de schitul nou,— am petrecut nenumărate ceasuri de recule­ gere sau de veselie, fie singură, fie în tovărășia prietenilor. Și fiecare dată când mă’ntorc, regăsesc aceste ceasuri ca o comoară mereu crescândă. N’am avut tovarăș, care să nu fi fost izbit acolo

92

de duhul păcei, Pe că ședeam spre seară sau în nopți cu lună pe Colțul Gândului,— o bancă spân­ zurată pe 0 ieșitură de stâncă deasupra lalomiței, tocmai la cotitura cheei, de unde se vede spre dreapta bolta peșterei și spre stânga un perete de stâncă perpendicular cu o linie minunat de liniș­ tită ; fie că ședeam la Piatra Focului, la capătul inferior al luminișului schitului nou, unde trece un izvor: Intre el și pieptul pietrei nu rămâne decât O fâșie de pământ lată ca dejin metru și jumătate; pe el facem focurile noastre, așezăm o mescioară scundă și câteva scăunașe — lucrate pe vremuri de părintele loil — și întindem mesele de dimineață și de seară, dacă vremea e frumoasă, adică liniș­ tită,— căci altminteri e totdeauna frumoasă, și când fierbe negura în păduri, sau urlă furtuna, sau ninge. Atunci luăm mesele în chilie, lângă soba cea de lut, care încălzește de minune. La dreapta și la stânga luminișului ies din pă­ durea neagră de molifți culmi stâncoase, de pe care vederea se’ntinde în sus spre Omu, și în jos spre valea lalomiței. Valea lalomiței e raiul tur­ melor. Un covor adânc de iarbă înflorită i-acopere talpa largă, și o mulțime de izvoare aleargă de pe coaste și se aruncă în râul, care șerpuește, sclipitor, prin pășuni; fiecare din ele își croește câte un vâlcel fermecător. Cel mai bogat în în­ torsături, o adevărată arabescă de frumuseți, este pârâul Oroabei. Pornind de sus, din calda-

93-

rea ierboasă a muntelui Colții, această apă nă­ prasnică coboară printr’o mulțime de cheițe și de săritori până la regiunea pădurilor, unde a sculptat ba peșteri cu două ieșiri, ba arcuri de stâncă, ba un turn puternic ; acest mic labirint 'împodobit cu mușchiu, cu o vegetație umedă, deasă, cu flori înalte, cu ferigi, e bucuria alpinis­ tului, căruia-i place să se joace , cățărându-se de râpi, vârându-se în găurile stâncilor, sărind apele clocotitoare. Apoi Oroaba iese într’o vale mai largă, înconjurată de un semicerc falnic de pereți stâncoși, care răsar, argintii, din brâul lor întu­ necos de brazi. Acolo e stâna poreclită a Burla­ cului. Multe puține și bote a mai făcut părintele loii pentru baci! Vreo două zeci de minute mai departe e stâna din Tătar, într’o vale larg des­ chisă și veselă. In sus, spre Om, mai sunt patru sau cinci bor­ deie și stâne, la locuri luminoase, înflorite, în­ conjurate de ape cântătoare. într’o „pusnicie44 lungă, la Peștera lalomicioarei, poți face în fiecare zi alte plimbări, iar când te întorci „acasă44, seara, te cuprinde atmosfera dulce a adevăratei tale vetre sufletești. Cucernic, cu glas subțire, sună clopotul vecerniei din schitul vechiu ; treci prin micul cimitir pașnic la poalele Colțului Gândului, unde vreo douăsprezece cruci de brad stau, unele încă drepte, altele aproape culcate în poiana înflorită, treci puntea elastică de bârne

necioplite, care duce pe malul stâng al- lalomiței, urci 0 potecă stâncoasă și adumbrită de brazi până Ia Colțul Muzicei, pe care-1 ocolești pe o altă podișcă și intri într’un vâlcel îngust;—acest colț l-am botezat al Muzicei, fiindcă acolo se schimbă cântecul apelor: când urci la deal, cel frumos și simfonic al lalomiței se potolește, și, în vâlcel, se aude numai doina izvorului, care curge din lumi­ nișul schitului nou; iar când cobori la vale, melo­ dia dulce a acestui izvor se contopește deodată cu armonia puternică a râului. Suind prin vâlcelul strâmt și plin de flori ieși în luminiș, care te pri­ mește zâmbind, fie că e încă însorit, fie că, după asfințit, o culoare trandafirie pâlpâe în aer, învă­ luind într’o tainică luminozitate și bisericuța nouă și șirul chiliilor pe treapta de răzoare puțin mai joasă ca biserica, fie că deasupra cercului negru al molifților lucesc stele mari cu focuri de dia­ mante, sau că se ridică luna după coroana din­ țată a pădurei. Iar la poalele Pietrei Focului ne primește văpaia roșie, aprinsă din vreme de călăuza credincioasă rămasă în paza gospodăriei noastre turistice; fierbe și apa de ceaiu, ne așezăm Ia cina de seară, mâncăm, glumim, și apoi stăm un ceas, două, sau și trei într’o fericire visătoare, cu ochii șl sufletul pline de ceeace ani văzut în cursul zilei și de ceeace vedem acuma la lumina focului și a lunei. Călăuza a pregătit, pentru hrana flacărei, multă cetină uscată și un buștean mare; din ce­

95

tină țâșnesc stâlpi de scântei, urcându-se ca un havuz luminos dealungul pieptului de foc înnegrit de fum; apoi se aprinde bușteanul, răspândind o dogoreală plăcută. Vorbim, discutăm, ne amintim, facem proecte pentru alte pusnicii și drumuri, cân­ tăm doine cu glasul pe jumătate sau tăcem și ne gândim. Nu puține deslegări am găsit la Piatra Focului, în tihna nopților de lună, când mă și cul­ cam acolo. Tar la miază-noapte o figură neagră de o arhaică frumusețe de linii și de mișcări tre­ cea încet sus, pe treapta de răzoare argintată de razele lunei, și ocolind bisericuța cu pași măsurați, bătea toaca de lemn, întrerupându-se de patru ori pentru închinare. Izvorul lângă mine șoptea și el rugăciuni, iar din miile de flori de pe poiană, ca din niște câdelniți, ieșea cea mai curată tămâie,

ÎNCHINARE

Închin această carte tineretului. Doresc libretului dorul de munte. Dorul de munte să-i fie călăuza de" pe pragul vremei nouă, * Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor spre țeluri mai vrednice decât cele barbare din era. care apune. Sau mai bine zis, care sa înnecat în sânge și ură. Ura și vărsarea de sânge vor fi socotite ca păca­ tele cele mai rușinoase de omenirea viitoare. Viitorul nu este al forței brutale, ci al frăției,

97

Ca să se desvolte mai bine frăția, trebuie săi pregătim o atmosferă sănătoasă, atât morală cât și materială. Această atmosferă se găsește în forma ei cea mai desăvârșită la munte. La munte pier toate deșertăciunile și sperieturile, piedicile cele mai de frunte împotriva duhului frăției. Organizați-vă viața astfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci și munca voastră va fi să­ nătoasă și bine cumpănită. Cereți pentru toți dreptul la odihnă în mijlocul na turei, dreptul la lumina soarelui, la aerul curul, la codrul verde, la vârfurile dorului de înnălțare. Cereți și înființați mijloace bune și ieftine pentru drumeție, de care toți să se poată folosi, Pan'acuma numai cei avuți au putui face turism în țara ro­ mânească. Priviți dincolo de munți, unde turismul e organizat de ani de zile într'un spirit adevărat democratic, adică altruist și pus la îndemâna tuturora. Sinaia. — Februarie, 1920.

CARTEA MUNȚILOR *

M»

CUPRINSUL Pagina PLECAREA . ................................................................... 5 TOVARĂȘII.............................................. 8 HAINELE ȘI DICHISUL DRUMEȚULUI .... 11 HRANA............................................................................... 14 ECONOMIA FORȚELOR............................................. 17 ÎNTREBĂRILE.................................................................. 21

CUVIINȚA........................................................................... 23 CONVERSAȚIA.............................................................. 27 FOCUL . . ■...................................................................... 29 STÂNELE.......................................................................... 36 FLORILE.......................................................................... 38 ANOTIMPURILE.............................................................. 55 APĂRAREA MUNȚILOR................................... . 66

DUHUL MUNȚILOR................. .................................... ÎNCHINARE......................................................................

71 96

COLECȚIA CĂRȚILOR GALBENE

își propune să alcătuiască o alegere selectă și cri­ tică, în direcțiunea unei înțelegeri mai libere a ches­ tiunilor culturale și sociale, literare și artistice'— ale vremii; cu deosebită atențiune spre tot ce înfățișează un interes mai nou, o interpretare mai fecundă și o exaltare mai sinceră -- a Vieții. In Colecția Cărților Galbene au apărut: 1. CE VREM, Catehism pentru suflete nehotărîte. 2. UN APOSTOL AL VIEȚII MODERNE: WTLLTAM JAMES, de D. loanițescu. 3. GLOSSA SPIRITULUI CĂRTURĂRESC, (încercare anti-intelectualistă), de Const. ' Beldie. (Epuizate)

4. CARTEA MUNȚILOR, de Bucura Dumbravă. Pentru tot ce privește Colecția Cărților Galbene> se va adresa editorului: C. Beldie, în București, Pasagiul Român 22.

* * PREȚUL 6 LEI