Catalin Zamfir - Filosofia Istoriei

ISTORIA CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ În acest capitol vor fi abordate câteva probleme legate de istoria societăţii umane ca disciplină ştiinţifică: obiectivele istoriei, tipurile de istorii, statutul de disciplină ştiinţifică al istoriei şi particularităţile modelului său de ştientificitate. Obiectivele istoriei În capitolul precedent au fost aduse argumente în sprijinul ideii că istoria reprezintă o disciplină distinctă a temporalităţii. Ea are ca obiect de cercetare obiecte individuale, distingându-se, în acest fel, de disciplinele evoluţiei care investighează clase generale de obiecte. De asemenea, istoria se ocupă de dinamica în timp trecută a obiectelor individuale, prezentul şi cu atât mai puţin viitorul, neintrând în preocupările sale. Există două obiective majore pe care istoria şi le pune de realizat: reconstituirea trecutului, ca modalitate specifică de descriere a unor obiecte care au existat dar nu mai există în prezent şi explicarea acestuia. În ceea ce priveşte primul obiectiv, nu există nici o discuţie. Nici un istoric sau filozof al istoriei nu poate să nu şi-l asume. Cel de al doilea obiectiv - explicarea trecutului - este departe de a fi unanim acceptat. Sunt istorici care consideră că singura sarcină a istoricului este aceea de a reconstitui trecutul, dincolo de aceasta nemai existând nimic de făcut pentru istoric. Alţii adaugă teza că reconstituirea însăşi reprezintă explicaţia. A spune cum s-au petrecut evenimentele, raţionează aceştia, înseamnă totodată a spune şi de ce ele s-au întâmplat astfel şi nu altfel. Cei mai mulţi istorici consideră însă că reconstituirea trebuie să fie însoţită de o explicaţie a evenimentelor reconstituite. Problema explicaţiei va fi analizată pe larg în partea a II-a a acestei lucrări. Aici ne Vom ocupa doar de realizarea primului obiectiv reconstituirea trecutului. Analizată mai de aproape, afirmaţia "istoria are ca obiectiv reconstituirea trecutului" conţine în ea unele neclarităţi. În primul rând, al cui trecut? În al doilea rând, este vorba de o reconstituire completă sau doar parţială a trecutului? Să începem cu prima problemă: al cui trecut este obiectul istoriei? În principiu, orice obiect individual poate constitui obiect de cercetare al istoricului, începând cu o persoană (biografia reprezintă, o modalitate a istoriei), continuând cu o micro comunitate (o familie, o şcoală, o întreprindere), o comunitate medie, (un sat, un oraş sau o regiune) şi sfârşind cu o comunitate etnică (popor, naţiune) sau chiar întreaga umanitate. Obiectul istoriei poate fi de asemenea un eveniment - un război, o revoluţie - sau o instituţie socială - dreptul roman sau statul modern român, în fine, un sector al vieţii sociale - economia, ştiinţa sau muzica. Şi în fapt găsim istorii ale tuturor acestor tipuri de obiecte, istoria dreptului roman, istoria statului român modern, istoria economiei naţionale, istoria muzicii, biografia lui Eminescu. Există un obiect preferat al istoriei: comunitatea etnică, în toate ipostazele sale - cetate, popor, stat naţional. Când ne gândim la istorie, avem în minte, în primul rând, istorii ale unor asemenea obiecte: istoria Atenei antice, a Imperiului roman, istoria României sau a Franţei. Acest

criteriu trebuie înţeles într-un mod relativ, iar nu absolut. Comunitatea etnică a reprezentat de la începuturile istoriei umanităţii şi până în prezent cadrul cel mai propice al organizării sociale, al constituirii "societăţilor globale" în raport cu societatea globală, care prezintă gradul de autonomie structurală şi funcţională cel mai ridicat al organizării sociale, celelalte nivele sunt fie subsisteme, fie suprasisteme. Un sat sau un oraş, o organizaţie sau un grup, reprezintă subsisteme ale unei comunităţi şi sunt tratate ca atare. De asemenea, o zonă social-geografică (Europa Centrală sau Orientul Apropiat) sau chiar întreaga umanitate pot fi considerate suprasisteme, compuse din mai multe comunităţi care interacţionează. Există practic o infinitate de obiecte individuale care pot constitui în principiu obiectul analizei istorice. Şi totuşi, practica cercetării istorice operează o selecţie. O serie de tipuri de obiecte reprezintă în mod constant obiect al analizei istorice: comunităţile sociale, principalele elemente ale culturii ca ştiinţa, arta, filozofia, religia, economia, modul de viaţă cotidian, sau specia umană din punct de vedere biologic. De asemenea, marile evenimente - războaie, revoluţii, răscoale etc. - sunt aproape fără excepţie obiecte care au intrat în atenţia istoricilor. Există o altă categorie de obiecte care doar ocazional intră în atenţia istoricilor: sate, oraşe, şcoli, persoane. După cum există obiecte care, deşi au probabil un trecut tot atât de variat, nu fac niciodată parte din sfera de preocupări ale istoricilor. Ce criterii îi orientează pe istorici atunci când selectează obiectele a căror istorie o investighează? S-ar putea formula ipoteza că un obiect intră în sfera de interes a cercetării istorice în măsura în care persistenţa sa în timp reprezintă o importanţă deosebită pentru comunitate. A scruta istoria unui obiect este semn al importanţei deosebite care i se acordă. Un sat nu intră decât ocazional în atenţia istoricilor. De regulă, aceasta se întâmplă mai mult datorită unei comemorări pe care colectivitatea o consideră ca fiind deosebit de semnificativă. O persoană devine obiect al istoriei doar în măsura în care din punct de vedere cultural sau politic ea a adus o contribuţie deosebită în istoria respectivei comunităţi. Asupra criteriilor de selecţie a obiectelor istoriei influenţează şi considerente referitoare la resursele umane, la efortul şi energia solicitată de realizarea unei ase­ menea investigaţii. Sunt unele activităţi, printre care şi istoria, care au obiective infinite. Desigur că ar fi interesant să avem istorii ale tuturor oraşelor şi satelor noastre, ale tuturor personalităţilor culturale şi politice, ale tuturor şcolilor şi întreprinderilor etc. Un asemenea obiectiv ar fi însă imposibil de realizat. Şi chiar dacă ar fi realizabil, imensul material istoric obţinut ar fi practic inutilizabil. Chiar dacă lăsăm la o parte problema realizabilităţii, ne putem întreba cine urmează a citi zecile, şi poate sutele de mii de istorii? Din această cauză, istoricii operează mereu o selecţie în funcţie de importanţa lor la un anumit moment dat, dintre obiectele individuale în sine interesante, definind şi redefinind mereu tematica cercetării lor. Ne putem întreba mai departe, cât de completă este descrierea pe care istoricul o poate realiza. Este posibilă o descriere completă? Şi chiar dacă am presupune-o posibilă, ar fi ea totodată şi de dorit? O reconstituire completă a trecutului este imposibilă şi inutilă totodată. Fiecare obiect individual poate fi considerat în el însuşi ca fiind infinit, mai ales dacă ne gândim la istoria sa. Şi din acest punct de vedere istoricul realizează o selecţie. El alege din mulţimea aspectelor care au caracterizat trecutul obiectului pe care îl cercetează doar pe unele dintre ele, pe altele, ignorându-le.

2

Să vedem ce anume interesează, din trecut, pe istoric. Există două mari categorii de lucruri asupra cărora istoricul îşi opreşte atenţia: a. Formele de organizare socială. Societatea la un moment dat prezintă forme de organizare relativ stabile: moduri de organizare şi realizare a producţiei, a schimbului; moduri de exploatare, sisteme de organizare politică, sisteme juridice, sisteme morale, religii, stiluri artistice, modalităţi de organizare a vieţii, personale. Mulţimea acţiunilor şi a relaţiilor concrete este sistematizată punându-se în evidenţă patternurile mai generale. Istoricul face un, efort imens de generalizare şi tipologizare pentru a pune în evidenţă formele stabile, repetabile de comportament şi de relaţii. El încearcă, astfel, să determine nu care au fost relaţiile dintre boierul x şi ţăranul y, ci tipul general de relaţii dintre boieri şi ţărani, într-o anumită perioadă de timp. b. Evenimentele istorice. Istoria este legată în mod organic de conceptul de eveniment istoric. Ce înseamnă însă un eveniment istoric? De regulă următoarele condiţii trebuie îndeplinite pentru ca un fapt oarecare să devină eveniment istoric: 1) Să reprezinte un fenomen relativ bine determinat în timp. Din acest punct de vedere evenimentul este discret, în raport cu continuitatea unui proces. Războiul de independenţă de la 1877-1878 sau Răscoala ţăranilor de la 1907, înscăunarea lui Ştefan cel Mare sau descoperirea maşinii cu abur, lansarea primului satelit artificial al Pământului sau prima "plimbare" a unui om pe Lună sunt evenimente pentru că au o localizare precisă în timp. Industrializarea, urbanizarea, construirea societăţii socialiste sunt procese desfăşurate pe perioade lungi de timp. Din această cauză ele nu intră în categoria evenimentelor. 2) Să marcheze un moment important în dinamica de ansamblu a obiectului în cauză. Sunt două tipuri distincte de fenomene importante: evenimente cauzativ im­ portante şi evenimente simbolice. Evenimentele cauzativ importante sunt acelea care au o influenţă semnificativă asupra desfăşurării ulterioare a istoriei. Ele aduc o contribuţie distinctivă în cursul evenimentelor, în sensul că dacă nu s-ar fi petrecut, fluxul evenimentelor ar fi fost altul decât cel real. În acest sens, evenimentele istorice domină seriile temporale. Războiul de independenţă de la 1877 reprezintă un eveniment istoric pentru că el a modificat substanţial calea de evoluţie a României. În acest sens, un tratat politic dintre două state poate constitui un eveniment istoric dacă el modifică, prin influenţa sa pe termen lung, cursul evenimentelor, în timp ce o convenţie între doi negustori nu poate constitui un eveniment istoric, deoarece ea nu poate influenţa dinamica colectivităţii în ansamblu. Înscăunarea unui domnitor poate fi un eveniment sau nu, în funcţie de influenţa pe care domnia acestuia a avut-o, în acest sens, înscăunarea lui Ştefan cel Mare este un eveniment istoric, dar nu şi înscăunarea unui domnitor fanariot oarecare. Datorită acestui lucru, în general, un eveniment istoric tinde să se refere la fenomenele sociale, iar nu personale. Oricât de importante ar fi evenimentele personale ele rar au o influenţă sensibilă asupra cursului general al evenimentelor. Moartea lui Ştefan cel Mare este un eveniment istoric doar pentru că ea reprezintă sfârşitul domniei sale. Dacă Ştefan ar fi murit în condiţiile în care, să zicem, nu ar mai fi fost domnitor (presupunem că din cauza bolii ar fi renunţat la domnie în favoarea fiului său Bogdan), ea nu ar fi constituit un eveniment istoric. Evenimentele istorice simbolice sunt acele momente ale unui proces care, deşi pregătite de către tot ceea ce s-a întâmplat mai înainte, reprezintă "vârfuri", "culmi" ale acestuia. De exemplu, lansarea primului om în cosmos, sau a primului om pe Lună, reprezintă momente de "vârf" într-un proces şi, prin aceasta, evenimente istorice. Ele

3

nu sunt însă "rupturi" în cursul evenimentelor, lucruri neaşteptate, ci momente fireşti în evoluţia explorărilor spaţiale. De asemenea, prin ele însele, nu influenţează cursul ulterior al lucrurilor. În fapt aceste evenimente sunt importante doar în măsura în care au în spatele lor un întreg proces, al cărei expresie simbolică o reprezintă. Fabricarea celui de-al o sută de miilea tractor, pentru o întreprindere are o.mare semnificaţie, însă doar simbolică. Pentru a reconstitui trecutul, formele de organizare ale unei colectivităţi, caracteristicile sale definitorii, evenimentele istorice care i-au, marcat dinamica, isto­ ricul are nevoie de informaţii despre acesta, cu alte cuvinte, de fapte istorice. Tocmai datorită specificului sarcinii sale - reconstituirea trecutului - istoria întâmpină o dificultate esenţială în chiar punctul său iniţial: culegerea de fapte. Ce sunt însă faptele istorice? Ele sunt materia primă din care istoricul încearcă să articuleze o imagine a obiectelor, trecute. Într-o manieră foarte generală, putem defini faptele istorice drept informaţii despre evenimentele istorice sau despre caracteristicile vieţii sociale şi umane din trecut. Victoria de la Călugăreni este un fapt istoric. De asemenea, un proces juridic între o mănăstire şi ţăranii din satele care îi aparţin. Pot fi enumerate mai multe alte fapte istorice: o anumită normă care reglementează relaţiile dintre domnitor şi boieri, statutul politic şi juridic al satelor într-o anumită perioadă, un aranjament politic secret între doi şefi de stat etc. Din punct de vedere tehnic, trebuie să facem distincţia netă între evenimentele istorice şi faptele istorice. Faptele istorice sunt in­ formaţiile pe care istoricul le culege despre realitatea trecută, inclusiv despre evenimentele istorice. În procesul de culegere a faptelor istorice apar două mari tipuri de dificultăţi - o dificultate legată de volumul faptelor istorice şi cealaltă referitoare la operaţia propriu-zisă de decelare a faptelor. Să le analizăm pe rând. După cum se exprima cunoscutul filozof englez al istoriei Commager, necazul cu faptele istorice este că ele "sunt prea multe şi prea puţine totodată". Pentru unele etape istorice şi pentru unele obiecte ale analizei, faptele pe care istoria a reuşit să le stabilească sunt foarte sărace şi fragmentare. Sunt unele obiecte despre care, cel puţin deocamdată, nu avem deloc fapte. Cu cât mergem mai înapoi în istorie, cu atât faptele devin mai rare şi mai fragmentare. Despre religia dacilor avem câteva informaţii extrem de sărace şi nesigure. Dar despre religia populaţiilor de pe teritoriul patriei noastre de acum 3-4 mii de ani datele lipsesc aproape complet. Ce fel de limbi vorbeau populaţiile primitive din diferite părţi ale lumii? Care era modul lor de organizare socială? Care era modul lor de a gândi? Sunt întrebări la care cu greu se poate întrevede posibilitatea găsirii unui răspuns. Istoria nu a atins încă limitele sale absolute în reconstituirea trecutului. Mereu se fac noi descoperiri de urme ale evenimentelor trecute. Sunt inventate noi tehnici de analiză a diferitelor urme pentru a detecta în ele noi fapte istorice. Unele limite absolute în reconstituirea trecutului probabil că există. Aici rezidă una dintre dramele cele mai mari ale istoricului: unele urme ale trecutului sunt iremediabil pierdute, imposibil de reconstituit. Nu numai lipsa de fapte, ci şi abundenţa lor constituie adesea o dificilă problemă pentru istoric. Complexitatea societăţii umane face ca sarcina reconstituirii complete a trecutului să fie practic imposibilă. Şi chiar dacă ar fi posibilă, dincolo de un anumit punct, ea ar deveni complet neinteresantă. În procesul reconstituirii, istoricul trebuie să dea dovadă, de aceea, de selectivitate. El alege unele informaţii, lăsând la o parte o mulţime de alte informaţii. În acest sens Iacob Burckhardt definea istoria ca

4

"ceea ce o epocă consideră că merită să reţină dintr-o altă epocă". Definiri de acest gen abundă. Istoria este reconstituirea "evenimentelor importante", a "faptelor semnificative" etc. Prin aceste expresii am intenţionat să pun în evidenţă acceptarea generală a atitudinii selective a istoricului în raport cu abundenţa posibilă de informaţii. Dificultatea însă constă în a stabili criteriile cu care istoricii operează în selectarea fap­ telor considerate a fi semnificative. Pe lângă criteriile, foarte disputate, ale semnificaţiei, un criteriu foarte răspândit este cel al rarităţii faptelor. Sunt perioade istorice despre care avem extrem de puţine informaţii. O urmă, cât de neînsemnată ar fi ea, poate constitui un fapt istoric extrem de important în aceste condiţii. Descoperirea unui fragment de mandibulă poate reprezenta un interes deosebit pentru istoricul speciei umane. Ea poate duce la reconstituirea aproximativă a unui tip biologic care reprezintă o verigă de legătură ce lipsea. O inscripţie funerară poate fi inestimabilă ca valoare, dacă ea reprezintă o sursă unică de informaţii despre o comunitate la un anumit moment dat. La fel descoperirea unui fragment de ceramică, a unei brăţări sau vârf de lance. Dacă însă datorită săpă­ turilor, urmele de acest gen se multiplică, intervine problema selecţiei. Descoperirea unui întreg cimitir de oseminte poate să nu mai aducă informaţii suplimentare în raport cu câteva morminte bine conservate. De asemenea, descoperirea unui mare număr de aşezări într-o zonă. O asemenea descoperire poate fi foarte importantă în legătură cu estimarea densităţii populaţiei, cu amploarea dezvoltării sociale din acea arie, în respectivul moment de timp, dar ea poate să nu mai aducă nici un element suplimentar în legătură cu caracteristicile respectivei culturi materiale. Existenţa unor urme abundente generează în mod firesc o orientare selectivă. Cele mai reprezentative urme sunt conservate. Tehnicile tipice sociologiei în faţa abundenţei informaţiei încep să fie aplicate şi în istorie. Dacă vrei să reconstitui starea opiniei publice la un moment dat, în legătură cu un eveniment anumit, pot fi folosite ziarele publicate. Dar există o mulţime de ziare. Tehnica eşantionării devine, în acest caz, un instrument foarte eficace. Prin realizarea de eşantioane, istoricul poate face faţă numărului imens de fapte, reţinând doar minimumul reprezentativ. Condensări statistice de diferite tipuri sunt şi ele frecvent utilizate. Un exemplu este ilustrativ din acest punct de vedere. Începând din anul 1711 în Moldova şi din preajma războiului ruso-turc (1716-1718) în Ţara Românească, timp de mai bine de un secol este instaurată domnia fanarioţilor. Domnii fanarioţi nu au fost, decât cu câteva excepţii, importanţi prin ei înşişi. Puţine evenimente semnificative pentru istoria Ţărilor Române sunt legate de numele lor. În plus, toate aceste domnii au fost scurte. Ce poate istoria reţine semnificativ din această perindare la domnie? Ea, poate, eventual, face o listă lungă ale celor 74 de domnii, indicând anul de început şi cel de sfârşit al fiecăreia. O asemenea listă s-ar putea însă dovedi extrem de neinteresantă. De aceea s-ar putea recurge pur şi simplu la o statistică care să condenseze mulţimea acestor date în fapte sintetice semnificative. O asemenea statistică ar putea fi de următorul fel: în total, la scaunul Moldovei şi al Ţării Româneşti, în această perioadă, s-au perindat 74 de domni fanarioţi, din 11 familii, ceea ce înseamnă în medie 2 ani şi şapte luni de domnie în Ţara Românească şi 3 ani în Moldova. Statistici de acest gen putem găsi frecvent utilizate în analizele întreprinse de H. Stahl asupra genezei şi evoluţiei feudalismului în ţările române. Marea cantitate de informaţii despre procesele dintre mănăstiri şi ţărani, dintre boieri şi ţărani, plângerile către domni, daniile şi actele de confirmare de proprietăţi, prin sintetizare statistică oferă o imagine mult mai clară a naturii şi sensului procesului de aservire feudală în

5

condiţiile particulare de la noi. Cu cât atenţia istoricului se deplasează spre descrierea unor fenomene sociale cu un caracter mai general, care prin natura lor nu sunt evenimente unice ca în cazul celor politice, ci constau tocmai dintr-o multitudine de evenimente - realităţile economice, sociale, culturale etc. -, şi în legătură cu care există surse abundente, selectarea faptelor şi asamblarea lor statistică devine din ce în ce mai importantă. Relaţiile dintre boierul x şi satul y este semnificativă pentru un mod de organizare socială, dar ele nu spun nimic despre organizarea socială pe un teritoriu mai larg. Este nevoie, pentru aceasta a se lua în consideraţie o masă mai mare de cazuri particulare din care. să se asambleze o imagine mai generală. De asemenea, pe măsură ce ne apropiem de epoca actuală, urmele devin din ce în ce mai abundente. Faptele unice, atât de tipice pentru epocile mai vechi, sunt înlocuite cu mase mari de fapte care necesită o atitudine sever selectivă. O a doua mare problemă care se ridică în legătură cu faptele istorice este chiar constituirea lor. Mai mult ca oriunde, în istorie faptele nu sunt date nemijlocite ale experienţei, ci rezultate ale unor complexe operaţii. Deoarece realitatea trecută nu mai există, ea trebuie reconstituită element cu element. Ceea ce a rămas sunt doar urme ale acesteia. Urmele trecutului - mărturii scrise ale contemporanilor evenimentelor, docu­ mente produse de societatea în cauză, rămăşiţe ale construcţiilor, ale bunurilor materiale utilizate, operele artistice ale epocii, produsele spirituale ale ei - constituie unicele izvoare de informaţii ale istoricului. Urmele sau izvoarele nu reprezintă încă fapte istorice, ci doar sursele acestora. Ele trebuie transformate în fapte istorice. Faptele istorice ar putea fi în acest sens definite ca informaţiile semnificative extrase de către istoric din urmele lăsate de trecut. Ele sunt rezultatul, deci, al unei interpretări; a determinării semnificaţiilor. O inscripţie funerară, de exemplu, este o urmă a trecutului, în sine ea nu spune decât foarte puţin. Depinde însă de instrumentalul intelectual al istoricului ca ea să fie silită să furnizeze, fapte semnificative despre caracteristicile structurii sociale ale, colectivităţii în cauză - din indicarea rangului, a poziţiei sociale -, despre particularităţile cultului religios, ale limbii etc. Un proces juridic sau un act de danie poate fi o sursă preţioasă pentru formele de organizare socială. Un fragment de ceramică poate indica un întreg stil cultural sau existenţa unor relaţii comerciale între diferite comunităţi. Trecerea istoriei de la reconstituirea evenimentelor la reconstituirea formelor de organizare socială, a caracteristicilor vieţii sociale a unei comunităţi în ansamblul său lărgeşte imens sfera faptelor istorice. Urmele trecutului sunt reconsiderate, extrăgându-se din ele noi informaţii, noi fapte. Procesul de constituire a faptelor istorice nu este deloc simplu. Parţialitatea informaţiilor posibil de extras din urmele trecutului face ca gradul de incertitudine în stabilirea faptelor să fie adesea ex­ trem de ridicat. S. H. Commager exprima plastic această caracteristică a faptelor istorice, comparându-le cu pisica Cheshire din Alice în Ţara minunilor: ele se es­ tompează pe măsură ce le privim, în locul lor rămânând doar un zâmbet răutăcios. Unele fapte istorice sunt mai uşor de stabilit. Este vorba, în special, de cele care sunt observabile în mod "natural" de către oameni şi a căror înregistrare poate fi transmisă: evenimente de genul bătăliilor, revoluţiilor, schimbărilor de domnitori. Există însă şi fapte foarte greu de stabilit deoarece ele se referă la caracteristici sau procese care nu sunt uşor observabile de către oameni şi, din această cauză, nu există înregistrări ale lor. De exemplu indicatori ca: productivitatea muncii, producţia pe cap de locuitor, repartiţia produselor în cadrul colectivităţii, gradul de satisfacţie cu viaţa a

6

diferitelor categorii sociale, diferitele instituţii sociale, tipul relaţiilor dintre diferitele categorii sociale etc. Stabilirea faptelor reprezintă, la ora actuală, operaţia cea mai importantă din practica istoricului şi, totodată, cea mai înalt elaborată din punctul de vedere al instrumentarului său ştiinţific. Metodologia istoriei actuale este compusă în cea mai mare parte din variate tehnici de stabilire a faptelor istorice pe baza urmelor trecutului. De multe ori, stabilirea faptelor reprezintă un obiectiv în sine, realizat prin cooperarea multor cercetători specializaţi. Pentru istoric nu ar fi deloc un lucru extraor­ dinar a spune că faptele istorice nu sunt date, preconstituite în raport cu analiza istorică. Este necesar de aceea să distingem între, pe de o parte, "urme", "izvoare istorice", "mărturii" şi, pe de altă parte, "fapte istorice". O piatră funerară este o urmă. Informaţia pe care istoricul o extrage din aceasta despre cultul morţilor sau despre structura socială a epocii reprezintă fapte istorice. Acestea există doar potenţial în urmele trecutului, fiind produse ale operaţiilor de analiză ale istoricului. Faptele constituite pe baza unei "urme" oarecare pot varia mult, în raport cu interesul istoricului care analizează respectiva urmă şi, de asemenea, în raport cu instrumentele de analiză de care el dispune. De exemplu, un istoric interesat în analiza nivelului de trai al diferitelor categorii sociale din feudalism poate utiliza diferitele documente existente, sau chiar urme materiale pentru a extrage faptele semnificative analizei sale. Aceste fapte vor fi foarte diferite de faptele extrase de un alt istoric interesat în istoria dreptului sau a raporturilor politice. Această precizare este necesară pentru înţelegerea unor operaţii tipice pentru demersul istoric. Unul dintre obiectivele majore ale istoricului este descoperirea urmelor. Săpăturile arheologice descoperă vestigiile unei aşezări. Analiza unor arhive poate duce la descoperirea unor documente. Datorită faptului că urmele însele sunt adesea alterate de trecerea timpului o a doua operaţie pe care istoricul trebuie să o facă este reconstituirea urmelor din mulţimea fragmentelor existente, sau completarea într-un fel sau altul a elementelor lipsă sau alterate: reconstituirea unui vas sau a unei picturi, a unei clădiri sau a unui manuscris. Odată reconstituite, urmele trecutului trebuie conservate. Descoperirea, reconstituirea şi conservarea , urmelor trecutului reprezintă primele operaţii pe care istoricul trebuie să le realizeze. În acest cadru se înscrie, de exemplu, publicarea de documente istorice. O colecţie de documente istorice reprezintă punerea la dispoziţia istoricilor a unor surse scrise. Activitatea de descoperire, reconstituire şi conservare a urmelor istorice poate face obiectul unei adevărate specializări în câmpul istoriei. Mulţi istorici sunt specializaţi în punerea în evidenţă a urmelor trecutului. Extragerea din acestea a diferitelor fapte istorice este o altă operaţie realizată de alţi istorici. Sarcina istoricului nu este însă numai aceea de a stabili fapte disparate, ci de a reconstitui o imagine articulată a trecutului. Asamblarea faptelor într-o imagine coerentă reprezintă, deci, o altă operaţie pe care istoricul trebuie să o realizeze. Asamblarea faptelor nu reprezintă nici pe de parte o operaţie simplă. Munca istoricului în realizarea imaginii de ansamblu a evenimentelor nu este cea sugerată de filozofia pozitivistă, caricaturizată de S. H. Commager ca fiind o simplă decupare cu foarfecele a faptelor şi apoi o lipire a acestora unele lângă altele. După cum am văzut, o reconsti­ tuire completă a trecutului este, prin infinitatea sa imposibilă şi, din punct de vedere cognitiv, complet neinteresantă. Istoricul trebuie să esenţializeze imaginea trecutului, să condenseze informaţia prin structurare. Practica istorică de până nu demult nu a acordat prea multă atenţie operaţiei

7

de asamblare a faptelor. Dificultatea, în rezolvarea căreia şi-a mobilizat toate forţele, era stabilirea faptelor. Odată realizată această sarcină, asamblarea lor nu mai părea a fi problematică. Ea depinde, şi acesta este un punct de vedere destul de răspândit printre filozofii istoriei, mai mult de aptitudinile de povestitor ale istoricului şi nicidecum de vreo tehnică ştiinţifică anume. R. Gray surprinde foarte sugestiv această mentalitate, caracteristică nu numai programului pozitivist-empirist, dar şi practicii tradiţionale a istoricilor: activitatea istoricului se caracterizează prin dorinţa de a intra în "izvoarele istorice", fără a fi ghidat de nici un model clar sau ipoteză; un pattern este presupus a se cristaliza ex post factum, într-un mod misterios. În practica lor istoricii abandonau de regulă sarcina asamblării imaginii sintetice mecanismelor cunoaşterii comune. Şi ca orice tip de cunoaştere comună şi sinteza faptelor într-o naraţiune coerentă părea a se desfăşura "natural", fiind mai mult rezultatul talentului, intuiţiei, refuzându-se oricărei analize epistemologice care să-i justifice demersurile. O analiză a acestei practici este de natură a scoate în evidenţă faptul că în practica istorică tradiţională operaţia de asamblare a faptelor este realizată exclusiv cu ajutorul mijloacelor bunului simţ al istoricului, a cunoaşterii sale comune, e drept, cultivată. Din această cauză, în ceea ce priveşte asamblarea propriu-zisă a faptelor, istoria nu a cunoscut un progres cât de cât sensibil. Herodot sau Titus Liviu nu se deosebesc, din acest punct de vedere, cu nimic de mulţi istorici din secolul XX. Diferenţa dintre ei provine doar din faptele de care dispun, de metodele utilizate în stabilirea şi validarea faptelor. Metodele de stabilire a faptelor au reprezentat, mult timp, unica sferă în care istoria s-a manifestat efectiv ca o disciplină de tip ştiinţific. Descrierea, adică recompunerea imaginii de ansamblu, rămânea o naraţiune, realizată la nivelul bunului simţ, şi care nu are nimic de-a face cu ştiinţa propriu-zisă. Această mentalitate este clar exprimată într-un deziderat foarte des întâlnit în reflexiile istoricilor, exprimat în următorii termeni: "idealul oricărui istoric este de a descrie realitatea trecută exact aşa cum ar fi descris-o un martor ocular." Este interesant să analizăm mai îndeaproape această năzuinţă, de care puţini istorici s-ar desolidariza. Este clar exprimată aici opţiunea pentru utilizarea mijloacelor cunoaşterii comune. Singura deosebire dintre istoric şi un observator oarecare al unui eveniment este că primul nu este la faţa locului. Este însă justificat să ne întrebăm ce capacităţi deţine cunoaşterea comună de a asambla imagini coerente a unor evenimente complexe şi chiar a unor epoci întregi, pornind de la fapte disparate. Cunoaşterea comună este dezvoltată pentru a descrie în mod special un anumit tip de fenomene. În mod deosebit acţiuni individuale şi interacţiunea dintre mai multe persoane. Este ceea ce în literatură este desemnat prin termenul de conflict. Biografia lui Ionescu, dacă cercetătorul deţine suficiente date, o poate reconstitui sintetic fără probleme. Dacă are şi talent de povestitor, descrierea va fi nu numai acceptabilă, dar va fi şi citită cu multă plăcere. Istoricul s-a aflat în aceeaşi situaţie. El trebuie să povestească evenimente în maniera în care orice om cu simţul observaţiei ar fi putut să o facă: vieţile domnitorilor, certurile dintre ei şi diferitele grupuri de boieri, planurile lor politice, războaiele pe care le-au purtat. Pentru a realiza această descriere, istoricul avea nevoie doar de fapte. Acelaşi gen de fapte de care orice povestitor ar avea nevoie. Atâta timp cât istoria are ca obiectiv descrierea realităţii trecute "aşa cum ar putea-o face un martor ocular", asamblarea faptelor nu era dificilă, după cum cunoaşterea comună nu este, în ceea ce priveşte strategiile sale fundamentale, problematică. Această operaţie devine o problemă de îndată ce istoricul îşi pune ca obiectiv să descrie realitatea trecută "aşa

8

cum un observator om de ştiinţă ar fi făcut-o". Un exemplu ar putea mai clar ilustra această deosebire. Un martor ocular oarecare ar descrie nivelul de viaţă al unei categorii sociale în termenii cunoaşterii comune: erau săraci, nu aveau uneori nici ce mânca, se îmbrăcau în haine simple, de cânepă, cusute în casă, zdrenţuite. Un om de ştiinţă ar utiliza pentru a descrie nivelul de trai al aceleiaşi categorii o serie de concepte şi indicatori specifici, asamblându-i într-un mod care nu este propriu simţului comun. El, de exemplu, ar putea spune că respectiva categorie socială îşi însuşea o proporţie de 5% din produsul global al comunităţii, în timp ce ea reprezenta 50% din întreaga populaţie; o parte din necesităţile de hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă erau satisfăcute prin activitatea individuală la un nivel rudimentar; structura consumului respectiv este de un anumit tip, spre deosebire de structura consumului altor grupuri care compuneau respectiva comunitate. Dacă este vorba de evenimentele politice dintr-o anumită perioadă, istoricul tradiţional ar vorbi în termeni ca: ambiţiile politice ale domnitorului, urzelile unor familii de boieri împotriva acestuia etc. Un istoric care utilizează perspectiva ştiinţelor politice va utiliza o cu totul altă terminologie şi prin aceasta va avea o cu totul altă perspectivă: lupta între tendinţele de centralizare dusă de instituţia domniei, susţinută de o serie de grupuri sociale, împotriva tendinţelor de descentralizare şi de lărgire a privilegiilor dusă de feudali. Este evident însă că cei doi istorici vorbesc despre aceeaşi realitate, dar limbajul lor diferă fundamental. Primul, face observaţii în termenii cunoaşterii comune (oamenii nu au ce mânca, îmbrăcămintea este zdrenţuroasă, fabricată în casă, boierii haini complotează împotriva domnitorului), în timp ce al doilea face observaţii în termeni ştiinţifici (structura consumului, proporţia din producţia globală care revine unui grup social, tendinţele de centralizare a puterii). Faptele istorice sunt ele însele diferite: îmbrăcăminte zdrenţuită, consumul a 5% din venitul global al comunităţii. Imaginea realităţii pe care cel de al doilea istoric o oferă nu mai depinde, în primul rând, de talentele sale de povestitor ci de modelul teoretic referitor la modul de trai de la care porneşte şi, evident, de calitatea datelor pe care le deţine în raport cu exigenţele acestui model teoretic. Pentru el, problema dificilă este cum să utilizeze informaţiile fragmentare de care dispune pentru a ajunge la o imagine articulată asupra nivelului de trai al categoriei sociale în cauză, comparabilă totodată cu descrieri similare realizate în ceea ce priveşte alte categorii sociale, din aceeaşi perioadă istorică sau din alte perioade. O asemenea descriere este prin natura sa tipologizantă. Ea face abstracţii, reduce la trăsături mai generale, con­ densează numărul mare de informaţii în scheme generale. Faptele istorice reprezintă aici indicatori empirici ai unor concepte teoretice (nivel de trai, centralizarea puterii etc.). Prin aceasta, se trece în fapt la un nou tip de istorie. Tipuri de istorie În ultimul timp devine tot mai clară o deplasare profundă în practica istorică. Tipul tradiţional de practică istorică poate fi desemnat prin termenul de istorie evenimenţială. Noul tip de practică istorică ar putea fi desemnat prin termenul de istorie socială. Istoria evenimenţială se fundează pe ideea că dinamica în timp a societăţii umane este dominată de evenimente discrete, creatoare de sens şi de direcţii. Istoria

9

arată, în această perspectivă, ca o succesiune de acte distincte: războaie, revoluţii, domnii, întemeieri de imperii, reforme. În practica istoriei evenimenţiale este implicată o teorie generală asupra societăţii şi a istoriei, caracterizată prin atomism şi, în ultimă, instanţă, printr-o viziune idealistă. Această teorie ar putea fi rezumată în următorul fel: societatea este compusă din indivizi şi din actele lor. Unele poziţii individuale sunt mai importante decât altele. De exemplu, poziţiile conducătorilor politici. Acţiunile acestora influenţează destinele colectivităţii într-o măsură infinit mai mare decât, să zicem, acţiunile cotidiene ale unui croitor sau cizmar. De aceea, istoria evenimenţială este interesată, în primul rând, de acţiunile care au o importanţă istorică deosebită şi de personalităţile istorice, adică acele persoane care prin acţiunile lor se presupune că au influenţat în mod substanţial cursul evenimentelor. Combinaţia dintre personalităţi şi acţiuni generează evenimentele istorice. Un eveniment istoric reprezintă un punct nodal, care schimbă cursul vieţii oamenilor, modifică raporturile dintre comunităţi, dintre clasele şi grupurile sociale, deschizând noi perspective istorice. El este considerat ca un produs al acţiunii oamenilor, al deciziilor lor unice. Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei au reprezentat asemenea evenimente deosebit de importante, rezultate ale acţiunii energice ale primilor domni. Războiul de independentă a fost un alt eveniment crucial. Atenţia istoricului cade asupra evenimentului, ca fapt unic, de o importanţă hotărâtoare. Constituirea sa reprezintă obiectul explicaţiei. Istoriile tradiţionale s-au concentrat asupra marilor personalităţi şi a acţiunilor lor: Napoleon, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, războaie, revoluţii, rivalităţi. Istoria socială îşi concentrează atenţia asupra formelor de organizare socială: producţia economică (ce se produce, cum se produce, în ce forme sociale), schimburile economice, organizarea familiei, sistemul juridic, morala, arta, religia comunităţii date, sistemul politic. O cu totul altă viziune teoretică fundează această perspectivă asupra istoriei: societatea este compusă din acţiuni umane discrete, dar acestea sunt modelate de formele de organizare socială, sunt structurate. Ele compun sisteme care au legile lor de organizare şi funcţionare. Obiectivul analizei istorice îl constituie punerea în evi­ denţă a tipurilor de organizare socială, a sistemului de relaţii sociale, cu logica sa specifică. Astfel, domnii dispar în spatele sistemului politic feudal. Înscăunarea unui domn devine un caz particular al sistemului de succesiune la domnie. Generalizarea trăsăturilor, constanţa lor în timp, analiza poziţiilor sociale, a rolurilor, a structurilor reprezintă operaţiile caracteristice. Nu indivizii sunt actorii acestei istorii, ci instituţiile, comunităţile, grupurile şi clasele sociale. Atenţia cade pe raporturile structurale din cadrul societăţii, pe tipurile de activităţi şi conexiunea lor. Să luăm ca exemplu istoria feudalismului românesc. Istoria evenimenţială a acestuia se prezenta sub forma înşiruirii a marilor personalităţi istorice şi a actelor lor: înscăunări de domni, lupte cu tătarii, cu turcii, raporturile fiecăruia cu vecinii, cu diferitele grupuri de boieri, ctitoriile sale. O istorie socială a feudalismului românesc va arăta în cu totul alt fel. Întemeierea Moldovei nu mai apare ca un act magnific realizat de Bogdan Vodă. Ea reprezintă un proces economic, social şi politic care a dus treptat la crearea premiselor centralizării politice. Faptul că Bogdan a venit din Maramureş apare ca un aspect mai puţin important. Reconstituirea întregului proces pune în evidenţă necesitatea actului de centralizare politică care se va fi realizat într-o formă sau alta, într-un moment de timp sau altul, de către o persoană sau alta. Să luăm un alt exemplu. Istoria relaţiilor ţărilor române cu turcii. O istorie evenimenţială va pune accentul pe bătălii, pe tratate, pe intrigi de curte. Într-o istorie

10

socială, evenimentele trec în umbră, accentul punându-se pe forma generală a relaţiilor dintre cele două comunităţi, pe condiţiile generale care îi afectează dinamica. Istoria socială este puternic orientată spre tipologizare şi esenţializare. Dacă un istoric evenimenţialist analizează de exemplu fiecare război al Imperiului roman, un istoric social va încerca să tipologizeze aceste războaie, punând în evidenţă structura lor internă şi semnificaţia lor în contextul general al relaţiilor dintre sistemul social al Imperiului roman şi comunităţile învecinate: războaie de extindere a influenţei romane asupra populaţiilor învecinate, de cucerire a noi teritorii în vederea lărgirii resurselor economice, războaie împotriva populaţiilor războinice care ameninţau graniţele imperiului. Interesul nu va fi orientat spre motivaţiile lui Cezar sau Traian în declanşarea unui război sau a altuia, ci pe resorturile economice şi politice generale ale războaielor duse de Imperiu. Trecerea de la istoria evenimenţială la istoria socială reprezintă o schimbare substanţială a centrului de interes al analizei. Istoria evenimenţială este obsedată de evenimentul politic. Evenimentele politice sunt acelea care domină analiza istoricului tradiţional. Istoria socială îşi extinde interesul asupra tuturor sferelor societăţii şi prin aceasta devine mult mai sensibilă la analiza relaţiilor lor reciproce. Sistemul politic, mai ales în structurile sale tradiţionale, era dominat de personalităţi şi de acte individuale. Istoria politică în sine - în mod special cea antică şi feudală - se suprapunea vieţii câtorva persoane şi relaţiilor dintre ele. Evenimentele politice puteau fi înţelese în termenii acţiunilor individuale, a relaţiilor dintre persoane, a afectivităţii acestora, a caracteristicilor lor individuale – ură, dragoste, curaj, laşitate. Descrierea organizării sociale modifică radical, obiectul: de la individ la grupuri sociale şi clase, de la acţiuni şi relaţii interpersonale la acţiuni colective, şi la relaţii dintre grupuri şi clase, dintre instituţii. Limbajul comun care servea drept limbaj de bază în descrierea realizată de istoricul tradiţional devine insuficient. Noi termeni sunt necesari care să descrie realităţi inaccesibile cunoaşterii cotidiene. Istoria socială, din această cauză se apropie tot mai mult de ştiinţele sociale: sociologie, antropologie socială şi culturală. În aceste ştiinţe, istoricul găseşte concepte şi tehnici de analiză care îl ajută la analiza unor realităţi inaccesibile direct simţului comun. Datorită faptului că istoria socială se află încă la începuturile sale, ştiinţele sociale generale sunt într-un anumit avans faţă de ea din punctul de vedere al conceptualizării şi al metodelor de tipologizare, de generalizare şi abstractizare. Procesul de apropiere este încă la începuturile sale şi prezintă dificultăţi din ambele sensuri. Istoria, de pildă, manifestă încă o tentaţie de a prelua necritic o serie de conceptualizări realizate de către sociologie. Acestea, fiind fondate mai ales în legătură cu realităţile sociale contemporane, nu sunt complet adecvate trebuinţelor istoricului de a descrie realităţi trecute. Apariţia istoriei sociale tinde să sporească în mod substanţial orientarea teoretică a istoriei, punând bazele unor elaborări teoretice proprii. Istoria are nevoie de conceptualizări adecvate descrierii realităţii sociale atât de variate pe care timpul şi spaţiul o generează şi pe care nici o altă disciplină socială nu le poate pune la dispoziţie. Din acest punct de vedere, istoria pare să joace un rol teoretic extrem de important în dezvoltarea viitoare a ştiinţelor sociale. Ea este capabilă să ofere un material empiric enorm, relativ la organizarea socială cristalizată în diferite condiţii, în raport cu cel pe care prezentul îl pune la dispoziţia sociologiei. Din acest motiv, putem considera că ştiinţele sociale pot, la rândul lor, beneficia substanţial de experienţa istoricului, de conceptualizările pe care acesta le face. Ele se pot astfel desprinde de particularităţile societăţilor prezente,

11

cuprinzând în generalizările lor o gamă largă de realităţi pe care istoria i le pune la dis­ poziţie. Teoria marxistă a societăţii a avut din acest punct de vedere o influenţă revoluţionară asupra practicii istorice. Ea a deschis perspectivele unei istorii sociale, subliniind neajunsurile istoriei evenimenţiale. Se poate spune că practica istorică de inspiraţie marxistă are o puternică orientare spre istoria socială. În acest sens, ma­ terialismul istoric, ca teorie generală a societăţii, a reprezentat un cadru teoretic şi metodologic esenţial pentru constituirea noii modalităţi de studiere a istoriei. El a oferit acesteia concepte fundamentale, metode de tipologizare şi de generalizare. Până acum am căutat să pun în evidenţă elementele distinctive ale celor două tipuri de abordări ale istoriei - evenimenţială şi socială. Există, după cum s-a văzut, o diferenţă esenţială între ele din punctul de vedere al teoriilor generale pe care se fundează. Trebuie însă să avem clar în minte faptul că linia de demarcaţie dintre ele nu este chiar atât de netă. Istoria evenimenţială tradiţională a intrat într-o profundă criză. Următorii ani vor fi caracterizaţi, în mod predictibil, printr-un avans substanţial al istoriei sociale. Se va continua în mod rapid profunda deplasare, începută deja în mod special în cadrul practicii marxiste a istoriei, în modul de a gândi şi analiza fenomenele istorice, spre o manieră mai structurală. Anticipând într-o oarecare măsură concluziile analizelor ulterioare, consider necesar a avansa în acest moment o poziţie de principiu. Nu cred că se poate prevedea o înlocuire completă a istoriei evenimenţiale printr-o istorie socială. Că, din punct de vedere teoretic, istoria evenimenţială este principial depăşită, mi se pare a fi o poziţie mai presus de orice îndoială. De asemenea, se prefigurează foarte clar posibilitatea constituirii autonome a unei istorii sociale, reali­ zată în stilul sociologiei şi antropologiei culturale. Problema care se pune este însă dacă această din urmă perspectivă este suficientă; dacă în ea pot fi satisfăcute integral interesele istoricului. Răspunsul la această întrebare poate fi dat numai prin soluţionarea unei probleme de principiu: raportul dintre structură şi eveniment. Aşa cum am văzut, istoria evenimenţială subliniază rolul evenimentului în procesul istoric, capacitatea sa de a orienta cursul istoriei pe căi noi. Istoria socială subliniază rolul structurii şi, aşa cum voi încerca să argumentez într-un capitol viitor, tinde să atribuie evenimentului mai mult semnificaţia de manifestare a structurii, neavând în sine o forţă cauzativă. Structuralismul a subliniat în mod dramatic subordonarea evenimentului structurii. Dacă evenimentul reprezintă doar o manifestare a structurii, atunci am putea afirma cu certitudine că perspectiva evenimenţialistă este complet condamnată. Dacă totuşi se poate atribui evenimentului un anumit rol cauzativ, rămâne o bază puternică pentru acceptarea legitimităţii şi a perspectivei evenimenţiale asupra istoriei. S-ar putea ca istoria evenimenţială să supravieţuiască ca perspectivă distinctă de istoria Socială, însuşindu-şi însă cadrul general oferit de aceasta din urmă. Istoria socială este şi ea o ştiinţă a individualului, iar nu a generalului. Ea încearcă să pună în evidenţă dinamica în timp a formelor de organizare socială ale unei comunităţi individuale. Analiza instituţiei domniei în Moldova, sau a genezei şi specificului capitalismului în ţările române, reprezintă demersuri tipice pentru o istorie socială. Aceasta are însă o tentă generalizatoare prin faptul că în cadrul obiectului individual de care se ocupă caută să tipologizeze, să generalizeze. Din analiza mulţimii relaţiilor şi comportamentelor individuale ale ţăranilor, boierilor şi domnilor este extrasă o formă de organizare socială - feudalismul din Moldova. A pune în evidenţă diferitele instituţii, specifice unei comunităţi la un moment dat, este un act de

12

generalizare, dar în cadrul unui obiect individual. Deşi o ştiinţă a individualului, ea nu mai se ocupă de evenimente strict determinate. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că istoria socială este o ştiinţă generalizatoare a dinamicii în timp a unei comunităţi individuale. În acest sens, vor exista istorii sociale ale României, Franţei, Marii Britanii. Ele sunt însă distincte de ceea ce s-ar putea numi teoria generală a evoluţiei sociale. Dacă, de exemplu, materialismul istoric este o teorie generală a evoluţiei societăţii, istoria socială a României sau a Bulgariei reprezintă abordări ale unor obiecte individuale. O teorie a feudalismului în general, ca tip de formaţiune socială se plasează la un alt nivel decât o teorie a feudalismului românesc. Este clar însă că există o relaţie strânsă între teoria generală a evoluţiei societăţii umane şi istoriile sociale. Istoriile sociale sunt orientate spre a determina etapele mari ale dinamicii în timp ale unei comunităţi, făcând abstracţie de mulţimea evenimentelor care pot fi desigur, importante din alte puncte de vedere. Din această cauză ele sunt apropiate ca manieră de lucru de teoriile generale ale evoluţiei. Nu este întâmplător faptul că, din această cauză, adesea istoria socială este asociată cu conceptul de evoluţie. În acest caz, prin evoluţie nu se înţelege numai dinamica în timp a unei clase generale de obiecte, cum termenul a fost definit în capitolul 1, ci şi dinamica în timp a unui obiect individual, dar scoţându-se în evidenţă doar etapele mari parcurse, formele structurate şi stabile care au corespuns acestora. Nu este numai cazul istoriilor sociale, Şi alte obiecte individuale comportă istorii mai generale, de tipul evoluţiei. Astfel, nu există o istorie de tip evenimenţial a Pământului. Ar fi imposibilă şi inutilă totodată. Există însă o ştiinţă a evoluţiei planetei noastre, al cărui obiectiv este determinarea stadiilor mari prin care ea a trecut. Istoria socială, prin natura orientării sale, împrumută de la teoria generală a evoluţiei concepte şi metode. Adesea, împărtăşeşte şi erorile acesteia. Câteva exemple ar fi ilustrative în acest sens. Pornind de la o serie de analize din antropologia culturală contemporană lui, Fr. Engels a preluat o schemă, destul de frecventă în acea perioadă, în legătură cu evoluţia, formelor de familie: de la promiscuitatea sexuală, la familia pe grupuri şi apoi la monogamie. Familia monogamă, la rândul său, era considerată a fi parcurs în mod universal două faze: matriarhatul şi patriarhatul. Teoria lui Fr. Engels are forma unei teorii generale asupra evoluţiei societăţii omeneşti. Istoricii marxişti au preluat-o, împreună cu alte teze, concepte şi metode generale, aplicând-o la diferite istorii particulare. Astfel, în multe dintre lucrările consacrate istoriei României se găseşte afirmată ideea că iniţial societatea traco-getică a cunoscut o formă matriarhală de organizare, după care ea a trecut la patriarhat. Aceste afirmaţii nu sunt fundate pe fapte relevante, ci reprezintă aplicarea schemei evoluţioniste elaborată de Fr. Engels la istoria comunităţilor traco-getice. Cel mult sunt invocate o serie de fapte care, prin ele însele nu spun nimic în legătură cu un presupus matriarhat - figurine reprezentând zeităţi feminine, în special ale zeităţii fertilităţii. Studii mai recente au scos în evidenţă că schema evoluţionistă a succesiunii necesare şi universale matriarhat/patriarhat pusă în circulaţie de evoluţionismul secolului al XIX-lea nu se susţine. Matriarhatul reprezintă o formă de organizare particulară, legată de anumite condiţii şi a putut exista sau nu în istoria unei comunităţi. Comunităţile traco-getice au putut sau nu cunoaşte o fază matriarhală. Acest lucru rămâne de dovedit. Teza curent enunţată în tratatele de istorie cu privire la faza matriarhală a comunităţilor traco-getice îşi are clar sursa în asimilarea necritică a unei teze din teoria evoluţiei sociale. Acelaşi lucru se pare că s-a

13

întâmplat şi cu teoria feudalismului românesc. H. H. Stahl demonstrează că teoria lui K. Marx şi Fr. Engels asupra feudalismului a fost influenţată în foarte mare măsură de cazul particular al feudalismului european occidental. Mult timp, istoricii noştri au fost influenţaţi în tratarea feudalismului din ţara. noastră de această schemă generală. Istoria socială oferă însă, la rândul său, un material empiric deja prelucrat teoretic - sub formă de tipologii - ştiinţei generale a evoluţiei. Este clar că, în acest sens, cele două discipline nu este necesar a fi gândite în mod distinct, dogmatic. Un om de ştiinţă poate fi specialist doar în Istoria socială a României, având o cultură ştiinţifică generală din sociologie, antropologie culturală, teoria evoluţiei societăţii umane. Un altul poate fi simultan specialist într-o istorie socială şi în teoria evoluţiei societăţii. În încheierea acestui paragraf este necesară încă o nouă precizare. Există puncte de vedere conform cărora istoria socială nu reprezintă o disciplină autonomă, mai corect spus un set de discipline, pentru că vor exista atâtea istorii sociale, câte comunităţi sociale există, cel puţin în principiu, ci o simplă aplicare a sociologiei sau antropologiei culturale la domeniul istoriei. Pe linia argumentării aduse în capitolul anterior, poziţia acestei lucrări este că, dimpotrivă, există necesitatea existenţei unor discipline speciale - istorii sociale, care înglobează preocupări specializate. În fapt, criteriul existenţei unei discipline autonome îl reprezintă necesitatea specializării unor oameni de ştiinţă exclusiv în domeniul respectiv; existenţa unui volum de cercetare suficient de mare încât un întreg grup de cercetători să se dedice cu precădere investigărilor din acest perimetru. Cu cât ne îndepărtăm în timp de un obiect, cu atât este mai puţin necesară cunoaşterea istoriei sale în toate amănuntele. Îndepărtarea în timp înseamnă în mare măsură şi scădere a interesului pentru forma concretă a evoluţiei. Ceea ce este important este forma generală a acesteia. Perspectiva mai generalizatoare a evoluţiei devine preferabilă perspectivei istoriei evenimenţiale care acordă o importanţă mult prea mare amănuntului. Pe lângă gradul propriu-zis de interes, care poate varia şi în funcţie de alţi factori, trebuie luată în consideraţie şi posibilitatea efectivă a reconstituirii trecutului îndepărtat. O istorie evenimenţială presupune surse ample de informaţie. Din această cauză, vrând, nevrând, istoria perioadelor îndepărtate, pentru care informaţia este insuficientă, a trebuit să adopte un punct de vedere mai general, apropiat de perspectiva istoriei sociale. Astfel, istoria comunei primitive, în măsura în care nu este pură colecţie de izvoare istorice, tinde să aibă un pronunţat caracter de generalizare, fiind mai mult de tipul istoriei sociale decât al celei evenimenţiale. Este, printre altele, şi cazul cercetării genezei speciei umane. Această cercetare nu are un caracter strict istoric. Îi lipsesc complet datele pentru o asemenea abordare. Eve­ nimentele care au afectat, în diferite zone, evoluţia, pe generaţii, a speciei de maimuţe care a dus treptat la apariţia speciei umane sunt aproape fără excepţie iremediabil pierdute. Datele fragmentare de care dispunem fac posibilă doar o determinare foarte generală a stadiilor mari prin, care a trecut specia umană în cursul genezei sale biologice. Nu este întâmplător că disciplina care se ocupă cu această reconstituire se înscrie mai curând sub denumirea de "evoluţie a speciei umane", iar nu sub aceea de "istorie a speciei umane". În ultimă instanţă însă, se poate considera că interesul de cunoaştere reprezintă factorul fundamental. Un grad ridicat de interes implică o reconstituire amănunţită, inclusiv la nivelul evenimentului concret; un interes mai general se

14

satisface cu o reconstituire a etapelor mari prin care respectivul obiect individual a trecut (o istorie de tip evoluţionist sau social), în timp ce un interes şi mai redus se mulţumeşte cu reconstituirea evoluţiei prin care a trecut clasa de obiecte din care res­ pectivul caz face parte. Este istoria o ştiinţă? Deşi cititorul se poate aştepta la un răspuns pozitiv, aceasta nu este o întrebare pur retorică. Multe argumente au fost şi chiar sunt aduse pentru a susţine răspunsul contrar. Aceste argumente sunt de regulă de două tipuri: a) unicitatea obiectului şi b) caracterul intuitiv al reconstituirii imaginii de ansamblu a trecutului. In legătură cu primul tip de obiecţii - unicitatea obiectului -, după cum am argumentat pe larg în capitolul precedent, nu este de natură a pune sub semnul întrebării caracterul ştiinţific al analizei istorice. Este vorba însă de un alt tip de ştienţificitate. Cel de-al doilea argument este însă mai serios. Asamblarea imaginii globale era practicată în istoria tradiţională exclusiv cu mijloacele simţului comun. Esenţial era talentul de narator al istoricului. Istoria era şi este chiar desemnată de către unii cu termenul de "naraţiuni". Nu este o excepţie nici cel de "povestire". Pe această linie istoria a fost considerată a fi mai mult o "artă", decât o "ştiinţă". Produsele unui asemenea talent sunt, evident, foarte variate. Doi istorici, scriind despre acelaşi eveniment, vor produce texte distincte. În primul rând, este nevoie să vedem dacă istoria poate sau nu principial să fie o ştiinţă. În al doilea rând, este nevoie să analizăm, din punctul de vedere al standardelor de ştienţificitate, diferitele ei operaţii. În fine, este nevoie să reconsiderăm ce se înţelege prin ştiinţă. Dacă prin ştiinţă se înţelege o cercetare sistematică, controlată şi obiectivă, atunci trebuie să abandonăm ideea unui model unic şi să acceptăm tipuri distincte de ştienţificitate. Să analizăm, pe scurt, "caracterul ştiinţific" al diferitelor operaţii pe care analiza istorică le are de realizat. Culegerea faptelor istorice. În legătură cu acest tip de operaţie, nimeni nu are nici o îndoială în ceea ce priveşte caracterul de ştiinţă al istoriei. Istoricul utilizează metode sistematice şi critice de obţinere a faptelor. Pornind de la izvoarele existente, o foarte sofisticată metodologie de critică şi de reconstituire a fost pusă la punct. Metodele sunt cele mai variate: datarea unor obiecte materiale, metode de identificare a autenticităţii unor izvoare, analiză lingvistică, analiză sociologică etc. În această privinţă metodologia istoriei, având deja un nivel înalt de elaborare, de utilizare a unor tehnici provenite din cele mai variate ştiinţe, susţine în mod evident caracterul ştiinţific al practicii istoricului. Asamblarea imaginii trecutului. Dacă ne referim la procedeele istoriei evenimenţiale tradiţionale, modalitatea în care se realizează asamblarea diferitelor fapte într-o imagine generală a trecutului este în mod clar preştiinţifică. Intuiţia, mijloacele cunoaşterii comune sunt utilizate în mod precumpănitor. Nu există tehnici sistematice şi controlate de reconstrucţie a ansamblului. Aşa după cum se va demonstra ulterior, o istorie pur evenimenţială nu se poate ridica la rangul de ştiinţă în ceea ce priveşte realizarea imaginii de ansamblu. Dezvoltarea istoriei sociale introduce însă şi aici me­ tode sistematice şi controlate, de tip ştiinţific. Detaşarea formelor generale de organizare, a mecanismelor lor de funcţionare constituie în fapt modalităţi de asam­

15

blare a faptelor disparate în ansambluri ordonate. Economia unei comunităţi este descrisă în termeni generali şi sintetici. Ea este conectată apoi cu sistemul politic, cu cel juridic etc., imaginea de ansamblu a epocii reieşind pe această cale. 3. Explicaţia. La nivelul istoriei evenimenţiale tentativele de explicaţie sunt nesistematice, intuitive, de regulă realizate cu mijloacele cunoaşterii comune. Ele nu puteau, de asemenea, ridica pretenţia de ştienţificitate. Introducerea perspectivei istoriei sociale, utilizarea mijloacelor explicative ale ştiinţelor sociale generale (sociologie, antropologie culturală, psihologie) modifică substanţial situaţia, asigurând explicaţiei istorice un caracter ştiinţific. Imaginea istoriei este deci a unei discipline care se află într-un proces rapid de ştienţificizare. În unele operaţii, acest proces este foarte avansat, în altele el se află în faze de început. Este necesar însă a judeca mereu istoria nu prin prisma unor modele de ştienţificitate străine, ci specifice. În fine, criteriul suprem al caracterului ştiinţific al unei discipline este cel al obiectivităţii. Obiectivitatea se defineşte prin constanţa rezultatelor. Cercetători diferiţi, utilizând aceleaşi tehnici de cercetare, ajung la rezultate similare. Existenţa unor tehnici sistematice de verificare a enunţurilor formulate de către istoric reprezintă un mijloc esenţial de asigurare a obiectivităţii. Putem considera că istoria este obiectivă în acest sens? În mod cert putem spune că obiectivitatea există ca ideal al practicii istorice, Şi nu este vorba despre un ideal abstract, ci de un ideal practic, care orientează dezvoltarea cercetării istorice. Se fac eforturi constante de a se spori gradul de obiectivitate al demersului istoric, de a se îmbogăţi setul de tehnici de analiză care să asigure o înaltă validitate a produselor istoricului. Există încă mulţi factori generatori de diversitate. Caracterul ideologic explicit al istoriei este fără doar şi poate cel mai important. Sfera obiectivităţii se lărgeşte însă continuu. O obiecţie curentă la adresa obiectivităţii istorice este adusă de orientarea numită în mod curent "prezenteism" (P.Nichiţelea, 3/1976). Prezenteismul porneşte de la o observaţie reală. Istoria, cel puţin până acum, a fost scrisă şi rescrisă mereu altfel. Nu este vorba aici doar de o variaţie normală, care apare în brice disciplină ştiinţifică datorită perfecţionării ei. Şi această sursă este de luat în consideraţie, dar ea nu afectează câtuşi de puţin caracterul ei de ştiinţă. Mai există însă o sursă foarte importantă de variaţie şi care, să ne amintim, era clar exprimată în formula lui Burkhard: istoria este ceea ce o epocă consideră demn de reţinut dintr-o altă epocă. Istoria este produsul nu al unui subiect ştiinţific invariabil în timp, ci al unuia istoric determinat. Istoricul reprezintă epoca sa. Din perspectiva acestei epoci el caută să descrie trecutul. Prezentul, deci, este mereu activ în practica istorică, dându-i acesteia o orientare specifică. Schimbarea societăţii duce în mod necesar la schimbarea opticii istoricilor asupra aceluiaşi trecut şi, deci, o scriere a istoriei mereu într-altfel. Pe scurt, acesta este argumentul "prezenteismului". Dacă am merge mai departe pe linia acestui mod de raţionare, am putea conclude că există atâtea istorii câte "prezenturi" interesate în istorie există. În ceea ce priveşte istoria practicii istorice, punctul de vedere prezenteist are o justificare substanţială. Rescrierea istoriilor a variat semnificativ şi datorită variaţiei perspectivei societăţii din care istoricul făcea parte asupra trecutului. Caracterul ideologic al istoriei, subliniat de teoria marxistă, pune în evidenţă tocmai mecanismele prin care prezentul influenţează scrierea istoriei. Trebuie însă să luăm în consideraţie şi celălalt pol al problemei: obiectivitatea practicii istorice. Ca orice disciplină ştiinţifică, istoria îşi are în ea însăşi forţe active care acţionează în sensul

16

sporirii caracterului obiectiv al cunoaşterii. Ar fi dificil de contestat creşterea continuă în obiectivitate a descrierii istorice. Ştiinţa prin ea însăşi are capacitatea de a crea o perspectivă invariantă cultural, social şi psihologic. Ea reprezintă instrumentul eficace prin care o cultură reuşeşte să înţeleagă celelalte culturi în termeni "obiectivi", neinfluenţaţi de propria perspectivă. În plus, trebuie să considerăm şi teza marxistă a raportului dintre "partinitate" şi "obiectivitate". În anumite condiţii sociale, caracterul ideologic al cunoaşterii nu mai este divergent în raport cu caracterul ei obiectiv, ştiinţific. Perspectiva noii societăţi socialiste, a materialismului istoric face posibilă realizarea unei istorii strict obiective, independente ideologic de perspectiva prezentului.

STRUCTURA EXPLICAŢIEI ŞTIINŢIFICE A FENOMENELOR ISTORICE În capitolul precedent s-a argumentat că metoda comprehensivă este un tip primitiv de explicaţie, realizat la nivelul şi cu mijloacele cunoaşterii comune. Explicaţia este legată de principiul determinismului. Ea porneşte de la ideea că fenomenele istorice nu sunt întâmplătoare, adică ele nu sunt reciproc independente. Dacă fenomenele istorice ar fi independente unele în raport cu celelalte, nici o explicaţie a lor nu ar putea fi posibilă. Să presupunem că fenomenul X este indepen­ dent de fenomenele contextuale a, b, c, d. În acest caz, în condiţiile a, b, c, d este posibil să se întâmple X, după cum este egal posibil să se întâmple non-X. Indepen­ denţa reciprocă a fenomenelor este sursa întâmplătorului. Nu există nici o constrângere din partea unora asupra celorlalte. A explica înseamnă a pune în evidenţă tocmai legăturile dintre fenomene, dependenţa lor reciprocă. Două operaţii distincte sunt incluse în actul explicaţiei: Identificarea clasei fenomenelor determinante: acea clasă C1 C2... Cn de fenomene care determină, cauzează, fenomenul de explicat. A pune în evidenţă tipul de relaţie (eventual mecanismele) dintre clasa fenomenelor cauză şi fenomenul efect. De exemplu, am putea considera că există o relaţie de determinare (explicativă) între productivitatea muncii, pe de o parte, şi stratificarea socială, pe de altă parte. Este necesar însă să înţelegem şi conţinutul aces­ tei relaţii, mecanismele sale, "de ce-ul" său. Principiul determinismului în ceea ce priveşte istoria nu este câtuşi de puţin general acceptat. Mulţi istorici împărtăşesc părerea lui Frederic cel Mare, care se exprima, relativ la istorie, în următorul fel: "Cu cât îmbătrâneşti cu atât îţi dai mai bine seama că Regele Hazard domneşte asupra a trei sferturi din evenimentele petrecute în această lume nenorocită". Sau după cum se exprima Paul Veyne, istoria este făcută din multe accidente, doar cu câţiva sâmburi de necesar (P.Veyne, 1974). Explicaţia fenomenelor istorice depinde, deci, de o decizie de principiu. Este

17

ceva de explicat? Sunt faptele istorice determinate sau ele sunt doar rodul hazardului? În ce măsură şi până la ce punct putem împinge explicaţia? Aceste întrebări sunt extrem de importante atunci când încercăm să determinăm dacă explicaţia unui fe­ nomen oarecare istoric este sau nu satisfăcătoare, şi cu atât mai mult dacă ne interesează completitudinea acesteia. Înainte de a intra în analiza structurii explicaţiei, mai este nevoie de făcut o precizare în legătură cu obiectul propriu-zis al explicaţiei. Există trei tipuri distincte de fenomene istorice, explicarea cărora este, prin forţa lucrurilor, structural diferită: a. Evenimente istorice: Bătălia de la Waterloo, sau Războiul de independenţă de la 1877-1878, sau Unificarea de către Mihai Viteazul a ţărilor române. b. Forme de organizare socială concrete: feudalismul românesc, instituţia "dării calului", ceata de flăcăi din zona Făgăraşului. c. Forme de organizare generale - feudalismul în general, ca tip de societate, familia monogamă sau familia poligamă, instituţia democraţiei. Cele trei tipuri de fenomene istorice fac parte, după cum am văzut, din discipline diferite. Evenimentele istorice sunt obiectul de cercetare al istoriei evenimenţiale. Formele de organizare socială concrete ale unei anumite comunităţi fac obiectul istoriei sociale, în timp ce formele generale de organizare, fac obiectul unei teorii generale a evoluţiei sociale. Fiecare dintre ele ridică probleme specifice în ceea ce priveşte explicaţia. De regulă, în analizele de filozofie a istoriei s-a pus, în primul rând, accentul pe explicarea evenimentului istoric. Aici voi încerca să analizez specificul explicaţiei în fiecare caz în parte: explicaţia evenimentului, a formei de organizare concrete, cât şi a formelor generale de organizare. Este necesar, de asemenea, a considera şi raportul dintre cele trei niveluri: raportul dintre eveniment, formă de organizare particulară, formă generală de organizare. Structura explicaţiei ştiinţifice După cum am văzut, a explica, un eveniment oarecare înseamnă a formula o relaţie dintre un alt eveniment, considerat drept cauză, şi evenimentul de explicat, considerat drept efect. Explicăm, de exemplu, răscoala de la 1907 prin intensificarea exploatării ţărănimii, sau formarea statului feudal al Ţării Româneşti prin dezvoltarea internă economică şi socială sau prin apariţia unui conducător, cum a fost Basarab, capabil a iniţia şi dezvolta un asemenea proces complex. Ne putem întreba însă ce anume conferă certitudine unor asemenea explicaţii? De ce alegem tocmai pe C1 drept cauză a lui E, şi nu alegem un alt eveniment oarecare Al care a precedat şi el pe E1? Ce condiţii trebuie să îndeplinească o explicaţie pentru a fi ştiinţifică? Are ea o structură specială? O formulare clară a structurii explicaţiei ştiinţifice se datorează lui K. Popper (în lucrările Logica cercetării (1935) şi Societatea deschisă şi duşmanii săi (1945) şi lui C. G. Hempel (Funcţia legilor generale în istorie (1949). Popper definea în următorul fel specificul explicaţiei ştiinţifice: "A da o explicaţie cauzală unui anumit eveniment înseamnă a deriva deductiv o propoziţie (aceasta va fi numită o prognoză) care descrie acel eveniment, utilizând ca premise ale deducţiei legi universale împreună cu propoziţii singulare sau specifice pe care le

18

putem numi condiţii iniţiale... Condiţiile iniţiale (sau, mai precis, situaţia descrisă de ele) sunt în mod curent denumite cauză a evenimentului în chestiune, iar prognoza (sau mai degrabă evenimentul descris de prognoză) este denumit efect." Hempel dă o caracterizare şi mai clară: "Explicarea întâmplării unui eveniment de un tip specific E într-un anumit moment de timp şi loc constă, aşa cum se consideră de obicei, indicând cauzele sau factorii determinanţi ai lui E. Afirmaţia că un set de evenimente - să zicem de tipul C1, C2... Cn - au cauzat evenimentul de explicat echivalează cu afirmaţia că, în acord cu anumite legi generale, un set de evenimente de tipul menţionat este în mod regulat însoţit de evenimentul de tipul E. Astfel, explicaţia ştiinţifică a evenimentului în chestiune constă din: un set de propoziţii care afirmă întâmplarea unor anumite evenimente C1, C2... Cn întrun anumit loc şi timp; un set de ipoteze universale, sau legi teoretice, suficient de bine verificate empiric; din cele două grupuri de propoziţii este dedusă logic propoziţia care afirmă întâmplarea evenimentului E." (C.G.Hempel, 1959). Am dat pe larg aceste caracterizări asupra explicaţiei ştiinţifice, deoarece ele exprimă o idee esenţială. Punerea împreună a două evenimente particulare nu înseamnă încă o explicaţie prin ea însăşi. A spune de exemplu că Revoluţia de la 1848 din ţările Române a fost cauzată de dezvoltarea contradicţiei, tot mai ascuţită, dintre vechea orânduire feudală şi modul de producţie capitalist aflat în rapidă dezvoltare are nevoie de o precizare suplimentară. Şi anume, în virtutea a ce se afirmă existenţa unei asemenea relaţii? O asemenea precizare suplimentară are în vedere natura generală a fenomenului de explicat, posibilităţile de principiu de generare cauzală a sa. Să luăm o explicaţie alternativă: Revoluţia de la 1848 din ţările române a fost determinată de răspândirea ideologiei revoluţionare, provenită din ţările occidentale. Făcând abstracţie de faptul că pentru o asemenea explicaţie este nevoie de a considera un complex cauzal mai larg şi simplificând foarte mult problema, putem accepta, validitatea unei asemenea explicaţii? Ea depinde de răspunsul la întrebarea mai generală: care sunt cauzele care declanşează în general revoluţiile? Putem considera că răspândirea unei ideologii revoluţionare este o cauză primară a revoluţiilor? În teoria marxistă o asemenea teză nu este acceptată. Existenţa unei ideologii nu este un fenomen independent, ea fiind o consecinţă a unei anumite configuraţii sociale. Cauzele unei revoluţii trebuie căutate în structura societăţii însăşi, răspândirea ideologiei revoluţionare nefiind decât un fenomen la rândul său determinat de alte fenomene mai importante. Existenţa în orice explicaţie a unei teze teoretice generale (a unei legi) este o exigenţă obligatorie. Ea garantează că între evenimentul C1 şi evenimentul E1 există o relaţie de determinare. Fără această presupoziţie, nu putem afirma decât simpla coexistenţă sau succesiune a evenimentelor, iar nu determinarea lor reciprocă. Cu alte cuvinte, dacă vrea să fie o disciplină ştiinţifică, istoria trebuie, în mod necesar, să utilizeze legi generale, enunţuri teoretice. Pentru a avea legi este însă nevoie ca o altă condiţie să fie realizată: formularea de caracteristici sau clase de evenimente generale. O lege înseamnă, simplificând foarte mult, afirmarea unei relaţii universale între două clase de evenimente. Enunţurile de tipul legii teoretice nu conţin termeni singulari, ci doar termeni generali: revoluţie (sau revoluţie burgheză), exploatare, război, putere economică, ideologie revoluţionară.

19

Procesul elaborării explicaţiei constă în următoarele faze: identificarea fenomenului (evenimentului) de explicat, clasificarea sa (introducerea sa într-o clasă generală de obiecte) - revoluţie burgheză, război de independenţă etc.; identificarea altor clase de obiecte care în principiu (adică conform aşteptărilor teoretice, derivate din legi) pot constitui factori determinanţi; identificarea reprezentanţilor acestor clase de factori determinanţi în situaţia istorică empirică a evenimentului de explicat. Iată, de exemplu, schematic, calea descoperirii explicaţiei răscoalei de la 1907: 1) Tipologizarea evenimentului de explicat: în 1907 au avut loc o serie de evenimente particulare simultane şi interdependente ca: ţăranii din diferite sate au izgo­ nit pe boieri, au împărţit pământul etc. Aceste evenimente care nu au fost independente, ci legate între ele în forma unei mişcări generale, pornite dintr-un punct şi apoi difuzată larg în întreaga ţară, sunt tipologizate în categoria răscoalelor ţărăneşti. De făcut aici o observaţie în legătură cu această operaţie. De multe ori istoricul găseşte evenimentele gata tipologizate la nivelul conştiinţei comune a epocii. Cu alte cuvinte, conştiinţa comună a colectivităţilor elaborează concepte generale, tipuri universale de evenimente: răscoale, revoluţii, stat, religie, naţiune, popor. Aceste tipuri generale nu trebuie preluate necritic. Cercetătorul trebuie în fiecare caz în parte să judece justificarea unui tip sau a altuia, să precizeze criteriile pe care tipologia în cauză se fundează. De exemplu, conceptul de revoluţie. El nu a fost elaborat de către teoreticieni, ci este un concept cu care conştiinţa colectivităţilor operează. La nivelul conştiinţei comune, el are un sens destul de vag. În general, se referă la orice schimbare politică şi socială mai importantă. Teoria marxistă a societăţii, de exemplu, consideră că acest concept nu este satisfăcător la nivelul conştiinţei comune. Ea propune o serie de criterii mai clare de tipologizare. În primul rând, revoluţia este definită ca o schimbare a formaţiunii sociale (a unui tip de societate în altul). În acest sens, o lovitură politică care transferă puterea politică de la un grup social la un altul, sau care schimbă structura instituţională a statului, fără a modifica semnificativ distribuţia puterii politice între clase, şi, deci, fără a avea consecinţe asupra organizării societăţii, nu este o revoluţie nici măcar politică. Se distinge mai departe, în cadrul teoriei marxiste, între diferitele niveluri ale revoluţiei sociale: revoluţie politică, revoluţie social-economică etc. Nu întotdeauna istoricul găseşte în conştiinţa comună tipuri generale şi evenimente gata tipologizate în mod convenabil. El are nevoie de conceptualizări elaborate la nivel teoretic pentru a scoate în evidenţă caracteristici şi tipuri de fenomene pe care conştiinţa comună nu le "observă". Pe acestea el le poate împrumuta din diferite discipline ştiinţifice sau le formulează el însuşi. Asemenea concepte pot fi formaţiune socială "asiatică", societate post-industrială, productivitate a muncii etc. 2) Identificarea în teoria generală, în care clasa de evenimente în cauză este inclusă, a unor altor categorii de fenomene care pot fi cauzale, factorii determinanţi ai evenimentelor din categoria respectivă. În cazul răscoalei, fie la nivelul mentalităţii comune, fie la nivelul unei teorii sociale generale, pot fi identificate cauze posibile de cele mai diferite tipuri: exploatarea care a atins un nivel de vârf, factori naturali care agravează starea economică a unor grupuri sociale, ca de exemplu secetă, dezorganizări ale aparatului politico-administrativ (crize politice, războaie) care pot favoriza izbucnirea răscoalelor; reaua voinţă a oamenilor, decăderea moravurilor, a

20

religiozităţii; tensiuni între naţionalităţi. O teorie poate pune accent pe anumiţi factori, în timp ce o alta, pe alţi factori. Teoria marxistă a societăţii accentuează factorii obiectivi, economico-sociali. Alte teorii pot accentua factorii spirituali: decăderea stării de religiozitate, necredinţa, răutatea oamenilor, decăderea moravurilor sau tensiunile dintre diferitele naţionalităţi. Istoricul, optând pentru o anumită teorie, optează pentru identificarea unui anumit tip de cauze. Un cercetător marxist al crizei economice din 1929-1933 ar considera cauzele economice imanente în sistemul producţiei capitaliste. Un alt sociolog, dacă ar trata acest fenomen ca unul de contagiune psihologică colectivă, ar căuta în altă parte cauzele. Fără a afirma că R. K. Merton consideră că astfel de cauze sunt cele care explică criza, analizând anumite mecanisme psihologice colective, el sugerează cel puţin ca având o contribuţie independentă, următorul: "profeţia-care-se-autorealizează". Omul acţionează, spune Merton, nu în situaţia obiectivă, ci în situaţia aşa cum a definit-o el subiectiv. Acţionând conform înţelegerii sale subiective, prin consecinţele acţiunii sale, definiţia pe care a dat-o iniţial situaţiei, presupunem eronată, devine reală. (R.K.Merton, 1965). Aşa s-ar putea explica celebra "vineri neagră" a crizei americane. Cineva defineşte în mod eronat situaţia financiară a băncii la care a depus banii, ca fiind alarmantă. Gândind astfel, el va acţiona în consecinţă. Se duce la bancă şi scoate banii depuşi. De asemenea, sfătuieşte şi pe alţii s-o facă. Aprecierea asupra situaţiei dificile a băncii, care iniţial era individuală, se transformă în zvon, devenind o definiţie (tot incorectă) colectivă a situaţiei financiare. Oamenii se îmbulzesc să-şi scoată depunerile. În acest moment, situaţia financiară a băncilor devine realmente critică. Este, deci, cazul unei profeţii care s-a autorealizat. Nu cumva acesta a fost mecanismul care a declanşat criza economică? Un asemenea mecanism de profeţie care se autorealizează poate fi acceptat ca fiind posibil. Problema este doar dacă putem considera că el ar putea fi realmente cauza unei crize economice. Teoria marxistă şi, alături de ea, multe teorii economice actuale exclud un asemenea factor determinant. Dacă l-am acceptat însă, atunci când vrem să explodăm o criză economică ar trebui să luăm în consideraţie şi posibilitatea ca aceasta să fi fost declanşată pur şi simplu datorită unui zvon. 3) După ce, cu ajutorul teoriei la care cercetătorul a aderat, într-un mod conştient sau nu, au fost indicate tipurile majore de fenomene care pot fi cauzale, analiza empirică a situaţiei istorice în care evenimentul în discuţie s-a petrecut duce la identificarea evenimentelor care fac parte din clasele generale considerate drept având acţiune cauzală. Dacă un istoric ar adera la teoria conform cărora revoluţiile şi răscoalele sunt produse de factori naturali care perturbă şi agită spiritele, ca de exemplu, apariţia petelor solare, el ar trebui să caute a identifica în perioada imediat premergătoare unei revoluţii sau răscoale, apariţia în soare a unor importante modificări. După parcurgerea acestor trei faze, explicaţia este încheiată. Doar în aparenţă invocarea unor evenimente singulare oferă de la sine explicaţia unui eveniment în fapt, legea generală de la care s-a pornit este aceea care susţine relaţia de determinare dintre evenimente. Obiecţii la aplicabilitatea explicaţiei de tip ştiinţific la evenimentele istorice În discuţiile epistemologice asupra istoriei s-au exprimat puncte de vedere

21

foarte diferite în legătură cu aplicabilitatea în principiu a unui asemenea model de explicaţie. În general, următoarele tipuri mari de obiecţii au fost aduse: 1) Evenimentele istorice sunt unice şi, ca atare, inclasificabile. Unicitatea evenimentelor istorice le-ar face în mod inevitabil imposibile de judecat din perspectiva vreunei legi generale. Revoluţia din Rusia poate că a fost declanşată de cauze economice, dar Revoluţia franceză de la 1789 a avut cu totul alte cauze, să zicem, mânia populară împotriva nobilimii şi a regalităţii corupte. Fiecare revoluţie are cauzele sale absolut unice care nu sunt repetabile. Ideea unicităţii faptelor istorice era destul de răspândită în secolul trecut. Ea are o componentă filozofică certă. În mod special, a fost generată de filozofia germană neokantiană. Are însă şi o sursă în practica tradiţională a istoricului. Concentrându-se asupra evenimentelor singulare pentru a le descrie, el a făcut foarte puţin pentru a descoperi şi formula în mod explicit regularităţi. Se ştie că în general o ştiinţă începe prin a formula o serie de regularităţi empirice. Acestea reprezintă în fapt obiectul explicării. Istoricii au făcut foarte puţin pentru a descoperi asemenea regularităţi. Studiile comparative sunt încă la începuturile lor. Descoperirea însă a "pattern-urilor" a regularităţilor reprezintă un pas esenţial. Exemplul clasic al astronomiei este relevant pentru această afirmaţie: mai întâi Kepler a descoperit faptul că fiecare planetă este localizată pe o elipsă, având în unul dintre centrii săi Soarele; apoi Newton a explicat acest pattern. Istoria este tot mai mult împinsă spre tipologizarea fenomenelor. Pe această bază devine posibilă evidenţierea regularităţilor lor şi a relaţiilor dintre ele. În acest fel elaborarea de generalizări empirice sau legi empirice devine un obiectiv deosebit de important. În fapt, aşa cum mulţi analişti au pus în evidenţă, oricât de empiristă şi descriptivistă ar fi practica istoricului, acesta nu se poate dispensa complet de tipologii. El este obligat pentru a descrie obiectul său să utilizeze termeni generali: război, revoluţie, familie domnească, rudenie, castă etc. 2) Evenimentele istorice implică intenţii, idei, scopuri, şi acestea, prin definiţie nu pot fi explicate prin legi generale. Este vorba de poziţia antideterministă a idea­ lismului despre care am mai vorbit. Cum putem explica un eveniment produs de un om, printr-un alt eveniment, când între ele se interpune subiectivitatea agentului? Subiectivitatea înseamnă în fapt hazard şi deci nimic nu este de explicat. Am adus mai înainte suficiente argumente în sprijinul ideii că subiectivitatea, deşi implicată în geneza evenimentelor istorice, nu este impredictibilă şi inexplicabilă. Prin excelenţă, teoria marxistă a demonstrat că ea este determinată de factori obiectivi. Teoria ideologiei reprezintă un cadru general pentru a pune în evidenţă relaţia de determinare dintre factorii obiectivi şi subiectivitatea agenţilor. Acest caracter determinat al subiectivităţii ne dă posibilitatea de a o "pune între paranteze", considerând direct re­ laţia dintre fenomenele reale. 3) În fine, un al treilea tip de obiecţii se referă nu la aspecte de principiu, ci la practica istorică. Practica istorică, estimează oponenţii explicaţiei ştiinţifice, nu prezintă în fapt caracteristicile postulate de modelul "ştiinţific" de explicaţie. Ea nu recurge la legi generale. Adesea, istoricul nici nu intenţionează să explice eveni­ mentele, ci doar să le reconstituie şi să le redea într-o imagine de ansamblu. Dacă teoretic această obiecţie este mai puţin interesantă (pentru că istoria nu a utilizat până nu demult explicaţia de tip ştiinţific, nu există nici un motiv pentru a crede că nici nu ar trebui să o facă), ea deschide o problemă interesantă dintr-un alt punct de vedere. Care sunt caracteristicile explicaţiei pe care istoricii o utilizează în mod real, dacă utilizează

22

vreuna, bineînţeles? Înainte de a trece la examinarea acestui aspect, este nevoie de subliniat că obiecţia consemnată aici se referă la ceea ce am numit până acum "istoria tradiţională". În istoria tradiţională, în mod real, nu se prea pot găsi legi teoretice ca premise explicative. Istoria, contemporană începe tot mai mult să se deschidă spre o practică nouă. În mod special, istoria marxistă se fundează explicativ pe teze generale preluate din teoria generală a societăţii. Practica tradiţională a istoriei este însă departe de a fi depăşită. Ea se întrepătrunde încă cu noile tendinţe. Din această cauză nu este deloc lipsit de interes a o analiza din punctul de vedere al tipului de explicaţie pe care îl utilizează. 4) O a patra obiecţie se referă la însăşi probabilitatea de a descoperi legi generale ale istoriei. Istoricii au observat faptul că există o mare variaţie a comportamentelor şi a reacţiilor lor de la o societate la alta, de la o epocă la alta. Pot fi formulate, în aceste condiţii, legi generale, valabile pentru orice societate, în orice timp şi loc? Şi în sociologie există rezerve în legătură cu o asemenea posibilitate. În ultimul timp două aspecte ale acestei probleme au fost puse în evidenţă. În primul rând, diferitele discipline sociale au reuşit să formuleze o serie de legi care par cel puţin a avea o aplicabilitate universală. Să luăm câteva exemple de asemenea legi: "un pericol extern tinde să mărească coeziunea internă la orice comunitate umană"; "în condiţii de ridicată incertitudine, un sistem social tinde să se orienteze spre o conducere centralizată şi puternică" etc. Există discipline în care asemenea formulări sunt din ce în ce mai frecvente (psihologia socială este un asemenea exemplu). În al doilea rând, însăşi ideea de lege generală trebuie specificată. Dacă este greu de a formula legi valabile pentru toate societăţile, există posibilitatea de a formula legi valabile pentru anumite tipuri de societăţi. În mod special, teoria marxistă atrage atenţia asupra acestui aspect, legile care acţionează în societatea capitalistă, de exemplu, sunt diferite de cele din societatea socialistă. De cele mai multe ori, datorită complexităţii umane, rar găsim legi care enunţă, fără nici o specificare, relaţia dintre două caracteristici. De regulă, un anumit tip de condiţii este nevoie a fi specificat. Să luăm un exemplu. În antropologia culturală există o cunoscută teorie a religiei datorată lui Malinowski. Acesta consideră că religia este cauzată de existenţa unui grad ridicat de incertitudine, de anxietate la nivelul colectivităţii. Teoria lui Malinowski nu specifica nici o restricţie în legătură cu această cauză posibilă a religiei. O teză însă de genul: "Oridecâte ori o colectivitate este caracterizată printr-un grad ridicat de incertitudine (de anxietate provenită din aceasta), o activitate religioasă cu funcţia de a reduce din anxietate va tinde să se constituie" nu poate fi acceptată. Este nevoie de specificarea unor condiţii particulare în care religia, având o asemenea funcţie, se poate constitui: un anumit nivel general de cunoaştere reprezintă o asemenea condiţie. Să ne imaginăm o societate extrem de dezvoltată din punctul de vedere al cunoştinţelor sale ştiinţifice. La un moment dat, cercetările scot în evidenţă existenţa unei ameninţări posibile datorată unor catastrofe cosmice asupra cărora, respectiva societate nu are decât un control parţial. Aceasta este o situaţie de ameninţare, generatoare de anxietate extrem de puternică. Este clar însă că în aceste condiţii nu este predictibilă o tendinţă de cristalizare a unei mentalităţi religioase. Din această cauză, cele mai multe legi sociale sunt caracterizate prin enunţarea unor condiţii specificate, în limitele cărora ele sunt valabile. Prin aceasta, ele nu încetează a mai fi legi generale, având în limitele unor condiţii date o valabilitate universală. Forma acestor enunţuri este următoarea: "oridecâte ori avem condiţiile x, y şi z, C1 va produce E1".

23

Caracteristici ale explicaţiei în practica tradiţională a istoriei 1) Legi explicite şi legi implicite. Deseori în analiza istoricilor marxişti se pot găsi explicaţii de tipul celor cerute de Popper şi Hempel. De exemplu, atunci când va analiza constituirea naţiunii române, istoricul o va lega de procesul generalizării relaţiilor de producţie capitaliste în România, în virtutea tezei generale explicit for­ mulată că "Naţiunea este produsul dezvoltării societăţii capitaliste". De cele mai multe ori însă istoricul, deşi încearcă să formuleze explicaţii, nu utilizează o lege pe care să sprijine explicaţia, ci afirmă direct o relaţie între mai multe evenimente singulare: "Atentatul de la Sarajevo a constituit cauza primului război mondial" sau "Formarea Ţării Româneşti ca stat feudal a fost determinată de dezvoltarea economică internă, de o anumită conjunctură externă favorabilă şi de apariţia unei personalităţi puternice ca cea a lui Basarab". Structura acestor explicaţii este următoarea: "Evenimentele Cl, C2... sunt cauzele evenimentului E". Neformularea unei legi generale nu înseamnă inexistenţa sa în structura propriu-zisă a explicaţiei. Atunci când istoricul propune o asemenea explicaţie şi când cititorul o acceptă ca verosimilă, ambii au în minte, fără însă a formula clar, o anumită lege generală. Dacă. explicaţia ar fi "neobişnuită", deci nu în prelungirea unor aşteptări teoretice, lipsa unei explicitări explicative s-ar simţi imediat. Să luăm un caz de asemenea explicaţie mai puţin obişnuită: "Ford a pierdut alegerile prezidenţiale pentru că în acel an în SUA a fost secetă". Cititorul este evident şocat în faţa unei asemenea explicaţii. Problema nu este dacă în acel an a fost sau nu secetă în SUA, ci ce legătură poate fi între aceste două evenimente. El se aşteaptă la o explicaţie, care ia forma unei teze generale. Dacă istoricul ar funda o asemenea explicaţie pe o teorie care afirmă că procesele economice sunt în funcţie de condiţiile naturale (agricultura, evident, şi prin ea şi alte aspecte economice) şi că orientarea votului este dată de performanţele economiei naţionale, asociate în mintea alegătorilor cu eficienţa fostului preşedinte (teorie susţinută pe baza unei analize statistice care a pus în evidenţă că ori de câte ori a fost secetă şi un preşedinte în SUA a candidat pentru a doua oară, el a pierdut alegerile), atunci cititorul ar putea eventual să o accepte ca posibilă. Fără o asemenea justificare, explicaţia empirică sugerată de istoric părea să nu aibă nici un sens. Să luăm un alt exemplu de explicaţie: "Primul război mondial a fost cauzat de atentatul de la Sarajevo". Această explicaţie nu este însă sprijinită pe vreo lege generală. Şi totuşi ea a fost destul de populară. Mulţi nu simţeau nevoia unei justificări mai profunde a acestei afirmaţii, deoarece ea era în consonanţă cu o schemă explicativă a războaielor cu care Homer ne-a obişnuit: războiul Troiei din cauza frumoasei Elena. Adesea în istorie, unele incidente care vizau persoanele din vârful ierarhiei politice au fost cauze ale izbucnirii războaielor. Dacă cititorul acceptă o asemenea propoziţie generală, atunci el ar accepta, cel puţin ca posibilă, şi explicaţia din cazul de faţă. Dacă însă el are ,,în minte" o altă teorie - evenimente atât de importante pentru viaţa comunităţilor, cum sunt războaiele, nu pot fi cauzate de incidente de acest gen, ci de cauze mult mai profunde, incidentele de genul amintit pot constitui doar pretexte -, atunci, pe acest temei, explicaţia noastră va fi respinsă ca nefundată. Dacă vom afirma însă "Sărăcia cruntă, exploatarea sălbatică au fost cauze ale răscoalei din 1907", cititorul probabil că va accepta o asemenea explicaţie în virtutea unei teorii pe care o împărtăşeşte cu istoricul şi conform căreia, răscoalele sunt generate de condiţiile foarte

24

grele de viaţă ale populaţiei. Există mai multe motive pentru care de multe ori, legile generale sunt doar implicate în explicaţia evenimentelor istorice. Popper consideră că istoricul nu este în general interesat în formularea de legi generale, ci doar în explicarea evenimentelor istorice particulare. Dat fiind această orientare specifică a istoricului, nu este de mirare de ce el doar asumă legile generale, fără a le explicita. Totodată însă legile cele mai multe (Hempel), toate (Popper) pe care istoricul le utilizează sunt adevăruri general cunoscute, adesea chiar triviale, încât efectiv nu merită a fi luate în consideraţie. (W. Dray, 1957). Exemplul dat de Popper este ilustrativ pentru asemenea cazuri. Explicarea împărţirii Poloniei în 1772: Polonia nu ar fi putut rezista puterii combinate a Prusiei, Austriei şi Rusiei, de aceea ea a cedat. Este implicată aici o lege "de sociologie a puterii militare", atât de trivială încât istoricul nu numai că nu consideră necesar a o formula explicit în analizele sale, dar probabil că nici el nu a avut-o explicit în minte, atunci când a analizat evenimentul: "Dacă dintre două armate, egale aproximativ din punctul de vedere al armamentului şi al conducerii, una este mult superioară din punct de vedere numeric, cealaltă niciodată nu va câştiga". Este evident că în explicaţia istorică sunt incluse o mulţime de legi chimice, fizice, astronomice etc. care, fiind atât de cunoscute şi larg acceptate, nu mai sunt formulate în mod explicit, ci sunt considerate ca de la sine înţelese. Nu toate legile implicate în explicarea istorică sunt însă legi banale, triviale, evidente prin ele însele. Multe dintre ele sunt veritabile enunţuri teoretice despre comportarea şi funcţionarea sistemelor; sociale şi a persoanelor umane în general în diferite poziţii sociale. Acestea, de regulă sunt generalizări ale simţului comun, sau generalizări ale unor gânditori care au intrat, prin frecventarea literaturii istorice, în conştiinţa fiecărui istoric ca fiind de la sine înţelese. Este cazul generalizărilor despre natura umană. De exemplu, "X fiind de familie domnească uneltea pentru a ocupa tronul". O asemenea explicaţie ni se pare rezonabilă, pe baza unei generalizări asupra naturii umane: "Atunci când au vreo şansă, oamenii tind să acţioneze pentru obţinerea unei poziţii sociale avantajoase". Această generalizare se aplică la X: el avea un temei (un motiv) de a revendica tronul (aparţinea unei familii domneşti) şi tronul era o poziţie foarte avantajoasă. X se comportă, deci, în sensul aşteptărilor noastre. Sau, "Pentru a apăra pământul strămoşesc, moldovenii s-au unit în jurul lui Ştefan cel Mare pentru a ţine piept turcilor". Şi aici este presupusă o generalizare asupra naturii umane. Omul este înclinat să ţină la teritoriul pe care comunitatea sa trăieşte, va tinde să lupte, până la jertfa de sine pentru apărarea comunităţii, împotriva forţelor cotropitoare. Nimeni nu se miră că moldovenii au participat activ, cu curaj, cu mult eroism la lupta împotriva turcilor. Ar fi fost de mirare comportamentul contrar. Acesta ar fi avut nevoie de o explicaţie specială. Există însă şi cazuri în care, după cum remarca Hempel, istoricul nu dispune decât de "schiţe explicative". Se întâmplă adesea că este foarte dificil a formula anumite legi, cu precizie suficientă şi, în acelaşi timp, într-un asemenea mod încât ele să fie în acord cu întreaga evidenţă empirică existentă. Mai degrabă, pe baza cu­ noştinţelor noastre, intuitiv, suntem tentaţi să considerăm un anumit tip de cauze ca fiind posibile. Desigur că există situaţii în care aşteptările noastre, deşi nu definitiv contrazise, par mai puţin aplicabile. În această situaţie, asemenea generalizări sunt doar

25

indicative. Ele îndrumă cercetarea. Dacă însă ele par a fi confirmate de evenimentele pe care istoricul le găseşte în analiza sa particulară, atunci însăşi ipoteza sa iniţială este întărită. Explicaţia formulată este deci rezultatul unei ipoteze destul de nesigure, pe care nici istoricul nu îndrăzneşte să o prezinte ca generală, care este întărită în cazul analizat de date, fără însă ca prin aceasta să fie confirmată ca lege generală. Presupunem că un istoric, în analiza unei revoluţii oarecare, porneşte de la o imagine generală pe care o are în minte despre revoluţie: ea este cauzată de faptul că un mare segment din populaţie trăieşte în condiţii foarte proaste, agravate de regulă de un eveniment oarecare - război, secetă etc. Aceasta este o impresie generală a lui, pe care însă nu îndrăzneşte să o formuleze ca o lege generală. Intuitiv, i se pare că toate revoluţiile pe care el le cunoaşte s-au caracterizat prin asemenea condiţii. De aceea, el este înclinat să investigheze condiţiile de viaţă ale comunităţii, cu intenţia de a detecta o situaţie economică foarte dezavantajată pentru o majoritate a populaţiei; de asemenea, el caută un eveniment care ar fi putut agrava brusc această situaţie care era şi aşa greu de suportat. Dacă în condiţiile reale ale Revoluţiei mexicane, să zicem, el reuşeşte să identifice prezenţa acestor doi factori şi dacă, din analiză nu reies şi alţi factori care să pară mai importanţi, aşteptarea sa teoretică a fost confirmată şi în acest caz. El nu poate să facă o generalizare, dar în cazul analizat i se pare că a găsit explica­ ţia. Mişcarea studenţească din ţările occidentale din anul 1968 a fast surprinzătoare pentru că ea nu corespundea nici uneia dintre aşteptările teoretice existente. Era neaşteptată, de neînţeles. Violenţa studenţilor nu părea a fi explicată prin condiţii mizere de viaţă. Atunci care au fost cauzele? Noi ipoteze trebuiau fi formulate. O asemenea strategie are şi riscurile sale foarte mari. Ea tinde să se autoconfirme. Istoricul găseşte în situaţiile istorice pe care le analizează argumente pentru a justifica cele mai multe dintre aşteptările sale. Dacă el, de exemplu, porneşte de la ideea că revoluţiile sunt opera unor oameni ambiţioşi, avizi după putere, care pentru a-şi atinge scopurile lor egoiste incită masele uşor influenţabile, poate găsi, în toate revoluţiile, şi oameni ambiţioşi şi mase "incitate". El poate, deci, fi liniştit, perspectiva sa generală fiind confirmată de ceea ce a găsit. În fapt însă, explicaţia sa este complet falsă. Evoluţia practicii istorice a cunoscut modificări încete dar clare în privinţa tipurilor de explicaţie utilizate. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea istoria era încă orientată de o viziune dominată de hazard, de accidentul pur. Butada lui Blaise Pascal "Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, întreaga faţă a pământului ar fi arătat altfel" era unul din principiile fundamentale implicate în actul istoricului. Cercetând un eveniment oarecare, el era sensibil la accidente de acest gen care ar fi putut duce istoria într-un sens şi nu în altul. Şi realmente, nasul Cleopatrei a fost tocmai atât de lung cât era necesar ca să-l farmece pe Antoniu. Istoria era privită ca o înlănţuire de evenimente particulare, adesea dintre cele mai bizare, considerate ca fiind reciproc cauzative. Un tip de teorie era implicat aici: evenimentele istorice fac parte dintr-o reţea de evenimente de natură individual-personală. Pentru istoricul din secolul XX (şi nu este vorba numai de cel marxist) o asemenea strategie de explicaţie nu mai este caracterizantă, cu toate că mulţi n-ar putea chiar să jure că dacă nasul Cleopatrei ar fi fost disgraţios de lung, multe dintre evenimentele ulterioare nu s-ar fi întâmplat într-un mod diferit. El este orientat spre altă categorie de cauze potenţiale - de tip economic, de pildă. Utilizarea unor generalizări ale căror limite nu sunt clar stabilite este foarte

26

eficace, atât pentru explicarea unor evenimente istorice, cât şi pentru dezvoltarea teo­ riei societăţii în general. Presupunem că, pe baza frecventării evenimentelor x, y, şi z, istoricul tinde să fie înclinat spre o anumită explicaţie (mizeria drept cauză a revoluţiei, de exemplu). Ne putem însă întreba dacă o teză generală de tipul "Orice revoluţie este cauzată de mizeria absolută a celei mai mari părţi a populaţiei" este valabilă. Nimeni nu a făcut un studiu sistematic asupra tuturor revoluţiilor care au existat, pentru a o verifica. Cu certitudine putem spune însă că, pentru cele mai multe revoluţii care au fost până acuma, această teză este valabilă. Ea este utilă ca ghid al cercetării noastre în legătură cu orice revoluţie de explicat. Dar dacă o nouă revoluţie nu confirmă această teză generală? Înseamnă că este teza de la care am pornit cu totul falsă? Nicidecum. Ea se poate dovedi adevărată pentru un anumit tip de revoluţii. Este deci nevoie să acceptăm că unele tipuri de revoluţii pot avea alte cauze. Analiza noastră se precizează singură, tinzând, printr-un proces îndelungat, de acumulare, de încercări şi erori, să for­ muleze aşteptări teoretice din ce în ce mai precise. Punctul critic al acestei evoluţii este atunci când simţul comun este abandonat. Mult timp istoria a fost realizată aproape exclusiv la nivelul bunului simţ, pe baza teoriilor produse de acesta. Şi bunul simţ a evoluat treptat, dar această evoluţie era aproape imperceptibilă. Atunci însă când activitatea de cercetare istorică se intensifică, atunci când sfera ei se lărgeşte rapid, istoricul este nevoit să abandoneze teoretizările cuprinse în simţul său comun, să le analizeze critic, să încerce să formuleze alte aşteptări, conforme cu noua sa experienţă, În acest moment, practica istorică încetează a mai aplica generalizările făcute de alţii, începând tot mai mult să-şi elaboreze propriile sale generalizări. Ea devine o disciplină teoretică, în sensul că orientarea sa explicită nu mai este doar aceea de a explica evenimente, ci şi de a elabora teorii despre evenimentele istorice, vital necesare în însăşi practica sa cotidiană. Întotdeauna istoricul a elaborat ocazional "schiţe" de legi, sub formă de dictonuri. Un dicton nu este încă o lege teoretică, ci o simplă generalizare care poate fi tulburătoare în raport cu experienţa noastră cotidiană. El poate da unele indicaţii în legătură cu explicarea evenimentelor din anumite epoci. Este însă foarte vagă şi greu de pus în forma unei legi teoretice, propriu-zise. Cultura "teoretică" a istoricului tradiţional era aproape exclusiv formată din produsele simţului comun şi asemenea dictonuri pe care le învăţa cu sfinţenie, dar pe care le aplica doar atunci când i se părea că ele sunt potrivite, ignorându-le pur şi simplu, atunci când se dovedeau a fi nerelevante. În concluzie, se poate spune, deci, că orice explicaţie pe care istoricul părea a o furniza la nivel strict empiric şi particular conţine în ea un set de enunţuri teoretice ne-explicitate, care constituie concepţia generală a acestuia asupra naturii fenomenelor istorice pe care le cercetează. Cel care explică evenimentele istorice prin intenţiile, atitudinile, opiniile personalităţilor politice şi evenimentele care îi afectează personal pe aceştia au o concepţie teoretică diferită de cei care investighează cauze de ordin economic, social-general. Împărtăşind concluziile simţului comun, cu toate intuiţiile, dar şi erorile, iluziile şi deformările sale ideologice, istoria tradiţională a putut să-şi împărtăşească iluzia empirismului, ca mod specific de a practica istoria. În fapt, em­ pirismul este iluzia epistemologică a practicii istorice care utilizează legi teoretice implicate în explicaţiile istorice. Elitismul istoriei tradiţionale este o teorie implicită. Evenimenţialismul - căutarea unor explicaţii în accident, în evenimentul neaşteptat reprezintă, de asemenea, un mod general de a privi cauzalitatea în istorie.

27

2) Explicaţie implicită şi explicaţie explicită. A spune că un set de evenimente Cl, C2... C reprezintă cauzele unui eveniment El, fie prin invocarea explicită a unei legi teoretice, fie doar implicând-o, înseamnă a oferi o explicaţie explicită. Intenţia mărturisită a istoricului este de a propune cititorului o viziune asupra cauzalităţii evenimentelor istorice. Există însă foarte multe cazuri de practică istorică în care o asemenea intenţie explicativă nu există. Dimpotrivă, obiectivul declarat al istoricului, este acela de a reconstitui evenimentele, de a reface tabloul general al unei epoci, fără a propune nici un fel de explicaţie. O istorie a Revoluţiei franceze de la 1789 poate fi o asamblare a principalelor evenimente, fără pretenţia de a sugera prin aceasta o explicaţie sau alta. Cu alte cuvinte, nu există intenţia de a afirma că există o legătură anume între evenimente. Obiectivul explicit este doar acela al reconstituirii "pure" a unui eveniment sau a unei epoci în toată complexitatea ei. Intenţia este de a prezenta o epocă "exact aşa cum a fost ea". Empirismul în istorie de multe ori invocă o asemenea neangajare completă în explicaţie. O analiză mai atentă a acestei pretenţii, pune însă în evidenţă faptul că o reconstituire a realităţii trecute în care demersul explicativ să nu fie de loc implicat este principial imposibilă. Orice reconstituire este selectivă. Realitatea la un moment dat este, din punctul de vedere al cercetătorului, practic infinită. El nu va putea pretinde niciodată că reconstituie un eveniment "aşa cum a fost el". Nu este vorba numai de ceea ce a fost iremediabil pierdut, dar, şi din faptele rămase, el operează o selecţie. Problema este: ce fapte vor fi în mod prioritar evocate şi ce fapte vor fi ignorate sau comprimate? Orice selecţie operează prin ea însăşi, indiferent de intenţiile autorului, o anumită ierarhizare din punctul de vedere al importanţei. A selecta o categorie de fapte, înseamnă a sugera implicit că ele au o forţă explicativă. În mod natural, cititorul va căuta în ele explicarea altor fapte din epoca. Neselectarea altei categorii implică şi ea o opţiune explicativă negativă, de data aceasta. Istoricul dă de înţeles că aceste fapte nu sunt importante pentru înţelegerea epocii, sau a unui eveniment luat ca punct de referinţă. O istorie tradiţională a feudalismului selecta în prezentarea sa evenimente ca: domnii, relaţii de rudenie, lupte pentru tron, comploturi, alianţe, războaie. Chiar presupunând că nu există nici cea mai mică intenţie de a explica ceva, ideea că acest tip de fapte este semnificativ pentru epocă şi din punct de vedere explicativ, este net implicată. O istorie care ar descrie structurile economice, raporturile juridice şi politice etc. ar atrage atenţia asupra altor sfere ale existenţei sociale ca importante. Invocarea lui Basarab I ca întemeietor al Ţării Româneşti sugerează o teorie explicativă: factorul personalitate este important în explicarea unui asemenea eveniment. Dacă acesta este singurul invocat, atunci încărcătura determinativă a sa este cu atât mai mare. Dimpotrivă, în teoria lui H. H. Stahl asupra genezei feudalismului în România, sunt tratate alte aspecte ale proceselor sociale care au dus la constituirea statului feudal. Stahl nici nu aminteşte despre Basarab. Este aici inclusă în mod negativ o teorie explicativă. Personalitatea lui Basarab I nu este considerată a fi un factor suficient de important pentru a fi luată în consideraţie, atunci când sunt descrise condiţiile constituirii statului feudal. Însă şi asamblarea imaginii generale este purtătoare a unui tip de explicaţie. Presupunem că istoricul ar dori, aşa cum în reflexia tradiţională asupra istorie se de­ clara să realizeze o "fotografie" a unei epoci, exact aşa : cum aceasta ar fi putut fi văzută. O asemenea intenţie indică clar iluzia unei reconstituiri exacte a istoriei. Un obiect va fi relativ diferit în funcţie de unghiul din care îl priveşti. Profilul este diferit

28

de o fotografie din faţă, sau din spate, sau de sus. Apoi, fotografia este doar ceea ce se vede din exterior, cu ochiul liber. Aşa cum fotograful ar fi pus în mare dificultate dacă i s-ar cere să fotografieze un obiect "aşa cum este el", istoricul nu ar trebui să aibă nici o pretenţie în acest sens. Adesea găsim exprimată următoarea dorinţă din partea istori­ cului: "a descrie o epocă sau un eveniment exact aşa cum ar face-o un martor ocular". Realizarea unei asemenea performanţe nu ar fi însă nici ea strict lipsită de orice selecţie explicativă: în primul rând, efectul poziţiei - de unde priveşti un eveniment, din scaunul domnesc sau din coliba ţăranului; în al doilea rând, selecţia şi interpretarea realizată de observator, cu mijloacele de înţelegere ale simţului comun al observato­ rului, cu perspectiva sa culturală şi ideologică. S-a făcut observaţia că istoria tradiţională tindea a transforma reconstituirea istoriei, după tipicul naraţiunii. Commager vorbeşte despre mania istoricului de a pune ordine în evenimente, sugerând prin aceasta că ordinea gândită de el este o ordine a istoriei însăşi. (S.H.Commager, 1966). O asemenea "manie" introduce în fapt o schemă străină istoriei. Evenimentele sunt organizate ca într-o piesă de teatru sau roman: personajele şi acţiunile considerate sunt oarecum izolate de "exterior", subliniindu-se interacţiunea dintre ele; acţiunile umane devin transparente pentru observator şi chiar şi pentru actori; se introduce cel puţin un deznodământ clar al evenimentelor. Relaţiile dintre evenimente sunt simplificate la nivelul înţelegerii cotidiene, logica complicată a istoriei tinzând mereu să fie substituită prin logica mai simplă a simţului comun. Chiar şi punerea evenimentelor unul lângă altul reprezintă în fapt un tip de explicaţie. Evenimentele interacţionează între ele. Relaţia lor, adesea, este evidentă. Un asemenea mod de reconstituire a istoriei sugerează un anumit tip de determinism: determinarea din aproape în aproape. Fiecare eveniment este determinat de cele care imediat îl preced şi determină, la rândul său, pe cele care îl succed imediat. Istoria este privită ca un lanţ continuu de evenimente, influenţa transmiţându-se de la o verigă la alta. Influenţa din aproape în aproape este cea mai accesibilă. Influenţa unor eveni­ mente la distanţe mari în timp este mai greu de sesizat. De asemenea, atenţia este acordată în special "marilor evenimente", aşa cum au fost ele definite în conştiinţa epocii însăşi. Micile evenimente, rămase neobservate de contemporani, dar care au avut în timp influenţe decisive, pot rămâne complet neobservate şi de istoric. În cibernetică, multe cicluri evolutive care ajung la diferenţe mari pornesc de la diferenţe care iniţial pot fi chiar greu perceptibile. Cum a pornit revoluţia industrială? Este greu de determinat evenimentele care au modificat ciclul feudal productiv, ducând la apariţia treptată a unui nou ciclu care se va dovedi revoluţionar dar cărora iniţial nu li se asocia nici o importanţă. 3) Completitudinea explicaţiei. Istoricul austriac O. Lorenz visa la o perioadă când "un Robespiere sau un Napoleon vor putea fi explicaţi exact aşa cum fizicianul explică auditoriului său lampa lui Edison". Ideea unei explicaţii complete nu este câtuşi de puţin clară. Ea însă caracterizează o situaţie şi o orientare în analiza istoricului. Senzaţia că o explicaţie sau alta este incompletă este foarte larg răspândită. Două semnificaţii distincte ar putea avea ideea de completitudine a explicaţiei evenimentelor istorice: a) Identificarea tuturor evenimentelor care contribuie la modelarea evenimentului de explicat. Cel mai adesea istoricul are însă impresia că există o quasiinfinitate de evenimente responsabile cauzal de petrecerea unui alt eveniment,

29

începând cu cele economice, politice, filozofice şi sfârşind cu cele personale, psihologice şi chiar fiziologice. De aceea, el se mulţumeşte adesea cu identificarea câtorva clase mari de evenimente care consideră că sunt mai importante. De cele mai multe ori, istoricul realizează ceea ce s-ar putea numi o completitudine empirică a explicaţiei. Explorarea tuturor izvoarelor, descrierea pe larg a contextului istoric - evenimentele sociale, politice, economice cunoscute care ar putea într-un fel sau altul să influenţeze - dă senzaţia că tot ceea ce este relevant a fost pus în evidenţă. Desigur, în limitele permise de izvoarele istorice disponibile. O descriere cât mai completă a unei perioade istorice conţine în ea însăşi indicaţii explicative importante. Prin faptul că istoricul adesea se abţine să expliciteze explicaţia, mulţumindu-se doar să descrie mulţimea evenimentelor, cel care ar dori să explice poate găsi în această descriere elementele necesare. Descrierea istorică este sau poate fi completă doar în extensiune, la suprafaţă, dar nu şi în profunzime. Explicaţia unui eveniment sau a altuia poate să nu stea în ceea ce istoricul vede în mod obişnuit. Să luăm un exemplu. O comunitate de păstori, la un moment dat, începe să se deplaseze şi să cucerească alte comunităţi. De ce se întâmplă o asemenea schimbare în modul de viaţă al comunităţii în cauză? Frecventând sursele istorice, eventual, istoricul poate găsi fapte de genul: apariţia unei noi orientări religioase şi politico-ideologice, expansioniste în esenţă, apariţia unui conducător îndrăzneţ şi capabil să unifice o populaţie mai largă şi să o organizeze, un potenţial militar favorabil. Poate înregistra diferite conflicte cu vecinii, acte care duc la acumularea tensiunilor (refuzul unei căsătorii, încheierea de tratate cu comunităţi duşmane etc.). Istoricul poate în acest fel să aducă un material extrem de abundent în legătură cu contextul istoric în care comu­ nitatea în cauză îşi schimbă modul de viaţă, devenind o forţă militară şi politică importantă. După epuizarea tuturor izvoarelor istorice existente, istoricul se poate declara mulţumit. Cititorul are o imagine vie a evenimentelor care au dus şi care au acompaniat evenimentul de explicat. Senzaţia istoricului este că a spus tot ceea ce s-ar putea spune. În extensiune, la suprafaţă, adică la nivelul "observabilului" comun, el poate că realmente a spus tot ceea ce se putea spune. O analiză sociologică ar putea însă să încerce să determine şi alte evenimente care nu mai sunt observabile în mod natural. De exemplu, ar putea să analizeze ciclul economic: productivitatea sa şi capacitatea sa de a satisface cerinţele în creştere ale comunităţii. De pildă, s-ar putea înregistra tipul de economie şi se poate estima limitele productivităţii muncii, în condiţiile date. De asemenea, se pot scoate în evidenţă tendinţele de stratificare socială, apariţia claselor dominante şi dinamica lor, depăşirea producţiei de cererea în continuă creştere a consumului elitelor neproductive. Schimbarea raportului dintre producţie şi necesităţile de consum ale elitei politice şi militare poate reprezenta factorul determinant al modificării orientării politice şi ideologice în ansamblu. Restul nu sunt decât manifestări ale acestei reorientări: o nouă ideologie politică, religioasă; schimbări ale relaţiilor cu vecinii, transformarea unor incidente obişnuite în cazuri de război. Descrierea empiristă a istoricului se dovedeşte în această perspectivă a fi prea incompletă. Ea nu a pus în evidenţă tocmai ceea ce era important. Şi prea amănunţită totodată - a explorat prea multe evenimente care nu sunt importante, simple forme de manifestare ale unei cauzalităţi mai profunde. Situaţia dificilă a analizei istorice provine tocmai din conştiinţa că simpla epuizare empirică a evenimentelor oare par a fi importante nu este adecvată pentru găsirea unei explicaţii. Tocmai ceea ce era important ar fi putut să scape. De aceea,

30

analiza istorică actuală se orientează tot mai mult într-o direcţie teoretică: pentru fiecare fenomen de explicat se încearcă a se stabili tipurile de factori care realmente pot fi importanţi şi, apoi, se încearcă identificarea lor empirică, pornind de la sursele istorice. Istoricul învaţă să vadă lucruri pe care, cu organele mentalităţii comune, nu lear fi putut sesiza. b) Ierarhizarea factorilor. Datorită incompletitudinii listei cu factori determinanţi pe care istoricul o poate realiza, sau dimpotrivă a dimensiunilor prea mari pe care ea o poate lua (factorii determinanţi ai unei bătălii pot fi atât de numeroşi încât practic ei nu pot fi inventariaţi - începând cu armamentul, numărul soldaţilor şi sfârşind cu moralul şi starea fizică a armatelor) istoricul simte nevoia determinării importanţei pe care fiecare factor o poate avea. Ierarhizarea se face întotdeauna pornind de la o anumită înţelegere a fenomenului în cauză. Teoria marxistă asupra societăţii, de exemplu, serveşte analizei istorice tocmai pentru realizarea unei asemenea ierarhizări. Ea sugerează că pentru analiza unui fenomen politic este necesar să porneşti de la condiţiile economice. Aici se pot găsi cauzele care orientează, în ultimă instanţă, evenimentele politice. De asemenea, trebuie luate în consideraţie şi alte aspecte care pot avea, în funcţie de împrejurări, importanţe diferite în orientarea sa. În sociologie s-a dus la un moment dat o dispută aprinsă între monism şi pluralism. Aceste două denumiri se referă în fapt la atitudini distincte în ceea ce priveşte tocmai ierarhizarea factorilor determinanţi. Monismul consideră că un tip de factori are o importanţă dacă nu exclusivă, cel puţin dominantă, factorul geografic sau rasial, factorul economic sau cel de cunoaştere. Opţiunea monistă este caracterizată prin teza că orice fenomen social poate fi explicat, în primul rând, dar nu neapărat exclusiv, printr-un anumit tip de evenimente. Restul sunt mai mult sau mai puţin condiţii sau factori cu o influenţă parţială, de care se poate face abstracţie. În fapt, un monism rezonabil exprimă doar exigenţa ca orice listă a factorilor explicativi să înceapă cu un factor, care poate fi urmat sau nu de alţii. Pluralismul s-a constituit ca o reacţie la monism. Ideea sa este că nu se poate susţine că în fiecare caz în parte unul şi acelaşi tip de factori este cel determinant. Dis­ puta într-un fel era destul de nespecifică, încât cele două opţiuni să nu fie alternative clare. Pluralismul însuşi este o poziţie destul de vagă. Există două variante ale pluralismului. În primul rând, varianta limită a lui Raymond Aron. El consideră că sociologul trebuie să atribuie tuturor factorilor o influenţă egală. Nici o discriminare nu este posibilă. Este evident că o asemenea poziţie este foarte greu de susţinut. Practica istoricului sugerează că, în realitate, un factor este mai important decât altul. Max Weber a avansat o altă variantă a pluralismului: în situaţii diferite, factorii au contri­ buţii diferite. (M.Harris, 1968). Nu se poate realiza o ierarhizare universală a factorilor determinanţi. Şi poziţia lui Weber este dificil de susţinut. Ea depinde pentru a fi ope­ raţională de specificarea condiţiilor în care importanţa factorilor variază. În aprecierea, disputei dintre monism şi pluralism este nevoie a se lua în consideraţie două niveluri distincte ale explicaţiei. Primul se referă la explicaţia societăţii globale. Atunci când se pune problema tipului de organizare al societăţii în ansamblu, monismul apreciază că este necesar a se lua în consideraţie un factor care este fundamental, în timp ce pluralismul de tip weberian apreciază că importanţa diferiţilor factori poate varia. Care au fost factorii care determină organizarea socie­ tăţilor capitaliste sau a celor feudale sau sclavagiste? Putem considera că unele dintre ele sunt produsele nivelului de dezvoltare al producţiei materiale, în timp ce altele, ale

31

deciziei politice sau ale ideologiilor religioase? În această privinţă teoria marxistă este fermă în opţiunea sa monistă. Factorul economic este cel responsabil de profilul general al unei societăţi. Dacă dorim să explicăm, profilul global al organizării unei societăţi putem lua în consideraţie de multe ori doar factorul economic. Dacă ne interesează şi o serie de aspecte mai particulare ale societăţii în cauză, trebuie să considerăm şi alţi factori. Al doilea nivel este cel al explicării evenimentelor aparţinând diferitelor sfere particulare ale societăţii: explicaţia religiei, politicii, moralei etc. Sau, mai mult, a unor evenimente concrete, ca de pildă, separarea bisericii ortodoxe de cea catolică, sau a celei anglicane de cea catolică, sau constituirea unor secte religioase, din bisericile oficiale. În acest caz, poziţia monistă devine greu de susţinut. În general, fiecare mare sector al vieţii sociale este determinat de tipul general de organizare al societăţii şi, prin aceasta, de factorul economic. Nu putem analiza politica, dreptul, morala, religia, şi chiar arta şi filozofia dacă nu recurgem la încadrarea lor în marile tipuri de organizare socială (formaţiunile sociale). Importanţa factorului economic însă scade pe măsură ce ne îndepărtăm de baza economică. Mai ales o serie de evenimente nu pot fi explicate prin factorul economic pur şi simplu: apariţia unui curent artistic poate fi explicat uneori, în primul rând, ca o expresie a unei ideologii (iluminismul, de exemplu), pe când în alt caz factorul determinant cel mai important putând fi o deplasare de mentalitate, de structură estetică sau chiar de tehnică. Diferitele genuri de evenimente sunt explicabile în mod distinct ca orientare generală. Evenimentele politice cer o anumită ierarhizare a factorilor determinanţi, diferită de cea necesară explicării evenimentelor religioase, artistice sau ştiinţifice. Din acest punct de vedere sa făcut încă puţin pentru a extrage o serie de concluzii mai generale din "dispozitivele" explicative ale diferitelor tipuri de evenimente. La acest nivel este clar că o strategie pluralistă de genul celei pe care Max Weber o avea în vedere este mai adecvată. Ea este în fapt specifică şi teoriei marxiste. Conform acesteia din urmă, fiecare sferă particulară a vieţii sociale trebuie înţeleasă în raport cu locul particular pe care îl ocupă în ansamblul organizării sociale. În istoria tradiţională, explicaţia, atunci când era dată, era mai degrabă nestructurată. De multe ori găsim liste mai lungi sau mai scurte în care sunt enumeraţi mai mulţi factori determinanţi, fără a se indica vreo ordine, de importanţă. De exemplu, putem găsi explicaţii de genul: Formarea statului feudal în Ţara Românească a fost determinată de o conjunctură externă favorabilă, de dezvoltare social-economică internă, de apariţia unei personalităţi puternice ca cea a lui Basarab I. Deşi ordinea înşiruirii acestor factori pare a sugera o ierarhizare a importanţei lor, nu există nici o explicitare de acest gen. Istoricul se simte adesea satisfăcut dacă a reuşit să alcătuiască o listă rezonabilă cu factori determinanţi, ierarhizarea lor părându-i-se a fi, de regulă, o problemă insolubilă. Caracterul nestructurat al listelor cu factori determinanţi este o caracteristică a practicii empiriste a istoriei. Doar o teorie suficient de puternică este capabilă să pună în evidenţă contribuţia determinativă specifică a fiecărui factor. Strategia pluralismului, de tipul celei sugerată de Raymond Aron, exprimă în fapt o teoretizare a practicii empiriste a istoriei. Ea este expresia imposibilităţii de a discrimina mai fin contribuţia cauzativă a variaţilor factori care, intuitiv par a fi relevanţi.

32

PUTEREA EXPLICAŢIEI ISTORICE: ALTERNATIVELE ISTORICE Explicaţie şi predicţie Este destul de răspândită ideea că tăria unei explicaţii stă în predicţie. Teoria care ne ajută să explicăm un fenomen este probată ca fiind satisfăcătoare cu adevărat doar în măsura în care ea este capabilă să facă şi predicţii eficace. Faptul de a realiza o predicţie confirmată reprezintă o garanţie că teoria noastră nu este o construcţie artificială, post factum. Sarcina imaginării, unei explicaţii este însă mult mai simplă decât aceea de a realiza o predicţie. Ştiinţele încep, de aceea, prin a căuta explicaţii pentru fenomenele existente, dând însă examenul lor de maturitate de-abia în

33

momentul în care reuşesc să facă predicţii. Care este situaţia predicţiei în ştiinţele istorice? Situaţia standard din istorie este specifică: atât evenimentele-cauză (C1, C2... Cn), cât şi evenimentul de explicat (E) sunt date. Ele s-au "întâmplat". Reconstituirea le scoate la iveală. Sarcina istoricului este aceea de a le explica, iar nu de a le prezice. Din acest motiv, în practica istorică nici nu se pune, de regulă, ca o sarcină reală predicţia vreunui eveniment. Ea poate apare mai mult ca un test pentru puterea explicaţiei istorice. Este necesar însă să ne întrebăm mai întâi dacă în principiu disciplinele care se ocupă cu dinamica în timp a fenomenelor (disciplinele istorice şi ale evoluţiei) sunt sau nu capabile de a face predicţii. Prin "a fi capabil în principiu" înţeleg aici predictibilitatea principială" a obiectului lor. Răspunsul la această întrebare poate fi găsit explorând tipul de determinism specific. acestor fenomene. Atât în filozofia, cât şi în ştiinţele actuale există mai multe presupoziţii deterministe fundamentale asupra fenomenelor istorice. Ele variază pe un continuum foarte larg, începând cu determinismul strict al filozofiei secolului al XVIII-lea şi sfârşind cu negarea oricărui determinism. Să analizăm pe rând principalele tipuri de determinism avute în vedere. 1) Determinismul strict, riguros. Conform acestei viziuni, un eveniment oarecare (E) este strict determinat de complexul de condiţii situaţia în care el s-a constituit (S). Între S şi E există o relaţie univocă, în sensul că lui S îi corespunde cu necesitate E. Schematic, acest determinism poate fi redat în următorul fel:

S

E

Există o perfectă simetrie, în acest caz, între explicaţie şi predicţie. Prin explicaţie, pornim de la E şi determinăm complet S-ul care l-a produs, iar prin predicţie pornim de la S şi prezicem riguros E-ul produs de acesta. În cadrul determinismului strict, există două variante distincte, în funcţie de nivelul de abstracţie la care evenimentul este considerat: evenimentul în întreaga sa concretitudine, în individualitatea sa singulară sau forma generală, structura, caracteristicile definitorii ale evenimentului. Prima variantă, specifică concepţiei deterministe a secolului XVIII, consideră că evenimentul este determinat şi, deci, predictibil în întreaga sa specificitate. Dacă avem o cunoaştere completă a lui S şi a legilor care guvernează respectivul domeniu al realităţii, putem prevedea cu precizie absolută pe E. O asemenea viziune duce la o consecinţă greu de acceptat: evoluţia întregului univers, în cele mai mici amănunte, este previzibilă, principial, încă din situaţia sa iniţială. În ştiinţa actuală, această problemă apare într-o formă mai particulară: predictibilitatea evenimentelor singulare, individuale, în momentul actual, există un acord quasi-general asupra unor limite de principiu ale unei asemenea predicţii. Evenimentul concret este rezultatul combinării unui număr extrem de mare de factori, dintre care unii sunt accidentali. Configuraţia concretă a situaţiei determinative este imposibil de prezis ea însăşi. Să luăm cazul bătăliei de la Waterloo. Armatele erau mai mult sau mai puţin egale. Fiecare avea o serie de avantaje sau de dezavantaje. Era rezultatul predictibil? Sunt atât de mulţi factori care şi-au combinat acţiunea încât, se poate afirma cu siguranţă că rezultatul ei nu era predictibil. Napoleon ar fi putut să aibă sau nu o stare fiziologică care l-ar fi făcut mai eficient sau mai puţin eficient. Acelaşi

34

lucru s-ar fi putut petrece cu fiecare dintre conducătorii principali ai oştirii. Ştefan Zweig schiţează o întreagă metafizică în jurul soartei acestei bătălii. În Minutul lumii la Waterloo el încearcă să demonstreze că soarta întregii bătălii, aflată în punctul în care balanţa victoriei, încă nedecisă, putea să încline în oricare dintre direcţii, în funcţie doar de un simplu eveniment, de o decizie care, la rândul ei era tot atât de "pe muchie de cuţit", a fost decisă involuntar de eroarea mareşalului Grouchy. S-ar fi putut, evident, să fi existat şi alte asemenea momente critice în desfăşurarea bătăliei. De asemenea, orice ar putea fi prezis numai o eroare nu. Pe de o parte, mulţimea imensă a factorilor care modelează evenimentul individual, pe de altă parte, rolul subiectivităţii, al deciziilor individuale şi colective, luate în condiţii adesea de foarte ridicată incertitudine, supuse erorii, reprezintă cele două argumente esenţiale care sunt de regulă invocate împotriva predictibilităţii evenimentului individual. Sunt unele evenimente individuale care sunt predictibile. Dar doar în anumite condiţii speciale. De exemplu, rezistenţa unui pod poate fi prezisă. Factorii care îl pot dărâma sunt relativ puţini, şi acţiunea lor maximă poate fi prezisă şi luate măsuri de prevedere. Unele caracteristici ale evenimentelor pot fi prezise. Forma lor concretă însă rămâne impredictibilă. Deja pe baza ştiinţelor contemporane psihologie, psihologie socială, sociologie, antropologie culturală - comportamentul individual şi colectiv a devenit, în multe cazuri, înalt predictibil. Predictibilitaţea completă a unui eveniment concret pare însă a fi mai mult o limită de care ne putem apropia "asimptotic". Cea de a doua variantă atenuează într-o oarecare măsură rigiditatea aşteptărilor deterministe. Accidentul, întâmplarea nu pot fi prezise, ci doar forma generală a evenimentului, caracteristicile sale esenţiale. Nu putem, de exemplu, să prezicem în detaliu caracteristicile societăţii feudale româneşti pornind de la premisele sale istorice; putem însă prevedea forma sa generală, caracteristicile definitorii. Acesta este tipul de determinism promovat de către Hegel şi, se pare, acceptat de către Engels, cel puţin în unele dintre declaraţiile sale. Necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea de întâmplări, ca un "fir roşu". Tendinţa, forma generală este strict determinată. Nu există posibilităţi alternative. Forma concretă nu poate fi însă prezisă. Impredictibilitatea asociată acestui determinism se referă doar la "culoarea" concretă a evenimentului, iar nu la structura sa. Aceasta este univoc prezisă din situaţia iniţială. 2. Determinism probabilist strict. Spre deosebire de determinismul strict, determinismul probabilist consideră că o situaţie S poate produce nu numai un eveniment determinat, ci mai multe evenimente posibile. Este strict deoarece este posibil a prezice în mod cert mulţimea evenimentelor posibile. Eventual, fiecărui eveniment posibil i se poate asocia şi o probabilitate (p). Schematic, acest determinism poate fi redat astfel (Fig. 5).

35

P1E1 S

P2E2 P3E3 PnEn

Fig. 5 Să luăm un exemplu. Prin dezvoltarea forţelor de producţie, o comunitate primitivă are în faţa sa două mari tipuri de căi de evoluţie: fie organizându-se pe bazele proprietăţii private, fie pe cele a unei proprietăţi sociale, controlate de elitele administrative, militare şi religioase. Există foarte multe situaţii în care sunt posibile mai multe căi de evoluţie. Un simplu accident poate împinge procesul pe o cale sau pe alta. Predictibilitatea este, şi în aceste condiţii posibilă, dar alternativă şi probabilistă. Se pot prezice alternativele posibile şi probabilitatea lor. Cel de al treilea război mondial este o posibilitate a lumii actuale. Desigur că absolut nedorită, dar din nefericire încă posibilă. Un asemenea determinism acceptă accidentul ca având funcţii mai profunde: el poate determina, dintre căile posibile, necesare, deci, calea efectivă a evoluţiei. De asemenea, acceptă rolul deciziei. Fiecare situaţie poate fi concepută ca o situaţie-problemă cu mai multe soluţii posibile. Actorul, individual sau colectiv, poate alege una dintre ele. Determinismul fixează doar limitele posibilului şi face mai probabile sau mai puţin probabile diferitele alternative. 3. Determinism emergent. Spre deosebire de principiul determinismului probabilist strict, principiul determinismului emergent consideră că, deşi evenimentul E este produs efectiv de situaţia S, el nu putea fi neapărat prezis dinainte. El este ceva nou, impredictibil, dar determinat totuşi. În mod special, ideea de creaţie este prezentă într-o asemenea presupoziţie. Determinismul emergent face posibilă doar explicaţia, excluzând predicţia. Nu putem prevedea evoluţia. Odată realizată, însă, o putem explica. Există multe poziţii exprimate, într-o formă sau alta, în sensul optării pentru un asemenea principiu. Mai ales în ştiinţele istorice se afirma adesea că explicaţia nu implică deloc, ci este independentă de predicţie (J.N.Deely, op.cit.). Nu există justificări foarte clare ale determinismului emergent. Cea mai uşor de acceptat este cea de natură cognitivă: doar în cazuri relativ simple pot fi formulate

36

toate posibilităţile existente de evoluţie. Cu cât complexitatea sistemului de cunoscut creşte, cu atât este mai dificil a prezice dinainte căile de evoluţie. K. Popper, de exemplu, consideră că acesta este cazul tuturor acţiunilor creative. O creaţie nu poate fi complet explicată şi cu atât mai puţin prezisă. Pentru a explica o creaţie, istoricul trebuie să procedeze la o analiză situaţională. Pornind de la evenimentul de explicat (o teorie nouă, sau un nou curent artistic), el poate încerca să imagineze ipotetic situaţia în care autorul respectivului eveniment s-a aflat. Reconstrucţia idealizată a situaţiei-problemă face acţiunea "inteligibilă". Relaţia de determinare dintre situaţie şi eveniment este pusă ca ipoteză. Popper, pare să sugereze faptul că nici o acţiune creativă nu poate fi complet explicată şi, deci, cu atât mai puţin, prezisă. În general, o asemenea presupoziţie este implicată frecvent în practica explicativă a istoricului. Acesta este satisfăcut când a reuşit să reconstruiască într-o măsură satisfăcătoare situaţia care "explică", "face inteligibil" un eveniment întâmplat, fără a avea pretenţia că ar fi putut să-l prezică din această situaţie. O asemenea poziţie este formulată, de exemplu, cu multă claritate de către Dobzhansky. Raţionamentul său este următorul. Pot exista căi diferite de a soluţiona problemele adaptării la acelaşi mediu; care dintre ele, dacă vreuna totuşi, este în fapt adoptată în evoluţie scapă predeterminării. Astfel, modul uman de adaptare este unul dintre multele posibile deschise strămoşilor noştri îndepărtaţi. Omul a fost, din această perspectivă, o invenţie a evoluţiei care nu era nevoie să se întâmple neapărat. Din acest motiv el consideră că este destul de improbabil ca viaţa după alte planete să ducă la forme similare cu omul. În ceea ce priveşte evoluţia biologică se poate aduce încă un argument destul de convingător în favoarea impredictibiltăţii ei: mecanismul prin care are loc evoluţia. Teoria actuală a transformării speciilor a demonstrat că schimbarea biologică are loc prin selecţie naturală a mutaţiilor întâmplător produse. Există o variaţie întâmplătoare a organismelor, determinată de mutaţiile genetice. Selecţia multiplică acele mutaţii care sunt adaptative. Nu este însă nevoie ca tocmai mutaţia cea mai bună să fi fost selectată şi, de asemenea, nu este de loc necesar ca soluţia cea mai bună adaptativ să se fi concretizat în vreo mutaţie. Situaţia este, deci, schematizată, următoarea: pornind de la o situaţie dată, o specie biologică sau o societate umană, aflată în anumite condiţii, perfecţionarea adaptării (sau a soluţionării unor probleme oarecare) poate avea loc nu numai pe o singură cale, ci pe mai multe. Diferitele soluţii pot fi inegale din punctul de vedere al valorii lor. Necesar este să se aleagă până la urmă o soluţie care să funcţioneze, satisfăcătoare, nu neapărat cea optimă. Evoluţia arată nu ca o direcţie unică, ci ca un arbore. În fiecare punct există mai multe posibilităţi. Alegerea unora exclude toate liniile originate în alternativele nealese, menţinând direcţiile care pornesc din alternativele alese. Acest arbore evolutiv ar putea arăta în următorul fel (Fig. 6).

Fig. 6

B A

C

Situaţia iniţială N

O P

D

F

H

J

E

G

I

K

U

V

X

R 37 S

Z

Liniile verticale reprezintă "tăieri" ale posibilităţilor de evoluţie eliminate prin nealegerea alternativelor care le originează. Aceste posibilităţi excluse sunt figurate prin linii punctate. Nu există nici un motiv să nu aplicăm acest raţionament şi la evoluţia societăţilor umane. Avem vreun argument să considerăm că în anumite condiţii particulare nu există decât o singură modalitate de organizare socială (evident, cu variantele ei) sau în fapt există întotdeauna, sau în unele cazuri, posibilităţi, alternative structural diferite? Dacă există asemenea posibilităţi alternative structural diferite, evoluţia va alege mereu una dintre ele (nu neapărat pe cea mai bună), excluzând pe celelalte. Există însă aici o particularitate. Organizarea socială existentă nu reprezintă o "cale fără întoarcere" pe care evoluţia a pornit-o. Colectivitatea poate decide la un moment dat să-şi schimbe complet, modul de organizare, în raport cu condiţiile existente, alegând soluţia care pare a fi cea mai bună. Într-un anumit fel, deci, evoluţia socială (depinde mai puţin decât cea biologică de opţiunile trecute. Popper aduce tocmai în legătură cu acest proces un argument interesant pentru impredictibilitate: Modificarea situaţiei iniţiale prin procesul experimentării. Evoluţia reprezintă un proces continuu de soluţionare a unor situaţii-problemă. Fiecare tentativă de soluţionare a unei situaţii-problemă, fie ea reuşită într-un grad mai ridicat sau mai scăzut sau chiar complet nereuşită, are ca urmare modificarea într-o anumită măsură a situaţiei-problemă iniţială. După fiecare încercare de soluţionare a situaţiei-problemă, aceasta însăşi este oarecum modificată, următoarea încercare fiind în legătură cu o altă situaţie-problemă. Să presupunem o criză politică. Se încearcă soluţionarea printr-un guvern de alianţă centru-stânga. Presupunem că tentativa nu reuşeşte. În acest moment însă noua încercare nu mai are loc în situaţia-problemă iniţială, ci într-una nouă, care reprezintă o modificare a celei iniţiale, prin încercarea eşuată. După un şir de încercări ajungi în fine la o soluţie care este bună, dar nu la problema iniţială, ci la o cu totul altă problemă, rezultată din efectele încercărilor anterioare asupra situaţiei existente. Popper nu face decât să enunţe argumentul. În sine, el nu este deloc lipsit de interes. Totul este însă de a şti dacă tentativele de soluţionare a unei probleme produc modificări atât de importante în situaţia-problemă iniţială încât ea să fie de cu totul alt tip decât cea iniţială, cerând, deci, alte soluţii. Este dificil însă a judeca acest argument. Sunt multe situaţii în care variatele încercări nu duc la modificări substanţiale în situa­ ţia-problemă, după cum putem accepta că există şi asemenea situaţii. În ultimul timp, problema predicţiei a început să fie pusă cu tot mai multă forţă şi în sfera disciplinelor istorice. Două evenimente distincte sunt responsabile, în mod special, de acest reviriment al interesului: dezvoltarea teoriilor sociale şi intensificarea preocupărilor de explorare a viitorului. Dezvoltarea teoriilor asupra fenomenelor sociale a pus problema explicaţiei şi predicţiei în termenii obişnuiţi ai ştiinţei. O bună teorie este aceea care explică toate fenomenele din sfera sa de aplicaţie: atât a celor care au existat (funcţia explicativă), cât şi de a explica pe cele care nu s-au întâmplat, dar care se pot întâmpla, sau se vor întâmpla (funcţia predictivă). În disciplinele teoretice se practică destul de adesea retrodicţia, adică predictia unor fenomene care s-au petrecut, dar pe care nu le cunoaştem în momentul în care elaborăm teoria şi vrem s-o testăm. Şi în ştiinţele sociale generale explicaţia este încă funcţia cea mai curentă realizată de cercetător. Predicţia sau retrodicţia reprezintă operaţii mai mult excepţionale. În mod curent, ea sa realizat în cazurile în care obiectele sociale au putut fi modelate în condiţii de

38

laborator. Psihologia socială s-a dezvoltat foarte rapid tocmai datorită faptului că a putut izola obiecte relativ mai simple de studiu şi le-a putut simula experimental. Aici, elaborarea de teorii şi supunerea lor la testul predicţiei este curentă. Predicţii sunt făcute în vederea testării şi în unele cercetări sociologice empirice. De exemplu, din punct de vedere teoretic ne putem aştepta că în condiţiile societăţii noastre, există o corelaţie pozitivă între competenţa profesională şi stilul de conducere colectiv, democratic. Aceasta este o ipoteză. Conform ei, ne aşteptăm că incompetenţa profesio­ nală este asociată cu practici de conducere necolective, nedemocratice, iar competenţa cu practici de conducere colective. O asemenea predicţie este valabilă doar tendenţial, în sensul că pot exista şi alţi factori care să acţioneze în sensuri diferite decât cel al ipotezei noastre. Dar dacă ea este adevărată, la nivelul unei mase suficient de mari de cazuri, corelaţia va fi statistic semnificativă. Predicţiile realizate de către ştiinţele sociale sunt aproape în totalitatea lor statistice, fără a avea pretenţia că se vor realiza cu necesitate în fiecare caz în parte. În fine, în ultimii ani în antropologia socială şi culturală, dezvoltarea unor teorii asupra culturilor a dus la tot mai frecventa încercare de a le testa empiric. Să cităm aici încercările de testare a unor teorii de inspiraţie psihanalitică în legătură cu influenţa diferitelor practici educative asupra unor segmente ale culturii. Aceste teste au fost făcută posibile datorită imensului material empiric pus la dispoziţie de HRAF (Human Relation Area Field), organizat de antropologul american Murdock şi care constă dintr-o fişare sistematică a ca­ racteristicilor unui număr foarte mare de societăţi (peste 1.000). Câteva exemple de asemenea predicţii pot ajuta înţelegerea a însăşi problemei în discuţie. Înţărcarea târzie a copiilor este asociată (cauzal) cu existenţa unor severe rituri de iniţiere. Sau: înţărcarea timpurie este asociată cu credinţa că bolile pot fi lecuite în mod special mâncând sau bând. Interesant aici nu este justificarea teoretică a unor asemenea predicţii şi nici adecvarea lor, ci faptul că ele au putut fi testate prin analiza unui număr mare de societăţi (R.M.Marsh, 1967). Studii comparative de acest gen au loc din ce în ce mai mult la ora actuală. Să mai luăm un exemplu. De data aceasta o cercetare care şi-a pus ca obiectiv testarea unuia dintre enunţurile teoretice cele mai importante ale teoriei marxiste: relaţia dintre productivitatea muncii şi stratificarea socială. În marxism există avansată teza că există o relaţie cauzală între cele două variabile: la un nivel scăzut de productivitate a muncii, societăţile sunt nestratificate (egalitare); creşterea productivităţii muncii peste un anumit nivel duce cu necesitate la stratificare socială, la apariţia fenomenului exploatării. Această ipoteză a fost testată statistic pe un număr mare de societăţi arhaice şi a fost găsită adevărată (R.M.Marsh, 1967). Un exemplu foarte elegant de predicţie ni-l oferă Steward. De regulă, în explicaţia diferitelor fenomene sociale există două dificultăţi importante: numărul mic de societăţi care fac parte dintr-o categorie mai generală (de exemplu, aşa numitele civilizaţii ale irigaţiilor sunt destul de puţine) şi, poate cea mai mare, riscul influenţei reciproce. Acest al doilea risc poate să vicieze complet efortul de generalizare. Presupunem un număr oarecare de societăţi care în condiţii similare au evoluat în acelaşi sens. Cum putem interpreta această observaţie? În două feluri diferite: O primă interpretare ar fi aceea că în condiţii similare, acelaşi tip de evoluţie va avea loc. Dar există şi posibilitatea unei alte interpretări. Similaritatea evoluţiilor nu este dată de similaritatea condiţiilor, ci de influenţa reciprocă a societăţilor. Pentru a exclude factorul influenţă, ar trebui să luăm în consideraţie societăţi absolut izolate între ele, care să fi evoluat într-o altă lume, fără posibilităţi de contagiune reciprocă. Numai

39

astfel putem verifica teorii asupra tuturor societăţilor posibile. Un asemenea caz privilegiat îl prezintă evoluţia societăţilor din America precolumbiană. America precolumbiană poate fi considerată, din acest punct de vedere, ca fiind un al doilea Pământ. Contaminarea evoluţiei lor de societăţile din lumea veche este exclusă. Pornind de la acest raţionament, Steward a căutat să verifice ipoteza conform căreia, civilizaţiile bazate pe irigaţii au un mod comun de evoluţie. Cercetând două asemenea societăţi descoperite de arheologi în Mexic şi Peru, el a scos în evidenţă similitudinea evoluţiilor lor cu societăţile din acelaşi tip din Lumea veche. Aceleaşi mari etape au fost parcurse, aceleaşi tipuri generale de trăsături le-a caracterizat (J.H.Steward, op.cit.). Teoria marxistă este autoarea unor faimoase predicţii, poate cele mai puternice care au fost făcute: criza capitalismului pe măsura dezvoltării forţelor de producţie; necesitatea apariţiei unui nou tip de societate, socialistă şi apoi comunistă, caracterizate prin promovarea, în primul rând, a principiului egalităţii. Ultimii douăzeci de ani au adus o foarte intensă preocupare pentru prognoza viitorului. Funcţionarea societăţii prezente este condiţionată tot mai mult de capacitatea de a prevedea evenimentele şi de a elabora Strategiile de acţiune în funcţie de aceste predicţii. Predicţia viitorului este o necesitate. Dar care este semnificaţia ei? Contravine complet ideii impredictibilităţii evenimentelor istorice? Pentru a răspunde la această întrebare este nevoie a trece în revistă câteva dintre tezele esenţiale ale ştiinţei viitorului în legătură cu predictibilitatea evenimentelor viitoare. Trebuie însă, de la început, să se precizeze că nu există o unitate de puncte de vedere în această privinţă. Ce tip de predictibilitate este însă posibilă? Opţiunile se înscriu între două tipuri distincte de atitudini: a) Nu există un viitor, ci viitori posibili. Pornind de la condiţiile actuale ale societăţii, omeneşti, cât şi de la legile care guvernează procesele sociale, dar şi în func­ ţie de diferitele opţiuni pe care oamenii le pot face, există mai multe posibilităţi de evoluţie în viitor. Care dintre aceste posibilităţi se va transforma în realitate, depinde de opţiunile oamenilor. Nu există, deci, posibilitatea de a face predicţii deterministe, ci doar probabiliste. Ştiinţa viitorului are ca sarcină să exploreze viitorii posibili, adică să determine ce se va întâmpla dacă vom opta pentru anumite strategii de acţiune, sau pentru altele. Rapoartele Clubului de la Roma sunt asemenea ilustrări. De exemplu, în Limitele creşterii (D.H.Meadows & colab.,1972) autorii încearcă să prevadă ce se va întâmpla în viitorii 40-50 de ani dacă actualele tendinţe şi orientări politice se vor continua; sau ce se va întâmpla dacă vom opta pentru o strategie sau alta. În această presupoziţie, predicţia spune doar ce se poate întâmpla, în raport cu ceea ce este imposibil să se întâmple. Ca atare, viitorul poate fi considerat a fi impredictibil. El va depinde de opţiunile oamenilor. b) Există un viitor şi acesta poate fi prezis. Nimeni nu afirmă că nu există variaţie posibilă în viitor datorită opţiunilor actuale, ci doar că există o serie de ca­ racteristici ale viitorului care sunt inevitabile, putând fi prezise. În acest sens, marxismul face o predicţie deterministă asupra evoluţiei viitoare a societăţilor actuale: ele vor evolua în mod necesar în forme socialiste şi, apoi, comuniste. Există şi alte predicţii deterministe asupra viitorului: eliminarea treptată a decalajelor economice dintre state, dezarmarea şi coexistenţa paşnică etc. Ceea ce în mod curent este desemnat prin necesitate istorică reprezintă tocmai o predicţie deterministă asupra viitorului.

40

Există încă o limită a predictibilităţii viitorului pe care practic o asumă toţi specialiştii. Predicţia nu poate merge prea departe în viitor. Pe măsură ce se înaintează în viitor, este tot mai dificil a se determina condiţiile care se vor acumula şi logica evenimentelor. În acest sens, există şi un avertisment demn de luat în consideraţie în legătură cu predicţiile viitorului: posibilitatea de a popula viitorul cu prezentul, adică de a proiecta asupra viitorului logica specifică a prezentului. O asemenea "eroare" este destul de dificil a fi evitată şi din această cauză este nevoie de o atitudine prudentă în realizarea de predicţii şi în utilizarea acestor predicţii drept îndrumar al acţiunii. Această limită este în fapt o altă formulare a ideii despre care s-a mai vorbit şi anume a caracterului emergent al cauzalităţii istorice. Complet nu poate fi prezis rezultatul evoluţiei istorice. Alternativele istorice Suntem adesea tentaţi, atunci când analizăm un eveniment istoric oarecare şi consecinţele sale asupra cursului ulterior al istoriei, să ne punem întrebări de următorul tip: "CE S-AR FI ÎNTÂMPLAT DACĂ?" O asemenea întrebare este justificată de următoarea împrejurare: sunt unele evenimente, foarte importante prin consecinţele lor ulterioare, despre care avem certitudinea că puteau foarte bine să se întâmple în alt fel decât s-au întâmplat, în apariţia lor, deci, întâmplarea, hazardul jucând un rol extrem de mare. Să luăm ca exemplu unul dintre evenimentele în care hazardul a avut rolul hotărâtor, în sensul că el a avut loc absolut împotriva probabilităţii în general: atentatul generalilor împotriva lui Hitler de la 20 octombrie 1944. Analiza împrejurărilor în care el s-a desfăşurat demonstrează că Hitler a scăpat "ca prin minune". Şi este evident că dacă atentatul ar fi reuşit, consecinţele sale distincte ar putea fi sesizate şi astăzi. Cursul evenimentelor ulterioare ar fi fost substanţial modificat. Problema alternativelor istorice se poate spune că se pune în general în legătură cu "răspântiile istorice". Putem defini o "răspântie istorică" ca fiind acel punct din care, conform condiţiilor generale, se deschid mai multe căi posibile de evoluţie. În general, "răspântiile istorice" sunt determinate de două tipuri de situaţii distincte: a) Accidente - evenimente care, aşa cum am văzut, sunt rezultatul unui echilibru foarte fin de forţe, înclinarea balanţei într-o parte sau alta fiind rezultatul mai mult al unor împrejurări întâmplătoare: atentatul împotriva lui Hitler, sau bătălia de la Waterloo. b) Deciziile actorilor - unele evenimente depind fundamental de decizia luată de un agent sau altul al istoriei. Sunt momente în istorie în care actorul a ezitat foarte mult între o decizie sau alta. Şi decizia luată efectiv părea să aibă consecinţe substanţial diferite asupra viitorului. S-ar putea încerca o definiţie, în acest moment, a alternativei istorice. Ea este un curs al evenimentelor, altul de cât cel întâmplat, şi pe care, în virtutea cunoştinţelor noastre teoretice şi empirice despre condiţiile evoluţiei sistemului, îl putem considera ca fiind fost posibil. Un eveniment întâmplător, o decizie a actorilor sunt factori care determină ca istoria să ia cursul pe care l-a luat şi nu un altul. La fiecare curs real al evenimentelor se poate imagina "un pachet" de cursuri alternative, posibile şi ele. Este clar că trebuie să distingem în mod net între alternativele pe care subiectul le consideră în virtutea cunoştinţelor sale şi alternativele real posibile. Unele

41

dintre alternativele pe care noi ni le imaginăm ca fiind fost posibile nu au fost, în reali­ tate posibile. Să considerăm cazul căderii Imperiului roman. Loviturile cele mai puternice care au dus la căderea acestuia au fost cele date de populaţiile barbare. Ne putem întreba, în mod justificat, ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi existat aceste migraţii de populaţii războinice spre vestul şi sudul Europei? Dacă acestea nu ar fi venit de loc, sau dacă ar fi fost oprite de obstacole naturale şi deviate în alte direcţii sau pur şi simplu, dacă s-ar fi stabilizat înainte de a ajunge să atace Imperiul? Mai înainte am schiţat argumentele care susţin un model oarecum ciclic în evoluţia imperiilor preindustriale, bazate pe expansiune şi exploatare a altor comunităţi. Acest model demonstra inevitabilitatea decăderii unor asemenea forme de organizare, fie datorită factorilor interni, fie datorită combinării acestora cu cei externi. Din acest motiv alternativa "menţinerea Imperiului încă o perioadă îndelungată" nu este posibilă. Modul însă în care are loc decăderea Imperiului, comunităţile rezultate şi potenţele lor de dezvoltare ulterioară sunt afectate de condiţiile particulare, accidentale. Alternativele istorice trebuie considerate la diferite niveluri. În primul rând, la nivel evenimenţial. Aici alternativele sunt cele mai uşor de acceptat, dar şi cele mai dificil de imaginat. Ce s-ar fi întâmplat dacă atentatul împotriva lui Hitler ar fi reuşit? Ce s-ar fi întâmplat dacă mişcarea muncitorească din Germania dinainte de venirea lui Hitler la putere ar fi fost unită, iar nu dezbinată? Ar mai fi reuşit Hitler să vină la putere? Şi atunci care ar fi fost consecinţele asupra istoriei Europei până în prezent? Alternativele evenimenţiale, sunt dificil de imaginat tocmai pentru că ele reprezintă lanţuri cauzale extrem de lungi şi în compoziţia lor intră o mulţime de componente a căror prezenţă şi rezultantă a interacţiunii lor sunt foarte dificil a fi prezise. În fapt, "a imagina" o alternativă înseamnă a face o operaţie de prognoză. Imposibilitatea de a prezice în amănunţime lanţul evenimentelor este compensată parţial de posibilitatea de a desprinde câteva caracteristici mai importante, de a determina dinamica lor şi influenţa probabilă asupra evenimentelor. Scenariile pe care studiile asupra viitorului le realizează reprezintă în fapt descrieri ale unor alternative posibile. În aceste scenarii sunt considerate, în primul rând, acele caracteristici cu o dinamică proprie, care nu sunt uşor corectabile prin acţiunea şi reacţiunea sistemului: nivelul dezvoltării economice, dezvoltarea nivelului de şcolarizare şi cultural, dezvoltarea ştiinţei, înmulţirea populaţiei, creşterea importanţei resurselor naturale, sporirea potenţialităţii distructive a armamentului, dezvoltarea unor presiuni economice tot mai puternice în sensul reducerii activităţii militare etc. Scenariile obţinute prin analiză de sistem de către echipa care a elaborat Limitele creşterii, sau analizele lui Forrester asupra dinamicii lumii sau a dinamicii oraşelor americane (J.Forrester, 1974), reprezintă încercări de a imagina alternative posibile ale evoluţiei viitoare. Metodologia acestei construcţii de alternative este enunţată mai înainte: determinarea unui număr restrâns de variabile considerate a fi responsabile în mare măsură de evoluţia sistemului şi, pe baza interacţiunii dintre ele, determinarea orientării întregului sistem, ca rezultat al diferitelor valori posibile pe care aceste variabile le poate lua. Dacă, de exemplu, am dori să ştim în ce măsură unirea celor trei principate române era în timpul lui Mihai Viteazul o alternativă istorică reală, putem analiza diferiţii factori determinanţi ai epocii. O asemenea analiză ne-ar putea scoate în evidenţă în ce măsură, şi poate chiar cu ce probabilitate, factorii interni şi cei externi ar fi putut susţine un asemenea curs al istoriei: o Românie unită. Al doilea nivel la care analiza alternativelor trebuie să aibă loc este cel al

42

formelor de organizare, al structurilor. Să luăm câteva exemple de asemenea probleme de alternativă structurală. Cercetările empirice au susţinut până acum teza marxistă că, peste un anumit nivel al productivităţii muncii, societatea devine neomogenă, se stratifică, apare un mecanism al exploatării care susţine repartiţia inegală. Ne putem însă întreba dacă este absolut imposibilă alternativa: societate omogenă, repartiţie egalitară în condiţiile unei economii fundată pe un nivel relativ scăzut al productivităţii. Aceeaşi problemă, în fond, s-a pus în timpul revoluţiei ruse: Este socialismul o alternativă posibilă a evoluţiei societăţii ruseşti din acea perioadă? Sau teza marxistă asupra necesităţii repartiţiei inegale în funcţie de cantitatea şi calitatea muncii, în condiţiile fazei socialiste. Această teză exclude ca nefiind posibilă repartiţia egalitară, în funcţie de nevoi. O asemenea teză este produsul unei estimări a alternativelor istorice existente. În ştiinţele sociale şi umane actuale există mai multe atitudini distincte faţă de problema alternativelor istorice. a) Respingerea lor ca posibilitate reală în virtutea acceptării unui determinism riguros. Există la mulţi cercetători asumată în mod neexplicit ideea că realitatea socialistorică existentă este necesară într-un mod absolut. Alternativele ei nerealizate, pe care le putem imagina, sunt excluse de la realitate în virtutea tocmai unui asemenea determinism. Dictonul pe care multe cercetări l-ar putea asuma este, parafrazându-l pe Hegel: „tot ceea ce este existent, este şi necesar; tot ceea ce nu este existent nu a fost nici posibil”. Evenimentul ca atare poate fi afectat de accident, dar rezultatul final nu mai este decât cel necesar, iar necesarul este unic. Accidentele, variaţia sa compensează reciproc, până la urmă, ceea ce este conform cu necesitatea se impune. Dacă Napoleon a câştigat sau nu bătălia de la Waterloo poate fi o chestiune întâmplătoare, dar procesul istoric general nu putea fi afectat de acest accident. Negarea alternativei istorice nu are loc aşadar numai excluzând întâmplarea (fie ea de natură obiectivă sau subiectivă) ca generatoare de cursuri distincte ale istoriei, ci şi prin considerarea unei necesităţi unice. Prin necesitate unică se înţelege faptul că, în anumite condiţii specificate, doar un singur curs de evoluţie este posibil, şi numai unul. Evoluţionismul tradiţional (unilinear, după cum vom vedea) avea o asemenea orientare. Evoluţia trece în mod obligatoriu prin anumite stadii şi numai prin ele. Atunci când condiţiile se modifică, în mod necesar un stadiu este depăşit şi se intră într-un altul. Nu există în fapt alternative posibile. b) Respingerea alternativelor istorice ca pseudoproblemă. Această atitudine este poate cea mai frecventă în practica cercetării istorice. Adesea o găsim formulată în mod explicit. În principiu, nu se poate şti în ce măsură există sau nu alternative istorice. O asemenea problemă depăşeşte posibilităţile de decizie ale ştiinţei. Ea este, deci, o pseudoproblemă în sensul pozitivismului, adică o problemă insolubilă. Ea nu poate fi tratată cât de cât eficace. Nimeni nu poate să ştie ce s-ar fi întâmplat „dacă”. Unii istorici merg chiar pe o linie mai fermă. Istoria, în concepţia lor, este ştiinţa a ceea ce s-a întâmplat, iar nu „ştiinţa a ceea ce nu s-a întâmplat, dar s-ar fi putut întâmpla”. O asemenea preocupare ar cădea complet înafara ştiinţei însăşi. Ştiinţa are ca obiectiv găsirea explicaţiei fenomenelor existente, iar nu a explicării ne-întâmplării a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dar nu s-a întâmplat. Pozitivismul în ştiinţele sociale a avut drept consecinţă tocmai respingerea alternativelor istorice. Obiectul ştiinţei este realitatea, aşa cum există ea. Print-o asemenea definiţie, prin considerarea datelor pozitive ca fiind obiectul esenţial şi unic

43

ale cunoşterii, s-a produs o anumită fetişizare a realităţii. Realitatea care există este, totodată, şi necesară. Singura atitudine pe care subiectul o poate avea faţă de ea este s-o accepte ca dat pozitiv şi să încerce să o explice. În acest orizont de preocupări nu există posibilitatea de a te întreba în legătură cu alternativele care nu au fost realizate. Fetişizarea realităţii ca singură necesară are un pronunţat caracter ideologic conservator. Ceea ce există este necesar, unicul necesar. Eventual, cândva, existentul va înceta să fie necesar şi atunci se va transforma. Dar până atunci, nu este nevoie a căuta alternative. Teza lui Hegel conform căreia „tot ce este real este raţional, şi tot ceea ce este raţional este şi real” reprezintă punctul de vedere tipic al unui evoluţionism care respunge alternativelor istorice şi, din această cauză, cu un pronunţat caracter consrvator. Concluzia implicată este clară: când va veni timpul, realitatea prezentă se va transforma. c) Acceptarea alternativelor istorice. O asemenea atitudine are implicaţii structurale asupra înţelegerii ştiinţelor sociale şi istorice în general. În primul rând, ştiinţa societăţii nu mai este o ştiinţă a realităţii „aşa cum este ea”, ci o ştiinţă generală, a posibilului. În această calitate, sarcina ei este de a delimita contururile posibilului în fiecare tip de condiţii, realitatea empirică fiind una dintre alternativele posibile, realizată însă datorită unui set de condiţii mai particulare sau chiar a unor accidente care pot scăpa complet cercetătorului. Posibilităţile pe care o asemenea ştiinţă le formulează sunt necesare în mod absolut. Realizarea lor poate însă depinde de un număr de condiţii accidentale. La un anumit nivel de dezvoltare al forţelor de producţie, de exemplu, pot fi determinate tipurile mari de societăţi posibile. Care dintre ele vor fi realizate de societăţile ajunse la respectivul grad de dezvoltare tehnologică, poate fi o chestiune de context, de tradiţie, de accident şi chiar de decizie subiectivă. Este necesar însă să analizăm mai pe larg fundamentul epistemologic al acceptării alternativelor istorice. Există mai multe posibilităţi, formularea lor fiind importantă pentru înţelegerea diferitelor tendinţe care se pot constitui în legătură cu această problemă. În primul rând, aşa cum am văzut la punctul (a) acceptarea alternativelor istorice la un nivel strict evenimenţial. Evenimentele pot varia într-o oarecare măsură, dar ele nu pot induce schimbări structurale, nu afectează necesitatea generală propriuzisă. O bătălie poate fi câştigată sau pierdută, un guvern poate să se menţină sau să se schimbe, un conducător poate avea capacităţi organizatorice mai mari sau mai mici, dar toate acestea nu afectează cursul general al evenimentelor. Dificultatea cu acest punct de vedere este că nu poate delimita în mod clar până unde este accident, eveniment variabil şi de unde începe structura propriu-zisă. În al doile rând, există poziţia, despre care, de asemenea, s-a mai vorbit în această lucrare, că evenimentul poate genera căi structurale distincte. O comunitate poate, datorită unui eveniment oarecare, să pornească pe o cale structurală sau alta: păstorit sau agricultură, de exemplu. Schema generală a acestui punct de vedere est următoarea: O structură reprezintă în fapt un echilibru dinamic în anumite condiţii specificate. Evenimentele pot modifica substanţial condiţiile, ducând prin aceasta la cristalizarea unei anumite structuri, corespunzătoare condiţiilor în cauză. Să presupunem că fiecare moment al procesului istoric reprezintă o situaţieproblemă. Să ne gândim la momentele cruciale în istorie, în care „ceva trebuie schimbat”. Este necesar a găsi o soluţie la problemele existente: schimbat o instituţie, găsit o formă de organizare oarecare pentru un tip de activitate etc. Evident, asemenea

44

decizii nu sunt de regulă integral conştiente. Ele pot fi în fapt decizii cu totul parţial care, cumulându-se, duc în timp la modificări substanţiale în forma de organizare. Să notăm cu X situaţia-problemă iniţială. Ce fel de soluţii sunt posibile? La o asemenea întrebare există două moduri distincte de a răspunde: a) Soluţia unică: o situaţie-problemă are o singură soluţie posibilă, satisfăcătoare, restul fiind nesatisfăcătoare: de regulă, colectivităţile reuşesc prin mecanismele lor să ajungă, mai devreme sau mai târziu, la găsirea acestei soluţii. Teza soluţiei unice este suportul determinismului riguros.Conform ei, evoluţia societăţii parcurge o serie de etape necesare, care reprezintă, fiecare în parte, soluţia unică posibilă la condiţiile respective. În această presupoziţie este evident că subiectivitatea, mecanismelor de decizie, pot fi puse între paranteze. Ea nu contribuie la geneza realităţii în mod independent, ci doar prin promovarea soluţiei necesare. b) Pluralitatea soluţiilor: o situaţie-problemă are mai multe soluţii satisfăcătoare. Există, cu alte cuvinte, mai multe soluţii care soluţionează problema, în grade diferite şi cu costuri diferite. Nu există, deci, o singură soluţie bună, restul soluţiilor fiind proaste, ci mai multe soluţii bune, pe lângă cele inacceptabile. Soluţiile satisfăcătoare pot, la rândul lor, fi ierarhizate, de la soluţia cea mai bună (soluţia optimă) la soluţia cea mai slabă, dar încă deasupra limitei datisfăcătorului. Să considerăm mulţimea soluţiilor satisfăcătoare la o situaţie problemă istorică alternativele istorice ale comunităţii în cauză. Determinismul obiectiv acţionează în sensul că, pentru o situaţie-problemă oarecare este necesar să se adopte o situaţie satisfăcătoare (care corespunde condiţiilor în cauză). Putem spune, deci, că avem deaface nu cu un determinism univoc ci cu un determinism plurivoc. Oricare dintre soluţiile satisfăcătoare ar fi aleasă putem considera că este rezultatul acţiunii unei legi obiective, a necesităţii. Dacă situaţia-problemă a comunităţii este X şi soluţiile sale posibile (alternativele istorice) sunt A, B şi C, atunci oricare dintre aceste soluţii va fi aleasă putem considera că alegerea a fost necesară, determinată. Există o deosebire formală între determinismul univoc şi cel plurivoc. Formulările legilor clasice sunt univoce, de tipul: Dacă X, atunci A. Legile care descriu un determinism plurivoc vor avea forma: Dacă X, atunci A sau B sau C. Care dintre alternativele posibile va fi aleasă este o chestiune care depinde de o mulţime de împrejurări. O analiză mai atentă a condiţiilor particulare ar putea să scoată la iveală probabilităţi diferite pentru diferitele alternative. Una poate fi foarte improbabilă, pe când alta poate fi foarte probabilă. Din această cauză, o formă mai precisă a unor asemenea legi ar trebui să includă, totodată, şi posibilitatea fiecărei alternative: Dacă X, atunci pA sau qB sau rC, unde p, q şi r sunt probabilităţile de întâmplare a alternativelor A, B şi C, astfel încât p+q+r ≤1,00. Am considerat că suma probabilităţilor alternativelor este egală sau mai mică decât 1,00 pentru a nu exclude o anumită probabilitate ca soluţia aleasă în mod real să nu fie nici una dintre cele formulate anterior, ci o nouă soluţie, pe care nu am putut-o prevedea în momentul for­ mulării legii. Să luăm câteva exemple de asemenea legi "plurivoce". Societatea capitalistă trece periodic printr-o serie de situaţii critice, pe care Lenin le denumea "crize revoluţionare". Definirea pe care Lenin o dădea crizei revoluţionare mi se pare a fi

45

extrem de sugestivă pentru că subliniază tocmai caracteristica de problemă care trebuie soluţionată: masele nu mai pot trăi ca înainte şi nici vârfurile nu mai pot conduce ca înainte. O schimbare socială este iminentă. Câte soluţii are o criză revoluţionară? Un teoretician marxist ar sublinia faptul că o criză revoluţionară a societăţii capitaliste are două tipuri mari de soluţii: socialistă şi o soluţie capitalistă. Acestea sunt cele două mari tipuri de alternative istorice pe care societatea capitalistă le are în fiecare moment al evoluţiei sale. Fiecare dintre aceste alternative mari are la rândul său mai multe subalternative. De exemplu, soluţia capitalistă poate fi de tip fascist (Spania, Germania) sau de tip burghez democrat - Franţa, Italia de după al doilea război mondial. Atunci când se analizează evoluţia unei comunităţi oarecare, demersul explicativ este invers celui predictiv. Se porneşte de la soluţia adoptată, căutându-se "înapoi" condiţiile care au determinat-o. O asemenea analiză are drept scop identificarea atât a elementelor mai generale care au constituit situaţia-problemă, cât şi cele mai particulare care au înclinat balanţa alegerii spre respectiva soluţie. Explicaţia istorică, din această cauză, nu avea nevoie de conceptul de alternativă istorică. Demersul ei era corect şi, în el însuşi, complet. Adesea, analizele alternativelor istorice, au ca obiectiv nu evidenţierea existenţei acestora, ci doar sublinierea imposibilităţii uneia sau alteia. Sunt exemple foarte cunoscute în acest sens. Este cazul, de pildă, al discuţiilor de la începutul secolului dacă în ţările capitaliste slab dezvoltate ca România sau Rusia este posibilă sau nu revoluţia socialistă. Sensul întrebării este clar: organizarea capitalistă de atunci avea sau nu ca alternativă istorică socialismul? Sau, aprecierea conţinută în documentele partidului nostru, cu zece ani în urmă, că socialismul s-a instaurat definitiv şi ireversibil în România. Datorită transformărilor profunde petrecute în structura socială, în organizarea întregii societăţi, cât şi în conştiinţa întregului popor, datorită succeselor remarcabile obţinute pe drumul socialismului, capitalismul a încetat definitiv a mai fi o alternativă pentru societatea românească, aşa cum el continuă să fie în primele faze ale revoluţiei socialiste din orice ţară. Analistul evenimentelor din ţările lumii a treia, de asemenea, poate să scoată în evidenţă dificultăţile tot mai mari de menţinere a structurilor vechi, de tip feudalimperialist (această alternativă devine din ce în ce mai improbabilă), în timp ce alternativa dezvoltării necapitaliste, cu coloratură socialistă, devine din ce în ce mai probabilă. Dificultatea actuală este încă de a formula alternativele posibile pentru fiecare comunitate în parte. Înainte de "alegere" o comunitate îşi poate imagina încă destul de neclar care îi sunt posibilităţile alternative care îi stau în faţă şi valoarea fiecăreia dintre ele. Ea nu ştie nici în ce măsură o alternativă imaginabilă este sau nu realizabilă în general. Sigură poate fi cu certitudine doar că alternativa pe care a ales-o funcţionează sau nu, fără însă a şti cu precizie dacă realmente ea a fost mai bună decât altele posibile. Cert este însă că, în ultimul timp, a crescut considerabil interesul pentru explorarea alternativelor posibile. Toate cerecările asupra viitorului sunt în fapt încercări de a formula şi analiza variantele alternative posibile. Rapoartele Clubului de la roma sunt relevante în acest esns. Se poate considera că, în ceea ce priveşte atitudinea faţă de alternativele istorice, teoria marxistă a adus o revoluţie profundă. Ea a elaborat un instrument teoretic de investigare nu numai a realităţii existente, ci şi de explorare a posibilului.

46

Revoluţiile socialiste au deschis o nouă eră în istoria omenirii: aceea a proiectării conştiente a evoluţiei societăţii. Pentru prima oară în istorie, comunităţile şi-au elaborat mental ample planuri de dezvoltare socială şi le-au transpus în practică. Desigur nu se poate afirma în nici un fel că această “proiectare” a istoriei a fost şi este completă. Unele elemente ale acestor proiecte s-au dovedit eronate şi au fost corectate. Alte aspecte nu au putut fi prevăzute iniţial. Din această cauză nici nu se putea considera că procesul de dezvoltare a societăţilor socialiste este un proces integral conştient. Există încă multiple elemente de spontaneitate. Prin acest din urmă termen, în teoria marxistă se înţelege acele aspecte ale vieţii sociale care nu au fost prevăzute şi care, chiar realizate, nu sunt încă complet înţelese. Este nevoie încă de mai multe decenii, poate chiar secole până când societatea umană va învăţa să se construiască în mod complet conştient. Decizia reprezintă unul dintre factorii care fac ca într-o situaţie-probleme să fie aleasă o soluţie şi nu o alta. Desigur că există o mulţime de condiţii particulare care, fiecare în parte, tind să încline balanţa alegerii într-o parte sau alta. Uneori este foarte uşor de ştiut că alternativă va fi aleasă. Există însă situaţii în care, datorită echilibrului fin al diferitelor presiunui, al intervenţiei unor factori neaşteptaţi, să nu fie posibila precizarea certă a alegerii. Subiectul (individual sau colectiv) are o contribuţie proprie în alegerea alternativei. Alegerea sa este posibilă pentru că nu contravine determinismului, ci dimpotrivă este întărită de el . Ea merge pe firul unei alternative dintre cele posibile. Să luăm un exemplu foarte simplu. Ionescu are o durere de cap. Aceasta este situaţia-problemă a sa pe care trebuie să o rezolve. Ce va face ? Presupunem că el are mai multe soluţii disponibile: să ia un un piramidon sau să meragă la o plimbare sau să privească la o emisiune de la televizor. Fiecare dintre aceste soluţii are o anumită eficacitate – duce la „vindecarea” durerii de cap. Chiar dacă alege alternativa cea mai simplă – să presupunem că ea este „a privi la televizor” – alegerea sa este posibilă şi, totodată, întărită de relativul ei succes. De câte ori va avea o durere de cap, probabil va încerca să găsească o emisiune potrivită la televizor. O ţară slab dezvoltată poate opta pentru diferite strategii de dezvoltare economică: a poate să facă un efort intens de industrializare, sau poate să planifice o dezvoltare economică de lungă durată şi mai treptată; punând accentul, în primele faze, pe producţia tradiţională, lărgindu-se gradul sfera activităţii productive;ea se poate angrena fără rezerve în reţeaua diviziunii internaţionale a muncii, specializânduse profund şi fundând întreaga sa economie pe posibilitatea obţinerii produselor de care are nevoie de la alte ţări în schimbul propriilor sale produse, sau poate recurge la o politică de relativă autarhie, încercând să dezvolte o producţie suficient de diversificată încât să poată asigura ea însăşi în cea mai mare parte propriile sale nevoi. În asemenea situaţii în care o comunitate are de ales între mai multe alternative, cum trebuie să înţelegem actul alegerii? Care este raportul său cu determinismul? În acest punct consider că este necesar să ne oprim mai pe larg asupra unor aspecte care, din punct de vedere teoretic, sunt de o importanţă fundamentală. În primul rând, raportul dintre determinism şi alegere. Filozofia clasică a optat foarte adesea pentru opunerea alegerii determinismului. Raţionamentul care este invocat de regulă este următorul: orice problemă are mai multe soluţii dintre care unele proaste – în sensul de contrare legilor obiective. Desigur, alegerea unei asemenea soluţii contrară legilor obiective eşuează. Dar, există posibilitatea ca actorul istoric să o aleagă tocmai pe aceasta. Ce anume garantează că alegerea sa se va orienta în sensul

47

soluţiei adecvate? De ce el ar alege tocmai ceea ce este bine? Teoria marxistă a analizat pe larg modul în care determinismul obiectiv acţionează în planul subiectiv al alegerii. Nu voi insista asupra acestui aspect. Pentru analiza de faţă este însă suficient a accepta un principiu general: principiul raţionalităţii. Se poate considera că punerea în concordanţă a determinismului cu alegerea poate avea loc doar cu condiţia de a se accepta presupoziţia comportării raţionale a subiectului. Soluţiile posibile (alternativele istorice) au fost definite ca fiind acelea care sunt eficace, care soluţionează situaţia problemă în cauză. Din acest motiv, ele sunt, totodată, şi raţionale. Optând pentru ele, agentul dă dovadă de raţionalitate. Raţionalitatea nu trebuie să fie neapărat conşientă. Ea poate fi şi un proces de gândire “practic” sau “spontan”. Toate legile sociale sunt reductibile la afirmaţia că, în anumite condiţii, colectivităţiile vor alege o soluţie raţională. Este, deci, presupusă, ca un postulat, raţionalitatea alegerii realizate de către agenţi. Se poate în consecinţă formula o teză generală: existenţa unui detriminism obiectiv în dinamica societăţilor umane se fundează pe presupoziţia că agenţii istorici tind să ia decizii raţionale. Totodată însă care este raportul dintre determinism şi pluralitatea soluţilor raţionale (satisfăcătoare, deci)? Nu este chestionabilă afirmaţia că orice soluţie satisfăcătoare este totodată şi raţională? Cineva ar putea argumenta că raţională este numai soluţia cea mai bună posibilă, soluţia optimă. In acest fel şi acest caz ar putea fi redus la cel al soluţiei unice: există pentru fiecare situaţie-problemă o singură soluţie – soluţia cea mai bună. O asemenea interpretare este validă însă doar în condiţiile de certitudine completă. Atunci când decidentul cunoaşte toate soluţiile posibile şi ierarhia lor valorică, atunci deci, când el ştie care este soluţia optimă, raţional pentru el este s-o aleagă pe aceasta. Oricare altă alegere ar fi, pe drept cuvânt, neraţională. O asemenea presupoziţie este însă neralistă. Procesul de decizie în cadrul sistemelor sociale, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate, se desfăşoară în condiţii de relativă incertitudine. După cum am căutat să demonstrez în alte lucrări (C.Zamfir, 1977, 1980), în condiţii de incertitudine nu funcţionează principiul unicităţii soluţiei raţionale, ci a pluralităţii soluţiilor raţionale. Cu alte cuvinte, datorită imposibilităţii de a discerne cu certitudine între soluţiile posibile, alegerea poate cădea asupra oricărei soluţii satisfăcătoare. Oricare dintre soluţiile satisfăcătoare este, deci, raţională. Nu se poate considera că, de regulă, agenţii istorici aleg soluţiile cele mai bune posibile. O asemenea exigenţă este absolut nerealistă. Presupoziţia alegerii unei soluţii satisfăcătoare este mai pauzibilă (H.A.Simon, 1970). Si această presupoziţie însă s-ar putea să nu funcţioneze întotdeauna , fiind prea ridicată. Există puncte de vedere care apreciază chiar că gândirea “naturală”, în condiţiile unor probleme suficient de complexe rar reuşeşte să ajungă la soluţii satisfăcătoare. Este cazul teoriei lui Forrester cu privire la caracterul “anti-intuitiv” al comportamentelor sistemelor complexe. Cu alte cuvinte, el consideră că mintea “naturală” nu este capabilă să “intuiască” decât interacţiunile foarte simple, dar nu şi cele complexe. In asemenea situaţii, consideră el, agenţii tind să ia decizii care în apartenţă sunt bune, dar care, pe lung termen se dovedesc a fi proaste (J.Forrester, 1974). Intotdeauna în evoluţia comunităţilor umane, problemele de soluţionat au fost deosebit de complexe. Se poate spune, pe bună dreptate, întrebarea dacă modul lor de soluţionare a fost, de regulă insatisfăcător. Ne putem aştepta ca istoria umanităţii până acum să fi fost istoria eroilor bunului simţ? Există însă multe argumente (din păcate nu şi certitudinea) că modul de gândire “practic” care a stat la baza evoluţiei istorice, prin corecţii continui a reuşit performanţe

48

ceva mai înalte decât cele considerabile de către Forrester. În acest sens, mi se pare mai rezonabilă presupoziţia că de regulă deciziile care stau la baza istoriei sunt satisfăcătoare, adică suficient de bune. Pe măsură însă ce cunoştinţele noastre sporesc, conştiinţa alternativelor posibile se lărgeşte şi ea, de asemenea, capacitatea de a ierarhiza aceste alternative în funcţie de valoarea lor. În acest proces, deciziile reale tind să se deplaseze spre polul superior calitativ al alternativelor posibile, apropiindu-se de alternativa optimă. Doar în aceste condiţii raţionalitatea va fi legată de alegerea soluţiei celei mai bune. Totodată, va creşte, în mod logic, şi predicibilitatea istoriei. Un comportament decizional care se exercită în incertitudine este destul de greu predictibil. El poate alege oricare dintre soluţiile insatisfăcătoare, fără a înceta să fie, subiectiv, raţional. În limitele cunoştinţelor disponibile – parţiale şi eronate - alegerea este raţională. Cu cât certitudinea în care are loc procesul de decizie creşte, cu atât şanda de alegere a soluţiilor slabe scade. În acest sens, decizia luată devine mai predictibilă. Am insistat asupra acestui aspect pentru a evidenţia implicaţiile pe care analiza procesului de decizie le are pentru înţelegerea mecanismelor evoluţiei comunităţilor umane. Din punctul de vedere al comunităţii umane, predictibilitatea istoriei devine prognoză şi planificare conştientă. Socialismul reprezintă, din acest punct de vedere, o etapă cu totul nouă în istoria societăţii umane. Pe baza descifrării legilor care guverneză evoluţia socială, socialismul a transformat utopia naivă şi irealizabilă în act sistematic de planificare socială. Să luăm ca exemplu însăşi cazul societăţii noastre. Pe baza analizei condiţiilor concrete ale României, a alternativelor ei de dezvoltare, Partidul Comunist Român a elaborat un amplu program de dezvoltare social-economică şi culturală. În centrul acestui program stă un model de societate de realizat – societatea socialistă multilateral dezvoltată. Sunt incluse, de asemenea, şi principalele strategii de acţiune în vederea realizării acestui amplu obiectiv. ,,Istoria” viitoare a ţării noastre devine, în aceste condiţii, nu numai mai înalt predictibilă, dar şi planificată conştient. Desigur, nu este posibil a prezice toate aspectele dezvoltării sociale. Cu cât însă cunoaşterea ştiinţifică se dezvoltă, predictibilitatea creşte. A face posibilă alegerea soluţiilor cele mai bune de dezvoltare reprezintă o sarcină esenţială a ştiinţelor sociale. Tovarăşul Nicolae Ceuşescu exprima în termeni foarte clari această idee în cuvântarea la plenara comună a Comitetului Central şi Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale din 6 iulie 1979: ,, Cercetarea în domeniul ştiinţelor sociale, economice trebuie să-şi propună, în raport cu schimbările şi cu transformările care au loc în domeniul forţelor de producţie şi relaţiilor sociale, cu noile descoperiri ştiinţifice, să conceapă şi să prevadă noi direcţii de dezvoltare a societăţii. Numai aşa ştiinţa va deveni materială, un factor important în transformarea conştientă a societăţii” MECANISMELE ŞI CĂILE EVOLUŢIEI SOCIALE Trei modele ale evoluţiei După cum cititorul şi-a putut da seama din capitolul trecut, cercetările asupra istoriei societăţii, ca un proces evolutiv, sunt încă destul de puţin dezvoltate. O apropiere de problematica evoluţiei sociale o poate oferi analiza a două aspecte: mecanismele evoluţiei sociale şi căile sale. Să începem cu primul aspect. Diferitele

49

abordări ale problemei evoluţiei societăţii umane tind să dezvolte trei modele distincte ale evoluţiei: modelul cumulativ, modelul stadiului pregătitor şi modelul evoluţiei structurale. Aceste trei modele nu sunt exclusive. Ele se pot îmbina într-un model mai complex. Diferitele abordări tind însă să sublinieze eficacitatea explicativă a unuia sau a altuia. Cert este că fiecare dintre ele pare să scoată în evidenţă un mecanism important al evoluţiei sociale, de aceea este interesant a le analiza pe rând. 1. Modelul evoluţiei cumulative. Acest model ar putea, schematic, fi imaginat în următoarea formă: A A +B A +B+C A +B+C+D A +B+C+D+E A+B+C+D+E+…+N După cum se vede, acest model merge pe ideea creşterii în complexitate a sistemelor sociale prin evoluţie. Evoluţia înseamnă în mod esenţial adoptarea de noi elemente culturale care, adăugate la cele existente dau un sistem socio-cultural mai complex. În capitolul anterior s-au dat câteva exemple de asemenea încercări de a trata evoluţia ca un proces cumulativ şi de a determina gradul şi nivelul de evoluţie prin determinarea numărului de trăsături culturale acumulate. Unele sfere ale culturii oferă o imagine înalt cumulativă tocmai în sensul acestui model. Într-un anumit sens, cunoaşterea este una dintre ele. Dezvoltarea cunoaşterii a apărut demult ca fiind o acumulare de fapte, de teorii, într-un cuvânt de cunoştiinţe, de adevăruri. De multe ori cultura însăşi este considerată ca o mulţime de valori „autentice” care în timp s-au cumulat. Ceea ce nu poate fi explicat în acest model sunt pierderile de elemente, care au avut rolul lor în evoluţie şi, de asemenea, restructurările profunde care afectează sensul elementelor conservate. 2. Modelul stadiului pregătitor (R.Carneiro, 1973) poate fi figurat în următorul fel:

A →

B → C → D → ... N

Evoluţia, conform acestui model, reprezintă o succesiune de stări, în care fiecare stare o pregăteşte pe următoarea, ea însăşi dispărând odată ce şi-a jucat rolul. Să luăm un exemplu clasic în această privinţă din sfera evoluţiei tehnologiei. Primele faze ale evoluţiei uneltelor au fost dominate de utilizarea unei materii prime sau a alteia. Secvenţa evolutivă a fost următoarea:

PIATRA → BRONZ → FIER

După invenţia bronzului, piatra aproape că a dispărut ca materie primă a uneltelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în legătură cu bronzul. După descoperirea fierului, utilizarea bronzului a devenit marginală. Cum putem interpreta această secvenţă? Are ea realmente un sens evolutiv? Care este semnificaţia acestei succesiuni? Există două interpretări posibile: a. Evident, bronzul este mai bun decât piatra şi fierul mai bun decât bronzul (şi, deci, şi decât piatra) în construcţia de unelte. Secvenţa în cauză este însă mai mult rodul unei pure întâmplări. Dacă fierul ar fi fost cunoscut de la început, desigur, nici piatra nici bronzul nu ar fi fost utilizate. Dar deoarece iniţial nici bronzul şi nici fierul nu erau cunoscute, a fost utilizată piatra. Apoi, întâmplarea a făcut ca bronzul să fie descoperit. Putea foarte bine să fi fost descoperit fierul direct, şi, în acest caz, nu ar mai fi existat o etapă a bronzului. b. Secvenţa nu este întâmplătoare. Fiecare stadiu a fost pregătit, făcut posibil

50

de stadiile anterioare. De exemplu, fierul are o tehnologie mai dificilă, datorită punctului său de topire mai ridicat. Ar fi fost foarte greu, dacă nu complet imposibil ca tehnologia preparării fierului să fi fost elaborată direct din tehnologia prelucrării pietrii. Bronzul, datorită componentelor sale cu un punct de topire mai scăzut, era mai uşor de preparat. Nu este întâmplător că a fost primul descoperit. El a avut însă rolul de a crea o bază tehnologică pentru prepararea fierului. În legătură cu prepararea bronzului s-au costituit tehnici de topire a metalului care au putut fi perfecţionate treptat până când a fost posibilă obţinerea fierului. Se poate spune deci că prelucrarea bronzului a fost o fază necesară pentru elaborarea capacităţilor tehnologice. După ce tehnologia a devenit suficient de dezvoltată şi fierul a început să fie preparat pe scară largă, bronzul a fost eliminat. Asemenea cazuri sunt destul de frecvente în dezvoltarea diferitelor domenii. În ştiinţă ele sunt cele mai des întâlnite. Cercetări rudimentare fac posibilă perfecţionarea instrumentajului de măsură, pe de o parte, dar şi a aparatului teoretic. Avansul ştiinţei elimină complet instrumentele rudimentare pe baza cărora au fost constituite instrumentele mai fine. Şi în tehnologie acest model are aplicaţii foarte clare. Multe tehnologii sunt pregătitoare pentru alte tehnologii mai complexe, care nu ar fi putut însă fi realizate decât pe baza acestora. În procesul învăţării este reprodus acest mecanism. Exerciţii mai simple pregătesc treptat capacitatea complexă a analizei ştiinţifice. Exerciţiile pe care s-a exersat capacitatea intelectuală nu mai sunt utile. Rolul lor a fost doar de a pregăti. Învăţarea unei limbi străine este şi ea plină de asemenea faze pregătitoare. Şi prima variantă este însă posibil a fi întâlnită. În lipsa unei forme mai eficace, dar mai complexe (şi, deci, şi mai greu de descoperit), poate fi utilizată o formă mai simplă şi mai uşor de descoperit. Respectiva formă poate să nu aibă nici un rol în descoperirea formei următoare, ci doar este o modalitate de acţiune în lipsa a ceva mai bun. În tehnologie, acesta este un caz foarte frecvent. S-ar părea că tranzistorul nu a fost pregătit în mod inevitabil de lampa de radio. S-ar fi putut inventa direct tranzistorul. Faptul că o asemenea invenţie nu a existat, o invenţie mai simplu de făcut la respectivul nivel al ştiinţei a fost adoptată. Distincţia dintre cele două interpretări nu este absolută. Sunt multe stadii care pot fi atinse pe căi diferite. Să presupunem că pe pământ nu ar fi existat nici un metal cu un punct de topire mai scăzut decât fierul. Am putea de aici să derivăm concluzia că omenirea niciodată nu ar fi inventat prelucrarea fierului? S-ar putea întâmpla şi acest lucru. Mai probabil însă am putea considera că pe altă cale, poate mult mai costisitoare şi într-o perioadă mult mai lungă de timp, omenirea ar fi ajuns până la urmă la prelucrarea fierului, pe linia unei alte secvenţe, în care alte etape pregătitoare ar fi fost parcurse. Funcţia pregătitoare a unor stadii este însă clară în evoluţia sistemelor complexe. Complexitatea nu poate fi inventată dintr-odată, ci treptat, prin cumulări şi prin stadii pregătitoare. Dacă analizăm dezvoltarea tehnologiei, trecerea de la revoluţia industrială la cea ştiinţifică şi tehnică, vom putea găsi multe aspecte de cumulativitate, dar şi de pregătire a unor stadii superioare, după care au fost complet eliminate. Secvenţele deci pot fi derminate fie de simpla probabilitate a descoperirii – A fiind mai simplu este mai probabil a fi descoperit înaintea lui B, dar B odată descoperit elimină pe A, fiind mai eficient decât acesta, fie de faptul că, aşa cum Carneiro se exprimă stadiul premergător este o condiţie funcţională pentru apariţia celui din urmă. 3. Modelul evoluţiei structurale merge pe sublinierea faptului că evoluţia are

51

loc la nivelul sistemului în totalitatea sa, şi nu neapărat şi la nivelul fiecărui element în parte. În timp avem o succesiune de structuri. Acest model poate fi figurat în următorul fel:

A1 ( B1 + C1 + D1 + E1 ) → A 2 ( B2 + C 2 + D2 + E 2 ) → A 3 ( B3 + C 3 + D3 + E3 ) → ...

Paranteza semnifică aici faptul că elementele B, C, D şi E sunt determinate de elementul A. Cu alte cuvinte, fiecare A îşi generază propriul său sistem. Evoluţia are loc prin modificări la nivelul variabilei strategice A. Succesiunea A1, A2, A3 etc. poate fi descrisă prin modelul stadiului pregătitor. A1 precedând şi pregătind pe A2 ş.a.m.d. La rândul său, fiecare A îşi generază un anumit tip de sistem care îi corespunde, adică un anumit tip de B, C, D etc. B1, B2, B3 nu reprezintă o serie evolutivă, în sensul că B1 doar precede, dar nu şi condiţionează pe B2. Schimbarea lui A este aceea care determină schimbări în B, C, D şi E. Un asemenea model structural de evoluţie este formulat clar de către Marx în Ideologia germană, în ceea ce priveşte evoluţia societăţii globale: „Morala, religia, metafizica şi toate celelalte domenii ideologice, precum şi formele de conştiinţă corespunzătoare lor pierd deci aparenţa că ar fi de sine stătătoare. Ele nu au o istorie, ele nu au o dezvoltare; oamenii, dezvoltând producţia lor materială şi relaţiile lor materiale, modifică odată cu această realitate a lor şi gândirea lor şi produsele gândirii lor.” (K. Marx, 1958). Modul de producţie reprezintă variabila strategică A. El are o dinamică în timp determinată de dezvoltarea forţelor de producţie. Fiecare mod de producţie însă îşi creează o suprastructură proprie: un anumit sistem politic, juridic, o anumită morală, şi chiar un anumit mod de a gândi lumea. Politicul, de exemplu, nu are o dinamică evolutivă în sine. El se modifică ca urmare a transformării structurii de clasă, şi a puterii economice. Desigur, fiecare tip de sistem politic se naşte din vechiul sistem politic şi moşteneşte de la acesta o serie de elemente. Există o anumită cumulare evidentă. Profilul său nu este însă deductibil din stadiul anterior. Sistemul social se modifică ca o structură, în ansamblul său. Restructurări de acest gen par să fie valabile mai general. Cercetările lui Kuhn asupra evoluţiei cunoaşterii sugerează un model similar de evoluţie. Ştiinţa evoluează schimbându-şi paradigma. Există cumulare, există stadii pregătitoare, dar schimbarea unei paradigme semnifică o profundă restructurare, în cursul căreia toate elementele componente se modifică. S-ar putea considera că modelul evoluţiei structurale este un model care aproximează mai fin mecanismele evoluţiei în sistemele sociale şi umane. Adesea aici, se modifică un principiu fundamental care, la rândul său, modifică întregul sistem. Să luăm ca exemplu ştiinţa. Ea este mai degrabă rescrisă decât îmbogăţită prin cumulare. Sistemele tehnologice sunt şi ele foarte bine aproximate prin modelul evoluţiei structurale. Acest model face inteligibilă o anumită lipsă de cumulativitate, acolo unde ne-am aştepta ca ea să fie. În anumite momente se acumulează foarte mult la nivelul unuia sau mai multora dintre elementele sistemului ca apoi să se piardă aproape complet ceea ce se acumulase, ca, într-un stadiu ulterior, să se reia aproape de la capăt, să se reinventeze, chiar dacă se încearcă şi o „reînnodare” a tradiţiei. Aceste discontinuităţi pot fi explicate doar prin modificările structurale. Unilinearitate sau multilinearitate

52

Una dintre cele mai viu disputate probleme ale evoluţiei societăţilor o reprezintă întrebarea referitoare la calea pe care evoluţia diferitelor comunităţi umane a avut loc: există o singură cale sau mai multe? Evoluţionismul clasic a optat pentru o viziune unilineară: Comte, Spencer, Morgan. Teza unilinearităţii constă în următoarele: există mai multe stadii distincte prin care omenirea trece; orice comunitate în evoluţia sa va trece prin toate sau cel puţin prin unele dintre aceste stadii, dar în nici un caz nu prin altele. Morgan, de exemplu, considera că există trei mari stadii prin care omenirea a trecut, fiecare cu substadiile sale: sălbăticie, barbarie, civilizaţie. Schematic, teza unilinearităţii şi cea a multilinearităţii este redată mai jos. A B C D E F

A B C D E F

L K M O P R

Evoluţia unilineară

U V S T X Y

Evoluţia multilineară

O comunitate umană va trebui, în evoluţia sa, să treacă prin toate stadiile de evoluţie, sau va sări peste unul sau mai multe în anumite condiţii particulare. De exemplu, în contact cu o societate mai avansată, împrumutând de la aceasta elementele unui stadiu superior, ea poate să sară peste câteva stadii. Teza unilinearităţii postulează faptul că este posibil a formula o serie de stadii mari care se află într-o succesiune strictă: întotdeauna A precede lui B şi acesta lui C şi niciodată într-o altă ordine. Orice societate, din orice loc sau moment de timp, poate fi plasată într-unul dintre aceste stadii. Cu ajutorul unei asemenea scheme, toate societăţile umane pot fi ordonate pe un continuum de la societatea cea mai primitivă la societatea cea mai evoluată. Tehnologia, de exemplu, a urmat o secvenţă evoluţionistă unilineară de tipul: cules, vânat, păstorit, agricultură, artizanat, industrie. Familia, conform aprecierilor lui Morgan reluate de Engels, a parcurs şi ea o serie de stadii: promiscuitate sexuală (lipsa oricărei reglementări), familia pe grupe şi apoi la familia monogamă. Schema pe care Stalin o lansase în Problemele leninismului este de acelaşi tip: întreaga omenire parcurge o succesiune definită de orânduiri sociale: comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism. Teza unilinearităţii a reprezentat punctul în care s-au îndreptat cea mai mare parte a criticilor evoluţionismului clasic. Au fost acumulate o mulţime de contraexemple care subliniau artificialitatea tuturor încercărilor existente de a găsi o serie de stadii universale. Reconsiderarea evoluţionismului a pus problema reexaminării tezei unilinearităţii. J. Steward a fost acela care a lansat teza multilinearităţii. În opoziţie cu unilinearitatea, el consideră că nu este de loc necesar a găsi o singură linie de evoluţie. Sunt posibile mai multe asemenea linii. Cu alte cuvinte, nu este posibilă formularea unui set unic de stadii prin care toate societăţile trebuie să treacă. Unele societăţi trec printr-o serie de stadii (A, B, C etc.), în timp ce altele pot trece printr-o cu totul altă serie de stadii (L, K, M etc.). Problema este de a determina multitudinea seriilor

53

evoluţioniste. După cum se vede, atât teoria unilinearităţii, cât şi cea a multilinearităţii se plasează în câmpul unei teorii generale a evoluţiei. Există una sau mai multe serii de evoluţie pe care clase largi de societăţi le pot urma. Ambele sunt opuse teoriilor unicităţii istoriei comunităţilor. Nu există un destin singular al fiecărei societăţi, particularizat în istoria sa concretă, ci societăţile umane, în funcţie de tipurile lor mai generale, parcurg un anumit drum comun. Cazul celebru pe car Steward îl aduce în sprijinul ideii multilinearităţiilor este cel al civilizaţiilor irigaţiei. Orice societate care se dezvoltă pe baza unei agriculturi care utilizează sisteme ample de irigaţie, va avea un mod propriu de evoluţie. Principalele secvenţe parcurse sunt următoarele: 1) Vânat şi cules, 2) Agricultură incipientă, 3) Epoca formativă, 4) Înflorire regională, 5) Cuceriri iniţiale, 6) Decădere, 7) Cuceriri ciclice. (J.H.Steward, op.cit.). Deşi acceptată de mulţi antropologi culturali, teza multilinearităţii a început să fie viu contestată pe temeiuri destul de diverse. Unii analişti au remarcat faptul că ea este o ipoteză mai mult cu caracter polemic. Împotriva tezei unilinearităţii şi a încercărilor de a elabora scheme generale ale evoluţiei, adepţii multilinearităţii nu construiesc o teorie de acelaşi nivel. Ea presupune doar că nu este rezonabil să credem că există doar o linie, ci este mai raţional să considerăm că există mai multe linii, pe care însă trebuie să le descoperim prin cercetare empirică. Oarecum inductiv, deci. Obiectivele au fost, din această cauză redefinite. Sarcina cercetătorului nu mai este, cel puţin deocamdată, să studieze întreaga evoluţie a omenirii, ci serii delimitate în timp şi spaţiu. Asemenea studii au scos în evidenţă situaţii interesante de convergenţă (societăţi diferite, plasate în condiţii similare tind să conveargă către acelaşi tip de organizare), de divergenţă (societăţi similare, în condiţii diferite tind să se diferenţieze) sau de evoluţie alternativă (pe lângă o serie de stadii comune, apar o serie de stadii diferite). Antropologul marxist G. Child consideră că evoluţia societăţilor umane nu poate fi considerată a fi un trunchi unic, ci mai degrabă ea poate fi asemănată cu un arbore cu multe ramificaţii. Diversitatea formelor de organizare provine după părerea lui Steward din combinaţia unui tip de tehnologie cu un mediu particular (teoria sa este cunoscută sub numele de „ecologie culturală”). (Fig. 8) Pentru ilustrare voi folosi un caz foarte simplu de secvenţă evolutivă alternativă: evoluţia terminologiei culorilor. Berlin şi Kay au pornit de la observaţia că în diferite limbi există doar termeni pentru unele culori în timp ce pentru altele nu. De aici şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suntem în prezenţa unui proces evolutiv.

E

F

D

E

C

Z

B

Y

A

X

G

J

F

I D

E

H C

G B A

54

J

D

I C

H B A

Evoluţie convergentă alternativă

Evoluţie divergentă

Evoluţie

Fig. 8 Utilizând tehnica analizei de scalare a lui Guttman, ei au pus în evidenţă o ordine anumită de apariţie a termenilor pentru culori: I ALB NEGRU

II ROŞU

III GALBEN VERDE

IV GALBEN VERDE

V ALBASTRU

VI MAROU

VII PURPURIU ROZ PORTOCALIU GRI

Cele mai simple limbi conţin doi termeni de culoare, alb şi negru; următoarea culoare inclusă este în toate limbile cercetate roşu; apoi, unele limbi include galben, în timp ce altele verde etc. (R.Carneiro, 1973). După cum se vede evoluţia termenilor de culoare prezintă un caracter unilinear, cu unele alternative însă. În teoria marxistă au existat dispute aprinse tocmai în jurul unui asemenea caz de evoluţie alternativă: formaţiunea socială de tip „asiatic” sau „tributal”. Schema pe care Stalin o elaborase era tipic unilineară. Şi nu numai schema, ci şi modul de înţelegere fundat pe ea. Mulţi marxişti interpretau evoluţia societăţilor umane întrun mod unilinear strict. Trecerea prin fiecare fază, (în unele situaţii mai speciale admiţându-se posibilitatea de a se sări peste anumite faze) era considerată ca o lege absolut obligatorie. Toate societăţile umane erau considerate ca putând fi clasificate într-una dintre aceste orânduiri. Formaţiunea „asiatică” la care Marx se referă în unele texte ale sale fie era complet ignorată, fie se încerca să i se găsească un loc în schema unilineară. Astfel, erau mulţi teoreticieni care sugerau plasarea ei între comuna primitivă şi sclavagism. În ultimele două decenii, această schemă a fost pusă în discuţie. Dacă am rezuma discuţiile legate de această problemă în marxism, două observaţii mi se par a fi justificate: În primul rând, sublinierea faptului că modul în care diferitele formaţiuni sociale au fost descrise ocazional în textele lui Marx şi Engels nu a avut pretenţia de a fi conceptualizări general valabile. Ele au purtat, dinpotivă, amprenta realităţilor care erau mai bine cunoscute şi, în primul rând, al celor eruropene. De exemplu, feudalismul luat drept model era cel european occidental. În numeroase locuri însă K. Marx şi Fr. Engels sugerează existenţa unor forme diferite de cel european. În scrisoarea către Mihailovski, Marx sublinia explicit faptul că schiţa sa istorică asupra genezei capitalismului în Europa occidentală nu este o „cheie universală”, ea nu reprezintă calea pe care toate popoarele trebuie să o parcurgă (K.Marx, 1958). Nedispunând de informaţii sistematice asupra formelor pe care evoluţia societăţilor din alte părţi ale lumii le-a îmbrăcat, este inevitabil ca generalizările făcute să poarte amprenta cazurilor particulare a căror cunoaştere era mai largă. În acest sens, obiectivul descoperirii unor forme de organizare mai generală, poate chiar universale

55

nu este nici pe departe încheiat. Sclavagismul, de pildă, este modelat puternic de cazul societăţilor sclavagiste greceşti antice şi de cel al Imperiului Român. Aceeaşi semnificaţie a avut-o încercarea de acum câteva decenii de a formula legile generale ale trecerii la socialism. Legile propuse exprimau, în fapt, specificul trecerii la socialism din anumite ţări. Această observaţie însă nu afectează poziţia de principiu unilineară. Ea scoate în evidenţă doar faptul că un tip general de societate – care poate fi un stadiu necesar al evoluţiei – poate avea forme particulare în funcţie de condiţiile în care o societate sau alta evoluează. Analiza comparativă poate scoate în evidenţă elementele generale, separândule de cele particular-specifice. În al doilea rând, se pune problema posibilităţii existenţei unor căi distincte de evoluţie a societăţilor, a alternativelor de dezvoltare. Formaţiunea socială tributală sau „asiatică” reprezintă tocmai un asemenea caz. Societăţile, la un moment dat, pot să evolueze pe căi distincte. Unele pot merge, de exemplu, pe calea formaţiunii tributale (Egiptul antic), în timp ce altele, pe calea formaţiunii sclavagiste. O asemenea observaţie are drept consecinţă adoptarea unui anumit tip de multilinearitate. Ea este de natură a deschide perspectiva unor cercetări empirice într-un cadru mult mai larg. Problema nu mai este de a reduce toate cazurile particulare la o structură generală, ci de a căuta tipurile particulare care ar putea să apară. În acest sens, poziţia multilinearităţii deschidea o serie de avantaje strategice pentru cercetare. Descrierea amănunţită a diferitelor căi de evoluţie a unei comunităţi sau alta reprezintă pentru teorie un interes deosebit. Teza multilinearităţii ridică însă o problemă de principiu foarte dificilă. Presupunem două tipuri de organizare socială considerate a fi alternative A şi B. Într-o asemenea situaţie este mereu posibil a imagina un caz mai general care să le includă pe cele două. În această situaţie multilinearitatea devine unilinearitate: ceea ce erau două tipuri distincte devine acum două subtipuri ale unui tip mai general. Multilinearitatea sar putea menţine doar în situaţia în care, în mod rezonabil, nu este posibilă imaginarea unui asemenea tip mai general, datorită diferenţelor prea mari între A şi B, sau, evident, când un asemenea tip ar fi atât de general încât ar fi prea vag, neinteresant. În cazul formaţiunii tributale, cineva ar putea, de pildă, argumenta că ea reprezintă o alternativă la sclavagismul antic sau la feudalismul european occidental, însă ar putea fi tot atât de bine considerat a fi un subtip (o variantă) a unui mod preindustrial de organizare a societăţii, fundată pe exploatarea muncii din agricultură, în condiţiile speciale ale utilizării, să zicem, a irigaţiilor. În acest caz, ar fi necesară elaborarea conceptului unei formaţiuni mai generale care să poată îmbrăca o formă sau alta într-o anumită împrejurare. Căi distincte ar putea fi acceptate doar în situaţia unor mari deosebiri. De exemplu, dacă o societate ar evolua pe linia unei organizări stratificate, în condiţiile dezvoltării forţelor de producţie, în timp ce o altă societate ar evolua pe linia unei organizări sociale nestratificate, egalitare. În mod particular, o obiecţie de acest gen a fost adusă teoriei lui Steward asupra stadiilor de evoluţie a societăţilor bazate pe irigaţii. Stadiile acestea sunt în mare măsură adecvate şi evoluţiei unor comunităţi care nu sunt fundate pe irigaţii. Se naşte, în mod firesc întrebarea dacă nu cumva Steward a descris doar un caz particular, dar forma generală pe care el a descoperit-o aici este caracteristică tuturor societăţior într-o anumită fază a dezvoltării lor. În această perspectivă, la ora actuală teza multilinearităţii nu s-a dezvoltat într-o teorie mai concretă, în sensul că nu a reuşit să formuleze măcar un caz de

56

alternativă evolutivă suficient de clar. Ea reprezintă, se pare, mai mult expresia unei prudenţe metodologice care nu vrea să se angajeze în programul ambiţios de căutare a unor stadii universale, lăsând principial deschisă posibilitatea găsirii unor serii evolutive distincte. Aceasta este raţiunea pentru care consider că se poate accepta programul lansat de teza unilinearităţii ca fiind perfect justificat. Obiecţii teoretice sau empirice de fond nu i s-au adus încă. E drept că nici el nu a ajuns încă la rezultate înalt elaborate. Teza unilinearităţii este legată de o concepţie mai generală asupra evoluţiei: evoluţie determinată, în general predictibilă, direcţionată. Indiferent de condiţiile particulare, procesul evolutiv al societăţilor este inevitabil şi are o direcţie şi o formă generală anumită. Predicţiile care se pot face, de pe aceste poziţii, sunt foarte puternice. Orice societate de fiinţe similare cu omul va trebui să parcurgă, în mare, fazele prin care omenirea a trecut. Din păcate nici teza unilinearităţii nu are un suport, teoretic şi empiric, satisfăcător. Teoretic este încă greu de înţeles de ce, de exemplu, creşterea productivităţii muncii pentru un anumit nivel duce inevitabil la stratificare socială, la inegalitate. Nu există argumente suficient de puternice împotriva ideii că ar fi posibilă şi în aceste condiţii o societate nestratificată, egalitară. Empiric, deşi există o mulţime de societăţi care au evoluat mai mult sau mai puţin independent, doar puţin dintre ele au ajuns în faza societăţilor de tip industrial. Istoria noastră este încă scurtă. Şi cea trecută este încă departe de a fi analizată şi prelucrată din punct de vedere teoretic. Factorii evoluţiei: inovaţie şi difuziune Ceea ce poate deruta la o primă vedere este imaginea extrem de variată a evoluţiei în timp a diferitelor cumunităţi umane. Unele rămân timp de secole şi chiar milenii în aceleaşi forme de organizare, părând a nu conţine nici o forţă care să le pună în mişcare. Altele intră la un moment dat într-o rapidă evoluţie ca după aceea să decadă şi mai rapid decât au ajuns la apogeu. Evoluţia se combină cu involuţia şi cu stagnarea pe lungi perioade de timp. Ne putem pune, din această cauză, în mod justificat întrebarea dacă evoluţia reprezintă o tendinţă caracteristică tuturor comunităţilor umane. La niveluri mai primitive de dezvoltare există, se pare, cazuri destul de frecvente de societăţi care intră într-un echilibru stabil: forma de organizare pe care au găsit-o este suficient de eficientă pentru a se reproduce indefinit în condiţii de mediu şi ele relativ stabile, anulând, totodată, procesele care ar putea duce la stricarea acestui echilibru. Ceea ce a pus însă meru în mişcare comunităţile au fost inovaţiile culturale – în primul rând, cele din sfera producţiei materiale. Această teză, datorată în mod special lui Marx, tinde să devină în momentul actual general acceptată. Invenţia agriculturii a dus la o dezvoltare socială extrem de rapidă. De asemenea, inventarea mijloacelor de transport la distanţe mari, în primul rând, cele pe mare au fost de natură a modifica în mod fundamental formele de organizare socială, dând posibilitatea unor dezvoltări remarcabile. Stabilitatea pare să fie legată, în general, de o economie primitivă, de tip închis. La nivelul unei economii primitive, se poate asigura necesarul de hrană al comunităţii. Inexistenţa unor forţe exterioare care să preseze în sensul sporirii productivităţii peste nevoile reale elementare, face ca aceasta să se stabilizeze. De asemenea, în afară de hrană puţine alte bunuri mai sunt create. Se poate spune că, în aceste condiţii, bunurile posibile de a fi produse şi care asigură un anumit minim de

57

existenţă, sunt realizate. Producţia nu mai creşte şi nu există nici un stimulent de creştere a ei. Care sunt forţele care pot scoate sistemul din stabilitate? Există un factor general pe care îl vom examina aici: diversificarea producţiei datorită unor inovaţii tehnologice. Apariţia de noi bunuri crează noi nevoi pentru respectiva comunitate. Aceste nevoi se multiplică şi la un moment dat satisfacerea lor depăşeşte posibilităţile de producţie individuală. Presupunem că N reprezintă cantitatea de bunuri de care un individ are nevoie. Această cantitate este în funcţie de posibilităţile productive ale societăţii. Marx a pus în evidenţă faptul că nevoile umane nu reprezintă o cantitate fixă, ci variabilă. Ele depind de producţie. Producând un nou bun – în vederea satisfacerii unei nevoi potenţiale –, se produce, totodată, o nevoie actuală. Nevoile actuale, resimţite, în sensul satisfacerii cărora omul acţionează, sunt determinate de capacităţile productive, de bunurile produse sau posibil de produs. De aceea N variază în funcţie de posibilităţile productive ale societăţii. Tot ceea ce se produce de către o comunitate sau de către vecinele sale modelează o necesitate la toţi membrii respectivei comunităţi. Să presupunem că M reprezintă cantitatea de muncă pe care fiecare individ o poate realiza. Dacă

M < 1 , atunci comunitatea este stabilă. Cu alte cuvinte cantitatea de N

muncă necesară pentru producerea bunurilor trebuitoare fiecărui individ este mai mică decât cantitatea de muncă pe care fiecare o poate depune. În condiţiile unei economii primitive şi a izolării, necesităţilor erau limitate şi putea fi satisfăcute prin munca fiecăruia. Dezvoltarea tehnologiei face ca gama bunurilor produse să se diversifice rapid şi odată cu aceasta să crească rapid şi nevoile individuale. Leslie White remarca faptul că multe populaţii arhaice şi-au crescut producţia doar în momentul în care au avut şansa să-şi vândă produsele pe piaţă şi să obţină bunuri manufacturate în schimb. (118) Această diversificare a producţiei şi a nevoilor face ca raportul dintre

M să N

scadă dramatic sub 1. Multiplicarea necesităţilor a constituit din acest moment o forţă constantă care a presat în sensul creşterii producţiei. Acest dezechilibru se pare că a fost posibil doar în condiţiile unei repartiţii inegale. O rapartiţie egală ar fi plafonat producţia la nivelul satisfacerii necesităţilor elementare în aşa fel încât întreaga populaţie să poată să şi le satisfacă în mod egal. Aceasta ar putea fi o explicaţie a faptului că o anumită creştere a productivităţii a fost invariabil însoţită de stratificare socială. Dacă tendinţele de evoluţie sunt generale, stagnarea fiind mai mult rezultatul unui fragil echilibru primitiv, ritmurile sale sunt în funcţie de posibilităţile de dezvoltare tehnică şi economică. Limitele productivităţii la un moment dat au fost limitele reale ale evoluţiei respectivei comunităţi. Atunci când resursele economice sau epuizat, declinul începe să se manifeste. Inovaţia poate apare într-un anumit punct al spaţiului social şi se difuzează în alte comunităţi. Acest proces de difuziune face ca nu fiecare comunitate să treacă prin toate etapele unui proces evolutiv. O comunitate mai înapoiată, dintr-un anumit punct de vedere, poate asimila elemente evoluate cristalizate în alte comunităţi, fără a mai trece prin fazele care au pregătit apariţia acestora. De exemplu, multe comunităţi din Africa au trecut direct de la piatră la fier, fără a mai trece prin stadiul bronzului. Aceasta a fost posibil doar în măsura în care fierul a fost „împrumutat” de la alte comunităţi care îl inventaseră trecând prin tehnologia bronzului. Acest mecanism al

58

împrumutului cultural este caracteristic evoluţiei societăţilor umane. Fenomenul difuziunii are câteva implicaţii pentru înţelegerea evoluţiei sociale pe care trebuie să le punem în evidenţă în mod deosebit. a. Comunităţile nu au o evoluţie strict paralelă, ci se intersectează, se influenţează. Transferul face ca unele comunităţi să facă salturi peste stadii. b. Există însă încă un aspect care trebuie luat în consideraţie şi care, de regulă, este mai puţin vizibil. Dacă fiecare comunitate ar evolua strict independent, profilul evoluţiei sale va fi probabil distinct de al celorlalte. Diferitele soluţii adoptate în cursul evoluţiei pot fi diferite. Să ne reamintim că la fiecare situaţie-problemă există posibile mai multe soluţii satisfăcătoare, iar nu numai una singură. O soluţie aleasă de o comunitate poate influenţa pe toate celelalte comunităţi, excluzând din alegerea lor soluţiile alternative. Într-un anumit fel, difuziunea falsifică evoluţia, uniformizând-o îm mod excesiv. c. Fiecare comunitate are condiţiile sale particulare. Problemele sale sunt specifice. Din această cauză, o soluţie adoptată într-o comunitate şi adecvată aici poate să nu mai fie adecvată într-o altă comunitate. Difuziunea prezintă, deci, şi dezavantajul de a falsifica evoluţia prin adoptarea unor soluţii care s-au dovedit eficiente în condiţii relativ diferite. Există în acest caz două atitudini distincte: fie asimilarea invenţiilor făcute în afară prin adaptarea şi modificarea lor potrivit cu condiţiile particulare ale fiecărei comunităţi (Ralea spunea că asimilarea culturală este din această cauză un act de creaţie propriu-zisă), fie inventarea de soluţii proprii la problemele proprii. Această dilemă este extrem de actuală pentru lumea contemporană, în care un număr mare de ţări care au intrat de curând pe calea dezvoltării economice şi sociale, trebuie să adopte rapid forme de organizare. Dacă acum câteva decenii mentalitatea generală înclina spre soluţia împrumutului cultural – vezi, de exemplu, ambiţia de a generaliza „modul de viaţă american” –, în prezent se pune accentul pe formularea unor soluţii proprii, adecvate condiţiilor particulare ale dezvoltării din lumea contemporană. Accentul pe independenţă se fundează printre altele şi pe această orientare fundamentală: descoperirea unor forme de organizare proprii. d. Preluara nu este un act mecanic. Fiecare formă de organizare se cristalizează pe baza unor acumulări anterioare. Asimilarea ei de către o altă comunitate pune problema dificilă tocmai a acestor acumulări care pot exista sau nu. Ce se întâmplă dacă nu există „baza” necesară pentru introducerea unei forme superioare? Discuţia în jurul acestei probleme, într-o formă sau alta, apare în toate cazurile de comunităţi care pentru a se dezvolta rapid caută să asimileze cât mai mult din elementele produse de alte comunităţi. În secolul trecut, în ţara noastră a existat o dispută extrem de ascuţită în acest sens, declanşată de celebra teză a lui Maiorescu a „formelor fără fond”.Deşi desfăşurată la un nivel destul de abstract şi, deci, superficial, disputa atingea o problemă de strategie fundamentală a dezvotării care din păcate nu a fost adâncită ulterior: în presupoziţia că un element sau o formă culturală oarecare dezvoltată de către o societate este preluată de către o alta, care trebuie să fie strategia acestei preluări în aşa fel încât să se asigure totodată şi elementele de context, sau de fundament necesare? O asemenea problemă se pune în mod curent în cazul industrializării. Tehnologia poate fi importată. Este însă necesară şi o forţă de muncă pregătită (calificare, mentaliate industrială) într-un mod corespunzător. Un sistem politic democratic trebuie să se fundeze pe câteva elemente culturale absolut necesare pentru buna sa funcţionare: şcolarizare, atitudine activă, participativă a maselor etc.

59

În fine, o ultimă problemă merită a fi discutată în acest context: momentul schimbării. Aş vrea mai întâi să schematizez problema pentru a o face cât mai clară cu putinţă, pentru că ea efectiv are o însemnătate majoră în înţelegerea mecanismelor evoluţiei. Formele de organizare socială (structura familiei, sistemul politic, organizarea muncii etc.) sunt în funcţie de condiţiile obiective ale vieţii unei comunităţi. Presupunem un moment t0 în care există o adecvare suficientă a formei x 0 la condiţii. Putem chiar presupune că respectiva formă de organizare este cea mai potrivită. Ca exemplu să folosim capitalismul ca tip general de organizare a societăţii. În teoria marxistă, la un anumit nivel de dezvoltare a forţelor de producţie, într-un anumit context al evoluţiei omenirii în general, capitalismul reprezintă forma de organizare cea mai potrivită, care oferea cadrul adecvat evoluţiei rapide a întregii societăţi. Treptat condiţiile obiective (în cazul nostru forţele de producţie) se modifică, forma iniţială de organizare pierzând din adecvare. Într-un moment ulterior tm, presupunem că deja forma de organizare capitalistă corespunde într-un grad mai redus noilor condiţii. În acest moment, o altă formă de organizare socială, cea socialistă, ar corespunde mai bine condiţiilor existente. În tm vechea formă nu şi-a încetat complet adecvarea. Ea poate funcţiona într-un mod relativ eficace. Există însă o alternativă istorică care, introdusă, ar putea funcţiona mai eficient decât cea veche. Presupunem încă un moment ulterior, tm, în care adecvarea vechii forme dispare complet. Ea trebuie în mod necesar să fie înlocuită, altfel întreaga societate intră într-o profundă criză. Desigur că este vorba de o schematizare care introduce simplificări mari, dar ea este rezonabilă. Schimbarea socială poate interveni în orice moment de timp, între t n şi tr. Evident, cu cât schimbarea va avea loc mai devreme, cu atât eficienţa globală a evoluţiei va fi mai mare. Este ca şi cum ai înlocui o maşină de lucru de îndată ce dă primele semne de uzură fizică sau morală sau, dimpotrivă, deabia în momentul în care ea nu mai funcţionează pur şi simplu. Din punctul de vedere al eficienţei economice, lucrurile nu sunt egale. Costul reparării continue a vechii maşini şi, de asemenea, pierderile de productivitate datorate neutilizării maşinii mai eficiente reprezintă o pierdere netă economică. Acelaşi mod de raţionare se poate aplica şi în cazul formelor sociale de organizare. O formă care începe să „se învechească” începe să devină din ce în ce mai costistitoare. Colectivitatea trebuie să „plătească” tot mai mult pentru ea: – Costul datorat efectelor ei negative. De exemplu, în cazul capitalismului, menţinerea sărăciei unui important segment de populaţie, alienare în muncă şi în activitatea politică, contradicţii sociale, neorientarea producţiei spre satisfacerea necesităţilor umane celor mai importante etc. – Costul datorat perfecţionării organizării capitaliste tradiţionale. Orice operaţie de modernizare, de adaptare poate fi considerată a avea un anumit cost. – Diferenţa de eficienţă socială pierdută prin neadaptarea unei forme de organizare mai eficiente – socialismul. Care este modul curent de abordare a acestei probleme? Evoluţionismul clasic tindea să simplifice problema, reducând pe tr la tn. Cu alte cuvinte, există un moment în care vechea formă a devenit necorespunzătoare, ea fiind înlocuită cu o nouă formă. Din punct de vedere explicativ, o asemenea afirmaţie este satisfăcătoare. Ea explică de ce sa schimbat organizarea. Când această schimbare a avut loc este mai puţin important. Din perspectiva activă a societăţilor care încearcă să-şi controleze şi planifice în mod conştient schimbarea, o asemenea schemă nu mai este satisfăcătoare: Este nevoie a se

60

determina punctul cel mai bun în care să se recurgă la schimbare. Pentru a ilustra atitudinea existentă în mod curent în legătură cu această problemă, voi cita poziţia lui Leslie White, poate unul dintre cei mai eminenţi susţinători ai perspectivei evoluţioniste în sfera societăţii. „Nici o instituţie sau sistem social-politic nu va fi abandonat atâta timp cât el este capabil să realizeze în mod efectiv o funcţie vitală; nici un nou set de instituţii, nici un nou sistem social-politic nu poate fi introdus cât timp condiţiile tehnologice nu îl fac posibil şi condiţiile sociale nu îl cer. Pe scurt, o revoluţie social-culturală nu poate avea loc înainte de timpul său; dar când timpul său a venit, ea va avea loc.” (L.White, 1948).În această declaraţie de principiu este foarte clar că acel timp al schimbării este plasat pe undeva între t n şi tr, fără însă a avea vreun mijloc de a-l preciza mai mult. Se pare că mai degrabă fixarea lui este spre tr. Acest lucru este clar din prima afirmaţie făcută de White: atâta timp cât o instituţie sau un sistem social-politic îndeplineşte, în mod efectiv, o funcţie socială el nu va fi schimbat. Problema nu este, deci, cât de efectiv o asemenea funcţie este îndeplinită, ci doar capacitatea de funcţionare în continuare, într-o manieră satisfăcătoare. O teză similară poate fi întâlnită şi la K. Marx. El spunea că atâta timp cât un anumit tip de relaţii de producţie mai pot stimula progresul forţelor de producţie, acestea nu vor fi schimbate. Într-un alt studiu (C.Zamfir, 1977) am adus argumente în sprijinul ideii că evoluţia spontană a sistemelor sociale, fundată pe un nivel relativ scăzut de cunoştinţe, tinde să se comporte în maniera descrisă mai înainte: schimbarea unei forme de organizare socială are loc în momentul în care aceasta intră în criză, ne mai putând îndeplini funcţiile sale într-un mod satisfăcător. Este ceea ce am numit „schimbarea prin crize”. O asemenea strategie este complet justificată în aceste condiţii. Pe măsură însă ce cantitatea de cunoştinţe creşte se produce o deplasare treptată spre adoptarea schimbării mai aproape de momentul tm. În aceste condiţii este nevoie de re-definit momentul însuşi al schimbării: o formă de organizare socială (instituţie, sistem socialpolitic) este abandonată în momentul în care o altă formă de organizare mai bună a putut fi formulată. Atunci când colectivitatea reuşeşte să formuleze o alternativă de organizare despre care are certitudinea că este mai bună, se poate spune că aceasta devine necesară. Conform principului raţionalităţii, colectivitatea va adopta această formă. Pentru a se putea trece la această nouă strategie, câteva condiţii trebuie să fie însă îndeplinte: a. Capacitatea comunităţii de a gândi alternative de organizare. Evoluţia spontană se caracterizează prin faptul că nimei nu reuşeşte să formuleze dinainte forma de organizare care va rezulta din activitatea practică a comunităţii de găsire a unor soluţii noi. Noile soluţii se cristalizează printr-un proces de lungă durată, prin numeroase încercări şi erori. Caracteristic sistemelor sociale actuale este însă tocmai apariţia unei preocupări din ce în ce mai accentuate de a explora alternativele posibile. b. Capacitatea de a testa eficienţa diferitelor alternative. Este încă dificil a spune cu certitudine dacă o alternativă concepută mental, şi care pare a fi mai bună, va funcţiona sau nu atunci când va fi transpunsă în practică. Alternativa adoptată a făcut faţă unui test foarte eficace – cel al practicii. Este cert că a funcţionat şi funcţionează. Este greu de spus însă cât de bine, în raport cu altele. O alternativă doar concepută este însă încă imposibil de testat. Dificil este chiar a compara alternativele adoptate de către comunităţi diferite. Teoria marxistă a adus multe argumente teroretice care susţin

61

faptul că socialismul este mai eficient social decât capitalismul în noile condiţii sociale. Există şi multe probe empirice care susţin această superioritate. Din păcate însă nu este pus la punct un sistem coerent de indicatori care să testeze cu certitudine performanţele unui sistem sau al altuia. Un asemenea test cu siguranţă ar putea contribui substanţial la accelerarea procesului revoluţionar mondial. Semnificaţia unei asemenea posibilităţi de testare empirică a performanţelor nu trebuie argumentată teroretic prea mult. Voi aduce un argument practic: studiul întreprins de doi cercetători americani. Hans Apel şi Burkhard Strumpel – Bunăstarea economică ca un criteriu al performanţei sistemelor: O cercetare în Bulgaria şi Grecia – au încercat să exploreze tocmai o asemenea posibilitate. Ipoteza lor era tipică pentru ideologia nemarxistă: o societate capitalistă va avea performanţe superioare uneia socialiste. Pentru a testa această ipoteză au ales două ţări care, în punctul iniţial al diferenţierii sociale, erau aproximativ la acelaşi nivel de dezvoltare economică şi, de asemenea, erau apropiate din punct de vedere cultural – Bulgaria şi Grecia. Mai multe seturi de indicatori au fost utilizaţi: indicatori cu privire la statutul economic obiectiv al populaţiei, indicatori subiectivi ai statutului economic – estimarea de către fiecare a condiţiilor sale materiale, indicatori cu privire la satisfacţia generală a vieţii, perceperea schimbărilor din trecut şi a sensului lor, aşteptările în legătură cu schimbările viitoare. Surpriza mare pe care cercetarea a adus-o a fost că, contrar aşteptărilor, sistemul socialist din Bulgaria s-a dovedit la aproape toţi indicatorii mai eficient decât cel din Grecia. Atât din punctul de vedere al condiţiilor economice obiective, măsurate direct de către cercetători, cât şi din punctul de vedere al celor subiective, mai particulare sau mai generale, populaţia bulgară investigată s-a plasat la un nivel superior celei greceşti (H. Appel & B.Strumpel, 1974). Cercetări comparative de acest gen pot fi făcute şi la nivelul unor micro-sisteme. Pentru ilustrare voi utiliza un studiu care, de asemenea, deschide noi perspective în această privinţă, având totodată profunde implicaţii ideologice: studiul comparativ întreprins de A. Tannenbaum asupra performanţelor diferitelor întreprinderi americane, în funcţie de gradul de participare al muncitorilor la conducere, inclusiv situaţiile în care, în diferite forme, înşişi muncitorii erau proprietarii întreprinderii. Concluzia studiului este că noile forme în care muncitorii au controlul efectiv asupra conducerii întreprinderii sunt mai eficiente nu numai economic, dar şi social-uman, decât formele capitaliste clasice (A.Tannembaum & M.Comte, 1972). c. Capacitatea de a implementa o nouă formă de organizare cu pierderi cât mai mici. Se ştie că orice schimbare socială constă în multe privinţe comunitatea: performanţele ei iniţiale sunt relativ reduse, generează tensiuni etc. Costurile mari ale schimbării reprezintă unul dintre factorii cei mai importanţi care determină o atitudine prudentă, conservatoare. Stăpânirea eficace a procesului schimbării sociale, minimizarea costurilor schimbării va reprezenta, dimpotivă, un factor care încurajează căutarea de alternative mai bune şi implementarea lor, cu mult înainte ca vechile modalităţi de organizare să intre în criză. Asigurarea acestor condiţii face ca istoria să îşi modifice fundamental ritmul şi mecanismele. De la strategia spontană a satisfăcătorului – cât timp o formă este satisfăcătoare ea va fi menţinută; doar atunci când încetează a mai fi satisfăcătoare ea este înlocuită cu o alta –, se trece tot mai mult la strategia conştientă a optimului – se caută mereu alternative mai bune; în momentul în care a fost găsită una, aceasta este introdusă în locul celei vechi.

62

SENSUL ISTORIEI Componentele conceptului de sens al istoriei Ideile de evoluţie şi progres sunt legate logic de ideea de sens al istoriei. Sensul istoriei se referă la logica specifică dinamicii în timp a societăţilor umane. Fiecare moment temporal reprezintă un stadiu al unui proces mai îndelungat şi capătă sens în raport cu aceasta. Sunt trei elemente distincte implicate în ideea de sens al istoriei: o stare finală, un proces şi un „motor” al evoluţiei. Pentru a considera că istoria are un sens trebuie să acceptăm că omenirea are o dinamică orientată spre o stare finală. a. Starea finală reprezintă acea stare pe care omenirea o va realiza în mod necesar prin lunga sa evoluţie sau cel puţin se va îndrepta indefinit spre ea. Finalitatea poate fi realmente o stare ultimă, adică un mod stabil de organizare, un echilibru care nu mai tinde către altceva, sau o caracteristică cu influenţe determinante asupra întregii vieţi sociale, care ia în timp valori din ce în ce mai înalte. În filozofiile religioase, omenirea evoluează spre o stare distinctă care se va instaura, ca, de exemplu, în creştinism, după judecata de apoi. În filozofia secolului XVIII, progresul societăţii umane era strâns legat de progresul de cunoaştere conceput ca fiind indefinit. Omenirea îşi sporeşte neîncetat cunoaşterea sa şi, în consecinţă, progresează neîncetat. Sau finalitatea poate, în alte teorii să apară sub forma dezvoltării neîncetate a tehnologiei. În fine, în alte viziuni finalitatea istoriei poate fi legată direct de om – satisfacerea tot mai ridicată a nevoilor sale. Să remarcăm, deci, că finalitatea poate să apară, fie sub forma unei stări finale propriu-zise, spre care omenirea tinde şi odată atinsă se pune punct întregului ciclu evolutiv al omenirii, fie sub forma unei caracteristici (criteriu) care ia valori tot mai ridicate: ştiinţă, forţe de producţie, satifacerea nevoilor umane, gradul de complexitate al organizării sociale. Se poate face, de asemenea, observaţia că există două tipuri distincte de criterii care definesc finalitatea istoriei: sociale şi umane. Utilizarea unuia sau altuia dintre aceste tipuri de criterii generează imagini diferite asupra sensului istoriei, a naturii logicii sale. Cine citeşte lucrarea lui Toffler Şocul viitorului are, de pildă, senzaţia ciudată că omenirea este pusă în mişcare de o forţă implacabilă, care nu stă în om, ci în tehnologie şi care o împinge tot mai departe, cu o viteză de creştere. Omul trebuie să se adapteze continuu la noile realităţi rezultate. În general, viziunile tehnologiste sunt caracterizate prin faptul că omul este considerat a fi mai mult un factor pasiv care trebuie mereu să se acomodeze noilor realităţi. Sensul evoluţiei nu stă în el, ci înafara sa. b. Un proces istoric. Realizarea finalităţii istoriei se face printr-o succesiune necesară de stări, faze sau etape. Fiecare stare are justificarea sa în ansamblul procesului, contribuind la realizarea finalităţii ultime. Sensul ei stă în faptul că aduce o contribuţie specifică la realizarea finalităţii. Prin această prismă ea trebuie să fie judecată. Perspectiva sensului istoriei care, deci, ca formularea stadiior mari prin care istoria a terecut şi va trece în continuare să fie dedusă din însăşi finalitatea acesteia. c. Un motor al istoriei. Pentru ca efectiv omenirea să evolueze prin succesiunea de faze spre finalitatea dată, trebuie să existe o forţă motrice care să o

63

pună în mişcare pe acest drum şi nu pe un altul. Un asemenea motor a fost mult timp considerat a fi voinţa divină. Sau, în cele mai multe dintre teoriile actuale, necesităţile umane care orientează mereu procesul social într-o anumită direcţie. O teorie satisfăcătoare a sensului trebuie să includă toate aceste trei elemente. Dacă unul dintre ele nu poate fi identificat, ideea de sens al istoriei, în general, nu poate fi susţinută. Şi realmente, toate respingerile ideii de sens al istoriei s-au fundat pe respingerea unuia sau a tuturor acestor elemente. Înainte de a trece mai departe, la analiza mai amănunţită a diferitelor teorii asupra sensului istoriei, este util a ne opri pe scurt asupra teoriilor care exclud ideea de sens şi argumentele utilizate. Cele mai frecvente respingeri ale ideii de sens al istoriei subliniază incapacitatea omenirii de a-şi orienta într-un mod sistematic efortul colectiv pentru a realiza dezideratele sale. Dacă Dumnezeu nu este acela care planifică întreaga dezvoltarea a istoriei, omul însuşi, s-a dovedit a nu fi capabil să o facă. Fiecare urmăreşte nu anumit scop care orientează întreaga sa activitate, dar colectivitatea ca atare nu este capabilă să formuleze scopuri comune şi să organizeze efortul colectiv spre realizarea lor. De pe poziţiile evoluţionismului, după cum s-a văzut într-un capitol anterior, s-a avansat ideea că evoluţia propriu-zisă este impredictibilă. Este ceva creator, emergent în cauzalitatea istorică, fapt care face nu numai predicţia imposibilă, dar şi ideea de sens ca atare. Sensul presupune existenţa stării finale sub formă de proiect care să preorienteze întreaga evoluţie. Impredictibilitatea principială a evolutiei exclude, deci, în mod absolut ideea de sens. Există, în fine, un argument mai aparte, adus de Dobzhansky, care respinge ideea de sens, pe baza combinării perspectivei umane cu cea socială strictă. Evoluţia, spune el, poate prezenta tendinţe foarte diferite, iar nu numai una singură. Unele pot fi bune, altele rele. Sensul este dat mereu de oameni, prin opţiunile lor libere. În acest caz, chiar dacă se poate vorbi despre un sens, el nu este al istoriei propriu-zise, ci rezultatul impredictibil al combinării variatelor tendinţe ale evoluţiei (aceasta nu are o direcţie determinată) şi opţiunea etică a oamenilor. Cu excepţia Sfântului Augustin, nu există poziţii mai notabile care să susţină un punct de vedere agnostic asupra sensului istoriei. Unele poziţii formulate pot fi găsite în analiza sistematică a lui Van Doren asupra variatelor teorii elaborate asupra progresului. Sfântul Augustin considera că istoria are un sens, cel dat de voinţa divină, care efectiv regizează întraga mişcare istorică. Numai că omul nu poate sesiza acest sens, decât după terminarea unor mari cicluri ale istoriei. Nici profeţiile din cărţile sfinte nu ajută la înţelegerea lui. Ele însele pot fi înţelese de-abia mult mai târziu. Venirea lui Cristos pe pământ a relevat sensul întregii istorii de până la El şi odată cu aceasta chiar profeţiile cuprinse în Vechiul Testament au devenit inteligibile. În fine, Judecata de Apoi va face clar pentru oameni sensul ascuns al evenimentelor de după Cristos. Direcţiile istoriei: ciclic, descendent, ascendent

64

Există în lunga meditaţie filozofică asupra sensului istoriei, a direcţiei în care ea se desfăşoară, trei mari opţiuni, care în forme diferite au tins mereu să apară, contrazicându-se dar uneori şi completându-se reciproc. O trecere rapidă în revistă a lor ar fi lipsită de interes, chiar pentru a înţelege mai bine evoluţia preocupărilor legate de sensul istoriei. Evoluţia ciclică reprezintă una dintre cele mai vechi idei din filozofia istoriei. Filozofia greco-romană era suprasaturată de ideea ciclicităţii: presocraticii, Platon, Aristotel, stoicii, Heraclit (F.Emanuel, 1965). Dialogurile târzii ale lui Platon reprezintă o sursă clasică a viziunii ciclice. În Timaeus Platon vorbeşte de un ciclu astronomic fundat pe „Marele An al Lumii”. Acest ciclu se încheie în momentul în care planetele care se mişcă pe orbite diferite, cu viteze diferite, termină ciclurile lor împreună, pe o linie dreaptă. În acest moment au loc mari catastrofe naturale: scufundări de pământ ca în cazul Atlantidei, cutremure, inundaţii, epidemii. Lumea nu este distrusă, însă supravieţuitorii sunt aşa de puţini şi terorizaţi şi resturile civilizaţiei aşa de rare, încât întreaga evoluţie a omenirii este luată practic de la început. În Legile, Platon oferă o imagine a ciclicităţii fundată pe procese strict social-politice. Trecutul apare ca un loc în care mii de cicluri politici au avut loc: statele au apărut şi au dispărut, constituţiile s-au succedat mereu şi mereu, de la rele la bune şi de la bune la rele. Aristotel însuşi era obsedat de ciclurile sistemelor politice. El încearcă să formuleze o logică a acestor cicluri: de la oligarhie la democraţie şi de la aceasta iar la oligarhie. Tucidide motiva interesul studiului istoriei pe caracterul recurent al evenimentelor. Situaţii similare apar mereu în istorie. Stoicismul a practicat şi el o viziune ciclică. Chrysippos, de exemplu, considera că periodic lumea revine la focul din care s-a născut, printr-un proces treptat. Fiecare regenerare a lumii se face în exact acelaşi mod: aceleaşi creaturi şi aceleaşi evenimente se reproduc veşnic. Şi filozofia creştină a plătit tribut ideii de ciclicitate. Philon din Alexandria considera că ciclicitatea este caracteristică neamurilor păgâne. Ea va înceta în momentul în care Mesia va reveni pe pământ şi va instaura legea sa. Polemizând cu ideea păgână a ciclicităţii, unul dintre cei mai reputaţi părinţi ai bisericii creştine, Origene, considera că aceasta nu are cauze naturale, ca, de exemplu, o anumită conjunctură a astrelor, ci umane. Cantitatea excesivă de rău acumulată în lume este, din timp în timp, curăţată de Dumnezeu. Renaşterea a reluat ideea ciclicităţii cu multă forţă. Teoriile elaborate acum sunt foarte diverse, exprimând când o atitudine optimistă, în ciuda vicisitudinilor vremii, când o uşoară înclinaţie pesimistă. Accentul cade nu pe sisteme cosmologice care să susţină ideea ciclicităţii, ci pe teorii sociale propriu-zise. Unul dintre cei mai eminenţi reprezentanţi ai ciclicităţii în această perioadă este filozoful arab Ibn Khaldun (secolul XIV). Acesta considera că istoria poate să devină o ştiinţă care să înregistreze cu exactitate evoluţia evenimentelor şi să descifreze sensul lor general. Totul se naşte ca apoi să piară. Civilizaţiile, de exemplu, trec prin cilcuri de patru faze distincte, în care generaţiile au profiluri specifice. Prima generaţie este de regulă caracterizată prin curaj, tărie, mergând până la sălbăticie. Sentimentele de grup sunt foarte puternice. A doua generaţie îşi pierde treptat calităţile meritorii ale primeia. Ea este orientată spre acumularea de bogăţii. La a treia generaţie înclinaţia spre lux atinge culmile, pregătind astfel destrucţia finală care se întâmplă la nivelul

65

celei de a patra generaţii. Amărăciunea pe care meditaţia asupra cursului istoriei o lasă stă adesea la baza ideii de ciclicitate. O reflexie a lui La Popelinière (secolul XVI) o ilustrează excelent: „Orice eveniment trecut revine. Motivele şi ocaziile sunt aceleaşi. Greşelile şi imperfecţiunile omului nici nu cresc, dar nici nu se diminuează. Ele sunt doar reînnoite într-o diversitate de forme, aparenţa cărora îi face să creadă pe cei mai puţin pătrunzători că aspectul nou şi proaspăt al evenimentelor reprezintă o schimbare de conţinut şi substanţă” (F.Emanuel, 1965). Pe linia lui Ibn Khaldun se încearcă a se descoperi cauzele profunde ale ciclicităţii, ale înfloririi şi decăderii. Giovanni Botero (sec. XVI) avansează ideea că cetăţile decad pentru că dezvoltarea lor nu poate ţine pasul cu creşterea populaţiei. Machiavelli şi Le Roy încearcă să desprindă un ciclu de natură moral-psihologică a statelor: în stadiul teologic oamenii sunt robuşti şi violenţi; în stadiul eroic ei sunt cruzi şi meticuloşi; în fine, în ultimul stadiu, oamenii devin leneşi şi suprasofisticaţi. Cel mai de seamă reprezentant al tezei ciclicităţii este însă Giambattista Vico. Întreaga sa teorie este bazată pe succesiunea naturală a formelor de guvernământ, de la conducerea de către o singură persoană (monarhie), la conducerea de către mai mulţi (aristocraţie), şi, în fine, la conducerea de către toţi (democraţie), de la care ciclul se reia. Rezonanţe ale ciclicităţii apar şi în secolul XX. Oswald Spengler se numără printre cei mai cunoscuţi susţinători ai unui asemenea punct de vedere. Teoria sa are certe rezonanţe renascentiste. Fiecare cultură are o viaţă de aproximativ 1.000 ani, trecând succesiv prin mai multe vârste: copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Modelul organic al evoluţiei organismului a constituit în mod cert o sursă importantă de inspiraţie pentru toate teoriile ciclicităţii. Toynbee este un reprezentant modern al teoriei ciclurilor. Viziunea sa, deşi încă destul de speculativă, se apropie însă mai mult de argumentaţia şi prudenţa abordărilor de tip ştiinţific. Există, după părerea sa, un ritm alternativ al civilizaţiilor tradiţionale. O civilizaţie evoluează de la faza comunităţilor locale, separate, care împărtăşesc aceeaşi cultură, printr-o fază intermediară caracterizată prin dezordinea provocată de agravarea concurenţei dintre comunităţi, care ia tot mai mult forma războaielor mistuitoare, spre faza instaurării unui „stat universal” care pune capăt competiţiei, instaurând ordinea. Aceasta însă în timp decade în mod inevitabil. Explicaţia sugerată de Toynbee este tipic sociologică: într-un sat universal personalul administrativ şi armata au o tendinţă de creştere pe măsură ce instituţiile locale se deteriorează şi presiunile barbare devin tot mai puternice la frontieră. Inaptitudinea economiei agricole pre-ştiinţifice de a suporta această sarcină economică în creştere reprezintă o cauză a decadenţelor care se abat succesiv asupra statelor universale (A. Toynbee, 1975). În legătură cu ciclicitatea, două aspecte sunt demne de considerat în contextul acestei analize. În primul rând, evidenţa empirică pe care se fundează: o anumită caracteristică a socieţilor, în mod cert a celor preindustriale deşi există părerea că şi cele industriale se compotă la fel, de a parcurge o evoluţie marcată de puncte de dezvoltare, dar şi de decădere. Raţiunile pentru care acest lucru este valabil pentru societăţile preindustriale au fost analizate mai pe larg într-un capitol anterior. Pe scurt, ele se referă la contradicţia, sesizată şi de Toynbee, care apare la un moment dat între dezvoltarea socială a unei comunităţi şi capacităţile ei tehnologice. Datorită progreselor

66

extrem de lente ale tehnologiei din epoca antică până la începutul celei moderne, impresia pe care istoria o lăsa nu era nicidecum cea de progres general, ci mai degrabă de înflorire şi decădere a diferitelor comunităţi. În al doilea rând, este interesant de observat că aproape toţi autorii care susţin punctul de vedere al ciclicităţii consideră în acelaşi timp că comunitatea din care fac parte se află într-un anumit punct al ciclului: în cel al involuţiei (F.E.Manuel, 1965). Această caracteristică este simptomatică pentru semnificaţia profundă a tezei ciclicităţii. Ea exprimă o viziune temperat pesimistă asupra istoriei. Semnificaţia de „temperat” se referă la faptul că este conţinută în această schemă şi o consolare: tot ceea ce naşte şi înfloreşte va sfârşi până la urmă prin a decădea şi a pierii; după un sfârşit vine însă un nou început. Evouluţie regresivă. Există destul de multe puncte de vedere pesimiste asupra istoriei. O analiză sociologică a acestor teorii ar scoate în evidenţă cu siguranţă asocierea lor cu procese de descompunere a unor forme sociale. Teoriile regresului îşi găsesc sursele prime în celebra metaforă a lui Hesiod, reluată de Ovidiu, a vârstelor omenirii. Prima a fost vârsta de aur. De la ea omenirea a decăzut treptat. De atunci, a existat mereu exprimată, mai deschis şi asertiv sau mai discret, suspiciunea că dezvoltarea socială, în special sub aspect material, este însoţită de un anumit regres în plan uman. Sub forma mai blândă a ciclurilor ea era destul de frecvent prezentă: dezvoltarea şi înflorirea pregăteşte decăderea. Cele mai multe teorii ale regresului se fundau tocmai pe această idee a divergenţei dintre evoluţia socială, în raport cu o serie de parametri obiectivi şi progresul uman. Există doar o singură excepţie la această orientare generală care dezvoltă ideea unei involuţii totale. Henry Adams a încercat să aplice cea de a doua lege a termodinamicii la istorie. Rezultatul unei asemenea aplicări era teza creşterii entropiei procesului istoric, deci, involuţia. Însuşi Norbert Wiener considera că această lege este relevantă pentru societate, forţându-ne să acceptăm o anumită limită atunci când considerăm progresul (C.van Doren, 1967). În filozofia creştină au existat unele tendinţe net pesimiste. De exemplu, punctul de vedere protestant ortodox, denumit de către Kant „terorism moral”, care înspăimânta omenirea cu profeţia creşterii corupţiei în lume, care va atige punctul culminant cu apariţia lui Anti-Crist. În perioada actuală teza regresului este susţinută în cadrul a două orientări distincte: unele filozofii de inspiraţie psihanalitică şi în unele critici umaniste ale tehnologiei. O asemenea viziune poate fi găsită în lucrarea Eros şi civilizaţie a lui H. Marcuse. Istoria reprezintă înfruntarea a două principii opuse: principiul plăcerii care exprimă instinctul dragostei (erosul) şi principiul realităţii. Progresul civilizaţiei reprezintă subjugarea crescândă a Erosului de către Principiul realităţii. Schematic, evoluţia societăţii, din această perspectivă, poate fi redată în următorul fel: De la: La: Satisfacţie imediată Satisfacţie amânată Plăcere Abţinere de la plăcere Bucurie Muncă Receptivitate Productivitate Absenţa represiunii Securitate.

67

O asemenea trecere reprezintă, la scară universală, un eveniment traumatizant pentru om. Din când în când mai apar lucrări care afirmă într-o manieră extrem de brutală viziunea pesimistă asupra istoriei conţinută potenţial în freudism. Pentru ilustrare voi folosi lucrarea lui N. O. Brown apărută în 1961, Viaţa împotriva morţii: Sensul psihanalitic al istoriei. Teza fundamentală a lucrării este răspicat enunţată de către Brown: istoria umană este istoria-unei-boli, a nevrozei care provine din suprimarea dragostei (Erosului). Erosul suprimat reprezintă sursa energetică istoriei. „Psihanaliza poate furniza o teorie a progresului, dar doar considerând istoria ca o nevroză. Definind omul ca un animal nevrotic, psihanaliza nu numai că asumă caracterul faustic al omului, dar şi explică de ce omul este astfel”. Şi mai departe: „Disciplina părintească, condamnarea religioasă a plăcerii trupeşti şi exaltarea filozofică a vieţii raţionale, toate l-au educat pe om docil, dar, secret, în inconştientul său, neconvins, şi de aceea nevrotic. Omul rămâne neconvins pentru că în copilărie el a gustat din fructul copacului vieţii şi ştie că este bun şi nu uită niciodată asta” (C. van Doren, 1967). Critica de pe poziţii umaniste a tehnologiei reprezintă o altă perspectivă de pe care ideea de regres s-a conturat. Filozofi ca N. Berdiaev, Ortega y Gasset, Mumford au exprimat în diferite forme teama că tehnica dezumanizează, falsifică. Acum câteva decenii, cărţi ştiinţifico-fantastice ca aceea a lui Orwell (1984) sau A. Huxley (The Brave New World) exprimau pentru marele public teama că lumea înalt tehnologizată va fi o lume complet dezumanizată, în care raţiunea tehnică îşi instaurează dominarea, adesea cu mijloace destul de violente, asupra omului, excluzând şi suprimând sistematic orice sentiment uman. În noua lume a lui Huxley, de pildă, Shakespeare este cel mai subversiv autor, iar a te îndrăgosti de cineva reprezenta primejdia publică numărul 1. Pentru ilustrarea acestui punct de vedere voi folosi două lucrări relativ recente. Prima este cea a lui R. Seidenberg, Anatomia viitorului (1961). Seidenberg descrie mersul istoriei ca o deplasare de la „organic”, fundat pe instinct, la „organizat” fundat pe inteligenţă. Istoria propriu-zisă reprezintă o fază intermediară între două stări stabile – preistoria în care organicul era caracteristic şi postistoria în care „organizarea” este specifică, marcând triumful inteligenţei. (Fig. 9). Postistorie

Istorie Inteligenţă

Preistorie

Instinct

Instinct Inteligenţă

68

Fig. 9 Descrierea pe care Seidenberg o dă post-istoriei nu pare a face din aceasta o stare de invidiat: omenirea „va rămâne fixată într-o rutină fără de sfârşit, nu diferită de cea a furnicilor, albinelor sau a termitelor. Supravieţuirea acestora timp de vreo 60 de milioane de ani, în mod esenţial neschimbată, testifică perfecţiunea adaptării lor, interne şi externe, la condiţiile de viaţă; omul poate, de asemenea, să se găsească încătuşat într-o perpetuă ordine de răspunsuri perfect adaptate.” (H.A.Simon, 1970). Jaques Ellul, la rândul său, subliniază potenţele antiumane ale logicii tehnologiei. În societatea actuală, consideră el, tehnologia tinde să devină autonomă. În sine, ea nu este nici bună, dar nici rea. Devenită însă antonomă şi dezvoltându-se în virtutea propriei sale logici, şi, de asemenea, pentru că ea însăşi nu este inteligentă şi, cu siguranţă, nu este interesată în binele uman, ea duce la o lume din ce în ce mai puţin umană. Probabilitatea ca tehnologia să ducă întreaga omenire la un ersatz de vârstă de aur în care oamenii vor fi nefericiţi fără chiar a şti, este aproape sigură (J.Ellul, 1964). Lucrarea de răsunet a lui H. Marcuse, Omul unidimensional, are şi ea o puternică notă pesimistă, în care tehnologia joacă un rol important. Manipularea devine atât de eficientă încât omul pierde orice putinţă de a lupta cu existentul, incapabil de aşi imagina alternative istorice. Societatea actuală capătă un fel de autonomie, reproducâdu-se pe ea însăşi în forme din ce în ce mai perfecţioniste, fără însă ca aceste perfecţionate să atingă structura propriu-zisă. Evoluţie progresivă. Ideea că evoluţia în timp are, totodată, şi un caracter progresiv, că lumea de mâine va fi mai bună decât cea de azi nu reprezintă doar piesa centrală a unei teorii, ci şi o atitudine morală şi psihologică fundamentală a omului. Ea nu a fost însă chiar atât de răspândită, după cum s-ar putea crede. Concurentul său cel mai puternic a fost idealismul: societatea este produsul oamenilor; depinde de ei dacă ea este bună sau rea; o societate mai bună este posibilă, doar dacă ei cad de acord asupra modelului ei şi doresc, totodată, să-l realizeze. După cum am văzut, pentru a exista o viziune progresivă asupra istoriei, era necesar să existe un factor determinant cu o evoluţie în timp continuă care să asigure caracterul necesar al progresului întregii societăţi. Cât timp un asemenea factor nu exista, însăşi ideea de progres nu avea nici o bază. Nu este din acest punct de vedere de mirare că gândirea antică nu a putut elabora ideea de progres. Nimic în societatea antică nu părea a avea o dinamică în timp treptată şi sigur ascendentă. Ideea de progres a fost prezentă, într-o viziune însă mistică, şi în filozofia creştină. Ea nu are nici o semnificaţie socială, ci doar una moral-religioasă. Istoria are în creştinism o structură specifică, parcurgând trei faze distincte. Prima fază este anterioară „căderii în păcat” şi a izgonirii din rai. Este vârsta creştină de aur a omenirii. A doua fază este cea pământeană: omenirea este sub semnul păcatului originar, sfâşiată de lupta celor două forţe contrare – divină şi „necurată”. Este o fază a durerii, a păcatului. Ultima fază reprezintă revenirea omenirii în starea iniţială, ne-pământească, după „judecat de apoi”. Istoria propriu-zisă este plasată în cea de a doua fazăpământeană. Dificultatea cea mai mare pentru filozofia creştină a fost mereu de a răspunde la întrebarea: care este semnificaţia istoriei „pământene”? Există vreo logică a desfăşurării ei? Filozofia creştină este plină de încercări de a găsi o soluţie. Prima încercare este teoria celor patru monarhii. Sursa ei este mitica profeţie a lui Daniel. Într-o noapte, spune povestea biblică, împăratul Nabucodonosor a avut un

69

vis ciudat. Daniel dezleagă semnificaţia visului: Monstrul visat, cu cap de aur, bust de argint, şolduri de bronz, picioare de fier şi labe de pământ reprezintă succesiunea a patru mari monarhii, prima fiind Babilonul. Teoria reprezintă o combinaţie de schemă ciclică (fiecare monarhie are dezvoltarea şi căderea sa) cu o schemă evolutivă. La sfârşitul acestei succesiuni s-ar ajung în faza finală, marcată de cea de a doua venire a lui Cristos pe pământ. Pe baza acestei teorii s-au făcut tot felul de predicţii în ceea ce priveşte „sfârşitul lumii”. Milenarismul sabatic a avut o mare influenţă, fiind fundat pe cifra, cu puternice rezonanţe simbolice – 7. Episcopul Irineus din Lion, în secolul II e.n. împarte printre primii istoria în 7 milenii, ultimul fiind domnia lui Cristos pe pământ. Sf. Justin considera că al 7-lea mileniu va fi încă pe pământ, dar caracterizat prin completa încetarea a activităţii sexuale. Foarte rare au fost atitudinile caracterizate prin ideea unui continuu meliorism moral, pe acest pământ (Sf. Ambrozie). Sfântul Augustin accentuează ideea că singura perfectibilitate de care se poate vorbi în istorie este cea a spiritului individual. Un progres moral de ansamblu al întregii lumi nu este caracteristic filozofiei creştine. Dar de ce este nevoie de această lungă perioadă de timp pentru a se ajunge la starea finală, înalt dezirabilă? Filozofia creştină nu găseşte un răspuns satisfăcător. Sfântul Augustin sugera la un moment dat că există o anumită raţiune. Istoria va lua sfârşit în momentul în care şi ultimul dintre sfinţii bisericii universale îşi va atins dezvoltarea sa spirituală pe acest pământ. După sciziunea profundă ce s-ar fi petrecut prin alungarea din rai a diavolului şi a adepţilor săi; rândurile îngerilor s-au micşorat substanţial. Istoria ar avea ca sens în această concepţie completarea numărului predestinat de sfinţi. În secolul XVIII-lea şi al XIX-lea filozofia franceză a elaborat amplu ideea de progres: Turgot, Condorcet, Saint Simon, August Comte. Acest lucru a fost posibil deoarece istoria însăşi începuse să scoată în evidenţă o serie de componente înalt cumulative ale vieţii sociale: cunoaşterea şi aplicaţiile sale. Cunoaşterea ştiinţifică are o dinamică cumulativă infinită. Regresul este imposibil tocmai datorită acestui caracter cumulativ al cunoaşterii. În secolul al XVIII-lea poziţia era strict raţionalistă. Progresul înseamnă înflorirea graduală a capacităţilor raţionale abstracte, în dauna naturii imaginative, pasionate. În secolul XIX natura afectivă a omului începe să fie reabilitată. Pentru Saint Simon, de exemplu, progresul nu mai are loc numai la nivelul capacităţilor raţionale ale oamenilor, ci şi la cel al capacităţilor afective. Progresul înseamnă totodată o continuă difuziune a dragostei, în cercuri tot mai largi, de la familie, la trib şi apoi la naţiune şi, în fine, la umanitate. În secolul XX-lea problematica progresului uman este reluată în gândirea occidentală pe două baze. Pe de o parte, în prelungirea ideii de evoluţie din biologie (un grup de oameni de ştiinţă din domeniul biologiei, englezi şi americani, printre care figura centrală este Julien Huxley şi care se intitulează „neo-evoluţionişti”) iar pe de altă parte un grup tot mai influent de filozofi creştini, sub inspiraţia directă a lui Theilard de Chardin. Julien Huxley a creat o întreagă filozofie centrală pe ideea de evoluţie. Atitudinea sa este structural optimistă. Trebuie să considerăm dinamica în ansamblul său a umanităţii şi atunci vom avea o imagine cu totul diferită asupra dimensiunilor şi a ritmurilor evoluţiei. Un asemenea optimism extras din raportarea prezentului la întreaga evoluţie a omului şi a luminii, în general, este tipic pentru toţi aceşti filozofi ai evoluţiei, fie ei creştini sau atei. Deely sugerează următoarea scală a evoluţiei: Să

70

considerăm cei 4.700 milioane de ani ai planetei a fi o distanţă de 100 de mile. Atunci, vom avea urmăţoarea scară: – Primele 50 de mile

– Nici o vietate nu locuieşte pământul. – Apar cele mai simple nevertebrate (râma).

– După 88 de mile –

După 93 de mile – Începe invazia pământului din apă. – Apar primele mamifere. – Omul. – Istoria scrisă a omului.

– La mila 98 – Ultimii 6 yarzi – Ultima jumătate de pas

Dar care este perspectiva vieţii umane pe pământ? Un alt calcul ne va da adevărata perspectivă asupra lucrurilor: Scara timpului în interiorul căreia evoluţia umană are loc poate fi estimată în felul următor: – Vârsta Universului – în jur de 14 bilioane ani. – Vârsta galaxiilor – 6,5 bilioane ani. – Vârsta Soarelui – 5 bilioane ani. – Vârsta Pământului – 4,7 bilioane ani. – Vârsta continentelor (în stare răcită) – 3,5 bilioane ani. – Vârsta vieţii pe Pământ – 2-2,5 bilioane ani. – Vârsta primelor fosile – 600 milioane ani. – Vârsta animalelor şi plantelor terestre – 405 milioane ani. – Vârsta mamiferelor – 63 milioane ani. – Vârsta omului – 1-2 milioane ani. – Istoria umană înregistrată – 5-6.000 ani. – Menţinerea condiţiilor de mediu – încă 2,5 bilioane ani. capabile a susţine viaţa pe pământ – Timpul până când Pământul va fi – alţi 4,5 – 4,1 bilioane ani. distrus de Soare – Probabilitatea de viaţă a Soarelui – încă 5 bilioane ani. Într-o asemenea perspectivă, problemele noastre actuale capătă o nouă dimensiune. Ele sunt mici denivelări pe drumul lung al evoluţiei umane care ne stă în faţă. După cum se exprimă J. Huxley, omul este de-abia la începutul drumului său: „Picioarele se împotmolesc încă în mâlul biologic, chiar dacă am reuşit să ridicăm capetele în aerul conştiinţei” (D.Hurezeanu, 1976). Este necesar ca întreaga noastră gândire să fie pusă în termenii evoluţiei. Ochii noştri, trebuie aţintiţi spre viitor, iar nu spre trecut. Întreaga noastră morală trebuie constituită pe baza ideii de evoluţie: orice permite sau promovează evoluţia este drept; orice restrânge sau împiedică evoluţia este rău. Apelul la a considera perspectiva mai lungă a evoluţiei este impresionant şi convingător. Cadrul de referinţă este însă prea vag pentru a opera efectiva. Optimismul

71

de lungă durată nu poate să nu ajute la soluţionarea problemelor urgente pe care prezentul şi viitorul imediat ni le pune. Interesant este faptul că mulţi filozofi creştini se orientează la ora actuală, de asemeea, spre o viziune evoluţionistă. Mult timp, teologia creştină a ridiculizat şi condamnat punctul de vedere evoluţionist. După părerea lui J. N. Deely, această atitudine a reprezentat sursa principală a decăderii creştinismului de până acum. El a căutat să considere „soluţiile ultime” ca norme practice, criterii infailibile pentru a evalua şi a rezolva problemele relaţiilor interpersonale, ale schimbărilor sociale şi a conflictelor culturale. Iar Raymond Nogar consideră că teologia creştină a neglijat în prea mare măsură temporalitatea, dimensiunea istorică spaţio-temporală a realităţii. Influenţa cea mai mare a avut-o Theilard de Chardin. În acest context voi cita doar un raţionament al său, extrem de clar pentru întreaga orientare de tip evoluţionist caracteristică gândirii sale şi a multor altor filozofi creştini influenţaţi de el. Criza modernă a religiozităţi provine din conflictul dintre credinţa în „sus” şi credinţa în „înainte”. Noile forţe, care acţionează tot mai intens, ale trans-hominizării dau o orientare către înainte (OX în diagrama lui de Chardin). Ele reprezintă credinţa în primatul ultra-umanului pe pământ şi sunt manifeste în impulsul marxist către viitor. Pe de altă parte, în sufletul fiecăruia există credinţa tradiţională creştină în transcendent (OY), care, dispreţuind mişcarea pământească, orientează atenţia spre înălţimea rugii religioase (Fig. 10). y

R

o Fig. 10 Soluţia la această dificilă problemă este însă rezultanta celor două direcţii. Înaltul supranatual creştin trebuie încorporat în umanul Înainte. Cristos nu trebuie conceput doar ca un Salvator, ci şi ca un Motor, nu numai al oamenilor izolaţi, dar şi al antropogenezei ca in întreg. În acest sens, consideră Theilard de Chardin, ateismul marxist este îndreptăţit să „respingă un Dumnezeu „extrinsec”, un deus ex machina, a cărui existenţă poate doar submina demnitatea Universului şi să pălească realizările umane, un „pseudo-Dumnezeu”, pe care nimeni nu-l mai vrea în zilele noastre, şi cel mai puţin decât toţi creştinii înşişi”. Întreaga religie începe să fie reformulată în termeni evoluţionişti. Un caz semnificativ este interpretarea „păcatului originar” dată de André-Marie Dubarle. Raiul din care omul a fost alungat reprezintă, după părerea sa, imaginea vieţii micului ţăran palestinian care vede în casa sa şi în fructele pământului său semnul favoarei divine. În parte, doctrina creştină a păcatului originar se referă la tensiunile, la dezordinile, erorile implicate în procesul de evoluţie al umanităţii. Acestea sunt, într-un anumit fel, un cost inevitabil al evoluţiei. Perspectivele evoluţiei umane: infinită sau limitată?

72

Reflexia asupra sensului istoriei a fost stimulată mai mult de întrebările legate de perspectivele viitoare ale omenirii, decât de cele referitoare la evoluţia sa de până în prezent. O anumită imagine despre istoria de până acum ne-o putem face relativ uşor. Ce ipoteze putem însă face asupra istoriei viitoare? O primă problemă ridicată este referitoare la limitele intrinseci ale evoluţiei. Van Doren distinge, din acest punct de vedere, trei tipuri de poziţii: progresul este infinit şi nelimitat, infinit, dar limitat şi progresul se „plafonează” într-o stare finală. Prima poziţie susţinând un progres indefinit era caracteristică, în mod special, filozofiei optimiste a secolului XVIII. Condorcet a exprimat-o în modul cel mai clar. În Introducerea la lucrarea sa Schiţă asupra progresului omeneşti el declară în mod expres „natura nu are nici o limită în ceea ce priveşte perfecţionarea facultăţilor omeneşti; că perfectibilitatea omului este cu adevărat indefinită; şi că progresul acestei perfectibilităţi de acum, independent de orice putere care ar dori să o oprească, nu are nici o altă limită decât durata globului pe care natura ne-a plasat.” Leibnitz aducea un argument teoretic pentru caracterul indefinit al progresului uman. El îl deducea din divizibilitatea infinită a continuumului: „există mereu părţi care pot să fie încă dezvoltate, să crească în mărime şi valoare, şi într-un cuvânt, să evolueze către o stare mai perfectă. Şi de aceea nici odată nu va putea fi atinsă limita progresului.” (Asupra originii ultime a lucrurilor). Deşi centrate pe o perspectivă mai apropiată, şi teoriile creşterii economice şi ale dezvoltării tehnologice tind să opteze şi ele pentru un progres indefinit. Nici o limită de principiu nu este întrevăzută în acest mers progresiv, ştiinţific, economic şi tehnologic al omenirii. Destul de frecvent, ideea unui progres indefinit în condiţiile sociale de viaţă ale oamenilor, este însoţită şi de afirmarea unui progres indefinit în natura umană însăşi. Condorcet, pornind de la evidenţa perfecţionării continue a tuturor speciilor, aprecia ca indiscutabilă ideea unui progres indefinit şi în natura umană: facultăţile fizice, intelectuale şi morale ale omului nu vor rămâne aceleaşi, ci vor progresa ele însele. Mai ales instaurarea unui nou tip de organizare socială va crea condiţiile favorabile pentru o şi mai intensă dezvoltare a omului. Astfel, Fourrier considera că falansterele vor crea condiţiile unei creşteri imense ale talentelor umane: vor exista 37 de milioane poeţi egali cu Homer, un număr egal de Newton-i şi Molière-i. Şi literatura de inspiraţie marxistă a dezvoltat această temă. Iată cum vedea Trotzki această evoluţie: omul îşi va stăpâni propriile sale sentimente, îşi va ridica instictele la înălţimile conştiinţei, va deveni, într-un cuvânt, un supra-om; „omul va deveni neînchipuit mai puternic, mai înţelept şi mai subtil; trupul său va fi mai armonios, mişcările sale mai ritmice, vocea sa mai muzicală. Formele de viaţă vor deveni foarte dinamice. Tipul uman mediu se va ridica la înălţimea unui Aristotel, a unui Goethe sau Marx. Iar deasupra acestor vârfuri, noi vârfuri se vor ridica.” (Literatură şi revoluţie) (C. van Doren, 1967). Neo-evoluţioniştii contemporani, ca J. Huxley şi Th. De Chardin optează în mod programatic pentru aceeaşi viziune a unui progres nelimitat al omenirii. Există însă şi un alt punct de vedere care încep să se contureze şi care au ca obiectiv realizarea unor specificaţii în legătură cu perspectivele progresului. Ideea unei evoluţii indefinite este destul de abstractă. Ea trebuie să fie specificată. La limita opusă se plasează teorii care subliniază caracterul finit al progresului uman, terminarea sa într-o fază ultimă. Poate cel mai clar exprimată această idee în filozofiile creştine:

73

omenirea în evoluţia sa pământeană va ajunge la un punct terminus. Judecata de apoi deschide o cu totul altă fază în care nici timpul şi nici perfecţionarea indefinită nu mai au sens pentru că armonia divină cea mai perfectă, a-temporală, deci, va fi stabilită. Hegel, de asemenea, postula o foarte controversată fază finală a devenirii spiritului universal. Unii comentatori nemarxişti ai lui Marx au interpretat comunismul ca un stadiu final, ultim al progresului uman. Argumentul invocat de regulă se referă la o afirmaţie a lui Marx referitoare la faptul că lupta de clasă este motorul progresului social. Şi, contiună comentatorii, cum în comunism nu vor mai exista clase şi, deci, nici luptă de clasă, nu va mai exista nici progres. Deşi această interpretare este destul de curentă printre criticii marxismului, ea este complet nefondată. Întreaga teorie a lui Marx porneşte de la un palier mai fundamental al organizării sociale: necesităţile umane şi capacităţile sociale de satisfacere a lor. Lupta de clasă reprezintă o caracteristică a unor formaţiuni sociale, în cadrul cărora ea reprezintă forţa motrice a transformării sociale. În teoria lui Marx se pot găsi o mulţime de locuri în care progresul este legat de un factor mai general – forţele de producţie. Marx pune însă în teoria sa asupra comunismului o serie de probleme de natură a evidenţia unele particularităţi ale progresului social în societatea comunistă. În nici un caz nu consider că este adecvat a-l considera pe Marx în categoria celor care optează pentru o stare finală în evoluţia umană. O a treia categorie de teorii, deşi acceptă caracterul infinit al progresului uman, considră, totodată, că o serie de limite trebuie să fie luate în consideraţie. Este, de exemplu, cazurile foarte diferite ale lui August Comte sau Jaques Maritain, dar tot mai mult şi a unor gânditori actuali. Există o serie de limite de principiu în evoluţia multor sisteme, inclusiv a celui social. De pildă, vârsta omului, viteza luminii, diferitele capacităţi fizice şi psihice umane, cunoaşterea însăşi a unui domeniu sau altul, necesităţile umane. Creşterea în condiţiile existenţei unei limite poate fi modelată nu de o curbă exponenţială, ci mai degrabă de una în formă de „S”. Modelul unei asemenea creşteri are câteva caracteristici distinctive. Dacă primele faze prezintă un ritm relativ lent de evoluţie, faza intermediară este caracterizată printr-o creştere extrem de rapidă. În această fază se crează impresia unei creşteri de tip exponenţial. În limitele acestei faze, chiar este posibil ca aceasta să fie aproxinată printr-o curbă exponenţială. După ce se atinge însă un anumit punct, creşterea scade rapid în ritm, plafonându-se. Este foarte posibil ca ea să nu înceteze niciodată, însă ritmul este foarte lent, existând, foarte aproape, o limită de principiu care nu poate fi depăşită. (Fig. 11)

Timp

Fig.11 Să luăm drept exemplu cunoaşterea umană. Engels şi Lenin sugerau că ea

74

trebuie gândită ca un proces infinit, în care, deşi, ne apropiem mereu de „adevărul absolut” nu-l putem atinge nici odată. Apropierea aceasta este însă asimtotică în sensul că la un moment dat ritmul creşterii cunoştinţelor noastre începe să scadă rapid. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu vârsta omului. În ultimul secol a avut loc o creştere extrem de rapidă a vârstei medii dar se pare că ne vom apropia în curând de o limită absolută, care nu poate fi depăşită. Acesta este cazul şi al unui alt parametru fundamental al progresului societăţii umane: forţele de producţie. Societatea de până acum a fost dominată de un raport negativ între necesităţile sale şi capacităţile productive. Ea s-a desfăşurat sub semnul „rarităţii” bunurilor necesare, al „sărăciei”. Prin dezvoltarea forţelor de producţie, acest raport tinde spre echilibru. Marx concepea un moment în care forţele de producţie vor deveni atât de dezvoltate încât, în general, ele vor furniza întreaga cantitate de bunuri necesare. Decalajul dintre necesităţi şi posibilităţi va fi lichidat. În aceste condiţii, societatea comunistă va fi pe deplin maturizată. Formele de organizare socială caracteristice „rarităţii”, „sărăciei”, vor trebui să fie modificate, lăsând locul altora specifice noii situaţii. Comunismul este, în concepţia lui Marx o societate a abundenţei. Nu înseamnă însă că nu va mai avea loc nici o schimbare în forţele de producţie. Probabil că mereu vor apare probleme noi de soluţionat, perfecţionări posibile ale tehnologiei. Ritmul lor va fi însă probabil mai scăzut şi, în orice caz, ele nu vor mai fi însoţite de schimbări sociale similare cu cele din faza actuală. Se poate considera că în condiţiile „plafonării” forţele de producţie, progresul va înceta? Deşi poate că o asemenea întrebare poate pare excesiv de simplificatoare, cred că este bine să ne-o punem şi să analizăm răspunsurile posibile. Au fost unii gânditori care, mai mult implicit decât explicit, au considerat posibilitatea unei creşteri tehnologice şi ecomice în ritmurile proprii ultimelor decenii. Nu în mod explicit, pentru că o asemenea teză ar deveni absurdă dacă ne-am gândi la o perspectivă mai îndelungată. Într-un ritm de 10-11%, ca cel al economiei noastre, producţia se dublează la fiecare 7-8 ani. În următorii 70-80 de ani, dacă ritmurile s-ar menţine, producţia noastră s-ar dubla de 10 ori, ceea ce este absolut imposibil de imaginat sub aspectul sensului ei. Lucrarea lui Toffler, Şocul viitorului propune în subtext o asemenea imagine a viitorului în care ritmurile specifice ultimelor decenii sunt extrapolate indefinit în viitor. De aici şi concluziile groteşti la care se ajunge: totul va fi mai mult şi mai repede, până când ritmurile vieţii vor deveni atât de intense încât însăşi capacităţile noastre biologice şi psihologice vor fi ameninţate. Nici un proces nu poate fi, în mod raţional, conceput ca desfăşurându-se conform unei curbe exponenţiale. Gânditorii de până acum nu şi-au pus încă prea mult problema limitelor interioare ale unor asemenea creşteri. Raţiunea unei asemenea omisiuni este lesne de înţeles. Societatea umană se află încă destul de departe de asemenea limite. Perspectiva sa imediată era încă creşterea rapidă. Ce se putea întâmpla însă atunci când dezvoltarea economică începe să se apropie de limita sa firească? În reflexiile lui Marx asupra societăţii comuniste există câteva sugestii deosebit de profunde. De regulă teoriile progresului au fost legate de ideea implicită a existenţei unui singur criteriu al progresului pe întreaga durată a istoriei umane. Dacă cădem de acord că „forţele de producţie” reprezintă factorul dinamic de dezvoltarea căruia depinde organizarea întregii societăţi, atunci plafonarea dezvoltării sale va trebui să ducă în mod necesar la un tip de organizare socială stabilă. Comunismul, ca societate

75

fundată pe abundenţă, este o organizare socială, în care nu se vor mai petrece modificări de structură. În acest sens, el ar putea fi considerat ca un stadiu final al dezvoltării omenirii. Se poate însă renunţa la presupoziţia unicităţii criteriului progresului social. Pe o anumită perioadă a evoluţiei societăţii, forţele de producţie au fost elementul fundamental de dinamica căruia depindea dinamica de ansamblu a întregii societăţi. După ce însă aceasta a ajuns la o anumită limită intrinsecă a dezvoltării sale, alte criterii pot trece pe primul plan. În acest sens, chiar dacă considerăm comunismul ca o societate stabilă din punct de vedere economic, vom putea imagina alte sfere ale vieţii sociale în care creşterea este posibilă în continuare: dezvoltarea cunoaşterii, dacă nu în toate domeniile (unele s-ar putea deja să fie „saturate” până atunci), cel puţin în unele dintre ele, dezvoltarea personalităţii umane, dezvoltarea artelor, popularea Universului etc. O asemenea schimbare de perspectivă este sugerată de teoria lui Daniel Bell a dinamicii diferenţiate a sectoarelor economice: după saturarea dezvoltării sectorului primar, sectorul secundar se dezvoltă rapid (lui îi corespunde o societate de tip industrial), ca apoi, după ce şi el ajunge la un nivel înalt, în care o limită este atinsă, începe să se dezvolte rapid sectorul terţiar (servicii: asistenţă sanitară, învăţământ, cultură, ştiinţă, timp liber) (D.Bell, 1973). Această dinamică diferenţiată, susţinută de Bell cu argumente empirice de ordin socialeconomic, este în mare cea prevăzută de Marx în legătură cu punctul istoric în care abundenţa este atinsă. Dacă acceptăm ideea schimbării factorilor dinamici ai evoluţiei sociale (şi cu aceasta a criteriilor progresului uman) atunci vom putea să gândim mai diferenţiat raportul dintre stabilitate şi creştere în perspectiva viitorului. Dacă din anumite puncte de vedere, societatea umană va adopta o serie de forme relativ stabile, pe lungi perioade de timp, pe alte dimensiuni, dinamica ascendentă va putea să contiunue. În orice caz, nu trebuie să acceptăm necritic presupoziţia destul de larg răspândită că schimbarea rapidă şi continuă reprezintă singura valoare pozitivă. Nu văd de ce nu am accepta o societate a viitorului relativ stabilă, înalt satisfăcătoare, în care tehnologia, ştiinţa, arta au ajuns la niveluri înalte dincolo de care creşterea devine mai puţin rapidă, determinând modificări mai lente în organizarea socială. O asemenea societate ar putea fi descrisă ca un sistem care a depăşit faza de creştere a copilăriei şi adolescenţei (pentru a recurge la o imagine de origine biologică) şi care, în formele sale mature, îşi continuă viaţa dinamică, soluţionând activ diferitele probleme care pot apare continuu, dar care nu afectează echilibrul relativ stabil, formele cristalizate care sunt într-o măsură mai mică puse în discuţie de procesele rapide de creştere. O asemenea imagine a stabilităţii s-ar putea dovedi a fi chiar înalt dezirabilă, contrar multor prejudecăţi actuale care manifestă multă „îngrijorare” în faţa posibilităţii opririi sau încetinirii semnificative a proceselor de „creştere” şi, deci, de evoluţie. Dispute actuale privind perspectivele omenirii Caracteristic ultimelor decenii este o orientare mai pozitivă, mai empirică şi, totodată, mai specifică în legătură cu viitorul. Rar mai găsim reflexii despre „cum va fi, în general, viitorul”. Cunoştinţele din ce în ce mai ample în legătură cu procesele actuale şi cu dinamica lor deschid perspective mai eficace de a elabora previziuni în

76

legătură cu desfăşurarea evenimentelor într-un viitor relativ specificat. S-au înmulţit foarte mult disputele privind evoluţia societăţii umane în următoarele decenii. În plus, există un sentiment tot mai larg răspândit că sfârştitul acestui secol şi primele decenii ale secolului viitor vor aduce modificări substanţiale în organizarea societăţii umane. Noi probleme vor fi ridicate, noi soluţii vor fi experimentate. Diversitatea aspectelor legate de perspectiva societăţii umane în următoarele decenii este atât de mare, încât ar fi imposibil nu numai a o trece în revistă, dar chiar şi de a o rezuma. În încheierea acestei lucrări voi încerca să punctez doar câteva dimensiuni ale dezbaterilor actuale care îmi par a fi mai semnificative pentru o discuţie generală legată de sensul istoriei. În ultimii ani s-a produs o rapidă schimbare a punctelor de vedere. Anii '60 au fost dominaţi de ceea ce aş numi un soi de „optimism tehnologic”. Această orientare a fost specifică, în mod special, gândirii occidentale nemarxiste. Ea se funda pe o anumită experienţă istorică reală. În ciuda tuturor dificultăţilor ţările capitaliste occidentale au reuşit în perioada postbelică să treacă printr-un proces rapid de dezvoltare economică. În primul rând, această creştere economică a fost datorată dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei. O anumită optică a început să se cristalizeze, caracterizată, schematic, prin următoarele teze: – Dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei va continua într-un ritm rapid şi în viitorul previzibil. – O creştere economică substanţială este, de asemenea, predictibilă în următoarele decenii, ca rezultat, în mare parte, a dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei. – Creşterea economică combinată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei modifică treptat, pozitiv întreaga viaţă socială. Nivelul de trai al întregii comunităţi va creşte. Odată cu aceasta, marile probleme sociale pe care societatea capitalistă le-a avut de înfruntat încă de la începuturile sale vor fi treptat soluţionate. Diferenţele sociale, datorită abundenţei economice, vor fi apreciabil diminuate, sau în orice caz mult mai uşor suportate. Întreaga faţă a societăţii se modifică, consecinţele negative, urâte ale industrializării din primele sale faze fiind eliminate de noua revoluţie ştiinţifică şi tehnică actuală. Este perioada când, de exemplu, S.U.A. declarase cu mult optimism, război sărăciei. Lupta de clasă, problemă cronică a societăţii capitaliste clasice, părea a se domoli, dezvoltarea economică oferind un modus vivendi general acceptabil. Toate sferele vieţii sociale, începând cu munca, şi sfârşind cu timpul liber, vor cunoaşte o dezvoltare rapidă. O perspectivă similară asupra viitorului s-a conturat spre sfârşitul anilor '60 şi în gândirea marxistă. Fără a trece câtuşi de puţin cu vederea diferenţelor fundamentale dintre punctul de vedere susţinut de marxiştii acestei perioade şi gânditorii nemarxişti, şi care în principal rezidă în divergenţa de păreri în legătură cu soarta sistemului capitalist şi a celui socialist, nu putem să nu remarcăm şi încrederea comună în dezvoltarea continuă şi în viitor a tehnologiei şi pe baza ei, a economiei cu toate consecinţele pozitive sociale ale acestui proces. Este de pildă, viziunea generală care se degaje din lucrarea lui Rodovan Richta. Civilizaţia la răscruce. Lucrarea lui Richta s-a bucurat de o mare influenţă în rândurile gânditorilor marxişti nu numai datorită valorii sale intrinseci, ci şi pentru că exprima într-o manieră sistematică, explicită, pe larg argumentată, o viziune care tindea să se cristalizeze mai general din experienţa pe care toţi gânditorii marxişti o aveau în legătură cu evoluţia societăţii contemporane.

77

„Optimismul tehnologic” despre care vorbim aici nu trebuie înţeles, deci, ca o teorie închegată, ci mai mult ca o „stare de spirit” mai difuză, caracterizată prin anumite dimensiuni şi care putea fi comună, dincolo de diferenţele fundamentale în alte privinţe, unor orientări extrem de diferite. Pe lângă caracteristicile enumerate mai sus, şi care erau în mod explicit asumate, mai există o caracteristică, consecinţă a acestora, prezentă şi ea, dar fără a fi exprimată în mod clar: Dacă tehnologia şi, pe baza ei, întreaga activitate economică se dezvoltă datorită unor forţe care acţionează obiectiv, oarecum implacabil, şi datorită faptului că schimbările economice sunt determinate în raport cu întreaga organizare socială, decurge de aici o anumită atitudine socială pasivă. Dezvoltarea economică este inevitabilă, indiferent de ce vor sau nu oamenii. E drept că nimeni nu poate avea nimic împotriva ei. Dezvoltarea economică la rândul său are consecinţe pozitive structurale asupra societăţii. Modificările sociale care vor avea loc în perspectiva viitorului previzibil vor fi, pe de o parte necesare, iar pe de alta, pozitive. Într-un anumit fel, ele vor fi consecinţa dezvoltării economice. Nu este nevoie de iniţiativă a mediului social, a factorilor sociali, politici sau ideologici. Aceştia nu au decât să transmită, prin mijloacele lor proprii, determinarea venită din partea sferei tehnoeconomice. Deşi pozitivă, această schimbare are o anumită tentă fatalistă. Desigur că interpretările ideologice au fost absolut diferite. Ideologia burgheză derivă din această perspectivă ideea eficienţei istemului capitalist, a dezvoltării societăţii în cadrele acesteia, cel mult amendată de o posibilă convergenţă a capitalismului şi socialismului. Viitorul nu mai părea a fi grevat de ameninţări apăsătoare, de schimbări sociale revoluţionare. Ideologia comunistă deriva cu totul alte concluzii. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică va forţa tot mai mult formele depăşite ale organizării capitaliste, determinând schimbarea lor cu forme de organizare de tip socialist, singurele capabile să asigure progesul rapid şi eficace al societăţii în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice. Evident că o asemenea concluzie este justă, în esenţa sa. Dar un anumit „aer” de transformare automată, inevitabilă era implicat. Chiar şi o serie de fenomene negative care au apărut în construcţia societăţii socialiste, într-o ţară sau alta, erau considerate în aceeaşi perspectivă tehnologică. Richta, de exemplu, mereu subliniază că multe dintre fenomenele negative pe care de regulă comuniştii le subsumau categoriei desemnate prin termeni ca „erori”, „greşeli”, „stângisme” etc. sunt în fapt consecinţele inevitabile ale fazei iniţiale ale industrializării, prin care societăţile socialiste au trebuit să treacă. Ele vor fi treptat depăşite prin intrarea societăţilor socialiste într-o nouă fază a dezvoltării economice şi tehnologice – revoluţia ştiinţifică şi tehnică. Probabil că o asemenea viziune strict deterministă oferea multor marxişti o stare confortabilă. Ceea ce a fost negativ în istoria societăţilor socialiste a fost într-un fel inevitabil, o consecinţă a industrializării, fiind treptat remediat, oarecum automat, datorită dezvoltării economice ulterioare. Mai existau şi alte caracteristici ale acestei viziuni generale. În primul rând, caracterul fundamental progresist (în sensul de pozitiv uman) al dezvolării tehnice şi economice. În al doilea rând, atingerea într-un viitor apropiat a stării de „abundenţă”, adică a echilibrării dintre necesităţile societăţii umane şi capacităţile sale productive. În fine, ideea că toate ţările lumii vor ajunge rapid (destul de rapid, în orice caz) la o asemenea stare de dezvoltare înaltă tehnică şi economică. Ţările sărace vor reuşi, fără probleme prea mari, că într-un timp rezonabil, să ajungă din urmă ţările avansate. De aceea, într-un fel sau altul, ţările capitaliste dezvoltate erau considerate a fi „prototipul”

78

dezvoltării tuturor celorlalte ţări, din punct de vedere tehnologic şi economic, dacă nu chiar şi din punct de vedere politic, ideologic şi cultural. Că o asemenea viziune este optimistă nu mai încape nici o îndoială. Singurele limite ale acestui proces rapid evolutiv îl constituie limitele intrinseci ale sale: atingerea nivelurilor necesare. De exemplu, limita dezvoltării industriale o constituie realizarea abundenţei. Schema lui Daniel Bell a dezvoltării succesive a celor trei mari sectoare economice (primar, secundar şi terţiar) pe baza saturării dezvoltării în sectoarele precedente este într-un fel şi ea caracteristică acestei orientări. Procesul de dezvoltare este inevitabil şi linear. Sectorul terţiar se va dezvolta în mod rapid, doar şi ca urmare, a dezvoltării până la atingerea punctului de saturaţie a sectoarelor primar şi secundar. Încă din anii '60 dar în special în anii '70 au început să se acumuleze a mulţime de critici la adresa „optimismului tehnologic”. Două tipuri de critici au fost aduse unei asemenea viziuni asupra viitorului: în primul rând, o critică care a început să se acumuleze de mai mult timp privitoare la consecinţele sociale şi umane automat pozitive ale progresului tehno-economic. În al doilea rând, mai recent, rezerve în legătură cu fezabilitatea promisiunilor de abundenţă rapidă. Literatura acumulată este imensă. Aici voi încerca doar să punctez câteva dintre caracteristicile mai importante ale acestor schimbări de atitudine, exemplificându-le doar atunci când este absolut nevoie. Primul gen de rezerve ar putea fi inclus sub denumirea generală de „nou umanism” sau critica umanistă a abundenţei. Pe larg această critică cititorul o poate găsi expusă în altă parte (C.Zamfir, 1979). Caracteristica cea mai importantă a noului umanism este respingerea ideii, curente până acum, că abundenţa, dezvoltarea tehnologică şi economică, aduce prin ea însăşi soluţionarea numeroaselor probleme sociale şi umane. Cele mai ascuţite critici la adresa asocierii directe a dezvoltării tehnologice şi economice cu satisfacerea necesităţilor umane (cu progresul uman, deci) sunt prilejuite însă de performanţele actuale ale societăţilor occidentale dezvoltate. În momentul actual, industrializarea capitalistă a ajuns în multe ţări la niveluri foarte înalte de dezvoltare. Este posibil a se testa empiric eficienţa sa umană. Simptomatic este însă faptul că în ultimii 10-15 ani s-au conturat critici umaniste din ce în ce mai ascuţite la adresa performanţelor umane ale societăţii capitaliste înalte dezvoltate. Mai multe direcţii sunt evidente în aceste critici. – Dezvoltarea economică nu a reuşit, aşa cum se spera, să elimine complet sărăcia. Există în sânul societăţilor celor mai bogate un nucleu de sărăcie absolută, care nu a cedat nici unui efor de a fi redus. Acţiunile intense, de pildă, în S.U.A., sub denumirea de „război împotriva sărăciei”, după cum remarcă diferiţi observatori, au eşuat complet. 10-12% dintre americani sunt în mod cronic săraci, sub standardele absolute ale unei vieţi decente. – Problemele sociale grave ale societăţii contemporane – şomaj, în special, în rândurile tineretului, consum de droguri, criminalitate – nu par deloc a fi afectate pozitiv de dezvoltarea economică, ci din contră, ele tind să se agraveze. Încă acum 1520 de ani exista ideea că este suficient să introduci tehnologie şi resurse economice pentru a soluţiona orice problemă socială. Această credinţă nu mai este împărtăşită de nimeni la ora actuală. – Până în 1968 sistemul social-politic din ţările capitaliste dezvoltate părea a

79

evolua treptat spre eliminarea tensiunilor şi a contradicţiilor grave caracteristice capitalismului din primele sale faze. Mişcările tineretului din '68, cu violenţa lor uimitoare, au indicat faptul că liniştea era doar superficială. Criticile generate în aceşti ani sunt extrem de serioase. Ele afectează nu lipsa de performanţe economice, ci structurile sociale profunde. Este interesant de notat că ideologia mişcărilor studenţeşti din această prioadă a avut o orientare net socialistă. Este reprezentativă pentru noile orientări ideologice teza lui Marcuse asupra caracterului unidimensional al societăţii occidentale contemporane. Societatea actuală occidentală nu este „deschisă”, aşa cum se pretinde, ci „închisă”. Datorită dezvoltării fără precedent a tehnicilor de manipulare, datorită resurselor economice uriaşe de care dispune, ea este capabilă să se automenţină, în ciuda performanţelor sale reale modeste, anulând protestul şi excluzând alternativele istorice. Şi este simptomatic că această teză a lui Marcuse s-a bucurat de o largă răspândire. După evenimentele din 1968, nimeni nu mai poate afirma cu certitudine că explozii atât de violente nu se mai pot întâmpla. – Alienarea în toate planurile – muncă, politică, viaţă personală – nu pare nici ea a ceda sub impulsurile bunăstării. După cum remarcă Alvin Gouldner, în societatea actuală occidentală are lor un proces de extindere a alienării de la grupurile şi clasele sociale dezavantajate, la grupurile sociale care sunt avantajate de către sistem. Păturile mijlocii resimt tot mai intens pierderea sensului, se îndepărtează afectiv şi valoric de sistemul existent. Pentru a ilustra procesul treptat de orientare a criticilor actuale spre substanţa sistemului capitalist este relevantă analiza întreprinsă de Daniel Bell. Autorul american consideră că societatea contemporană occidentală este fundată pe „principiul economizării”. Acest principiu este în fapt un alt mod de a vorbi despre organizarea de tip capitalist. În condiţiile societăţii de tip post-industrial care se prefigurează tot mai mult, acest principiu devine din ce în ce mai puţin adecvat, apărând necesitatea înlocuirii sale cu un alt principiu de organizare – „principiul socializării”, care, în linii generale, se apropie substanţial de modelul socialist. Interesant sunt criticile aduse principiului economizării. Ele evocă în mod clar criticile formulate încă acum mai bine de 100 de ani de K. Marx. Trei sunt aceste critici: 1) O contabilitate socială unilaterală: costurile sociale ale producţiei – poluarea mediului, urâţirea oraşelor, alienarea oamenilor, criminalitatea – nu sunt luate în calculul eficienţei. 2) Un dezechilibru al consumului: accentul cade pe bunurile economice profitabile, în detrimentul bunurilor non-economice, care nu aduc profit economic – aer curat, ambianţă estetică, artă, linişte sufletească. 3) U dezechilibru profund între consumul privat şi cel colectiv. Consumul privat este stimulat, în timp ce consumul colectiv este în mare măsură ignorat, ca nefiind aducător de profit. K. Marx pusese în evidenţă distorisiunile profunde în plan uman ale producţiei organizate capitalist într-un mod fundamental, reluat adesea de criticii actuali ai capitalismului. Interesant în demonstraţia marxistă este faptul că însăşi structura producţiei este modificată într-o orientare neumană, fapt care anulează în mare măsură efectele potenţial pozitive pentru om ale dezvoltării economice. Următoarele consecinţe structurale avea în vedere Marx: 1) Creerea de false necesităţi. În loc ca producţia să se subordoneze necesităţilor umane reale, să ofere baza dezvotării personalităţii umane, ea subordonează consumul propriilor sale raţiuni de realizare a profitului, dezvoltând tehnici eficace de stimulare a unor pseudo-necesităţi. Marx sugerează chiar ideea de necesităţi „vicioase”. 2) Oferă condiţii abundente de

80

satisfacere a unor necesittăţi umane, lăsând neacoperite ale necesităţi care nu sunt mai puţin importante pentru om, dar care nu aduc profit. Prin aceasta se produce o distorsiune profundă antropologică. Nevoile de bunuri economice sunt supralicitate, în schimb alte nevoi umane rămân nedezvoltate datorită lipsei de condiţii: nevoia de participare socială, nevoia de muncă cu sens, interesantă, nevoia de alţi oameni etc. 3) Ca rezutat al acestor distorsiuni tinde să apară o distorsiune în însăşi ierarhizarea necesităţilor umane. Omul însuşi tinde să considere ca fiind mai importante necesităţile care în fapt sunt importante pentru finalităţile economiei capitaliste şi consideră a fi mai puţin importante necesităţi esenţiale în fapt pentru el, dar care nu sunt interesante pentru sistemul profitului. Pe baza acestor critici este evident un aspect al performanţelor sistemului industrial capitalist. El poate oferi condiţii din ce în ce mai bune de realizare a omului, dar nu a omului „autentic”, ci a unui om „înstrăinat”, modelat el însuşi de logica sistemului capitalist. Se poate deci presupune că există un punct în dezvoltarea sistemului capitalist, dincolo de care eficienţa sa socială şi umană este tot mai puţin corelată cu eficienţa sa economică propriu-zisă. Dincolo de acest punct, devine tot mai important cu cât se produce, ci cum şi ce se produce; şi, de asemenea, cum este organizată social producţia cât şi celelalte sfere ale vieţii sociale. Poate însă cea mai tulburătoare obiecţie adusă mentalităţii de până nu demult o reprezintă lipsa completă de evidenţă a relaţiei pozitive dintre evoluţia socială şi satisfacţia umană. Studiile de antropologie culturală, tind totuşi să scoată în evidenţă faptul că în nici un caz nu se poate spune că evoluţia istorică a omenirii a dus la ridicarea semnificativă a gradului de „fericire” al oamenilor, al calităţii vieţii lor. Iată ce spune în această privinţă cunoscutul antropolog cultural american Leslie White: „Viaţa omului primitiv era grea, monotonă şi posomorâtă în anumite privinţe. Dar în altele, ea era comparativ uşoară, cu mult timp liber pentru dezvoltare personală şi pentru plăcerea oferită de artă. Bogate mitologii îi hrăneau mintea şi îi oferea distracţie. Şi viaţa artistică a multor culturi primitive – muzică, dramă, dans, costume, ritualuri, sărbători – era în mod excepţional bogată, plină de culoare şi satisfăcătoare emoţional.” Dar nu numai efectele pozitive ale timpului liber, relativ abundent şi a culturii timpului liber cu posibilităţile sale de dezvoltare personală fac viaţa multor societăţi de invidiat pentru omul modern. S-ar putea adăuga şi calitatea generală a relaţiilor sociale şi umane. Au început să se acumuleze studii care scot în evidenţă faptul că societăţile arhaice sunt fundate pe relaţii sociale de cooperare, egalitare, care oferă securitate, suport pentru dezvoltarea personală. Chiar munci grele şi periculoase pot fi înfrumuseţate cu adausuri de artă şi umanizate prin sentimentul responsabilităţii, al utilităţii sociale. O atmosferă lipsită de alienarea tipică societăţilor moderne, şi de contrângerea exterioară, nu era un lucru rar, de excepţie, în aceste societăţii (D. Lee, 1959, E.Zamfir 1979). Şi din acest punct de vedere evoluţia societăţii conţine numeroase elemente de regres. Concurenţa între oameni, izolarea socielă, alienarea, inegalitatea, egoismul sunt trăsături dobândite şi amplificate pe măsura evoluţiei societăţii. Desigur nu este nevoie să idealizăm viaţa societăţilor arhaice, dar nici nu trebuie să ne iluzionăm în legătură cu progresele treptate dar sigure şi continue. Studiile întreprinse în legătură cu acest aspect sunt încă rare, dar au început să se acumuleze anumite elemente care ne ajută să înţelegem mai diferenţiat această relaţie. Şi Fr. Engels exprima cu multă pătrundere o obsrvaţie de acest gen, atunci când atrăgea atenţia asupra a ceea ce el numea „caracterul contradictoriu al progresului social”

81

(Fr.Engels, 1964). Progresul într-un domeniu poate semnifica regres în alte domenii. Regresele morale asociate cu civilizaţia, temă atât de dezbătută sub inspiraţia lui Rousseau, au o bază reală. Există analize clasice întreprinde de Marx şi Engels în legătură cu descompunerea comunităţilor agricole feudale sub impulsul capitalismului şi cu degradarea morală şi culturală care a însoţit acest proces. Există însă şi o altă teză fundamentală conţinută în teoria marxistă a societăţii care ajută la înţelegerea acestui proces: teza înstrăinării. Trecerea de la proprietatea comună, egalitară asupra mijloacelor de producţie, la proprietatea privată, inegală este însoţită de modificări morale, culturale, sociale profunde. Alienarea este un produs tocmai al acestei treceri. În acest plan se poate vorbi despre un regres în calitatea relaţiilor sociale, care nu poate fi complet recuperat decât în condiţiile organizării socialiste şi comuniste a societăţii, prin depăşirea completă a alenării, şi revenirea umanităţii la starea ei „naturală”. Nu pot fi condiderate însă numai „pierderile” umane care sunt asociate cu evoluţia societăţii. Există şi multe câştiguri, începând cu nivelul strict biologic şi sfârşind cu cel moral-intelectual. Asistenţa medicală care a schimbat fundamental condiţiile biologice ale vieţii umane; bunurile materiale care îl protejează pe un om de mediul ambiant ostil – locuinţă, îmbrăcăminte, hrană etc.; dezvoltarea cunoaşterii şi a sistemului de educaţie; dezvoltarea artelor; câştiguri nete în plan moral, ca, de exemplu, conştiinţa universalităţii umane ş.a.m.d. Alături de aceasta însă trebuie mereu avute în vedere şi fenomene negative extrem de grave: concurenţă, exploatare, războaie, criminalitate de tot felul, izolare socială, însingurare, alienare, boală mentală, indiferentă, mediu social ostil, vieţii umane simplificate la maximun în jurul unor activităţi de rutină, gonite de bogăţia de sensuri ale unei participări sociale şi culturale active. Desigur că este dificil a însuma câştigurile şi pierderile. Pe ansamblu, însă, raportându-le la dezvoltarea importantă a capacităţilor ştiinţifice, tehnologice şi economice, ne-am putea chiar înteba dacă nu a existat un regres relativ. Evident este un fapt: istoria umanităţii nu a fost caracterizată printr-o caracterizată printr-o creştere continuă şi treptată a „calităţii vieţii” pe măsura dezvoltării capacităţilor productive. Relaţia este mult mai complexă şi înalt contradictorie. Ea ar putea fi imaginată (este doar o simplă ipoteză) în următorul fel (Fig.12)

Capacităţi productive

Timp

Calitate a vieţii (satisfacţie umană)

Fig.12 Ipoteza de mai sus este formulată în cadrul teoriei marxiste, după cum se poate observa. Ea poate fi susţinută teoretic, în următorul fel: Dezvoltarea forţelor de

82

producţie peste un anumit nivel a făcut necesară înlocuirea relaţiilor de producţie bazate pe proprietatea comună cu relaţii de producţie bazate pe proprietatea privată şi de exploatare. Dacă aceste relaţii au stimulat dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie, ele au avut o serie de consecinţe negative în plan social şi uman: apariţia coerciţiunii, războiul şi jaful militaro-politic devin instrumente uzuale de obţinere a bunurilor, alienare, inegalitate, polorizare socială, apariţia în cadrul unei comunităţi a unei mase mari sau mai mici care trăieşte în sărăcie absolută, contradicţii şi tensiuni sociale, orientări egoist-individualiste, sărăcire a vieţii de comunitate etc. Paralel, ca rezultat al dezvoltării capacităţilor productive, a dezvotării ştiinţei, a dezvoltării formelor de organizare socială se înregistrează şi consecinţe pozitive în viaţa umană. Este greu de spus dacă în mod absolut oamenii au devenit mai fericiţi sau mai nefericiţi, sau starea lor de fericire a fluctuat substanţial. Dacă am putea imagina un set măsurabil retrospectiv de indicatori ai calităţii vieţii, am putea da un răspuns mai sigur la o asemenea întrebare. Dacă însă raportăm calitatea vieţii la acumulările pozitive realizate în sfera capacităţilor productive, pare destul de justificat, pe baza evidenţei empirice de care dispunem până în momentul de faţă, să considerăm că eventuala creştere în calitatea vieţii a fost semnificativ inferioară. Şi că, deci, putem vorbi, în mod relativ, de o scădere. Teoria marxistă oferă şi o predicţie extem de interesantă şi fructuoasă în ceea ce priveşte perspectiva de viitor a societăţii umane. Dezvoltarea forţelor de producţie determină, la un anumit punct al ei, cu necesitate, înlocuirea vechilor relaţii de producţie bazate pe proprietate privată cu noi relaţii de producţie fundate pe proprietate socială, colectivă. O asemenea modificare în sine are consecinţe umane extrem de pozitive. Consecinţele negative ale proprietăţii private sunt eliminate. Treptat alienarea este anulată. Un mediu social înalt satisfăcător se poate constitui pe această bază, cumulându-şi efectele pozitive cu efectele pozitive ale capacităţilor tehnologice şi economice dezvoltate. Socialismul, deci, prin el însuşi reprezintă un factor activ de progres (în sensul de creştere a satisfacerii multiplelor nevoi umane). Adesea, în literatura marxistă, criteriile progresului sunt privite oarecum îngust, economist. De exemplu, există poziţii care reduc contribuţia socialismului doar la faptul că el poate stimula o dezvoltare mai rapidă a forţelor de producţie. În afară de acest efect este însă nevoie de a considera în mod special efectul direct umanizator al societăţii socialiste ca atare. Raportul dintre calitatea vieţii şi capacităţile productive tinde să ocupe locul central în discuţiile actuale legate de sensul evoluţiei în viitor a omenirii. Sunt o mulţime de aspecte ale sale care încă nu sunt abordate în mod satisfăcător dar care ar putea aduce clarificări esenţiale ale problematicii generale ale sensului evoluţiei istorice. Pentru exemplificare voi folosi doar un caz, e drept foarte important. Un observator exterior ar nota câteva fapte deosebit de curioase în raport cu ceea ce noi numim o evoluţie „normală”, aşteptată a societăţii omeneşti. La un moment dat, o comunitate oarecare deţine capacităţi productive foarte primitive. Productivitatea muncii sale este scăzută. Produsele sale de-abia satisfac nevoile fundamentale ale membrilor săi. Şi totuşi, respectiva comunitate dedică muncii propriu-zise o proporţie relativ limitată din timpul disponibil. Fiecare membru al comunităţii se bucură de o mare cantitate de timp liber în care poate participa la o varietate largă de activităţi generatoare în sine de înaltă satisfacţie umană – artă, muzică, dans, conversaţie, rituri, serbări. La un moment dat capacităţile productive se dezvoltă. Munca devine mai

83

productivă. Mai multe bunuri pot fi produse într-o oră de muncă/om. Există, deci, posibilităţi mai largi de satisfacere a necesităţilor materiale ale membrilor colectivităţii. Întreaga viaţă începe să se modifice. Timpul de muncă tinde să crească treptat până când proporţia de timp liber devine destul de mică. Comunitatea îşi sărăceşte activităţile „de timp liber” angrenându-se într-o activitate productivă din ce în ce mai intensă şi mai epuizantă. Această evoluţie nu este netipică. Antropologii culturali pot aduce o mulţime de cazuri de acest fel. Ce forţe acţionează împingând evoluţia societăţii pe o cale atât de curioasă? Leslie White abordează în mod explicit acest fenomen. Multe populaţii din Australia aborigenă, observă el, în condiţiile în care resursele nu sunt abundente şi tehnologiile sunt primitive, dispun totuşi de o mare cantitate de timp liber pentru ceremonii şi relaţii sociale. Explicaţia furnizată de el este interesantă. De regulă, aceste populaţii (culegători şi vânători) au o economie bazată pe hrană naturală. În această situaţie, cantitatea de hrană culeasă variază; firesc, cu timpul cheltuit în culegere şi vânătoare, dar nu este proporţională cu acesta în mod linear. Peste o anumită limită, cantitatea de hrană ob ţinută pentru fiecare oră/om scade pentru fiecare oră adiţională. Ca să culeagă sau să vâneze, el trebuie să meargă tot mai departe. Hrana devine ea însăşi mai rară, datorită epuizării prin cules şi vânat. În general, dacă resursele sunt exploatate mai repede decât ele sunt reînoite prin creştere naturală, fiecare unitate suplimentară de hrană va necesita un timp din ce în ce mai îndelungat. În această economie, există, deci, o limită atât în ceea ce priveşte cantitatea absolută de hrana obţinută pe cap de om, cât şi în ceea ce priveşte numărul de calorii produse pe om/oră. Timpul de muncă este, în consecinţă, limitat şi el, comunitatea beneficiind natural de o cantitate mare de timp liber (L. White, 1948). Acelaşi raţionament este valabil şi pentru comunităţile care practică o agricultură relativ primitivă. Cantitatea de muncă care poate fi prestată este în mod natural limitată. Cert este că multe populaţii pastorale, horticole sau chiar agricole reuşesc să-şi producă bunurile necesare hranei şi vieţii, e drept, la un nivel destul de rudimentar doar într-o parte a timpului lor, restul timpului şi energiei dedicându-l activităţilor de timp liber. La un moment dat însă acest echilibru se distruge. Mai mulţi factori contribuie la aceasta. În primul rînd, diviziunea muncii, multiplicarea activităţilor productive şi, deci, posibilitatea de a obţine în schimbul propriilor produse, o varietate mai largă de produse. Revoluţia producţiei şi a necesităţilor duce la intensificarea presiunii pentru creşterea productivităţii dar şi a timpului dedicat munci. Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologiei deschide largi posibilităţi de creştere a productivităţii muncii. În al doilea rînd, apariţia exploatării. Un grup uman începe săiască din bunurile produse de cilalţi. Chiar pentru menţinerea la acelaşi nivel a consumului, în aceste condiţii, populaţia producătoare trebuie să muncească din ce în ce mai mult. Exploatarea poate fi internă dar şi externă. În fine, un alt factor oarecum secundar, dar nu mai puţin important prin consecinţele sale, îl reprezintă creşterea populaţiei. Antropologii culturali au descoperit comunităţi arhaice, cu capacităţi productive primitive, foarte stabile din punct de vedere al populaţiei. În fapt, la un nivel scăzut tehnologic, când comnitatea depinde în mod esenţial de resursele naturale, stabilitatea populaţiei reprezintă unicul mijloc de menţinere a comunităţii la nivelul atins de evoluţie, evinând regresul. Ceea ce este mai puţin explicabil la ora actuală este că în istoria societăţilor umane aceşti trei factori – posibilităţi tehnologice, multiplicarea nevoilor şi creşterea

84

populaţiei – care presează în sensul creşterii producţiei, acţionează de regulă conjugat, efectul lor amplificându-se în acest fel. Rezultatul este nu o creştere treptată a producţiei şi a necesităţilor, pe măsuradezvolytării capacităţilor tehnologice, menţinându-se un echilibru „optim” din punct de vedere uman între muncă şi timp liber, între activitatea de producere a bunurilor materiale şi activităţile neproductive, ci un profund dezechilibru care tinde să simplifice viaţa umană, oferindu-i puţine şanse de dezvoltare armonioasă. Rămâne încă de explicat de ce societatea umană nu a avut suficientă „înţelepciune” încât să progreseze treptat dar armonios, evitând cercurile vicioase în care atât de des s-a lăsat antrenată. O asemenea problematică este nu numai de un interes pur teoretic, dar actualmente, foarte practic. Sunt multe comunităţi care în prezent păşesc pe calea dezvoltării economice. Pentru ele este vital a elabora o strategie cât mai eficientă a dezvoltării, atât economice, cât şi umane. Se poate învăţa din experienţa trecutului, sau logica obiectivă a dezvoltării ţărilor actual avansate este inevitabilă şi în evoluţia ţărilor care acum incep dezvoltarea industrial-economică? Practic, răspunsul la această întrebare este dat. Cele mai multe dintre ţările pâna nu demult subdezvoltate au optat pentru o cale relativ diferită de cea pe care istoria a experimentat-o în trecut. Ceea ce este cu totul nou în această cale este atracţia pe care principiile socialiste de organizare socială o constituie. Este aceasta o infirmare a necesităţii evoluţiei pe alea proprietăţii capitalsite? Ne sugerează aceste noi tendinţe posibilitatea evoluţiei comunităţilor umane pe alte căi decât cele pe care istoria ni le prezintă? Prin anii '70 a apărut şi un alt tip de critică la adresa rerlaţiei dintre dezvoltarea economică şi progres social. Problema nu mai este dacă abundenţa ecoomică duce efectiv la o îmbunătăţire a condiţiei umane, ci pur şi simplu dacă abundenţa economică ca atare este posbiliă. Înainte de a intra în analiza acestei noi orientări este nevoie de o precizare. Există dispute extrem de ascuţite în jurul teoriilor care stau la baza acestei noi orientări. În contextul analizei noastre nu este însă foarte important de a stabili cu claritate valoarea de adevăr a uneia sau a alteia dintre aceste teorii. Ele au însă o valoare simptomatică. Oricât de exagerate şi de unilaterale s-au dovedit a fi unele dintre afirmaţiile lor, în ansamblu ele au lăsat urme profunde în modul actual de a gândi viitorul. Se poate spune din această cauză că un nou mod de raportare la viitor este în curs de constituire. Apariţia primului raport al Clubului de la Roma (Limitele creşterii) a produs un şoc extrem de puternic. Deşi aprecierile simplificatoare pe care acest raport se întemeiază şi concluziile sale extrem de pesimiste au fost aproape unanim criticate (chiar şi autorii lor le-au abandonat ulterior), a fost evident pentru toată lumea faptul că este nevoie de a se revizui o serie de presupoziţii excesiv de optimiste şi necritice în ceea ce priveşte dezvoltarea economică din următoarele decenii. În esenţă, Limitele creşterii căuta să demonstreze un lucru de natură a modifica radical stategiile societăţii de evoluţie în viitor: abundenţa economică nu este posibil de a fi atinsă, la nivel mondial, într-un viitor previzibil. Dacă creşterea economică continuă în viitor în acelaşi ritm ca până acum (lucru pe care toată lumea îl spera), atunci, imediat în anii de după 2000, sistemul mondial se va prăbuşi. Factorii care duc la această prăbuşire sunt în esenţă doi: pe de o parte, resursele naturale limitate, în curs de rapidă epuizare, care nu mai pot susţine activitatea productivă, iar pe de altă parte, poluarea mediului care va atinge un asemenea nivel, în ciuda tuturor măsurilor antipoluante posibil de luat, încât

85

Pământul va deveni din ce în ce mai puţin locuibil. În aceste condiţii, creşterea rapidă a populaţiei nu va mai putea fi susţinută de producţia industrială şi alimentară, lucru care va duce la catastrofă. Din punct de vedere teoretic este mai puţin interesant de analizat justificarea acestor prognoze. La ora actuală ele nu mai sunt susţinute de nimeni, nici chiar de autori lor. Ceea ce merită a fi discutat, în acest context, este însă complexul de probleme generat de ele. Autorii Limitelor creşterii estimau că singura soluţie care duce efectiv la evitarea catastrofei este „creşterea zero”. Este încă timp, considerau ei, ca până în 1975 – 1980 (lucrarea a fost scrisă în primii ani ai deceniului acesta), să se producă o îngheţare a creşterii economice şi demografice. Un sistem mondial capabil să supravieţuiască este, deci, acel sistem care se va stabiliza din punct de vedere economic la nivelul actual cu mult înainte de a se atinge abundenţa economică nu numai la nivelul întregului sistem mondial, dar şi la acela al ţărilor actual cele mai dezvoltate economic. Indiferent dacă ea este reală sau nu, inevitabilă sau nu, o nouă posibilitate de evoluţie a lumii a fost pusă în discuţie. Şi aceasta merită o examinare mai atentă. Până nu de mult, sub impresia puternică a optimismului tehnologic, organizarea societăţii contemporane era gândită în perspectiva unei rapide dezvoltări şi a atingerii iminente şi relativ apropiate a abundenţei economice. Cum va arăta insă o lume care a renunţat la perspectiva creşterii economice rapide în viitor şi care a fost nevoită să se stabilizeze la nivelul actual? Două caracteristici ale acestei lumi sunt în mod special interesante aici. Formularea lor de către autorii primului raport era absolut inevitabilă. În primul rând, o lume stabilă în condiţii de relativă sărăcie, nu va mai putea suporta inegalitatea îngheţată. Va fi inevitabilă o anumită egalizare: pe plan mondial, ţările dezvoltate vor fi nevoite să renunţe la o parte din bogăţia lor, în favoarea ţărilor slab dezvoltate, intern, păturile sociale privilegiate vor trebui să accepte un transfer de bunuri spre păturile sociale săracce. În al doilea rând, nu este necesară o stopare completă a dezvoltării. Doar producţia industrială care consumă resurse naturale şi poluează trebuie sever limitată. Activităţile productive, în special, din sectorul terţiar ştiinţă, învăţământ, asistenţă medicală, artă, sport etc.) pot să se dezvolte indefinit întrucât ele nu necesită decât o cantitate infimă de resurse naturale şi nu au un caracter poluant. O asemenea perspectivă ne aminteşte de societăţile arhaice cu tehnici primitive de producţie care nu permiteau decât satisfacerea necesităţilor materiale elementare dar care erau remarcabil dezvoltate din punctul de vedere al altor activităţi „de timp liber”. Alternativa pusă în discuţie se referă tocmai la o strategie fundamentală a socetăţii contemporane. Evoluţia ei este mai eficace din punct de vedere uman dacă continuă creşterea economică sau dacă o temperează, accentuând alte activităţi care nu au o rezonanţă direct economică. O asemenea alternativă este deosebit de dramatică în cazul ţărilor care deja sunt caracterizate printr-o înaltă dezvoltare economică. Explorarea acestei alternative reprezintă o perspectivă cu totul nouă în raport cu cea originală în optimismul tehnologic. Noi probleme se pun, noi îngrijorări încep a fi formulate. Cert este că se produce o anumită deplasare şi de ton. Uneori apar manifestări de un profund pesimism în legătură cu perspectivele omului contemporan. Să cităm doar una dintre ele. În 1974, sub impresia puternică a Limitelor creşterii, R.Heilbroner publică o lucrare în care încearcă să găsească răspunsul la această întrabare fundfamentală: are omul perspective sau nu să facă faţă problemelor dificile

86

pe care prezentul şi viitorul apropiat i le pune? În mod abstract, situaţia nu este fără ieşire. Există unele soluţii, de tipul limitării severe a creşterii. Problema este însă dacă omul este [pregătit să le adopte. Heilbroner este mai degrabă înclinat să creadă că omul contemporan nu este pregătit, din punct de vedere cultural şi psihologic, să facă faţă raţional crizei care se apropie. Există dificultăţi care sunt insurmontabile pentru el. Un exemplu ne va lămuri asupra gravităţii problemelor cu care omul se va confrunta. Una dintre cele mai mari dificultăţi este aceea de a găsi un mod de repartiţie în condiţiile unei economii stabile bazate nu pe abundenţă, ci pe raritate. Capitalismul, consideră el, caracterizat prin inegalitate socială, este posibil doar în condiţiile creşterii economice rapide. Clasele sociale sărace a sunt oarecum dispuse să accepte situaţia lor doar în speranţa că viitorul va duce şi în ceea ce le priveşte o îmbunătăţire continuă a condiţiilor de viaţă. Dacă însă o asemenea speranţă nu mai există, inegalitatea ca atare nu va mai fi acceptabilă. Capitalismul va trebui, de accea fie să renunţe la metodele democratice de organizare politică, recurgând la forme de tip fascist, fie să cedeze unor forme socialiste. Nici socialismul nu este însă, după părerea sa, mult mai avantajat. Dificultatea pentru el este cumva simetrică: a menţine în condiţii de stabilitate a rarităţii egalitatea împotriva tendinţelor naturale ale fiecărui individ spre maximizarea satisfacerii necesităţilor sale. Pesimismul în legătură cu perspectivele creşterii economice în perspectiva deceniilor viitoare tinde a fi considerat la ora actuală ca nefondat. Multe avertismente însă sunt binevenite. Resursele naturale de materii prime şi energetice sunt limitate. Atitudinea risipitoare caracteristică industrializării capitaliste nu mai poate fi tolerată. Mediul natural de viaţă al omului s-a dovedit a fi realmente o ţesătură mult prea fină pentru a nu fi luate în consideraţie, cu toată responsabilitatea, consecinţele poluante ale diferitelor tehnologii. Optimismul fără limite al anilor ’60 esre definitiv depăşit. Interesant este avertismentul cuprins în cel de-al treilea raport al Clubului de la Roma. Ian Tinbergen pune o altă problemă care, într-un anumit fel, are drept consecinţă o concluzie oarecum simiulară cu cea a primului raport: creşterea nu mai poate continua în maniera de până acum. Problema pusă în mod special de Tinbergen se referă la decalajele dintre ţări în lumea contemporană. Ele sunt foarte adânci în prezent. O mulţime de factori fac ca aceste diferenţe să nu mai poată fi suportate în perspectiva viitoarelor decenii. Există o necesitate obiectivă a scăderii până la completa eliminare a decalajelor economice. Ritmurile actuale de dezvoltare duc sau nu la eliminarea acestor decalaje? Din analiza tendinţelor actuale, Tinbergen ajunge la concluzia că dacă acestea continuă neschimbate, în cursul următorilor 50 de ani diferenţele vor scădea într-o măsură cu torul nesatisfăcătoare, dacă nu cumva chiar se vor mări. O asemenea situaţie reprezintă în mod real o sursă îngrijorătoare de tensiuni şi conflicte cu urmări greu de prevăzut. Pentru a se putea efectiv micşora decalajele dintre state este nevoie de o schimbare structurală a politicii internaţionale. Interesantă este concluzia raportului: în perspectiva viitorului previzibil nici nu se poate pune problema unei abundenţe generalizate. Dimpotrivă, o numită redistribuţie la nivel mondial a bogăţiei pare a fi inevitabilă. După părerea lui Tinbergen, obiectul rezonabil pe care umanitatea trebuie sa şi-l puna este realizarea unei „vieţi demne, fondată pe o bunăstare moderată”. Iar mijlocul realizării acestui obiectiv nu poate fi decât „socialismul umanist”.

87

După cum se poate cu uşurinţă constata, este necesară o reconsiderare la nivelul întregii umanităţi a obiectivelor de realizat prin dezvoltarea socială şi economică. Schema lui Daniel Bell, tipică într-un anumit fel pentru ceea ce am numit „optimism tehnologic”, trebuie amendată structural. Ea pare mai degrabă a descrie evoluţia unei societăţi capitaliste în formele ei clasice: fiecare sector economic trebuie să se dezvolte pe baza celor anterioare şi doar în măsura în care acestea au ajuns la saturaţie din punctul de vedere al pieţei. Acceptarea ca inevitabilă a unei anumite rarităţi face ca în ţările în curs de dezvoltare, în prezent, să se cristalizeze strategii de dezvoltare socială şi economică relativ diferite. Noile probleme care se cristalizează în disputele filozofice, ideologice şi ştiinţifice actuale îşi găsesc răspunsuri creatoare, pozitive în opţiunile strategice majore ale politicii Partidului Comunist Român. Mergând pe linia confirmată de întreaga practică socială actuală că nu este posibilă o dezvoltare socială reală fără o dezvoltare prioritară a bazei tehnice şi economice, partidul nostru a subliniat, în mod special, rolul activ al factorilor politici, sociali şi culturali. Fatalismul tehnologic a fost complet străin orientării sale. Mediul social nu este considerat în gândirea teoretică a partidului ca fiind pasiv, ca modificându-se automat pe măsură ce baza tehnică şi economică a societăţii se dezvoltă. În numeroase contexte a fost, dimpotrivă, caracterul său activ. Perfecţionarea continuă şi activă a formelor de organizare a societăţii, creşterea rolului factorului conştient, revoluţionarea întregii vieţi sociale pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste, reprezintă obiective importante ale Programului P.C.R. de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Experienţa acumulată în procesul de construcţie a societăţii noastre socialiste este deosebit de interesantă pentru toate ţările în curs de dezvoltare. Ea demonstrează că este posibilă o amplă dezvoltare a tuturor sferelor vieţii sociale şi umane, în spiritul unui înalt umanism, paralel cu dezvoltarea economică şi tehnologică a ţării, fără a se aştepta până când aceasta a fost, în linii generale, terminată. Această experienţă aduce un aport decisiv în sprijinul ideii că dezvoltarea în condiţiile lumii contemporane nu mai poate avea loc pe căile capitalismului clasic. Formele socialiste de de organizare socială deschid posibilităţi noi, cu o eficienţă incomparabil mai ridicată, de a parcurge drumul dificil de la subdezvoltare la dezvoltare multilaterală. * Că istoria de până acum a omenirii a avut un sens este foarte dificil a nu fi acceptată. Degajarea sa, după cum s-a văzut, nu este însă o sarcină deloc uşoară. Ritmurile de dezvoltare socială, economică şi culturală a colectivităţilor umane au fost extrem de inegale. Nu odată brutale întreruperi au marcat drumul dificil al unei comunităţi sau alta. Căile pe care omenirea a evoluat nu au fost nicidecum drepte. Omul nu a fost scutit de lungi şi epuizante ocoluri, de rătăciri şi chiar regresii. Ceea ce este însă din ce în ce mai clar este faptul că în noile condiţii societatea umană este pusă în faţa unui nou imperativ: să-şi asume în mod lucid şi responsabil sensul propriei sale evoluţii şi să acţioneze în mod eficace pentru realizarea lui.

88

Bibliografie

Apel, H. Şi Strumpel, B., 1974, Economic Well-Beings as a Criterion for System Performance: a Survey in Bulgaria and Greece, Comunicare, I.S.R. Ann Arbore, Michigan. Bell, D., 1973, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, Basic Books, Inc. New York. Carneiro, R., 1973, The Four Faces of Evolution in J.J. Honigmann (Ed.) Handbook of Social and Cultural Anthroplogy, Rand McNelly, Chicago. Commager, S.H., 1966, The Nature and the Study of History, London, Charles E. Merrill Books. Chardin, de P.T., 1973, The Future of Man in Deely, J.N. ŞI Nogar R.J. (Eds.), The Problem of Evolution, Appletown-Century-Crafts. Condorcet A.N., de, Equisse d'un tableau historique des progres de l'esprit humain Delly, J.N., The Impact of Evolution on Scientific Method în Deely, J.N. şi Nogar, R.J. (Eds.), Op.cit.

89

Dobzhansky, Th., The Biology of Ultimate Concern, în Delly, J.N. şi Nogar, R.J. (Eds.), Op.cit. Doren, C. van, 1967, The Idea of Progress, Frederick A. Praeger, Publishers, New York. Dray, W., 1957, Laws and Explanation in History, Oxford, At the Clarendon Press. Dubarle, A.M., The Biblical Doctrine of Original Sin, în Delly, J.N. şi Nogar R.J. (Eds.), Op.cit. Ellul, J., 1974, The Tehnological Society, Alfred A. Knopf, New-York. Engels, Fr., 1964, Anti-Dűhring în Marx-Engels, Opere, vol.20, Editura politică, Bucureşti. Forrester, J., 1974, World Dynamics, Whright Allen Press. Gouldner, A., 1971, The Coming Crisis of Western Sociology, Equinox Books, Avon. Gary, R., 1972, History în Counter Course, Penguin Books. Harris, M., 1968, The Rise of Anthropological Theory, A Historiy of Theories of Culture, Thomas Y. Crowell, New York. Hempel, C. G., 1958, The Function of General Laws in History, în P. Gardiner, Theories of History, Glencoe, Free Press. Hurezeanu, D., 1976, Progresul- trăsătură obiectivă a dezvoltării istorice în Progresul istoric şi contemporaneitatea, Editura politică, Bucureşti. Lee, D., 1959, Freedom and Culture, Prentice-Hall, Inc.. Lenin, V. I., 1966, Opere complete, vol.41, Editura politică, Bucureşti. Maiorescu, T., 1915, În contra direcţiei de astăzi în cultura română în Critice, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti. Manuel, F.E., 1965, Shapes of Philosophical History, Stanford Univ. Press. Marcuse, H., 1977, Scrieri alese, Editura Politică, Bucureşti. Marsh, R.M., 1967, Comparative Sociology, Harcourt Braces and World. Marx, K. şi Engels, Fr., 1958, Ideologia germană în Opere, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti. Marx, K., Manuscrise economoco-filozofice, în Marx-Engels, Opere de tinereţe, Editura Politică, Bucureşti. Marx, K., 1964, Scrisoare către Mihailovski în Marx-Engels, Opere, vol. 19, Editura Politică, Bucureşti. Meadows, D.H. şi colab., 1972, The Limits to Growth, Potomac Associates, Washington, D.C., Merton, R.K., 1965, Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris. Nogar, R.J., Is the God Dead? În Deely I.N. şi Nogar, R.I. (Eds.), Op. Cit. Nichiţelea, P., Prezenteismul în gândirea istorică contemporană, în ,,Revista de istorie”, 3/1976. Popper, K.R., 1972, Objective Knowledge. An Evolutionary Approach, Oxford At the Claendon Press. Richta, R. şi colab., 1970, Civilizaţia la răscruce, Editura Politică, Bucureşti. Simon, H.A., 1970, The Science of the Artificial, MIT Press. Steward, J.H., Cultural evolution, în Deely, I.N. şi Nogar R.I. (Eds.), Op. Cit. Tannenbaum, A. şi Comte, M., 1972, Employee Ownership, Survey Research Center, Univ. of Michigan, June, 15. Toynbee, A., 1975, L’Histoire, Elsevier, Séquoia, Paris, Bruxelles. Veyne, P., 1974, L’Histoire conceptualisante în Faire de l’histoire, vol. 1, Editura

90

Gallimard, Paris. White, L., 1948, The Evolution of Culture, McGraw-Hill Book Comp Zamfir, C., 1979, Discuţii şi orientări în umanismul contemporan în Al. Tănase, Civilizaţia socialistă. Dimensiuni şi confruntări contemporane, Editura Academiei, Bucureşti.. Zamfir, C., 1977, Strategii ale dezvoltării sociale, Editura politică, Bucureşti. Zamfir, C., Evoluţia socială, în „Revista de filozofie”, 1/1980. Zamfir, E., 1978, Cultura libertăţii, Editura politică, Bucureşti.

91