Drept Comunitar European 2008 2009

Universitatea “Dunărea de Jos”

DREPT COMUNITAR EUROPEAN LIVIU COMAN-KUND

Galaţi - 2008

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Facultatea de drept Specializarea administraţie publică Anul II/ ID

CUPRINS INTRODUCERE____________________________________________ CAP.1. INTEGRAREA EUROPEANĂ DE LA TRATATUL DE LA PARIS PÂNĂ LA TRATATUL DE LA NISA________________

1

1.1. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului_______________ 1.2. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică_______________________________________ 1.3. Structura Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene__________ 1.4. Apartenenţa la Comunităţi_____________________________________ 1.5. Caracteristicile generale ale Comunităţilor Europene________________ 1.6. Evoluţia procesului de integrare europeană________________________

3

1.6.1. Aprofundarea integrării__________________________________________ 1.6.2. Extinderea Comunităţilor Europene________________________________ 1.6.3. Relaţiile Comunităţilor, respectiv ale Uniunii Europene, cu ţările din Europa Centrală şi Orientală____________________________________________ 1.6.4. Aspecte privind integrarea României în Uniunea Europeană_____________

2

7 9 10 14 15 15 17

18 20 Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 23 CAP.2. SISTEMUL INSTITUŢIONAL COMUNITAR________________ 27 2.1. Aspecte generale şi principii referitoare la sistemul instituţional Comunitar__________________________________________________ 28 2.2. Consiliul Uniunii Europene_____________________________________ 30 2.2.1. Geneza Consiliului Uniunii Europene_______________________________ 31 2.2.2. Rolul şi atribuţiile Consiliului Uniunii Europene___________________ 31 2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene_______________ 32 2.2.4. Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene___________________ 34 2.3. Comisia Comunităţilor Europene sau Comisia Europeană_____________ 35 2.3.1. Componenţa Comisiei Europene__________________________________ 35 2.3.2. Rolul şi atribuţiile Comisiei Europene_______________________________ 36 2.3.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene_______________________ 37 2.4. Parlamentul European________________________________________ 38 2.4.1. Constituirea Parlamentului European_______________________________ 38 2.4.2. Statutul parlamentarilor__________________________________________ 40 2.4.3. Rolul şi atribuţiile Parlamentului European___________________________ 41 2.4.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European___________________ 42 2.4.5. Mediatorul Uniunii Europene______________________________________ 43 2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene____________________________ 43 2.5.1. Structura Curţii________________________________________________ 43 2.5.2. Statutul membrilor Curţii_________________________________________ 44 2.5.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii__________________________________ 44 2.5.4. Tribunalul de Primă Instanţă______________________________________ 46 2.6. Curtea de Conturi____________________________________________ 47 Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 48

53 3.1. Izvoarele dreptului comunitar___________________________________ 54 3.1.1. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar___________________________ 54 3.1.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar____________________________ 54 3.2. Caracteristicile dreptului comunitar_______________________________ 57 3.2.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar_________________________ 57 3.2.1. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar__________________________ 58 3.2.3. Prioritatea dreptului comunitar____________________________________ 59 Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 60 CAP.4. VIITORUL UNIUNII EUROPENE________________________ 63 4.1. Geneza Constituţiei Uniunii Europene____________________________ 64 4.2. Prezentarea conţinutului Constituţiei Uniunii Europene_______________ 65 4.3. Noutăţi esenţiale aduse sistemului de integrare europeană prin Constituţia Uniunii Europene___________________________________ 66 4.4. Eşecul Constituţiei Uniunii Europene_____________________________ 69 Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 70 CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE_______________________ 72 BIBLIOGRAFIE____________________________________________ 84

CAP.3. DREPTUL COMUNITAR______________________________

ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE

ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE Vocaţia europeană a României a început să se manifeste cu pregnanţă, încă de la începuturile statului român modern, marcate de reformele lui Cuza. În anul 1974, România devenea prima ţară din Europa Centrală şi Orientală care stabilea relaţii cu Comunitatea Economică Europeană. În anul 1993, România încheie Acordul de asociere cu Uniunea Europeană şi statele membre, situându-se astfel, alături de Bulgaria, în cel de-al doilea val de ţări, din Europa Centrală şi Orientală, care au încheiat asemenea acorduri. Acordul de asociere a intrat în vigoare în anul 1995, şi în acelaşi an România şi-a depus oficial candidatura de aderare la Uniunea Europeană. Solicitarea de aderare a României a primit răspuns favorabil în anul 1997, iar în februarie 2000 au început negocierile de aderare, care s-au finalizat în decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005, la Luxemburg, iar aderarea efectivă s-a produs la 1 ianuarie 2007. Dar Uniunea Europeană, la care România a aderat şi în care încearcă să se integreze, este dirijată de un impresionant ansamblu de norme juridice care constituie Dreptul comunitar european. Drept urmare, este evident că din pregătirea oferită de o facultate de drept nu pot lipsi cunoştinţele de bază privind dreptul comunitar. Autorii occidentali 1 operează o dihotomie a dreptului comunitar, pe criteriul obiectului de reglementare, în: Drept comunitar general şi Drept comunitar material sau special. Dreptul comunitar general, are un caracter instituţional; marile sale părţi sunt: structura instituţională a Comunităţilor Europene, izvoarele dreptului comunitar, contenciosul şi raporturile între dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre. Dreptul comunitar material sau special reglementează raporturi interumane specifice diverselor domenii ale vieţii economico-sociale a Uniunii Europene. Fac parte din dreptul comunitar material: Dreptul comunitar comercial, Dreptul comunitar social, Dreptul comunitar financiar şi fiscal, Dreptul comunitar al transporturilor, Dreptul comunitar al brevetelor etc. Obiectivele acestui curs sunt de natură formativă şi se împart în două categorii: generale şi specifice. Obiectivele generale constau în formarea unor competenţe instrumentale (capacitatea de analiză şi sinteză, comunicarea scrisă şi orală în limba română, capacitatea de a soluţiona probleme), a unor competenţe interpersonale (capacitate de evaluare şi autoevaluare, abilităţi relaţionale) şi a unor competenţe sistemice (capacitatea de corelare şi de a înţelege corelaţiile, capacitatea de a înţelege organizarea şi funcţionarea instituţiilor, preocupare pentru obţinerea calităţii). Obiectivele specifice disciplinei constau în formarea unor competenţe, caracteristice materiei Dreptului comunitar european, de natură cognitivă, instrumental-aplicativă şi atitudinală. Competenţele de natură cognitivă avute în vedere sunt: cunoaşterea procesului de integrare 1

Guy ISSAC, Marc BLANQUET, Droit communautaire général, 9e édition, Ed. ARMAND COLIN, Paris-2001,p.V. Drept comunitar european 1

ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE

europeană, a determinantelor şi consecinţelor sale; înţelegerea organizării şi funcţionării instituţiilor comunitare, înţelegerea principiilor raporturilor Uniunea Europeană – state membre şi drept comunitar – drept naţional; cunoaşterea izvoarelor dreptului comunitar, cunoaşterea caracteristicilor dreptului comunitar, explicarea menţinerii diversităţii în cadrul Uniunii Europene. Competenţele instrumental-aplicative pe care dorim să le formăm sunt: utilizarea adecvată a instrumentelor logice de cunoaştere pentru aprofundarea materiei, utilizarea riguroasă a terminologiei comunitare, deprinderea de a aborda problematica raporturilor Uniune – state membre şi drept comunitar – drept naţional din perspectiva coperniciană a interdependenţei sistemice, capacitatea de apreciere, atât sub aspect teoretic cât şi practic, a procesului de integrare a României în Uniunea Europeană. În fine, competenţele atitudinale se referă la: promovarea idealurilor unităţii europene, respectarea şi aplicarea dreptului comunitar în corelaţie cu dreptul naţional, atitudine participativă la implementarea politicilor comunitare. Pentru atingerea obiectivelor specificate, cursul nostru utilizează patru unităţi de învăţare, şi anume: Integrarea europeană de la Tratatul de la Paris până la Tratatul de la Nisa, Sistemul instituţional comunitar, Dreptul comunitar, Viitorul Uniunii Europene.

2

Drept comunitar european

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

CAPITOLUL 1 INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS PÂNĂ LA TRATATUL DE LA NISA Organizarea sarcinilor de învăţare: 1.1. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) 1.2. Crearea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (Euratom) 1.3. Structura tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene 1.4. Apartenenţa la Comunităţi 1.5. Caracteristicile Europene

generale

ale

Comunităţilor

1.6. Evoluţia procesului de integrare europeană 1.6.1. Aprofundarea integrării 1.6.2. Extinderea Comunităţilor Europene 1.6.3. Relaţiile Comunităţilor, respectiv ale Uniunii Europene, cu ţările din Europa Centrală şi orientală 1.6.4. Aspecte privind integrarea României în Uniunea Europeană

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

3

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

1.1. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui Oţelului (C.E.C.O.)

şi

La începutul anului 1950, conjunctura în care se găsea Europa Occidentală prezenta următoarele caracteristici majore 1 , de natură politică şi economică: • Slăbiciune, sărăcie şi temeri faţă de Uniunea Sovietică, în cadrul războiului rece. • Exercitarea unor presiuni americane intense, deosebit de influente, pentru întărirea Europei din afara sferei de influenţă sovietică. Aceasta implica integrarea R.F. a Germaniei, stat format în urma adoptării Constituţiei din 23 mai 1949, aflat încă sub ocupaţie aliată, în concertul Europei Occidentale. Una dintre consecinţe ar fi fost desfiinţarea Autorităţii Internaţionale pentru zona Ruhr, creată în aprilie 1949, pentru a controla producţia de cărbune şi oţel din această regiune. • Necesitatea instituirii unor garanţii reale, care să asigure utilizarea producţiei de cărbune şi oţel numai în cadrul procesului de redresare economică, şi nu pentru reînarmare. • Eşecul tentativei de unire a statelor din Europa Occidentală într-un ansamblu de tip federal, nu mai lăsa loc decât pentru o soluţie funcţionalistă 2 , în sensul utilizării mecanismelor federalismului pentru gestiunea unui domeniu de interes comun, strict delimitat. • Clarviziunea cu privire la viitorul Europei a unor oameni politici deosebit de influenţi, din câteva ţări europene importante. Este vorba de Jean Monnet şi Robert Schuman (Franţa), Konrad Adenauer (R.F. a Germaniei) şi Alcide de Gasperi (Italia). Pe fondul acestei situaţii, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a decis să facă un pas hotărâtor pentru concretizarea convingerii sale de neclintit, potrivit căreia demararea neîntârziată a integrării era nu numai o necesitate, ci şi o şansă istorică. Astfel, în ajunul unei reuniuni a reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Franţei, care urma să dezbată statutul Republicii Federale a Germaniei, având acordul prealabil al Cancelarului Adenauer, Robert Schuman a făcut la sediul Ministerului Afacerilor Externe (Quay d’Orsay, Paris) celebra sa Declaraţie de la 9 mai 1950 3 , care a condus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Declaraţia cuprindea principiile înlăturării rivalităţii seculare dintre Franţa şi Germania, dar şi ale opoziţiei dintre celelalte state vest-europene, prin metoda revoluţionară a transferului unor atribuţii ale suveranităţii, privind sectorul economic al cărbunelui şi oţelului, în favoarea unor instituţii comune de natură suprastatală.

1

Philippe MANIN, op.cit. p.4. Abordarea funcţionalistă a problemelor societăţii internaţionale susţine crearea unor agenţii funcţionale supranaţionale, capabile să rezolve în mod pragmatic problemele dintr-un domeniu strict determinat, de interes comun pentru state, fără constrângeri politice sau constituţionale. Este concepţia lui David MITRANY (1888-1973), prezentată de Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.18-20. 3 Precizăm că Declaraţia a fost pregătită de o echipă condusă de Jean Monnet, care era, la acea vreme, Comisar General pentru Planul de Modernizare şi Echipament al Franţei. (Roxana MUNTEANU, op.cit. p.26) 4 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Câteva citate din Declaraţie sunt edificatoare pentru ilustrarea viziunii integratoare a lui Robert Schuman. Propunerea de constituire a comunităţii era formulată în următorii termeni: „…guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi de oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă şi pentru alte ţări europene.” 1 Astfel, "…va fi realizată în mod simplu şi rapid fuziunea intereselor indispensabile stabilirii unei comunităţi economice şi se va introduce fermentul unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoare mult timp opuse prin diviziuni sângeroase..." 2 "Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, se vor realiza primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii". 3 Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului constituia totodată un experiment de integrare sectorială, bazată pe concepţia funcţionalistă, care urma să fie extinsă în mod progresiv şi la alte domenii, în scopul realizării, în final, a unităţii politice. "Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete creând mai întâi o solidaritate de fapt". 4 Propunerile lui Robert Schuman au fost agreate şi susţinute de americani. 5 Cu toarte acestea, la 2 iunie 1950, Marea Britanie refuză participarea la Comunitate, din două motive: pe de o parte, avea încă resurse economice însemnate în colonii, iar pe de alta, rămâne o adeptă consecventă a păstrării integrităţii suveranităţii naţionale. 6 Pe data de 3 iunie 1950, propunerea franceză este acceptată de 5 ţări: R.F. a Germaniei, statele Beneluxului şi Italia. 7 În continuare, derularea evenimentelor a fost următoarea 8 : • În perioada 20 iunie 1950 – 19 martie 1951, s-a desfăşurat la Paris, sub conducerea lui Jean Monnet, conferinţa interguvernamentală pentru redactarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. • Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost parafat la 19 martie 1951 şi apoi a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951, de către: Belgia, Franţa, R.F. a Germaniei, Italia, Luxemburg şi Olanda. • După ratificarea sa de către cele 6 state semnatare, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 9 , fiind încheiat pentru o durată de 50 de ani 10 . 1

Philippe MANIN, op.cit. p.4. Roxana MUNTEANU, op.cit. p.27. 3 Ibidem. 4 Roxana MUNTEANU, op.cit. p.27. 5 Philippe MANIN, op.cit. p.5. 6 Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.35. 7 Philippe MANIN, op.cit. p.5. 8 Roxana MUNTEANU, op.cit. p.28; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.34,35; Philippe MANIN, op.cit. p.5. 9 Mai mulţi autori indică data de 25 iulie 1952: Philippe MANIN, op.cit. p.5; Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. ALL, Bucureşti-1996, p.2; Roxana MUNTEANU, op.cit. p.28. Pe site-ul Uniunii Europene, www.europa.eu.int., apare însă, la rubrica Tratate europene, data de 23 iulie 1952. Aceeaşi dată apare şi în comunicatul de presă CES/02/58 din 25.07.2002, referitor la expirarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Faţă de cele arătate, considerăm corectă data de 23 iulie 1952. 10 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a expirat la 23 iulie 2002. Potrivit unei decizii a Consiliului Uniunii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002, atribuţiile Comunităţii Europeane a Cărbunelui şi Oţelului au fost preluate de Comunitatea Economică Europeană. De asemenea, aceasta a preluat drepturile şi obligaţiile decurgând DREPT COMUNITAR EUROPEAN 5 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

•

Desemnarea lui Jean Monnet, ca Preşedinte al Înaltei Autorităţi a întrunit imediat consensul ţărilor membre. A durat mai mult şi s-a ajuns mai greu la realizarea acordului pentru stabilirea sediului Comunităţii Europeane a Cărbunelui şi Oţelului la Luxemburg. • Prima reuniune a Înaltei Autorităţi a avut loc la Luxemburg, pe data de 10 august 1952. • Piaţa Comună s-a deschis pentru cărbune la 10 februarie 1953, şi pentru oţel la 10 mai 1953. Se realizează astfel, pentru prima dată în istoria Europei, transferul unor atribuţii din sfera suveranităţii statale în competenţa unor instituţii comunitare, prevăzute într-un tratat. Aceste instituţii sunt 1 : 1. Înalta Autoritate, care avea sarcina de a stabili şi impune interesul comunitar. Ea era compusă din 9 membri, dintre care 8 desemnaţi printr-un acord al statelor membre, iar al nouălea cooptat de membrii desemnaţi. Membrii Înaltei Autorităţi erau obligaţi să se abţină de la orice act incompatibil cu caracterul supranaţional al funcţiei lor. La rândul lor, statele membre erau obligate să le respecte statutul. Practic, membrilor Înaltei Autorităţi le era interzis să ceară sau să accepte instrucţiuni de la statele cărora le aparţineau, iar statele respective trebuiau să se abţină de la asemenea manifestări. Înalta Autoritate avea o competenţă largă, deciziile ei fiind obligatorii, atât pentru statele membre, cât şi pentru agenţii economici din câmpul de acţiune al Tratatului. Pe lângă Înalta Autoritate s-a înfiinţat Comitetul Consultativ, alcătuit din comercianţi, producători, consumatori şi reprezentanţi ai sindicatelor, desemnaţi de Consiliul Special al Miniştrilor. După cum arată şi denumirea, rolul Comitetului era de a aviza anumite decizii. 2. Consiliul Special de Miniştri, care reprezenta interesele statelor membre, era format din miniştri de externe ai acestora. El era un organ interguvernamental, care atenua caracterul suprastatal al Comunităţii, deliberările sale utilizând, în practică, unanimitatea. Misiunea sa era de a coordona acţiunea statelor, care dirijau ansamblul economiei, cu acţiunea Comunităţii. Competenţa Consiliului era limitată la emiterea unui aviz conform, pentru deciziile mai importante ale Înaltei Autorităţi. 3. Adunarea Comună, care reprezenta cetăţenii statelor membre era compusă din 78 de parlamentari naţionali, desemnaţi de parlamentele din care făceau parte. Misiunea Adunării era să exercite un control democratic asupra Înaltei Autorităţi. În acest scop, utiliza mijloacele clasice ale controlului parlamentar: informările, rapoartele, întrebările şi interpelările. Era prevăzută, mai mult cu valoare teoretică de principiu, şi posibilitatea demiterii Înaltei Autorităţi, prin aprobarea unei moţiuni de cenzură. În esenţă, rolul Adunării era consultativ. Se observă că organizarea şi funcţionarea Adunării Comune au fost concepute pentru a atenua caracterul supranaţional al Comunităţii. 4. Curtea de Justiţie, alcătuită din judecători independenţi, avea misiunea de a asigura respectarea Tratatului şi a dreptului derivat din acesta, prin activitatea de soluţionare a litigiilor dintre ţările membre sau persoanele particulare şi Înalta Autoritate. Trebuie să remarcăm că Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului nu este numai primul pas pe calea integrării europene, din acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului cu ţările terţe. 1

Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.36,37; Roxana MUNTEANU, op.cit. p.29. 6 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

ci şi un model de integrare juridică 1 . Sistemul său instituţional va fi utilizat, cu unele amendamente, şi în următoarele etape ale integrării. Prima tentativă de extindere a integrării, vizând domeniile foarte sensibile ale apărării şi politicii externe, a fost un răsunător eşec. Dar să vedem cum s-a desfăşurat acest proces 2 . Războiul din Coreea, declanşat la 25 iunie 1950, determină temerea faţă de o ofensivă generalizată a „comuniştilor” împotriva „lumii libere”. În această situaţie, americanii propun reînarmarea R.F. a Germaniei. Apare astfel o dilemă: reînarmarea putea conduce la renaşterea militarismului german – respingerea reînarmării excludea germanii, o potenţială forţă redutabilă, de la eforturile comune de apărare. Întrucât presiunea evenimentelor înclina balanţa spre reînarmarea R.F. a Germaniei, pentru a evita crearea unei armate naţionale germane, guvernul francez alege varianta înfiinţării unei armate europene, care să includă şi forţele germane. Astfel , la 25 octombrie 1950, Franţa avansează proiectul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare, care, utilizând modelul instituţional al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cu amendamentul că puterea de decizie urma să fie atribuită instituţiei comunitare interguvernamentale (Consiliul de Miniştri), urma să preia de la statele membre (cele 6 state care alcătuiau C.E.C.O.) atribuţiile esenţiale din domeniul forţelor armate. În urma unor negocieri anevoioase, la 27 mai 1952, se semnează la Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare. Existenţa unei armate comune europene implica însă, în mod neechivoc, o politică externă comună. Din acest motiv, Italia propune crearea concomitentă a Comunităţii Politice Europene, propunere acceptată de celelalte state comunitare. Proiectul acestei Comunităţi a fost realizat de Adunarea Comună a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, sub conducerea lui Paul-Henri Spaak 3 . Potrivit proiectului, Comunitatea Politică Europeană urma să fie o formă de organizare de tip federal, care ar fi absorbit treptat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană de Apărare. Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare nu a intrat însă în vigoare, deoarece nu a fost ratificat chiar de ţara care l-a iniţiat, şi anume Franţa 4 . În acest fel, încercarea de integrare militară şi politică a eşuat. Atitudinea Franţei a fost determinată de anumite motive conjuncturale. Astfel, ca urmare a schimbării compoziţiei Adunării Naţionale, partizanii unităţii europene au devenit minoritari. Relaţiile internaţionale cunoscuseră o detensionare, ca urmare a morţii lui Stalin (5 martie 1953), a încetării războiului din Coreea şi a reluării parţiale a relaţiilor economice Est – Vest. De asemenea, opinia publică franceză era ostilă cedărilor de suveranitate, pe fondul nostalgiei după epoca în care Franţa făcea parte dintre marile puteri mondiale, nostalgie accentuată de pierderea războiului din Indochina. În aceste condiţii, la 30 august 1954, ratificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană de Apărare este scoasă de pe ordinea de zi a Adunării Naţionale, printr-un artificiu procedural, fără a se stabili o dată ulterioară pentru dezbatere. 1

Roxana MUNTEANU, op.cit. p.29. Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.37-40. 3 Paul-Henri Spaak (Schaerbeek 1899 – Bruxelles 1972) om politic belgian, unul dintre cei mai importanţi promotori ai integrării europene. Începând cu anul 1936 a fost în mai multe rânduri ministru de externe şi prim-ministru al Belgiei. (Le Petit Larousse, Ed. LAROUSSE, Paris-1993, p.1688) 4 Celelalte ţări semnatare l-au ratificat în anul 1954. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 7 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Ca urmare a abandonării Comunităţii Europene de Apărare, şi implicit a Comunităţii Politice Europene, se hotărăşte crearea Uniunii Europei Occidentale, cu participarea Germaniei şi a Italiei 1 . Făcând abstracţie de motivele conjuncturale, eşecul Comunităţii Europene de Apărare şi al Comunităţii Politice Europene a demonstrat că Europa nu era încă pregătită pentru o integrare globală. Pentru relansarea construcţiei europene era necesară întoarcerea la concepţia iniţială a integrării economice.

1.2. Crearea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (C.E.E.A. sau Euratom) Iniţiativa relansării construcţiei europene, potrivit concepţiei funcţionaliste aplicate domeniului economic, a aparţinut Beneluxului 2 . Astfel, Joseph Bech, ministrul de externe al Luxemburgului, a cerut convocarea, în luna iunie 1955, a unei reuniuni a miniştrilor de externe ai ţărilor membre C.E.C.O. Obiectul reuniunii l-a constituit dezbaterea unui memorandum, pe care îl trimisese Franţei, Germaniei şi Italiei, în numele Beneluxului, prin care propunea o integrare economică generală prin crearea unei pieţe comune europene. În cadrul reuniunii, care a avut loc la Messina (Italia) s-a hotărât înfiinţarea unui Comitet Interguvernamental de Experţi, sub conducerea lui Paul-Henri Spaak, cu misiunea de a elabora şi propune variante de integrare economică. Pe baza analizelor efectuate, Comitetul întocmeşte un raport în care propune constituirea unei pieţe comune generale şi o integrare sectorială în domeniul energiei nucleare. De asemenea, înaintează şi două proiecte de tratat, în acest sens. După negocieri complexe, care au durat aproape doi ani, s-au semnat la Roma, pe data de 25 martie 1957, de către statele membre ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. denumită şi Euratom). După ratificarea lor de către statele semnatare - Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia - Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ambele tratate au fost încheiate pe durată nelimitată. Pentru cristalizarea cadrului instituţional 3 al C.E.E. şi C.E.E.A., odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a fost încheiată şi Convenţia privind unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene. De asemenea, pe data de 17 aprilie 1957 s-a semnat la Bruxelles Protocolul privind privilegiile şi imunităţile personalului instituţiilor comunitare şi Protocolul privind Curtea de Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A. Instituţiile C.E.E. şi C.E.E.A. au urmat modelul instituţiilor C.E.C.O., cărora le-au atenuat însă caracterul supranaţional. Astfel, sistemul lor instituţional este alcătuit din „Comisie”, „Consiliu”, „Adunare Parlamentară” şi Curte de Justiţie”. Se remarcă înlocuirea denumirii „Înalta Autoritate”, pentru instituţia promotoare a interesului comunitar, cu denumirea neutră de „Comisie”. Totodată, puterea de decizie a fost deplasată la „Consiliu”, adică la instituţia interguvernamentală 4 . 1

Vezi supra pp. 8,9. Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.40-42. 3 Roxana MUNTEANU, op.cit. p.31. 4 Ibidem, p.33, nota de subsol. 8 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană este cel mai important dintre Tratatele Constitutive ale Comunităţilor, deoarece are ca obiectiv integrarea ansamblului economiilor statelor membre, prin intermediul unei pieţe comune globale 1 . Autorii acestui tratat aveau convingerea că numai în acest fel se putea asigura o creştere accelerată şi durabilă a nivelului de trai pentru cetăţenii statelor semnatare. Buna funcţionare a pieţei comune necesita însă stabilitate economică, socială şi politică, precum şi o expansiune economică permanentă şi echilibrată. Ea necesita, de asemenea, o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice pe întreg teritoriul comunitar, ceea ce a determinat elaborarea şi implementarea politicilor comunitare menite să atenueze disparităţile, de multe ori importante, dintre regiunile din spaţiul comunitar. Toate aceste cerinţe, dificil de realizat, au făcut ca procesul construcţiei economice europene să nu fie neted şi linear. Ele s-au realizat în etape, nu întotdeauna coerente, fiind necesare o serie de compromisuri pentru depăşirea perioadelor de criză. Integrarea economică prin intermediul pieţei comune înseamnă, în esenţă, asigurarea treptată în interiorul spaţiului comunitar, prin mijloace adecvate, a patru libertăţi de bază: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalurilor. În principiu, pentru manifestarea acestor libertăţi, trebuie înlăturate toate barierele, de orice natură, care le stau în cale. Simplu ca enunţ, acest principiu s-a dovedit de o mare complexitate în procesul de transpunere în practică. Barierele evidente, de genul taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la import şi la export, între statele comunitare, au fost relativ simplu de înlăturat. Au rămas însă o mulţime de bariere insidioase. Multe dintre acestea au fost înlăturate rând pe rând, pe parcursul procesului de integrare economică, atitudinea pro-integrare a Curţii de Justiţie jucând un rol important. Un exemplu în acest sens îl constituie hotărârea REWE 2 , pronunţată de Curtea de Justiţie, la 20.02.1979, în cauza 120/78. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost încheiat, atât din cauza importanţei aparte dobândită de acest sector pentru dezvoltarea economică, implicit pentru ridicarea nivelului de trai, cât şi din cauza temerilor faţă de pericolele deosebit de grave pe care le implică utilizarea energiei nucleare. Cât priveşte primul aspect, C.E.E.A. urmăreşte o dezvoltare rapidă a industriilor nucleare europene. În privinţa celui de al doilea, Tratatul urmăreşte stabilirea şi asigurarea respectării unor norme comune de securitate pentru protecţia persoanelor şi a mediului, precum şi crearea unor garanţii pentru utilizarea paşnică a materialelor, echipamentelor şi tehnologiilor nucleare. Pentru a rezuma, subliniem că, începând cu data de 1 ianuarie 1958, integrarea europeană se desfăşoară în cadrul a trei Comunităţi distincte, bazate pe Tratate Constitutive proprii. Acestea urmăresc acelaşi obiectiv fundamental, şi anume construirea unei uniuni tot mai strânse între 1

Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.42,43. Societatea germană REWE a solicitat autorităţii naţionale a monopolului alcoolului autorizaţia de a importa din Franţa lichior de fructe denumit „Cassis de Dijon”, care are o tărie alcoolică cuprinsă între 150 şi 200. Legea germană impune însă ca lichiorul de fructe să aibă o tărie alcoolică de minimum 250. Din acest motiv, autorizaţia este refuzată. REWE atacă în justiţie refuzul administraţiei germane. Curtea de Justiţie se pronunţă în sensul că refuzul are un efect echivalent cu o restricţie cantitativă la import. Pe cale de consecinţă, autoritatea germană competentă este obligată să emită autorizaţia solicitată. Acesta este unul dintre numeroasele cazuri de înlăturare a unei bariere insidioase, din calea liberei circulaţii a bunurilor. (Loïc ERNEST, Manuel de droit communautaire des affaires, Ed. ESKA, Paris-1996, p.24) DREPT COMUNITAR EUROPEAN 9 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

popoarele Europei Occidentale, mai întâi în domeniul economic, iar apoi, treptat, şi în domeniul politic. Originalitatea modelului juridic de integrare, utilizat de Comunităţile Europene, constă în faptul că tratatul internaţional instituie o comunitate dotată cu instituţii şi mecanisme proprii, de natură să o facă să funcţioneze efectiv. Astfel, fiecare Comunitate dispune de mijloacele de acţiune care îi permit exercitarea atribuţiilor proprii. Procesul construcţiei comunitare, care şi-a găsit formula general agreată de statele europene, odată cu succesul Tratatelor de la Roma, va prezenta, pe parcursul desfăşurării sale, următoarele trăsături caracteristice 1 : • Poziţia dominantă a C.E.E., care are o sferă de cuprindere globală, asupra Comunităţilor sectoriale C.E.C.O. şi C.E.E.A., întrucât numai integrarea economică globală este capabilă să conducă la o integrare politică. • Manifestarea tensiunii permanente între concepţia federalistă, supranaţională şi viziunea interguvernamentală a construcţiei europene, determinată de contradicţia dintre interesele naţionale şi interesele europene. • Tendinţa constantă de extindere a domeniului intervenţiei comunitare. • Atracţia durabilă exercitată de Comunităţi asupra statelor europene, care a condus la extinderea spectaculoasă a acestora. Dacă în 1958 existau 6 state comunitare, în 2007 numărul lor a crescut la 27, şi extinderea nu este încă încheiată.

1.3. Structura Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene Din examinarea Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene, se constată că structura lor este aproape identică 2 . Cea mai importantă deosebire se referă la locul conferit instituţiilor comunitare 3 . În Tratatul de la Paris, instituţiile sunt puse în evidenţă începând cu titlul II, ceea ce consacră în mod formal predominanţa instituţională. Tratatele de la Roma însă situează instituţiile în antepenultima parte. Din această sistematizare rezultă un regres al caracterului supranaţional al formei de organizare a Comunităţilor, în concepţia Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A., faţă de concepţia Tratatului C.E.C.O. Potrivit unei interesante analize realizată de Roxana Munteanu 4 , reglementările cuprinse în Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene prezintă numeroase întrepătrunderi. Întrepătrunderea acestor tratate este dată de obiectivul lor general, respectiv realizarea unui proces de integrare economică prin intermediul instituţiilor comunitare, obiectiv care explică şi structura dualistă a tratatelor, exprimată prin asocierea regulilor materiale cu normele instituţionale. Astfel: a) Preambulurile celor trei tratate pun în evidenţă convingerea şefilor statelor fondatoare privind necesitatea de a angaja statele europene în făurirea unei uniuni tot mai strânse între popoarele lor, care să le permită să se impună în viitor. Fundamentele acestui proces sunt formate dintr-un ansamblu de scopuri, atât social-economice, cât şi politice şi etice. 1

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.32,33. Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Ed. ACTAMI, Bucureşti-2000, p.36. 3 Roxana MUNTEANU, op.cit. p.33. 4 Ibidem, pp.33-36. 10 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

b) Dispoziţiile preliminare definesc obiectivele Comunităţilor şi principiile cu caracter general care trebuie respectate în derularea acţiunilor întreprinse de instituţiile comunitare. Chiar dacă nu se pot aplica direct, aceste texte nu sunt simple declaraţii de intenţii, deoarece fixează cadrul general obligatoriu al activităţii Comunităţilor. c) Dispoziţiile instituţionale reglementează organizarea, funcţionarea, competenţa şi relaţiile dintre instituţiile comunitare. Deşi sunt cuprinse în tratate distincte, o parte dintre dispoziţiile privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor celor trei Comunităţi au fost unificate. 1 În doctrină s-a considerat că ansamblul acestor dispoziţii formează "Constituţia Comunităţilor", în sensul că a stabilit structuri instituţionale, adică, „…o societate organizată în vederea unui scop comun care este altceva şi mai mult decât rezultanta intereselor naţionale…Această societate, dotată cu organe învestite cu o anumită autonomie, este capabilă să acţioneze în vederea interesului comun.” 2 Dispoziţiile instituţionale cuprinse în Tratatele Constitutive înseamnă depăşirea contractualului şi trecerea spre instituţional. 3 Este unanim acceptat că dimensiunea instituţională a acestor tratate reprezintă elementul esenţial al originalităţii lor. d) Dispoziţiile materiale sunt reglementările de bază ale regimului economic şi social pe care instituţiile comunitare sunt menite să îl realizeze. Această categorie de norme nu are acelaşi grad de precizie. Astfel, unele dintre ele sunt norme-principii, iar altele reglementări detaliate. Privind prin prisma gradului de detaliere a reglementărilor, Tratatul C.E.C.O. se prezintă ca un "tratat-lege", cu reglementări de detaliu, iar Tratatul C.E.E. ca un "tratat-cadru", care indică obiectivele pe care instituţiile comunitare trebuie să le atingă prin acţiunea şi mijloacele lor. Această distincţie nu este însă absolută. Tratatul de la Paris cuprinde în cea mai mare parte reglementări detaliate, dar conţine şi o enunţare a principiilor care trebuie aplicate în practică de către instituţiile comunitare. Tratatul C.E.E., datorită amploarei integrării urmărite, cuprinde cu precădere principiile directoare şi coordonatele acţiunii instituţiilor comunitare. El conţine însă şi norme suficient de precise pentru a fi direct aplicabile. În ceea ce priveşte dispoziţiile materiale ale Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, acesta îmbină procedeul "tratatului-lege" cu procedeul "tratatului-cadru". e) Dispoziţiile finale se înscriu în formula clasică a tratatelor internaţionale. Astfel, aici se precizează modalităţile de angajare a părţilor, condiţiile de intrare în vigoare şi modalităţile de revizuire a tratatelor, precum şi regimul lingvistic.

1.4. Apartenenţa la Comunităţi Dreptul internaţional public clasifică organizaţiile internaţionale, potrivit criteriului statutului statelor membre, în două categorii. Astfel, există organizaţii internaţionale alcătuite atât din membri cu drepturi depline cât şi

1

În acest sens, s-a acţionat prin Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, semnată la Roma la 25 martie 1957, şi prin Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, denumit şi Tratatul de fuziune. 2 Roxana MUNTEANU, op.cit. p.35. 3 P.Pescatore, L'ordre juridique des Communautes europeennes, LES PRESSES UNIVERSITAIRES DE LIEGE, 1971, p.36, apud Roxana MUNTEANU, op.cit. p.35. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

11

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

din membri cu drepturi restrânse, denumiţi „membri asociaţi”, şi organizaţii internaţionale formate numai din membri cu drepturi depline. Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene admit numai membri cu drepturi depline. „Regimul special de asociere”, prevăzut de Tratatul C.E.E. nu înseamnă admiterea unor membri cu drepturi restrânse. Acest regim presupune stabilirea unor relaţii speciale, mai strânse, între Comunitate şi unele ţări şi teritorii, prin intermediul acordurilor de asociere. Printr-un asemenea acord se realizează, utilizându-se formule adecvate, extinderea unor principii şi dispoziţii materiale ale Tratatului C.E.E. în afara teritoriului statelor comunitare 1 . Statele care încheie un acord de asociere rămân în afara Comunităţii şi nu participă la activitatea instituţiilor comunitare. Vom analiza apartenenţa la Comunităţi sub două aspecte : aderarea la Comunităţi şi caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi. A. Aderarea la Comunităţi Potrivit ideilor fundamentale cuprinse în Declaraţia lui Robert Schuman, apartenenţa la Comunităţi nu este limitată la fondatori, întrucât acestea au vocaţie continentală. De aceea, pentru statele europene care nu au participat la constituirea Comunităţilor, Tratatele oferă, în termeni similari, posibilitatea de aderare ulterioară. Totuşi, acceptarea de noi membri este destul de restrictivă, datorită condiţiilor impuse ţărilor candidate şi a necesităţii acordului unanim al statelor membre. 2 Condiţiile care trebuie îndeplinite de un stat candidat se pot împărţi în trei categorii: condiţii politice, condiţii juridice de fond şi condiţii de formă şi procedură. 3 1. Condiţii politice Condiţiile politice au fost deduse iniţial din două formulări foarte generale cuprinse în preambulul Tratatului C.E.E., şi anume: statele fondatoare invită să se asocieze efortului lor de integrare celelalte popoare din Europa care „…le împărtăşesc idealul…” şi sunt hotărâte să „…apere pacea şi libertatea…”. Cu ocazia aderării primelor state supuse timp îndelungat unor regimuri politice autoritare (Grecia, Portugalia şi Spania), instituţiile europene au fost unanime în a interpreta textele menţionate în sensul existenţei în statul candidat a unui regim politic democratic. Consiliul European de la Copenhaga, din 8 aprilie 1978, a precizat conţinutul condiţiilor politice de aderare, afirmând că respectarea democraţiei reprezentative şi a drepturilor omului constituie elemente esenţiale pentru apartenenţa la Comunităţi. Având în vedere perspectiva aderării ţărilor din fostul lagăr socialist, Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, a formulat condiţiile politice de aderare după cum urmează: ¾ respectarea principiilor libertăţii şi democraţiei; ¾ respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; ¾ funcţionarea statului potrivit principiilor statului de drept. 2. Condiţii juridice de fond Această categorie de condiţii, nescrise, decurg din preambulurile şi dispoziţiile preliminare ale Tratatelor Constitutive şi au fost degajate de practică. Ele au în vedere, în esenţă, modificările ce pot fi aduse acestor tratate, cu ocazia aderării unuia sau mai multor state candidate.

1

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.39,40. Philippe MANIN, op.cit. p.73. 3 Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.23-25. 12 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Admiterea unui nou stat membru impune fără îndoială adaptări ale Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor, care să asigure statului aderent participarea la activitatea instituţiilor comunitare. Sunt, însă, admise numai acele adaptări care sunt "necesare". În nici un caz adaptările nu ar putea să deschidă calea unei renegocieri fundamentale a tratatelor. Această condiţie se exprimă în principiul ”acceptării realizărilor comunitare" care apără nivelul de integrare deja dobândit (acquis-ul comunitar). Pe plan juridic, consecinţa principiului este că statele candidate trebuie să accepte nu numai tratatele ci şi ansamblul actelor juridice adoptate pe baza tratatelor sau, altfel spus, totalitatea operei legislative a instituţiilor comunitare. În consecinţă, soluţionarea problemelor ridicate de adaptarea statului aderent la regimul comunitar nu se poate face decât prin stabilirea unor măsuri tranzitorii. Nu este admisă în nici un caz modificarea regulilor comunitare existente. Acceptarea acquis-ul comunitar implică, în prezent, şi participarea la „politicile comune”. Este vorba de politica externă şi de securitate comună şi de politica din domeniul justiţiei şi afacerilor interne, care sunt de fapt mecanisme de strânsă cooperare. Tot din principiul "apărării realizărilor comunitare" decurge şi obligaţia de a adera simultan la toate cele trei Comunităţi, datorită interconexiunii competenţei şi a unităţii instituţiilor acestora. 3. Condiţii de formă şi de procedură Aderarea la Comunităţile Europene este supusă unor condiţii procedurale şi de formă, care au fost unificate prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Potrivit art. O din acest Tratat 1 , orice stat european poate deveni membru al Uniunii. 2 Pentru aceasta, el trebuie să adreseze o cerere Consiliului Uniunii Europene, care se pronunţă asupra aderării cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei Europene, pe baza avizului conform, al Parlamentului European, aviz care se emite cu majoritate calificată. Pentru a se putea ajunge la adoptarea hotărârii de aderare, trebuie parcursă în prealabil o procedură de drept internaţional public, şi anume negocierea acordului de aderare. Procesul de negociere este deosebit de complex şi nu implică numai instituţiile comunitare şi statul candidat, ci şi relaţiile dintre ţările membre. 3 B. Caracterul definitiv al aderării la Comunităţi Se consideră că, din modul de redactare a Tratatelor Constitutive, aderarea la Comunităţi are un caracter definitiv. Argumentele, în acest sens, pornesc de la premisa că, spre deosebire de alte tratate internaţionale, cum este de exemplu Statutul Consiliului Europei, Tratatele Comunitare nu conţin dispoziţii privind pierderea calităţii de membru. Cu alte cuvinte, nu sunt reglementate dreptul de retragere şi procedura de excludere. Dacă avem în vedere şi durata nelimitată a acestora, rezultă că apartenenţa la Comunităţi este definitivă. Acest principiu se explică prin chiar obiectivul construcţiei europene - integrarea regională - care implică, în mod necesar, ca statele să se angajeze în mod ireversibil. Această particularitate aproprie construcţia europeană de o construcţie federală. 4

1

Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.23-24. După cum se va vedea ulterior, potrivit Tratatului de la Maastricht, Comunităţile Europene au fost înglobate în Uniunea Europeană. 3 Philippe MANIN, op.cit. p.73. 4 Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.25. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 13 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Interdicţia juridică a unei retrageri unilaterale nu trebuie însă supraapreciată, din mai multe motive. 1 În primul rând, pentru că, fără a se retrage în mod formal din Comunităţi, un stat membru poate să blocheze funcţionarea acestora, în măsura în care se impune o colaborare strânsă, practicând ceea ce se numeşte "politica scaunului gol", adică refuzând să-şi ocupe locul în instituţiile comunitare şi în special în cadrul Consiliului. Un exemplu clasic în acest sens, îl constituie Compromisul de la Luxemburg. La 30 iunie 1965, Guvernul francez decide să-şi retragă reprezentanţii din Consiliul Comunităţilor Europene şi din anumite organe auxiliare ale acestuia. În acest fel, Franţa a vrut să împiedice utilizarea votului cu majoritate calificată, atunci când este vorba de probleme de interes major pentru unul dintre statele membre. De fapt, a fost vorba de o acţiune în favoarea dreptului de veto al unui stat membru, care a fost determinată de opoziţia lui Charles de Gaulle faţă de creşterea independenţei C.E.E. şi faţă de amplificarea caracterului ei supranaţional. Acest comportament, care a primit denumirea de „politica scaunului gol”, a provocat un adevărat blocaj instituţional, deoarece Consiliul nu poate funcţiona decât în prezenţa tuturor membrilor săi. Criza a luat sfârşit prin Compromisul de la Luxemburg, din 29 ianuarie 1966, prin care s-a acceptat ca atunci când sunt în joc interesele vitale ale unui stat, se vor face toate eforturile necesare pentru a se ajunge la un consens, chiar dacă, potrivit Tratatelor, chestiunea respectivă cade sub incidenţa votului calificat. S-a deformat astfel procedura de vot majoritar cu caracter supranaţional, prin crearea, de facto, a unui drept de veto, care impune unanimitatea, în pofida prevederilor Tratatelor. 2 În al doilea rând, un stat poate exercita o asemenea presiune din interior încât condiţiile participării sale la Comunităţi să fie "renegociate". O asemenea poziţie a avut Marea Britanie, în anul 1974, când a cerut renegocierea condiţiilor de aderare, sub aspectul contribuţiei sale financiare, ameninţând cu retragerea din Comunităţi, dacă nu va obţine satisfacţie. Criza „renegocierii britanice” s-a încheiat la Consiliul European de la Dublin, din mai 1975, prin adoptarea unui mecanism financiar corector, de care Guvernul britanic s-a declarat mulţumit. 3 . În sfârşit, statele ar putea consimţi la retragerea unuia dintre ele sau chiar la desfiinţarea Comunităţilor. Retragerea Groenlandei 4 , chiar dacă poate fi considerată o diminuare a spaţiului geografic de aplicabilitate a Tratatelor Comunitare, constituie totuşi un precedent

1

Ibidem, pp.25,26. Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.57,58. 3 Philippe MANIN, op.cit. p.87. 4 Groenlanda, provincie a Regatului Danemarcei, la data aderării acestei ţări la Comunităţi (1 ianuarie 1973), a fost inclusă, în mod firesc, în spaţiul comunitar. Dar la 1 mai 1979, Groenlanda se desprinde de Danemarca, chiar dacă păstrează relaţii strânse cu aceasta. Astfel, Groenlanda dobândeşte un regim de stat nou, creat prin secesiune, care nu a aderat şi deci nu face parte din Comunităţile Europene. În această situaţie, existau trei posibilităţi: relaţiile Groenlandei cu Comunităţile Europene să urmeze regimul relaţiilor pe care acestea le pot avea cu orice alt stat terţ, relaţiile Groenlandei cu Comunităţile Europene să fie de tip privilegiat sau Groenlanda să depună o cerere de aderare. Problema a fost soluţionată printr-o revizuire a Tratatului C.E.E., potrivit căreia, chiar dacă Groenlanda rămâne în afara Comunităţilor, face parte dintre teritoriile cu care acestea întreţin relaţii privilegiate. (Philippe MANIN, op.cit. p.88) 14 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

1.5.

Caracteristicile Europene

generale

ale

Comunităţilor

La modul sintetic, Comunităţile Europene prezintă 3 grupe de caracteristici esenţiale 1 : a) sunt organizaţii internaţionale; b) sunt asociaţii economice integrate; c) au o structură instituţională proprie, originală. a) Caracteristicile Comunităţilor Europene, privite ca organizaţii internaţionale Caracterul de organizaţii internaţionale al Comunităţilor reiese, îndeosebi, din următoarele aspecte: I. Sunt rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane. II. Sunt organizaţii internaţionale regionale deschise, întrucât este prevăzută o procedură de aderare, valabilă şi posibilă, pentru toate statele europene. Condiţiile aderării sunt de două categorii: unele de natură politică, celelalte de natură juridică. Condiţiile de fond, cu caracter politic, indispensabile aderării sunt: • existenţa şi funcţionarea unui regim politic democratic 2 , în statul aderent; • asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; Condiţiile de fond, de ordin juridic, care trebuie îndeplinite de orice stat, în vederea aderării, sunt: • acceptarea fără rezerve a Tratatelor Comunităţilor şi a scopului lor final de natură politică, ceea ce se traduce în drept prin recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional; • recunoaşterea aplicabilităţii imediate şi directe a dreptului comunitar (Nu este necesară ratificarea de către legislativul statului respectiv a normelor comunitare pentru a putea fi aplicate direct subiectelor de drept); • recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice comunitare. III. Sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane juridice, fiind subiecte, atât de drept privat, în interiorul şi în exteriorul comunităţilor, cât şi subiecte de drept internaţional public. Se vorbeşte, în acest sens, de acreditarea diplomatică a reprezentanţilor statelor terţe la Comunităţi şi de reprezentanţe diplomatice ale Comunităţilor în statele terţe. b) Caracteristicile Comunităţilor Europene, potrivit calităţii de asociaţii economice integrate Deşi se îndreaptă către domeniul politic, primordial pentru Comunităţile Europene rămâne domeniul economic, şi anume piaţa comună. Piaţa comună, ca realitate economică este, din punct de vedere juridic, o arie geografică unică ce se substituie ariilor geografice naţionale şi care funcţionează ca un tot unitar. Acestei arii unice i se aplică regulile Tratatelor Constitutive şi regulile emanate de la instituţiile comunitare, reguli ce decurg, în mod implicit, din principiile economiei de piaţă.

1 2

Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, op.cit. pp.50-52. Democraţia trebuie înţeleasă potrivit concepţiei liberale a statelor din vestul Europei. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

15

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Măsurile de ordin juridic, care au însoţit formarea pieţei comune, au fost, în principal: • suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea taxelor vamale faţă de terţi cu un set de taxe comune, permiţându-se astfel, libera circulaţie a bunurilor, în condiţii de egalitate pentru agenţii economici din spaţiul comunitar; • interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a producătorilor proprii, prin taxări, contingentări, ajutoare din partea statului sub forma subvenţiilor şi alte asemenea măsuri; sunt interzise, de asemenea, orice măsuri de limitare a concurenţei sau de limitare a pieţei comune (protecţia concurenţei) ; • înlăturarea tuturor discriminărilor de natură publică sau privată, bazate pe naţionalitate sau pe cetăţenie. c) Structura instituţională proprie, originală Structura instituţională proprie, originală a Comunităţilor Europene constă în existenţa şi funcţionarea Consiliului Comunităţilor Europene, a Comisiei Europene, a Parlamentului European şi a Curţii de justiţie. Acestea dispun de o ordine juridică distinctă, comunitară, alcătuită dintr-un sistem de norme cuprinse în tratate, în actele instituţiilor comunitare, precum şi în jurisprudenţa Curţii de justiţie.

1.6. Evoluţia procesului de integrare europeană Evoluţia procesului de integrare europeană, care a fost determinată atât de factorii interni din ţările membre, cât şi de climatul internaţional, are două dimensiuni: aprofundarea integrării şi extinderea Comunităţilor. 1 1.6.1. Aprofundarea integrării Voinţa de aprofundare a integrării, în primul rând de natură economică, dar şi sub aspect politic, a condus la încheierea Actului unic european (1986), a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea europeană (1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997) şi a Tratatului de la Nisa (2001). Actul unic european, semnat la Luxemburg în februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a fost denumit ”unic”, deoarece cuprinde două categorii de dispoziţii de natură diferită: dispoziţii privind cooperarea în domeniul politicii externe şi dispoziţii de revizuire a tratatelor comunitare în vederea desăvârşirii pieţei comune. ”Unicitatea” actului nu exclude utilizarea unui regim de reglementare dualist. Politica externă comună a statelor membre este reglementată potrivit principiilor cooperării internaţionale, iar desăvârşirea pieţei comune potrivit principiilor integrării. Cooperarea în domeniul politicii externe, reglementată prin art.30 din Actul unic european, constă în angajamentul semnatarilor de a se consulta reciproc în vederea stabilirii unei poziţii comune cu privire la anumite probleme internaţionale. Această poziţie o dată stabilită, ea devine un punct de referinţă pentru politica externă a fiecărui stat semnatar. Revizuirea tratatelor comunitare a urmărit realizarea ”Marii pieţe interne”, la sfârşitul anului 1992, precum şi stabilirea unor noi domenii de acţiune pentru Comunitatea Economică Europeană. ”Marea piaţă internă” sau ”Piaţa internă” este o redefinire mai completă a ”Pieţei comune”. Ea este definită la art.7A din Actul unic european ca fiind ”un spaţiu fără frontiere 1

Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp. 3-19; Philippe MANIN, op.cit. pp. 17-30. 16 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

interioare, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată potrivit dispoziţiilor prezentului tratat.” Această piaţă urma să se realizeze pe două căi: prin intermediul dreptului comunitar, în anumite domenii, (tarife externe, prestarea liberă a serviciilor, transporturi aeriene şi navale, libera circulaţie a capitalurilor) şi prin armonizarea legislaţiilor naţionale, potrivit obiectivelor pieţei interne. Actul unic european operează şi câteva modificări privind instituţiile comunitare. Aspectul cel mai important este însă consacrarea juridică a Consiliului European, format din şefii de stat sau de guvern din ţările membre. Consiliul European este un organ de cooperare politică cu o natură juridică neprecizată. Pe de o parte, el nu face parte dintre instituţiile comunitare deoarece nu este prevăzut ca atare în tratate, însă pe de altă parte, el este organul suprem al cooperării politice europene şi se întruneşte de cel puţin două ori pe an. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, este deosebit de complex, având 17 protocoale şi 33 de declaraţii anexe. Potrivit art. B din acest tratat, obiectivele Uniunii sunt: - realizarea unei pieţe interne fără obstacole, o mai mare coeziune economică şi socială, instituirea monedei unice; -

afirmarea unei identităţi internaţionale a Uniunii, prin intermediul politicii externe şi de securitate comune;

-

instituirea calităţii de cetăţean al Uniunii Europene;

-

asigurarea pe teritoriul Uniunii a libertăţii, securităţii şi justiţiei;

-

continuarea aprofundării integrării, prin intermediul dreptului comunitar.

Tratatul de la Maastricht înglobează Comunităţile Europene în Uniunea Europeană şi instituie noi forme de cooperare interguvernamentală în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. De asemenea, stabileşte statutul Consiliului European, care devine astfel unicul organ specific Uniunii Europene, având ca misiune impulsionarea dezvoltării Uniunii şi definirea orientărilor politice generale. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, reprezintă o revizuire a Tratatului de la Maastricht. Această revizuire a fost determinată de două motive: eşecurile înregistrate în cooperarea interguvernamentală şi perspectiva noilor extinderi. Conferinţa interguvernamentală care a precedat adoptarea Tratatului de la Amsterdam, a urmărit trei obiective: - o mai bună adaptare la exigenţele acţiunii comunitare, prin trecerea unor domenii extracomunitare în C.E. şi printr-o reglementare parţial comunitară a cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; -

o întărire a legitimităţii procesului decizional, adică o nouă legitimitate politică prin modificarea mecanismelor de funcţionare şi a bazei politice a instituţiilor comunitare;

-

o adaptare a instituţiilor la exigenţele viitoarelor extinderi ale Uniunii Europene.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

17

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Contradicţiile determinate de urmărirea simultană a acestor obiective, precum şi divergenţele dintre statele membre, pe parcursul negocierilor, au făcut ca Tratatul de la Amsterdam să le realizeze doar parţial. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 şi intrat în vigoare la 01.02.2003, rezolvă anumite probleme instituţionale care nu au putut fi rezolvate prin Tratatul de la Amsterdam şi are în vedere reorganizarea sistemului comunitar, astfel încât acesta să poată funcţiona satisfăcător, în perspectiva noilor extinderi ale Uniunii. Având în vedere că, la acea dată nu se ştia ordinea şi momentul aderării ţărilor candidate, unele modificări aduse instituţiilor comunitare (îndeosebi cele referitoare la repartizarea locurilor în Parlamentul European, alcătuirea Comisiei Europene şi sistemul de adoptare a deciziilor cu majoritate calificată de către Consiliul Uniunii European) au în vedere o Uniune alcătuită din 15 state membre; Tratatul fixează însă, principiile şi metodele de evoluţie ale acestui sistem pe măsură ce Uniunea se va lărgi, aspectele privind statele candidate urmând să fie reglementate prin tratatele de aderare. 1.6.2. Extinderea Comunităţilor Europene Extinderea Comunităţilor Europene constă în aderarea a încă 21 state, realizată în 6 etape succesive, astfel încât, în prezent, comunităţile reunesc 27 state membre. 1 Prima extindere s-a produs prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. Este interesant de remarcat că actele de aderare au fost încheiate la 22 ianuarie 1972, cu patru ţări: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Însă, în urma referendumului de ratificare, Norvegia a refuzat aderarea. Această primă extindere a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973. Din analiza actelor de aderare, ale acestei prime extinderi, au rezultat trei aspecte principale, valabile pentru orice aderare, şi anume: a. statul aderent trebuie să accepte principiul ”acquis-ului comunitar”, adică scopul tratatelor, actele juridice comunitare adoptate de la constituirea comunităţilor până la data aderării, precum şi politicile comunitare 2 ; b. aderarea implică modificarea imediată a componenţei instituţiilor comunitare; c. aderarea necesită măsuri tranzitorii cu privire la înlăturarea barierelor tarifare, adoptarea tarifelor externe comune şi apropierea, pe etape, de preţurile agricole comune. 3 A doua extindere s-a produs prin aderarea Greciei. Ţară asociată la Comunitatea Economică Europeană din anul 1961, Grecia a încheiat tratatul de aderare la 28 mai 1979, care a intrat în vigoare la începutul anului 1981. Aderarea Greciei, pregătită printr-un acord de 1

Reamintim că, Tratatul de fuziune de la Bruxelles, semnat în 1965, precizează că aderarea unui nou stat implică adeziunea indisociabilă la toate cele 3 Comunităţi, iar Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, semnat în 1992, a stabilit o procedură unică de aderare. 2 Prin ”politici comunitare” se înţelege acţiunile conduse direct de instituţiile comunitare şi acţiunile statelor membre a căror concertare şi armonizare este asigurată de Comunitate ( Jean-Claude GAUTRON, Droit européen, 9e édition, Ed. DALLOZ, Paris-1999 p.231). 3 Ibidem, p.72. 18 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

asociere, dovedeşte interesul Comunităţilor faţă de sudul Europei şi a condus la accentuarea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor comunitare. A treia extindere s-a produs prin aderarea Portugaliei şi Spaniei. Negocierile de aderare au început în anul 1978, aderarea devenind efectivă la 12 iulie 1985. Pentru Portugalia şi Spania admiterea în Comunităţi a avut şi o semnificaţie politică. Li s-a dat astfel un ”atestat” că şi-au consolidat democraţia şi s-au orientat spre valorile Europei occidentale. Pentru Comunităţi, aderarea acestor ţări a provocat unele dificultăţi, şi anume: mărirea producţiei agricole excedentare, armonizarea dificilă cu acordurile încheiate cu ţările mediteraneene, îngreunarea funcţionării instituţiilor comunitare. A patra extindere s-a produs prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. Negocierile de aderare au început în februarie 1993, tratatele de aderare au fost semnate la 24 iunie 1994 şi aderarea a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Menţionăm că, pentru a doua oară Norvegia a refuzat aderarea la Comunităţi, în urma unui referendum naţional. Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei a fost facilitată de nivelul ridicat de dezvoltare al acestor ţări şi de numărul redus al populaţiei. A cincia extindere s-a produs prin aderarea, la 1 mai 2004, pe baza Tratatului semnat la Atena pe 16 aprilie 2003, a încă 10 state, şi anume: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Aceasta a fost cea mai mare extindere din istoria Comunităţilor, respectiv a Uniunii Europene, şi a provocat îngrijorări, legate mai ales de nivelul redus de dezvoltare al ţărilor aderente. A şasea extindere (unii autori o consideră a doua fază a celei de-a cincia extinderi) s-a produs la 1 ianuarie 2007, prin aderarea Bulgariei şi României. În concluzie, trebuie observat că, de la constituire, până la Tratatul de la Maastricht, Comunităţile au cunoscut o dezvoltare caracteristică, marcată de apropierea parţială a celor trei Comunităţi, de mai multe extinderi geografice şi de revizuirea Comunităţilor operată prin Actul unic european, în 1986, care introduce în plus cooperarea în domeniul politicii externe şi recunoaşte principalul organ de cooperare politică, şi anume Consiliul European. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992) Comunităţile Europene sunt înglobate în Uniunea Europeană, fără a-şi pierde însă caracteristicile şi identitatea juridică. Între Comunităţi, în special Comunitatea Europeană ( a se observa că sigla C.E.E. a fost înlocuită cu C.E.) şi Uniunea Europeană, care cuprinde în plus politici şi forme de cooperare interioare şi exterioare Comunităţilor 1 , există legături complexe. Tratatul de la Amsterdam, din 1997, îmbunătăţeşte sistemul Uniunii Europene, atât prin modificări privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor, cât şi prin trecerea unor domenii extracomunitare în Comunitatea Europeană şi prin reglementarea comunitară, în mod parţial, a cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. În fine, Tratatul de la Nisa lărgeşte domeniul comunitar, perfecţionează cooperarea, şi pune bazele reorganizării sistemului comunitar, în vederea următoarelor extinderi ale Uniunii.

1

Este vorba de politica externă şi de securitate comună şi de cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 19

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

1.6.3. Relaţiile Comunităţilor, respectiv ale Uniunii Europene, cu ţările din Europa Centrală şi Orientală După prăbuşirea lagărului socialist şi încheierea războiului rece, relaţiile dintre Comunităţile Europene şi ţările din Europa Centrală şi Orientală au urmărit, într-o primă fază, apropierea, prin intermediul ajutoarelor comunitare şi al acordurilor de asociere, urmând ca, atunci când vor fi îndeplinite condiţiile necesare, aceste ţări să adere la Uniunea Europeană. 1 În general, acordurile de asociere reglementează la modul privilegiat relaţiile, în special cele economice, dintre Comunitatea Europeană şi statele membre pe de o parte şi statul asociat, pe de altă parte. Acordurile de asociere cu statele din Europa Centrală şi Orientală nu implică în mod necesar aderarea, dar în preambul prevăd o clauză evolutivă, în sensul că asocierea va ajuta statul respectiv să atingă, pe etape, standardele necesare pentru aderare. Primele state din Europa Centrală şi Orientală, care au încheiat acorduri de asociere, în anul 1991, au fost: Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. Au urmat, în anul 1993, Bulgaria şi România, apoi Ţările Baltice şi Slovenia. Comisia Europeană, a avizat începerea negocierilor de aderare, în iulie 1997, pentru 5 ţări asociate, şi anume: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia şi Estonia. Pentru a nu descuraja celelalte ţări candidate la aderare, Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a organizat o Conferinţă europeană permanentă deschisă tuturor celor 10 ţări europene asociate 2 , la care se adaugă Cipru, Malta şi Turcia 3 , conferinţă care se ocupa de pregătirea lor pentru aderare. În urma deciziei Consiliului European din decembrie 1999, de la Helsinki, la începutul anului 2000 s-a declanşat procesul de negociere, în vederea aderării, simultan, cu toate ţările candidate, inclusiv România 4 , mai puţin Turcia. Reamintim că, extinderea Uniunii Europene, prin primirea statelor din Europa Centrală şi Orientală , presupune, pe de o parte, îndeplinirea anumitor condiţii de către ţările candidate, iar, pe de altă parte, pregătirea Uniunii Europene în vederea primirii unui număr mare de noi membri. Referitor la primul aspect, Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a precizat condiţiile impuse pentru statele candidate menţionate, după cum urmează: I. condiţii politice, şi anume, un regim politic democratic, stat de drept, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, condiţii confirmate, în linii mari, prin Tratatul de la Amsterdam; II. condiţii economice, şi anume, economie de piaţă funcţională, capacitate concurenţială, capacitatea de a participa la uniunea economică şi monetară prevăzută de Tratatul de la Maastricht. La rândul său, Comisia Europeană a adăugat condiţia capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate de a aplica, pe plan administrativ şi judiciar, acquis-ul comunitar 5 . 1

Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp.57-61. Este vorba de: Polonia, România, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia şi Estonia. 3 Turcia a refuzat participarea, deoarece a considerat că merită un regim aparte de aderare. 4 I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.18. 5 Ibidem, p.60. 20 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

În ceea ce priveşte pregătirea Uniunii Europene în vederea aderării ţărilor candidate, acest aspect, după cum am văzut, a făcut obiectul Tratatului de la Nisa. Cel de-al cincilea proces de extindere a Uniunii Europene a fost decis de Consiliul European, care a avut loc în 12-13 decembrie 2002, la Copenhaga. Decizia luată cu acest prilej este următoarea: - un număr de 10 ţări ( Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) vor adera la 1 mai 2004, Uniunea Europeană ajungând astfel la un număr de 25 state membre; -

Bulgaria şi România vor putea adera la Uniunea Europeană, dacă vor îndeplini condiţiile, începând cu 1 ianuarie 2007;

-

Decizia privind deschiderea negocierilor şi fixarea datei de aderare pentru Turcia va fi luată până la sfârşitul anului 2004.

Drept urmare: • La 16 aprilie 2003, s-a semnat la Atena Tratatul de aderare pentru Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Aderarea a devenit efectivă la 1 mai 2004. •

Tratatul de aderare a Bulgariei şi României a fost semnat la Luxemburg, pe data de 25 aprilie 2005. Aderarea a deveni efectivă la 1 ianuarie 2007.

•

Negocierile de aderare a Turciei au început în octombrie 2005, aderarea fiind preconizată pentru 2014.

1.6.4. Aspecte privind integrarea României în Uniunea Europeană Într-o expunere sintetică, relaţiile României cu blocul statelor comunitare au cunoscut următoarea evoluţie: ¾ România a fost prima ţară din Europa Centrală şi Orientală care a stabilit relaţii cu Comunitatea Europeană, încă din timpul regimului comunist. Astfel, în anul 1974, România a fost inclusă în Sistemul Generalizat de Preferinţe ale Comunităţii. În anul 1980, România a încheiat, în cadrul menţionat, un acord asupra produselor industriale, însă din cauza imaginii în declin a regimului Ceauşescu, relaţiile s-au deteriorat. 1 ¾ La 1 februarie 1993, s-a semnat la Bruxelles Acordul European de asociere a României la Uniunea Europeană. Acesta a fost ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 2 , şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. ¾ La 22 iunie 1995, România depune oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană. Pe 16 iulie 1997, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului European documentul „Agenda 2000” – o strategie detaliată privind consolidarea şi extinderea Uniunii, în cadrul căreia propunea şi acceptarea cererii de aderare a României. Totodată, Comisia a recomandat un nou cadru pentru sprijinirea ţărilor candidate – Parteneriatul pentru Aderare. Propunerile Comisiei Europene au fost aprobate de Consiliul Uniunii Europene, în decembrie 1997. Cu această ocazie, s-a decis că Parteneriatul pentru Aderare va fi trăsătura-cheie a strategiei îmbunătăţite de pre-aderare, prin care se vor mobiliza, într-o singură structură, toate formele de asistenţă, pentru fiecare ţară a cărei candidatură a fost acceptată. Parteneriatul de 1 2

Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.116. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.73 din 12.04.1993. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

21

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

Aderare cu România a fost adoptat de Comisia Europeană în martie 1998, în urma consultărilor cu România şi pe baza principiilor, priorităţilor, obiectivelor intermediare şi condiţiilor decise de Consiliul Uniunii Europene. Urmărirea progreselor realizate de România şi semnalarea problemelor de rezolvat fac obiectul rapoartelor anuale de ţară, pe care Comisia Europeană la prezintă Consiliului Uniunii Europene. Primul raport periodic a fost publicat în noiembrie 1998. 1 ¾ În decembrie 1999, Consiliul Uniunii Europene decide începerea negocierilor de aderare cu România, iar în februarie 2000, acestea sunt lansate oficial. Domeniile pe care le acoperă negocierile de aderare la Uniunea Europeană sunt structurate în 30 de capitole, care cuprind întregul acquis comunitar, la care se poate adăuga un capitol pentru probleme diverse, dacă rămân aspecte nelămurite, după cu urmează: Capitolul 1: Libera circulaţie a mărfurilor Capitolul 2: Libera circulaţie a persoanelor Capitolul 3: Libera circulaţie a serviciilor Capitolul 4: Libera circulaţie a capitalurilor Capitolul 5: Dreptul societăţilor comerciale Capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei Capitolul 7: Agricultura Capitolul 8: Pescuitul Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor Capitolul 10: Impozitarea Capitolul 11: Uniunea economică şi monetară Capitolul 12: Statistica Capitolul 13: Politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă Capitolul 14: Energia Capitolul 15: Politica industrială Capitolul 16: Întreprinderi mici şi mijlocii Capitolul 17: Ştiinţă şi cercetare Capitolul 18: Educaţie, formare profesională şi tineret Capitolul 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei Capitolul 20: Cultură şi politica în domeniul audiovizualului Capitolul 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale Capitolul 22: Protecţia mediului înconjurător Capitolul 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii Capitolul 24: Justiţie şi afaceri interne Capitolul 25: Uniune vamală Capitolul 26: Relaţii externe Capitolul 27: Politica externă şi de securitate comună Capitolul 28: Control financiar Capitolul 29: Dispoziţii financiare şi bugetare Capitolul 30: Instituţii Capitolul 31: Diverse În cursul anului 2000, România a deschis 9 capitole de negociere, dintre cele menţionate şi a închis provizoriu 6. În anul 2001 au mai fost deschise 8 capitole de negociere şi au fost închise provizoriu 3. În anul 2002 au fost deschise cele 13 capitole de negociere rămase, şi au fost închise provizoriu 7. În anul 2003 au mai fost închise provizoriu 6 capitole de 1

Manual pe probleme de aderare la Uniunea Europeană pentru Asociaţiile autorităţilor locale şi regionale din România şi membrii lor, Bucureşti-2000, Programul PHARE RO 9707.01, pp.31,32. 22 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

negociere. În fine, în anul 2004 au fost închise ultimele 8 capitole rămase, finalizându-se astfel negocierile. Menţionăm că ultimele două capitole, prin care s-a finalizat procesul de negociere, au fost încheiate în decembrie 2004 şi privesc „Politica în domeniul concurenţei” şi „Justiţia şi Afacerile Interne”. 1 ¾ Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost semnat la Luxemburg, pe data de 25 aprilie 2005. Aderarea a devenit efectivă la 1 ianuarie 2007, potrivit obiectivului stabilit de Consiliul European din decembrie 2002 de la Copenhaga 2 . ¾ Tratatul conţine şi aşa numita „clauza de salvgardare”, reglementată în art. 37, 38 şi 39 din Tratatul de aderarea a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană. 3 Această sintagmă desemnează măsurile de protecţie a Uniunii Europene şi a statelor membre, precum şi condiţiile şi procedura de aplicare a acestora, în situaţia neîndeplinirii de către ţările aderente a angajamentelor asumate în contextul negocierilor de aderare. Neîndeplinirea angajamentelor trebuie să fie de natură a determina o perturbare semnificativă a bunei funcţionări a pieţei interne. Clauza de salvgardare poate fi activată în termen de 3 ani de la aderare. Măsurile de salvgardare pot lua forma suspendării aplicării normelor comunitare corespunzătoare, în relaţiile dintre România şi oricare alt sau alte state comunitare. Referitor la negocierile de aderare se impun câteva precizări 4 , pe care le vom face în cele ce urmează. Părţile implicate în negociere au fost Guvernul României şi Comisia Europeană, care reprezintă atât Uniunea Europeană cât şi statele membre. Din partea Guvernului României, negocierile au fost derulate de Ministerul Integrării Europene şi Delegaţia Naţională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană. Procedura de negociere a utilizat forma scrisă a documentelor de poziţie, care se transmit între părţi. Documentele de poziţie a României pentru fiecare capitol de negociere au fost elaborate de către Delegaţia Naţională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană şi au fost adopte de Guvernul României, după care s-au transmis oficial Consiliului Uniunii Europene, prin intermediul Comisiei. Documentele de poziţie comună a Uniunii Europene s-au elaborat de către Comisia Europeană, cu consultarea statelor membre şi au fost adoptate de către Consiliu. Pentru a se ajunge la elaborarea documentelor de poziţie au avut loc negocieri directe, în cadrul Conferinţelor de aderare periodice, care au fost întâlniri directe între delegaţiile de negociere ale Uniunii şi ale României. Deschiderea unui capitol de negociere este condiţionată de atingerea unui nivel considerat minim de către Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar, precum şi de realizarea unor programe bine fundamentate şi credibile de îndeplinire, pe viitor, a cerinţelor de aderare. Închiderea provizorie a capitolului este condiţionată de realizarea unor progrese semnificative în adoptarea acquis-ului comunitar. Aceasta presupune existenţa unor instituţii care să aibă resursele umane şi financiare (capacitatea administrativă) necesare aplicării la nivel central şi local a legislaţiei armonizate cu acquis-ului comunitar şi care să asigure 1

Irina CRISTEA, Negocierile cu UE sunt gata, Jurnalul Naţional din 29 decembrie 2004, p.40. 2 Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.116. 3 www.mie.ro 4 Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Întrebări şi răspunsuri , Guvernul României, Ministerul Integrării Europene, Delegaţia Naţională de negociere a aderării României la U.E., Bucureşti-2004, www.mie.ro DREPT COMUNITAR EUROPEAN 23

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

monitorizarea respectării angajamentelor asumate prin documentele de poziţie. Primul principiu al negocierilor constă în faptul că nu se negociază acquis-ul, ci doar condiţiile de aplicare a acestuia, atât înainte de aderare, cât şi după ce statul candidat devine membru al Uniunii. Condiţiile de aplicare a acquis-ului comunitar după aderare se regăsesc în perioadele de tranziţie şi în derogări. Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis al unui capitol, solicitată de statul candidat sau de Uniunea Europeană, şi înscrisă în mod expres în Tratatul de aderare. Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu strict determinat. Ea poate lua sfârşit numai când normele la care se referă sunt abrogate sau modificate. Un al doilea principiu statuează că negocierile sunt încheiate doar atunci când s-au încheiat toate capitolele. Până atunci, capitolele deja negociate sunt încheiate doar provizoriu. Aceasta înseamnă că orice capitol poate fi redeschis, fie la iniţiativa statului candidat, fie la iniţiativa Uniunii. Din iniţiativa statului candidat, un capitol poate fi redeschis dacă: s-a modificat acquis-ul comunitar şi statul candidat nu îl poate aplica până la data convenită pentru aderare, fiindu-i necesare noi perioade de tranziţie; statului candidat i s-au modificat condiţiile interne iniţiale şi cere noi perioade de tranziţie. Uniunea Europeană poate cere redeschiderea unui capitol, dacă statul candidat nu îşi respectă angajamentele, sau pentru a solicita noi perioade de tranziţie, ori a le renegocia pe cele deja agreate. Concluziile finale ale negocierii tuturor capitolelor se află la baza redactării Tratatului de aderare. În ceea ce priveşte rezultatele negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană 1 , precizăm că România a obţinut 50 de perioade de tranziţie, care îi vor permite, în calitate de stat membru al Uniunii, să finalizeze reformele în anumite domenii. Un alt rezultat important al negocierilor constă în faptul că, pentru perioada 2007 – 2009, România a obţinut, din parte Uniunii, angajamente în valoare de 11 miliarde €, din care 6 miliarde € sub formă de plăţi efective, evident, dacă va avea capacitatea să absoarbă această sumă.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Explicaţi premisele care au determinat demararea construcţiei europene prin utilizarea concepţiei funcţionaliste. 2. Prezentaţi sintetic problematica aderării la Comunităţile Europene. 3. Explicaţi caracteristicile generale ale Comunităţilor Europene. 4. Prezentaţi sintetic procesul de aprofundare a integrării europene. 5. Prezentaţi sintetic procesul de extindere a integrării europeană. 6. Prezentaţi evoluţia relaţiilor ţărilor din Europa Centrală şi Orientală cu blocul ţărilor comunitare. 7. Expuneţi aspectele esenţiale ale procesului de negociere a aderării României la Uniunea Europeană. 8. În ce situaţie se află România, sub aspectul integrării europene?

1

Irina CRISTEA, Negocierile cu UE sunt gata, Jurnalul Naţional din 29 decembrie 2004, p.40. 24 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. România a stabilit primele relaţii cu Comunitatea Economică Europeană în anul: a. 1997; b. 1995; c. 1993; d. 1974. 2. Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană: a. s-au finalizat în decembrie 2004; b. s-au finalizat în iunie 2003; c. nu s-au finalizat; d. încă nu au început. 3. Comunitatea Economică Europeană a fost constituită prin: a. Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951; b. Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957; c. Tratatul de la Zürich, semnat la 19 septembrie 1946; d. Tratatul de la Londra, semnat la 5 mai 1949. 4. Propunerea lui Robert Schuman, privind plasarea ansamblului producţiei de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, a primit răspuns favorabil din partea următorului grup de state : a. Marea Britanie, R.F. a Germaniei, Italia ; b. Spania, Olanda, Luxemburg ; c. Belgia, Olanda, Luxemburg; d. Austria, Belgia, Italia. 5. Atribuirea de competenţe Comunităţilor Europene: a. întăreşte suveranitatea statelor membre; b. nu afectează suveranitatea statelor membre; c. limitează suveranitatea statelor membre; d. înlătură suveranitatea statelor membre. 6. Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, a fost încheiat: a. pe o perioadă de 20 de ani; b. pe o perioadă de 50 de ani; c. pe o perioadă de 70 de ani; d. pe o perioadă nelimitată. 7. Care dintre ţările membre ale C.E.C.O. nu a ratificat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare ? a. Franţa. b. R. F. a Germaniei. c. Italia. d. Belgia. 8. Se dau propoziţiile: A – Tratatul instituind C.E.E. este cel mai important dintre Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene. B – Odată cu DREPT COMUNITAR EUROPEAN

25

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

înlăturarea barierelor vamale dintre statele C.E.E. n-a mai existat nici o piedică în calea liberei circulaţii a bunurilor. C – Potrivit locului conferit instituţiilor comunitare, Tratatul C.E.E. reprezintă un regres pentru caracterul supranaţional al formei de organizare a Comunităţilor, faţă de Tratatul C.E.C.O. D – Caracterul definitiv al aderării la comunităţi este absolut. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este falsă; c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată. 9. Consiliul European a fost consacrat juridic prin: a. Actul unic european; b. Tratatul de la Maastricht; c. Tratatul de la Amsterdam; d. Tratatul de la Nisa. 10. Înglobarea Comunităţilor Europene în Uniunea Europeană are loc prin: a. Actul unic european; b. Tratatul de la Maastricht; c. Tratatul de la Amsterdam; d. Tratatul de fuziune de la Bruxelles. 11. În cadrul primei extinderi a Comunităţilor Europene, a aderat următorul grup de state: a. Marea Britanie şi Norvegia; b. Irlanda şi Spania; c. Danemarca şi Irlanda; d. Austria şi Finlanda. 12. Fac parte din primul grup de state, din Europa Centrală şi Orientală, care au încheiat acorduri de asociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, următoarele două: a. Bulgaria şi Slovenia; b. Polonia şi Ungaria; c. România şi Cehoslovacia; d. Estonia şi Letonia. 13. Se dau propoziţiile: A – Condiţiile impuse pentru aderarea la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală au fost precizate de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993. B – Bulgaria şi Turcia fac parte din grupul ţărilor care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004. C – Acordurile de asociere, încheiate de Uniunea Europeană şi statele membre cu ţările din Europa Centrală şi Orientala, implică în mod necesar aderarea. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, 26 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă. 14. Se dau propoziţiile: A – România a aderat la Uniunea Europeană, fără adoptarea unui Parteneriat pentru Aderare. B – Urmărirea progreselor realizate de România în vederea aderării la Uniunea Europeană nu face obiectul unor rapoarte periodice ale Comisiei Europene. C – România a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană în anul 2003. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă. 15. Se dau propoziţiile: A – La negocierile privind aderarea României la Uniunea Europeană, Comisia Europeană a reprezentat numai Uniunea Europeană. B – Documentele de poziţie a României, utilizate în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, au fost adoptate de Guvernul României. C – Negocierile privind aderarea României la Uniunea Europeană au utilizat exclusiv forma scrisă, fără întâlniri directe între delegaţiile de negociere. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată, c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată. 16. Alegeţi dintre propoziţiile de mai jos pe cea greşită: a. Din partea României, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost derulate de Parlament. b. Un principiu al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană constă în faptul că nu se negociază acquis-ul. c. Perioadele de tranziţie, prevăzute într-un tratat de aderare la Uniunea Europeană, reprezintă excepţii cu caracter temporar de la aplicare normelor comunitare. d. Derogarea, prevăzută într-un tratat de aderare la Uniunea Europeană, este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare, întrun domeniu strict determinat. 17. Se dau propoziţiile: A – În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, capitolele sunt încheiate doar provizoriu, până la încheierea tuturor capitolelor de negociere. B – Un capitol de negociere încheiat provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa statului candidat. C – Un capitol de negociere încheiat provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa Uniunii Europene. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

27

INTEGRAREA EUROPEANA DE LA TRATATUL DE LA PARIS LA TRATATUL DE LA NISA

a. b. c. d.

Alegeţi varianta corectă: Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată; Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.

28 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

CAPITOLUL 2 SISTEMUL INSTITUŢIONAL COMUNITAR Organizarea sarcinilor de învăţare:

2.1. Aspecte generale şi principii referitoare la sistemul instituţional comunitar 2.2. Consiliul Uniunii Europene 2.2.1. Geneza Consiliului Uniunii Europene 2.2.2. Rolul şi atribuţiile Consiliului Uniunii Europene 2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene 2.2.4. Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene

2.3. Comisia Comunităţilor Europene sau Comisia Europeană 2.3.1. Componenţa Comisiei Europene 2.3.2. Rolul şi atribuţiile Comisiei Europene 2.3.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene

2.4. Parlamentul European 2.4.1. Constituirea Parlamentului European 2.4.2. Statutul parlamentarilor europeni 2.4.3. Rolul şi atribuţiile Parlamentului European 2.4.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului 2.4.5. Mediatorul Uniunii Europene

European

2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene 2.5.1. Structura Curţii 2.5.2. Statutul membrilor Curţii 2.5.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii 2.5.4. Tribunalul de Primă Instanţă

2.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

29

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

2.1. Aspecte generale şi principii referitoare la sistemul instituţional comunitar Potrivit termenilor Tratatelor Constitutive, pentru realizarea obiectivelor celor trei comunităţi, s-au creat câte patru instituţii, care constituie fundamentul şi motorul integrării europene, şi care pot fi clasificate astfel: I. Organe de decizie, cu denumirea generică de Consiliu. Aici se înscriu: Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O., şi Consiliul, în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.; II. Organe executive, cu denumirea generică de Comisie. Este vorba de: Înalta Autoritate pentru C.E.C.O. şi Comisia pentru C.E.E. şi C.E.E.A.; III. Organe de control, cu denumirea generică de Adunare sau Parlament. Avem aici: Adunarea Comună, în cazul C.E.C.O., şi Adunarea, în cazul C.E.E. şi C.E.E.A. IV. Organe jurisdicţionale, cu denumirea de Curte de Justiţie. Se observă că toate cele trei Comunităţi au o structură instituţională identică, fapt care a facilitat ulterior fuziunea celor patru instituţii specifice fiecărei comunităţi, în patru instituţii comune. Faptul că, în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură de putere cvadripartită, în locul celei tripartite tradiţionale (legislativ, executiv, jurisdicţional) reflectă o anumită filosofie a construcţiei comunitare, şi anume aceea de a realiza o armonizare a voinţei statelor, cu voinţa cetăţenilor acestora şi cu eficacitatea acţiunii comunitare. Cele patru categorii de instituţii comunitare reprezintă fiecare un anumit principiu al guvernării, în sens larg, au un fundament politic şi sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimitate proprie. Astfel, Consiliul reprezintă interesele statelor membre, Comisia promovează interesul comunităţilor în ansamblul lor, Parlamentul reprezintă cetăţenii statelor membre şi Curtea de Justiţie apără dreptul comunitar, ordinea juridică a Comunităţilor. O interesantă consecinţă a acestei concepţii este aceea că, în cazul instituţiilor comunitare nu se mai regăseşte exerciţiul celor trei puteri tradiţionale, potrivit căruia parlamentul exercită funcţia legislativă, guvernul exercită funcţia executivă şi instanţele judecătoreşti aplică dreptul. Atribuţiile instituţiilor comunitare au un caracter complex (în sensul de hibrid dacă avem ca reper separaţia clasică a puterilor în stat), funcţiile de putere, în sensul lor tradiţional, fiind dificil de delimitat şi de situat, într-un mod riguros, în raport cu instituţiile. Această situaţie se datoreşte unor fragmentări şi combinări ale "puterilor", în raport cu instituţiile, determinate de raţiuni pragmatice. Astfel, Consiliul este omologul puterii legislative, dar exercită şi atribuţii importante care ţin, tradiţional, de funcţia guvernamentală. Comisia exercită o parte importantă a puterii executive dar are şi putere normativă derivată direct din tratate. Parlamentul, care este prin definiţie şi tradiţie instituţia care legiferează, exercită, în principal, funcţia de control. În fine, Curtea de Justiţie nu se limitează la aplicarea dreptului, ci, prin jurisprudenţa sa, creează drept. Această situaţie se explică prin faptul că sistemul instituţional al comunităţilor a fost proiectat potrivit altei cerinţe decât sistemul statal bazat pe separaţia puterilor. Cerinţa, în cazul organizării statale a puterii, este garantarea libertăţii individuale, ceea ce a condus la separarea puterilor potrivit funcţiilor fundamentale ale statului. În cazul Comunităţilor, scopul este altul, şi anume realizarea integrării statelor europene prin intermediul unei formule 30 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

instituţionale eficace. Din acest motiv, formula utilizată este: instituţie → misiune → mijloace. În acest fel s-a ajuns la cele patru categorii de instituţii (în sensul de organe), având fiecare propria misiune, potrivit competenţei atribuite prin tratate, şi propriile mijloace de acţiune (juridice, umane şi materiale). Revenind la fuziunea instituţiilor celor trei Comunităţi, aceasta a început cu Tratatele de la Roma din 25 martie 1957. Convenţia relativă la anumite instituţii comune, semnată simultan cu aceste tratate, a stabilit să fie puse efectiv în aplicare o singură Adunare şi o singură Curte de Justiţie pentru cele trei Comunităţi. Prin Rezoluţia din 20 martie 1958, această Adunare a stabilit să poarte denumirea de Adunare Parlamentară, iar prin Rezoluţia din 30 martie 1962 a adoptat denumirea de "Parlament European". A urmat apoi Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, cunoscut şi sub numele de " Tratatul de fuziune", care a înlocuit, începând cu 1 august 1967, Înalta Autoritate a C.E.C.O., Comisia C.E.E. şi Comisia C.E.E.A., printr-o Comisie unică şi a înlocuit, de asemenea, cele trei Consilii, printr-un Consiliu unic al Comunităţilor Europene. Fuziunea instituţiilor celor trei Comunităţi nu a însemnat şi fuzionarea Comunităţilor, întrucât, fiecare dintre cele patru instituţii unice exercită trei categorii de atribuţii conferite prin cele trei tratate diferite, având obiecte distincte. Precizăm că, potrivit art.4 din tratatul CEE, sunt calificate ca instituţii comunitare numai cele patru organe menţionate: Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie. Ulterior, prin Tratatul de la Bruxelles din 1975, privind revizuirea dispoziţiilor bugetare, a fost înfiinţată Curtea de Conturi, care a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare de Tratatul de la Maastricht. Această enumerare este limitativă, celelalte organe prevăzute de tratate sau create de instituţiile comunitare nefiind instituţii comunitare propriu-zise, întrucât au un alt regim juridic. 1 Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de trei principii generale: principiul autonomiei instituţiilor comunitare, principiul 2 competenţelor atribuite şi principiul echilibrului instituţional. a) Principiul autonomiei instituţiilor comunitare Autonomia instituţiilor comunitare rezultă din Tratatele Constitutive. Autonomia nu presupune personalitate juridică pentru respectivele instituţii, aceasta fiind recunoscută doar comunităţilor. Autonomia se manifestă, în primul rând, prin faptul că între instituţiile comunitare nu există relaţii de subordonare. Autonomia mai conferă instituţiilor comunitare, ca regulă, competenţa de a-şi adopta singure regulamentele de funcţionare, de a-şi organiza singure serviciile, precum şi competenţa de a-şi recruta şi numi funcţionarii necesari. b) Principiul competenţei atribuite Acesta semnifică limitarea acţiunii instituţiilor comunitare la exercitarea strictă a atribuţiilor conferite în mod expres prin Tratatele Constitutive. Cu alte cuvinte, instituţiile comunitare nu pot exercita decât acea competenţă care lea fost atribuită prin tratatele menţionate.

1 2

Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.49. Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 192-196. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

31

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

c) Principiul echilibrului instituţional sau al cooperării loiale Acest principiu a fost afirmat, pentru prima dată în 1958, prin hotărârea Meroni 1 a Curţii de Justiţie, şi se bazează pe prevederile art.95 din Tratatul C.E.C.O. El semnifică separarea puterilor comunitare pe instituţii şi colaborarea dintre acestea. Separarea puterilor, ca parte a echilibrului instituţional, interzice, ca regulă, instituţiilor comunitare să delege sau să transfere competenţa ce le-a fost atribuită, unei alte instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar. În acelaşi timp, o instituţie comunitară nu are voie să împiedice în nici un fel exercitarea de către o altă instituţie a atribuţiilor ce-i revin. Echilibrul instituţional presupune şi cooperarea între puteri, care se manifestă, în primul rând, prin participarea mai multor instituţii, de pe poziţii relativ independente, la elaborarea unor normele juridice comunitare. Un ultim aspect general, privind instituţiile comunitare, se referă la sediile acestora. 2 Conform prevederilor Tratatelor Constitutive, sediile instituţiilor comunitare se fixează printr-un acord al guvernelor statelor membre. Mult timp un asemenea acord nu s-a putut realiza datorită numeroaselor polemici dintre statele membre, determinate, mai ales, de raţiuni politice. În timp ce adepţii federalismului doreau o "capitală" unică, adepţii cooperării căutau să evite concentrarea instituţiilor într-un singur stat. Până la urmă, la 12 decembrie 1992, cu ocazia Consiliului European de la Edinburgh, s-a ajuns la un acord prin care s-a stabilit sediul instituţiilor, după cum urmează: a. Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se ţin 12 sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Secretariatul general al Parlamentului European şi serviciile sale sunt plasate la Luxemburg. b. Consiliul îşi are sediul la Bruxelles, dar în cursul lunilor aprilie, iunie şi octombrie Consiliul îşi ţine sesiunile la Luxemburg. c. Comisia îşi are sediul la Bruxelles, însă anumite servicii funcţionează la Luxemburg d. Curtea de Justiţie şi Curtea de conturi îşi au sediul la Luxemburg. Problematica instituţiilor comunitare a fost tratată în mod concordant de numeroşi autori, astfel încât s-a ajuns la un fond comun de idei. În cele ce urmează vom prezenta sinteze ale constantelor doctrinare în materie.

2.2. Consiliul Uniunii Europene Sinteza constantelor doctrinare privind Consiliul Uniunii Europene 3 , pe care v-o supunem atenţiei, cuprinde următoarele aspecte: cum s-a format Consiliul Uniunii Europene, rolul şi atribuţiile sale, organizarea şi funcţionarea sa, şi o foarte succintă prezentare a organelor sale auxiliare.

1

Uzual, jurisprudenţa Curţii de Justiţie se citează prin numele uneia dintre părţi, de regulă reclamantul. Se citează ambele părţi atunci când sunt implicate numai instituţii comunitare şi state membre. În mod riguros, hotărârea menţionată se citează astfel: C9/56(numărul cauzei), Meroni & Co. contra Înaltei Autorităţi, 13 iunie 1958(data pronunţării deciziei) 2 Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.100,101. 3 Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 198-212; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 122-125; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.95-102; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.50-57. 32 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

2.2.1. Geneza Consiliului Uniunii Europene La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi Europene avea câte o instituţie de aceeaşi natură, şi anume: Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O., Consiliul Comunităţii Economice Europene şi Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Fiecare dintre aceste instituţii s-a constituit şi funcţiona în baza prevederilor tratatului care a instituit comunitatea respectivă. Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, din 1965, s-a constituit un Consiliu unic, care se substituie celor trei existente. Astfel, conform art.1 din acest tratat, noul Consiliu unic exercită competenţele atribuite celor trei consilii iniţiale, prin tratatele de constituire ale comunităţilor respective, precum şi competenţele prevăzute în Tratatul de fuziune. Potrivit art.2 al Tratatului de fuziune, Consiliul unic se compune din miniştri reprezentanţi ai guvernelor statelor membre. Tratatul de la Maastricht abrogă art.2 şi 7 din Tratatul de fuziune, cu privire la Consiliu, şi inserează în fiecare Tratat Constitutiv dispoziţii comune care reglementează organizarea acestuia, sub noua denumire de Consiliul Uniunii Europene. Conform acestor reglementări, Consiliul Uniunii Europene "este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu rang de ministru, abilitat să angajeze guvernul statului respectiv". Consiliul, ca organ interguvernamental, exprimă legitimitatea statală a Comunităţilor. El reprezintă interesele naţionale şi asigură integrarea în sistemul comunitar a statelor membre. De asemenea, Consiliul Uniunii Europene este organul de decizie care exercită cea mai mare parte a puterii legislative a Uniunii Europene. 2.2.2. Rolul şi atribuţiile Consiliului Uniunii Europene Se apreciază că, la modul general, Consiliul are un dublu rol: de decizie şi de direcţionare (orientare). Prezentarea sintetică a atribuţiilor Consiliului este dificilă întrucât, pe de o parte, aceste atribuţii rezultă dintro multitudine de dispoziţii dispersate în trei tratate diferite, iar pe de alta, evoluţia modelului instituţional, între Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma, se caracterizează prin deplasarea centrului de greutate al sistemului în favoarea Consiliului, al cărui rol, iniţial auxiliar, a devenit dominant. Încercând, totuşi, o sistematizare a competenţei sale, reţinem următoarele: I. Se ocupă, în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale, de coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere că, politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională. II. În termenii Tratatului de la Maastricht, integrarea dobândeşte valenţe politice, vorbindu-se din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii Europene, ceea ce exprimă trecerea de la stadiul economic la cel politic. Ca atare, Consiliul dobândeşte şi atribuţii de instituţie politică. III. Un important grup de atribuţii vizează aspectul competenţei normative, şi anume: DREPT COMUNITAR EUROPEAN

33

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

a) Consiliul îndeplineşte partea cea mai importantă a funcţiei legislative comunitare; b) Consiliul a delegat unele atribuţii, în materie normativă Comisiei, potrivit procedurii delegării de putere acceptate prin Actul unic european 1 . Sa recurs la această delegare, care are caracter excepţional, întrucât Consiliul s-a dovedit a fi supus fluctuaţiilor politice din statele membre, pe când Comisia a demonstrat o mai mare stabilitate. 2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene După cum am arătat deja, Consiliul este un colegiu de reprezentanţi guvernamentali, adică este un organ colectiv de decizie şi de conducere, format din membri ai guvernelor statelor comunitare. De aici rezultă că: •

numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor comunitare pot face parte din Consiliu; • fiecare stat desemnează numai câte un membru în Consiliu. Cu toate că, ministrul de externe este considerat principalul reprezentant al ţării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri, în locul ministrului de externe, şi anume, ministrul agriculturii, ministrul transporturilor, ministrul finanţelor, ministrul industriei etc. - în funcţie de ordinea de zi a şedinţelor. În acest fel au apărut aşanumitele "Consilii Sectoriale" sau "Consilii Specializate", care manifestă tendinţa de a elabora o politică proprie, ceea ce afectează unitatea şi coerenţa acţiunii Consiliului, datorită contradicţiilor care se manifestă între politica agricolă, politica în domeniul afacerilor externe, politica bugetară, ş.a.m.d. Funcţionarea Consiliului vizează, în principal, două aspecte: preşedinţia Consiliului şi modul de deliberare. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de reprezentantul fiecărui stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată prin ultimul act de aderare. Preşedintele Consiliului este şi Preşedintele Uniunii Europene. Reuniunile Consiliului nu au caracter public. În afară de membrii Consiliului, numai membrii Comisiei au acces şi drept la cuvânt. Consiliul se reuneşte la convocarea Preşedintelui, din iniţiativa acestuia, a unuia dintre membri sau la solicitarea Comisiei. Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor Consiliului, cu 40 de zile înaintea reuniunii. Proiectul ordinii de zi, astfel stabilit, se supune aprobării prin vot. În conformitate cu dispoziţiile Tratatul C.E.E., Consiliul hotărăşte cu majoritatea voturilor membrilor săi, în afara dispoziţiilor contrare. De aici s-ar putea deduce că regula pentru adoptarea hotărârilor o constituie majoritatea absolută. În realitate însă, hotărârile Consiliului se iau, de obicei, în unanimitate sau cel puţin cu majoritate calificată. Această situaţie se datoreşte persistenţei mentalităţii clasice din dreptul internaţional public, 1

Reamintim că, Actul unic european, semnat în 1986 la Luxemburg, recunoaşte necesitatea cooperării politice pentru buna desfăşurare a acţiunilor comunitare. Astfel, prin acest Act se recunoaşte juridic Consiliul European, compus din şefii de state sau de guverne ale ţărilor membre şi preşedintele Comisiei Europene. Consiliul European se întruneşte de cel puţin două ori pe an. A T E N Ţ I E ! A nu se confunda Consiliul Uniunii Europene cu Consiliul European sau cu Consiliul Europei. 34 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

potrivit căreia egalitatea suverană a statelor impune unanimitatea şi dreptul de veto. Unanimitatea se consideră realizată în cazul când nu există nici un vot împotrivă. Abţinerea unui stat de la vot nu este de natură să împiedice adoptarea documentului în cauză. În practică şi doctrină s-a apreciat că unanimitatea trebuie să fie realizată în problemele cele mai importante ale comunităţilor, respectiv: revizuirea tratatelor, funcţionarea instituţiilor comunitare, domeniile constituţionale, admiterea noilor membri şi altele de aceeaşi importanţă. În privinţa dreptului de veto, acesta nu este menţionat în tratate, dar este expresia unei stări de fapt soluţionate, după cum am arătat, prin Compromisul de la Luxemburg. 1 O configuraţie aparte prezintă majoritatea calificată. Potrivit tratatelor, voturile statelor sunt ponderate, în funcţie de anumite criterii : demografic, politic şi economic. Până la 1 mai 2004, majoritatea calificată era de 62 de voturi din 87, ceea ce înseamnă peste 2/3 din numărul total al voturilor (71,26%). Repartiţia pe state era următoarea : - Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie aveau câte 10 voturi ; - Spania avea 8 voturi ; - Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia aveau câte 5 voturi ; - Austria şi Suedia aveau câte 4 voturi ; - Danemarca, Irlanda şi Finlanda aveau câte 3 voturi ; - Luxemburg avea 2 voturi. Precizăm că, în afară de numărul de voturi (62), necesare pentru întrunirea majorităţii calificate, se mai impunea condiţia ca acestea să provină de la un număr de cel puţin 10 state membre. Se considera că, în acest fel, sunt protejate şi interesele statelor mici 2 . Tratatul de la Nisa 3 a stabilit principiile şi metodele evoluţiei sistemului instituţional, ca urmare a extinderii Uniunii Europene la un număr de 27 state membre. Potrivit acestor principii şi metode, numărul de voturi în Consiliu ce va fi atribuit noilor state membre, precum şi cvorumul majorităţii calificate, vor fi determinate prin tratatele de aderare, astfel încât la sfârşitul extinderii situaţia să se prezinte astfel: 1. Germania – 29 voturi; 2. Marea Britanie – 29 voturi; 3. Franţa – 29 voturi; 4. Italia – 29 voturi; 5. Spania – 27 voturi; 6. Polonia – 27 voturi; 1

Reamintim că, în 1965, Franţa a blocat mai mult de 6 luni luarea deciziilor în Consiliu prin "politica scaunului gol", considerând că erau ameninţate interesele sale vitale în domeniul finanţării politicii generale agricole. Problema a fost rezolvată la 29 ianuarie 1966 prin "Pactul” sau ”Compromisul” de la Luxemburg, care prevede că, în situaţia deciziilor care se referă la interesele importante ale statelor membre, Consiliul se va strădui, într-un interval rezonabil, să găsească soluţii care să poată fi acceptate de către toţi membrii, respectând atât interesele lor, cât şi ale comunităţii. Această înţelegere, lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a cere unanimitatea, atunci când apreciază ca majoră şi vitală decizia ce urmează a fi luată în Consiliu. În acest fel, fiecare stat dispune practic de dreptul de veto. 2

Jean-Claude GAUTRON, op.cit. p.123. www.europa.eu.int., COMMISSION DES COMMUNAUTÉ EUROPÉENNES, Le Secrétariat général, Bruxelles, 18.01.2001, SEC(2001)99. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 35

3

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

7. România – 14 voturi 8. Olanda – 13 voturi; 9. Grecia – 12 voturi; 10. Republica Cehă – 12 voturi; 11. Belgia – 12 voturi; 12. Ungaria – 12 voturi; 13. Portugalia – 12 voturi; 14. Suedia – 10 voturi; 15. Bulgaria – 10 voturi; 16. Austria – 10 voturi; 17. Slovacia – 7 voturi; 18. Danemarca – 7 voturi; 19. Finlanda – 7 voturi; 20. Irlanda – 7 voturi; 21. Lituania – 7 voturi; 22. Letonia – 4 voturi; 23. Slovenia – 4 voturi; 24. Estonia – 4 voturi; 25. Cipru – 4 voturi; 26. Luxemburg – 4 voturi; 27. Malta – 3 voturi. TOTAL: 345 VOTURI. Majoritatea calificată va fi de 258 voturi, care trebuie să vină din partea majorităţii ţărilor membre, atunci când decizia se adoptă la propunerea Comisiei, şi din partea a cel puţin 2/3 din numărul ţărilor membre, în cazul celorlalte decizii. 2.2.4. Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene O ultimă problemă legată de Consiliu se referă la organele auxiliare ale acestuia. Consiliul are în subordinea sa mai multe organe şi servicii care îl ajută să-şi îndeplinească atribuţiile. Acestea pregătesc deliberările, poartă negocieri, fac propuneri, Consiliul fiind cel care decide abia în etapa finală. Dintre organele auxiliare ale Consiliului menţionăm: A. Secretariatul General Acesta este organizat de Consiliu şi se află sub autoritatea unui Secretar general desemnat de Consiliu în unanimitate. Secretariatul General este compus din mai multe direcţii şi servicii. El are un rol de suport logistic şi mai ales, constituie un cabinet colectiv de conducere a activităţilor necesare pentru funcţionarea Consiliului, asigurând permanenţa şi continuitatea acţiunii Consiliului. B. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) Pe lângă Consiliu funcţionează o serie de comitete care au ca sarcină pregătirea anumitor lucrări sau stabilirea prin negocieri a unei atitudini comune a statelor membre. Dintre aceste comitete cel mai important este COREPER. Acesta îşi are originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către statele membre, după intrarea în vigoare a Tratatelor Constitutive. COREPER a fost constituit în baza art.16 al Regulamentului Consiliului şi a fost confirmat ulterior, prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care stipula în art.4: "un comitet format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta". 36 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

COREPER este format deci din delegaţiile statelor membre, care sunt compuse dintr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, de regulă acreditat la Bruxelles, un adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar şi un număr de experţi. COREPER este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia cu capitala din care provine. Reprezentantul permanent este "avocatul" guvernului său, însărcinat să convingă partenerii de bunele intenţii ale acestuia, şi care apără, totodată, poziţia Consiliului pe lângă propria capitală.

2.3. Comisia Comunităţilor Europene sau Comisia Europeană Fondul comun de idei 1 privind Comisia Europeană, va fi prezentat sub următoarele aspecte: componenţa Comisiei Europene, rolul şi atribuţiile Comisiei Europene, organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene. 2.3.1. Componenţa Comisiei Europene Comisia Comunităţilor Europene este denumirea comună pentru Înalta Autoritate prevăzută de Tratatul C.E.C.O. şi pentru Comisiile constituite în baza Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A., stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965. Denumirea „Comisia Europeană” este denumirea pe care şi-a ales-o Comisia, după Tratatul de la Maastricht 2 . Cât priveşte componenţa, conform Tratatului de la Maastricht, Comisia era formată din 17 membri. Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania aveau câte doi membri, iar celelalte state câte unul. Având în vedere că în anul 1995 au mai aderat trei state, Comisia avea, până la 1 mai 2004, 20 de membri. Art.10 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, referitor la natura şi locul Comisiei printre instituţii, arată că aceasta: "îşi exercită atribuţiile, în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor". Această independenţă se manifestă îndeosebi în raporturile comisarilor cu statele membre. În îndeplinirea atribuţiilor lor, comisarii nu solicită şi nu acceptă instrucţiunile nici unui guvern sau alt organism. De asemenea, statele membre au obligaţia să respecte independenţa comisarilor şi să nu caute să influenţeze Comisia. În acest context, prezenţa a câte 2 comisari din partea statelor mari este nejustificată. Referitor la modificările aduse reglementărilor privind desemnarea Comisiei şi numărul membrilor acesteia, de Tratatul de la Nisa, învederăm următoarele: ¾ Desemnarea Comisiei Europene 3 se face astfel: a. Consiliul Uniunii Europene, compus cu această ocazie specială din şefii de stat sau de guvern, hotărăşte, cu majoritate calificată, desemnarea unei personalităţi ce urmează a fi numită preşedinte al Comisiei; 1

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 212-221; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 119-122; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.104-114; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.5766. 2 Guy ISAAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.12. 3 Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.200-201. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 37

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

b. Această desemnare se supune aprobării Parlamentului European; c. Consiliul Uniunii Europene, împreună cu viitorul preşedinte al Comisiei, desemnează ( cu majoritate calificată) comisarii, pe baza propunerilor venite de la guvernele ţărilor membre; d. Componenţa Comisiei, inclusiv preşedintele, este supusă, în mod colectiv, aprobării Parlamentului European; e. Comisia Europeană, în întregime, este numită de Consiliul Uniunii Europene, cu majoritate calificată. Învestitura se încheie cu depunerea unui jurământ în faţa Curţii de Justiţie. Mandatul comisarilor este de 5 ani şi poate fi reînnoit. Comisia îşi poate alege, dintre membrii săi, unul sau doi vicepreşedinţi ¾ În ceea ce priveşte numărul comisarilor 1 , în anul 2004, după lărgirea Uniunii cu „primul val” compus din 10 state, acesta a fost de 30, în perioada 1 mai 2004 – 1 noiembrie 2004, după această dată, numărul fiind 25, câte unul pentru fiecare stat membru. ¾ De la 1 ianuarie 2007, de când Uniunea Europeană este compusă din 27 de ţări, numărul comisarilor este de 27. Ulterior, numărul comisarilor va fi mai mic decât numărul ţărilor membre şi va fi stabilit de Consiliul Uniunii Europene, cu unanimitate de voturi. Comisarii vor fi desemnaţi pe baza unui sistem de rotaţie, care va fi reglementat de Consiliul Uniunii Europene, tot cu unanimitate de voturi. Această reglementare se va baza pe principiul egalităţii statelor membre, în ceea ce priveşte determinarea succesiunii şi a perioadei de prezenţă a cetăţenilor lor în Comisie, precum şi pe cerinţa reflectării satisfăcătoare a mărimii geografice şi demografice a tuturor statelor membre 2 . 2.3.2. Rolul şi atribuţiile Comisiei Europene În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Comisiei, se porneşte de la ideea că, în conformitate cu Tratatele Constitutive, Comisia este chemată să promoveze interesele comunitare, dincolo de interesele statelor membre. Pentru a-şi îndeplini rolul, fiind răspunzătoare, din acest punct de vedere, în faţa Parlamentului, Comisia dispune de două categorii de instrumente juridice: 1) norma de drept comunitar direct aplicabilă, pe care o poate elabora în domeniile proprii sau în cele transferate de Consiliu; 2) norma cu aplicabilitate indirectă, şi anume: directiva, recomandarea şi avizul. Comisia este iniţiatorul politicilor comune. Ea este punctul de plecare pentru fiecare acţiune comunitară. Fiind titulara dreptului de iniţiativă, Comisia trebuie să prezinte Consiliului propuneri şi proiecte privind legislaţia comunitară. Un alt atribut esenţial al Comisiei este acela de "paznic al tratatelor". În acest sens, ea controlează modul de aplicare a tratatelor comunitare, atât de către Consiliul Uniunii Europene, cât şi de către statele membre. În virtutea acestui atribut, Comisia poate să declanşeze anumite proceduri judiciare care au menirea de a stabili dacă statele membre sau Consiliul îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate. Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării de amenzi operatorilor economici, atunci când aceştia nu se conformează dispoziţiilor Comisiei. 1

Philippe MANIN, op.cit. p.215. Tratatul de la Nisa, în traducerea lui Octavian MANOLACHE, Ed. ALL BECK, Bucureşti – 2002. 38 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 2

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

Ca instituţie executivă, Comisia se ocupă de pregătirea şi executarea bugetului comunitar; administrează diversele fonduri şi programe ale Comunităţilor, inclusiv pe cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara Comunităţilor. Tot în calitatea sa de organ executiv al tratatelor şi al actelor Consiliului Uniunii Europene, Comisia îndeplineşte sarcinile de execuţie şi de gestiune. Astfel, ia atât măsuri de execuţie cu caracter general, cât şi măsuri cu caracter individual, privind guvernele sau acţiunile comunitare. În fine, în domeniul extern Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu ţările terţe, iar când se află în executarea unui mandat încredinţat de Consiliul Uniunii Europene, reprezintă Comunităţile. 2.3.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene Comisia este un organism colegial, ceea ce înseamnă că hotărârile sunt manifestări de voinţă colectivă, responsabilitatea fiind comună. Ea dispune de serviciile şi organele auxiliare necesare pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin. Sub aspect organizatoric, serviciile Comisiei sunt structurate pe: divizii, direcţii generale şi servicii. Există, de asemenea, un Secretariat General, plasat sub autoritatea unui Secretar general, care coordonează serviciile, asigură logistica, pregăteşte, păstrează şi comunică lucrările Comisiei şi asigură relaţiile cu celelalte instituţii. Preşedintele Comisiei nu are, teoretic, potrivit tratatelor, competenţe speciale, revenindu-i doar funcţii administrative şi de protocol: convocarea şedinţelor, prezidarea acestora şi reprezentarea Comisiei. În practică însă, se constată că el se comportă ca şef al Comisiei. În pofida caracterului colegial, Comisia procedează la o repartizare precisă a responsabilităţilor pe domenii de activitate, între membrii ei, domenii pe care aceştia le coordonează. Au apărut astfel membrii delegaţi cu relaţiile externe, cu dezvoltarea, cu agricultura ş.a.m.d. Potrivit regulamentului propriu, Comisia se reuneşte săptămânal şi ori de câte ori este necesar. În şedinţele în plen sunt discutate cele mai importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante este suficientă reuniunea şefilor de cabinet. Şedinţele Comisiei nu sunt publice. Comisia deliberează şi hotărăşte valabil în prezenţa şi cu votul majorităţii absolute. În afară de această modalitate de lucru mai există şi două proceduri speciale: procedura scrisă şi procedura delegării. a) Procedura scrisă constă în faptul că fiecare comisar propune măsurile pe care le consideră potrivite, în domeniul pe care îl coordonează şi le comunică în scris celorlalţi comisari care pot face observaţii şi pot propune amendamente. Dacă nu există observatii sau amendamente, propunerea se consideră adoptată, devenind decizie a Comisiei. Dacă există observaţii sau amendamente, propunerea va fi discutată în plenul Comisiei. b) Procedura delegării este aceea în care un membru al Comisiei poate acţiona în numele altuia pentru rezolvarea anumitor probleme de gestiune sau administrative, precis definite.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

39

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

2.4. Parlamentul European Pentru prezentarea problematicii Parlamentului European, potrivit constantelor doctrinare 1 , am ales următoarea sistematizare: constituirea Parlamentului European, statutul parlamentarilor europeni, rolul şi atribuţiile Parlamentului European, organizarea şi funcţionarea Parlamentului European, Mediatorul Uniunii Europene. 2.4.1. Constituirea Parlamentului European Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene prevedeau ca organe similare: Adunarea Comună, în cazul C.E.C.O. şi Adunarea, în cazul C.E.E. şi al C.E.E.A. Ulterior, prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în "Adunarea Parlamentară", iar prin Rezoluţia Adunării din 30 martie 1962 s-a stabilit denumirea de "Parlament European". Această denumire a fost apoi confirmată de Actul Unic European şi de Tratatul de la Maastricht. În conformitate cu Tratatele Constitutive, Parlamentul European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre. Tratatul de la Maastricht reia această dispoziţie, statuând că Parlamentul European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate şi exercită puterile ce îi sunt încredinţate prin aceste tratate. Referitor la numărul membrilor Parlamentului European, acesta este determinat de numărul ţărilor membre, fiecare dintre acestea dispunând de un anumit număr de reprezentanţi, stabilit în funcţie de populaţia ţării respective. Până la extinderea din anul 2004, Parlamentul European număra 626 de membri 2 . În continuare, repartizarea locurilor în Parlamentul European se face potrivit unui Protocol anexat la Tratatul de la Nisa 3 , care are în vedere Uniunea Europeană alcătuită din 27 de state membre, după cum urmează: 1. Germania: 99; 2. Marea Britanie: 72; 3. Franţa: 72; 4. Italia: 72; 5. Spania: 50 6. Polonia: 50 7. România: 33; 8. Olanda: 25; 9. Belgia: 22; 10. Grecia: 22; 11.Portugalia: 22; 12. Republica Cehă: 20; 13.Ungaria: 20; 14.Suedia: 18; 15. Bulgaria: 17; 16. Austria: 17; 1

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 222-239; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 97,98; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.115-125; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.6680. 2 Philippe MANIN, op.cit. p.227. 3 www.europa.eu.int., COMMISSION DES COMMUNAUTÉ EUROPÉENNES, Le Secrétariat général, Bruxelles, 18.01.2001, SEC(2001)99. 40 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

17. Slovacia: 13; 18. Danemarca: 13; 19. Finlanda: 13; 20. Irlanda: 12; 21. Lituania: 12; 22. Letonia: 8; 23. Slovenia: 7; 24. Estonia: 6; 25. Cipru: 6; 26. Luxemburg: 6; 27. Malta: 5. Total: 732 Precizăm că cifrele prezentate sunt orientative, fiind posibilă modificarea lor prin tratatele de aderare ale noilor ţări membre. Astfel, la primele alegeri pentru Parlamentul European, România dispune de 35 de locuri. Iniţial, Adunarea era formată din delegaţi desemnaţi de parlamentele naţionale, după o procedură proprie. S-a considerat însă că, pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui organ, este necesară alegerea membrilor săi prin vot universal direct, conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre. Această iniţiativă, care datează din anii '60, a fost obstrucţionată, de poziţia guvernului francez, pentru o anumită perioadă de timp, astfel încât, abia în 1969, la Conferinţa de la Haga, iniţiativa a fost reluată. Au trebuit să treacă încă 5 ani, pentru ca în 1974, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Paris, să se decidă alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, începând cu alegerile programate în 1978, decizie confirmată printr-un Act al Consiliului Comunităţilor Europene, la 20 septembrie 1976. Această decizie a fost supusă ratificării statelor membre, proces care a întârziat alegerile programate pentru 1978, astfel încât acestea au avut loc între 7 - 10 iunie 1979. Nu s-a reuşit, însă, adoptarea unor norme unitare de alegere a membrilor Parlamentului nici după parcurgerea a 6 alegeri, câte au avut loc până în prezent ( 1979, 1984, 1989, 1994, 1999 şi 2004), acestea desfăşurându-se tot potrivit dispoziţiilor Actului din 20 septembrie 1976, care prevăd, în esenţă: - nimeni nu poate vota decât o singură dată; - alegerile se desfăşoară la datele fixate de fiecare stat; - deschiderea urnelor se face numai după încheierea scrutinului în toate statele membre. Restul reglementărilor sunt conţinute în legile electorale interne. Dintre acestea menţionăm: vârsta electoratului, vârsta candidaţilor, modul de rezolvare a situaţiilor de vacanţă a locului în Parlamentul European, rezolvarea contestaţiilor electorale etc. În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie un drept de vot şi de a fi ales pentru toate persoanele care posedă cetăţenia Uniunii Europene, fapt care face să dispară anumite reglementări naţionale 1 , însă nu toate. În art.G41 din Tratatul de la Maastricht, se precizează că partidele politice au, la nivel european, un rol important, ca factor de integrare în cadrul Uniunii Europene, pentru formarea conştiinţei europene şi pentru exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Din această dispoziţie, rezultă 1

Au fost înlăturate reglementările naţionale privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a alege şi a fi ales. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 41

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

principiul respectării concepţiilor politice ale cetăţenilor statelor membre şi recunoaşterea dreptului partidelor politice naţionale de a desfăşura campanii electorale şi de a-şi concerta eforturile pe plan comunitar pe baza unor idealuri şi programe politice transnaţionale. 2.4.2. Statutul parlamentarilor Statutul parlamentarilor europeni prezintă următoarele caracteristici: 1. Începând cu anul 1979 mandatul parlamentar este de 5 ani, conform Actului din 20 septembrie 1976. Mandatul are caracter reprezentativ, conform art.3 al aceluiaşi Act. Aceasta înseamnă că, parlamentarii europeni acţionează potrivit propriilor convingeri, fără a primi instrucţiuni din partea alegătorilor, nefiind legaţi de un mandat imperativ. 2. Este reglementată o incompatibilitate între mandatul parlamentar şi celelalte funcţii comunitare, precum şi calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar. Mandatul de parlamentar european este compatibil cu mandatul de parlamentar naţional. 3. Parlamentarii beneficiază de anumite imunităţi, reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face trimitere Actul din 1976, imunităţi care se referă la: - libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie, privind deplasarea la şi de la locul reuniunilor parlamentare; - imunitatea personală pe timpul mandatului, similară cu cea a parlamentarilor naţionali. 4. Indemnizaţiile parlamentarilor europeni nu sunt stabilite prin acte normative comunitare, rămânând astfel la latitudinea reglementărilor naţionale, ceea ce determină inegalităţi. Este instituit, însă, un sistem de compensare comunitar, pentru a asigura o oarecare echitate. 2.4.3. Rolul şi atribuţiile Parlamentului European După cum am mai arătat, rolul Parlamentului European este cel de reprezentant al cetăţenilor statelor membre. Atribuţiile Parlamentului European sunt stabilite de Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene, care au conferit, organelor precursoare, funcţii de control (art.20 al Tratatului C.E.C.O.) sau de deliberare şi control (art.137 din Tratatul C.E.E. şi art.107 din Tratatul C.E.E.A.). Modificările ulterioare ale Tratatelor Constitutive nu au condus la o creştere importantă a puterilor Parlamentului, cu excepţia câtorva domenii, cum este domeniul financiar. Aşa se face că Parlamentul European rămâne încă un organ cu caracter preponderent de control şi consultativ. Totuşi, potrivit Tratatului Constituţional, se manifestă tendinţa ca Parlamentul European să participe la un mecanism de co-decizie specific organelor legislative ale statelor federale. Astfel, Consiliul Uniunii Europene ar putea fi asemănat cu o cameră care reprezintă statele membre şi Parlamentul European ar putea fi asemănat cu o cameră care reprezintă cetăţenii statelor membre. Atribuţiile Parlamentului european se pot clasifica după cum urmează: 1. Atribuţii de control, care se exercită în raport cu Comisia Europeană, prin posibilitatea Parlamentului de a interpela Comisia, aceasta 42 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

fiind obligată să răspundă, precum şi prin moţiunea de cenzură asupra Comisiei. 2. Atribuţii de consultare, care sunt conferite de reglementările privind obligaţia Consiliului de a cere avizul Parlamentului, înainte de adoptarea anumitor acte. Aceste avize au un caracter consultativ. Parlamentul mai este consultat şi în luarea unor decizii cu privire la resursele proprii ale comunităţilor, cu privire la numirea membrilor Curţii de Conturi şi în cazul adoptării regulamentului financiar. 3. Atribuţii de aprobare, care se exercită prin emiterea de avize conforme, în cadrul unor proceduri cum sunt cele de asociere cu state terţe şi de aderare a noilor state. 4. Atribuţii de co-decizie, prin care Parlamentul European participă, alături de Consiliu, la adoptarea unor acte legislative comunitare. Dintre domeniile supuse acestei proceduri menţionăm: interzicerea discriminării bazate pe naţionalitate, realizarea liberei circulaţii a persoanelor fizice, protecţia consumatorilor etc. 5. Atribuţii de decizie, care conferă Parlamentului puterea de a hotărî singur în anumite domenii. Astfel, Parlamentul are posibilitatea de demitere a Comisiei, şi exercită puterea decizională pentru adoptarea bugetului, proces cu o desfăşurare complexă, la care participă Parlamentul, alături de Consiliu şi de Comisie. Precizăm că Parlamentul poate respinge bugetul. De asemenea, Parlamentul are puterea de a controla execuţia bugetară, execuţie care revine Comisiei. Acest control se efectuează la recomandarea Consiliului, pe baza bilanţului contabil întocmit de Comisie şi a raportului Curţii de Conturi. Parlamentul are dreptul de a acorda sau refuza descărcarea de gestiune a Comisiei. În ceea ce priveşte raporturile Parlamentului cu Comisia, acestea nu sunt raporturi de tip clasic între legislativ şi executiv. Această situaţie este determinată de următoarele aspecte: • numirea Comisiei se face de Consiliu şi nu de Parlament; • Parlamentul nu dispune de o veritabilă putere legislativă; • Moţiunea de cenzură, împotriva Comisiei, este o posibilitate mai mult simbolică, deoarece pentru adoptarea acesteia este necesară majoritatea calificată de 2/3 din numărul voturilor exprimate şi majoritatea membrilor care compun Parlamentul, ceea ce practic este aproape imposibil de realizat. 2.4.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European, inspirate după modelul parlamentelor democratice naţionale, sunt reglementate prin Regulamentul propriu, cunoscut şi sub denumirea de "Regulament interior", pe care el singur şi-l adoptă. Parlamentul lucrează în sesiuni anuale, care nu sunt limitate în timp. Practic, Parlamentul European se reuneşte o dată pe lună, timp de o săptămână, cu excepţia lunii august 1 . Desfăşurarea dezbaterilor Parlamentului European este similară dezbaterilor din Parlamentele naţionale. Conferinţa preşedinţilor Parlamentului European propune ordinea de zi, care este adoptată de 1

Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.70. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

43

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

Parlament. Dezbaterile sunt publice, în afara situaţiilor când Parlamentul decide altfel. Parlamentul îşi desfăşoară lucrările cu un cvorum de cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi şi hotărăşte cu majoritatea voturilor exprimate, în afara cazurilor când reglementările prevăd o majoritate calificată (2/3 din numărul voturilor exprimate, care să întrunească majoritatea absolută a europarlamentarilor). Votul parlamentarilor este personal şi nu poate fi delegat. În ceea ce priveşte organizarea internă, Parlamentul cuprinde mai multe structuri: 1. Biroul, care este format dintr-un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi, aleşi de Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, reeligibili. Totodată, sunt aleşi şi un număr de chestori, membri ai biroului, cu drept de vot consultativ. Mai există şi Conferinţa preşedinţilor ( fostul "Birou lărgit") formată din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor parlamentare, care se ocupă de probleme de organizare internă şi de reprezentare. 2. Comisiile care pot fi : permanente, temporare şi de anchetă. 3. Grupurile parlamentare sunt formaţiuni ale parlamentarilor, constituite conform convingerilor politice şi nu pe criteriul cetăţeniei. Grupul se constituie printr-o declaraţie făcută preşedintelui Parlamentului, care conţine denumirea grupului, componenţa biroului şi semnăturile membrilor. Dacă parlamentarii aparţin unui singur stat membru, ei trebuie să fie în număr de cel puţin 29 pentru a constitui un grup. Dacă provin din două state, grupul trebuie să întrunească 23 de membri. În cazul apartenenţei la trei state trebuie să fie 18 membri, iar în cazul apartenenţei la patru sau mai multe state, sunt suficienţi 14 membri. 4. Conform art.126 din Regulamentul Parlamentului, mai pot fi constituite "delegaţii interparlamentare", desemnate de grupurile parlamentare, care au o competenţă stabilită de Parlament, pentru fiecare delegaţie în parte, şi care intervin în relaţiile cu parlamentele naţionale sau cu organizaţiile internaţionale. Toate structurile parlamentare menţionate au roluri şi atribuţii asemănătoare cu cele ale structurilor similare din cadrul parlamentelor naţionale. 2.4.5. Mediatorul Uniunii Europene Conform art.G.41 al Tratatului de la Maastricht, Parlamentul European numeşte un Mediator care este împuternicit să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană care are reşedinţa sau sediul pe teritoriul unui stat membru, cu privire la deficienţele de administrare în acţiunile instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă. Mediatorul efectuează o anchetă, în cazurile pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau când este sesizat, în afara cazurilor când este deja iniţiată o procedură jurisdicţională. Dacă Mediatorul constată fapte de proastă administrare, sesizează instituţia respectivă, care trebuie să răspundă în termen de 3 luni. Mediatorul prezintă un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului şi instituţiei în cauză şi informează persoana care a depus plângerea. În fiecare an, Mediatorul prezintă Parlamentului un raportsinteză cu privire la rezultatul anchetelor sale. 44 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

Mandatul Mediatorului are aceeaşi durată ca şi legislatura Parlamentului. Mediatorul poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justiţie. În exercitarea funcţiilor sale, Mediatorul este total independent faţă de orice instituţie. El nu poate exercita nici o altă activitate profesională.

2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie este reglementată prin fiecare dintre cele trei tratate constitutive, precum şi prin Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie, care este anexă a tratatelor, având aceeaşi valoare juridică. Curtea de Justiţie a fost concepută ca instituţie comună celor trei comunităţi, atât din raţiuni de ordin practic, cât mai ales pentru facilitarea unităţii de aplicare şi de interpretare a tratatelor şi pentru rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă dintre Comunităţi. În activitatea sa, Curtea utilizează un Regulament de procedură, aprobat de Consiliu. Sinteza constantelor doctrinare privind Curtea de Justiţie a Uniunii Europene 1 , are în vedere: structura Curţii, statutul membrilor Curţii, organizarea şi funcţionarea Curţii şi Tribunalul de Primă Instanţă. 2.5.1. Structura Curţii Curtea este compusă din : judecători, avocaţi generali şi un grefier asistat de un grefier adjunct. O primă trăsătură specifică structurii Curţii este prezenţa, alături de judecători, a avocaţilor generali care nu au corespondent în jurisdicţiile naţionale sau internaţionale. Avocaţii generali "prezintă public, imparţial şi independent, concluzii motivate asupra chestiunilor supuse Curţii de Justiţie, pentru a o sprijini în vederea îndeplinirii misiunii pe care o are". 2 Numărul judecătorilor Curţii şi al avocaţilor generali este stabilit prin tratate. Acest număr poate fi mărit de Consiliu, printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi, la solicitarea Curţii. În practică s-a impus regula ca întotdeauna Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare stat membru şi ca numărul acestora să fie întotdeauna impar. 2.5.2. Statutul membrilor Curţii Judecătorii sunt numiţi printr-un acord al guvernelor statelor membre dintre "personalităţile oferind toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii". 3 Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul putând fi reînnoit fără limitări. Ei sunt reînnoiţi, în parte, o dată la 3 ani. 1

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 239-256; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 135-137; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.126-137; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.261265. 2 Art.166 al Tratatului C.E.E. 3 Art.167 din Tratatul C.E.E. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

45

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

Cu ocazia numirii lor, membrii Curţii de Justiţie trebuie să depună un jurământ. Ei sunt supuşi unor incompatibilităţi de natură să le asigure independenţa. Astfel, ei nu pot să exercite funcţii politice sau administrative, nici alte activităţi profesionale remunerate sau neremunerate, cu excepţia cazurilor când beneficiază de o derogare excepţională (de exemplu, pentru activităţi în învăţământul superior). Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Astfel, pe timpul exercitării funcţiilor, ei se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile comunitare şi, în plus, beneficiază de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentarii, aceasta neputând fi ridicată decât de Curtea de Justiţie. De asemenea, ei nu pot fi înlăturaţi din funcţie de guvernele statelor, ci numai printr-o decizie luată în unanimitate de către Curte, fără participarea persoanei în cauză la deliberare şi numai atunci când aceasta a încetat să corespundă condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiilor sale. O garanţie majora a independenţei judecătorilor Curţii o constituie caracterul strict secret al deliberărilor, care au loc în camera de consiliu. Procedura "opiniei separate" nu este admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează instanţa în întregul ei. 2.5.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii Curtea îşi are sediul permanent la Luxemburg, unde îşi desfăşoară totalitatea activităţilor sale. Referitor la organizarea Curţii, trebuie să avem în vedere, printre altele, rolul preşedintelui Curţii, al avocaţilor generali, al grefierului şi al referenţilor. Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe Preşedintele Curţii de Justiţie, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum şi deliberările în camera de consiliu. Avocaţii generali sunt numiţi prin acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire parţială a avocaţilor generali are loc la fiecare 3 ani. Avocaţii generali depun un jurământ în faţa Curţii. Grefierul este numit de Curte, în urma consultării avocaţilor generali, pentru 6 ani. Statutul său se stabileşte de Curte. Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie. Şi grefierul este obligat să depună jurământ în faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de alta, atribuţii administrative. Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al Preşedintelui, funcţionarii şi agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curţii. Fiecare dintre judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de asistenţa a trei referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi naţionalitate ca şi judecătorul sau avocatul. Referenţii ataşaţi unui membru al Curţii depind numai de el şi constituie cabinetul acestuia. De principiu, Curtea lucrează în şedinţe plenare. Cu toate acestea, datorită numărului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut posibilitatea creării unor Camere, în cadrul Curţii, formate din 3 sau 5 membri. Competenţa materială a Camerelor este decisă de plenul Curţii, o dată cu 46 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

alegerea preşedinţilor acestora. În mod normal, Camerele au sarcina să se ocupe de instrumentarea dosarelor, dar pot să şi judece anumite categorii de cauze, excepţie făcând cele pentru care Curtea a fost sesizată de către un stat sau o instituţie comunitară, precum şi recursul în interpretare. Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei "Camere de Consiliu", desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. Curtea deliberează valabil numai în număr impar de judecători. În lipsa consensului, în urma deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, votul exprimându-se începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările Curţii sunt strict secrete. Când deliberările au ca obiect probleme de ordin administrativ privind funcţionarea Curţii, la ele participă şi avocaţii generali, cu vot deliberativ, şi asistă grefierul. Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt obligaţi, prin tratate, să-şi aibă reşedinţa la sediul Curţii. Pentru una sau mai multe şedinţe determinate, Curtea poate să-şi aleagă ca sediu oricare dintre capitalele ţărilor membre. Curtea de justiţie este o instituţie care funcţionează permanent. Vacanţele judiciare, fixate de Curte, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenţă, preşedintele Curţii poate convoca şedinţe, chiar şi în perioada vacanţelor. Lucrările Curţii se desfăşoară, în fapt, în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi pot fi folosite toate limbile vorbite în comunitate, regula fiind limba pârâtului. Curtea de Justiţie, cu toate că este organul jurisdicţional comun, are competenţe specifice şi îndeplineşte atribuţii proprii fiecărei Comunităţi. Deci competenţa Curţii variază, după cum acţionează pe baza unuia sau a altuia dintre tratate. Hotărârile Curţii nu pot fi atacate în faţa nici unei alte instanţe. Potrivit prevederilor tratatelor, Curtea asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea acestora, misiune pe care o realizează pe calea multiplelor şi variatelor recursuri, care pot fi aduse în faţa ei. Rezultă că, puterea Curţii este dată, în esenţă, de competenţa de a da interpretarea autentică a tratatelor comunitare. Competenţa Curţii este, preponderent, de "contencios", adică de rezolvare a litigiilor, dar are şi o importantă latură necontencioasă, privind în special, interpretarea tratatelor şi a actelor instituţiilor comunitare, pe calea aşa numitei proceduri prejudiciare. Curtea de Justiţie este abilitată să soluţioneze litigii: între statele membre; între statele membre şi instituţiile comunitare (Comisia, Consiliul); între instituţiile comunitare, (Consiliu, Comisie, Parlament). De asemenea, în anumite situaţii, Curtea este abilitată să tranşeze litigii între particulari (persoane fizice şi/sau juridice), între cetăţenii statelor membre şi statele respective, între persoane şi organele comunitare. Raportată la competenţa descrisă, Curtea apare ca o jurisdicţie permanentă şi obligatorie a ordinii juridice comunitare, ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi persoanele (fizice şi/sau juridice) şi instituţiile comunitare. Subliniem că ea nu este o jurisdicţie internaţională, ci una internă ordinii juridice comunitare.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

47

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

2.5.4. Tribunalul de Primă Instanţă Având în vedere numărul mare de cauze care erau aduse în faţa Curţii de Justiţie, aceasta a propus, încă din 1964, crearea unei instanţe care să preia, îndeosebi, cauzele de contencios privind funcţia publică, din cadrul Comunităţilor, destul de frecvente şi laborioase, şi care se bazau pe o jurisprudenţă deja instituită. Prin Actul unic european s-a introdus prevederea conform căreia, la cererea Curţii, Consiliul va consulta Comisia şi Parlamentul şi, cu unanimitate de voturi, va putea înfiinţa o jurisdicţie de primă instanţă. Cu ocazia reuniunii sale din 24 - 25 octombrie 1988, Consiliul a adoptat o decizie prin care instituie un Tribunal de Primă Instanţă al Comunităţilor europene. Acesta a început să funcţioneze la 1 septembrie 1989. După cum rezultă din Actul unic European şi din decizia Consiliului, Tribunalul de Primă Instanţă este un organ auxiliar al Curţii, el neconstituind o nouă instituţie comunitară, ci o jurisdicţie autonomă integrată în cadrul unei instituţii deja existente. În funcţionarea sa, Tribunalul este legat organic de Curte, el neavând servicii proprii, în afară de grefă. El utilizează serviciile Curţii pentru documentare, cercetare, traducere, servicii administrative etc., pe baza unui acord al celor doi preşedinţi. Tribunalul de Primă Instanţă se compune din judecători, câte unul din fiecare stat membru, numiţi printr-un acord al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani. Nu există restricţii cu privire la renominalizare. Reînnoirea parţială a judecătorilor se face la un interval de 3 ani. Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de Primă Instanţă este similar cu cel al judecătorilor Curţii de Justiţie. Ei depun jurământul în faţa Curţii de Justiţie, aceasta fiind şi instanţa care poate să le ridice imunitatea sau să îi demită din funcţie. Judecătorii Tribunalului de Primă Instanţă trebuie să ofere garanţiile de independenţă şi capacitate profesională, cerute de exercitarea funcţiilor jurisdicţionale. În cadrul Tribunalului nu există funcţia de avocat general, dar unul dintre judecători poate fi desemnat să îndeplinească acest rol. Tribunalul funcţionează sub autoritatea unui preşedinte ales de şi dintre membrii acestuia pentru o perioadă de 3 ani. Preşedintele poate fi reales fără restricţii. Tribunalul lucrează în Camere formate din 3 sau 5 judecători, conform Regulamentului de procedură care stabileşte, de asemenea, şi cazurile în care şedinţele se desfăşoară în plen.

2.6. Curtea de Conturi 1 După cum am mai arătat, Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din 1975 privind revizuirea dispoziţiilor bugetare şi a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht din 1992. În pofida denumirii sale, Curtea de conturi nu este o jurisdicţie. Curtea de Conturi este un organ colegial format din câte un membru din fiecare stat al Uniunii. Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru 6 ani 1

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 256-258; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 138; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.150-152; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.8082. 48 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului. Mandatul membrilor Curţii poate fi reînnoit. În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească membrii Curţii, Tratatul CEE prevede ca cei propuşi să fi aparţinut instituţiilor de control financiar extern din ţările trimiţătoare, ceea ce constituie o garanţie privind competenţa lor profesională. Independenţa membrilor Curţii de Conturi este asigurată şi garantată în aceleaşi condiţii ca şi în cazul Curţii de Justiţie, în sensul că aceştia nu au voie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la guvernele statelor trimiţătoare sau de la alte organisme naţionale sau comunitare. De asemenea, ei nu pot exercita pe perioada mandatului nici o altă îndeletnicire. Membrii Curţii de Conturi beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi membrii Curţii de Justiţie. Demiterea lor este de competenţa Curţii de Justiţie, la cererea Curţii de Conturi. Curtea de Conturi îşi alege dintre membrii săi un preşedinte, pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului, care răspunde de buna funcţionare a Curţii. Competenţa Curţii de Conturi este foarte largă. Ea se ocupă cu examinarea legalităţii şi regularităţii tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor. De asemenea, exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul), în domeniul execuţiei bugetare. Totodată, Curtea exercită un control pe domenii şi asupra instituţiilor naţionale şi a statelor membre, care au beneficiat de fonduri comunitare. Activitatea Curţii de Conturi se concretizează în rapoarte anuale, elaborate după încheierea exerciţiului financiar, rapoarte care sunt trimise spre informare şi examinare celorlalte instituţii comunitare şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. În cadrul acestor rapoarte, Curtea formulează şi observaţii cu privire la gestionarea mijloacelor financiare ale Comunităţilor. Un rol important al Curţii constă în emiterea avizelor consultative cerute de unele instituţii comunitare, pentru adoptarea unor acte juridice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Explicaţi concepţia şi principiile sistemului instituţional comunitar. 2. Prezentaţi sintetic componenţa şi rolul Consiliului Uniunii Europene. 3. Prezentaţi sintetic componenţa şi rolul Comisiei Europene. 4. Prezentaţi sintetic componenţa şi rolul Parlamentului European. 5. Ce este Mediatorul Uniunii Europene ? 6. Prezentaţi sintetic Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. 7. Prezentaţi sintetic Curtea de Conturi.

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Se dau propoziţiile: A – Parlamentul European este organul legislativ al Uniunii Europene . B – În cadrul Comunităţilor Europene s-a adoptat o structură de putere cvadripartită. C – Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie creează drept. Alegeţi varianta corectă: DREPT COMUNITAR EUROPEAN

49

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată. 2. Consiliul Uniunii Europene: a. reprezintă cetăţenii statelor membre; b. reprezintă interesele statelor membre; c. apără dreptul comunitar; d. este principalul organ executiv al Uniunii. 3. Nu este adevărată următoare propoziţie: a. Consiliul Uniunii Europene este oarecum omologul puterii legislative, dar exercită şi atribuţii importante ce ţin în mod tradiţional de funcţia guvernamentală; b. Consiliul Uniunii Europene exercită, în principal, o funcţie de control; c. Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară; d. Consiliul Uniunii Europene trebuie să respecte principiul competenţei atribuite. 4. Consiliul Uniunii Europene este format din: a. câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu rang de ministru, abilitat să angajeze guvernul statului său; b. reprezentanţi ai parlamentelor statelor comunitare; c. reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, cu rang de ambasador; d. membri aleşi prin vot universal direct. 5. Preşedintele Comisiei Comunităţilor europene face parte din: a. Consiliul Comunităţilor Europene; b. Consiliul Europei; c. Consiliul European; d. Parlamentul European. 6. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene este asigurată, prin rotaţie, de reprezentantul fiecărui stat membru, pentru o perioadă de: a. 6 luni; b. 9 luni; c. 12 luni; d. 5 ani. 7. O hotărâre a Consiliului Uniunii Europene privind admiterea de noi membri în Uniunea Europeană, trebuie adoptată: a. cu majoritate simpla; b. cu majoritate absolută; c. cu majoritate calificată; d. în unanimitate. 50 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

8. COREPER a fost confirmat prin: a. Tratatul de la Paris din 1951; b. Tratatele de la Roma din 1957; c. Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965; d. Actul unic european, semnat în 1986. 9. Se dau propoziţiile: A – Preşedintele Comisiei Europene este desemnat de Consiliul Uniunii Europene, compus din miniştri de externe ai statelor membre. B – Consiliul Uniunii Europene, împreună cu viitorul preşedinte al Comisiei Europene, desemnează comisarii,, pe baza propunerilor guvernelor statelor membre. C – Componenţa Comisiei Europene se aprobă de Parlamentul European. D – Comisia Europeană, în întregime, este numită de Consiliul Uniunii Europene. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată; c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată. 10. Comisia Europeană reprezintă: a. Interesele comunitare; b. interesele statelor membre; c. interesele cetăţenilor din statele membre; d. guvernele statelor membre 11. Comisia Europeană deliberează şi hotărăşte valabil: a. în prezenţa şi cu votul majorităţii absolute; b. în prezenţa majorităţii absolute şi cu votul majorităţii simple. c. în prezenţa şi cu votul majorităţii calificate; d. în prezentă tuturor membrilor şi în unanimitate de voturi. 12. Directiva Comisiei Uniunii Europene este: a. normă de drept comunitar direct aplicabilă; b. normă de drept comunitar cu aplicabilitate indirectă; c. recomandare; d. un aviz. 13. Parlamentul European reprezintă: a. interesul general al Comunităţilor Europene; b. interesele parlamentelor naţionale; c. interesele statelor membre; d. cetăţenii statelor membre. 14. Parlamentarii europeni : a. sunt desemnaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre; b. sunt aleşi prin vot universal direct; c. sunt aleşi prin vot indirect; d. sunt desemnaţi de Consiliul Europei. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

51

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

15. Durata mandatului europarlamentarilor este de: a. 4 ani; b. 5 ani; c. 6 ani d. 9 ani. 16. ”Conferinţa preşedinţilor” Parlamentului European este formată: a. dintr-un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi aleşi de Parlament; b. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii parlamentelor naţionale ale statelor membre; c. din preşedinţii comisiilor parlamentare permanente; d. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor parlamentare. 17. Pentru a constitui un grup parlamentar, în cadrul Parlamentului European, parlamentarii provenind din patru state trebuie să întrunească un număr de: a. cel puţin 14 membri; b. cel puţin 18 membri; c. cel puţin 23 membri; d. cel puţin 29 de membri. 18. Atribuţiile de consultare ale Parlamentului European se exercită în raport cu: a. Consiliul Uniunii Europene; b. Comisia Uniunii Europene; c. Curtea de Conturi a Uniunii Europene; d. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. 19. Cvorumul de funcţionare a Parlamentului European este de: a. cel puţin 1/4 din numărul membrilor săi; b. cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi; c. cel puţin 1/2 din numărul membrilor săi; d. cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi. 20. Mediatorul Uniunii Europene poate fi demis de către: a. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; b. Comisia Uniunii Europene; c. Parlamentul European; d. Consiliul Uniunii Europene. 21. Numărul judecătorilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate fi mărit: a. numai prin modificarea Tratatului de la Maastricht; b. de Comisia Europeană, cu majoritate absolută; c. de Parlamentul European, cu majoritate calificată; d. de Consiliul Uniunii Europene, printr-o decizie adoptată în unanimitate. 22. Judecătorii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pot fi înlăturaţi din funcţie de către: a. guvernele statelor membre; 52 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

SISTEMUL INSTITUTIONAL COMUNITAR

b. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; c. Consiliul Uniunii Europene; d. Parlamentul European. 23. Mandatul avocaţilor generali are o durată: a. mai mică decât durata mandatului judecătorilor; b. egală cu durata mandatului judecătorilor; c. mai mare decât durata mandatului judecătorilor; d. nelimitată 24. Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: a. nu pot fi atacate în faţa nici unei alte instanţe; b. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului de primă instanţă; c. pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; d. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga. 25. Tribunalul de Primă Instanţă: a. este un organ auxiliar al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; b. reprezintă o nouă instituţie comunitară; c. este o jurisdicţie autonomă integrată în cadrul Consiliului Uniunii Europene; d. este un tribunal internaţional. 26. Judecătorii Tribunalului de Primă Instanţă sunt numiţi: a. de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; b. de Consiliul Uniunii Europene; c. de Parlamentul European; d. printr-un acord al guvernele statelor membre. 27. Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin: a. Tratatul C.E.C.O.; b. Tratatul C.E.E. c. Tratatul de la Maastricht; d. Tratatul de la Amsterdam.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

53

DREPTUL COMUNITAR

CAPITOLUL 3 DREPTUL COMUNITAR Organizarea sarcinilor de învăţare:

3.1. Izvoarele dreptului comunitar 3.1.1. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar 3.1.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

3.2. Caracteristicile dreptului comunitar 3.2.1. Aplicabilitatea imediată 3.2.2. Aplicabilitatea directă 3.2.3. Prioritatea

54 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

DREPTUL COMUNITAR

3.1. Izvoarele dreptului comunitar După cum am arătat deja, dreptul comunitar este ansamblul normelor juridice pe baza cărora există şi funcţionează Uniunea Europeană. Pentru a determina acest ansamblu este necesară cunoaşterea izvoarelor acestor norme. Precizăm că utilizăm conceptul de izvor de drept în înţelesul specific ştiinţei dreptului, şi anume acela de formă de exprimare a normei juridice. Este vorba de forma sub care trebuie să se prezinte o regulă de comportament pentru a fi recunoscută ca normă juridică, adică regulă de conduită obligatorie, sub sancţiune statală. 3.1.1. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar Într-o clasificare, utilizând drept criteriu natura juridică, izvoarele dreptului comunitar sunt următoarele: 1. Izvoarele primare, care sunt tratatele constitutive împreună cu modificările si completările pe care le-au suferit ; 2. Izvoarele derivate, care sunt actele adoptate de către instituţiile comunitare, în aplicarea acestor tratate (regulamentul, directiva, decizia, recomandarea si avizul); 3. Alte izvoare, şi anume : - normele de drept care provin din afara ordinii juridice comunitare (din angajamentele externe ale comunităţilor); - jurisprudenţa Curţii de justiţie; - principiile generale de drept; - izvoarele complementare (actele convenţionale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor). Având în vedere importanţa lor, atât sub aspectul specificităţii cât şi al volumului, ne vom ocupa doar de izvoarele derivate ale dreptului comunitar. 3.1.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar Izvoarele derivate ale dreptului comunitar cuprind ansamblul actelor unilaterale, normative sau individuale, emise de instituţiile comunitare în baza Tratatelor Constitutive. Nu mai suntem, deci, în prezenţa unui drept convenţional (al tratatelor internaţionale), ci în prezenţa unui ansamblu de reguli elaborate chiar de către Comunităţi, în spiritul şi pentru aplicarea tratatelor. Trebuie reamintit şi subliniat că, una dintre caracteristicile esenţiale ale Comunităţilor Europene este instituţionalizarea capacităţii de a crea reguli de drept. Mai precis, este conferită o putere de reglementare strict determinată unor organe supranaţionale. Suntem, astfel, în prezenţa unei puteri similare cu cea legislativă din dreptul intern. În acest sens, deşi redactorii tratatelor s-au abţinut să folosească termenii "lege" sau "legislaţie", Curtea de Justiţie nu ezită să folosească sintagma "sistemul legislativ al Comunităţilor". Denumirea oficială a izvoarelor derivate o găsim în art.189 al Tratatului C.E.E., în care se arată: "pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia adoptă regulamente şi DREPT COMUNITAR EUROPEAN

55

DREPTUL COMUNITAR

directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”. Prevederi similare regăsim şi în celelalte două Tratate Constitutive. 1 Tratatele Constitutive cuprind, pe lângă lista diferitelor categorii de acte şi o prezentare, cu caracter sistematic, a efectelor juridice specifice fiecăreia dintre ele. Regulamentul 2 Regulamentul este principalul izvor derivat al dreptului comunitar. Art.189 din Tratatul C.E.E. dă efectelor sale juridice o definiţie completă care îi conferă o natură şi o eficacitate similare, până la identitate, cu cele ale legii din sistemele juridice naţionale. Regulamentul, ca şi legea, conţine prescripţii generale şi impersonale. O altă caracteristică esenţială a Regulamentului este obligativitatea deplină, care îl face să se deosebească de directive, recomandări sau avize. Acestea din urmă, potrivit art.189 din Tratatul C.E.E., obligă numai în privinţa unui anumit rezultat sau nu obligă deloc. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile sale, exclude orice aplicare incompletă. Prin Regulament, autoritatea comunitară dispune de o putere normativă completă. Ea poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi de execuţie. Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct subiectelor de drept intern, pentru care stabileşte drepturi şi obligaţii. Directiva 3 Directiva este considerată o formulă legislativă cu două niveluri: comunitar şi naţional. Atunci când se adresează tuturor statelor membre, directiva se aseamănă tehnicii legislative: lege - cadru, urmată de hotărâri de aplicare. Directiva oferă instituţiilor comunitare un instrument juridic mai flexibil decât regulamentul. În timp ce regulamentul are efect de uniformizare, directiva ţine cont de particularităţile naţionale, printr-o împărţire a sarcinilor şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional. Se urmăreşte astfel armonizarea legislaţiilor naţionale şi receptarea în dreptul intern a obiectivelor comunitare. Potrivit art.189 din Tratatul C.E.E., "directiva leagă statul membru destinatar numai în privinţa rezultatului de atins". În acest fel, competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de aplicare a directivei revine statelor destinatare. În principiu, directiva are caracter individual, adresându-se numai anumitor state membre. Totuşi, se utilizează în mod frecvent directive care se adresează tuturor statelor membre. De asemenea, ca principiu, directiva nu este direct aplicabilă. Totuşi, Curtea de Justiţie a admis că, în unele cazuri particulare, anumite directive au aplicabilitate directă în statele membre.

1

I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.37. Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.281-285; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.37,38; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.142-144. 3 I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.38; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.162,163. 2

56 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

DREPTUL COMUNITAR

Decizia 4 Decizia este definită de art.189 al Tratatului C.E.E. ca act "obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi". Ea nu are întotdeauna aceleaşi efecte şi îndeplineşte funcţii multiple. Spre deosebire de regulament, decizia nu are caracter general, fiind obligatorie numai pentru destinatari. Ca regulă, ea se adresează unor persoane fizice sau juridice, unui stat sau unor state membre precis determinate, în scopul aplicării concrete a prevederilor tratatelor, la diverse cazuri particulare. În toate aceste situaţii, decizia este similară actelor administrative individuale din dreptul intern. Practica instituţiilor comunitare a demonstrat că, decizia poate prescrie unui stat sau tuturor statelor membre realizarea unui obiectiv pentru care sunt necesare acte normative naţionale, spre exemplu suprimarea unui impozit pentru înlăturarea barierelor vamale. În asemenea situaţii, decizia apare ca un instrument de legiferare indirectă, asemănător directivei. Totuşi, spre deosebire de directivă, decizia este obligatorie în toate elementele sale, nu numai în privinţa rezultatului de atins. Din acest motiv ea poate fi detaliată şi poate prescrie chiar mijloacele care trebuie utilizate pentru realizarea obiectivului urmărit, statul sau statele destinatare având doar posibilitatea alegerii formei juridice pentru transpunerea ei în dreptul naţional. Recomandările şi avizele 5 Recomandările şi avizele se caracterizează prin faptul că nu au forţă de constrângere şi deci nu sunt izvoare de drept, în adevăratul înţeles al cuvântului. Ele constituie, totuşi, instrumente utile de orientare a comportamentelor şi a legislaţiilor naţionale, motiv pentru care sunt considerate izvoare de drept. Dacă avizele adresate de Comisie statelor nu constituie, de fapt, decât exprimarea unor opinii, recomandările Comisiei sau Consiliului sunt solicitări adresate statelor membre de a adopta reguli de conduită, jucând astfel un rol concret de sursă indirectă de armonizare a legislaţiilor naţionale. În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a normelor derivate de drept comunitar, soluţiile reţinute de tratate se inspiră din regulile cunoscute în ordinile juridice naţionale. S-a ajuns, astfel, la un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, care pretinde ca orice act ce emană de la puterile publice să nu producă efecte înainte de a da destinatarilor posibilitatea reală de a-l cunoaşte. Se are în vedere publicarea prealabilă sau comunicarea, potrivit naturii actului respectiv (normativ sau individual). Intrarea în vigoare imediată a actului normativ comunitar, în chiar ziua publicării în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, intervine în mod excepţional, numai în caz de necesitate presantă, în special pentru a se evita un vid juridic sau pentru a se preveni speculaţiile. De obicei, se acordă un termen de 20 de zile de la publicare. 6 Referitor la aplicarea în timp a normelor derivate de drept comunitar, Curtea de Justiţie a precizat că sunt valabile principiile generale de drept ale statelor membre. 4

Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.145,146. I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.39; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.146. 6 Jean-Claude GAUTRON, op.cit. p.153. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 5

57

DREPTUL COMUNITAR

3.2. Caracteristicile dreptului comunitar 7 Fiind de interes comun pentru toate ţările membre ale Comunităţilor, dreptul comunitar nu este un drept extern pentru acestea. El este dreptul fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional, cu diferenţa că dreptul comunitar deţine un loc aparte în ierarhia textelor juridice ale fiecărui stat. Acest loc este determinat de forţa specifică de penetrare în ordinea juridică internă a statelor membre, forţă bazată pe trei atribute esenţiale: 1) Aplicabilitatea imediată - norma de drept comunitar dobândeşte automat statutul de drept pozitiv în ordinea internă a statelor membre, fără nici o formalitate de drept intern; 2) Aplicabilitatea directă - norma comunitară este capabilă de a crea direct, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii pentru persoane; 3) Prioritatea - norma comunitară are prioritate faţă de orice normă naţională. 3.2.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar Un principiu de drept internaţional public 8 obligă statele să respecte tratatele pe care le-au încheiat şi, în acest cadru, să asigure aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive şi judiciare. Dreptul internaţional public nu reglementează, însă, şi modalităţile prin care normele cuprinse în tratate trebuie să fie integrate în ordinea juridică a statelor. Această problemă este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o rezolvă în funcţie de concepţia pe care o are asupra relaţiilor dintre dreptul internaţional şi cel intern. Se cunoaşte faptul că, soluţiile practice de recepţiune a prevederilor tratatelor internaţionale în dreptul intern sunt inspirate de cele două concepţii doctrinare fundamentale: concepţia dualistă şi concepţia monistă. Concepţia dualistă consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională sunt independente şi separate. Aceasta înseamnă că tratatul internaţional nu produce efecte decât în ordinea juridică internaţională. Pentru ca prevederile tratatului internaţional să producă efecte în ordinea internă a unui stat contractant, trebuie ca statul respectiv să-i preia dispoziţiile printr-o formulă juridică de drept intern. În acest fel, se produce o "naţionalizare" a tratatului, adică norma internaţională îşi schimbă natura juridică şi va fi aplicată în plan naţional în calitate de reglementare internă. Consecinţa este că, în acest fel, norma internaţională poate fi denaturată ori modificată prin norme interne. Concepţia monistă afirmă unitatea sistemică a normativităţii juridice naţionale şi internaţionale, ceea ce face ca norma internaţională să fie imediat aplicabilă în tara respectiva, fără a fi necesara preluarea printr-un act normativ intern. Tratatul internaţional se integrează, potrivit acestei concepţii, în ansamblul reglementărilor ce se cer aplicate de către instanţele naţionale, iar prevederile acestuia sunt aplicabile în ordinea internă în calitatea lor de

7

Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 342-349 şi 355-365; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 178-184; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.52-76; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.183-208. 8 Înscris la art.28 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor. 58 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

DREPTUL COMUNITAR

reglementări internaţionale. În acest fel, tratatul internaţional nu suferă o „naţionalizare”. Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre au la bază monismul, în concepţia Curţii de Justiţie. Acest monism decurge din însăşi natura Comunităţilor. Prin instituirea unor Comunităţi cu durată nedeterminată, învestite cu personalitate juridică şi cu puteri reale, rezultate dintr-un transfer de atribuţii dinspre statele membre spre Comunităţi, aceste state şi-au limitat, în anumite domenii, suveranitatea, acceptând edificarea unui ansamblu de norme juridice supranaţionale, aplicabile atât cetăţenilor lor cât şi lor înşile. Acest fapt are trei consecinţe: • dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea internă a statelor membre, fără a fi necesară vreo formulă de recepţiune; • normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică a statelor membre ca drept comunitar; • judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar. Rezultă cât se poate de clar că normele dreptului comunitar sunt imediat aplicabile în statele care fac parte din comunităţi, în sensul că ele nu trebuie mediate, preluate, receptate prin formule de drept intern, pentru a putea produce efecte juridice. 3.2.2. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar Aplicabilitatea directă sau efectul direct, reprezintă „dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului naţional să i se aplice tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare. Judecătorul are obligaţia de a judeca potrivit acestor texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine.” 9 În dreptul internaţional public s-a afirmat regula potrivit căreia tratatele internaţionale pot, în mod direct, să acorde drepturi şi să impună obligaţii doar statelor. În acest sens s-a pronunţat, încă din 1928, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga: "conform unui principiu de drept internaţional bine stabilit, un acord internaţional nu poate, ca atare, să creeze, în mod direct, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare". 10 Sa acceptat totuşi că, pe cale de excepţie, tratatul poate crea, în mod direct, drepturi şi obligaţii pentru persoane, dar numai dacă statele contractante îşi manifestă expres această intenţie. Rezultă că, tratatele internaţionale obişnuite sunt direct aplicabile numai în mod excepţional. Această excepţie a dreptului internaţional public devine regulă în cazul tratatelor comunitare. Deşi Tratatul C.E.E. cuprinde la art.189 doar o formulare vagă din care se poate deduce că numai regulamentele pot avea efect direct, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a impus o adevărată prezumţie în favoarea efectului direct. Soluţia consacrată de Curte se datoreşte naturii Tratatului C.E.E., care urmăreşte integrarea, ceea ce face ca aplicabilitatea directă să constituie o caracteristică esenţială a ordinii juridice comunitare. În această ordine juridică, jurisdicţiile naţionale trebuie să protejeze persoanele şi atunci când dispoziţiile comunitare impun statelor membre o obligaţie bine definită.

9

R. LECOURT, L’Europe des juges, Ed. BRUYLANT, Bruxelles – 1976, p.284, apud I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.58. 10 I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.58,59. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 59

DREPTUL COMUNITAR

Pentru ca aplicabilitatea directă să funcţioneze, norma comunitară trebuie să îndeplinească trei condiţii 11 : reglementarea trebuie să fie clară şi precisă, pentru ca judecătorul naţional să poată deduce efectele sale practice în planul aplicării; reglementarea trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic (o dispoziţie de drept comunitar este completă şi perfectă dacă pentru aplicarea sa nu mai este nevoie de nici o măsură complementară, dacă, în executarea sau în efectele sale ea nu este subordonată intervenţiei nici unui alt act al instituţiilor comunitare sau al statelor membre); reglementarea trebuie să fie necondiţionată (aceasta înseamnă că reglementarea nu trebuie să fie supusă nici unui termen şi nici unei rezerve). Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de diferitele categorii de norme comunitare. 3.2.3. Prioritatea dreptului comunitar Fiind imediat şi direct aplicabil în ordinea juridică a statelor membre, dreptul comunitar intră inevitabil în relaţie cu dreptul naţional. Astfel, pot să apară conflicte care trebuie rezolvate. În acest sens, Curtea de Justiţie a afirmat principiul fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare, în absenţa căruia, dreptul comunitar ar fi lipsit de eficacitate. În pofida acestui principiu, modalităţile de soluţionare a conflictelor dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre, utilizate de diversele sisteme juridice ale acestora, au fost multă vreme deficitare şi neuniforme. Însă, treptat, această prioritate a devenit o realitate, sub presiunea Curţii de Justiţie. Raţionamentul utilizat de Curte, pentru impunerea principiului priorităţii dreptului comunitar, se bazează pe trei teze fundamentale 12 : I. Aplicabilitatea imediată şi directă ar rămâne literă moartă dacă un stat i s-ar putea sustrage printr-un act legislativ propriu, care se opune textelor comunitare. II. Transferul de competenţă către Comunităţi limitează, într-o manieră corespunzătoare, suveranitatea statelor. Transferarea de către state, din ordinea lor juridică internă, în favoarea ordinii juridice comunitare, a drepturilor prevăzute în tratate, antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor suverane, limitare potrivit căreia nu poate prevala un act normativ naţional ulterior, întrucât o asemenea atitudine ar fi incompatibila cu noţiunea de Comunitate. III. Unitatea ordinii juridice comunitare, adică uniformitatea în aplicarea dreptului comunitar este indispensabilă pentru realizarea scopului stabilit prin Tratatele Constitutive. De aceea, forţa executorie a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul în favoarea legilor interne ulterioare, fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului C.E.E. Cele trei teze menţionate au fost sintetizate de Curtea de Justiţie în următoarea formulă: "Emanat dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu poate, datorită însăşi naturii sale, să i se opună un text intern, oricare ar fi acela, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a pune în pericol însăşi baza juridică a Comunităţilor." 13 11

I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp. 61,62. Ibidem, pp.72,73. 13 I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.73. 60 DREPT COMUNITAR EUROPEAN 12

DREPTUL COMUNITAR

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Cum se clasifică izvoarele dreptului comunitar, potrivit criteriului naturii juridice ? 2. Prezentaţi sintetic şi comparativ izvoarele dreptului comunitar: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul. 3. Ce înseamnă aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar ? 4. Ce înseamnă aplicabilitatea directă a dreptului comunitar? 5. Explicaţi prioritatea dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional al statelor comunitare.

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Se găsesc numai izvoare derivate ale dreptului comunitar, în următoarea grupare: a. directiva, decizia, avizul; b. regulamentul, recomandarea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie; c. directiva, principiile generale de drept, recomandarea; d. tratatele comunitare, angajamentele externe ale comunităţilor 2. Nu este izvor primar al dreptului comunitar: a. actul convenţional încheiat între două state comunitare, pentru aplicarea Tratatelor Constitutive; b. Tratatul de la Maastricht; c. Tratatul de la Amsterdam; d. Tratatul de la Nisa. 3. Principalul izvor derivat al dreptului comunitar, identic cu legea din dreptul intern, este: a. decizia; b. directiva; c. avizul; d. regulamentul. 4. Directiva: a. obligă statul membru destinatar numai în privinţa rezultatului de atins; b. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins, precum şi în privinţa mijloacelor care trebuie utilizate; c. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins, precum şi a formei juridice de transpunere în dreptul naţional; d. nu are caracter obligatoriu. 5. Ca principiu, directiva se adresează: a. tuturor statelor membre; b. numai anumitor state membre; c. întotdeauna unui singur stat membru; DREPT COMUNITAR EUROPEAN

61

DREPTUL COMUNITAR

d. persoanelor fizice din statele membre. 6. Decizia se deosebeşte regulament prin faptul că faptul că: a. este obligatorie în toate elementele ei; b. nu are caracter general; c. poate să prevadă atât rezultatul de atins, cât şi modalităţile de aplicare; d. reprezintă o simplă opinie. 7. Recomandarea se deosebeşte de aviz prin faptul că : a. obligă numai cu privire la rezultatul de atins; b. obligă atât cu privire la rezultatul de atins, cât şi cu privire la mijloace; c. este o solicitare adresată statelor membre pentru a adopta reguli de conduită; d. constituie exprimarea unei opinii. 8. Se dau propoziţiile: A – Concepţia dualistă din dreptul internaţional public consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională sunt independente şi separate. B – Concepţia monistă din dreptul internaţional public afirmă unitatea sistemică a normativităţii juridice. C – Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor comunitare are la bază concepţia monistă. D – Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor comunitare are la bază concepţia dualistă. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este falsă; c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată. 9. Nu este o condiţie pentru ca aplicabilitatea directă a normei comunitare să funcţioneze: a. să fie precisă; b. să fie clară; c. să fie completă; d. să fie condiţionată. 10. În cazul conflictului dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al unui stat membru, nu are prioritate: a. regulamentul, faţă de o lege internă anterioară; b. directiva, faţă de o lege internă ulterioară; c. decizia, faţă de o hotărâre ulterioară a guvernului statului respectiv; d. legea internă ulterioară, faţă de regulament.

62 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 4 VIITORUL UNIUNII EUROPENE Organizarea sarcinilor de învăţare:

4.1. Geneza Constituţiei Uniunii Europene 4.2.

Prezentarea Europene

conţinutului

Constituţiei

Uniunii

4.3. Noutăţile esenţiale aduse sistemului de integrare europeană prin Constituţia Uniunii Europene 4.4. Eşecul Constituţiei Uniunii Europene

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

63

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

4.1. Geneza Constituţiei Uniunii Europene 1 Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, a lansat iniţiativa pregătirii unei Conferinţe interguvernamentale cu tema „Dezbateri privind viitorul Uniunii Europene”. Obiectul acestor dezbateri urma să îl constituie problemele-cheie ale extinderii Uniunii, cum sunt: mărimea şi compunerea Comisiei Europene, votul ponderat în cadrul Consiliului Uniunii Europene şi extinderea votului cu majoritate calificată, cooperarea întărită. De asemenea, trebuiau avute în vedere şi alte reforme instituţionale, în perspectiva extinderii Uniunii, cum sunt: •

Simplificarea tratatelor: regruparea şi sistematizarea dispoziţiilor fundamentale cuprinse în tratatele comunitare; • O reexaminare a repartizării competenţei sub trei aspecte fundamentale: împărţirea atribuţiilor pe niveluri: comunitar, naţional şi regional; distribuirea competenţei între instituţiile şi organismele comunitare; asigurarea unei mai bune complementarităţi a diferitelor niveluri de acţiune legislativă şi administrativă; • Integrarea într-un tratat comunitar a Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Pe parcursul anului 2001, Consiliul Uniunii Europene (sub preşedinţia Suediei şi apoi a Belgiei), în cooperare cu Comisia Europeană şi cu participarea Parlamentului European, a declanşat şi încurajat dezbaterile privind viitorul Uniunii Europene. La aceste dezbateri, au fost invitate să participe şi au participat parlamentele naţionale ale statelor membre, statele asociate şi segmentele semnificative ale opiniei publice, adică: reprezentanţii mediului politic, reprezentanţii mediilor socio-economice şi reprezentanţii societăţii civile. Pentru a asigura o cristalizare a rezultatelor dezbaterilor privind viitorul Uniunii Europene, Consiliul European, întrunit în zilele de 14 şi 15 decembrie 2001 la Laeken (Belgia), a decis constituirea unei adunări, denumită „Convenţia pentru viitorul Europei”, formată din reprezentanţi ai instituţiilor europene, ai statelor membre, ai statelor candidate şi ai opiniei publice. Preşedintele acestei Convenţii, a fost desemnat fostul preşedinte al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing. Misiunea Convenţiei a fost de a găsi soluţii la problemele cu care se va confrunta Uniunea, ca urmare a celei mai mari extinderi din istoria sa. Lucrările Convenţiei s-au finalizat prin elaborarea unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, prin care se face un pas decisiv spre o uniune politică, o uniune a cetăţenilor şi a statelor membre. La 20 iunie 2003, proiectul Tratatului Constituţional a fost prezentat Consiliului European de la Salonic. În urma dezbaterilor purtate, s-a stabilit ca Preşedinţia italiană a Consiliului Uniunii Europene să conducă lucrările Conferinţei interguvernamentale, astfel încât să se ajungă la un text definitiv, pentru ca Tratatul Constituţional să poată fi semnat în anul 2004, după extinderea Uniunii cu încă 10 state.

1

www.europa.eu.int/futurum - L’avenir de l’Union européenne – Débat. 64 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul European, întrunit în zilele de 17 şi 18 iunie 2004 la Bruxelles, după dezbateri furtunoase, a convenit asupra textului Tratatului Constituţional, după ce s-au adus o serie de modificări proiectului prezentat. În fine, la 29 octombrie 2004, cu ocazia Consiliului European de la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa 1 a fost semnat oficial. Chiar dacă poartă şi denumirea de „Constituţie Europeană”, suntem în prezenţa unui tratat internaţional care nu poate intra în vigoare, decât după ce a fost ratificat de toate statele semnatare. Procedurile naţionale de ratificare prevăd fie ratificarea de către parlament, fie ratificarea prin referendum. Se estima, în varianta optimistă, ca procedurile de ratificare să dureze doi ani, astfel încât Constituţia Europeană să intre în vigoare în anul 2006. Dacă unul sau mai multe state blocheză procesul de ratificare, va trebui căutată o altă soluţie pentru viitorul Europei.

4.2. Prezentarea conţinutului Constituţiei Uniunii Europene 2 Constituţia Europeană este o reglementare amplă (465 articole), cu caracter de codificare, alcătuită din: Preambul; Partea I, care nu poartă titlu; Partea a II-a intitulată „Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii”; Partea a III-a, intitulată „Politicile şi funcţionarea Uniunii”; Partea a IV-a intitulată „Dispoziţii generale şi finale”; 36 de Protocoale şi 2 anexe. La acestea se adaugă Actul final de semnare şi declaraţiile statelor semnatare. Preambulul invocă valorile şi finalităţile Uniunii Europene. Astfel, se arată că locuitorii Europei au dezvoltat în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea şi respectarea raţiunii. De asemenea, tradiţiile culturale, religioase şi umaniste ale Europei, consacră rolul central al omului şi al drepturilor lui inviolabile şi imprescriptibile, precum şi respectarea dreptului. În privinţa finalităţilor, se exprimă convingerea că popoarele Europei sunt decise să depăşească vechile diviziuni şi, din ce în ce mai unite, să-şi făurească un destin comun. Unitatea Europei este concepută ca o „unitate în diversitate”, care respectă identităţile şi istoriile naţionale, şi este considerată ca modalitatea care oferă cele mai bune şanse pentru continuarea traiectoriei ascendente de civilizaţie, progres şi prosperitate, în vederea asigurării bunăstării tuturor locuitorilor Europei. Partea I (59 articole) reglementează la nivel de principiu întreaga configuraţie a Uniunii Europene, pe parcursul a nouă titluri, după cum urmează: I. Definiţia şi obiectivele Uniunii; II. Drepturile fundamentale ale cetăţeanului; 1

Denumirea oficială este „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”, dar se utilizează şi denumirile mai scurte: „Tratatul Constituţional” şi „Constituţia Europeană”. În ceea ce ne priveşte, preferăm denumirea „Constituţia Uniunii Europene”, deoarece ni se pare mai exactă. 2 Textul considerat este „Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa” (proiect), editat de INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMANIA, Bucureşti-sept.2003. Modificările aduse acestui text de Consiliul European de la Bruxelles din 17-18 aprilie 2004, se referă la soluţiile adoptate de diversele reglementări, nu la concepţia de ansamblu a Constituţiei europene. DREPT COMUNITAR EUROPEAN 65

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

III. Competenţa Uniunii; IV. Instituţiile Uniunii; V. Exercitarea atribuţiilor Uniunii; VI. Viaţa democratică a Uniunii; VII. Finanţele Uniunii; VIII. Uniunea şi zona de vecinătate; IX. Apartenenţa la Uniune. Partea a II-a (54 articole) – „Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii” cuprinde un preambul şi şapte titluri, după cum urmează: I. Demnitatea; II. Libertăţile; III. Egalitatea; IV. Solidaritatea; V. Drepturile cetăţenilor; VI. Justiţia VII. Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei. Partea a III-a intitulată „Politicile şi funcţionarea Uniunii” deţine, de departe, ponderea în economia Tratatului Constituţional, fiind alcătuită din 342 articole, repartizate în 7 titluri. Această parte, conţine reglementarea detaliată a sistemului politicilor şi instituţiilor Uniunii Europene. În fine, Partea a IV-a (10 articole), intitulată „Dispoziţii generale şi finale”, cuprinde articolele privind: însemnele Uniunii, abrogarea tratatelor anterioare, continuitatea juridică în raport cu Comunităţile Europene şi cu Uniunea Europeană anterioară, domeniul de aplicare teritorială, regimul uniunilor regionale şi regimul protocoalelor care însoţesc Tratatul (fac parte din tratat). Dintre cele 36 de protocoale, care însoţesc tratatul, menţionăm: - Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană; - Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; - Protocolul privind statutul Curţii de justiţie a Uniunii Europene; - Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene; - Protocolul privind sistemul de radiodifuziune din ţările membre; - Protocolul privind coeziunea economică, socială şi teritorială; - Protocolul conţinând dispoziţiile tranzitorii privind instituţiile şi organele Uniunii.

4.3.Noutăţi esenţiale aduse sistemului de integrare europeană prin Constituţia Uniunii Europene 1 Într-o formulare sintetică, noutăţile esenţiale aduse de Tratatul Constituţional sistemului de integrare europeană, sunt următoarele: I. Uniunea va avea un fundament juridic unic şi anume Constituţia; II. Constituţia instaurează un nou cadru instituţional.

1

www.europa.eu.int/futurum - Résumé de l’accord relatif au traité constitutionnel. 66 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

III. Reglementările cuprinse în Constituţie marchează un progres în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul politicii externe şi de securitate comune. IV. Lărgirea democraţiei şi creşterea transparenţei sistemului comunitar. Fundamentul juridic unic al Uniunii După cum am văzut, atunci când am studiat evoluţia sistemului de integrare europeană, Uniunea s-a construit în etape, printr-o multitudine de tratate care au reglementat, de-a lungul timpului, aceleaşi domenii. Din acest motiv, reglementările comunitare au devenit greu de descifrat. Prin intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene şi Tratatul Constitutiv al actualei Uniuni europene, precum şi tratatele prin care acestea au fost modificate, vor fi înlocuite printr-o unică reglementare, clară şi coerentă, a viitoarei Uniuni Europene. Includerea Cartei drepturilor fundamentale în noul Tratat European, definirea clară a valorilor, obiectivelor şi principiilor noii Uniuni, ne permit să denumim acest tratat CONSTITUŢIE. Mai trebuie menţionat că această Constituţie Europeană reglementează mult mai clar repartizarea competenţei între nivelul comunitar, statal şi regional, precum şi între instituţiile comunitare. De asemenea, simplifică instrumentele de acţiune şi procedurile comunitare, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, norma comunitară cu caracter general, direct aplicabilă în toate elementele ei, este denumită, fără nici o reţinere „lege”. Nu trebuie totuşi să uităm că din punct de vedere juridic, Constituţia Europeană rămâne un tratat internaţional. În consecinţă, intrarea în vigoare nu este posibilă decât după ratificarea sa de către toate statele membre, ratificare care necesită în anumite state, organizarea unui referendum. De asemenea, natura sa de tratat internaţional, face ca orice modificare ulterioară a Constituţiei să nu fie posibilă de principiu, decât cu acordul unanim al statelor membre. Noul cadru instituţional În primul rând, Constituţia defineşte într-o manieră mai clară şi sub anumite aspecte, novatoare, rolurile Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului de Miniştri şi Comisiei Europene. Astfel, este recunoscut Comisiei cvasi – monopolul iniţiativei legislative, funcţia executivă şi capacitatea de reprezentare externă, cu excepţia domeniului politicii externe şi de securitate comune. De asemenea, a fost extinsă substanţial procedura de co-decizie, care se va numi de acum „procedura legislativă”. Drept urmare, 95% din legile europene, vor fi adoptate prin voinţa comună a Parlamentului European şi Consiliului de Miniştri. O inovaţie instituţională este instituirea funcţiei de Ministru de externe al Uniunii, responsabil cu iniţiativele şi reprezentarea externă a Uniunii. Ministrul de externe, care este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, va fi atât mandatarul Consiliului de Miniştri pentru politica externă şi de securitate comună, cât şi reprezentantul Comisiei Europene, însărcinat cu responsabilităţile ce revin acesteia în domeniul relaţiilor externe. Personalitatea juridică unică a Uniunii, îi va permite Ministrului de externe, să joace un rol proeminent pe scena internaţională. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

67

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

În ceea ce priveşte Consiliul European (format din şefii de stat sau de guvern), Constituţia îi clarifică statutul juridic de instituţie comunitară. Acesta este condus de un Preşedinte, ales de Consiliu, pentru o durată de 2 ani şi jumătate, care nu poate cumula nici un mandat naţional. Referitor la componenţa instituţiilor comunitare, Constituţia Europeană stabileşte: - Parlamentul European va fi alcătuit din 750 de membri, numărul mandatelor ce revin ţărilor membre se stabileşte proporţional cu numărul populaţiei, limita minimă fiind 6, iar limita maximă 96. Numărul exact de mandate ce revin fiecărui stat membru se va decide înaintea alegerilor europene din 2009. - Comisia Europeană va fi alcătuită din câte un membru din fiecare stat, până în anul 2014. Ulterior, numărul de membri va fi de 2/3 din numărul statelor comunitare, desemnaţi potrivit unui sistem de rotaţie egalitară. O ultimă reglementare importantă, privind funcţionarea instituţiilor comunitare, se referă la majoritatea calificată de decizie, în cadrul Consiliului de Miniştri. În acest sens, Constituţia instituie o dublă majoritate, care are în vedere atât numărul statelor membre, cât şi populaţia Uniunii, ca expresie a dublei legitimităţi a Uniunii: statală şi populară. Astfel, majoritatea calificată este atinsă dacă în favoarea deciziei respective, votează 55% din numărul statelor membre, reprezentând 65 % din populaţia Uniunii. Pentru a evita blocarea deciziei de către statele cu populaţie numeroasă, minoritatea de blocaj trebuie să numere minimum 4 state. De asemenea, se prevede că un număr de state mai mare sau egal cu ¾ din numărul de state reprezentând minoritatea de blocaj, indiferent de numărul populaţiei lor, poate obţine amânarea votului, pentru un termen rezonabil, în vederea continuării dezbaterilor pentru ajungerea la un acord. Progresele în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul politicii externe şi de securitate comune Dispoziţiile privind justiţia şi afacerile interne aduc o extensie a competenţelor Uniunii, faţă de reglementările precedente, în scopul realizării spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie. Astfel, aceste domenii vor fi abordate în totalitate potrivit metodei comunitare (normă comunitară în loc de cooperare interstatală). În plus, marea majoritate a deciziilor privind aceste domenii, vor fi cu majoritate calificată, în loc de unanimitate. În domeniul politicii externe, principala noutate o constituie instituirea funcţiei de Ministru de Externe al Uniunii, care va întări rolul Uniunii pe arena internaţională. În ceea ce priveşte securitatea, s-au stabilit formule pentru întărirea cooperării privind apărarea, între statele membre care au voinţa şi capacitatea necesară. Lărgirea democraţiei şi creşterea transparenţei sistemului comunitar Constituţia include în textul ei, text cu valoare juridică fundamentală, o serie de dispoziţii menite să facă instituţiile Uniunii mai democratice, mai transparente, mai apropiate şi mai controlabile de către cetăţeni. Spre exemplu, se prevede iniţiativa legislativă populară. Astfel, o propunere legislativă susţinută de un milion de semnături, aparţinând 68 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

cetăţenilor dintr-un număr semnificativ de state membre, obligă Comisia să o supună dezbaterii forurilor legislative. Potrivit Constituţiei, lucrările Consiliului de Miniştri, atunci când lucrează ca legislator, vor fi publice. Tot o măsură de lărgire a democraţiei o constituie întărirea rolului Parlamentului, în cadrul sistemului instituţional european. În fine, Carta drepturilor fundamentale, înscrisă în Constituţie, va asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului.

4.4. Eşecul Constituţiei Uniunii Europene După cum am arătat, pentru a intra în vigoare, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa trebuia ratificat de toate statele membre, potrivit regulilor lor constituţionale 1 . Cu toate că se ştia că procesul de ratificare urma să fie îndelungat şi anevoios 2 , dat fiind faptul că, la momentul semnării Tratatului, Uniunea Europeană număra deja 25 de state membre, urmând să se ajungă la 27 în perspectiva apropiată 3 , dificultăţile întâmpinate au fost totuşi peste aşteptări. Astfel, în cursul anului 2005, Franţa şi Olanda (două dintre statele fondatoare ale Comunităţilor) au respins, prin referendum, “Constituţia pentru Europa” (Franţa la 29.05.2005, iar Olanda la 01.06.2005) 4 . Cu toate acestea, la Consiliul European de la Bruxelles (1617.06.2005) s-a decis continuarea procesului de ratificare de către statele membre. Totodată, s-a hotărât lansarea unei perioade de reflexie ce trebuia să permită angajarea unor dezbateri cât mai largi cu privire la viitorul Europei 5 . Consiliul European de la Bruxelles (15-16.06.2006) a însărcinat Preşedinţia germană să prezinte, în prima jumătate a anului 2007, un raport privind stadiul discuţiilor cu privire la “Tratatul Constituţional”. La începutul anului 2007 a devenit destul de clar că şansele ca Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa să intre în vigoare erau destul de reduse. Ieşirea din impas a avut loc cu ocazia Consiliul European din 2122.06.2007, când s-a decis abandonarea “Constituţiei pentru Europa” şi înlocuirea acesteia cu un tratat de reformare a Uniunii Europene, fiind convocată totodată o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu redactarea proiectului noului tratat 6 . 1

Aceasta presupunea, după caz, fie ratificarea pe cale parlamentară, fie o procedură parlamentară dublată de un referendum. 2 Anticipându-se dificultăţile legate de ratificarea “Constituţiei”, într-o declaraţie anexată Tratatului se prevedea intervenţia Consiliului European dacă, după 2 ani de la data semnării tratatului, patru cincimi dintre statele membre ar fi ratificat “Constituţia”, iar unul sau mai multe state ar fi întâmpinat dificultăţi în acest sens. 3 Era vorba despre aderarea României şi Bulgariei. Tratatul de aderare a fost semnat la 25.04.2005, fiind ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 (M. Of. nr. 465 din 01.06.2005), cele două state devenind membre ale UE de la 01.01.2007. Ar mai fi de adăugat că prin ratificarea tratatului de aderare, cele două state au ratificat implicit şi Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa. 4 Cu toate acestea, s-a arătat că motivele determinante ale respingerii Tratatului nu erau legate de conţinutul acestuia, ci mai degrabă de o serie de nemulţumiri îndreptate împotriva guvernelor naţionale consultat la (http://www.eu2007.de/en/About_the_EU/Constitutional_Treaty/index.html, 25.08.2007). 5 Vezi http://www.eu2007.de/en/About_the_EU/Constitutional_Treaty/index.html (consultat la 25.08.2007). 6 http://europa.eu/scadplus/constitution/introduction_fr.htm (consultat la 25.08.2007). DREPT COMUNITAR EUROPEAN 69

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

Lucrările Conferinţei interguvernamentale au început în luna iulie 2007 şi s-au finalizat în luna octombrie 2007, urmând ca noul tratat să fie semnat până la finele lui 2007, intrarea în vigoare fiind prevăzută pentru anul 2009 (înainte de alegerile parlamentare europene). Elementele determinante 1 ale noului tratat de reformare a Uniunii Europene sunt următoarele: 1. Spre deosebire de Tratatul din 2004, noul tratat va fi unul de modificare a tratatelor existente, fără a se substitui acestora din urmă. 2. Alte diferenţe sunt justificate de necesitatea de a ilustra faptul că noul tratat nu va avea caracter constituţional. În acest sens, intervin unele modificări de ordin terminologic: se renunţă la termenul de “constituţie” (care a suscitat unele temeri legate de transformarea Uniunii Europene întrun superstat european); sunt abandonaţi termenii “lege” şi “lege-cadru”; titulatura de “Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii” este înlocuită cu aceea de “Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate”. De asemenea, va dispărea orice referire la simbolurile Uniunii Europene. 3. Ca şi în cazul “Constituţiei”, potrivit tratatului de modificare, Uniunea Europeană va avea personalitate juridică, aceasta substituindu-se Comunităţii Europene. Totodată, structura bazată pe piloni va fi desfiinţată. 4. Spre deosebire de “Constituţia Europeană”, Carta drepturilor fundamentale nu va mai fi încorporată în tratatul de modificare, dar va avea totuşi valoare juridică. 5. În rest, în ce priveşte cea mai mare parte a dispoziţiilor de natură materială şi instituţională acestea sunt preluate (eventual cu unele ajustări) din defuncta “Constituţie”. Este vorba de: definirea şi extinderea majorităţii calificate, funcţia de preşedinte al Consiliului European, componenţa Comisiei şi prerogativele preşedintelui acestei instituţii, consolidarea rolului Parlamentului European, dispoziţiile privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, precum şi cele referitoare la politica externă şi de securitate comună etc. De altfel, similitudinile cu “Tratatul instituind Constituţia pentru Europa” au determinat deja critici în sensul că, dincolo de unele aspecte de ordin formal, tratatul de modificare reprezintă doar o formă cosmetizată a “Constituţiei” 2 sau că întregul proces ce se derulează în prezent are ca finalitate adoptarea “pe uşa din dos a “Constituţiei europene” 3 . La 13 decembrie 2007, la Lisabona, şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre au semnat noul tratat. Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie ratificat de către cele 27 de state membre. Obiectivul este ca Tratatul, odată ratificat, să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, pentru a putea permite ca dispoziţiile sale să se aplice înainte de alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009. Primul stat care a ratificat Tratatul a fost Ungaria, în şedinţa Parlamentului din 17.12.2007. Până în luna iunie 2008, Tratatul a fost ratificat 1

A se vedea http://register.consilium.europa.eu/pdf/fr/07/st11/st11218.fr07.pdf (consultat la 25.08.2007) şi http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1317&lang=en&mode=g (consultat la 25.08.2007). 2 http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/6913351.stm (consultat la 25.08.2007). 3 http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/001-8257-176-06-26-90120070625IPR08241-25-06-2007-2007-false/default_en.htm (consultat la 25.08.2007).

70 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

de 18 ţări. În aceeaşi lună Irlanda a respins Tratatul prin referendum, însă procesul de ratificare a continuat, Italia fiind a 23-a ţară care a ratificat Tratatul, în luna iulie 2008. Între timp se caută o soluţie pentru ieşirea din impasul determinat de respingerea Tratatului de către Irlanda. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, baza de lucru a Uniunii Europene rămâne Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Ce este Constituţia Uniunii Europene şi cum a fost elaborată ? 2. Prezentaţi sintetic conţinutul Constituţiei Europene. 3. Care sunt noutăţile esenţiale aduse sistemului comunitar de Tratatul Constituţional?

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Textul definitiv al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost convenit cu ocazia: a. Consiliului European de la Roma, din 29 octombrie 2004; b. Consiliului European de la Bruxelles, din 17,18 iunie 2004; c. Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003; d. Consiliului European de la Laeken, din 14,15 decembrie 2001. 2. Se dau propoziţiile: A – Constituţia Europeană este legea fundamentală a Uniunii Europene, adoptată de Parlamentul European. B – Constituţia Europeană are caracter de codificare. C – Preambulul Constituţiei Europene invocă valorile şi finalităţile Uniunii Europene. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată. 3. Nu face parte din noul cadru instituţional reglementat de Constituţia Europeană: a. Parlamentul European; b. Consiliu European; c. Consiliul Uniunii Europene; d. Comisia Europeană. 4. Potrivit Constituţiei Europene, Preşedintele Consiliului European va fi ales pentru un mandat de: a. 2 ani şi jumătate; b. 5 ani; c. 6 luni d. un an. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

71

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

5. Care dintre următoarele propoziţii este falsă, conform reglementărilor cuprinse în Constituţia Europeană: a. Comisia Europeană va fi alcătuită din câte un membru din fiecare stat comunitar, numai până la alegerile parlamentare din 2009. b. După anul 2014, numărul de membri ai Comisiei Europene va fi de 2/3 din numărul statelor membre. c. În ceea ce priveşte majoritatea calificată de decizie, în cadrul Consiliului de Miniştri, Constituţia Europeană are în vedere atât numărul statelor membre, cât şi populaţia Uniunii. d. Minoritatea de blocaj, în cazul votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri, necesită un număr de minimum 4 state membre.

72 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE CAPITOLUL 1: INTEGRAREA EUROPEANĂ DE LA TRATATUL DE LA PARIS PÂNĂ LA TRATATUL DE LA NISA 1. România a stabilit primele relaţii cu Comunitatea Economică Europeană în anul: a. 1997; b. 1995; c. 1993; d. 1974. 2. Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană: a. s-au finalizat în decembrie 2004; b. s-au finalizat în iunie 2003; c. nu s-au finalizat; d. încă nu au început. 3. Comunitatea Economică Europeană a fost constituită prin: a. Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951; b. Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957; c. Tratatul de la Zürich, semnat la 19 septembrie 1946; d. Tratatul de la Londra, semnat la 5 mai 1949. 4. Propunerea lui Robert Schuman, privind plasarea ansamblului producţiei de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, a primit răspuns favorabil din partea următorului grup de state : a. Marea Britanie, R.F. a Germaniei, Italia ; b. Spania, Olanda, Luxemburg ; c. Belgia, Olanda, Luxemburg; d. Austria, Belgia, Italia. 5. Atribuirea de competenţe Comunităţilor Europene: a. întăreşte suveranitatea statelor membre; b. nu afectează suveranitatea statelor membre; c. limitează suveranitatea statelor membre; d. înlătură suveranitatea statelor membre. 6. Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, a fost încheiat: a. pe o perioadă de 20 de ani; b. pe o perioadă de 50 de ani; c. pe o perioadă de 70 de ani; d. pe o perioadă nelimitată. 7. Care dintre ţările membre ale C.E.C.O. nu a ratificat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare ? DREPT COMUNITAR EUROPEAN

73

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

a. b. c. d.

Franţa. R. F. a Germaniei. Italia. Belgia.

8. Se dau propoziţiile: A – Tratatul instituind C.E.E. este cel mai important dintre Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene. B – Odată cu înlăturarea barierelor vamale dintre statele C.E.E. n-a mai existat nici o piedică în calea liberei circulaţii a bunurilor. C – Potrivit locului conferit instituţiilor comunitare, Tratatul C.E.E. reprezintă un regres pentru caracterul supranaţional al formei de organizare a Comunităţilor, faţă de Tratatul C.E.C.O. D – Caracterul definitiv al aderării la comunităţi este absolut. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este falsă; c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată. 9. Consiliul European a fost consacrat juridic prin: a. Actul unic european; b. Tratatul de la Maastricht; c. Tratatul de la Amsterdam; d. Tratatul de la Nisa. 10. Înglobarea Comunităţilor Europene în Uniunea Europeană are loc prin: a. Actul unic european; b. Tratatul de la Maastricht; c. Tratatul de la Amsterdam; d. Tratatul de fuziune de la Bruxelles. 11. În cadrul primei extinderi a Comunităţilor Europene, a aderat următorul grup de state: a. Marea Britanie şi Norvegia; b. Irlanda şi Spania; c. Danemarca şi Irlanda; d. Austria şi Finlanda. 12. Fac parte din primul grup de state, din Europa Centrală şi Orientală, care au încheiat acorduri de asociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, următoarele două: a. Bulgaria şi Slovenia; b. Polonia şi Ungaria; c. România şi Cehoslovacia; d. Estonia şi Letonia.

74 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

13. Se dau propoziţiile: A – Condiţiile impuse pentru aderarea la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală au fost precizate de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993. B – Bulgaria şi Turcia fac parte din grupul ţărilor care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004. C – Acordurile de asociere, încheiate de Uniunea Europeană şi statele membre cu ţările din Europa Centrală şi Orientala, implică în mod necesar aderarea. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă. 14. Se dau propoziţiile: A – România a aderat la Uniunea Europeană, fără adoptarea unui Parteneriat pentru Aderare. B – Urmărirea progreselor realizate de România în vederea aderării la Uniunea Europeană nu face obiectul unor rapoarte periodice ale Comisiei Europene. C – România a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană în anul 2003. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă. 15. Se dau propoziţiile: A – La negocierile privind aderarea României la Uniunea Europeană, Comisia Europeană a reprezentat numai Uniunea Europeană. B – Documentele de poziţie a României, utilizate în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, au fost adoptate de Guvernul României. C – Negocierile privind aderarea României la Uniunea Europeană au utilizat exclusiv forma scrisă, fără întâlniri directe între delegaţiile de negociere. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă; b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată, c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată. 16. Alegeţi dintre propoziţiile de mai jos pe cea greşită: a. Din partea României, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost derulate de Parlament. DREPT COMUNITAR EUROPEAN

75

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

b. c. d.

Un principiu al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană constă în faptul că nu se negociază acquis-ul. Perioadele de tranziţie, prevăzute într-un tratat de aderare la Uniunea Europeană, reprezintă excepţii cu caracter temporar de la aplicare normelor comunitare. Derogarea, prevăzută într-un tratat de aderare la Uniunea Europeană, este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare, într-un domeniu strict determinat.

17. Se dau propoziţiile: A – În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, capitolele sunt încheiate doar provizoriu, până la încheierea tuturor capitolelor de negociere. B – Un capitol de negociere încheiat provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa statului candidat. C – Un capitol de negociere încheiat provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa Uniunii Europene. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.

CAPITOLUL 2 : Sistemul instituţional comunitar 1. Se dau propoziţiile: A – Parlamentul European este organul legislativ al Uniunii Europene . B – În cadrul Comunităţilor Europene s-a adoptat o structură de putere cvadripartită. C – Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie creează drept. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată. 2. Consiliul Uniunii Europene: a. reprezintă cetăţenii statelor membre; b. reprezintă interesele statelor membre; c. apără dreptul comunitar; d. este principalul organ executiv al Uniunii. 3. Nu este adevărată următoare propoziţie: a. Consiliul Uniunii Europene este oarecum omologul puterii legislative, dar exercită şi atribuţii importante ce ţin în mod tradiţional de funcţia guvernamentală; 76 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

b. c. d.

Consiliul Uniunii Europene exercită, în principal, o funcţie de control; Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară; Consiliul Uniunii Europene trebuie să respecte principiul competenţei atribuite.

4. Consiliul Uniunii Europene este format din: a. câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu rang de ministru, abilitat să angajeze guvernul statului său; b. reprezentanţi ai parlamentelor statelor comunitare; c. reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, cu rang de ambasador; d. membri aleşi prin vot universal direct. 5. Preşedintele Comisiei Comunităţilor europene face parte din: a. Consiliul Comunităţilor Europene; b. Consiliul Europei; c. Consiliul European; d. Parlamentul European. 6. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene este asigurată, prin rotaţie, de reprezentantul fiecărui stat membru, pentru o perioadă de: a. 6 luni; b. 9 luni; c. 12 luni; d. 5 ani. 7. O hotărâre a Consiliului Uniunii Europene privind admiterea de noi membri în Uniunea Europeană, trebuie adoptată: a. cu majoritate simpla; b. cu majoritate absolută; c. cu majoritate calificată; d. în unanimitate. 8. COREPER a fost confirmat prin: a. Tratatul de la Paris din 1951; b. Tratatele de la Roma din 1957; c. Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965; d. Actul unic european, semnat în 1986. 9. Se dau propoziţiile: A – Preşedintele Comisiei Europene este desemnat de Consiliul Uniunii Europene, compus din miniştri de externe ai statelor membre. B – Consiliul Uniunii Europene, împreună cu viitorul preşedinte al Comisiei Europene, desemnează comisarii,, pe baza propunerilor guvernelor statelor membre. C – Componenţa Comisiei Europene se aprobă de Parlamentul European. D – Comisia Europeană, în întregime, este numită de Consiliul Uniunii Europene. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată; DREPT COMUNITAR EUROPEAN

77

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată. 10. Comisia Europeană reprezintă: a. Interesele comunitare; b. interesele statelor membre; c. interesele cetăţenilor din statele membre; d. guvernele statelor membre 11. Comisia Europeană deliberează şi hotărăşte valabil: a. în prezenţa şi cu votul majorităţii absolute; b. în prezenţa majorităţii absolute şi cu votul majorităţii simple. c. în prezenţa şi cu votul majorităţii calificate; d. în prezentă tuturor membrilor şi în unanimitate de voturi. 12. Directiva Comisiei Uniunii Europene este: a. normă de drept comunitar direct aplicabilă; b. normă de drept comunitar cu aplicabilitate indirectă; c. recomandare; d. un aviz 13. Parlamentul European reprezintă: a. interesul general al Comunităţilor Europene; b. interesele parlamentelor naţionale; c. interesele statelor membre; d. cetăţenii statelor membre. 14. Parlamentarii europeni : a. sunt desemnaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre; b. sunt aleşi prin vot universal direct; c. sunt aleşi prin vot indirect; d. sunt desemnaţi de Consiliul Europei. 15. Durata mandatului europarlamentarilor este de: a. 4 ani; b. 5 ani; c. 6 ani d. 9 ani. 16. ”Conferinţa preşedinţilor” Parlamentului European este formată: a. dintr-un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi aleşi de Parlament; b. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii parlamentelor naţionale ale statelor membre; 78 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

c. din preşedinţii comisiilor parlamentare permanente; d. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor parlamentare. 17. Pentru a constitui un grup parlamentar, în cadrul Parlamentului European, parlamentarii provenind din patru state trebuie să întrunească un număr de: a.

cel puţin 14 membri;

b.

cel puţin 18 membri;

c.

cel puţin 23 membri;

d.

cel puţin 29 de membri.

18. Atribuţiile de consultare ale Parlamentului European se exercită în raport cu: a.

Consiliul Uniunii Europene;

b.

Comisia Uniunii Europene;

c.

Curtea de Conturi a Uniunii Europene;

d.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

19. Cvorumul de funcţionare a Parlamentului European este de: a.

cel puţin 1/4 din numărul membrilor săi;

b.

cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi;

c.

cel puţin 1/2 din numărul membrilor săi;

d.

cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi.

20. Mediatorul Uniunii Europene poate fi demis de către: a.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

b.

Comisia Uniunii Europene;

c.

Parlamentul European;

d.

Consiliul Uniunii Europene.

21. Numărul judecătorilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate fi mărit: a. numai prin modificarea Tratatului de la Maastricht; b. de Comisia Europeană, cu majoritate absolută; c. de Parlamentul European, cu majoritate calificată; d. de Consiliul Uniunii Europene, printr-o decizie adoptată în unanimitate.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

79

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

22. Judecătorii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pot fi înlăturaţi din funcţie de către: a. guvernele statelor membre; b. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; c. Consiliul Uniunii Europene; d. Parlamentul European. 23. Mandatul avocaţilor generali are o durată: a. mai mică decât durata mandatului judecătorilor; b. egală cu durata mandatului judecătorilor; c. mai mare decât durata mandatului judecătorilor; d. nelimitată 24. Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: a. nu pot fi atacate în faţa nici unei alte instanţe; b. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului de primă instanţă; c. pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; d. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga. 25. Tribunalul de Primă Instanţă: a. este un organ auxiliar al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; b. reprezintă o nouă instituţie comunitară; c. este o jurisdicţie autonomă integrată în cadrul Consiliului Uniunii Europene; d. este un tribunal internaţional. 26. Judecătorii Tribunalului de Primă Instanţă sunt numiţi: a. de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; b. de Consiliul Uniunii Europene; c. de Parlamentul European; d. printr-un acord al guvernele statelor membre. 27. Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin: a. Tratatul C.E.C.O.; b. Tratatul C.E.E. c. Tratatul de la Maastricht; d. Tratatul de la Amsterdam.

CAPITOLUL 3 : Dreptul comunitar 1. Se găsesc numai izvoare derivate ale Dreptului comunitar, în următoarea grupare: a. directiva, decizia, avizul; b. regulamentul, recomandarea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie; c. directiva, principiile generale de drept, recomandarea; d. tratatele comunitare, angajamentele externe ale comunităţilor. 2. Nu este izvor primar al dreptului comunitar: a. actul convenţional încheiat între două state comunitare, pentru aplicarea Tratatelor Constitutive; 80 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

b. Tratatul de la Maastricht; c. Tratatul de la Amsterdam; d. Tratatul de la Nisa. 3. Principalul izvor derivat al dreptului comunitar, identic cu legea din dreptul intern, este: a. decizia; b. directiva; c. avizul; d. regulamentul. 4. Directiva: a. obligă statul membru destinatar numai în privinţa rezultatului de atins; b. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins, precum şi în privinţa mijloacelor care trebuie utilizate; c. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins, precum şi a formei juridice de transpunere în dreptul naţional; d. nu are caracter obligatoriu. 5. Ca principiu, directiva se adresează: a. tuturor statelor membre; b. numai anumitor state membre; c. întotdeauna unui singur stat membru; d. persoanelor fizice din statele membre. 6. Decizia se deosebeşte regulament prin faptul că faptul că: a. este obligatorie în toate elementele ei; b. nu are caracter general; c. poate să prevadă atât rezultatul de atins, cât şi modalităţile de aplicare; d. reprezintă o simplă opinie. 7. Recomandarea se deosebeşte de aviz prin faptul că : a. obligă numai cu privire la rezultatul de atins; b. obligă atât cu privire la rezultatul de atins, cât şi cu privire la mijloace; c. este o solicitare adresată statelor membre pentru a adopta reguli de conduită; d. constituie exprimarea unei opinii. 8. Se dau propoziţiile: A – Concepţia dualistă din dreptul internaţional public consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională sunt independente şi separate. B – Concepţia monistă din dreptul internaţional public afirmă unitatea sistemică a normativităţii juridice. C – Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor comunitare are la bază concepţia monistă. D – Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor comunitare are la bază concepţia dualistă. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ; DREPT COMUNITAR EUROPEAN

81

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată, propoziţia D este falsă; c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată; d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată. 9. Nu este o cerinţă pentru ca aplicabilitatea directă a normei comunitare să funcţioneze: a. să fie precisă; b. să fie clară; c. să fie completă; d. să fie condiţionată. 10. În cazul conflictului dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al unui stat membru, nu are prioritate: a. regulamentul, faţă de o lege internă anterioară; b. directiva, faţă de o lege internă ulterioară; c. decizia, faţă de o hotărâre ulterioară a guvernului statului respectiv; d. legea internă ulterioară, faţă de regulament.

CAPITOLUL 4: Viitorul Uniunii Europene 1. Textul definitiv al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost convenit cu ocazia: a. Consiliului European de la Roma, din 29 octombrie 2004; b. Consiliului European de la Bruxelles, din 17,18 iunie 2004; c. Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003; d. Consiliului European de la Laeken, din 14,15 decembrie 2001. 2. Se dau propoziţiile: A – Constituţia Europeană este legea fundamentală a Uniunii Europene, adoptată de Parlamentul European. B – Constituţia Europeană are caracter de codificare. C – Preambulul Constituţiei Europene invocă valorile şi finalităţile Uniunii Europene. Alegeţi varianta corectă: a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată; b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă; c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată; d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată. 3. Nu face parte din noul cadru instituţional reglementat de Constituţia Europeană: a. Parlamentul European; b. Consiliu European; c. Consiliul Uniunii Europene; d. Comisia Europeană. 82 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

4. Potrivit Constituţiei Europene, Preşedintele Consiliului European va fi ales pentru un mandat de: a. 2 ani şi jumătate; b. 5 ani; c. 6 luni d. un an. 5. Care dintre următoarele propoziţii este falsă, conform reglementărilor cuprinse în Constituţia Europeană: a. Comisia Europeană va fi alcătuită din câte un membru din fiecare stat comunitar, numai până la alegerile parlamentare din 2009. b. După anul 2014, numărul de membri ai Comisiei Europene va fi de 2/3 din numărul statelor membre. c. În ceea ce priveşte majoritatea calificată de decizie, în cadrul Consiliului de Miniştri, Constituţia Europeană are în vedere atât numărul statelor membre, cât şi populaţia Uniunii. d. Minoritatea de blocaj, în cazul votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri, necesită un număr de minimum 4 state membre.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

83

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri Bomberg, Elisabeth, Stubb, Alexander (Eds.), The European Union: How does it work?, Oxford University Press, Oxford, 2004. Craig Paul, Búrca (de), Gráinne, EU Law. Text, cases and materials, Third Edition, Oxford University Press, 2002. Dinan, Desmond, Europe recast: a history of European Union, Lynne Rienner Publishers, Boulder London, 2004. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ed. UNIVESRSUL JURIDIC, Bucureşti, 2006. Isaac, Guy, Blanquet, Marc, Droit communautaire général, 8e édition, Armand Colin, Ed. Dalloz, Paris. Lenaerts, Koen, Nuffel (van), Piet, Robert Bray (Ed.), Constitutional law of the European Union, Second Edition, Thomson Sweet &Maxwell, London. Majone, Giandomenico, Dilemmas of European integration. The ambiguities and pitfalls of integration by stealth, Oxford University Press, New York, 2005. Manin, Philippe, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Nouvelle édition, Ed. Pedone, Paris, 2004. Mogârzan, Emanuel Corneliu, Introducere în dreptul comunitar, Ed. Fides, Iaşi, 2003. Moussis, Nicholas, The European Union with or without a Constitution: A response to citizens’ questions, European Study Service, Rixensart, 2005. Nicoll, William, Salmon C., Trevor, Understanding the New European Community, Harvester Wheatsheaf, Hertfordshire, 1994. Olivi, Bino, L’Europe difficile. Histoire politique de la Communauté européenne (trad. din limba italiană), Ed. Gallimard, 1998 (ediţia în limba franceză). Rideau, Joël, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999. Senior, Nello Susan, The European Union: Economics, Policies and History, McGraw-Hill Education, Berkshire, 2005. Simon, Denys, Le système juridique communautaire, 3e édition mise à jour, Ed. Preses Universitaires de France, Paris, 2001. Verhoeven, Joe, DROIT de la COMMUNAUTÉ EUROPEÉNNE, Deuxième édition, Ed. Larcier, Bruxelles, 2001, p. 16. Ziller, Jacques, La nouvelle Constitution européenne, Ed. La Découverte, Paris, 2004. Zorgbibe, Charles, Histoire de la construction européenne, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1993.

II. Site-uri internet consultate http://www.eu2007.de/en/index.html http://www.eu2007.de/en/About_the_EU/Constitutional_Treaty/index.html http://europa.eu/index_fr.htm 84 DREPT COMUNITAR EUROPEAN

BIBLIOGRAFIE

http://europa.eu/scadplus/glossary/index_fr.htm http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_fr.htm#INSTITUTIONS http://europa.eu/scadplus/constitution/legislation_fr.htm http://europa.eu/scadplus/constitution/introduction_fr.htm http://register.consilium.europa.eu/pdf/fr/07/st11/st11218.fr07.pdf http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1317&lang=en&mode =g http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/6913351.stm http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/001-8257-176-06-26-90120070625IPR08241-25-06-2007-2007-false/default_en.htm

http://en.wikipedia.org/wiki/Schengen_Agreement

DREPT COMUNITAR EUROPEAN

85