Napoleon Cele 100 de Zile - Dominique de Villepin

Dominique de Villepin

NAPOLEON – CELE O-SUTĂ-DEZILE sau spiritul de sacrificiu

Am foarte multe motive pentru care sunt bucuros să salut apariţia în limba română a acestei frumoase şi incitante cărţi. Ea descoperă, prin profunzimea sa, profilul uneia dintre personalităţile marcante ale lumii contemporane. Datorăm acest eveniment editorial scriitorului, diplomatului şi admirabilului prieten al României, Dominique de Villepin, ministrul de externe al Franţei, a cărui anvergură internaţională este binecunoscută şi apreciată în România. Analist subtil nu numai al mitului Napoleon, dar mai cu seamă al acestui complex om politic pus faţă în faţă cu ecuaţii inextricabile, Dominique de Villepin dezvăluie cu mare rafinament statuia cvasiinedită a unui personaj ascuns în marmura propriei sale glorii. Recunoaştem în scrisul său stilul cu care se etalează marile idealuri, volutele unui nobil condei ce ne aminteşte densitatea prozei lui Chateaubriand. Identificăm la lectură ardoarea cu care sunt susţinute cauzele vizionare, capabile să depăşească conjuncturile. Sigur că experienţa omului politic este de primă importanţă, iar profesionistul relaţiilor internaţionale o sesizează. Autorul, el însuşi om politic, este unul şi acelaşi Dominique de Villepin, poet afirmat cu câteva culegeri de poeme. Recent, şeful diplomaţiei franceze a publicat o suită de eseuri despre mari poeţi ai lumii, ceea ce-1 plasează într-o frumoasă pleiadă de diplomaţicărturari. În această privinţă, istoria Franţei este extrem de bogată, iar prezentul confirmă tradiţia. Mai puţin cunoscut în România în ipostaza sa de istoric şi scriitor, Dominique de Villepin a intrat în atenţia publicului nostru ca om politic şi diplomat rafinat, continuator prestigios al seriei de figuri emblematice care au contribuit la afirmarea şi împlinirea vocaţiei

Franţei de motor, alături de Germania, în procesul de unificare a continentului european. Dincolo de virtuţile sale de participant activ la viaţa academică franceză, şi conectat la istorie. In plus, posedă o calitate care ne bucură pe noi, românii, în mod special. De la investirea sa în funcţia de ministru al afacerilor externe, a manifestat o sensibilitate aparte pentru întărirea şi diversificarea relaţiilor de cooperare dintre România şi Franţa, demonstrând, prin cuvânt şi faptă, că înţelege să fie un partizan hotărât al îmbogăţirii tradiţiei francofone de prietenie şi dialog dintre cele două ţări. În cadrul unui parteneriat special, de esenţă europeană, relaţia franco-română se îmbogăţeşte cu noi şi noi valenţe. În spiritul predecesorilor săi, convins de prioritatea pe termen lung a acestui vast proiect politic al sec. XX care este integrarea europeană, Dominique de Villepin a contribuit la consolidarea statutului Franţei ca lider între statele comunitare promotoare ale obiectivului României de aderare ca membru cu drepturi depline la UE. Înainte de a citi această carte îl cunoşteam mai cu seamă pe Napoleon cel ambiţios, pe fantasticul jucător care mizează totul pe o singură carte, culegând victorie după victorie, profitând de uluirea adversarilor săi, paralizaţi de atâta îndrăzneală. Iată că autorul acestei cărţi ne înfăţişează o altă faţetă a acestui complex personaj, care se ilustrase deja ca legislator şi creator de instituţii pe timpul Directoratului. E un Napoleon analist, dar şi ezitant, bun cunoscător al oamenilor şi al situaţiilor, neputincios însă în faţa limitelor ce i se dezvăluie, ca o fatalitate. Un împărat „parlamentar”, avid de astă dată nu să câştige noi teritorii cu spada, ci noi temeiuri ale păcii sociale, prin puterea cuvântului. Un Napoleon „om politic”, devenit la modul sincer alt personaj după ce, în perioada primului său exil insular, avusese răgazul să-şi judece singur greşelile comise ca împărat. Acest Napoleon vrea să câştige, evident, bătălia pe câmpul de luptă pe care-1 provoacă forţele europene coalizate la Viena. Dar nu mai vrea să câştige cu orice preţNu cu preţul de a-şi împinge naţiunea într-o nouă învrăjbire, redeschizând rănile dureroase rămase de pe vremea Revoluţiei, reinstaurând o nouă formă de conducere, imperială de astă dată. Ni se înfăţişează astfel un

Napoleon „responsabil”, cuprins de dubii şi de sentimentul fatalei neputinţe, tocmai fiindcă el se gândeşte la viitorul Franţei, pe care ar dori să o vadă împăcată cu propria ei istorie. Aproape o sută de zile s-au scurs între momentul revenirii lui Napoleon în Franţa de pe insula Elba şi exilarea lui forţată, definitivă, pe o altă insulă intrată de atunci în istorie: Sfânta Elena. O sută de zile care au marcat istoria TT-1„:; (tm)”, -; (tm)3r, ri, i_; ^ arrpWată modernizare” instituţionala şi socială spre de forţe între puterile statale şi o noua regulă a comportamentului social. Franţa, chiar dacă învinsă de restul Europei, va exporta cu succes către centrul şi răsăritul continentului, modelul unei democraţii parlamentare flexibile, care conţinea în sine germenii sistemelor democratice ale veacului XX. „O sută de zile” ce culminează cu bătălia de la Waterloo. Confruntarea prevestea nefast ulterioarele războaie „industriale” în care naţiunile îşi vor angaja toate forţele. O sută de zile cu caracter de legendă, în timpul cărora se făureşte pentru posteritate figura mitică a lui Napoleon, măreaţă în prăbuşire, aşa cum fusese şi în lunga sa serie de cuceriri. O perioadă densă în evenimente importante atât pentru mersul ulterior al lucrurilor cât şi pentru soarta popoarelor care, vrând-nevrând, fuseseră atrase într-o mare confruntare de ambiţii, dar în acelaşi timp, într-un proces nemaiîntâlnit de comunicare şi inter-relaţionare. Erou cu adevărat romantic, solar, pe care, după bătălia de la Jena, Hegel îl percepe, în 1806, ca pe „spiritul lumii călare”, erou conştient de repercusiunile celor mai neînsemnate dintre deciziile sale. Rămâne din el şi o fermecătoare parte ascunsă. Până în ultima clipă Napoleon încă mai spera într-un miracol, crezând în steaua lui norocoasă. Aşteaptă miracolul, dar fără să-1 forţeze. A aşteptat până în ultima clipă să-i zâmbească din nou zeii, să-i împingă înainte barca destinului. Dar el nu-şi poate lua cuvântul înapoi, nu poate dizolva un Parlament pe care singur insistase să-1 creeze, nu poate redeveni un tiran şi cu atât mai puţin un instigator al francezilor de rând împotriva nobililor, notabililor şi clerului, chiar dacă această schimbare de atitudine i-ar aduce, eventual, victoria şi ar asigura perpetuarea noii dinastii pe care, orgolios, o instituise. Să recunoaştem că asemenea exemple de „renunţare” nu sunt tocmai dese în istorie.

Apariţia în limba română a cărţii „Cele o-sută-de-zile sau spiritul de sacrificiu” reprezintă fără îndoială un eveniment editorial de excepţie pentru care Editura Dacia are toate motivele să se mândrească. Pentru cititori, este un prilej special de a descoperi nu doar momente nepătrunse ale istoriei dar şi un scriitor a cărui valoare ne încântă şi ne bucură în egală măsură. Mircea Geoană „ Ce glorie nocturnă: să fii mare, fără să fii nimic! [.] CU de mulţi Cezari am fost şi eu!” Fernando PESSOA i*; j* >. Fnt; ti;„ V „'; '-r INTRODUCERE „Eu nu am decât o singură pasiune, o singură amantă, Franţa. „ Iată că sunt ani buni de când am pornit pe urma aventurii napoleoniene. Dacă la început a fost o goană de copil fascinat de ilustrul bicorn, mai târziu s-au adăugat şi detaliile unor întâmplări trăite, întrebările despre ce înseamnă destinul unui om, despre strania alchimie a istoriei şi mitului, pe drumurile şi ocolişurile memoriei. Această Sută-de-zile constituie o „deschidere” în formă de fabulă, căci respectiva perioadă, ca o linie de unire între două lumi, între două epoci şi două legitimităţi, oferă un evident racursiu de epopee. Pe o durată de timp foarte scurtă se amestecă şi se înfruntă idealurile şi doctrinele, caracterele şi pasiunile, într-un soi de laborator al comediei umane unde este schiţat şi chipul Franţei moderne. Această căutare, de ce s-o ascund, mi-a fost alimentată şi de frecventarea cercurilor puterii căci, deşi nu se repetă niciodată, istoria totuşi îşi aminteşte. Iar dacă prin foşnitoarele ei alei se înghesuie tot felul de curteni, nu e mai puţin adevărat că se disting tot acolo şi fiinţe rare care onorează politica şi determină lumea să creadă în Franţa. Dar nu a existat zi în care, asaltat de îndoială, să nu fi cugetat la toate acele căi ale trecutului, pândind spre marile modele şi mai ales spre cel dintâi dintre ele, bărbatul de la Toulon şi din Italia, din Egipt şi din Spania, din Rusia şi din insulele ce dansează furioase de jur împrejurul lui. Batjocoritor, pentru a-mi lumina reflecţia şi acţiunea, ca să înaintez pe acest drum dificil, defrişat de glorioşi sau umili pelerini şi să continuu să avansez în serviciul unei ambiţii franceze.

Nici o zi în care să fi uitat să miros parfumul discretei violete1. În primăvara lui 1814, dindărătul răpăitului de tobe, se ridică un plâns funebru. Umbra sinistră a unui câine mizerabil începe să se strecoare în numeroase visuri şi aspiraţii. Cât de depărtată pare a fi acea vreme când Hegel, asistând la intrarea împăratului în lena, părea că zăreşte spiritul lumii înaintând semeţ pe un cal. Pentru prima dată după 1792 Franţa cunoaşte suferinţele şi umilinţele unei invazii. Cu tot strălucitorul succes al campaniei din Franţa, Napoleon, retras la Fontainebleau, înconjurat de ultimele lui legiuni, nu poate pune capăt crudei încercări prin care are de trecut teritoriul violat, capitala ocupată de armatele străine. Atunci când se resemnează să abdice în favoarea fiului său, evenimentele se precipită. Marmont îşi predă oamenii duşmanului, lipsind Marea Armată de orice capacitate de ripostă. Imediat după aceea parlamentarii îl cheamă pe tron pe Ludovic al XVIII-lea, fratele mai mic al lui Ludovic al XVI-lea. Din acel moment coridoarele de la Fontainebleau încep să se golească, în vreme ce împăratul, în febra disperării, încă mai vrea să se agate de steaua lui norocoasă de la Lodi3. Dar pe data de 6 aprilie, trebuie să se resemneze. Vulturul de atunci, odinioară ajuns atât de aproape de soare, iată-1 acum la pământ, cu aripile jumulite. Pe 20, când pleacă însoţit de o mână de fideli, Bourbonii înaintează deja pentru a-şi relua în stăpânire tronul. Toată lumea crede că s-a întors o pagină. Făţărnicie sau cruzime a istoriei, peste cincisprezece luni scena se reproduce aproape identic: invadarea Parisului, revenirea lui Ludovic al XVIII-lea, noul exil al lui Napoleon, între timp, spre uimirea generală, împăratul reînvie pentru o cavalcadă de o-sută-de-zile4 în 1 Floare a „iubirii ascunse”, violeta a fost simbolul fidelităţii la Napoleon. Se referă la emoţionanta viziune a lui Napoleon care a descoperit un câine plângându-şi stăpânul, mort pe câmpul de luptă în timpul primei campanii din Italia. După mărturisirile făcute de împărat la Sfânta Elena, destinul i s-a revelat în urma victoriei de la Lodi, în 1796. De atunci a început să creadă superstiţios că e protejat de „steaua lui”. 4 r.,;? *, („ „*,.;„; *”.: _r. O., _ _: j_. _, _., _. I_- i r,. Ucare toate aspectele se întrepătrund, epicul şi tragicul, eroicul şi cinicul,

burlescul şi extravagantul, pentru a alcătui o uluitoare metaforă a istoriei noastre naţionale. Dacă statura lui Napoleon domină această Sută-de-zile, dacă acest „Căpcăun” continuă să-şi arunce umbra peste orizontul incendiat, de astă dată întreaga scenă se animă de jur-împrejurul lui. El trebuie să se aranjeze nu numai cu forţele destinului pentru a-şi plăti poliţele pe câmpul de luptă cu regii şi cu zeii, dar şi să coboare în arenă ca să-i înfrunte pe oameni, pe cei mici sau pe cei mari, pe zdrenţăroşi dar şi pe cei cu perucă, hotărâţi de astă dată să-i ţină piept, cum au făcut Talleyrand sau Fouche. Cu toţii, ca nişte adevăraţi diavoli, sar neîncetat din tot felul de cutii, complicând jocul, făcându-i şi mai dificil marşul deja semănat cu nenumărate obstacole. Flacăra imperială ce odinioară învăpăia totul în jurul ei, fiinţe şi continente, de astă dată nu mai străluceşte decât în lăuntru, iar uriaşul de ieri nu avansează decât pe bâjbâite, abandonat de ceruri, redus la stadiul de uzurpare şi mizerie de la origini: biet „câine fecal de Brumar”1 infestând cu mirosul lui aleile puterii. Iar atunci se dezlănţuie animalele din fabule, vulpi şi lupi, mişei şi vicleni, păsăret de curte sau sălbăticiuni de înaltă spiţă care, eliberate de spaimele lor, năvălesc în afara cuştilor. Iar împăratul, ameninţat în spaţiul lui, trebuie să dea uitării visul vlăguit după un Imperiu al Occidentului. Trebuie să reînveţe cum sunt oamenii şi jocurile lor banale: să-şi dea osteneala, să calculeze şi să stea la pândă, să facă din nou tot felul de combinaţii, să anticipeze mereu. Insă de astă dată el avansează singur, om în carne şi oase silit să-şi croiască un drum al durerilor. Oare s-a schimbat el, Napoleon, cu adevărat? Se poate oare vorbi de metamorfoză, de graţie, la acest om atins de înfrângere, sau e vorba doar de o comedie menită să înşele pe toată lumea? Curios, Suta-de-zile este o perioadă deseori neglijată când se observă aventura imperială. Dacă s-a spus totul despre Napoleon cel ridicat în slăvile puterii, despre inspiratorul Codului civil, despre strategul de la Austerlitz şi Friedland, despre Marele Stăpân al Europei, sau dacă exilul elenian i-a fascinat pe istorici şi eseişti, Napoleon cel din acest interval rămâne o enigmă. După ce s-a încheiat zborul Vulturului, ce la Paris, pe 19 martie 1815, şi revenirea lui în capitală pe 8 iulie. Decât să arbitrăm între ascunde oare acest „ultim împărat”, pântecos şi somnolent, care pare să se îndoiască de el şi de destin? A rămas

oare acelaşi Cezar inflexibil, împăratul liberal care se înhamă să-i seducă pe notabili promulgându-şi adiţionala „Benjamină”1? Este oare tot învingătorul de la Austerlitz acest general şef care nu reuşeşte să-1 distrugă pe Bliicher la Ligny înainte să se epuizeze în faţa lui Wellington? A rămas oare acelaşi om din Brumar, personajul şters care depune fără luptă armele în faţa frondei parlamentare, ezitând între un exil american şi supunerea în faţa Angliei? Napoleon cel din Suta-de-zile este cuprins de îndoieli, un Napoleon devenit dintr-o dată om, aproape despuiat de atât de profundul său mister. Acest înviat din morţi aminteşte epoca Primului consul, personaj încă afabil, dornic să discute şi să afle. Contemporanii lui surprinşi îl văd coborând de pe piedestal ca să converseze de la egal la egal cu Benjamin Constant sau să încerce în zadar să-1 convigă pe Mole să accepte un minister. Prin această lumină tulbure de la sfârşit, el ne lasă să întrevedem, ici şi colo, câteva din secretele lui. Lipsit de laurii lui Alexandru, el încă nu arborează masca din Memorial2 care va orienta legenda. În umbra lui Napoleon trebuie să mai scrutăm şi prezenţa Franţei prea deseori uitată, confruntată cu una din cele mai grave crize din istoria ei. In 1815, ca în 1792, se operează dureroasa alchimie a invaziei şi războiului civil. Confruntarea dintre Vultur şi crin, dincolo de Napoleon şi Ludovic al XVIII-lea, opune două filosofii, două tradiţii şi două legitimităţi. Ea reînnoieşte conflictul dintre Revoluţie şi Contra-Revoluţie, dintre albaştri şi albi, în timp ce izbucneşte o nouă ruptură între putere şi societate. Se ridică atunci zidul creat de criteriul cenzitar în timp ce se fisurează criteriul naşterii, începe să se adâncească o prăpastie între perioada cuceririlor şi acest nou secol burghez ce îl consacră pe individ pe ruinele vechilor credinţe şi ale marilor aventuri colective ale Revoluţiei sau Imperiului, în cazanul istoriei, personalităţile se amestecă, se amestecă generaţii şi partide de ieri şi de astăzi: republicani, regalişti, orleanişti şi bonapartişti. Suta-de-zile oferă deci o lucarnă ideală pentru a-1 revizita pe Napoleon şi a observa naşterea unei noi Frânte, prezentând deopotrivă spectacolul manevrelor şi convulsiilor, al unei revoluţii a spiritelor care au alimentat aspectul tragic al unui ritm diabolic. Debarcând împreună cu doar o mie de nemulţumiţi să-şi cucerească regatul pierdut, împăratul pare gata să se clatine la

fiecare pas. Destul de repede aventura devine epopee. Marşul asupra Parisului nu îndepărtează neliniştea cotidiană în privinţa zilei de mâine. Cum va putea oare supravieţui Imperiul liberal? Va reuşi Napoleon să rămână pe tron în vreme ce Europa îşi mobilizează trupele, în vreme ce Vendeea se agită iar notabilii îi întorc în mod ostentativ spatele? Când el are nevoie de toţi, precaritatea situaţiei în care se află îl izolează tot mai mult pe zi ce trece. Cu cât mai puternică e deziluzia, încă de la sosirea în capitală, cu atât răceala şi sentimentul de aştepare contrastează faţă de ceea ce fusese încoronarea populară a Zborului Vulturului. Acestea îl irită pe împărat care se încăpăţânează să repete că el nu mai aspiră decât să-şi joace noul rol de rege constituţional şi paşnic. Ori, cu excepţia lui Constant şi a unei mâini de liberali, nimeni nu vrea să creadă în convertirea lui. O largă majoriate îl bănuieşte chiar că ar vrea să reinstaureze dictatura după ce va fi repurtat victoria, în clipa în care el soseşte să arunce sămânţă în brazdă pentru viitor, să salveze Franţa şi să potolească neliniştile Europei, iată-1 că trebuie să plătească pentru trecutul său. Bătăliile titanice din timpul campaniei din Belgia urcă până la incandescenţă dimensiunea tragică, în vreme ce reîntoarcerea dureroasă la Paris şi peripeţiile plecării în exil întreţin angoasa şi suspansul. Dar deja scena s-a deplasat, tragi-comedia puterii se joacă la Paris unde Fouche îşi înmulţeşte intrigile înainte să-şi târguiască cu o dibăcie de geambaş trecerea la monarhie. E vremea incredibilelor reîntâlniri cu Talleyrand în timp ce coalizaţii invadează din nou Parisul, precedând cu câteva ceasuri cortegiul lui Ludovic al XVIII-lea, ultim tablou al acestui balet al puterii care a uluit spiritele epocii. Decorul şi regia, imperiale, sunt pe măsura acestei căderi în care toate lucrurile se amestecă sub ultimele asalturi ale pasiunii şi sub privirile înspăimântate ale curtenilor. Şi mai există de asemenea aceste multiple teatre din insulele Elba şi Sfânta-Elena, din GolfeJuan până la Paris, de la Ligny la Waterloo, fără să uităm îndepărtata Vienă şi acel Gând, atât de apropiată capitală a unui exil de carnaval în care cu toţii se sfâşie între ei. Există tot aşa zdrenţe de mahala şi costume de Tuileries, uniforme de aparat şi de luptă. Şi mai cu seamă această stranie siluetă, înveşmântată într-o capă

brună sau într-o redingotă gri, plus curiosul bicorn. Dacă Napoleon captivează privirile, rolurile seTalleyrand, Fouche, Ney, fără să-i mai socotim pe Chateaubriand, Blacas, Vitrolles sau Lamartine pentru regalişti; La Bedoyere, Cambronne, Carnot, Davout pentru bonapartişti; Benjamin Constant şi La Fayette pentru liberali. Dincolo de frontiere: Metternich, „stânca ordinii”, Bliicher soldatul, Castlereagh diplomatul, Wellington strategul, ţarul Alexandru sau Pozzo di Borgo, rivalul corsican al lui Napoleon. Tot atâtea figuri vii somate să-şi aleagă tabăra, să-şi estimeze riscul. Paleta e cu atât mai variată cu cât această perioadă oferă o rară bogăţie de surse literare. Proclamaţiile din Golfe-Juan, conversaţiile din Memorial, reminiscenţele din Memorii de dincolo de mormânt, sau din Memoriile despre cele 0-sută-de-zile de Constant constituie paginile cele mai celebre. Dar trebuie citată şi impozanta producţie contemporană de jurnale, memorii, broşuri, anunţuri şi afişe, pamflete rareori mediocre, de toate tendinţele, îndeosebi două mari texte alimentează reflecţia politică a acestei perioade: Raport către rege de Chateaubriand răspunde la Principii de politică publicate de Constant pentru a-şi justifica ataşamentul faţă de Napoleon. Din ambele se degajă un lirism şi o francheţe ce reflectă vigoarea angajamentelor şi depun mărturie despre o vârstă incandescentă când politica şi literatura alcătuiau un singur tot. „Politica trebuie să fie marele resort al tragediei moderne”, afirma Napoleon în faţa statului său major în ajun de Austerlitz. La mai puţin de zece ani după aceea, bubuiturile prăbuşirii urmau să-i dea încă o dată dreptate. „Nu văd nici un fel de măreţie atunci clnd cineva îşi sfârşeşte viaţa precum cel care şi-a pierdut toată averea la joc. E mult mai curajos să supravieţuieşti nenorocirii tale nemeritate.” „Ambiţia lui era dezamăgită, nu stinsă: nenorocul şi răzbunarea alimentau flacăra acestei ambiţii: atunci cândprinţul tenebrelor de la marginea universului creat zări omul şi lumea aceea, se hotărî să le dea pierzaniei.” Memorii de dincolo de mormânt înviatul din morţi Scurt a fost exilul lui, nici măcar un an pe insula din Mediterană! Ca dovadă că timpul imperial nu încetează să fie cel al unei pasiuni impetuoase, al unei legitimităţi cucerite, strălucind de onoruri şi

glorie, îmbibat de aventuri şi incandescenţe. Abia fuseseră scrise cele dintâi pagini ale cronicii de pe insula Elba, în timp ce încă nu se stinsese ecoul glumelor proaste ce au alcătuit jignirea care însoţise coborârea lui în infern, şi iată că-1 şi vedem imaginându-şi revenirea glorioasă, în 1814, totul conspiră împotriva lui Napoleon, redus la rolul de a fi ţinta pamfletarilor şi a caricaturiştilor. Europa îi întorcea spatele în momentul în care el debarca în noul său regat fantomă, pe această tristă insulă, cu cei doisprezece mii de locuitori ai ei pe o suprafaţă de 211 kilometri pătraţi. Elba ocupă un loc aparte în aventura napoleoniană. Deposedat de imperiul său, eroul nostru ne surprinde, ne intrigă, în ajunul celei de a doua şanse, prezent totdeauna acolo unde nimeni nu se aşteaptă. Ceilalţi îl cred doborât, ei bine, el se trezeşte repede debordând de energie. Şi-1 imaginează singuratic, rătăcind pradă abandonului; iată-1 sora lui preferată, şi Doamna Mamă, venită să împărtăşească acelaşi destin. Chiar şi Măria Walewska, „soţia poloneză”, i se alătură timp de câteva ore. Căci el vrea să trăiască şi străbate cu paşi uriaşi infimul său teritoriu, se sumeţeşte mândru în faţa acestei lumi care îl huiduie, în faţa acestei Frânte care-1 reneagă. Îşi ară insula lui, reaprinde astfel focul ce-1 arde dintotdeauna, pentru a duce la bun sfârşit, în secret, ultima lui metamorfoză. În clipa în care destinul se clatină, cine este cu adevărat acest Napoleon, acest om Proteu? Generalul jacobin, campionul Directoratului, consulul pacificator, împăratul cuceririlor sau cel al retragerii? în vreme ce trecutul îi defilează dinaintea ochilor, mai este el încă straniul înviat din morţi? înviatul din Italia care nu cu mult timp în urmă o ameninţa pe frumoasa creolă, infidela Josephine: „Te sfătuiesc să bagi bine de seamă ce faci pe timpul nopţii; căci nu peste mult timp vei avea parte de un mare scandal [.]”? Este oare înviatul din Egipt sosind la bordul navei Muiron, această navă ce îl aduce în Franţa şi poartă numele unui fidel tovarăş mort în locul lui la podul de la Arcole unde-i făcuse o adevărată redută protejându-1 cu propriul său trup? Este înviatul din Rusia, din coşmarul nopţilor îngheţate? Sub măşti, se poate deja întrezări înviatul din Elba care va interpela la rândul său umbra de la Waterloo şi fantoma nemuritoare de la Sfânta Elena: „Aşa încât până la urmă în El însuşi.”1

Dacă vrem să sesizăm energia de care era cuprins la început, va trebui să-1 urmăm pe cărările piezişe ale exilului, atunci când istoria se preface că se îndepărtează de el, că îl trădează. De unde şi interesul pentru această zonă intermediară a destinului la acest erou trădat de oameni şi de zei pe când se afla în plină glorie. După Vercingetorix, Sfântul Ludovic, Ioana d'Arc, înaintea lui De Gaulle, Napoleon cunoaşte „tortura acestei lumi aprige2” şi nu se resemnează să accepte coborârea în Infern decât pentru a se supune judecăţii istoriei, îl regăsim pe Napoleon învins pe câmpurile de luptă ale Europei, încercând cu dibăcie să reia firul conducător al fabulei, aranjând decorurile şi alegându-şi scenariul aşa cum a făcut dintotdeauna, de la podul de la Arcole până la cimitirul de la Eylau. Aproape toate personajele sunt pe locurile distribuite înaintea ridicării cortinei finale, până şi mama imperială, Letiţia, cea care părăsise loja de onoare în l timpul ceremoniei încoronării. El aranjează toate detaliile scenei, aşa cum odinioară dirijase penelurile baronului Gros, pe cele ale lui Ingres sau David. Ce de măşti, câte anotimpuri în privirile înfierbântate ale acestui om care a fost rând pe rând un student aplicat, un caporal curajos, un general îndrăgostit, un grădinar, un despot pe care papa îl va boteza scurt: „commediante, tragediante!” Unul după altul Nabulione, Buonaparte, Bonaparte, Napoleon, Napoleon întâiul. El joacă toate rolurile: deopotrivă autor, actor şi popularizator al unei epopei fantastice. Numai ambiţia lui rămâne de neatins: a dobândi o legitimitate, a întemeia o dinastie, a-şi imortaliza numele. Acest erou se vrea mai întâi de toate excepţional prin convingerea sa, niciodată abandonată, că incarnează un destin. Cineva care face istorie şi nu se mulţumeşte doar să o vadă trecând. Încă din primii săi ani la Toulon, el forţează norocul, fără să clipească răstoarnă ordinea lumii până la campania din Rusia. Om de acţiune, el e conducătorul războinic care îşi mână trupele din victorie în victorie. Fiu prodigios al Revoluţiei, el poartă sus stindardul, pe urmele unor Alexandru, Hanibal sau Cezar. Adulat de soldaţi, el constată că i se acordă cel mai elogios grad, cel de „mic caporal”, apropiat de toate inimile şi legitimat prin această apropiere, care încă din 1796 le promite: „Bogate provincii, mari oraşe [.], onoare, glorie şi bogăţii. Soldaţi din Italia, au să vă lipsească oare curajul şi tenacitatea?” Se

înscrie astfel pe linia marilor căpitani şi oameni de stat, deopotrivă cavaler şi vizionar, mare strateg şi inovator. Se vede bărbat al vremii sale şi al tuturor timpurilor, un „bărbat din Plutarh1”, al Vechiului Regim, al Revoluţiei, al lumii vechi şi al celei noi. Dar această acţiune reîncepută permanent nu e suficientă: „Războiul este o artă singulară – mărturiseşte el în seara încoronării – am dat şaizeci de bătălii, şi nu am învăţat nimic care să nu-mi fi fost cunoscut încă de la cea dintâi.” S-a înşelat el vreodată? Dornic să reţină atenţia oamenilor, el sacrifică totul pentru a urca în Olimp, până se inventează regizor al propriului său destin. Prin intermediul picturilor, al scrisorilor, al proclamaţiilor, al jurnalelor. El compune o simfonie, atent Ia toate detaliile, de la rolurile mareşalilor până la cele secundare, până la rolul celui mai modest toboşar. Şi chiar şi atunci când e trădat, înfrânt, abandonat pe insuliţa lui de operetă, când are Drumul crucii în seara campaniei din Franţa, împăratul detronat se lasă cuprins de disperare: „îi dispreţuiam pe oameni cum dispreţuieşti noroiul. Ei bine, nu-i dispreţuiam suficient”, îi declară el ordonanţei sale Anatole de Montesquiou1. Teribilă încercare, trecerea de la incandescenţa puterii la singurătarea din umbră, la lipsa de acţiune forţată, în vreme ce toate reperele devin confuze o dată cu brutalitatea căderii. Acest „drac încălţat” asistă, neputincios, la spectacolul propriei sale decăderi. Revenit în grabă, nu poate împiedica cucerirea capitalei. Cantonat Ia Fontainebleau, are parte de trădări succesive, mai întâi de cea a lui Talleyrand, care plănuieşte împreună cu aliaţii expulzarea lui de pe tron şi constituirea unui guvern provizoriu; iar apoi urmează parlamentarii, Senatul şi Corpul legislativ, care vor vota detronarea lui înainte să-1 cheme pe Ludovic al XVIII-lea. Trădare de asemenea din partea mareşalilor – cu Ney în frunte – care îi smulg cu forţa o abdicare în favoarea fiului său, pe data de 4 aprilie2; trădare în sfârşit din partea lui Marmont care, cum s-a spus, negociază predarea părţii lui de armată, pecetluindu-i astfel soarta şi lipsindu-1 de orice capacitate de a riposta. Pe 6 aprilie el se dă învins, de astă dată necondiţionat, păstrând, în adâncul inimii, această furie imensă ce va deveni peste puţin timp voinţă de revanşă.

Dacă palinodia curtenilor nu-1 suprinde câtuşi de puţin, el descoperă, îndurerat, trădarea celor apropiaţi. Cu excepţia ministrului său de afaceri externe, loialul Caulaincourt, intimii săi din primul cerc – indispensabilul Berthier3, valetul Constant, chirurgul Yvan, chiar şi mamelucul Roustan, însoţitor de nădejde încă de pe timpul campaniei din Egipt – au fugit cu laşitate pentru a nu mai reveni niciodată. Soţia 1 „Nu am avut niciodată o prea mare stimă pentru oameni şi i-am tratat totdeauna aşa cum merită; cu toate acestea procedeele francezilor împotriva mea sunt de o atât de mare ingratitudine, încât sunt complet dezgustat de ambiţia de a vrea să guvernez”, adaugă el în prezenţa comisarilor (colonelul Koller pentru Austria, generalul Şuvaloff pentru Rusia, colonelul Campbell pentru Anglia, contele von Waldburg-Truchesess pentru Prusia) trimişi de aliaţi să-1 însoţească până pe insula Elba. Baronul Fain, secretar şi memorialist reputat, caracterizează astfel motivele lor: „Se îngrozeau gândindu-se că un singur pas le-ar putea aduce nenumărate nenorociri peste somptuoasele case în care-şi lăsaseră nevestele, copiii, părinţii, prietenii etc. [.] Tremurau de asemenea la gândul că ar putea să piardă, prin ceea ce se numea o simplă lui Marie-Louise îi dirijează fiul spre Viena. Singurătatea resimţită la Fontainebleau risipeşte ultimele sale iluzii despre natura umană. Cum să mai crezi în oameni, în promisiunile şi jurămintele lor? în caleaşca trasă de şase cai ce-1 duce spre exil el poate să şi-i amintească pe toţi camarazii lui de cavalcadă dispăruţi printre flamuri şi lumini orbitoare: Muiron, Desaix, Lannes şi Duroc1. Se gândeşte la Junot, pe care-1 apucase nebunia, dar şi la Josephine, rătăcind ca un suflet damnat la Malmaison după divorţul lor, aşpteptându-şi moartea. Josephine căreia îi scrie aceste câteva cuvinte semnate cu lacrimi: „M-au trădat, da, cu toţii2.” în noaptea din 12 spre 13 aprilie, când află că aliaţii au ales insula Elba3 pentru ultima reprezentaţie teatrală a destinului său şi că în Paris a intrat deja contole d'Artois, împăratul refuză ineluctabilul şi, cu propriile sale mâini, aşa cum pe vremuri tot singur se încoronase, duce la buze cucuta. „Viaţa mi-a devenit insuportabilă”, îi mărturiseşte el lui Caulaincourt. Scuturat de violente vome, ars de febre, el se sprijină de ducele de Vicenţa, dar fiola cu otravă pe care o purta Ia gât încă

de pe timpul retragerii din Rusia e alterată. Se resemnează deci să sufere sacrificiul până la capăt şi să plece în exil: „Voi supravieţui, spune el, întrucât moartea nu mai vrea să mă ia nici din pat nici de pe câmpul de luptă. Există şi curajul de a suporta viaţa după asemenea evenimente. Voi scrie istoria celor bravi4.” Oare se gândeşte el, în acea clipă, că 1 Muiron a murit în timpul primei campanii din Italia, Desaix la Marengo în 1800, Lannes în braţele lui la Essling în 1809, Duroc în timpul campaniei din Germania din 1813. 2 Josephine moare la Malmaison pe 29 mai 1814. „Moartea ei a fost un doliu public. Moarte pe care această prinţesă a văzut-o apropiindu-se fără regrete şi cu resemnare. Cu câteva ore înainte de a-şi da sfârşitul, încă îmi mai spunea că uitase abandonarea din partea împăratului, că nu îşi mai amintea de la el decât dovezile de ataşament şi că ea nu putea să mai ţină la viaţă, când îl ştia atât de nefericit, fără să mai aibă posibilitatea de a merge să-1 consoleze” (Caulaincourt, Memoires). Lui Napoleon îi soseşte vestea pe insula Elba şi rămâne timp de două zile în cea mai totală stare de prostraţie. 31 se conferă insula Elba prin tratatul de la Fontainebleau ce reglează de asemenea şi soarta altor membri din familia lui. Ideea sinuciderii îl bântuie pe Napoleon de multă vreme, în romanul său de tinereţe Clisson et Eugenie, Clisson se sinucide din iubire aruncându-se orbeşte în fruntea unui escadron împotriva duşmanului mult superior ca număr. Totuşi, el a condamnat totdeauna cu cea mai mare severitate sinuciderea, cum atestă de exemplu şi celebrul său ordin de zi de pe 12 mai 1802: „Primul consul ordonă să fie trecută pe ordinea de zi a Gărzii următoarea precizare: Orice soldat trebm'p „a „t; *” =5^; i~,. -~* j această moarte refuzată este o chemare a destinului? Pentru ceea ce urmează imediat, problema e să rezişti, să faci faţă. Ultimele zile petrecute la Fontainebleau prezintă spectacolul unui om strivit. Colonelul Campbell, comisarul englez desemnat de puterile aliate să-1 însoţească în exil descoperă „un omuleţ agitat care îşi măsura cu paşi rapizi apartamentul, precum un animal sălbatic în cuşcă”, îl suprinde îmbrăcat neglijent în vechea lui uniformă verde, cu barba

crescută şi părul nepieptănat; „tutunul de prizat îi mânjea buza superioară şi jiletca”1. Drumul spre Elba îl supune la alte umilinţe. Nevoit să bea până la fund cupa, împăratul detronat descoperă ura populară în Provenţa. Aclamat până la Lyon, începe să fie hulit de la Orange încolo. Aceste vechi teritorii regaliste unde iubirea pentru Bourboni s-a nutrit din războaiele religioase şi din sângele vărsat pe timpul Revoluţiei, au suferit mai cu seamă decăderea porturilor lor maritime, ca urmare a blocadei continentale2. Pentru Napoleon, şocul este cu atât mai brutal cu cât el păstrează în amintire fervoarea francezilor care îl aclamau pe acelaşi drum, în urmă cu cincisprezece ani, după glorioasa revenire din Egipt3. De astă dată „Căpcăunul” e huiduit prin sate şi oraşe; se trezeşte în el vechea rană din 1793 când, din răzbunarea clanului Paoli, s-a văzut alungat din Corsica4. La Avignon, mulţimea asaltează trăsura şi-1 acoperă pe ocupantul ei cu înjurături, cum raportează Waldburg-Truchesess, comisarul prusac5: „Trăiască regele! Trăiască aliaţii! Jos cu Nicolas! Jos cu 1 Journal al colonelului şir Neil Campbell care transcrie de altfel şi mărturiile omologului său austriac: „Koller urcă sus la galerie şi îl văzu cufundat în preocupările sale. Ni 1-a descris că avea toate semnele unui spirit dintre cele mai tulburate, îşi freca fruntea cu mâinile, după care îşi vâra degetele în gură şi le muşca capetele cât se poate de ugitat.” Comisarul englez povesteşte că împăratul laudă cu entuziasm Anglia: „Naţiunea dumneavoastră este cea mai mare dintre toate; iar eu o stimez mai mult decât pe toate celelalte. Am fost cel mai mare duşman al vostru, o spun deschis, dar acum nu mai sunt. Eu am vrut să ridic naţiunea franceză, dar planurile nu miau reuşit. Aşa a fost destinul.” Potrivit aceluiaşi martor: „Ajuns aici, el se opri, părând foarte emoţionat: avea lacrimi în ochi.” 2 Marsilia este aproape ruinată, ca şi Bordeaux şi Nantes. 3 „Să fii escortat prin Franţa de comisari englezi, ruşi, austrieci şi de trupe austriece pe acelaşi drum pe care împăratul îl parcursese revenind din Egipt ca să urce pe tronul Franţei! „ (Caulaincourt, Memoires). 4 Pe atunci stăoân peste Corsica, Paoli fusese denunţat de Lucien Bonaparte la tiranul, nemernicul, netrebnicul1!„ La Orgon, mânia a atins paroxismul. „Chiar în faţa hanului unde urma să se oprească,

fusese ridicată o spânzurătoare în care stătea atârnat un manechin, acoperit de sânge, cu o inscripţie pusă pe piept, care spunea astfel: „Asta va fi mai devreme sau mai târziu soarta tiranului”. Oamenii se agăţau de caleaşca lui Napoleon şi încercau să-1 zărească pentru ai adresa cele mai puternice înjurături, împăratul se ascundea cât putea în spatele generalului Bertrand; era palid şi cu trăsăturile răvăşite, nu scotea nici un cuvânt.„ Pentru a evita ireparabilul, comisarul rus, contele Şuvaloff, a trebuit să dojenească mulţimea: „Nu vă e ruşine să-1 insultaţi pe un nefericit lipsit de apărare? îi strigă el mulţimii dezlănţuite. E şi aşa destul de umilit de tristeţea situaţiei în care se află, el care îşi imagina că face legile universului şi se vede astăzi ajuns la bunul plac al generozităţii voastre! Lăsaţi-1 în pace; uitaţi-vă la el; nu vedeţi că dispreţul e singura arma de care ar trebui să vă folosiţi împotriva acestui om care a încetat să mai fie primejdios.” încercarea este teribilă, pentru el mai rea decât moartea. Trebuie să facă faţă insultei, dar şi ruşinii. Monstru dând dovadă de sânge rece în război, mânându-şi caii până la epuizare, indiferent în faţa gloanţelor, el îşi dezvăluie slăbiciunea în faţa mulţimii aşa cum se întâmplase şi în Brumar. Confruntat cu aceste violenţe păleşte, se clatină, constrâns să facă apel la protecţia aliaţilor pentru a implora mila poporului său. Traumatismul nu face decât să-i întărească repulsia instinctivă faţă de oamenii străzii, în această clipă, îl asaltează imaginile din Parisul popular şi jacobin de la 1792, cu cei care aţâţau mulţimea obligându-1 pe Ludovic al XVIlea să se împopoţonează cu boneta frigiană. De astă dată, regele de care îşi băteau joc era el; ca şi nenorocosul monarh, trebuie şi el să încovoaie spinarea, să îngenuncheze în faţa mulţimii duşmănoase. Ca să evite linşajul, Napoleon se îmbracă în civil – redingotă albastră, pălărie rotundă împodobită cu o cocardă albă! – şi împrumută un cal pe care-1 mână în faţa cortegiului, sperând să nu fie recunoscut, în apropiere de Saint-Canat, sub această deghizare el intră în vorbă cu patroana hanului la care a tras: „Ei bine! îl întreabă ea, v-aţi întâlnit cu Bonaparte? 1 Nicolas era prenumele favorit pe care legenda defăimătoare i-1 atribuia împăratului. — Nu, răspunde el.

— Sunt curioasă, urmează ea, să văd dacă reuşeşte să se salveze; continuu să cred că poporul are să-1 masacreze: trebuie să fim de acord că îşi merită soarta, nemernicul! Spuneţi-mi, e drept că va fi urcat pe o corabie şi dus pe insulă? — Bineînţeles. — Îl vor îneca, nu-i aşa? — Sper şi eu! replică Napoleon.” în acea seară, WaldburgTruchsess îl suprinde plângând în camera lui. Supremă umilinţă, Napoleon se resemnează până la urmă să-şi continue periplul îmbrăcat în uniforma comisarului austriac Koller. E înspăimântat. Se teme de această mulţime pe care nu o poate stăpâni, teamă să nu fie spânzurat sau omorât cu pietre ca un hoţ de drumul mare. Spaima nu-1 va mai părăsi până la îmbarcare. Pe data de 28 aprilie 1814 se îmbarcă în sfârşit la Frejus cu destinaţia spre noul său regat, în loc de o fregată, guvernul i-a pus la dispoziţie un simplu brick. Împăratul, căruia nu-i mai rămâne decât onoarea, explodează în faţa comisarilor aliaţi: „Dacă guvernul ar fi ştiut ce îşi datorează lui însuşi, mi-ar fi trimis o navă cu trei punţi, şi nu acest vechi brick hârbuit, la bordul căruia ar fi sub demniatea mea să urc.” Aşa că alege fregata engleză Undaunted ', care-1 conduce spre insula Elba unde ajunge pe data de 3 mai. Multă vreme dorinţa lui de răzbunare se va nutri din încercările prin care a trecut în acea teribilă lună aprilie. Indignarea străbate deja în violenţa judecăţilor sale care nu cruţă pe nimeni, începând cu cei din Provenţa. Subprefectul de la Aix, venit să ia masa cu el la Sait-Maxime, plăteşte oalele sparte: „Ar trebui să vă fie ruşine văzându-mă în uniformă austriacă, am fost nevoit s-o îmbrac pentru a mă pune la adăpost de insultele celor din Provenţa. Sosisem plin de încredere în mijlocul vostru, şi când mă gândesc că puteam să iau cu mine şase mii de oameni din garda personală. N-am găsit aici decât o adunătură de turbaţi care îmi ameninţă viaţa. Cei din Provenţa sunt o rasă ticăloasă: au comis toate felurile de orori şi de crime în timpul Revoluţiei şi sunt gata să o ia de la capăt; dar când e vorba să se bată bărbăteşte, se dovedeşte că sunt nişte laşi: niciodată Provenţa nu mi-a furnizat un singur regiment de care aş fi putut să fiu mulţumit.”

După Fontainebleau se înfurie deseori şi împotriva mediocrităţii curtenilor. Obişnuieşte să repete la nesfârşit că a căzut nu din pricina unei înfrângeri ci din cauza trădării oligarhiei civile şi militare. Şi n-a căzut singur, a fost împins: „Interesul, dorinţa de a-şi păstra posturile, banii, ambiţia, iată ce anume îi mână pe mai toţi oamenii, îi declară el cu dispreţ lui Caulaincourt. Trădătorii se află în rangul superior al societăţii. Cei dântâi care mă abandonează sunt cei pe care i-am ridicat eu mai sus! Ofiţerii, soldaţii încă ar mai muri cu toţii pentru mine, cu arma în mână.” în acest cuib de mişei, Napoleon îi distinge mai cu seamă pe oamenii din Senat1, cât şi pe Talleyrand2 şi pe Marmont. Fără să-şi facă iluzii în privinţa duplicităţii prinţului Benevent, trădarea ducelui de Ragusa, acest prieten dintotdeauna3, îi aţâţă îndeobşte mânia: „Marmont, va lăsa el să-i scape în prezenţa lui Fleury de Chaboulon, unul din cei apropiaţi, este un mizerabil: şia pierdut ţara şi şi-a trădat prinţul. Chiar dacă şi-ar da tot sângele, nu va fi niciodată iertat pentru răul pe care 1-a făcut Franţei. Mă voi strădui ca numele lui să fie detestat de-a pururi.”4 încăpăţânarea de a explica prăbuşirea numai din cauza trădării, cât ar fi ea de pertinentă, nu e tocmai inocentă. Asta îi permite să cruţe poporul, plictisit şi obosit, şi mai cu seamă să treacă sub tăcere propriile lui responsabilităţi: „Nu am ce să-mi reproşez, le lansa el deja comisarilor aliaţi veniţi să-1 întâlnească la Fontainebleau; nu am fost niciodată un uzurpator, fiindcă nu am acceptat coroana decât după ce întreaga naţiune şi-a exprimat voinţa unanimă, în vreme ce Ludovic al XVIII-lea a uzurpat, fiindcă nu a fost chemat pe tron decât de un Senat slugarnic, în care mai mult de zece membri votaseră pe vremuri 1 Senatorii au votat decăderea lui din drepturi, ei pe care-i numise el însuşi în aceste posturi, onorifice şi somptuos dotate. Îl acuză mai cu seamă că e responsabil de moartea ducelui de Enghien şi de războiul din Spania. „Talleyrand, îi declară el de exemplu lui Campbell, este un scelerat, un popă răspopit, un om de revoluţie, pe scurt o adunătură de tot ceea ce e mai rău. Ştiam de multă vreme că mi-e duşman şi nu aştepta decât ocazia ca să mă trădeze.” 3 Napoleon îl cunoştea de la asediul Toulonului. L-a făcut duce de Ragusa în 1808 şi 1-a înălţat la gradul de mareşal în anul următor.

Numirea lui, atribuită favoritismului, a suscitat numeroase comentarii acerbe. Profeţia se va împlini: Marmont, duce de Ragusa, va târî după el reputaţia de trădător până la sfârşitul vieţii sale şi în eternitate. A „ragusâ” devine pentru soldaţi sinonim cu a trăda. Idem pentru trădare care se va numi de acum înainte „ragusadă”. „Mareşalul Iuda”, porecla lui în armată, va avea nefericirea să comande trupele regale pe timpul celor Trei Glorioase în iulie 1830. Sfâşiat între datorie şi sentimentele lui, nu-1 va lăsa inima să-i moartea lui Ludovic al XVI-lea. Eu n-am fost niciodată cauza pierzaniei pentru nimeni; cât despre război, e altceva; dar a trebuit să-1 duc fiindcă naţiunea dorea din partea mea să fac din Franţa o ţară şi mai mare1.” înmulţind confidenţele de acest fel, Napoleon nu încetează să vrea să se justifice pentru a împrăştia remuşcările şi îndoielile ce1 asaltează. Oare trebuia să-1 ucidă pe ducele de Enghien ca să întemeieze Imperiul? Trebuia oare cucerită Spania împotriva voinţei poporului ei? Şi de ce goana lui tot înainte, căsătoria cu MarieLouise, campania din Rusia, refuzul de a face pace la Praga iar apoi la Frankfurt? Sigur, steaua lui a pălit, dar el vrea să îşi creadă legitimitatea intactă, cum au ilustrat-o entuziasmul mulţimii până la Lyon şi de asemenea pasiunea demonstrativă a cârtitorilor. Totul e pierdut cu excepţia onoarei. Napoleon a ales să abdice decât să-şi dezonoreze numele lăsând Franţa mai mică decât o găsise. Ii mărturiseşte lui Campbell că a preferat să-şi sacrifice drepturile decât să lase soldaţii să fie ucişi pentru el declanşând războiul civil: „Nu de dragul unei coroane m-am războit eu, ci pentru gloria Franţei şi pentru a realiza planuri ce nu văd prin ce mijloace sar mai putea realiza. Aş fi vrut să fac din Franţa cea dintâi naţiune a lumii; dar s-a terminat: am abdicat, sunt un om mort.” Prin acest sacrificiu, speră să iasă cu fruntea sus şi, evitând ruşinea unei capitulări pe câmpul de luptă, să nu suporte nici stigmatul armistiţiului, îi va reveni guvernului regal rolul de a-şi asuma singur responsabilitatea unei ciuntiri a Franţei. Renun-ţând la tron în interesul superior al naţiunii, el îi lasă prin legat succesorului său un cadou otrăvit. De zece ori învingător pe timpul magnificei campanii din Franţa, oare nu dă el încă o dată dovadă, în ceea ce-1 priveşte, că este de neînvins?

Această tentativă de justificare trebuie apropiată de cea ţinută în faţa lui Cauliancourt în aceeaşi perioadă: „Fără îndoilală, toată lumea s-a săturat de război, spune el, şi mi se reproşează că nu am făcut pace. Se spune că iubesc gloria; poate că cei care zic au dreptate într-un anumit fel; cu toate acestea, toate războaiele, înaintea celui din Rusia, nu au fost purtate decât pentru a ne apăra de agresiunea vecinilor noştri, iar cel din urmă război a fost în întregime politic: cu toatele au fost înreprinse doar în interesul cât se poate de real al Franţei, într-o zi o să mi se dea dreptate. M-a forţat la aşa ceva sistemul de război perpetuu adoptat de Anglia.” – - _2 „Sunt rp7, ltatnl oWipi mplp îi mărtnricpî, pi ministrului Mole în 1813. Dară r> în 1814, circumstanţele îi grăbesc plecarea1. Necesitatea devine lege. Dar această renunţare imperială nu este la adăpost de calcule şi de tot felul de planuri ascunse, împăratul contează pe caracterul instabil al opiniei publice şi pe incapacitatea Bourbonilor de a guverna. Simţindu-se puternic graţie capitalului de glorie acumulat, încrezător în destinul său, sigur de faptul că este îndreptăţit, el începe să viseze fără să lase nimic să transpară: dar dacă Elba nu ar fi decât o simplă bază de repliere? „Acum, îi profetizează el lui Caulaincourt înaintea plecării, toată lumea e obosită, se doreşte pacea cu orice preţ. Însă înainte să se scurgă un an, lumea se va simţi ruşinată că a cedat în loc să lupte şi că s-a predat Bourbonilor şi ruşilor. Fiecare în parte va alerga atunci spre tabăra mea.” într-adevăr, toţi cei care au comanditat îndepărtarea lui au calculat greşit, orbiţi de propriul lor triumf. Oftând uşuraţi că se debarasează de el, au crezut că-1 pot cumpăra acordându-i o jalnică suveranitate peste insula Elba. Din milă, precum ţarul Alexandru I2, sau din aroganţă, fiecare în parte s-a resemnat până la urmă, fără să-1 mai bănuiască de planuri ascunse, să-1 trateze ca pe un om de rând, care ar fi uitat orgoliul imperial: rănit de înfrângere, se credea că o dată păzit şi întreţinut pe o insulă mizerabilă, nu-i mai rămânea decât să se bucure în tihnă de această aurită scoatere la pensie. Izolat, lipsit de oameni şi mijloace, se credea că nu va mai putea constitui pe viitor o primejdie. Fouche, singurul care pătrunsese în psihologia fostului său stăpân, îi va alerta totuşi pe învingători de vanitatea iluziilor lor: dar dacă,

1 Până în ultima clipă, ezită de altfel să plece. Pe 20 aprilie, îl convoacă pe Koller şi-i spune: „M-am hotărât să nu plec. Aliaţii nu sunt fideli angajamentelor pe care le-au luat faţă de mine; pot deci să-mi revoc şi eu abdicarea, care este în continuare doar condiţională. Peste o mie de mesaje mi-au parvenit în această noapte: sunt implorat prin ele să reiau frâiele guvernului. Nu renunţasem la toate drepturile mele la coroană decât ca să scutesc Franţa de ororile unui război civil, eu neavând niciodată alt ţel decât gloria şi fericirea ei; dar, cunoscând astăzi nemulţumirea cauzată de măsurile luate [.] pot acum să le explic gărzilor mele care sunt motivele ce mă fac să-mi revoc abdicarea, şi voi vedea cum li se vor smulge inimile bătrânilor mei soldaţi.” Până la urmă împăratul se răzgândeşte cu o formulă grea de ameninţări, aproape profetică: „Ei bine, încă mai vreau să rămân fidel promisiunii mele; dar dacă voi avea noi motive să mă plâng, mă voi vedea dezlegat de tot ceea ce am promis.” Ţarul le-a impus aliaţilor şi guvernului provizoriu compromisul de la Fontainebleau, cu toţii foarte reticenţi la început, dar care au sfârşit prin a accepta, fericiţi să w * „ plasat cum este la încrucişarea drumurilor dintre Italia şi Corsica, la trei zile distanţă de Franţa, Napoleon va deveni pentru Europa „ceea ce Vezuviul este pentru Neapole”? Oare a-1 menaja pe Napoleon, nu înseamnă de fapt a-1 umili şi mai mult sau chiar a-1 provoca, arătându-i că nu mai inspiră teamă? Napoleon strânge din dinţi, convins că destinul va juca din nou în favoarea lui. Omul de instinct, aflat în permamentă mişcare de optsprezece ani, redevine pentru câteva luni o fiară tăcută, la pândă, strategul care ştie să îmblânzească timpul, aşteptând clipa prielnică pentru a trece în sfârşit la ofensivă. El desdichado1 Aflată la jumătatea drumului între cele două leagăne ale familiei Bonaparte, Toscana şi Corsica, Elba aminteşte de insula lui natală în miniatură. Are o vegetaţie densă, peisaje sălbatice, ţărmul pare sculptat pentru a găzdui un şirag de mici golfuleţe liniştite şi sate cocoţate pe faleze privind în depărtare spre orizont până la acea „insulă a frumuseţii” atât de apropiată şi, de acum înainte, atât de îndepărtată.

Situaţia ei strategică i-a hărăzit o istorie agitată. A fost cucerită succesiv de etrusci, cartaginezi, romani, de Pisa, Genova, Luca, de Cezar Borgia, Spania, Barbarosa, Carol Quintul şi de familia Medicis. Până la urmă Neapole o cedase Franţei prin tratatul de la Florenţa din martie 18012. Elba devine atunci o subprefectură a departamentului Mediteranei cu Livorno localitate administrativă. Ochiadă a destinului, Napoleon moşteneşte aşadar una din rarele sale cuceriri ce au putut fi salvate de la împrăştiere. Dacă insula nu este chiat atât de mică precum afirmă legenda3 – i se poate totuşi face turul în câteva ore călare – varietatea peisajelor şi a locurilor de plimbare e totuşi limitată. Jumătatea celor douăsprezece mii de locuitori4, mai toţi analfabeţi, trăieşte în trei târguleţe: 1 în spaniolă: „dezmoştenitul”. Titlul trimite la un celebru sonet de Nerval (n. Trad.). Ştiind că Spania şi prinţul de Piombino şi-au abandonat drepturile asupra Elbei în favoarea Franţei. Insula era de mai multă vreme împărţită şi râvnită de mai multe puteri. Ataşarea oficială la Republica consulară nu intervine decât după semnarea tratatului de la Amiens. 3 Ea măsoară totuşi 211 km2 (29 km pe lungime şi 18, 5 pe lăţime) şi aproximativ 85 kilometri de jur împrejur. 4 O însemnare din epocă îi prezintă astfel: „Locuitorii Elbei sunt în mod natural blânzi, Rio-Marine, Porto-Longone şi mai cu seamă Porto-Ferrajo, capitala portuară fondată de Cosimo de Medicis1. Principala bogăţie, în afara carierelor de marmură şi a viţei de vie2, o constituie minele de fier ţinute riguros de administratorul Pons, numit şi l'Herault, republican intransigent care va sucomba şarmului împăratului3. Când debarca pe data de 4 mai dimineaţa, Napoleon deja profitase de ultimele sale zile la Fontainebleau ca să devoreze publicaţiile referitoare la insulă. O va administra cu aceeaşi energie consacrată până atunci Marelui Imperiu, aşa că domnia lui de trei sute de zile face insula Elba să avanseze cu mai mult de un secol. Garda lui, fixată la şase sute de oameni4, care sosesc pe data de 28 mai, se pune de la bun început pe treabă. Napoleon nu se mulţumeşte să construiască şi să amenajeze doar pentru folosul lui cinci

proprietăţi5, dar face şi să fie restaurate cazărmi şi dispensare. Mai mult, în fruntea acestor veterani sau „cârtitori”6, el se lansează în lucrări gigantice, în câteva luni, fortifică Porto-Ferrajo, căzut în decrepitudine, amenajează cu ce are la îndemână o reţea rutieră7, plantează măslini şi duzi, introduce cultura plăcere muncile grele. Dacă teritoriul lor e ameninţat de vreo invazie, îi vedem pe toţi devenind soldaţi. Dragostea de muncă şi gustul pentru bravură sunt calităţi care îi disting: iar probitatea, de obicei o caracteristică a oamenilor muncitori, este deseori de găsit la ei. Nu recurg la stilet, cum au obiceiul locuitorii multor altor ţinuturi, sunt în general superstiţioşi şi ignoranţi [.] Locuitorii Elbei nu prea iubesc plăcerile gălăgioase, chiar şi dansurile lor oferă prea puţină vivacitate şi veselie. Limba lor e un „patois” derivat din limba toscană.” 1 în 1548. Din această pricină, Porto-Ferrajo s-a numit multă vreme Cosmopolis. 2 Podgoriile dau încă şi astăzi excelente vinuri dulci. Napoleon a botezat vinul roşu cu numele Cote de Rio iar pe cel alb cu MonteJiac. Conform unei notiţe contemporane: „Mai cu seamă vinul roşu este deosebit de plăcut; există din el două soiuri, vermut şi aleatico.” 3 Istoricul Paul Gruyer îl califică pe Ponce de PHeraut drept un „Cato cu nas gros şi ochelari”, îi datorăm o mărturie preţioasă despre această şedere pe insulă: Souvenirs et anecdotes de Vile d'Elbe, publicată în 1897. De pe insulă se extrag de asemenea cositor şi plumb. 4607 bărbaţi din Vechea Gardă. Cărora li se adaugă un detaşament de 118 polonezi, un batalion corsican de circa 400 de oameni şi un batalion de miliţii localnice alcătuit la rândul său din circa 400 de oameni, în sfârşit, 119 marinari completează efectivele (cifre furnizate de Henry Houssaye). Napoleon ordonă să se construiască câte o locuinţă în fiecare din punctele strategice, deci la Porto-Ferrajo, Porto-Longone, RioMarine, Marciana (La Marine) cărora trebuie să le adăugăm cea de la Sân Marţino, în centrul insulei, întreg ansamblul este amenajat cu o mare simplitate; Mulini şi Sân Marţino evocă irezistibil locuinţa părintească de la Ajaccio, la fel de sumară şi funcţională. 6 „Grognards”, nume dat soldaţilor din Vechea Gardă pe timpul primului imperiu şi în general urnii hStrân snlrtat im vpfpran trtrQH „l

cartofului, ridică un teatru, un lazaret, un nou spital, dotează fiecare casă cu latrină şi îmbunătăţeşte, construind cisterne, aducţia apei potabile în oraş. Acuităţii privirii sale nu-i scapă nici aspectele economice: este reformată administrarea minelor şi a carierelor pentru a se obţine un randament superior în timp ce bugetul, cât este el de redus, face obiectul unor ordine repetate şi minuţioase. Insula devine astfel un câmp de bătaie civil, un Imperiu în miniatură în care directivele nu încetează să cadă peste capul supuşilor, ca pe vremurile cele mai bune, în vreme ce şeful îşi înmulţeşte vizitele surpriză pentru a se asigura de bunul mers al lucrărilor1. „PontoFerrajo seamănă cu Salante de Fenelon”, scrie mândru Pons de l'Herault. Mulini, clădire destul de austeră care domină „capitala”, e amenajată pentru a-1 adăposti pe împărat înainte de a o primi pe Pauline. Împăratul ocupă câteva camere la demisol, gustă perspectiva de pe promontoriu unde se lasă în voia meditaţiilor contemplând orizontul2. Cealaltă locuinţă de predilecţie, Sân Martino3, face oficiul de reşedinţă secundară. Situată la o leghe de oraş, bucurându-se de o vedere splendidă, acest „Saint-Cloud”4 imperial se evidenţiază printr-o sală de baie ornată cu fresce de decor egiptean. „Va fi casa unui onest burghez ce dispune de o bogăţie de cincisprezece mii de livre rentă”, îi spune împăratul trezorierului său Peyrusse pe care se încăpăţânează să-1 boteze „Peyrousse”, deformând numele cum îi stă în obicei. Ca să-şi mobilizeze reşedinţele, Napoleon nu ezită să confişte mobilele surorii sale Elisa de la Piombino şi pe cele ale cumnatului său Borghese, soţul Paulinei, a cărui încărcătură eşuează în PortoFerrajo. El le reţine cu lapidarul comentariu: „Nu trebuie să iasă din familie”. 1 Printre temele misivelor imperiale: distribuirea de orez pentru gardă, construirea latrinelor la Porto-Ferrajo, concesionarea pavilionului insulei Elba etc. Mamelucul Saint-Denis poreclit Aii precizează în ale sale Souvenirs: „în lungul casei, în partea dinspre grădină, se afla un larg promontoriu pe care o prelată de aceeaşi lărgime îl adăpostea de razele de soare. Dimineaţa, când era timp frumos, această prelată era desfăşurată pentru ca împăratul să poată să se plimbe la umbră,

dar ea avea şi avantajul că putea să ferească, în timpul dimineţii, de o prea mare căldură, camerele Majestăţii Sale. În partea de est a grădinii, pe palisadele ce serveau de intrare unui mic parter, erau aşezate două vaze de alabastru destul de mari ca dimensiuni în care, la venirea nopţii, se puneau lămpi aprinse; lumina lor dulce îi plăcea împăratului.” 3 î-x_„t. I -”, „ ^”,; 4; m;„to |” Con N/t^rtino i-a încredinţat înpriiirea pi Când nu construieşte, Napoleon călăreşte ore în şir în lungul şi în latul principatului său, epuizându-şi anturajul: „Părea că nu se odihneşte decât obosindu-se şi mai tare”, notează Pons de Herault. Dacă răspunde astfel unei necesităţi vitale, sau ceea ce el numeşte a se „des-obosi1”, el doreşte mai cu seamă, afişând astfel o voinţă şi o energie de om inflexibil, să-şi dovedească sieşi şi să-i convigă pe ceilalţi că a rămas în continuare împăratul de marmură pe care nimic nu-1 poate ştirbi. Orgoliul şi furia lui de a trăi contrastează cu figura lui Ludovic al XVIII-lea, sexagenar obez şi aproape impotent, pe care guta îl ţine ţintuit în fotoliu. Astfel că şi prin jocul imaginilor el mai speră să-şi afirme legitimitatea şi, cine ştie, să pregătească în spiritul celorlalţi ideea revenirii lui. Dacă refuză să arboreze titlul de „suveran al insulei Elba”, pe care1 socoteşte ridicol după cum i-1 descrie lui Druot, Napoleon înţelege să fie totuşi stăpânul ei absolut aşa cum fusese şi la Paris. Insula, dotată cu un nou drapel – „fond albastru traversat în diagonală de o bandă roşie punctată cu albine de aur” – reproduce Marele Imperiu defunct împreună cu Curtea, marina, armata, cocarda şi Garda2 lui. Teritoriul sporeşte o dată cu ocuparea insuliţei Pianosa, aflată la trei leghe distanţă. Dotată cu baterii de artilerie şi cu o mică garnizoană, ea alcătuieşte deocamdată terenul său privilegiat de vânătoare, dar ar ' „Se defatiguer” este termenul pe care-1 foloseşte în prezenţa comisarului englez Campbell care precizează în Journal: „S-ar spune că Napoleon vrea să realizeze mişcarea perpetuă, îi place săi obosească pe toţi cei care îl însoţesc în excursii. Nu cred că va fi capabil să se aşeze pe scris, atâta vreme cât sănătatea îi va permite exerciţii corporale. Ieri, după o plimbare la pas pe un soare arzător, care a durat de la cinci dimineaţa până la trei după-amiaza, şi după ce vizitase fregatele şi şantierele de transporturi, a urcat încă trei ore pe cal, ca să se des-obosească, mi-a spus el mai apoi.”

2 O Misterioasă broşură publicată la Torino în 1814, vorbeşte despre o „constituţie a insulei Elba” în 44 de articole şi 9 titluri. Chiar dacă anonimă şi curioasă, broşura poate părea credibilă atunci când anunţă împărţirea insulei în două depertamente sau afirmă că Napoleon guvernează prin intermediul a două camere: una comună, reînnoită anual în proporţie de o treime, aleasă de adunări primare, iar cealaltă, camera patricienilor compusă din cincizeci de notabili insulari numiţi pe viaţă de Napoleon. „Proclamaţia” care deschide această plachetă este de asemenea tulburătoare prin caracterul ei veridic. E vorba în fapt de o înşelătorie, asociind pastişarea stilului imperial (anunţând deja o broşură celebră: Le Manuscrit de SainteHelene apărut în timpul captivităţii sale Ia Longwood şi care îi va fi atribuit în epocă când se ştie că fusese scris de publicistul Lullin de putea, în caz de atac, să servească şi de bază de repliere1. La „palatul Mulini”, eticheta e copiată după cea de la Tuileries, „diminuată” totuşi, cum precizează un martor2. Există prefecţi ai palatului, patru şambelani, un şef şelar3, zece rândaşi de cai, şapte ofiţeri de ordonanţă şi nu mai puţin de douăzeci şi patru de servitori plasaţi sub direcţia fidelilor, Aii, primul vânător, şi Marchand, primul valet de cameră4, în Memorii el va furniza preţioase informaţii despre viaţa cotidiană a împăratului: „Prefera mâncărurile cele mai simple: linte, fasole albă, fasolea verde care îi plăcea enorm, dar din care se ferea să mănânce prea mult de teamă să nu găsească aţe care, spunea el, îi dădeau aceleaşi senzaţii ca firele de păr, şi chiar numai gândindu-se la aşa ceva se zbârlea, precum şi cartofii asezonaţi în toate felurile îi plăceau mult, chiar şi fierţi în apă sau copţi sub cenuşă. Bea de obicei vin de masă obişnuit, pe care îl dilua puternic cu apă; niciodată nu cerea vinuri extra sau lichioruri, sau foarte rar; o ceaşcă de cafea neagră 1 împăratul, dacă e să credem acelaşi text, emite un articol referitor la pensii pentru invalizi care precizează următoarele: — Pentru pierderea unui picior, dat fiind faptul că încă eşti valid cu un picior de lemn pentru serviciul intern: nimic. — Pentru pierderea a 2 braţe: 400 franci. — Pentru pierderea a 2 picioare: 500 franci — L braţ, 2 picioare: 600 franci. — 2 braţe, l picior: aceeaşi sumă.

— 2 picioare, 2 braţe: l 000 franci. ' — Pentru pierderea capului: nimic.” 2 „Europa o să mă acuze că-mi reîncep cuceririle”, exclamă împăratul pe această temă. 3 E vorba de Marchand care precizează: „Erai admis la această curte de mici dimensiuni prezentat de un mare mareşal sau de un şambelan. Se acordau intrări, în fiecare duminică se ţinea slujba religioasă în una din camerele de la apartamenul împăratului, cea care preceda salonul; era celebrată de vicarul general, abatele Arrighi; împăratul asista cu regularitate, erau invitate şi autorităţile civile şi militare; împăratul îi primea după serviciul religios, în fiecare duminică, erau dineuri de familie. În fiecare seară, se reunea cercul; era ţinut de Madame şi de prinţesă. Erau admise aici toate persoanele care aveau intrare la palat. La ora zece seara, împăratul se retrăgea în interior. Cercul lua sfârşit de obicei la miezul nopţii.” Pohs de Herault adaugă: „Imediat după instalare, împăratul a stabilit regulile de etichetă şi a devenenit mai dificil să te apropii de el. Cererile de audienţă imperială erau adresate generalului Bertrand sau generalului Drouot, care primea ordinele împăratului, împăratul indica ziua şi ora primirii. Nu te fficea niciodată să aştepţi prea mult. Nu se acea nici o excepţie de la această regulă, chiar şi în cazul persoanelor din ţinut care nu aveau o slujbă, în ce priveşte muncile obişnuite din imperiul lui miniatural, împăratul angaja oamenii cu care voia să lucreze, lucru care îi obliga pe cei angajaţi să fie în permanenţă gata să dea socoteală şi să nlătea-; rs r- „- -”.: după prânz era o dovadă despre sobrietatea lui. O dată intrat în interiorul apartamentului, îmbrăca un halat de casă, trecea în cabinet şi aştepta ora pentru baie care, de obicei, era între orele unu şi două. Pe insula Elba, baia lui era de obicei cu apă sărată, o aprecia foarte mult; citea, câteodată dicta, însă rareori.” Zilele împăratului se desfăşurau după un model neschimbat: cel mai adesea se scula în mijlocul nopţii1, dicta curierul, ieşea în zori, o gustare la ora şapte, plimbare, audienţă, dejun expeditiv singur sau în compania generalului Drouot, lectură la prânz, inspectarea – în general în barcă – a micilor garnizoane pe care le împrăştiase în toate colţutile insulei. Servit la ora şase, dineul continua cu o veghe animată de conversaţia împăratului până când o întrerupea pendula.

La ora nouă fix, relatează Pons de l'Herault, se apropia de pian, şi cu indexul bătea notele următoare: „do do sol sol la la sol fa fa mi mi re re do”2. Când se certa, „împăratul se apropia de persoana cu care era în conflict, o lua amical pe după umeri şi îi spunea cu afecţiune: „Ei bine! ne-am comportat ca îndrăgostiţii, ne-am certat! Dar îndrăgostiţii se împacă, şi o dată împăcaţi, se iubesc şi mai mult. Adio, noapte bună, fără ranchiună!„ Şi împăratul se retrăgea cu un sentiment de mulţumire atât de expresiv că toată lumea era mişcată. El nu împrumuta nici o mască, se arăta aşa cum era în realitate. Nu se putea duce la culcare în cazul în care nu fusese rezolvat conflictul; neînţelegerea îl apăsa ca un coşmar.” Totuşi după câteva luni ardoarea lui bate pasul pe loc. Toate marile proiecte erau deja pornite. Regatul său, explorat până în cele mai mici cotloane, nu-i mai dădea nimic să macine impozantei maşini imperiale. „Insula noastră Elba este o locuinţă neîncăpătoare”, oftează împăratul într-un moment de deznădejde. Dezorientat, suveranului captiv îi este teamă să nu fie redus la condiţia unui animal de circ aflat la cheremul acelor vizitatori străini care se înghesuie să întrezărească după gratii legenda vie. Pe 20 septembrie 1814, comisarul englez Campbell notează în Jurnal: „Napoleon pare să fi pierdut obiceiul muncii şi studiului sedentar. Posedă patru reşedinţe în diverse localităţi ale insulei, şi unica sa ocupaţie constă în a le aduce schimbări şi Marchand precizează că a le îmbunătăţi. Dar agitaţia şi indecizia ce domnesc în spiritul său nu îi permit să-şi păstreze constant interesul atunci când noutatea şi-a pierdut farmecul; în asemenea momente cade într-o stare de inactivitate pe care nu a cunoscut-o niciodată mai înainte şi, de la o vreme, se retrage în camera lui să se odihnescă preţ de câteva ore pe timpul zilei. Dacă iese să facă mişcare, nu mai merge călare ca pe vremuri, ci în trăsură. Sănătatea sa este totuşi excelentă şi nu pare deloc abătut, încep să cred că este întrutotul resemnat cu surghiunul şi destul de fericit, cu excepţia momentelor de singurătate, când se trezeşte amintirea trecutei măreţii, amintire şi mai amară datorită lipsei de bani şi a gândului că împărăteasa şi regele Romei sunt ţinuţi departe de el.” Marie-Louise, pentru care tocmai amenajase cu grijă apartamentele, îl decepţionează. Fie că era o dorinţă de a exorciza

fie o dovadă că mai credea în revenirea soţiei sale, ceruse să se picteaze, sub formă alegorică, pe unul din plafoanele din Sân Marţino „doi porumbei legaţi împreună şi al căror nod se strânge pe măsură ce ei se îndepărtează”. Vulturul amână cât îi stă în putinţă să se îndoiască de intenţiile „Bunei lui Louise” care, din infernul de la Fontainebleau reclamă, deseori în termeni insistenţi, să i se alăture. Aflat atunci pe punctul de a se prăbuşi, el refuză: „Nu insistaţi ca ea să vină, îi mărturiseşte lui Caulaincourt; prefer să o ştiu la Florenţa decât pe insula Elba, decât să o văd dezamăgită. Nu mai am nici tron, nu mai există nici iluzii. Cezar se poate mulţumi să rămână un simplu cetăţean! Pe tânăra lui soţie ar putea s-o coste multe suferinţe faptul de a nu mai fi nevasta lui Cezar! La vârsta ei, împărăteasa încă mai are nevoie de jucărioare.1” Exprimat mai prozaic, Napoleon îşi pune speranţa în ea pentru a încerca să-1 înduplece pe tatăl ei, Franz al II-lea al Austriei. Dar suveranul se dovedeşte instransigent: „Ca fiică, tot ce posed îţi aparţine, chiar şi sângele şi viaţa mea; ca suverană, nu te cunosc.” Atunci ea se lasă atrasă spre Viena unde, încetul cu încetul, învaţă să-1 uite, la insistenţele anturajului său francez, mai cu seamă ale lui Corvisart, medicul său, şi ale doamnei ei de onoare, ducesa de Montebello, care îl detestă pe Napoleon şi îşi dă silinţa să o convingă de numeroasele lui infidelităţi1. Numai secretarul Meneval şi contesa de Montesquiou, guvernanta regelui Romei, îi păstrează fidelitate împăratului. La douăzeci şi doi de ani, Marie-Louise rămâne o tânără supusă şi fără prea mare personalitate. Ceea ce înseamnă că ea va înceta să existe pentru împărat care va înmulţi scrisorile pentru a o convinge să vină, măcar pentru o scurtă perioadă, să-i împărtăşească soarta, în curând, scrisorile se răresc2, în timp ce vara, Marie-Louise pleacă la băi la Aix în compania noului său cavaler servant, contele de Neipperg care primise misiunea să o amuze3. Elegant, dispunând de multiple talente, muzician, cavaler, cântăreţ, acest seducător chior este un diplomat fără pereche4. Unindu-şi eforturile cu cele ale anturajului, îi pune în vedere împărătesei faptul că soarta ei depinde numai de tatăl ei şi reuşeşte încetul cu încetul să o desprindă de soţ. Ca să obţină suveranitatea Parmei, ea acceptă în curând să sisteze orice corespondenţă şi să

depună în mâna lui Metternich, cancelarul austriac, misivele primite de la Napoleon, în timp ce îl lasă pe Micul Vultur ostatic, la Viena. Napoleon, care ignoră încă totul în privinţa acestei trădări, bănuieşte totuşi abandonul. Dar faţă de lumea care îl observă, trebuie, 1 Baronul Bausset joacă de asemenea, pe lângă împărăteasă, un rol câtuşi de puţin neglijabil, mereu în defavoarea împăratului. 2 Napoleon, care nu îndrăzneşte să-i impună nimic, încearcă tot ce-i posibil s-o facă să vină, lăudând frumuseţea locurilor, anunţându-şi soţia de sosirea prinţesei Pauline, însoţită de Madame Mere, care ar putea să-i ţină companie, îi cere să vină mai cu seamă după încercarea ratată de a se sinucide: „Vreau să vii mâine la Fontainebleau, în sfârşit [sic] să putem pleca împreună să căutăm acel tărâm al azilului şi odihnei, unde eu voi fi fericit dacă tu vei putea să te resemnezi să trăieşti acolo uitând mărimile lumii.” Fontainbleau, 14 aprilie 1814. „Ţi-am scris des. Presupun că şi tu ai făcut la fel. Locuinţa ta e gata şi te aşteaptă în luna semptembrie pentru culesul viilor. Nimeni nu are dreptul să se opună călătoriei tale. Ţi-am scris pe această temă. Vino deci. Te aştept cu nerăbdare.” Insula Elba, 18 august. Ultima scrisoare a împărătesei, datată l ianuarie 1815, este de o răceală lipsită de orice speranţă. „Sper că acest an va fi mult mai fericit pentru tine. Cel puţin vei fi liniştit pe insula ta şi vei trăi fericit, spre mulţumirea tuturor acelora care te iubesc şi îţi sunt ataşaţi ca mine. Fiul tău te îmbrăţişează şi-mi încredinţează să-ţi doresc un an nou bun şi să-ţi spun că el te iubeşte din toată inima.” Potrivit lui Meneval, el are drept misiune „să o facă pe împărăteasă să uite Franţa şi în consecinţă pe împărat, împingând lucrurile până acolo unde pot fi ele împinse”. I s-au dat instrucţiuni cât se poate de explicite: „Contele de Neipperg se va strădui s-o întoarcă pe Doamna ducesă de Colorno – numele sub care călătorea MarieLouise – de la o oricât de mică idee a unei călători spre insula Elba.” cu orice preţ, din orgoliu sau necesitate, să păstreze secrete adevăratele motive ale acestei îndepărtări: „Soţia mea, se indignează el de faţă cu martori, nu-mi mai scrie. Fiul mi-a fost luat precum copiii învinşilor pentru a împodobi triumful învingătorilor. Nu mai poate fi pomenit în vremurile moderne exemplul unei barbarii

asemănătoare.” Precum o insultă adusă rangului său, această separare îl trimite la trista lui condiţie de exilat, de parvenit încoronat. O dată debarasată de el, Austria îşi manifestă dispreţul şi indiferenţa. Cât de departe pare, acum, apoteoza lui de la Dresda unde, cu doi ani în urmă, primea Europa ca un stăpân, începând chiar cu cu socrul său, înaintea invaziei din Rusia. „Nepotul lui Louis XIV”, făcând comentarii răutăcioase asupra necazurilor unchiului său, redevine acel josnic Minotaur căruia, conform cumplitei afirmaţii a prinţului de Ligne, îi sacrifica o junincă pentru a salva tronul Habsburgilor. Şi cu toate acestea, tratatul de la Fontainebleau nu i-a acordat păstrarea ţâţului de împărat cu toate onorurile aferente? Şi existenţa Micului Vultur, faţă de toţi aceşti suverani care îl scuipă în faţă, nu este oare dovada vie a legitimităţii sale întrucât sângele lor s-a amestecat cu al său pentru eternitate? Mai mult decât absenţa împărătesei de care rămâne profund legat, este absenţa Micului Vultur care îl face să sufere pe acest tată de peste patruzeci de ani. Şi dacă rămâne stoic în încercarea sa, masca imperială se fisurează uneori. Astfel, Pons de l'Herault povesteşte despre emoţia sa când, din întâmplare, a scăpat din mâini o tabacheră pe care figura un portret al regelui Romei: „împăratul nu mai era zvelt, rotunjimile sale erau pronunţate şi efectul mişcărilor sale nu era rapid. Cu toate acestea, s-a aplecat precum un tânăr să recupereze acea bijuterie, şi după ce s-a asigurat că pictura nu a suferit, a manifestat o plăcere nespusă. Repetă de nenumărate ori că ar fi fost extrem de trist dacă trăsăturile mititelului ar fi fost victimele neîndemânării sale. După ce a făcut elogiul fiului său, a adăugat: „Am ceva din tandreţea mamelor, chiar multă tandreţe, şi nu mi-e ruşine să o recunosc. Mi-ar fi imposibil să cred în afecţiunea unui tată care nu-şi iubeşte copiii.” Astfel, în nici un loc de pe insula lui nu se afla cu adevărat împăcat. Coşmarul acestui fiu detronat îl urmăreşte mereu. Şi dacă îndrăzneşte să se gândească la întoarcere, la recucerirea regatului pierdut, o face cu speranţa nebunească de a-şi smulge copilul din ghearele lui Metternich şi de a-i reda drepturile. Consolarea.; -, „; s; împăratul se refugiază între ai săi, în cercul ultimilor fideli, alcătuit din câţiva militari şi mai ales din cele două

femei, Letizia şi Pauline, care nu 1-au trădat niciodată. Prezenţa lor constituie în acel moment singura lui mângâiere. Din anturajul militar ies în evidenţă nobilele figuri ale lui Drouot, „înţeleptul Marii Armate”, Bertrand, fidelul Cambronne, noul Bayard. Născut în 1774, anul încoronării lui Ludovic al IV-lea, generalul Antoine Drouot, aghiotantul împăratului, s-a distins cu precădere în Spania şi în ultimele campanii din Germania şi Franţa. Meticulos, dotat cu o curtoazie ce contrasta cu manierele aspre ale statului major imperial, el este artilerist ca şi Napoleon şi are în comun cu el gustul pentru lucrul bine făcut. Numit guvernator militar al insulei, Drouot a refuzat cu demnitate orice răsplată. „Era singurul însoţitor al lui Napoleon care şi-a impus această rezervă”, subliniază Pons de l'Herault şi tot el continuă: „Existau doi oameni în generalul Drouot: omul public şi omul privat. Omul privat era prea bun, omul public era prea sever.” împăratul încurajează idila sa cu o autohtonă: „Căsătoriţi-vă aici, îi scrie, pentru că, dorind să vă păstrez alături de mine, vreau să vă văd stabilind legături care vă vor fixa pentru totdeauna în insula Elba.” Henri-Gratien, conte Bertrand, se impune ca fidelul fidelilor, începând cu 1797, data primei lor întâlniri în Italia, toată cariera lui se derulează în umbra lui Napoleon care îi apreciază devotamentul, discreţia şi competenţa. Excelent ofiţer de geniu1, a urcat una câte una treptele ierarhiei militare: general în 1800, aghiotant al împăratului în 1805, guvernator al Provinciilor ilire în 1811, şi în sfârşit mare Mareşal al palatului în noiembrie 1813, unul din principalele posturi de încredere în sânul armatei imperiale. Curajos şi dezinteresat, un bun administrator, el devine „Ministru de Interne”, având ca principală misiune să dirijeze Curtea. Acestui prim cerc i se adaugă generalul Cambronne, cel-care comandă de acum înainte la Porto Ferrajo. Mare şi uscăţiv, energic şi temerar, el incarnează figura ofiţerului model al acestei Mari Armate aşa cum ne-o arată imaginile de Epinal şi cele de pe farfuriile de faianţă, înainte să se trasforme într-o amintire concentrată în cinci litere. Angajat voluntar în 1792, el s-a remarcat mai cu seamă la Austerlitz, lena şi Wagram, iar mai recent în campaniile din Germania şi din Franţa. Energic mânuitor de oameni, dând dovadă de un curaj excepţional în toiul luptei atestat de cele şaptesprezece

răni, el este un năuc dublat de un caracter dificil, avansat la gradul de general abia târziu în 1813, spre deosebire de Bertrand şi Drouot. Aflând că stăpânul său va fi exilat, el cere cu insistenţă să-1 însoţească: „Am fost ales totdeauna să merg la luptă, trebuie să fiu ales şi să-mi urmez suveranul. Un refuz ar constitui pentru mine cea mai mortală ofensă1.” Emoţionat, Napoleon cedează, convins că va avea în el un paznic vigilent şi respectat de veterani, îl avertizează totuşi în privinţa exceselor temperamentului său, mai cu seamă atunci când se adresează compatrioţilor săi corsicani din batalionul de la Longone: „Într-o zi împăratul, căruia el îi raporta despre mersul instrucţiei batalionului şi îi dădea exemplul unor stângăcii din partea unor soldaţi pe care îi pedepsise lovindu-i sau îi izbise cu dosul săbiei, fie peste burtă fie pe spinare, i-a spus: „Fiţi atent, nu vă folosiţi de asemenea mijloace faţă de aceşti oameni pentru că s-ar putea să vi se întâmple lucruri neplăcute; ei sunt foarte răzbunători şi nu iartă nimic; credeţi-mă ce vă spun, nu vă încredeţi în aparenţe.”2 în sfârşit, alţi cinci sute de ostaşi bravi din vechea Gardă au ţinut cu orice chip să-1 însoţească pe împărat care i-a primit cu uşurare şi recunoştinţă. Faţă de ei, se arată călduros, indulgent, permiţându-le chiar să-i fure din propriile-i podgorii3. Martori ai fostei sale glorii, veteranii constituie pentru el o asigurare în faţa oricărei tentative ce ar fi putut fi plănuită de corsarii coastelor necivilizate sau de către aliaţi. Şi presimte, mai cu seamă, că aceşti paznici ai Templului ar putea constitui mâine braţul armat al recuceririi. În toată această învolburare de uniforme, nici un civil mai de soi nu poate râvni la vocaţia de a fi un confident privilegiat. Pons de Herault e prea sever pentru a putea ocupa locul unui Talleyrand sau pe cel al lui Caulaincourt. Împăratul, căruia îi place să discute ceasuri întregi cu Scrisoare a lui Cambronne către Drouot. Biograful său Louis Garros citează în această privinţă celebra frază din Shakespeare: „Cel care se încăpăţânează să-şi urmeze cu fidelitate stăpânul învins este învingător peste învingătorul stăpânului său.” Aii, Souvenirs. 3 Pons de Hărault povesteşte: „Soldaţii din Gardă au cules foarte de timpuriu viile Majestăţii Sale. Atunci când aceşti viteji voiau să

intre pe proprietăţile ^imperiale, aveau obiceiul să strige la paznici: „Nu sunt oare ale tatălui nostru? — Sunt ale împăratului, li se lucrilrt*pci re> *” al însoţitori aleşi pe sprinceană1, suferă că nu are cu cine să schimbe idei. Bertrand încearcă să menţină nivelul conversaţiei, dar fără să strălucească realmente. Rămâne doar schimbul de idei cu vizitatorii aflaţi în trecere, în majoritatea lor englezi2, care năvăleau spre insulă şi care, distrându-1, continuau să-i furnizeze numeroase informaţii despre evoluţia Franţei şi a aliaţilor. Lipsit de prieteni, Napoleon poate cel puţin să se bizuie pe solicitudinea celor două femei din familie, în vreme ce majoritatea bonapartiştilor îl reneagă precum Murat sau îl neglijează precum Jerome, Lucien sau Louis. Letizia şi Pauline debarcă pe insulă pe 2 august şi respectiv pe l noiembrie 18143. Fiecare ocupă un loc aparte la curtea împăratului: memorie, înţelepciune, bun-simţ, rigoare în ceea ce priveşte mama; graţie, delicateţe, supleţe la sora preferată. Doamna Mamă şi-a plătit destul cota parte din durerile existenţei ca să ştie să ia distanţa necesară faţă de vanitatea şi precaritatea lucrurilor: „Ea avea o mare fineţe de judecată şi tact, afirmă ducesa d'Abrantes, văduvă a lui Junot şi memorialistă fantezistă. De îndată ce te aflai în faţa ei, te ghicea dintr-o aruncătură de ochi şi, dând în acelaşi timp impresia că priveşte în altă parte, ştia tot ce se întâmplă înainte să fi ieşit din încăpere.” Luptătoare neînfricată pentru independenţa Corsicii parcurgând landele alături de Paoli şi de soţul ei, văduvă la treizeci şi şase de ani, mamă a treisprezece copii dintre care cinci morţi la vârste fragede, fusese alungată de pe insula ei în 1793. În urma acelor încercări, a păstrat teama de lipsuri, de unde şi zgârcenia ei sordidă şi legendară4. ' Ceea ce Pons de H6rault confirnă: „împăratului nu-i plăceau acei indivizi care, potrivit expresiei sale, „aleargă să-ţi lingă din palmă„, iar faţă de asemenea indivizi, el aborda un aer de superioritate care avea puterea de a intimida pe toată lumea, îi plăceau persoanele care se exprimau liber despre subiectele pe care le aleseseră, şi nu încerca să le întrerupă. Avea o atenţie bine marcată pentru a nu spori şi mai mult starea penibilă a celor care erau tulburaţi fiindcă-i

adresaseră cuvântul. Era extrem de satisfăcut atunci când avea siguranţa unei superiorităţi bine marcate în timpul unei conversaţii.” F. Kircheisen îi citează pe cei mai cunoscuţi în biografia lui despre Napoleon: lord Ebrington, lord John Russel, G. F. Vermon, văr al lordului Holland, Fazakerley, coloneii Lemoine şi Douglas, majorii Vivian şi Maxwell, „în marea lor majoritate, englezii care 1-au vizitat pe Napoleon sunt de acord când spun că era prea puţin simpatic şi că nimic nu te îndreptăţea să bănuieşti în el un mare om. Dar de îndată ce vorbea şi ajungeai să înţelegi ce zice, această primă impresie defavorabilă făcea în general loc admiraţiei.” 3 Pauline mai stătuse pentru o scută perioadă pe Elba la începutul instalării De-a lungul anilor, ea a reuşit să închege o avere solidă pe care o pune la dispoziţia acestui fiu căruia îi admiră în secret neastâmpărul şi îndrăzneala. Pe vremuri de o mare frumuseţe, ea păstrează la şaizeci şi cinci de ani o distincţie rasată. Relaţiile sunt complexe între împărat şi mama lui. In ciuda unor răceli trecătoare, afecţiunea rămâne profundă, afecţiune amestecată cu respect şi cu o oarecare pudoare iar mândria se amestecă cu o oarecare jenă. Napoleon, căruia nu-i plăcea atunci când cineva îi rezista, a trebuit să înveţe cum să se poarte cu această femeie încăpăţânată şi tenace care n-a ezitat niciodată să iasă din reţinerea ei pentru a lua apărarea fraţilor mai mici prost trataţi: Lucien, Louis şi Jerome. Tot aşa, Doamna Mamă va duce împotriva Josephinei, ca o văduvă neagră împotriva unei văduve vesele, un război nemilos de răzbunare, ridicând împotriva creolei uşuratice şi a celor doi copii, Eugene şi Hortense, ansamblul clanului familial. Rămânând permanent o corsicană în inimă şi în spirit1, ea se instalează cu discreţie într-o căsuţă aproape de Mulini. Deocamdată, împăratul detronat va deveni pentru „la madre” sălbaticul Nabulione de la Ajaccio pe care ea-1 îndoapă ca să-1 protejeze astfel mai bine. Într-o seară, în timpul unei partide de cărţi, ea îl dojeneşte pe trişorul impenitent cu o remarcă tandră: „Napoleon, vă înşelaţi”, la care el răspunde: „Doamnă, dumneavoastră vă puteţi îngădui să pierdeţi; eu sunt sărac, eu trebuie să câştig.”2 în ceea ce o priveşte pe Pauline, a cărei graţie a fost imortalizată de sculptorul Canova3, frumuseţea ei strălucitoare la cei treizeci şi cinci exclus sa rămâneţi cu toţii într-o bună zi în grija

mea, iar atunci o să-mi mulţumiţi de tot ceea ce fac astăzi pentru voi”, scrie ducesa de Abrantes. 1 Letizia vorbeşte mai bine dialectul natal şi limba italiana decât franceza. Anturajul ei e alcătuit în majoritate din insulari. 2 Trezorierul Peyrusse precizează: „Majestatea Sa văzându-se descoperit, dădea cu mâna peste cărţi, le amesteca pe toate, ne lua napoleonii, după care intra în apartamentul său unde noi nu puteam să-1 mai urmăm şi-i dădea banii noştri valetului de cameră Marchand, care, a doua zi, îi restituia celor de la care fuseseră furaţi.” 3 Un foarte bun portret al surorii preferate a împăratului îl găsim în cartea Souvenirs a mamelucului Aii: „Persoana ei, dacă ţinem seama de ceea ce e aparent, avea toate frumoasele proporţii ale unei Venus de Medicis. Nu-i lipsea pe atunci decât puţină tinereţe, căci pielea de pe faţă începea să se rideze; însă cele câteva defecte rezultate din vârstă dispăreau sub o uşoară tentă de fard care conferea şi mai multă însufleţire frumoasei ei fizionomii. Avea ochi încântători şi foarte sclipitori; gura era dintre cele mai bine garnisite, iar mâinile şi picioarele de un model dintre cele mai perfecte. Toaleta ei era întotdeauna dintre cele mai studiate iar înfăţişarea era cea a unei tinere persoane de nnKnrezece ani. Spunea mereu că e suferindă, bolnavă; atunci când trebuia să urce sau să de ani devine şi mai emoţionantă prin această devoţiune a exilului acceptat cu renunţare. „Eu nu 1-am iubit pe împărat ca pe un suveran; eu 1-am iubit ca pe un frate, şi-i voi rămâne fidelă până la moarte”, scrie ea după ce a aflat de abdicare. Metternich, în ale sale Memorii, subliniază forţa legăturii dintre ea şi fratele ei: „Pauline era atât de frumoasă cât îi este posibil cuiva să fie; era îndrăgostită de ea însăşi, iar principala ei preocupare era plăcerea. A#ea un caracter afabil, era dotată cu o extremă bunăvoinţă, iar Napoleon avea faţă de ea un sentiment cu totul diferit de sentimentele avute faţă de celelalte rudenii. Vorbea despre ea ca despre un exemplu unic în familie: „Pauline, mi-a spus-o deseori, nu-mi cere niciodată nimic.„ Prinţesa Borghese avea în ceea ce o priveşte obiceiul să spună: „Eu nu iubesc coroanele, dacă voiam să le am, le-aş fi avut; dar am cedat gustul pentru aşa ceva rudelor mele.„ Avea pentru Napoleon o veneraţie ce aproape semăna cu un cult.”

Evident, ea nu a încetat să colecţioneze datorii, amanţi şi tot felul de încurcături, dar nu dintre cele grave. „Copilul răsfăţat al familiei” se dă în vânt după serbări, viaţă uşoară şi „frumuseţi inutile”. Prezenţa ei este o încântare pentru insulă, iar balurile şi spectacolele ei la care sunt invitaţi de-a valma toţi cei socotiţi a fi „notabili” în acest mic regat se înmulţesc tot mai mult. Napoleon, care o porecleşte afectuos „Notre-Dame a mofturilor”, se arată nepăsător şi se distrează pe sema supărărilor şi capriciilor ei. Scurta vizită, între l şi 3 septembrie 1814, pe care o face Mărie Walewska, joacă un rol deloc neglijabil în convalescenţa împăratului. Gândind la ea, sentimentele se însufleţesc la amintirea primei lor întâlniri din 1807, pe vremea Imperiului, când Mărie, aleasă în grabă şi năvalnic de Murat să-1 distreze pe suveran, se impusese, graţie blândeţii şi bunătăţii ei, în rolul de „a doua soţie”.1 Această relaţie pasională şi complexă seamănă cu cea pe care Napoleon o întreţine cu tragica Polonie, care asemeni Măriei putea avea sentimentul că-i dăruise totul, dacă nu şi-ar fi fost luat el însuşi totul. Mobilizaţi în masă de împărat, polonezii, care aşteptau în schimb independenţa şi reconstrucţia ţării lor, nu au avut parte decât de un lot de consolare: marele ducat al Varşoviei, bucată infimă din fostul lor regat de trei ori 1 Mărie Walewska era o femeie deosebit de atrăgătoare dacă e să dăm crezare portretului pe care i-1 face contesa Potocka: „Delicios de drăguţă, ea împlinea criteriile lui dezmembrat în secolul al XVIIIlea1, înainte să treacă pentru multă vreme sub influenţă rusă. Cea mai valoroasă parte din nobilimea poloneză a fost masacrată aşa cum s-a întâmplat şi cu şeful ei, prinţul mareşal Poniatowski, mort înecat la Leipzig, în timp ce încerca cu multă bravură să protejeze retragerea Marii Armate. Şi totuşi Polonia rămâne fidelă, precum imaginea numeroşilor soldaţi şi ofiţeri care i se alătură pe insula Elba după ce s-au luptat la Madrid şi Moscova, precum Mărie care, fără să dea înapoi în faţa sacrificiului, se grăbeşte să-1 ajungă pe cel exilat pentru a-i aduce dovada iubirii sale2, în timp ce Napoleon n-a ezitat să-i forţeze reţinerea pentru ca după aceea să se îndepărteze de ea, Mărie, în ceea ce o priveşte s-a ataşat de el cu trecerea timpului. Pasiunea trecuse de partea cealaltă, aşa cum fusese cazul şi cu Josephine.

Cu toate acestea Napoleon este emoţionat să-şi regăsească iubita şi mai cu seamă pe tânărul său fiu, pe Alexandru, născut în 1810, care va deveni cu patruzeci de ani mai târziu ministru de Afaceri externe al lui Napoleon al III-lea3. Acest „băieţel drăguţ, deja destul de mărişor, cu figură uşor palidă, cum se exprimă mamelucul Aii, [.] avea ceva din trăsăturile împăratului. Avea aspectul lui serios. Pe toată durata supeului, împăratul a fost de o veselie, de o amabilitate, de o galanterie cu totul încântătoare. Era fericit”. În efemera lor regăsire se amestecau bucuria surprizei şi confortul tandru; însă angoasa şi remuşcările îl strângeau ca un cleşte. El ştie că Europa îi pândeşte cele mai mici fapte şi gesturi. Cât de fericiţi ar fi, toţi aceşti moşnegi de la curte, să-1 prindă cu o greşeală. O şedere mai îndelungată a „soţiei poloneze” ca şi prezenţa fiului său natural pe insulă riscă să constituie împotriva lui arme de temut în ochii opiniei publice şi să justifice separarea, sau chiar divorţul4. Napoleon, care n-a avut inima s-o respingă pe Mărie, o primeşte cu un lux de discreţie într-un colţ retras al insulei, la ermitajul de la La Madona, sub un cort ce ordonase să fie ridicat pentru această ocazie, în ciuda acestor 1 Polonia a fost distrusă în favoarea Rusiei, Austriei şi Prusiei. Marele ducat, fondat în 1807 şi sporit în 1809, a fost plasat sub autoritatea regelui de Saxa, aliat al lui Napoleon, şi nu sub cea a unui mare senior polonez. 2 Fidelitatea „soţiei poloneze” se dovedeşte a fi cu atât mai meritorie, cu cât ea tocmai – - ~i, (tm) ata de la Fontainebleau. Vine totuşi la împărat să se plângă de Murat care ; (' PENITENTUL;') 41 precauţii, încă de a doua zi, un zvon teribil începe să se răspândească. Se crede în sosirea, de atâtea ori promisă, a împărătesei şi a regelui Romei. Confuzia pare cu atât mai naturală cu cât Mărie Walewska seamănă cu Marie-Louise şi că fiul ei are aproximativ aceeaşi vârstă ca Micul Vultur. Conştient de primejdie, Napoleon o grăbeşte cât se poate de delicat să se îndepărteze. Venise să i se ofere să rămână; stânjenit, el o alungă. Mândră, cu sufletul rănit, ea se îmbarcă de îndată, pe o teribilă furtună, în pofida rugăminţilor împăratului1. Era aproape să-şi afle moartea sub ochii lui până să reuşească să ajungă în larg. Iar atunci

când mica pânză dispare la orizont, noaptea îl împinge într-o singurătate încă şi mai mare. Metamorfoza ' ' Considerată deseori ca un soi de rudă săracă a epopeii imperiale, insula Elba pare o simplă paranteză pe drumul prăbuşirii, repetiţia generală a unui şi mai mare blestem. La ceasul acestui prim exil, cel care va deveni inepuizabilul povestitor urcat pe sumbra lui stâncă elenă păstrează pentru moment tăcerea, înainte ca istoria imperială să-şi reia cursa îndrăcită, el profită de împrejurări pentru a se abandona meditaţiei şi a se împăca cu sine. Poate că acordă atenţie următorului pasaj din Fenelon, directorul de conştiinţă al regilor, subliniat de Pons de Herault: „Am fost constrâns să mă bucur că stăpânesc, însoţit de un mic număr de soldaţi şi de prieteni care au vrut să mă urmeze pe drumul necazurilor mele, acest pământ sălbatic din care a trebuit să-mi fac patrie, cum nu mai puteam spera că voi revedea vreodată binecuvântata insulă unde zeii au decis să mă nasc spre a domni peste ea. Tot aşa vor cădea toţi regii care se abandonează dorinţelor lor şi sfaturilor primite de la cei care îi flatează.” Dar Elba nu poate fi decât un popas înaintea recuceririi căci împăratul nu se resemnează. El se arată absorbit de acţiune, pasul lui se Napoleon îi trimite un ofiţer de ordonanţă numit Perez somând-o să aştepte sfârşitul furtunii însă acesta din urmă, „prostul proştilor” şi „mojic cât încape” după Pons de Herault, preferă să se adăpostească undeva şi ajunge prea târziu. Oricum, Mărie Walewska nu ar fi luat în seamă acest aviz aşa cum a şi mărturisit mai târziu: „Mă umilise prea tare. Toate precauţiunile, plecarea lui de la reşedinnţă de îndată ce a aflat că urma să vin, aşteptarea pe vapor pe care mi-a impus-o până la căderea serii, debarcarea clandestină la —„; „^”trii ra îmnărăteasa să nu afle de vizita îndreaptă spre orizontul fiecărei zile, arzând de nerăbdare să guverneze această minusculă insulă, în retragerea de pe insula Elba, el îşi pregăteşte întoarcerea, în faţa disperării, el vrea să invoce destinul, să-i pună să mintă pe cei care 1-au abandonat, condamnat cum se află la exil, la o azvârlitură de băţ de ţărmurile continentului, sub privirile batjocoritoare ale croazierei engleze. Umilinţa de la Fontainebleau

trezeşte Zborul Vulturului. După ce se îndoise de geniul său, iată-1 că se pregăteşte să renască din umbră prin forţa pumnilor. Nu-i uşor să descifrezi metamorfoza. Mai întâi că aici nu găsim resortul tragic de la Sfânta Elena care marchează reperele: forţa condensată într-un spaţiu închis infernal, certurile anturajului, decrepitudinea şi suferinţa, supravegherea meschină a lui Hudson Lowe, pe scurt, toate ingredientele subtile ale descompunerii care iau fascinat pe eseişti şi istorici1, în plus, ora confidenţelor nu sosise. Pagina rămâne acum albă, în timp ce la Sfânta Elena Napoleon va înlocui „sabia cu pana”, înainte să sucombe sub loviturile duşmanului şi ale uitării. Marele mareşal Bertrand, cronicar meticulos al decăderii elenice, păstrează şi el tăcerea2. Spre deosebire de Sfânta Elena unde răsună din plin puternicul verb imperial atunci când dezmoştenitul pleacă la asaltul memoriei, Elba se caracterizează mai întâi prin faptul că exilatul nu o spune. Neputând să-1 auzim, în absenţa mărturiilor, ar trebui să-1 putem privi. Dar nu există nici un tablou după natură, nici un portret al împăratului în decorul noului său regat. Elba rămâne înecată de umbre, în plus, aşa cum afirmă Michelet, istoricul, şi Marchand, servitorul, imaginea pictată se dovedeşte a fi înşelătoare. Focul intern care-1 arde nu prea îngăduie fixarea expresiei chipului său mereu schimbător. Acei Napoleoni pictaţi de Gros, Isabey sau Gerard par a fi doar nişte palide copii. Numai David va fi reuşit să fixeze misterul acestei atât de stranii priviri, fie în toiul luptei fie în postura majestuoasă. Sub masca severă a unui împărat suprins după abdicare, Delaroche, în ceea ce-1 priveşte, a reuşit să pună în evidenţă durerea lui. Pictorul alcătuieşte din imaginaţie un tablou sugestiv: sabia abandonată, bicornul la pământ, cizmele murdare de noroi, braţul drept curbat neglijent, împăratul pare să fi renunţat la luptă. I se citeşte disperarea în privirile absente şi pe buzele strânse. Dar străbat din priviri răzbunarea şi mânia în vreme ce mâna i se crispează violent pe V ' ' '; ' şold. Uluit de prăbuşire, cuprins de furie şi indignare,! mpăî] attlt, caută deja în el energia care să-1 trezească. Ii ţ, f: i î;: /ry, Foarte repede, orgoliul lui rănit se revoltă. Ce are el de făcut pe această scenă de carnaval? Exilul pe insula Elba pare oarecum nepotrivit cu destinul său hărăzit fie gloriei fie tragediei: Austerlitz

sau Longwood, sunt cele două chipuri ale acestui destin. Drumul calvarului – incendiul Moscovei, trecerea Berezitiei, Leipzig, campania din Franţa – nu răspunde el oare ca într-o simetrie aproape perfectă drumului gloriei: încoronarea, lena, Tifeit şi Moscova? Mediocritatea, banalitatea cotidianului nu intră în această schemă, în acest tablou, mica insulă Elba face o pată, ca o nuanţă de fericire burgheză care nu i se potriveşte şi îi întunecă mitul. Ca să scape de ridicol şi să şteargă insulta, împăratul nu vede nimic mai bun decât supralicitarea, îndrăzneala unui act şi mai spectaculos decât tot ceea ce el înfăptuise deja. Elba nu va fi aşadar decât o „insulă de repaus”, cum a botezat-o împăratul, un loc ideal de convalescenţă şi nu teatrul sfârşitului. În primele momente ale exilului, Napoleon se caută, vrea să fugă de toate cele din trecut logodindu-se pe deplin cu noul său teritoriu. Acest om al mişcării, acest geniu în acţiune, a avut nevoie întotdeauna de stâlpi zdraveni pe care să-şi întemeieze viitorul. Ca toţi angoasaţii, el se asigură sprijinindu-se pe energia şi afecţiunea celorlalţi. Şi nu doar că Elba strânge laolaltă prezenţele care i se potrivesc, dar ea îi oferă şi cadrul ideal, aproape familial. Cu vegetaţia şi mirosurile ei mediteraneene, cu vederile şi piscurile ei sumeţite sălbatic deasupra mării, cu măruntele ei sate portuare şi cu ţăranii ei, atât de asemănători celor din Ajaccio, insula îi aduce aminte de copilăria lui corsicană. Insula Elba este cu adevărat versantul luminos al exilului, o insulă anti-Sfânta Elena, ce rămâne insula neagră peste care „s-a pişat diavolul”, „catafalcul de stânci” putrezind de umiditate, după Chateaubriand. Este un evident contrast faţă de această insulă Elba de culori vii, verde ca Imperiul şi haina ei fetiş, albastră ca drapelul şi uniformele veteranilor. Totul pare aici vesel şi călduros. Pentru împărat, un om sensibil la climat, la peisaj şi arome1, această insulă are efectul unui balsam peste sufletul său rănit. Un indice care nu înşeală, Napoleon arată cel mai adesea o foarte bună dispoziţie. Glumeţ, el nu încetează să-i tragă de urechi pe unii şi pe alţii, trişează la cărţi, cântă fals şi cu voce tare Avea simţul mtmsnliii fwtrpm He spnsihil. I. – am văzut înrlpn3rtânHn_c^ „Marat, al poporului răzbunător” sau „Da, hotărât lucru, mă însor”, mănâncă pofticios ciorbă de peşte sau de distrează pe seama lui Bertrand, obişnuita lui ţintă de zeflemea, în acele

momente, el se bucură de viaţă conform imaginii din deviza sa: „Napoleon ubi-cumque felix”.1 încă liber, el păstrează acea sănătate de fier şi acea vigoare ce îi epuizează anturajul, începe să-şi revină. Iar ca dovadă renunţă să-şi mai scrie Memoriile cum proiectase la început.2? În noiembrie, deciziile sunt luate; de acum înainte începe cea de a doua fază a exilului, cea a renaşterii propriu-zise, care va dura până în februarie. „Are tot mai multe ocupaţii de interior”, notează Marchand în Memorii. Dacă vrei să-i urmăreşti drumul, în absenţa unor confidenţe, trebuie să meditezi asupra alegerilor decisive de pace şi de libertate pentru care va opta la rândul său. Se pregăteşte în tăcere să-1 renege în el pe despotul războinic care, într-o altă viaţă, a supus întreaga Europă sub jugul său de fier. Ignorându-1 pe Washington, om de stat pe care-1 au la suflet liberalii, el şi-a vârât mâinile adânc în zestrea lui Cezar şi a lui Charlemagne. Această metamorfoză din exil îl aduce treptat îndărăt, spre sursele Consulatului, la acel an 1801 când, cu ajutorul Concordatului şi al păcii, a atins apogeul popularităţii sale, reuşind să se impună ca om al păcii fără a înceta să fie şi cel al libertăţii. Astfel Napoleon reînnoadă legăturile cu Bonaparte pentru a se salva de oprobriul legendei negre, colportată de pamfletele şi ziarele de pe continent. Căderea din 1814 i-a deschis ochii: în acea încercare, cu cei şaizeci de mii de viteji ai săi în faţa unui duşman de zece ori superior, el a devenit conştient de singurătatea proprie şi de încercările prin care trecea poporul său. Despot irascibil, cuceritor neînsetat, închis în visul lui, se îndepărtase de toată lumea, aşa cum va scrie şi Marmont în Memorii: „Câtă vreme a spus: totul pentru Franţa, 1-am slujit cu entuziasm. Atunci când a spus: Franţa şi eu, 1am slujit cu zel. Când a zis: eu şi Franţa, 1-am slujit cu devotament. Şi numai atunci când a zis: Eu fără Franţa, m-am hotărât să mă despart de el.” Nici abdicarea, nici anunţul revenirii lui Ludovic al XVIII-lea nu au trezit adevărate mişcări în favoarea sa, cu excepţia Gărzii Imperiale. Iar parizienii chiar îi vor aclama pe cazaci şi vor da jos statuia lui de pe coloana Vendome. În faţa unei asemenea ingratitudini, Vulturul rămâne fără replică. Nu este oare el cel dintâi responsabil de nefericirea

\par lui? Nu trădase oare el Revoluţia care-1 ridicasrâfl slăVi3^şadar face faţă crudei realităţi fără să tremure.1 iu.'fots '.) 50? ~ Dacă vrea să îndrăznească şi să mai poată crede, Napoleon trebuie să se convingă că a rămas iubit de francezi. Numai un proiect nebun mai putea să-i dovedească lumii că el a rămas suveranul legitim încoronat de voinţa populară, spre deosebire de fratele lui Ludovic al XVI-lea, impus din afară de o clică măruntă de intriganţi dar respins aproape de întreaga naţiune. Ca să-i reuşească întoarcerea, împăratul detronat înţelege că va trebui să-şi 'câştige răscumpărarea regăsind elanul revoluţionar de prea multă vreme delăsat. Pentru a regăsi fervoarea de la 1789, va trebui să redevină Bonaparte, acel ales al poporului sanctificat de trei ori prin plebisciturile de la 1800, 1802, 1804, acel garant al egalităţii şi meritului, administrator fără pereche şi general victorios. În meditaţia din exil, Napoleon se apleacă asupra trecutului său spre a afla în el cheile reuşitei şi a înţelege explicaţia bruştei sale căderi. După ce se complăcuse să întemeieze imperiul ereditar, să renege dogma frontierelor naturale, nu a înşelat el oare încrederea francezilor, nu a trădat egalitatea reconstituind o curte de parveniţi şi apoi o nobilime în 1808, bătându-şi joc de libertate, strivind puterea legislativă şi limitând contraputerea presei şi a magistraturii? „Ce aţi făcut cu această Franţă pe care eu o lăsasem atât de strălucitoare? Lăsasem pacea, am regăsit războiul. Lăsasem victorii, am regăsit reversul lor. Lăsasem milioanele din Italia, am regăsit legile spoliatoare ale mizeriei?” în această clipă, el ştie bine, celebra apostrofare adresată Directoratului cu câteva ore înainte de 18 Brumar ar putea să-i fie întoarsă, în ce stare lasă el Franţa după abdicare? Mai mică decât o găsise, purtând doliul după un milion de morţi, sărăcită financiar de invazii şi de Blocada continentală, constrânsă de poliţe şi conscripţii, lipsită de orice libertate de expresie. Bilanţ catastrofal dificil de asumat. Bilanţ care îi obsedează inima şi spiritul fără ca el să poată încă să o mărturisească. După supraactivitatea din primele luni, ca lovit de leneveală în miezul iernii, împăratul e dornic să se reculeagă, făcând lungi plimbări şi contemplând draga lui mare Mediterană sau afundânduse în căldura voluptuoasă a unei băi fierbinţi cum îi place de obicei,

îşi meditează îndelung fiecare răspuns. Zgomotul şi agitaţia scad; exilatul de pe insula Elba ştie că trebuie să aştepte contând pe greşelile adversarului care, cu fiecare zi ce trece îl lasă tot mai mult să întrezărească speranţa unei întoarceri. Acest al doilea Imperiu, născut dintr-o nouă alianţă între Vultur şi Revoluţie, începe să se schiţeze din acea zi de iunie 1813 când cancelarul Metternich a venit să-1 viziteze la Dresda, la palatul Marcolini, pentru a-i menţiona că Austria, deşirând pactul de sânge încheiat în 1810, respinge până la urmă alianţa franceză şi se alătură Prusiei, Marii Britanii, Suediei şi Rusiei. Ginerele lui Franz al Austriei, nepot prin alianţă al lui Ludovic al XVI-lea, s-a văzut atunci redus la imaginea unui jacobin încoronat, a unui parvenit încălţat cu cizme, imagine pe care atât de mult voise s-o şteargă. Dureroasă punere la punct care deja îi prevestea abandonul şi ralierea Europei la această veche dinastie a Bourbonilor edificată de-a lungul veacurilor prin tot felul de tratate şi de căsătorii consangvine. Dar Sfânta Alianţă a regilor îi oferă de asemenea şi o şansă de revigorare, ocazia unei întoarceri la origini pentru a se impune drept cel dintâi dintre patrioţi. —, >) 4u'. – t ' i*. – ',.; r ' ' y,.' „r, ' „, „ „ -; '. I. „Deocamdată nu există dedt primul volum al vieţii mele, cel de al doilea îşi va face în curând apariţia. „' Războiul legitimităţilor – „; 1 Executându-1 pe Ludovic al XVI-lea, revoluţionarii au şters cu buretele o ordine monarhică milenară şi au deschis cutia Pandorei în care se aflau toate legitimităţile. De acum înainte, sub privirile unei naţiuni sfâşiate se vor înfrunta faţă în faţă două popoare, două spirite, două memorii: drapelul alb contra drapelului tricolor: „Nu există în Franţa decât două lucruri, va tranşa Napoleon la Sfânta Elena: Revoluţia şi Contra-Revoluţia, Vechiul Regim şi Noul Regim, privilegiaţii şi poporul, armatele străine ale lui Conde, adică Vendeea, şi armatele naţionale. Iată cele două partide. Nuanţele nu au importanţă.” De la Brumar începând, aceste două partide s-au înfruntat în mod constant. Şi când unul îl alungă pe celălalt la 1814, când proscrisul îi cedează locul exilatului, cu Ludovic al XVIII-lea la Paris iar Napoleon la Sfânta-Elena, se angajează un nou duel.

Să domneşti în numele căror principii şi cu ce titlu, cu ce îndreptăţire? Nu există răspuns simplu la aceste întrebări. Inviolabilă ieri, protejată prin voinţă divină sau tradiţie2, la adăpost de priviri 1 Cuvinte rostite de Napoleon la Lyon în faţa corpurilor constituite în 1815. 2 Nu mai există acord în privinţa legitimităţii, nu numai între Revoluţie şi Contra-Revoluţie ci, de asemenea, nici în sânul fiecărei tabere. Tabăra revoluţionară, sfâşiată de tendinţe contrarii, nu oferă un răspuns unanim de îndată ce a fost depăşită eterna referinţă la suveranitatea poporului a cărui impetuozitate autorizează toate indiscrete precum „soarele” Ludovic al XlV-lea, puterea se află de acum înainte expusă în cele patru vânturi. Dacă vechea ei legitimitate pare deposedată de aură, cea nouă pare încă inaccesibilă. Revoluţia a lăsat în urma ei templul suveranităţii populare neterminat, în mijlocul ruinelor, Bonaparte a ştiut să reclădească o putere stabilă însă, drapată în purpura imperială, ea s-a uzat. Dacă vor să supravieţuiască, cei doi pretendenţi trebuie să convingă, să pătrundă în inima naţiunii, să-i înţeleagă aspiraţiile profunde în căutarea imposibilă a unei formule magice care să împace Revoluţia cu moştenirea monarhică, patria cu emigraţia, ordinea cu agitaţia, pe cei vechi cu cei moderni. Trebuie ca amândoi să se arate deschişi faţă de spiritul vremurilor, fără să-şi nege totuşi temeiurile: Dumnezeu şi tradiţia în cazul regelului, egalitatea şi gloria în cazul împăratului. Legitimitatea rezultă astfel dintr-o alchimie ce trebuie mereu reinventată, supusă spre binecuvântare prezentului în faţa unui viitor gata să protesteze împotriva ei. În acest moment în care destinele lor se încrucişază, după ce au trecut şi s-au călit prin proba înfrângerii, a umilinţei şi exilului, aceşti doi bărbaţi pe care totul îi opune trebuie să facă faţă unei Frânte profund schimbate. Până nu demult însetată de ordine şi grandoare, acum vlăguită şi obosită de mari lupte, ea aspiră să-şi scuture jugul în numele acestui ideal al libertăţii de care rămâne foarte legată încă din 1789. A trecut vremea absolutismului, când puteau fi strivite pasiuni şi înrebări sub cizma autorităţii sau sub botinele majestăţii. Împăratul detronat şi monarhul restaurat reprezintă ridicarea unui nou elan liberal şi pacific capabil să deschidă calea unei noi monarhii constituţionale care, printr-un savant echilibru de puteri şi respect al

libertăţilor fundamentale, să permită reconcilierea între guvern şi societate. Fiecare în parte înţelege că trebuie să se autoanalizeze dacă vrea să ajungă la această metamorfoză şi să se impună, însă de acum înainte nu ca simplu rege al emigranţilor sau ca împărat al soldaţilor ci ca un şef de Stat respectat de toţi francezii. Trebuie să avanseze plecând de pe maluri opuse: în vreme ce fratele lui Ludovic al XVI-lea e considerat ireconciliabil cu Revoluţia, Napoleon pare condamnat, în ceea ce-1 priveşte, să ducă război cu Europa. Seamă de Burke, se bucură încă de un larg ecou, „dreptul divin” nu mai este evocat decât de tehnocraţi (Maistre, Bonald, Lamennais cel de la început). Liberalismul aristocratic al lui Chateaubriand propovăduieşte dimpotrivă o viziune modernă şi liberală despre Nimic nu-1 predispune pe Ludovic al XVIII-lea să joace în 1814 rolul unui om providenţial. E puţin zis că îi lipsesc prestanţa şi carisma. Ieşit parcă dintr-un somn îndelung, el nu are nici un fel de experienţă a puterii şi nu-şi cunoaşte ţara decât din depărtare. Şi mai cu seamă el poartă stigmatul identificării familiei sale cu Fostul Regim şi cu Contra-Revoluţia, suferă oprobriul consangvinităţii Bourbonilor cu societatea ordinelor, cu partidul nobilimii şi al Curţii, care cristalizează ura francezilor, în suita lui se înghesuie cohorta emigranţilor care, chiar dacă nu au ridicat cu toţii armele împotriva Franţei, nu e mai puţin adevărat că deseori i-au slujit pe suveranii străini ai coaliţiei1. Concepţia lor despre patrie, identificată cu regele, cu Dumnezeu şi cu istoria, nu mai este şi cea a Franţei revoluţionare, care s-a înrădăcinat în noua treime „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, ataşată în mod carnal de pământ, de inviolabilitatea teritorială şi de cocarda tricoloră. Noul rege, dacă doreşte să evite să-şi compromită drepturile la coroană, nu are aşadar de ales decât să încerce să se demarce de partizanii lui dar fără să se trădeze. Susţinut de faptul că s-a făcut din nou pace cu Europa, regele trebuie să se prezinte nu ca moştenitor al unei Frânte defuncte, ci drept incarnarea unei Frânte eterne, ca un rege cu rol de părinte peste supuşii săi, pentru a accepta misiunea reconcilierii interne. Prin intermediul Chartei el se oferă să facă pace între Fostul Regim şi Revoluţie şi să stabilească un pact între dinastia lui şi notabilii care salvează noua2 Franţă menajând-o în acelaşi timp pe cea veche.

Bunurile naţionale sunt garantate, nobilimea Imperiului este menţinută, ca şi egalitatea civilă şi libertăţile fundamentale. Foştilor regicizi, celor care votaseră moartea lui Ludovic al XVI-lea, li se promite uitarea. Dacă se resemnează să facă unele concesii inevitabile, în schimb regele nu acceptă nici o concesie în privinţa legitimităţii sale. El este Rege al Franţei3 prin graţia lui Dumnezeu de la moartea lui Ludovic al XVII-lea la Templu în 1795. Iar el a fost chemat pe tron nu de circumstanţe, ci de drepturile imprescriptibile ale coroanei transmise prin moştenire ereditară. Lungul şir care îl leagă de Hugues Capet a putut fi întrerupt de Revoluţie şi Imperiu, dar nimic nu 1-ar putea sfărâma. Precum Langeron, Rochechouart, Damas, sau viitorul preşedinte al Consiliului, Richelieu, care s-au raliat lui Alexandru I al Rusiei. Poziţie pe care Ludovic al XVIII-lea o apără încă din emigraţie aşa cum o atestă o scrisoare trimisă ţarului Paul I-ul: „Două lucruri îmi par necesare: în primul rând să-mi asigur supuşii asupra presupuselor proiecte de răzbunare pe care duşmanii mei continuă să Numai el singur poate institui Charta, datată în cel de-al nouăsprezecelea an presupus al domniei sale. Concedând-o astfel, fără concursul unei adunări şi fără să aibă nevoie de ratificarea francezilor, regele vrea să urce pe cursul istoriei pentru a detrona Revoluţia. El mizează pe vechea legitimitate a regilor creştini pentru a şterge suveranitatea poporului şi, prin intermediul acestor aranjamente, pentru a face ca Vechiul Regim să recunoacă Revoluţia şi nu invers. Iată deci în ce loc roade samarul. Concesia făcută vremurilor noi rămâne dominată de vechiul spirit. Spre deosebire de Chenier, el alcătuieşte versuri pe gândire antică. Oare marea greşeală a Bourbo-nilor nu este aceea de a redeschide rănile în loc să încerce să realizeze reconcilierea1? Reactualizând vechiul principiu monarhic, el trezeşte jacobinismul şi pasiunile revoluţionare. De îndată, se angajează o polemică virulentă între aceste aspecte ale Fostului Regim revenit „în furgoane din străinătate” şi foştii membri ai Convenţiei care, precum abatele Gregoire sau Carnot, nu concep să admită batjocorirea suveranităţii poporului. Francezilor le vine greu să înţeleagă încăpăţânarea lui Ludovic al XVIII-lea care se înscrie în

vechea tradiţie monarhică şi se tem că această intransigenţă este preludiul unor intenţii nemărturisite, mai cu seamă că radicalii nu încetează să facă gafe, încurajaţi de moştenitorul tronului, viitorul Charles X. Mai întâi înspăimântaţi de perspectiva revenirii Bourbonilor, notabilii încep totuşi să se obişnuiască cu ei de îndată ce văd că li se garantează statutul social. Epocii de opinii revoluţionare i se substituie cea a intereselor ce asigură triumful burgheziei asupra nobilimii, al Franţei moderne asupra Vechiului Regim, începând cu Consulatul, care a deschis larg calea întoarcerii emigranţilor, în sânul acestor elite s-au ţesut numeroase legături. Toată lumea aplaudă pacea regăsită după douăzeci şi cinci de ani de conflicte soldate cu peste un milion de morţi. Acest sentiment de uşurare se exprimă cu indecenţă în momentul intrării aliaţilor în Paris, aclamaţi de suburbia Saint-Germain. Printre emigranţii reveniţi în bagajele Bourbonilor şi ale regaliştilor de a doua zi, trecuţi fără nici o jenă aparentă din Comitetul salvării publice în cercul regal al fratelui mai mic al lui Ludovic al XVI-lea, Charta lui Ludovic al XVIII-lea avea defectul de a fi o soluţie dualistă care, în loc ^ nimeni nu mai vrea să audă vorbindu-se despre Cezarul încoronat, ridicat în slăvi cu cincisprezece ani în urmă.; V, v ; s însă alianţa de circumstanţă dintre notabili şi repatriaţi abia dacă ascunde profundele rivalităţi pe care Balzac le scoate la lumina zilei în mai multe episoade semnificative din a sa Comedie umană, în O afacere tenebroasă el descrie şocul dintre cele două universuri: Mălin1, consilier de stat, senator şi conte de Gondreville, care a achiziţionat ca bun naţional domeniul marchizului de Simeuse, trebuie să-i înfrunte pe descendenţii acestei familii când ei revin din emigraţie cu intenţia de a-i cere socoteală, întorşi în marea lor majoritate sub Consulat, emigranţii au rămas liniştiţi pe vremea Imperiului, stăpânindu-şi furia în faţa spectacolului bunurilor lor confiscate, însă întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea, care era escortat de un al doilea lot de reveniţi, le dă aripi şi îi îndeamnă să se ridice împotriva noilor elite. Sunt cei care populează saloanele, precum salonul marchizului d'Esprignon, în Cabinetul de antichităţi; ei ridică sus capul dând la iveală „chipurile lor ofilite, tenurile lor răvăşite,

frunţile lor nenorocite.”2 Reînvie toată lumea de odinioară. Ţapi ispăşitori de la prima cădere a monarhiei, aceşti „rămaşi nişte emigraţi” nu visează decât să se răzbune. Ei împărtăşesc o viziune intransigentă care a fost teoretizată pe timpul emigraţiei de contele de Maistre şi vicontele de Bonald, cei doi maeştri ai gândirii ultraiste. Dacă apără, ca şi Ludovic al XVIll-lea, o concepţie istorică şi religioasă a legitimităţii, ei se depart în privinţa politicii de urmat căci nu au aceeaşi interpretare despre Revoluţie. Viziunii conciliatoare a regelui, ei îi opun o radicaliate extremă, refuzând cea mai mică acomodare cu oamenii şi ideile Constituantei. Ei vor să apere nobilimea, stâlp politic al unei monarhii căreia catolicismul îi serveşte de coloană spirituală. După ei, Revoluţia începe o dată cu reforma religioasă căci ea a pretins să înlocuiască voinţa divină cu raţiunea umană. Emigranţii denunţă acest protestantism care, în numele liberului arbitru, a atacat în mod natural şi nobilimea dezvoltând o concepţie utopică despre egalitate: „Ce e Fostul Mălin de l'Aube, regicid din Convenţie. Nepot de zidar, el incarnează în opinia lui Balzac figura noii clase conducătoare. Poate fi de asemenea consultat Ternove, unul din primele romane ale lui Arthur de Gobineau, în bună parte consacrat anilor 18141815. Eroul, Octav, ai cărui părinţi au fost ucişi sub Teroare iar bunurile cumpărate de morarul jacobin Bahurot (a cărei fiică e protestantismul?„, se întreabă Joseph de Maistre. Este insurecţia raţiunii individuale împotriva raţiunii generale iar, în consecinţă, este tot ceea ce poate fi mai rău.” Atacurile lor se îndreaptă de asemenea împotriva filosofilor, aceşti Voltaire, La Mettrie şi Holbach, zeloşi propagatori ai ateismului şi ai unei concepţii egalitare despre societate, împotriva acestor false „Lumini” ei apără o viziune a omului supus Providenţei, a unei ordini naturale ereditare voită de Cel de Sus şi codificată de Evul Mediu creştin într-un celebru triptic: cei care se roagă (clerul), cei care luptă (nobilimea), sau cei care muncesc (starea a treia). „Voinţa omului în calitate de fiinţă socială nu poate fi decât voinţa corpului social din care el face parte”, rezumă Bonald1, cel care respinge dintr-o singură trăsătură şi liberul arbitru şi egalitatea.

În exaltarea lor, aceşti „ultras” au ferma convingere că regalitatea nu îşi joacă rolul. Dacă e să-i crezi, Regele-Soare a pregătit triumful duşmanului sfărâmând nobilimea după Frondă şi domesticind clerul prin „galicanism”2. Ludovic al XV-lea a perseverat în aceeaşi greşeală protejând „secta” filosofică3 şi agravând spiritul de curte în sânul celei de a doua stări, care a fost redusă la a servi bunul plac al regelui, în sfârşit, Ludovic al XVI-lea, foarte slăbit şi prea tânăr, a refuzat să susţină reacţia aristocratică abandonându-se influenţei primejdioase a lui Turgot şi Necker, cele două furii ale Revoluţiei. După care, a fost destul să sufle vântul rău venit din America pentru ca edificiul gangrenat să se dărâme fără să opună rezistenţă. Revoluţionarii care au pretins că întemeiază o nouă ordine nu ar fi, de fapt, potrivit concepţiei faimoase a lui Joseph de Maistre din ale sale Consideraţii despre Franţa, decât nişte jalnice paiaţe mişcate de mâna lui Dumnezeu. Căci după el voinţa divină a condus de la cap la coadă Revoluţia: „Revoluţia franceză conduce ea mai mult oamenii decât o conduc oamenii pe ea”, afirmă acest „profet al trecutului”4 care Bonald, ideologul partidului, apară concepţia despre o ordine naturală ternară Putere-Ministru-Supus care exclude însăşi ideea contractului fiindcă se bazează pe o concepţie piramidală despre autoritate, valoare întemeietoare a oricărei civilizaţii. După el, această ordine perfectă se verifică în toate stadiile vieţii sociale: familial (tată, mamă, copii), politic (rege, nobilime, popor), religios (Dumezeu, preoţi, credincioşi). Cf. Littre: „Ansamblu de principii ale bisericii galicane; ataşament la aceste principii”; de altfel, o ramură tradiţionalistă continuă şi astăzi în Franţa să oficieze în limba latină (n. Trad.). 3 Conform formulei lui Augustin Cochin din cartea La revolution franţaise et Ies socletes de pensee. Continuă astfel: „Bine spune cine spune să ea merge singură de capul ei”, înainte de a conchide: „Nicicând Divinitatea nu s-a arătat mai limpede în nici un alt eveniment uman. Dacă ea se foloseşte de instrumentele cele mai josnice, înseamnă că ea pedepseşte pentru a regenera.” Revoluţia, încurajată de declinul aristocraţiei Luminilor, curială şi libertină, decadenţa unui cler servil şi complicitatea unei regalităţi

care a uitat valorile, nu ar fi, deci, decât o supremă pedeapsă, pentru ca societatea oamenilor să se răscumpere pentru pretenţia de a se erija în putere. Punerea la încercare ar deveni aşadar salvatoare dacă fiecare în parte ar regăsi drumul spre onoare şi datorie pentru a reveni la misiunea lui de origine. Atunci sângele lui Ludovic al XVIlea nu va fi curs în zadar. Moartea lui, refăcând supliciul lui Cristos, ar fi preludiul unei reînnoiri creştine ce ar deschide calea spre acea Contra-Revoluţie mistică la care Maistre îndeamnă din toate puterile sale. Restauraţia ar fi deci regimul ultimei şanse. Or, o dată cu Charta, noul Vechi Regim, ignorând lecţiile trecutului, debutează cu o greşeală mortală: Ludovic al XVIII-lea, convins de Talleyrand şi de o mână de senatori, încoronează Revoluţia cu propriile lui mâini. Şi nu-i destul că-i salvează principiile satanice şi-i garantează bunurile naţionale, dar iată că menţine şi oamenii ei în posturi, ca dovadă noua cameră de „pairs” ce se compune în majoriatea ei din foşti servitori ai „Uzurpatorului”1, în sfârşit Charta, prin intermediul alegerilor de deputaţi, atentează la ereditate, socotită a fi singura în măsură să asigure unitatea puterii supreme şi a mediatorilor ei. Hotărât lucru, ea este „această operă de nebunie şi tenebre” pe care o denunţă Bonald. Faţă de o asemenea reacţie, nemulţumirea începe să se manifeste în sânul Franţei celei noi. Dând peste cap calculele şi combinaţiile, poporul demonstrase deja că dispunea asupra puterii de o „fereastră deschisă. Iar atunci când fereastra se dovedea a fi insuficientă, el deschidea larg porţile prin care intra toată strada.”2 Imperiul a adus o sensibilă îmbunătăţire a nivelului de viaţă şi i-a ridicat pe cei mai valoroşi prin intermediul crucii şi al gloriei. Există temerea că Bourbonii ar putea aduce cu ei Vechiul Regim urât şi cortegiul lui de servituţi. Sperietoarea feudalităţii îşi reface peste tot apariţia la ţară, unde se răspândesc tot felul de zvonuri colportate pe la târguri şi priCamera detmtatilor era alcătuită, potrivit articolului 7S al rhartoi veghi despre viitoarea reintroducere a corvezilor, zvonuri alimentate şi de poveştile cu foşti seniori proaspăt debarcaţi din exil pentru a-şi revendica bunurile confiscate. Umilinţa înfrângerii şi sosirea noului regim în furgoane străine alimentează în sfârşit, în armată, şi sentimentul de ură provocat de demobilizarea unei jumătăţi din efectivele ei. Mândrie a naţiunii, „Marea Armată” de ieri devine o

ghiulea legată de picior pentru puterea regală reconciliată cu Europa şi foarte grăbită să trimită la vatră aceste „bătrâne mustăţi” care continuă să ţină ziua de Sfântul-Napoleon şi preferă melodii precum „Să veghem la salvarea Imperiului”1 în loc de „Unde îţi poate fi mai bine decât în sânul familiei?”2 Consumat în mod precoce, divorţul dureros dintre regalitate şi popor se traduce prin răbufniri de exasperare populară. Răbufniri care vor ajunge repede şi la nobilimea imperială, deseori umilită de anturajul regelui. Desconsiderată din pricina Terorii şi a „loviturii de Stat permanente” din vremea Directoratului, ideea republicană începe să prindă din nou consistenţă. Retras pe insula Elba, Napoleon întrevede atunci, fără îndoială că mai repede decât o prevăzuse, şansa unei întoarceri. Aliaţii, o dată descotorosiţi de călăul lor, îşi repartizează resturile Imperiului la congresul de la Viena. În acest timp, în regatul său insular, el dă decrete împotriva caprelor care sar peste garduri. Oare se poate el resemna cu ideea că istoria nu va reţine decât teza vulgară a uzurpării, pe cea a unui împărat bătut de duşmanii lui şi alungat de propriul său popor? Purtat de valurile istoriei ce se află în mişcare, el încă mai vrea să devină ecoul declaraţiei sale din 1804: „Eu sunt Revoluţia franceză.” Precum mai înainte Ludovic al XVIII-lea, împăratul s-a gândit în timpul exilului la propriul său eşec. Dureroasă experienţă pentru cel care a visat să edifice o Franţă modernă pe ruinele Revoluţiei! Napoleon înţelege că trebuie să solicite mai puţin armele decât ideile. Faţă de Ludovic al XVIII-lea, purtător al unei viziuni ce transcende secolele, nu este oare el condamnat „să are marea”? El nu poate pretinde că este moştenitorul unei linii ereditare, şi nici să se sprijine pe un principiu care şi-a trăit traiul. Om al Revoluţiei, îi lipsesc profunzimile istoriei. Aşa cum însuşi mărturiseşte: „Suntem o monar1 Care face parte din opera-comică Renaud d'Ast (1787) de Nicolas d'Alayrac. Cuvintele, alcătuite de ziaristul girondin JosephMarie Girey-Dupre (1769-1793) („Imperiu” însemnând aici „Stat”), nu erau niciodată cântate, dar aria era des interpretată hie de opt zile„. El e constrâns să-şi dovedească neîncetat legitimitatea şi să o pună în joc după cum dictează bunul plac al circumstanţelor şi bătăliilor: „Puterea mea ţine de gloria mea, iar gloria de victoriile pe care le-am

adunat. Puterea mea va cădea, dacă nu-i asigur ca bază şi mai multă glorie şi alte noi victorii. Cuceririle m-au făcut ceea ce sunt, numai cuceririle pot să mă menţină.„ în vreme ce regele beneficiază de munca unor generaţii întregi de jurişti şi teologi pentru a-şi justifica drepturile la coroană şi a-şi dobândi locul, doar prin naştere, în lunga litanie a regilor care au alcătuit Franţa, Napoleon deţine ca singur titlu doar faptul de a fi cel dintâi născut al unei noi dinastii, precum Voltaire dându-i o replică zdrobitoare cavalerului de Rohan: „Numele, eu mi-1 încep, dumneavoastă vi-1 sfârşiţi.” Toate acestea pentru a înţelege cât este poziţia de fragilă1. Cu privirea aţintită la orizont, înspre pământurile Franţei, el îşi poate măsura vanitatea. Oare n-a dorit prin încoronare să pună mâna pe această legitimitate a regilor, plagiind alte dinastii europene? Arogându-şi acest mir suprem, oare ce altceva căuta el, dacă nu să se sustragă de la uzura timpului pentru a bea, împreună cu descendenţii săi, de la fântâna nemuririi? Conştient de limitele sale, el s-a aruncat cu trup şi suflet în cuceriri, în speranţa că va detrona vechile familii domnitoare în favoarea propriului său clan2. Ce fel de orbire 1-a cuprins deci la Tilsit? Purtat de nerăbdarea de a fi recunoscut, el le-a întors spatele lui Cromwell şi lui Washington. La Erfurt, i-a tratat pe suveranii Europei ca pe nişte lachei: „Rege de Saxa, la dreapta! Rege de Wurtemberg, puteţi să vă apropiaţi! Rege al Bavariei, ţineţi-vă gura!” Ei nu-1 vor ierta niciodată. După căsătoria cu Marie-Louise, el a depăşit toate limitele, crezând că poate să şteargă frontierele naşterii. Se flatează cu destulă uşurinţă că ar fi nepotul prin alianţă al lui Ludovic al XVI-lea, îi blestemă pe regicizi şi privilegiază vechea nobilime. Nu-i este suficient locul întâi în empireul marilor căpitani de război. Crede că întemeiază o dinastie aliată cu cele mai puternice familii încoronate din Europa, îşi tot suceşte capul, cum suflă vântul, până când visul se face ţăndări după catastrofele din Rusia şi Germania. Mânat de instinctul de revanşă, iată-1 gata să se ridice de la 1 „întemeietorul celei de a patra dinastii nu-şi face prea multe iluzii despre cum va continua şi cum va sfârşi. El are, îl va păstra până la capăt, chiar dacă refulat, sentimentul că trăieşte în instablitate şi precaritate”, scrie Jacques Bainville în biografia lui despre Napoleon.

2. Pe vremea când succesele îi sporeau neîncetat Bonaoarte narea chemat să schimbe pământ pentru a recuceri inimile şi pământul patriei sale. Nu-şi imaginează că un altul ca el ar putea pretinde să rezolve ecuaţia unui guvern durabil, popular şi respectat, a cărui cheie n-au găsit-o nici Ludovic al XVI-lea, nici Danton sau Robespierre. Napoleon se simte binecuvântat de zei cum au fost şi eroii săi antici, Alexandru sau Cezar, stăpâni peste fulger şi peste foc. Cu o sută de victorii la activ, el incarnează virtuţile onoarei, curajului şi exemplului. Dar se impune de asemenea şi prin muncă încăpăţânată, prin cunoaşterea celor mai mărunte detalii, a tehnicilor, a terenului, a oamenilor: „Nu există nimic din domeniul războiului pe care să nu pot să-1 fac şi eu însumi. Dacă nu ar exista persoana însărcinată să pregătească praful de puşcă pentru tun, eu aş şti să-1 fabric; ştiu să construiesc afete de tun la fel de bine ca un rotar; dacă e nevoie să torni ţevi de tun eu ştiu să le torn; dacă e nevoie să-1 înveţi pe cineva cu detaliile manevrelor, eu aş şti să-1 învăţ.” Pentru asemenea cunoştinţe veteranii îl iubesc şi îl admiră. El restaurează spiritul cavaleresc, de pe vremea când rangul era hotărât de calitatea serviciilor şi de merit. De unde şi grija lui de a organiza societatea pe modelul valorilor din armată, de unde şi cultul pentru mişcare, tensiunea menţinută între vis şi realitate, între cucerire şi spirit de ordine. La legitimiatea celor vechi, Napoleon a ştiut foarte devreme să adauge legitimitatea modernilor, apelul către popor şi plebiscitul. El înţelege că autoritatea şefului nu înseamnă nimic dacă nu are şi binecuvântarea populară: „N-am detronat pe nimeni, am găsit coroana într-o gârlă iar poporul mi-a aşezat-o pe creştet: actele lui trebuie să fie respectate.” Această nouă putere, el continuă să o întreţină prin înscenări subtile, prin discurs şi imagine, ca tot atâtea punţi aruncate între prezent şi viitor pentru a cristaliza şi mobiliza energiile unei naţiuni aflată în marş. „Eu nu sunt, îi spune lui Volney, decât un magistrat al republicii. Nu acţionez decât asupra imaginaţiilor naţiunii, iar atunci când mijloacele au să-mi lipsească, nu voi mai fi nimic; altul îmi va urma.” După vremea acelor „cavalcade ale monarhului” din Evul Mediu, după „serbările şi intrările cu fast” de sub Carol al VH-lea în onoarea regelui şi a

poporului său, Napoleon instaurează vremea spectacolelor, a paradelor, a marilor lucrări, ceremonii ce, constituie o vastă celebrare a naţiunii victorioase în jurul persoanei sde. Napoleon simte că trebuie să meargă şi mai departe, reconciliind toate forţele şi conjugând spiritul vremii sale cu cel al tuturor fiecare moştenire, astfel ca fiecare în parte să se afle în serviciul aceluiaşi ideal. Celor deja întemeiate, el le adaugă carisma personală, carisma unui om excepţional, general glorios, muncitor în forţă, şef de stat, drept şi exigent, plasat de la bun început deasupra tuturor bisericuţelor. Şi mai cu seamă, el aduce ca dotă o nouă înflăcărare capabilă să-i reconcilieze pe regalişti cu republicanii, ereditatea cu egalitatea, logodind meritul cu proprietatea. Meritul înnobitează egaliatea care tinde spre libera concurenţă a talentelor în timp ce proprietatea păstrează ereditatea cantonând-o în transmiterea' bunurilor. Alchimie bogată şi puternică ce nu ignoră nici forţa idealului antic într-o ţară hrănită de lecturi din Tacit, Platon şi Tucydide. Napoleon se doreşte un intermediar între două vârste, între vechea monarhie şi republica ce urmează încă să se nască. După Brumar el declară: „Romanul Revoluţiei noi 1-am terminat; trebuie să-i începem de acum înainte istoria şi să vedem ce este real şi posibil în aplicarea principiilor, nu ce este speculativ şi ipotetic. Cine vrea să urmeze astăzi un alt drum, înseamnă că vrea să filosofeze nu să guverneze.” Concordatul, Codul civil, Legiunea de onoare pun bazele acestei noi ordini sociale pe care el în curând va încerca să o impună şi continentului. Nebună, magnifică, ambiţia lui rămâne prometeică. Eşecul ei previzibil îi conferă epopeii Zborului Vulturului grandoarea ei tragică. Transfiguraţia prăbuşirii finale pare a fi de la bun început înscrisă în lipsa de măsură a mizei. Insula Elba devine locul metamorfozei împăratului, aşa cum a fost Anglia pentru Ludovic „nedoritul”1. Dar nu-i destul să arăţi că năpârleşti. Mai trebuie şi să câştigi inima poporului, încrederea notabililor şi bunăvoinţa Europei, tot atâtea condiţii necesare pentru a te menţine la putere. Iată întreaga miză a luptei dintre cei doi oameni. Succesul proiectului lor de reconciliere depinde de capacitatea lor de a convinge că s-au schimbat, în aşteptare, amândoi se sprijină pe câte un nucleu de fideli: majoritatea clerului şi

a fostei nobilimi, populaţia din sud şi din Vendeea, pentru Ludovic al XVIII-lea; Marea Armată, oamenii din regiunea Bourgogne, Dauphine şi locuitorii din est pentru Napoleon. De la bun început alternanţa joacă împotriva puterii instalate. O dată Napoleon căzut, e rândul lui Ludovic al XVIII-lea să se lovească de această complicată realitate franceză. Pretendentul va deveni Ludovic cel Dorit în 1814. Erau nutine şanse
Chateaubriand, nu a uitat niciodată să-şi amintească de preeminenţa leagănului său; el era rege pretutindeni, aşa cum Dumnezeu era Dumnezeu pretutindeni, lângă o iesle sau într-un templu, pe un 1 Regele e născut pe 23 noiembrie 1755. Beugnot, care a fost ministru sub amândoi suveranii, precizează: „Se pare că s-a intenţionat să fim familiarizaţi încetul cu încetul cu imaginea unui suveran ce zace în fotoliul său, noi care abia terminaserăm cu cel care străbătea cu paşi mari lumea.” 3 Lamartine insistă asupra privirii superbe a lui Ludovic al XVIII-lea: „Ochii lui, de culoarea cerului azur şi umed după furtună, erau cei mai frumoşi pe care-i văzusem vreodată. Păstrau în ei mândria dulce a unei vieţi născute în purpură şi calmul liniştit al naturii. Ai fi zis că erau nişte lapis-lazuli. Toate suveranităţile care o precedaseră pe a lui — 1„,”, în arpQtp nriviri r-i î„t, „ „1;”^5 „ Cta”HV, a1 r-arf Î1 Hetestfl îl cteţorip rSiitSrins: tron de aur sau de argilă. Nici o clipă lipsa lui de noroc nu i-a smuls cea mai măruntă concesie; se înălţa cu cât era mai mult abătut; diadema pe care o purta el nu era altceva decât numele lui; el avea aerul că spune: „Ucideţi-mă, dar nu veţi putea ucide secolele înscrise pe fruntea mea.” Şi se cunoaşte ce răspuns i-a dat când se afla la Maisonfort, solului venit din Anglia să-i anunţe restauraţia: „Sire, sunteţi rege! „*” > Dar încetat-am eu vreodată să fiu?” Căsătoria lui nefericită1, izolarea din sânul propriei familii2, râsetele batjocoritoare ale curtenilor, faptul că era respins de emigraţie, toate aceste încercări nu au făcut decât să întărească mai tare ambiţia fostului conte de Provenţa, care în urma educaţiei curiale a dobândit o perfectă capacitate de disimulare3. Pentru a se consola şi a-şi satisface nevoia frustrată de recunoaştere, el îşi inventează amoruri şi pritenii în mediul favoriţilor. După impetuoasa Doamnă de Balbi şi după fidelul Avaray4, Blacas, mare maestru al garderobei, deţine la rândul său rolul în 1814. Pe durata lungii sale absenţe, el nu a abdicat niciodată de la drepturile ce i se cuveneau şi nici nu s-a lăsat abătut. Abandonat de Europa, transportat ca un balot prin reşedinţe şi palate, de la Mitau în Rusia la Hartwell în Anglia, a îmbrăcat totdeauna cosmului riguros al etichetei. Chiar dacă universul lui se prăbuşea, ele îi confereau

acel respect atâta vreme refuzat, acea calmă siguranţă că el e moştenitor al regilor taumaturgi, şeful natural al unei Frânte ce va reveni cândva la el. Îndepărtat de tron prin naştere iar apoi prin Revoluţie, el nu poate să nu-i atribuie revenirea lui spectaculoasă acestei divine providenţe care a chemat familia lui să guverneze patria încă de pe vremea lui Hugues Capet5: „Dacă voi deveni într-o zi rege de fapt, aşa cum sunt de drept, scrisese el, aş vrea să se întâmple prin graţia lui Dumnezeu.” 1 Regele nu se înţelege cu soţia sa Mărie-Josephe de Savoia, moartă pe data de 12 noiembrie 1810 la Hartwell. Impotenţa lui, deseori avansată, e etalată de Evelyne Leverân biografia consacrata lui Ludovic al XVIII-lea, care se sprijină pe un raport medical reprodus în anexa lucrării. Oricum el este singurul din ultimii trei regi care nu a avut copii. Marie-Antoinette îl poreclea pe cumnatul ei Cain în vreme ce ea se înţelegea minunat cu contele d'Artois. Rivalii şi adversarii îl acuză că e fals, cinic, meschin şi laş; „D-l de Provenţa este un bărbat spiritual, un filosof, dar e fals ca o monedă calpă”, spunea despre el prinţul Conde. 4 Acest loial curtezan a orchestrat fuga sa din 1791 şi 1-a slujit cu devotament pe timpul emigraţiei. 5 Ludovic al XVIII-lea rămâne din acest punct de vedere discinolnl firlel al fostului „Sn Prinţ preacreştin, prinţ de curte, cultivat şi lucid, el urăşte Revoluţia dar nici nu poate uita faptul că ea 1-a apropiat de tron, ghilotinându1 pe Ludovic al XVI-lea înainte să-1 lase pe Ludovic al XVII-lea să piară în Templu. Maturizat din pricina exilului, el se resemnează să facă anumite concesii pentru a păstra esenţialul. Nefericirea şi boala îl predispun la repaus, care se potriveşte atât de bine cu indolenţa lui naturală1. Epuizată de război, tânjind după calm şi libertate, Franţa împărtăşeşte şi ea din plin această dorinţă de tihnă. Vârsta monarhului şi impresionantele lui dimensiuni sunt de natură să liniştească, ca şi declaraţiile lui ce promit iertarea şi uniunea. Aşa că pacea atât de aşteptată pe care suveranul o aduce sub forma unei fericite înălţări pe tron face să fie uitat faptul că. El soseşte adus cu aprobarea străinătăţii. De o natură ponderată şi paşnică, necesitatea

îl va obliga să devină consensual, nedispunând de nici un mijloc pentru a restabili monarhia absolută, neavând nici energia nici oamenii pentru aşa ceva. Pariul lui Ludovic al XVIII-lea e îndrăzneţ şi nu lipsit de grandoare. El vrea să închidă paranteza dureroasă a Revoluţiei pentru a sigila un nou pact cu Franţa modernă. Cea dintâi tentativă de alianţă între monarhie şi naţiune, pătată de sângele regelui, nu sfârşise ea în Teroare? Cu toate concesiile importante făcute de Ludovic al XVI-lea – cocarda tricoloră şi Constituţia de la 1791 – pentru a dezarma ostilitatea revoluţionarilor, fuga la Varennes rupsese această încredere şi plasase monarhia într-o postură de ură faţă de Revoluţie, îndemnată de cei doi prinţi, viitorii Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea, emigraţia nu făcuse decât să pluseze şi să refuze orice acomodare cu oamenii, ideile şi valorile ce tocmai triumfau în Franţa. Ea făcea de bună voie apel la o Contra-Revoluţie sprijinită de armate străine şi de acele vetre încă fierbinţi ale regalismului popular, în Vendeea şi în sud. Împinşi spre extreme, jacobinii s-au întors împotriva nobilimii şi a clerului2, după care împotriva regelui, detronat în ziua revoluţionară de 10 august 1792 înainte de a fi ghilotinat pe 21 ianuarie 1793. De atunci, orice conciliere între regalitate şi Revoluţie pare imposibilă. Şi 1 „Inflexibil şi intratabil în toate cele ce ţineau de persoana, de familia, de curtea lui, de demintatea coroanei şi de relaţiile cu străinătatea, Ludovic al XVIII-lea nu arăta nici un interes pentru mersul politicii sale”, scrie Vilelle, ultimul său preşedinte de Consiliu, care denunţă de asemenea „o delăsare, un abandon, o slăbiciune faţă de cei care îl linguşeau, o indiferenţă faţă de fondul celor mai importante afaceri, ceea ce făcea să cadă pe umerii fiecare din cele două tabere vrea să se răzbune: Terorii robespierriste îi răspunde războiul din Vendeea şi armata lui Conde; discursurilor din Comitetul salvării publice le corespund anatemele emigranţilor împotriva acestor monştri care fac Franţa să sângereze. Totuşi, după Thermidor care marchează sfârşitul „teroriştilor” şi striveşte Republica jacobină, cele două Frânte se apropie pe neobservate una de alta. Bonaparte satisface aspiraţia pentru ordine dragă regaliştilor, ridicând autoritatea Statului la un nivel niciodată atins sub Vechiul Regim1. Dezvoltând aparatul represiv, Primul

consul întăreşte considerabil autoritatea executivului în vreme ce reduce la neant contra-puterile judiciare şi intelectuale. Şi mai cu seamă el, pe zi ce trece, apropie tot mai mult Imperiul de monarhiile tradiţionale prin intermediul încoronării, prin restaurarea unei nobilimi, a unei etichete şi a unei Curţi, în sfârşit prin căsătoria lui cu Marie-Louise. Nu face decât să-i aştearnă patul lui Ludovic al XVIIIlea, se entuziasmează Joseph de Maistre: „Lăsaţi-1 pe Napoleon să procedeze cum îl taie capul, scrie el încă din 1804. Lăsaţi-1 să-i bată pe francezi cu varga lui de fier; să-i închidă, să-i împuşte, să-i deporteze pe toţi aceia care îi fac umbră; lăsaţi-1 să facă o Majestate şi câteva Alteţi Imperiale, să facă mareşali, senatori ereditari şi, nu peste multă vreme, fără îndoială, chiar şi cavaleri ai ordinelor, lăsaţi-1 să-şi graveze cu flori de crin blazonul lui gol2.” Pe de altă parte, contele de Provenţa a evoluat pe timpul exilului până a ajuns să dea imaginea unui prinţ moderat, chiar reformator. Ne amintim că el se pronunţase în favoarea dublării reprezentanţilor stării a treia la Adunarea notabililor, în ajunul Revoluţiei3. Spre deosebire de înfierbântatul său frate cadet, care emigrase încă din iulie 1789, el nu porneşte la drum decât în 1791, o dată cu Ludovic al XVI-lea. Această plecare târzie poate fi interpretată ca un soi de aprobare mută a concesiilor făcute înainte de Varenne. Mai întâi raliat la intransigenţa lui Coblentz şi fulminând de declaraţii răzbunătoare, prinţul înţelege Autoritatea monarhiei era limitată de libertăţile provinciale, de privilegiile corporaţiilor şi de încetineala comunicaţiilor. Ea a fost paralizată, în perioada declinului ei, de lipsa cronică a fondurilor în tezaur şi de războiul nepotolit dus de parlamentari şi filosofi. 2 Iar Maistre conchide astfel: „Nimic nu va putea fi mai util decât ascensiunea trăcătoare a lui Bonaparte ce va grăbi propria lui cădere şi va reabilita toate temeiurile de timpuriu vanitatea unei asemenea atitudini, ce nu poate decât să-1 ţină în mod durabil departe de putere. Se vede sfârşindu-şi zilele ca un proscris în vreme ce Bonaparte le deschide emigranţilor porţile Franţei, îşi raliază clerul prin Concordat şi domină Europa, obligându-1 pe el să fugă tot mai departe, tot mai singur. Alungat de ţar după Tilsit, Ludovic al XVIII-lea se refugiază până la urmă în Anglia. Vreme de şapte ani, el poate constata care sunt

avantajele acestui model monarhic de separare a puterilor1 lăudat de liberali: de Montesquieu mai întâi; apoi de Necker şi de monarhişti2, luaţi de vâltoare în 1789; în sfârşit de discipolii lor, pe care Bonaparte i-a îndepărtat rând pe rând din posturi de răspundere, fie că e vorba de grupul Coppet reunit în jurul Doamnei de Stael şi al lui Benjamin Constant, fie de La Fayette „eroul celor două lumi”, sau de austerul Lanjuinais3. Deci regele se resemnează să se sprijine pe ei, fără să admită totuşi o ştergere completă a monarhului care ar fi în acelaşi timp şi contrară tradiţiei franceze, colbertistă şi catolică şi primejdioasă într-o ţară roasă de răul revoluţionar, în acord aşadar cu constituţia însă numai cu condiţia ca ea să apere în mod eficient prerogativele regale! Pentru a-şi stabiliza influenţa, el se doreşte a fi cineva care inspiră încrederea, gijuliu cu personalul politic de prim rang al Imperiului, de genul lui Talleyrand sau Fouche, la început ghidaţi de interese şi oportunism. Cu trecerea anilor, promisiunile s-au înmulţit: nu numai că el se angajează să menţină oamenii şi instituţiile4 aşa cum erau ele, dar se declară pregătit şi să uite trecutul5. Regele se poate mândri că a redus distanţa ce separa Revoluţia de Bourboni; ca dovadă, dorinţa lui 1 Anglia incarna în acea epocă modelul unui guvern autonom care îşi asumă singur responsabilităţile politice ale acţiunilor sale în faţa Parlamentului ce reprezintă aristocraţia (Camera lorzilor) şi naţiunea (Camera comunelor). Toate elitele îşi pot face auzită vocea fără să fie ştirbite prorogativele şi creditul monarhului, plasat deasupra şi în afara luptelor partizane. Mişcare politică favorabilă, la începuturile Revoluţiei, instaurării unei monarhii constituţionale de tip englez; printre cei mai celebri monarhişti: Malouet, Mounier sau Clermont-Tonnerre. În ce priveşte apărarea modelului englez în Franţa, ne putem referi mai cu seamă la Montesquieu în De l'esprit des lois (1748) şi la principalele scrieri politice ale lui Necker: Du pouvoir execulif (1792), De la Revolulion franţaise (1796), Dernieres vues de politique et de fmance (1802). 3 Lanjuinais, chiar dacă senator şi conte, e ţinut la o parte de Napoleon din pricina opoziţiei sale faţă de Consulat iar apoi faţă de Imperiu.

4 D, tom consulta mai cu seamă proclamaţia lui din 1804 care o infirmă pe cea din sinceră de a moderniza instituţiile monarhiei. Iar el vizează just atunci când denunţă efectele nefericite ale cuceririi imperiale în faţa unei opinii publice cu atât mai mult dornică de pace cu cât mai uimită descoperă ea consecinţele înfrângerii începând cu 1812. El chiar trezeşte speranţa lăsându-1 pe fratele său să promită abolirea serviciului militar atât de urât şi a drepturilor reunite1. De acum înainte, Ludovic al XVIII-lea, întruchipându-1 pe cel care aduce iertarea şi pacea, se afirmă ca un ultim recurs, chiar dacă emigraţia face în continuare figură de sperietoare de ciori. După revenirea lui la putere marcată de sfârşitul ostilităţilor, Charta, promulgată de 4 iunie 1814, vrea să liniştească noile elite chiar dacă această denumire, împrumutată din Evul Mediu şi din istoria engleză, îi conferă un aer misterios, aproape gotic2. Aşa cum a promis, monarhia garantează interesele şi confirmă principalele cuceriri ale Constituantei: bunurile naţionale sunt declarate inalienabile; egalitatea civilă e recunoscută ca liber acces la locurile de muncă, la credinţa religioasă sau la exprimare. Mai cu seamă, Charta îi protejează pe regicizi prin articolul 11 care interzice „toate cercetările de opinii sau de voturi emise până la Restauraţie”.3 Voinţa de înţelegere se manifestă de asemenea în căutarea unui anumit echilibru de putere între executiv şi legislativ. Din 1789, pendulul a oscilat de la un despotism la altul, între parlamentarismul absolut al Convenţiei şi cezarismul imperial4. De astă dată, puterea legislativă, sfărâmată de Napoleon, se împarte în mod oficial între monarh, cel care propune şi sancţionează, şi cele două camere după model englez – pairi numiţi şi, respectiv, deputaţi aleşi – care discută şi votează în mod liber. Camerele se bucură chiar de un embrion de iniţiativă fiindcă pot să „îl Regia drepturilor reunite, întemeiată la începutul lui 1804, adună ansamblul serviciilor ce gestionează fiscalitatea indirectă asupra bunurilor de consum. Principalele impozite ating tutunul, trăsurile publice, sarea şi băuturile. Napoleon nu înceteză să sporească aceste impozite, ceea ce contribuie substanţial la ofilirea popularităţii în timpul ultimilor ani ai regimului său. Ludovic al XVIII-lea nu poate ţine promisiunea tăcută de contele d'Artois şi se mulţumeşte să creeze în loc o Direcţie generală a contribuţiilor indirecte.

Cuvântul chartă denumeşte la origine „slobozirea” pe care o primeşte un oraş din partea monarhului dar făcând de asemenea şi referinţă la Marea Chartă de la 1215, acceptată de regele Angliei loan Fără-de-Ţară sub presiunea baronilor săi. Această Magna Carta marchează, prin bornele pe care le impune puterii regale, cel dintâi act fondator al monarhiei constituţionale. 3 Aceeaşi iertare e comandată cetăţenilor şi tribunalelor. Roage pe rege să propună o lege pe un subiect oricare ar fi el şi să-i indice de asemenea ce anume li s-ar părea lor convenabil să conţină acea lege”. Dar este oare Revoluţia încheiată de tot? A reuşit el monarhul să-i reconcilieze pe francezi cu vechea dinastie? în mod stângaci, Charta se joacă cu ambiguităţi de care Contra-Revoluţia profită pentru a se reintra în jocul politic. Dacă se arată înţelegător în privinţa intereselor revoluţionare, regele rămâne inflexibil când e vorba de drepturile sale asupra coroanei. Ca dovadă, încercarea în forţă câştigată împotriva lui Talleyrand care, profitând de vacanţa de putere din 1814, a vrut să-i impună un proiect de constituţie copiat după cea din 17911. Prin proclamaţia de la Saint-Ouen edictată în ajunul intrării sale în Paris, monarhul refuză să devină „rege prin graţia Senatului”. El nu vrea să-şi datoreze tronul decât numelui său şi divinei providenţe. Întâlnindu-1 pe fostul episcop de Autul pentru prima dată după 1791, el îşi marchează sec preeminenţa: „Domnule prinţ de Benevent, i se adresează brusc, mi-e foarte lesne să vă primesc. Sau petrecut destule lucruri din momentul când ne-am despărţit; puteţi să vedeţi, noi am fost cei mai abili; dacă aţi fi fost dumneavoastră, acum mi-aţi spune: să ne aşezăm să stăm de vorbă; însă în ceea ce mă priveşte eu vă zic: aşezaţi-vă şi să stăm de vorbă.” Charta îi garantează deci monarhului esenţialul puterilor fără să evoce legitimitatea propriu-zisă – drept al Burbonilor la tron, ordinea succesiunii – ce nu poate să decurgă decât din legile fundamentale ale 1 Prinţul de Benevent, între abdicarea împăratului şi sosirea regelui, îi face pe senatori să adopte un proiect constituţional ce reduce intenţionat importanţa lui Ludovic al XVIII-lea calificându-1 „rege al francezilor”, titlu pe care-1 purtase Ludovic al XVI-lea, şi obligându-1 ca pe fratele său să depună jurământ pe Constituţie,

ceea ce înseamnă că de fapt legitimitatea sa nu valorează nimic. Singura ce contează rămâne cea conferită de popor, suveran din 1789. Prin intermediul reprezentanţilor săi, el îl „cheamă liber pe tron pe Louis-Stanislas-Xavier de France, frate al ultimului rege”, şi nu Ludovic al XVIII-lea, unchi al lui Ludovic al XVH-lea, moştenitor al coroanei Franţei. Dovadă că Vechiul Regim e mort o dată cu Revoluţia, drapelul tricolor – albul regalităţii încadrat de culorile Parislului – este menţinut, obligându-i pe Bourboni să renunţe la panaşul alb al lui Henric al IV-lea, culoare ancestrală a casei lor, în favoarea celor trei culori regicide. Ludovic al XVI-lea aceptase să le poarte. Dar în legătură cu toate aceste chestiuni, care sunt de fapt una singură, Ludovic al XVIII-lea nu este deloc predecesorul său, şi rupsese relaţiile cu el tocmai din această pricină, acuzându-1 că degradase coroana acceptând termenii dezonoranţi ai Constituantei. Talleyrand va trebui să înţeleagă rapid. Proiectul lui de constituţie <-x -;„;” „KI; ^ rnn-jnrrând. Fant fără precedent, un articol special pentru a regatului, superioare pactului scris. Ea nu se supune aceptării poporului mai mult decât acceptării reprezentanţilor. Pregătită de o comisie numită de monarh, ea este „concedată şi promulgată din anul de graţie 1814”, deci liber consimţită de către rege pentru poporul său. Prin asta ea se distinge de constituţiile anterioare fiindcă nu e vorba de un contract ci de o donaţie, ceea ce alimentează temerile de a vedea dinastia, în orice moment şi nestânjenită de nimeni, luându-şi înpoi cuvântul şi restabilind Vechiul Regim1. Preambulul ei suscită şi mai multă nelinişte. Dacă Ludovic al XVIIIlea este rege prin dreptul naşterii, de ce nu se află el pe tron încă de la moartea în Templu a lui Ludovic al XVII în 1795? „Eram”, răspunde suveranul care datează textul „de la al nouăsprezecelea an al domniei sale” şi înlocuieşte drapelul tricolor cu albul regatului regăsit2. Astfel Charta încearcă să reînnoade „şirul timpului pe care funeste rătăciri 1-au întrerupt”. Cu o simplă piruetă, monarhul expediază fără să clipească Revoluţia şi Imperiul în uitarea istoriei. Ludovic al XVIII-lea, rege al Franţei, îl răzbună astfel post mortem pe Ludovic al XVI-lea rege al francezilor, ostaticul unei adunări unice care concentra toate puterile, limitându-1 pe nefericit la un simplu veto cu putere de suspendare pe care de altfel adunarea nici nu 1-a

respectat, în 1814, Parlamentul devine la rândul său Domnul Veto în faţa unui monarh care făcea singur numirile în toate posturile, proroga şi convoca cele două camere cărora le desemnase preşedintele, condu-când armata, încheind tratate. Stăpân absolut peste executiv, regele domină de asemenea şi puterea legislativă fiindcă el deţine iniţiativa şi sancţionarea legilor, păstrând controlul peste punctele de plecare şi de sosire ale procesului parlamentar. De altfel, el beneficiază de dreptul de dizolvare şi de un articol 14 ameninţător care îi lasă toată latitudinea pentru a face „legi şi ordonanţe necesare siguranţei statului”, în sfârşit, guvernul nu e responsabil decât în faţa lui. Semn al preeminenţei, nu există preşedinţie a Consiliului, spre nemulţumirea lui Talleyrand, obligat să se mulţumească doar cu portofoliul Afacerilor externe. Chiar dacă Preambulul Chartei afirmă că ea este concedată „atât pentru noi cât şi pentru urmaşii noştri, pentru totdeauna”. 2 Beugnot, fostul ministru al lui Napoleon care ţine pana, afirmă de mai multe ori că autoritatea aparţine exclusiv regelui şi atribuie întoarcerea lui, „după o lungă absenţă”, Nostalgia salvatorului O dată cu trecerea timpului, ambiguitatea nu face decât să crească şi să deschidă calea spre un nou război între cele două Frânte. Cum guvernul e tot mai imobil şi divizat, regele nu reuşeşte să-şi impună politica de „unire şi uitare”. Ultra-regaliştii ocupă fără să dezarmeze avanscena şi îi exasperează armata şi pe ţărani. Precum în 1789, ei cristalizează o vie ostilitate împotriva nobilimii şi a clerului. Delăsând monarhia pe care o consideră prea timorată, ei se sprijină pe contele de Artois, rege de inimă al unei emigraţii hotărâte să-1 salveze pe Ludovic al XVIII-lea împotriva voinţei lui şi care va proclama în curând: „Trăiască regele totuşi”. Sănătatea precară a regelui îl face pe moştenitorul lui să se plaseze ca succesor şi soluţie de recurs. Monsieur ia conducerea unui contra-guvern ce se stabileşte de acum înainte în aripa rezervată lui la palatul Tuileries, în pavilionul Marsan, şi îşi întăreşte dominaţia asupra Curţii graţie serviciilor unei armada de consilieri, ale unei poliţii paralele, ale pamfletarilor şi ziariştilor de talent devotaţi. Toată această mică lume aflată în fierbere, bântuită de coşmarul revoluţionar, e convinsă că trebuie să acţioneze înainte de a fi prea târziu.

Încă o dată istoria pare să se repete: monarhul, precum Ludovic al XVI-lea înaintea lui, e ca şi luat ostatec, confruntat cu aceeaşi dificultate de a se demarca de primele două ordine ale Vechiului Regim care hrănesc batalioanele ultraiştilor. Cum putea el să-şi imagineze să-1 alunge pe fratele său cu emigranţii lui, dintre care unii şi-au abandonat bunurile ca să-1 servească timp de peste douăzeci de ani în exil? Oare nu este el cel dintâi dintre nobili, regele preacreştin? Dacă-i condamnă, nu se neagă el oare pe sine şi toată istoria lui? Ludovic al XVIII-lea nu are nici tragerea de inimă, nici curajul, dar totuşi nu vrea să-i susţină. Dacă s-ar compromite cu ei ar declanşa în mod inevitabil o altă revoluţie care ar împinge încă o dată monarhia dincolo de graniţele ţării. Atunci ce altceva e de făcut dacă nu să încerce, cu sprijinul Chartei, să panseze rănile şi să împace una cu alta cele două Frânte pe care Revoluţia le asmuţise una împotriva celeilalte1? Naţiunea nu e capabilă să asculte această voce a toleranţei întrucât cicatricile, încă sensibile, se deschid şi sângerează din nou sub şocul contrariilor. Istoricul liberal Prosper Duvergier de Hauranne descrie această ruptură în câteva fraze puternice: „Două popoare, diferite prin amintirile, prin ideile, prin obiceiurile lor, şi care nici măcar nu mai reuşesc să se înţeleagă unul pe altul; două armate care au luptat una împotriva celeilalte, şi dintre care una celebra ca pe o victorie ceea ce alta deplângea ca pe o înfrângere; în sfârşit, doi proprietari pentru aceeaşi casă, peste aceeaşi moşie: iată Franţa aşa cum o găsea casa de Bourbon în 1814, o casă pe care după ce o fondase urma să o şi guverneze1. Ludovic al XVIII-lea trăieşte sub greutatea unei istorii pe care nu poate să o uite ca să se bucure în pace de plăcerea regatului regăsit. Nu-i dă răgaz vivacitatea pasiunilor politice. Emigranţii îşi cer drepturile de la această Franţă nouă ce le-a opus victoria ei şi se arată gata, ca şi ieri, să se revolte dacă le sunt contestate. „Mai regalişti decât regele„, acei „ultras” solicită o politică de susţinere a clerului şi de restaurare a bunurilor naţionale către foştii proprietari, în plus, ei cer o largă descentralizare sprijinită de o lege electorală de circumstanţă ce i-ar conferi marii proprietăţi funciare influenţa pe care în mod scandalos i-o dispută burghezia urbană, în sfârşit, ei aşteaptă mari schimbări în armată şi administraţie ca să li se facă loc acestor emigranţi care,

precum generaţia veche din Vendeea, se consideră îndreptăţiţi să fie recompensaţi pentru sacrificiul şi fidelitatea lor. În acest climat agitat şi înfierbântat, cea dintâi Restauraţie capătă repede aspectul de „anarhie paternă”, sfâşiată de vânturi contrarii, fără şef şi fără un pilot care s-o dirijeze spre portul reconcilierii. După imaginea Franţei, guvernul se divide şi el în două clanuri care, fiind de forţe aproape egale, se sfâşie unul pe altul: moderaţii contra radicalilor. Incapabil să vorbească pe o singură voce, guvernul se mulţumeşte doar să regleze afacerile curente2. Obişnuiţi cu autoritarismul imperial, miniştrii şi funcţionarii nu îndrăznesc să mai ia nici cea mai mică decizie: toată lumea îşi ridică privirile către Majestatea Sa. Or Ludovic al XVIII-lea nu este Napoleon şi pătimeşte din cauza faptului că a fost atâta vreme îndepărtat de o Franţă în care s-au succedat mai multe regimuri într-o singură generaţie decât regi în două secole3. Va 1 în a sa remarcabilă Histoire d'un gouvernement parlementaire dintre care primele volume sunt larg consacrate Imperiului şi Suteide-zile. 2 Singurele măsuri notabile adoptate sunt bueetul avea nevoie de timp ca să se adapteze la această realitate, să înţeleagă regulile şi legile noii societăţi. Fără să mai socotim că el nu este, nici pe departe, un muncitor încăpăţânat precum predecesorul său. Detaliile afacerilor îl plictisesc la modul „suveran” şi detestă să arbitreze certurile1. O dată cu plecarea în toamnă a lui Talleyrand spre Viena, moderaţii îşi pierd mentorul. Ameninţarea radicalilor, până atunci timidă, iese la lumina zilei. Adăpostiţi la Curte, citadela lor tradiţională, contra-revoluţionarii profită încă de primele săptămâni pentru a-şi numi fidelii în posturile cheie şi pentru a trece la ofensivă. Nobilimea imperială devine cea dintâi victimă a ranchiunelor şi maşinaţiunilor celor întorşi nu demult. Acriţi de vremea petrecută în exil, acestora din urmă le e silă să împartă scaunele şi banchetele cu ducese şi mareşali care încă mai au aer plebeu. Gloriile imperiului sunt atacate cu un rafinament crud, tăvălite în noroi cu expresii alese, cu surâsuri şi priviri condescendente, perfide sau asasine, încă şi mai rele decât înjurăturile. Astfel doamna mareşal Ney ducesă de Elchingen şi prinţesă de Moscova, redevine „micuţa Auguie”, fiică a unei foste „femme de chambre” a Mariei-Antoaneta, umilită de familia regală,

batjocorită de ducesa de Angouleme. Iar ea părăseşte în hohote de plâns audienţele de la Tuilleries, însoţită de furia soţului ei, acest „brav între bravi”. Războiul dintre cele două nobilimi este un preludiu pentru războiul dintre cele două Frânte. Contagioase, ura şi dispreţul se răspândesc repede dincolo de incinta determinată de Curte, în presă şi în pamflete, vedem apărând cele dintâi aluzii nostalgice şi răzbunătoare stigmatizându-i pe regicizi şi pe proprietarii de bunuri naţionale. Astfel contele de Montlosier2, cinci regi: Henric al IV-lea (1594-1610), Ludovic al XIHlea (1610-1643), Ludovic al XlV-lea (1643-1715), Ludovic al XVI-lea (1774-1792) 1 „Ludovic al XVIII-lea, precizează Guizot în ale sale Memoires, nu era câtuşi de puţin capabil să-şi guverneze miniştrii, el avea ca rege mari defecte, rămas mult în expectativă, şi prea puţine calităţi active şi eficiente; impozant, judicios în aparenţă, fin intelectual, el ştia să potolească, să oprească, să ocolească; dar nu era capabil să inspire, să dirijeze, să imprime impulsuri ţinând în mână hăţurile. Avea puţine idei şi câtuşi de puţin pasiuni; nu-i convenea să se implice mult în muncă nici să se mişte mult. Îşi menţinea bine rangul, dreptul, puterea apărându-se de destule greşeli; dar demitatea şi prudenţa lui o dată asigurate, el lăsa lucrurile să meargă şi să se facă de la sine, prea puţin energic în suflet şi trup ca să poată să-i domine pe oameni şi să-i facă să se grăbească să-i îndeplinească voinţa.” 2 Unul din cei mai buni scriitori politici ai timpului. Fost constituant, pe atunci „. – nniat a,” mrmarhisti. Montlosier a fost după aceea unul din corespondenţii secreţi ai lui într-o operă intitulată Despre monarhia franceză, atacă fără reţinere clasele mijlocii, pe învingătorii autoproclamaţi ai acestei Revoluţii pe care el o detestă: „Rasă de dezrobiţi, scrie despre aceştia, rasă de sclavi smulşi din mâinile noastre, popor titular, popor nou, degeaba vi s-a spus să fiţi liberi, când trebuia să ni se spună nouă să fim nobili; pentru noi, totul este de drept, pentru voi totul e doar din graţie. Noi nu facem deloc parte din comunitatea voastră, noi suntem un tot prin noi înşine.” Thibaudeau, fost regicid, notează răzbunător după ce a citit lucrarea: „în faţa unui asemenea exces de violenţă, sângele îmi clocotea în vene”.

Evident că politica în privinţa religiei devine proba de încercare a radicalilor, căci aici succesul pare a fi asigurat dată fiind legătura ce uneşte Tronul cu Altarul, în marea lui majoritate cucerit pentru această cauză, clerul, persecutat de Revoluţie şi decăzut din drepturi sub Imperiu1, păstrează cu regalitatea legături sufleteşti făurite într-o comunitate istorică, de la botezul lui Clovis la revocarea Edictului de la Nantes şi până la recentele evenimente. Perioada de opresiune revoluţionară a forţat de asemenea apropierea preoţilor de emigranţi; amândouă categoriile au îndurat cot la cot proscrierea şi exilul, sărăcia şi moartea. Contele d'Artois şi Chateaubriand, ca să nu cităm decât exemplele cele mai celebre, au revenit astfel spre drumul credinţei, abjurându-şi unul trecutul libertin, celălalt fascinaţia pentru filosofia Luminilor. Susţinerea clerului figurează deci în fruntea programului radicalilor care vor să-i încredinţeze bisericii direcţia învăţământului şi să-i redea ţinerea registrelor stării civile. Ei doresc de asemenea să revizuiască Concordatul din 1801 ce i-a privat pe ecleziaşti de toată autonomia lor de odinioară făcându-i să fie finanţaţi de către putere. La aceste diferite puncte, guvernul nu îndrăzneşte să le dea satisfacţie, dar le concede totuşi câteva măsuri simbolice. Pe data de 7 iunie, ministrul de Interne Beugnot ordonă închiderea cafenelelor în dimineţile de duminică, pentru a favoriza practica religioasă aflată în declin. Câteva zile mai târziu, persoanele particulare se văd constrânse să aştearnă covoare în faţa casei lor înaintea trecerii procesiunilor, în sfârşit, bugetul cultelor cunoaşte o augmentare sensibilă. Lăsându-se duşi de pasiuni, radicalii nu înţeleg că preoţii nu pot fi influenţi decât în măsura în care sunt exemplari şi independenţi. Cu cât mai mult credinţa trăită, indisociabilă de compasiune, ieşise revigorată după martiriul revoluţionar, cu atât credinţa impusă produce inevitabil anticlericalism. Se vede asta clar pe data de 17 ianuarie 1815, la înmormântarea domnişoarei Raucourt care aproape că provoacă o răzmeriţă: chiar dacă tragediana îşi sfârşise zilele în devoţiune, preotul de la SaintRoche refuză să celebreze serviciul funebru în numele unei vechi interdicţii care îi lovea pe actori. Cinci până la şase mii de parizieni indignaţi forţează porţile bisericii şi duc coşciugul în triumf până în

altar. S-a aşteptat până când un preot a fost „numit din oficiu” de către autorităţi pentru a se restabili calmul. În acest climat deja deleter, guvernul organizează pe 21 ianuarie ceremonii de iertare a păcatelor în onoarea lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei-Antoaneta, ale căror corpuri sunt exhumate şi transportate în mare pompă la Saint-Denis. Regele vrea să se achite de ceea ce el consideră că este o datorie naturală de onoare, însă mulţimea, după părerea generală, se arată prea puţin emoţionată, ba chiar aproape ostilă. O mare parte din populaţie interpretează ceremonia ca pe un afront, considerând că Revoluţia nu are de ce să-i ceară iertare Vechiului Regim. Tonul răzbunător exprimat în majoritatea homeliilor sfârşeşte prin a indispune spiritele1. Aproape pretutindeni, în ciuda faptului că cenzura îi pusese botniţă presei, se răspândeşte ca o dâră de praf de puşcă aprins zvonul fals că s-ar pregăti o noapte a Sfmtului-Bartolomeu pentru „votanţi2”, ceea ce-i face pe numeroşi suspecţi să se baricadeze la ei acasă, dacă nu îşi părăsesc pur şi simplu domiciliul, în faţa suspiciunii ce sporeşte, această celebrare apare ca o greşeală căci, suflând peste jăratecul Revoluţiei, ea redeschide şi vechile răni. Este simptomatică pentru „fuga înapoi” a elitelor tradiţionale ce ezită între lacrimi şi temeri, cu nostalgia după o vârstă de aur despre care încep să înţeleagă că nu va mai reveni niciodată. La şase luni după instalare, guvernul regal e deja foarte criticat. Mareşalul Macdonald, chiar dacă sincer raliat regimului, o constată crud în Memorii: „Curtea pierdea în fiecare zi popularitatea în faţa opiniei publice; părea că miniştrii şi agenţii lor concurau cine să dea dovadă de mai multă prostie, iar anturajul regelui de mai multă înfumurare şi de dispreţ.” Greşelile comise mai târziu vor contribui la răspândirea acestei opinii. Îi desemnează pe regicizi pentru l ' ' Pentru Ludovic al XVIII-lea, garantarea de către Chartă a bunurilor naţionale are aceeaşi importanţă simbolică precum odinioară mesa pentru Henric al IV-lea. Ea constituie condiţia sine qua non a ascensiunii sale paşnice pe tron. Un milion două sute de mii de persoane, ieşite în marea lor majoritate din burghezie şi ţărănime, au cumpărat într-adevăr deseori la preţuri mici fostele bunuri ale nobilimii şi clerului, răsturnând din temelii natura şi repartiţia

proprietăţii. Reîntoarcerea fostului senior pe pământurile 'lui de odinioară sau în împrejurimi nu poate să nu-i producă instinctiv nelinişti noii naţiuni de „ţărani proprietari” făurită de Convenţie şi îmbogăţită sub Imperiu1. „Palide fantome, aminteşte Musset în Spovedania unui copil al veacului, băteau pe la uşile caselor şi, de îndată ce li se deschidea, scoteau din buzunare uriaşe pergamente roase, cu care îi alungau pe cei care locuiau în ele. Din cele patru vânturi, soseau oameni încă tremurând de teama ce-i cuprinsese la plecarea lor, cu douăzeci de ani mai devreme, cu toţii reclamau, se certau, ţipau; de mirare că un singur mort a putut să atragă atâţia corbi.” Zi de zi, zvonurile fac să ia proporţii spectrul unei reveniri a Vechiului Regim. Iar zvonurile sporesc o dată cu reclamaţiile foştilor proprietari şi cu apariţia broşurilor scrise de publiciştii radicali, între care se remarcă prin violenţa lor cele semnate de Dard şi Falconnet care, în lipsa unei restituiri globale şi imediate interzisă prin textul Chartei, cer o largă îndemnizare a celor spoliaţi. Cei care le-au achiziţionat sunt trataţi de „bandiţi” iar Adunarea constituantă e calificată drept „adunătură de sperjuri şi sceleraţi, care a avut îndrăzneala să dicteze legi, în loc să prezinte doleanţe”. În septembrie 1814, neliniştea sporeşte atunci când un proiect de lege anunţă intenţia regelui de a le restitui foştilor proprietari bunurile nevândute. Fără să fie vorba de o violare flagrantă a Chartei – căci nu sunt vizate şi bunurile cumpărate – se vede în el un atentat la spiritul textului. Retrocedarea bunurilor nevândute aruncă o bănuială asupra acestor bunuri, despre care se presupune că fuseseră însuşite nu tocmai limpede, în timpul discuţiilor asupra proiectului de lege, ministrul Ferrand afirmă că regele regretă „că nu poate să-i confere acestui act de dreptate toată extinderea ce se află în adâncul inimii sale”. De altfel, el nu ezită să facă distincţie între bunii francezi care au urmat „linia dreaptă” de fidelitate faţă de regalitate şi cei care au ales „linia curbă” luându-se după meandrele Revoluţiei şi ale Imperiului. Ascultându-1, îţi vine să crezi că patria era la Coblenz, iar rebeliunea la Paris. Monarhul nu pare câtuşi de puţin ofuscat fiindcă el îi conferă celui interesat, cu câteva zile mai târziu, coroana de conte! Dar discursul suscită proteste printre liberali şi

bonapartişti care, în ziarele lor, Cenzorul şi Piticul galben, se indignează pentru prima dată la unison. Guvernul regal îşi va atrage în plus şi mânia armatei. Umilită de înfrângere, şocată de respingerea drapelului tricolor, ea se regăseşte şi mai trainic în cultul pentru Napoleon, şi se roagă pentru întoarcerea lui. Evident că în sânul armatei credinţa bonapartistă rămâne mai solidă ca oriunde; ea este cu atât mai puternică cu cât încetarea ostilităţilor condamna armata să revină pe poziţii normale, suscitând în rândurile negradaţilor şi ale numeroşilor ofiţeri nostalgia trecutului şi angoasa zilei de mâine. Se stinge focul de pe câmpul de luptă în vreme ce dansează, lejeri şi maliţioşi, rezemătorii de coloane de la această Curte cu eticheta ei desuetă, semănând întrutotul cu imaginea pe care o lasă ceremonia „Marelui Tacâm”, pe care Ludovic al XVIII-lea crede că e necesar s-o restaureze. Servită de notabli parizieni, familia regală se arată mulţimii care vine, deseori cu stupoare, să îl contemple pe rege devorând cu un straşnic apetit1. Ce contrast, încă o dată, faţă de măruntul caporal care se hrănea în viteză şi puţin pentru a reveni la hărţile lui de stat-major2! Încheierea rapidă a tratatului de pace3 sfârşeşte prin a-i convinge pe veterani că împăratul a fost victima unei lovituri de pumnal în spate. Cum altcumva să explici, dacă nu printr-un complot care i-a unit pe Vicontele de Reiset a lăsat despre asta o descriere savuroasă în Souvenirs: „Nu am obosit deloc să admirăm modul în care Majestatea Sa a onorat cina; domnia sa a îngurgitat singură aproape o farfurie întreagă de cotlete ce-i fuseseră puse în faţă, ceea ce nu 1-a împiedicat să mănânce mai multe alte feluri dintre capodoperele culinare ce-i erau prezentate rând pe rând. [.] Timp de două ceasuri bune cât a durat masa, toate aceste mici detalii au trezit un viu interes în rândurile populaţiei care nu înceta să defileze în spatele unei balustrade aurite ce separa mulţimea de sală. Ca la Versailles altădată, îi era permis fiecărei persoane să vadă acest mare tacâm, cu condiţia numai să fi avut o ţinută curată şi decentă. Astfel, peste zece mii de persoane s-au succedat pe estrada ce fusese ridicată în lungul galeriei Dianei.” 2 „Primul consul nu are niciunul din obiceiurile stupide ale Bourbonilor, el mănâncă repede; iubeşte monotonia vestimentară şi

vechile pălării, nu-şi pierde timpul cu ceremonii de curte; el munceşte şi decide”, remarcă Francois Furet. 3 Cel dintâi tratat de la Paris este semnat pe 30 mai 1814, deci cu doar câteva zile emigranţi, pe trădători şi pe aliaţi, această grabă de a se debarasa de armată trimiţând oamenii la vatră? înţelegem astfel de ce emigranţii şi familia regală sunt detestaţi de trupe. Cât despre rege, nu e cruţat nici el. Înfăţişarea lui îl cadoriseşte cu dubla poreclă de „porc gras” ce îl va însoţi până la sfârşitul domniei. În ciuda acestui climat ostil, guvernul impune imediat după semnarea păcii o reducere de efective. Starea jalnică a finanţelor îl obligă să practice amputări de urgenţă, în carne 'vie. „Din acest moment, armata a fost pierdută pentru Bourboni”, constată sobru Stendhal. Încă din 12 mai 1814, o ordonanţă reduce trupele la jumătate pentru a le aduce la 201140 de oameni, cu ofiţeri cu tot. Printre cei circa 200000 concediaţi, 10 până la 12000 de ofiţeri înlăturaţi primesc pentru un timp nedeterminat, în „compensaţie”, jumătate din solda lor. Repudi-indu-le, guvernul transformă aceste jumătăţi de soldă în tot atâţia duşmani de moarte, împrăştiaţi în cele patru colţuri ale ţării, ei întreţin flacăra imperială, îşi povestesc isprăvile în lungi nopţi de veghe şi anunţă viitoarea întoarcere a împăratului. Cei mai numeroşi, incapabili să se adapteze la viaţa civilă, trăiesc deseori împreună mai mulţi în aceeaşi cameră, fără uniforme de schimb. Se adaugă la toate astea alte gesturi nefericite. Numirea generalului Dupont pe post de ministru al Războiului e primită de veterani ca o insultă. Desemnarea în acest post a unui trădător şi laş, primul general al Imperiului care capitulase, în faţa trupelor generalului spaniol Castanos la Baylen pe data de 22 iulie 1808, nu poate arăta decât ca o provocare. O imensă nemulţumire se ridică din rândurile armatei la anunţul noutăţii. Iar ministrul îşi agravează cazul cedând celor mai mici capricii ale contelui d'Artois, burduşind înaltul comandament cu foşti emigranţi în vreme ce numeroşi viteji sunt scoşi la pensie din oficiu. Mai există, în plus, şi stângăcia de a „restaura” Casa militară a regelui după modelul Vechiului Regim. Compusă din şase mii de oameni, repartizaţi în cincisprezece companii, ea e populată pe trei sferturi de vechi emigranţi şi de elveţieni, ceea ce dovedeşte cât de puţină încredere are regimul în

defuncta Mare Armată, în vreme ce atâţia foşti combatanţi sunt aruncaţi în mizerie, noua gardă1, plătită gras, face paradă în uniforme strălucitoare; fiecare soldat are în ea rang şi salariu de ofiţer. Din şase companii de gărzi de corp, numai 1 Garda imperială se regăseşte cantonată în est, umilită de a fi respinsă de rege. La Fayette relatează următoarea anecdotă în Memoires: „Ştiu de la excelentul general Letort, şef peste dragonii gărzii, care s-a exprimat în numele lor faţă de Monsieur: „Luaţi-ne, Monseisneur, suntem bărbaţi bravi„ – „S-a făcut pace„, răsnunse el. „nu mai două sunt încredinţate unor mareşali, aleşi dinadins ca pentru a umili şi mai mult trupa. E vorba de Berthier – braţul drept trădător al împăratului – care îl abandonase la Fontainebleau, şi de Marmont care e recompensat pentru încălcarea datoriilor! Niciodată în criză de cuvinte usturătoare, trupa porecleşte compania ducelui de Ragusa „compania lui Iuda” în vreme ce compania lui Berthier se va numi de acum înainte „compania Sfântului-Petre”. Regele a dorit şi a cerut încă de la întoarcere crearea acestei armate de lux, străină în sânul armatei. Crezând că se pune la adăpost de revoluţie, el a reînviat-o. Între cele două trupe, ura e feroce iar duelurile se înmulţesc. De la bun început, se cască o groapă între ele. Pentru a încorona totul, Dupont risipeşte ruşinos în dreapta şi-n stânga Legiunea de onoare ce nu era conferită de împărat decât cu multă zgârcenie. Aflat în turneu prin provincii, contele d'Artois şi fiii lui o distribuie cel mai adesea pentru motive neînsemnate, dându-le întâietate contra-revoluţionarilor. Numărul decoraţilor atinge în curând cifra de cinci mii în doar câteva luni, umilindu-i pe toţi cei care o primiseră din mâinile Vulturului, drept recompensă pentru curajul lor. Fiindcă se raliase cel dintâi la Bourboni, cu complicitatea englezilor, primarul oraşului Bordeaux, Lynch, primeşte marele cordon! De altfel, numeroasele avantaje pe care Napoleon le ataşase la această cruce – onoruri militare, pensie, drept de vot, ajutoare pentru orfani – sunt suprimate sau diminuate1. Indignaţi de atâta infamie, tânărul colonel La Bedoyere şi vărul său refuză de acum înainte să o poarte în public. În decembrie 1814, acuzat că ia mită, Dupont este concediat brusc. Dar mareşalul Soult, care îl înlocuieşte, nu este nici el mai de soi. El incarnează figura celui mai linguşitor curtean, care crede că poate

să-şi cumpere revenirea în graţii dublându-şi zelul pe lângă noii stăpâni. Avid de câştiguri, brutal cu subordonaţii, ducele de Dalmaţia nu a ezitat să se prosterneze în faţa anturajului contelui d'Artois pentru a obţine succesiunea lui Dupont. Întâlnindu-i pe vechii şefi de război regalişti din Vendeea, el se dedă la un exerciţiu jalnic de căinţă: „Domnilor, le spune, noi ne-am înşelat; nu voi trebuia să veniţi în rândurile noastre, noi trebuie să trecem în ale voastre.” Numirea lui este deci interpretată ca o nouă victorie a radicalilor, încă de la intrarea lui în funcţie, Soult cedează supralicitărilor contrarevolu1 în sflrşit, abatele de Pradt, arhiepiscop de Malines şi protejat al lui Talleyrand, este numit mare cancelar al Ordinului, ceea ce e resimţit de militari drept o insultă li^ntară Numeroşi dintre ei îşi amintesc de faptul că „preotul zeului Marte” cum îşi — J., „ Ac, V”, C, MMO î ţionare celor mai lipsite de măsură, hotărând să expulzeze din capitală toate jumătăţile de soldă care nuşi au aici domiciliul, persecutându-1 pe bravul general Exelmans1 şi organizând o comisie pentru a acorda pensii „vechilor combatanţi” ai războaielor din vest. Lipsa lui de popularitate o egalează repede pe cea a predecesorului său2. Au fost suficiente deci câteva luni pentru ca Restauraţia să-şi rateze şansele şi să trezească peste tot ura împotriva ei. Amintirea glorioasă a Marii Armate e jignită: „îl destestam pe Bonaparte, conchide generalul Chouart, dar Bourbonii mă fac să-1 iubesc.” Ca şi Ludovic al XVIII-lea, Chateaubriand continuă să creadă în reconciliere. Autorul lui Despre Buonaparte şi despre Bourboni visează o monarhie liberală, sprijinindu-se pe o aristocaţie puternică, deschisă talentelor şi spiritului modern. Aşa cum celebrase „geniul creştinismului” (Le Genie du christianisme), el vrea să plaseze dinastia în fruntea secolului său, purtătoarea flăcării liberale împotriva jacobinilor şi a bonapartiştilor, apărători în opinia lui ai aceleiaşi concepţii despotice de suveranitate. O dată cu Napoleon, tirania unuia singur a înlocuit tirania numărului dar e vorba de aceeaşi barbarie, ce ignoră individul, refuză orice superioritate în numele unei concepţii nivelatoare despre egalitatea ce distruge nobilimea şi îi ghilotinează pe regi mai degrabă decât să se ridice prin concurenţă şi emulaţie. Acest absolutism egalitar a frânt marele

elan de emancipare din 1789, înecat în sângele Terorii3. După douăzeci şi cinci de ani de rătăciri, soseşte în sfârşit vremea reformei şi a uitării trecutului. Liberalismul aristocratic pe care el şi-1 doreşte reuneşte vechea dinastie care a creat Franţa cu 1 Exelmans, din pricina faptului că avusese o corespondenţă cu Murat, e expediat de Soult în faţa unui consiliu de război. Va fi achitat în mod triumfal, ceea ce spune mult despre nemulţumirea ofiţerilor superiori faţă de Restauraţie la începutul lui 1815. 2 Mme Marmont se indignează în Memoires: „Astfel, scrie ea în legătură cu Soult, el abjura toate acţiunile vieţii sale şi tot ceea ce îl ridicase deasupra mulţimii. El uita gloria de pe câmpurile noastre de luptă, devotamentul tinerilor noştri şi vremurile eroice care ne vor conferi un loc aparte în ochii posterităţii, îşi renega zeii pentru a deveni curtean.” 3 Chateaubriand va scrie cu forţă în 1819: „Iată adevărul, nu libertatea ci egalitatea absolută a fost principiul real care încă mai formează adevăratele caractere ale Revoluţiei franceze. Dacă vrem să ne convingem e destul să remarcăm faptul că libertatea a sucombat totdeauna în evenimentele noastre tulburi, că a suferit jugul lui Robespierre, Directoratul şi pe Bonaparte, în timp ce egalitatea absolută s-a menţinut în mod constant. [.] Acest principiu de egalitate absolută încă mai există şi astăzi şi e cel mai mare obstacol în calea stabilirii unui guvern constituţional; căci egalitatea absolută se însoţeşte cu depotismul, care nivelează totul, dar nu se poate acomoda cu o monarhie, care stabileşte o distincţie a puterilor, f. L Principiu natural al democraţiei şi despotismului, egalitatea aspiraţiile Constituantei la o societate întemeiată pe merit, pe proprietate şi pe respectarea drepturilor individului. Chateaubriand publică atunci ale sale Reflexiuni politice despre câteva scrieri de acum şi despre interesele tuturor francezilor pe care monarhul se pare că le-ar fi recitit în şpalţi. „Charta, scrie el mai cu seamă, este rezultatul obiceiurilor noastre prezente, un tratat de pace semnat între două părţi care i-au divizat pe francezi [.]” Dar renunţă repede la iluzii. Pacea nu este decât un armistiţiu, preludiu pentru noi lupte. Fractura revoluţionară, va constata el în Memorii de dincolo de mormânt, n-a putut fi astupată: „Rasa legitimă, înstrăinată de naţiune timp de douăzeci şi trei de ani, a rămas în ziua şi pe locul unde o

prinsese Revoluţia, în vreme ce naţiunea avansase în timp şi spaţiu. De unde şi imposi-biliatea de a se înţelege şi a se reuni; religie, idei, interese, limbaj, pământ şi cer, totul era diferit pentru popor şi pentru rege, fiindcă îi despărţea un sfert de secol cât secolele.” Dorind să mulţumească pe toată lumea dar fără să fixeze o ţintă, guvernul regal obţine însă efecte inverse: frustrându-i pe prieteni, vexându-i pe cei indecişi şi întărâtând opoziţiile, el se trezeşte grav izolat: „Teribila expresie: Asta nu mai poate dura începea să circule, notează Duvergier de Hauranne. În departamentele din sud, opinia regalistă încă mai era dominantă, vestul rămânea divizat, centrul şi nordul erau indiferente, iar estul în mod clar ostil.” în ceea ce o priveşte, opoziţia începe să se organizeze. Ea se divizează între reformatorii liberali şi opozanţii ireductibili ce-i regrupează pe bonapartişti şi pe jacobini. În spatele lui La Fayette, al lui Benjamin Constant şi al Doamnei de Stae'l, liberalii acceptă în mod loial Charta şi revenirea lui Ludovic al XVIII-lea1. Dezgustaţi de Republică din cauza terorii şi de Imperiu din pricina împăratului, ei nu formulează reproşuri particulare împotriva regelui căruia îi salută spiritul de uvertură. Exemplul Angliei, devenită de la Montesquieu modelul lor politic, îi convinge că monarhia e compatibilă cu libertatea dacă regele renunţă la absolutism pentru a se metamorfoza în arbitru capabil să calmeze conflictele şi să favorizeze împlinirea 1 „Eroul celor două lumi” denunţă totuşi cu vigoare faptul că Restauraţia s-a realizat cu complicitate din afară. Chiar dacă acceptă dinastia, el nu ezită să stigmatizeze slăbiciunea şi lipsa de valoare a regaliştilor: „Restauraţia, măsluită în grabă de Talleyrand prin preajma Senatului şi a împăratului Alexandru, n-a primit alt sprijin din partea reealistilor decât o paradă de ciorovăieli şi de batiste albe agitate pe bulevarde, după ce reformelor. Ei cer totuşi cu energie o evoluţie rapidă a regimului spre parlamentarism şi ruptura de contrarevoluţionari. Beneficiind de sprijinul ziarului Cenzorul1, ei devin extrem de influenţi la Paris unde îi regrupează pe majoritatea notabililor. Totuşi, ei suferă crud de absenţa unei baze populare. E un partid fără militanţi. Dimpotrivă, bonapartiştii sunt extrem de populari dar lor le lipsesc conducătorii. „Călugări-soldaţi”, obişnuiţi să asculte orbeşte de

împărat, ei nu pot şi nu îndrăznesc nimic în absenţa lui. Îi regăsim mai cu seamă în salonul reginei Hortense în timp ce Măreţ, duce de Bassano, întreţine o reţea de foşti administratori şi ofiţeri care ard de nerăbdare să treacă la acţiune. Aceştia se sprijină de asemenea pe ziarul Piticul galben, nou sosit în presa satirică, pe care Ludovic al XVIII-lea îl parcurge grijuliu atunci când nu-i alimentează coloanele. Nervos şi polemic, ziarul provoacă hilaritate, irită şi ridiculizează guvernul prin epigramele şi caricaturile lui, decernează diplome de „Chevaliers de l'Eteignoir2” radicalilor „ultras”, înfiinţează chiar un ordin al Giruetei cu Talleyrand pe post de principal demnitar. De la Directorat începând, foştii jacobini alcătuiesc în mod sigur mişcarea politică cea mai bine structurată. După modelul lui Fouche, ei se regrupează mai mult din necesitate – pentru că sunt cei mai ameninţaţi – decât din convingere, mai cu seamă că numeroşi dintre ei îşi aruncaseră republicanismul pe apa sâmbetei încă de la ivirea Consulatului. Comemorarea de pe 21 ianuarie, recentele epurări de la Curtea de casaţie şi de la Institut3 nu au făcut decât să sporească temerile: „Domnilor, proclamă Fouche dinaintea prietenilor, noi suntem avant-garda: când va fi nevoită să se desfacă, vom deveni corp de luptă. Mai întâi sunt luate din coş cireşele cele mai mari; după ce sunt mân-cate, se trece la cireşele obişnuite şi la tot restul. Aşteptaţi, aşteptaţi! Veţi vedea!” Ducele de Otranto îşi înmulţeşte intrigile şi comploturile4. El îşi ţese reţeaua obscură în toate direcţiile, se apropie de Talleyrand, dar 1 Dirijat de Charles Compte şi de Dunoyer. 2 „Eteignoir” = mica pâlnie manevrată cu un băţ lung, folosită pentru stinsul luminărilor, în sens mai larg desemnează şi o persoană „stinsă” care le strică celorlalte buna dispoziţie (n. Trad.). 3 Institut de France; desemnează Academia franceză (n. Trad.). 4 Fouche orchestrează mai multe embrioane de complot, dintre care unul (conspiraţia Nordului), mai avansat decât celelalte, va cunoaşte un început de punere în aplicare în aiunul Zborului Vulturului. Henrv Houssave. În al său/fl/ţ mpntinnpa^s im alt (tm) mr>w de asemenea şi de Măreţ care face oficiul de şef de partid bonapartist. II întâlneşte pe acesta din urmă în secret timp de trei ore în locuinţa lui Thibaudeau, fost prefect iar mai înainte regicid1. Dacă el se gândeşte deja la Ludovic Filip, preferinţele lui rămân totuşi, ca

în 1814, în favoarea unei regenţe exercitate de către Marie-Louise. Totuşi, el încă nu dispune, cu excepţia marilor oraşe, de reţele suficiente, şi mai cu seamă îi lipsesc şefii militari pentru a-şi asuma riscul unei treceri la acţiune. Pentru moment, trebuie să-şi împartă influenţa cu Carnot, fostul „organizator al victoriei” care se evidenţiase recent prin apărarea organizată la Anvers în timpul campaniei din Franţa. Foarte popular, acesta din urmă publică un Memoriu către rege ce cunoaşte un succes răsunător fiindcă se vinde în peste o sută de mii de exemplare. Broşura, redactată cu avânt, recapitulează toate greşelile foştilor revoluţionari comise împotriva guvernului regal. El pune cu cruzime faţă în faţă deziluziile opiniei publice şi starea de graţie ce domnea în momentul revenirii regelui. Dacă e să-1 credem, regaliştii nu se schimbaseră. Ca în 1789, între naţiune şi monarh se interpune mereu morga lor2: „Dacă doriţi să apăreţi astăzi la Curte cu distincţie, se acea vreme foarte serios posibilitatea de a-1 răpi pe regele Romei pentru a-1 aduce în Franţa. 1 Fost ministru de Externe al lui Napoleon, ducele de Bassano a condus mai cu seamă secretariatul de stat, principalul angrenaj guvernamental al Imperiului, întrevederea nu duce la nimic, Măreţ apără cu îndârjire drepturile împăratului, în vreme ce Fouche înclina pe atunci pentru o regenţă în numele Micului Vultur dar cu excluderea lui Napoleon. „Aceştia, scrie Carnot desemnându-i pe radicali, sunt deci fie vinovaţi, fie orbi, fiindcă au început prin a detaşa de cauza Principelui tot ceea ce purtase numele de patriot, adică trei sferturi şi jumătate din naţiune, făcându-şi din ei o populaţie de duşmani în mijlocul altei populaţii căreia ei i-au acordat cât se poate de indiscret o preferinţă bătătoare la ochi.” Fostul regicid aruncă responsablităţile morţii lui Ludovic al XVI-lea pe umerii emigranţilor, ceea ce îl acuză implicit şi pe Ludovic al XVIII-lea: „Ludovic al XVI-lea, ziceţi voi, a fost cel mai bun dintre regi, părintele supuşilor săi: ei bine! Ce aţi făcut voi să-1 salvaţi pe acest părinte, pe cel mai bun dintre regi? Nu 1-aţi abandonat cât se poate de laş atunci când 1-aţi văzut în primejdia în care îl împinseserăţi? Nu era de datoria voastră să-i faceţi pavăză cu trupurile voastre? Nu era oare jurământul pe care i1 făcuserăţi să-1 apăraţi până la ultima picătură de sânge? [.] Oare

nu ca să vă satisfacă vouă rapacitatea îşi îndepărtase el iubirea celorlalţi copii! [.] Ludovic nu mai era rege atunci când a fost judecat: pierderea lui era inevitabilă. El nu mai putea să domnească, din moment ce sceptrul îi fusese dezonorat, el nu mai putea să trăiască din moment ce nu mai exista nici un mijloc pentru stăvilirea rupturilor. Astfel moartea lui trebuie să fie imputată nu celor care i-au pronunţat condamnarea cum ai pronunţa condamnarea unui bolnav care te face să-ţi pierzi speranţa, ci celor care, putând să oprească încă de la începutul lor mişcările. – - – * ~: _4_: _.:1 _x _*_x-”.„ „^t, tat Aenrimeidios. Indignează el, păziţi-vă straşnic să spuneţi că sunteţi unul din aceste douăzeci şi cinci de milioane de cetăţeni care şi-au apărat patria. Întrucât vi se va răspunde că aceşti douăzeci şi cinci de milioane de pretinşi cetăţeni sunt douăzeci şi cinci de milioane de revoltaţi şi că acei pretinşi duşmani sunt şi au fost totdeauna prieteni. Dar trebuie să spuneţi că aţi avut fericirea de a fi şuan sau vendeean, sau transfug, sau cazac sau englez, sau, în sfârşit, că rămânând în Franţa, nu aţi solicitat posturi de la guvernele efemere ce au precedat Restauraţia, decât pentru a le trăda şi mai bine şi a le face să sucombe şi mai repede. Atunci, fidelitatea voastră va fi ridicată în slăvi; veţi primi tandre felicitări, decoraţii, răspunsuri afectuoase din partea întregii familii regale. Cine nu vede încotro suntem astfel minaţi? Cine nu vede că suntem împinşi să ne pregătim să batjocorim tot ceea ce a luat parte la Revoluţie, la abolirea a tot ceea ce încă mai ţine un pic de ideile liberale, la restituirea domeniilor naţionale, la reînvierea tuturor prejudecăţilor care fac popoarele imbecile?” Fără să meargă până la a ameninţa cu o nouă revoluţie, Carnot îi avertizează formal pe emigranţi împotriva oricărei vătămări a bunurilor naţionale. El aduce un vibrant elogiu armatei, umilită de o pace ruşinoasă şi de multiplele vexaţiuni pe care le îndurase. Acest mare patriot distinge în sfârşit onoarea de onoruri, opune spiritul de serviciu spiritului de curte, apanaj ruşinos al emigraţiei: „Onorurile false sfârşesc prin a ucide adevărata onoare, producând degradarea şi demoralizarea, [.] ele îi substituie grandorii vanitatea; în mijlocul acestor sughiţuri patria nu mai înseamnă nimic.” Un alt fel de a spune că politica dusă atunci e plină de primejdii: „Numai marile

pasiuni alcătuiesc marile acţiuni. La unii, este pasiunea libertăţii; la alţii, cea a cuceririlor; la alţii de asemenea, fanatismul religios; în ceea ce ne priveşte, trebuie că este dragostea de pământul pe care ne-am născut, adică, dragostea de patrie.” Amorul sacru pentru naţiune, pentru revoluţia care ne-a emancipat, pentru cocarda tricoloră ce încarnează această nouă ordine socială, instalată din 1789 în spirite, împotriva Curţii, a emigranţilor, a fricoşilor, a colportorilor şi a conservatorilor, acest „imens partid al străinilor” care dezonorează Franţa. Cereţi-vă iertare, nu puteţi să faceţi nimic mai bun, cereţi-vă iertare pentru ingratitudinea voastră faţă de Ludovic al XVI-lea prin rugăciuni publice, prin servicii anuale în temple. Voi nu faceţi altceva, spuneţi, decât să cereţi pedepsirea marilor vinovaţi, şi tocmai voi sunteţi aceşti mari vinovaţi. Poate că ceilalţi au greşit: se prea poate, dar nu e o greşeală şi trădarea voastră? Voi care eraţi întâii născuţi ai acestui rege, vni carp. Rlp. NinHe. Ati CM tntii chiar de slăbiciunea lui. Voi aveţi şi veţi avea mere. Ii să vă Acest patriotism, care a ales încă de la Danton căile cuceririlor şi pe cele ale gloriei, nu i se poate atribui decât lui Napoleon. Opoziţia, divizată şi slăbită, nu constituie o primejdie pentru guvern. Ca şi în 1799, Imperiul rămâne singurul catalizator al diverselor nemulţumiri împrăştiate, singurul capabil să galvanizeze poporul şi armata1. Cea de-a patruzeci şi cincea aniversare a lui, pe 15 august 1814, a fost sărbătorită zgomotos prin cazărmi. Manifestaţiile în favoarea lui se înmulţesc. Şomerii, care se reunesc pe Quai de Gesures, scandează numele lui tot aşa cum fac ţăranii ameninţaţi de revenirea vechilor seniori, sau ca veteranii, lăsaţi la vatră sau cantonaţi departe de regele care preferă să fie păzit de elveţieni sau de emigranţi. Cel care este condamnat zilnic şi făcut „uzurpator, despot, tiran, Nero, Attila, [.] se ridicase singur graţie geniului său, el a ieşit din rândurile noastre, noi i-am dat votul nostru, scrie Thibadeau. Dacă ne-a oprimat libertăţile, a fost o poveste numai între el şi noi. Nu ne fusese impus din exterior, el era eminamente naţional. Bourbonii însă nu erau; dacă nu ar fi avut de partea lor decât partidul regalist, nu ar fi venit niciodată la Paris, nu ar fi îndrăznit niciodată să treacă frontiera.”

Aruncându-şi mânia asupra împăratului graţie organelor de presă regaliste ce găzduiau sute de pamflete, restauraţia a sfârşit prin a face jocul împăratului. Excesul atacurilor suscită indignare şi compasiune, în vreme ce amintirea lui agitată zilnic îi aduce aminte naţiunii că Vulturul se află doar la o împuşcătură de teritoriu. „Un şef popular, constată Doamna de Stae'l, nu poate să-şi dorească nimic mai bun decât o persecutare aparentă, urmată de un triumf real.” Se dau bătălii cine să apuce mai repede gravuri, busturi, bastoane şi tot felul de obiecte cu efigia lui Napoleon, devenit „simbol fetiş, zeu penat”. Adepţii 1 „în aceste doua clase, semnalează de exemplu un raport de poliţie profetic redactat la Nancy pe 24 iulie 1814, nimeni nu-1 acuză pe Bonaparte: el e plâns ca un om trădat, care ar fi ieşit cu bine din toate necazurile, dacă nu ar fi fost trădat. Se pare că înfrângerile şi greşelile lui n-au servit decât să îmblânzească judecata publică în ceea ce-1 priveşte. Nebuniile, furiile şi aspectele ridicole ale comportamentului său nu au influenţat decât în mică măsură încrederea oarbă pe care poporul şi soldaţii o aveau în capacităţile lui. Nu există la drept vorbind conspiraţii în favoarea lui, însă această admiraţie stupidă e un soi de conspiraţie pe care trebuie să o priveşti cu multă suspiciune fiindcă el ar putea să profite de ea.” Pe 25 mai, Beugnot primeşte următorul raport venind din partea unui preşedinte de colegiu cantonai: „Cel puţin jumătate din populaţie [.] este împotriva restabilirii Bourbonilor şi nu vrea să se despartă de Bonaparte. Ea nu vrea să creadă în împăratului îşi încrucişează drumurile prin cafenele, schimbă între ei parole precum următoarea, premonitorie: „Credeţi în Isus Cristos? Da, şi în învierea lui.” Revelaţia Presupunerea că Napoleon va fi dorit să revină pentru a răzbuna umilinţa de la Fontainebleau şi scuipaţii de la Orgon nu suferă nici o contestaţie, însă asupra felului în care s-a făurit convingerea lui, istoria e mult mai confuză. A fost oare vorba de o bruscă revelaţie sau de o cristalizare progresivă? Napoleon va da răspunsuri diferite invo-când rând pe rând Preambulul Chartei, discursul lui Ferand sau răzmeriţa provocată de înmormântarea domnişoarei Raucourt. Domină totuşi o impresie: hotărârea lui se maturizează treptat pe

măsură ce se acumulează greşelile şi stângăciile Restauraţiei. Lui Caulaincourt, martor privilegiat al prăbuşirii, i-a prezis încă de la Fontainebleau eşecul lui Ludovic al XVIII-lea: „Bourbonii sunt nişte oameni paşnici; ei le convin străinilor cărora nu o să le jeneze niciodată politica; însă vor avea cu vârf şi îndesat cu ce să se ocupe în Franţa, căci naţiunea n-o să-i accepte decât dacă ei îndepărtează din preajma lor capetele cu peruci şi dau la o parte toate vechile pretenţii, de nu cumva asta înseamnă să ceri imposibilul. După un an, toată lumea va fi sătulă de ei. [.] Dacă sunt isteţi, Bourbonii nu au altceva de schimbat decât aşternutul de pe patul meu; se vor servi în acest caz de oamenii pe care i-am format eu. Căci cei care îi înconjoară acum nu sunt decât pasiuni şi uri deghizate. Cu oameni de felul acelora, nu vor stârni decât reacţii şi vor fi pierduţi. [.] Toată lumea judecă în Franţa [.] cât ar fi unii de neînsemnaţi sau de tari de cap, nimeni nu uită nimic. Această naţiune are nevoie să fie guvernată cu o mână de fier. E nevoie de o voinţă puternică, însă această forţă trebuie să vină din opinia publică şi, ca să reuşeşti, trebuie să raliezi toate spiritele, să menţii unite toate părţile, pentru ca toţi să fie interesaţi de succesul guvernului care îi protejează.” Pe insula lui, împăratul stă la pândă şi continuă să vrea să sondeze inimile. S-a dus vremea când cel mai mărunt ecou îi era adus la cunoştinţă de nenumăratele rapoarte ale prefecţilor, statelor militare, buletinelor de poliţie sau ale satisticilor. Iată de ce exilatul se abonează la numeroase ziare, franceze şi străine1. Descoperă în ele filipica lui Ferrand, ştirea despre refacerea Casei militare a regelui, numirea lui Dupont, se indignează parcurgând acel Preambul al Chartei care, dintr-o singură trăsătură de condei neagă Revoluţia şi Imperiul2. Pe continent, împăratul dispune de un nucleu de informatori fideli, puşi sub tutela omului său de încredere Cipriani3. Orfan din naştere, acest misterios personaj este omul de încredere al lui Bonaparte încă din copilărie. Intendent al fostului ministru al Poliţiei de la Neapole, Salicetti, un alt fidel din clan, el s-a opus într-o anumită împrejurare unui oarecare Hudson Lowe pe care 1-a aflat la Sfânta-Elena. Acest Fouche corsican conduce în secret modesta reţea de informaţii însărcinată să afle cum evoluează congresul de la Viena şi să reia legăturile cu Murat. Fără îndoială că el dispune de asemenea şi de câţiva corespondenţi în Franţa, mai cu seamă în

sânul armatei. Ca să aprecieze starea de spirit a poporului, Napoleon le pune de asemenea întrebări numeroşilor călători, mai cu seamă englezi4, care trec pe la 1 Mai cu seamă Le Censeur, Le nain jaune şi Le Journal des debals, fără a uita Le Moniteur şi Morning Chronide. Vulturul primeşte de asemenea şi broşuri şi dă instrucţiuni să-i fie clasate în două categorii: „pentru” şi „contra”. 2 în notele pe care le-a luat cu privire la cartea de Memoires a lui Fleury de Chaboulon, împăratul scrie: „Napoleon a luat hotărârea să revină în Franţa de îndată ce Ludovic al XVIII-lea a făcut cunoscut faptul că nu voia să pună în executare tratatul de la Fontainebleau şi că în ochii lui republica şi dinastia imperială erau ca nişte guverne uzurpatoare şi ilegale.” 3 Marchand vorbeşte pe scurt despre el în Memoires: „Cipriani avea drept misiune să afle, prin persoanele care îi erau indicate, ce anume se petrecea în cercurile diplomatice ale acelei capitale şi chiar în Congres, să supravegheze plecarea suveranilor care participau la el şi să-1 prevină de îndată pe împărat; să stabilească la Genova, împreună cu prietenii, o corespondenţă care să-i facă săi parvină săptămânal împăratului un buletin despre afacerile de la Viena.” Mort în chip brutal la Sfânta-Elena, poate că otrăvit, Cipriani nu a lăsat memorii scrise. Potrivit istoricului Guy Godlewski: puternice presupuneri dau de gândit că el conducea poliţia secretă în perioada primului exil.” Unul dintre ei, lord Ebrington, a consemnat conversaţia avută cu Napoleon pe data de 6 decembrie 1814: — Veniţi din Franţa, întreabă împăratul, spuneţi-mi sincer, e mulţumită lumea pe acolo? — Aşa şi aşa, răspund eu. — Voi i-aţi lăsat Franţei, reia împăratul, toate mijloacele pentru ca ea să devină de temut dar în acelaşi timp aţi rănit vanitatea tuturor francezilor şi aţi trezit sentimente de exasperare care, dacă nu găsesc un derivativ într-o luptă exterioară oarecare, vor aduce mai devreme sau mai târziu o revoluţie sau războiul civil. Cunosc foarte bine caracterul francezului, el nu e mândru ca englezul ci mult mai lăudăros; la el vanitatea este izvorul tuturor celorlalte lucruri, vanitatea îl face capabil să întreprindă orice. Mie soldaţii îmi erau

devotaţi în întregime, eu eram camaradul lor; am avut parte de succese cu ei, dar ei — -: -:”* ^5 mi mai sunt nimir. FvictJi Porto-Ferrrajo. Marinari, transportatori de mărfuri, ofiţeri, neguţători şi curioşi de toate soiurile îl informează despre nepopularitatea crescândă a Bourbonilor1. El devorează de asemenea şi scrisorile primite de oamenii săi. Una din aceste scrisori trimisă de mama unui veteran îl emoţionează prin francheţea şi naivitatea ei: „Io te iubim şi mai dihai de când te ştiu că stai lângă scumpu nost de împărat. Aşa fac oamenii cinstiţi. Să mă crezi că vin din ţaţe cele patru părţi din oraş să citească scrisoarea de la tine, şi fieştecare zice că tu eşti un om de onoare, încă nu s-o terminat cu Bourbonii şi noi nu-i iubim pe aceşti domni. Marmot a fost omorât în duel de unu de-ai noşti şi Franţa 1-a divorţat. Io n-avem nimic să-ţi mai spunem, decât că io ne rugăm la Dumnezeu şi o fac pe sor-ta să se roage pentru împăratul nost şi rege.” împăratul a pus să i se recitească textul, oprind repede sarcasmele anturajului său: „Nu e de râs această scrisoare, chiar dacă nu e scrisă în stil de academie, învăţ din ea mai mult decât din ziare”, a tranşat el cu severitate. Dacă greşelile comise de Restauraţie justifică revenirea, ele nu explică totul. Alte motive au cântărit greu în balanţa împăratului, unele mai mult decât celelalte. Mai întâi instinctul său fin în privinţa raportului de forţe îl convinge că Ludovic al XVIII-lea nu e câtuşi de puţin la înălţime şi că Franţa deja îl repinge. Se mai adaugă la acestea absenţa soţiei şi a fiului său, singurătatea şi plictisul, ca să nu mai punem la socoteală şi neplata sumelor ce i se cuvin, ameninţările cu deportarea şi asasinatul. Toate îi întăresc hotărârea. Orbit de ură şi dispreţ, guvernul regal ia într-adevăr hotărârea să nu mai achite suma de două milioane garantată prin tratatul de pe 11 aprilie 18142. Or venitul anual al insulei – de aproximativ 470000 de franci – nu acoperă decât circa un sfert din bugetul împăratului, grevat aristocraţie. Eu am făcut duci, prinţi, le-am dat mari averi, dar nu puteam să fac cu ei o adevărată nobilime din cauza modestiei originii lor. Ca să remediez acest lucru, încercam să-i unesc prin căsătorii cu vechile familii. Regele ar trebui să continuie pe această cale în loc să-i favorizeze exclusiv pe cei care s-au ascuns la Londra timp de douăzeci de ani.

1 „Soseau din Franţa, din Italia, din Corsica, ofiţeri, simpli călători sau negustori care îi dădeau Majestăţii Sale o idee exactă despre poziţia Franţei şi despre nemulţumirea generală pe care o provoca noul guvern. I se arătau împăratului temeri în privinţa persoanei sale” (Marchand, Memoires). 2/~„, i t^nto o/-^ct^o rrnwArnill pctp îmnre. Lină CU aţintii ci nil Mţ”r. R”lprlinul Hin serios de mia de soldaţi a căror soldă el trebuie să o asigure1. Pentru a acoperi acest deficit, Napoleon dispunea la plecarea de la Fontainebleau de un rest de 3980000 de franci pe care a putut să-i salveze de pe lista civilă. Cu un an mai târziu, suma se redusese deja la jumătate în ciuda economiilor draconice pe care le ordonase. Soldaţii, de exemplu, sunt foarte slăbiţi, de unde inevitabilele agitaţii, dezertări şi cereri de plecare2. Napoleon, uluit, descoperă că în acest ritm va fi ruinat încă de la sfârşitul anului 1816, poate abandonat, singur sau aproape singur în faţa Europei răzbunătoare. Şi nu este oare asta ceea ce îşi dorea guvernul regal? în orice caz, Blacas se bucură: „Cât despre Bonaparte, îi declară el lui Baras cu tristeţe, nu mai este decât un cadavru fără influenţă, îngropat pe un petec de pământ, separat de un braţ de mare.” în tot palatul Tuileries lumea se bucură de nenorocirile ce au dat peste „Uzurpator”. Beugnot, directorul poliţiei detaliază în amănunt şi cu delectare precaritatea crescândă a exilatului: „Se poate remarca din scrisorile ce parvin de la oamenii anturajului său cât a ajuns de nefericită şi pe sponci această familie pe vremuri celebră: şi mamă şi fiu recad, ai zice cu propria lor greutate, în detalii ce dau la iveală un instinct de foarte joasă speţă. Bonaparte înlocuieşte cu lumânări uleiul de iluminat; se opune să fie folosite mai mult de cinci livre de luminări pe săptămână. Se zgârceşte la toate, chiar şi la spălatul rufelor; face economii până şi la cele mai neînsemnate obiecte de consum.” Nerespectarea dispoziţiilor conţinute în tratatul de la Fontainebleau justifică, după Napoleon, dreptul lui de a-şi lua înapoi şi cuvântul dat şi libertatea, încercuirea, izolarea şi privaţiunile ce i s-au impus nu fac oare din el o victimă? Şi oare nu este el îndreptăţit în faţa opiniei publice să invoce legitima apărare şi să dea deşteptarea? Manevra guvernamentală, însoţită de o supraveghere sporită a insulei, ar fi putut să se înscrie într-o strategie de provocare

coerentă. I s-ar fi întins atunci o capcană împăratului în care el ar fi căzut încă de la prima mişcare. Numai că spre regretul câtorva observatori atenţi, între care şi trimisul regalist Hyde de Neuville3, nu e prevăzută nicio 1 Se mai adaugă şi salariile pentru servitori. Aşa cum îi scrie Doamna Mamă lui Lucien pe 19 septrembrie 1814, se impune de urgenţă refuzarea noilor cereri: „Nu mai există nici un post de dat. Trebuie să refuzăm zilnic persoane care vin să ceară. Nici n-ai idee ce afluenţă de lume este. Eu cred că toţi cei care nu mai au unde să se ducă vin cu soeranţa că ar putea trăi aici.” măsură de anvergură. Guvernul doarme liniştit bizuindu-se pe mulţimea de spioni trimişi la faţa locului însărcinaţi să avertizeze la cea mai mică mişcare suspectă1. Pasquier, fost prefect de poliţie al împăratului, trage o concluzie severă: „Conduita adoptată în privinţa lui Napoleon a fost extrem de lipsită de abilitate şi imprudentă. [.] S-a luat hotărârea să nu se plătească niciuna din sumele anuale datorate lui Napoleon şi familiei sale, după tratatul de pe 11 aprilie, însă regele Franţei îl acceptase. Dacă se va medita la ideea de a i se schimba adresa, de a fi transportat mai departe, va trebui să existe şi strădania de a-1 păstra într-o completă securitate şi de a îndeplini cu scrupulozi-tate toate condiţiile tratatului.” într-adevăr, ameninţările cu deportarea, cele mai numeroase venind de la congresul de la Viena, devin tot mai presante la sfârşitul anului 1814. Ele se adaugă plângerilor legitime ale lui Napoleon. Talleyrand forţează nota vădit. Cu excepţia ţarului Alexandru, care se consideră garantul bunei aplicări a tratatului de la Fontainebleu2, toate puterile se arată favorabile îndepărtării împăratului de Europa, de preferinţă pe o insulă unde supravegherea ar fi mai uşoară. Sunt evocate printre aceste destinaţii rând pe rând Sfânta Lucia, insulele Azore, Trinite sau Botany Bay. În decembrie, parcurgând ziarele engleze pe care i le trimite marea lui prietenă lady Holland, Napoleon descoperă cu stupefacţie că se pune problema să fie deportat spre Sfânta Elena3. De la Viena el acţionează fie că nu acţionează, Napoleon rămâne în continuare de temut, iar geniul şi amintirea despre el care se adaugă gloriei şi uluitorului său noroc în toate, nu pot înceta să aibă o mare influenţă în Europa şi mai cu seamă în Franţa, aşa încât greşeşte cine crede că vechii săi partizani, chiar dacă au acceptat între timp

alte drapele, 1-ar fi abandonat în inima lor pe cel ce avusese asupra lor o putere magică. El va păstra această putere câtă vreme va trăi, şi câtă vreme se va situa nu foarte departe de Italia sau de Franţa, trebuie să avem convingerea că intriga, ambiţia, spiritul de partid, entuziasmul se vor agita în toate sensurile în favoarea lui, chiar şi fără el. Aşadar, indiferent dacă el conspiră sau nu conspiră, că poziţia lui inspiră sau nu teamă, el este şi rămâne pentru totdeauna o imensă primejdie. Până şi mort încă va mai fi de temut.” Agenţii sunt plasaţi sub conducerea lui Mareotti, consul general al Franţei la Livorno (port al Toscanei de unde pleacă ambarcaţiunile pentru Corsica şi Insula Elba). Ţarul protestează de mai multe ori în timpul congresului de la Viena din cauză că nu i se achitaseră sumele. La începtul lunii februarie, el îl interpelează energic pe Talleyrand pe această temă: „Tratatul nu este executat, noi trebuie să cerem executarea lui, îi spune: e pentru noi o chestiune de onoare; nu avem nici o posibilitate s-o ocolim, împăratul Austriei nu ţine mai puţin decât mine la acest lucru, şi fiţi sigur că se simte rănit că nu se execută.” 3 Napoleon îi va declara de asemenea lui Fleury de Chaboulon: „Se pretinde de obţine confirmarea zvonului prin intermediul fostului său secretar Meneval, rămas în anturajul împărătesei Marie-Louise şi care îl informează zilnic despre mersul congresului1. Napoleon se indignează: „Eu sunt un soldat, nu au decât să mă asasineze, îmi voi dezveli pieptul larg, dar nu vreau să fiu deportat”, le spune lui Bertrand şi Drouot. Zvonul face ecou ameninţărilor cu moartea care şi ele capătă zi de zi ceva mai multă consistenţă. Mariotti, plasat de Talleyrand la consulatul din Livorno, nu pune el tocmai în aplicare „contractul” încredinţat în 1814 aventurierului Maubreuil2? Prezenţa lui Bruslart, pe care generalul Dupont 1-a numit comandant al Corsicii, îl nelinişteşte şi mai mult pe împărat. Fost agent al lui Ludovic al XVIIIlea, el fusese braţul drept al lui Louis de Frotte, celebrul şef al mişcării şuanilor din Normandia executat din ordinul Primului consul. Bruslart jurase răzbunarea lui. Împăratul, prevenit prin intermediul Doamnei de Europa vrea să se dezonoreze înarmându-se împotriva unui singur om care nici nu vrea câtuşi de puţin nici nu poate să-i facă vreun rău.

Împăratului Alexandru îi place prea mult posteritatea ca să consimtă la un asemenea atentat.„ Pe data de 8 noiembrie, diplomatul genovez Jean Gabriel Eynard raportează: „Regele Bavariei ne-a spus ieri seară la conferinţă că s-a hotărât ridicarea lui Bonaparte de pe insula Elba şi ducerea lui la Sfânta Elena; regele a adăugat: „în momentul în care vă vorbesc, lucrul trebuie deja să fi fost făcut, iar în ceea ce mă priveşte eu sunt cât se poate de încântat, căci nu mă simţeam liniştit câtă vreme îl ştiam pe acest diavol de om atât de aproape de continent.” 1 Istoricul Emile Le Gallo raportează că împăratul beneficiază şi de alte informaţii, mai cu seamă de la doi ofiţeri englezi care vin să-1 vadă pe insula Elba, şi de asemenea de la un alt străin, a cărui identitate nu a fost cunoscută, dar care înainte făcuse parte din anturajul său. Să reamintim în sfârşit că Cipriani îi transmitea şi el informaţii complementare. 2 Maubreuil fusese oare însărcinat cu asasinarea lui Napoleon după abdicarea de la Fontainebleu? El a susţinut aşa ceva, pretinzând că acţiona din ordinul prinţului de Benevent care i-a dat un semnal asupra căruia se înţeleseseră mai înainte pentru a trece la executarea lui. Talleyrand a negat mereu aşa ceva chiar dacă faptul că Napoleon deţinea numeroase secrete compromiţătoare, mai cu seamă privitoare la rolul său în asasinarea ducelui de Enghien şi despre numeroase alte abuzuri, i-ar fi furnizat un puternic mobil în această privinţă. Pe de altă parte, Talleyrand nu era omul care să dea înapoi în faţa unui asemenea act. Scandalul a fost înăbuşit, mai cu seamă după ce „diavolul şchiop” a fost insultat în public de Maubreuil câţiva ani mai târziu. Mariotti încercă zadarnnic să-1 răpească pe împărat. Guy Godlewski publică scrisoarea plină de detalii pe care el o adresase ministerului Afacerilor externe pe 28 septembrie 1814. Era vorba să se organizeze răpirea împăratului pe când se deplasa pe mica insulă vecină Pianosa unde era înconjurat de puţine gărzi. Istoricul aminteşte că Taillade, comandant al navei L'Inconstant şi probabil complice cu Mariotti, a fost destituit de Napoleon în ianuarie anul următor. Scrisoarea lui Mariotti a fost interceptată de poliţia austriacă: „Atunci când Metternich şi împăratul austriac au luat cunoştinţă de conţinutul ei, au judecat aspru

Stael, nu se îndoieşte că el vine să-şi pună în aplicare promisiunea1. Drept consecinţă, măsurile de securitate vor spori în mod considerabil pe insulă. Fiecare navă e controlată, fiecare nou sosit e supus unui interogatoriu, orice suspect este imediat expulzat2. De acum înainte, Napoleon trăieşte cu angoasa cotidiană a zilei de mâine, temându-se de pumnal, de răpire sau de captivitate. Marele cuceritor nu a suportat niciodată incertitudinea. Atât în glorie cât şi în dizgraţie, el s-a dorit totdeauna stăpân pe destinul lui. Iată de ce este el strălucitor pe câmpul de luptă, însă tremură, ca în Brumar sau la Orgon, în faţa unei adunări ostile, atunci când trebuie să suporte ceva impus din afară şi să încerce să se descurce. Fiul Revoluţiei a păstrat, ca marcă indelebilă, teama de comploturi care 1-au terminat pe Ludovic al XVI-lea dar şi pe girondini, pe Robespierre sau Directoratul. Mare organizator al lui 18 Brumar, el este familiarizat cu aceste conciliabule şi manevre de joasă speţă prin care sunt abătute regimurile prin discreditarea şefilor. De atunci începând, el vrea să cunoască totul ca să anticipeze, să decidă şi să controleze mai bine. Simte ca pe un supliciu faptul că trebuie să depindă de alţii. Nu se teme nici de sabie nici de ghiulea de tun, dar i-e teamă de duşmanul din umbră, de ameninţarea difuză, misterioasă, invizibilă. Teama care îl ia în stăpânire pe insula Elba îl trimite spre amintirea dureroasă a complotului din 1804. Orchestrat de acel Brutus şuan Georges Cadoudal cu complicitatea generalului Pichegru şi a rivalului său Moreau, învingătorul de la Hohenlinden, el 1-ar fi putut doborî dacă poliţia n-ar fi demascat conspiraţia. Părerea generală a fost că Primul consul îşi pierduse în acele săptămâni negre controlul3. 1 Egeria liberalismului primeşte vizita unui general italian care îi înmânează o listă de asasini recrutaţi de Bruslart. Ea îl informează pe Joseph Bonaparte care trăia în Elveţia la Prangins, aproape de Coppet. Joseph expediază de urgenţă unul din oamenii lui de încredere, pe generalul Boinod, spre insula Elba pentru a-1 avertiza pe Napoleon. Doamna de Stael propusese în mod curajos să se ducă ea însăşi pe insulă. 2 „Cambronne a fost însărcinat între alte funcţii cu cea de a supraveghea tot ceea ce ţine de poliţie şi siguranţă; el trebuia să-1

viziteze, să-1 interogheze şi să-1 recunoască pe orice nou venit şi să ştie motivul călătoriei sale. Împăratul a reorganizat jandarmeria pe care a alcătuit-o din treizeci de oameni de elită, cu toţii cunoscuţi de el şi investiţi cu aprobarea lui specială: în ieşirile lui oficiale, jandarmii erau însărcinaţi să păzească drumurile. Totuşi el nu îndrăzni să pună să fie escortat de jandarmerie pe timpul plimbărilor.” Leon Pelissier, Le Registre de Vile d'Elbe. 3 Lui Bonaparte îi repugnă să trăiască într-o angoasă cotidiană în faţa acestui „duşman pe care el nu-1 putea depăşi, învălui, strivi; avea o părere mizerabilă faţă de cei ce sparg Ameninţarea dă la iveală ceea ce el nu poate şi nici nu vrea să înţeleagă: precaritatea regimului, fragilitatea destinului său: „Sunt eu oare un câine pe care-1 poţi ucide pe stradă?” exclamă el, înainte de asasinarea ducelui de Enghien, răspunzându-i astfel temei prin teamă, urcând spre Imperiu printr-un al doilea regicid, compromiţându-şi legitimitatea prin violenţă şi prin recurgerea la asasinat în pura tradiţie a Terorii. Şi a loviturii de stat din anul VIII. Ştie că puterea lui se sprijină pe forţa intimidării, pe dictatura războiului, una hrănind-o pe cealaltă. Sub steagurile gloriei şi ale grandorii, el a ştiut să ascundă ceea ce era de nemărturisit. Cu toate acestea, sursa rămâne impură iar legitimitatea lui viciată, spre deosebire de această regalitate care a ştiut să se ridice la înălţimea mitului prin credinţă şi prin stratificarea secolelor. Spre deosebire de Ludovic al XVIII-lea, el rămâne un om, un simplu muritor. Iată de ce tremură când se află pe insula Elba, aşa cum pălise în 1804 şi cum s-a temut de toate celelalte comploturi care i-au jalonat aventura1. Iată de ce trebuie să se întoarcă, având ambiţia de a făuri la rândul său şi pentru totdeauna un principiu, o ideologie, un mit. Şi ca să ridice bonapartismul pe resturile fumegânde ale Marelui Imperiu. Să pregătească domnia fiului său. Copleşit de mii de temeri, împăratul nu se poate resemna să aştepte; instinctul de supravieţuire îl împinge spre acţiune2. Cele dintâi indicii suspecte de o schimbare de atitudine apar în decembrie. Campbell nu mai e primit cu aceeaşi uşurinţă ca înainte. Veteranilor care vin să-şi ceară concediul, „Micuţul Caporal” le răspunde enigmatic: „Răbdare. Vom trece peste aceste câteva zile de iarnă cum vom putea mai bine. După care putem visa să ne

petrecem primăvara altcumva.” Fără îndoială că decizia lui este deja luată, dar el consideră că încă e prea devreme ca să poată trece Ia acţiune: „Aştepta în tăcere, precizează valetul lui de cameră, Marchand, momentul în care opinia 1 Tentativele de a i se găsi un succesor în timpul campaniei de la 1800, manevrele lui Talleyrand şi Fouchd în favoarea lui Murat la sfârşitul lui 1808, lovitura de stat a generalului Malet în 1812. În toate cele trei cazuri Napoleon, pe atunci aflat în campanie, revine precipitat la Paris de îndată ce ia cunoştinţă de conspiraţie. 2 în însufleţită lui lucrare despre Cele o-sută-de-zile, George B.ond rezumă că „Napoleon era stâns cu uşa între faliment financiar, deportare şi asasim.t. Vârâţi un tigru într-o cuşcă bine închisă, ameninţaţi-1, hărţuiţi-1 şi, în acelaşi timp, lipsiţi-1 de hrană, veţi vedea ce o să se întâmple.” Henry Houssaye precizează în ceea ce îl priveşte: „Trebuie să că s-a făcut totul pentru a se trezi în el leul adormit. Ludovic al XVIII-lea 1-a publică din Franţa urma să se omogenizeze pentru a-i saluta sosirea cu aclamaţii.” Semnul îi va parveni prin unul din acei mesageri necunoscuţi, care ulterior va putea pretinde că a zgâlţâit marşul solemn al istoriei. Trimis de fidelul Măreţ, Fleury de Chaboulon debarcă în secret pe insulă pe data de 12 sau 13 februarie 1815, deghizat în matelot. Fost funcţionar de finanţe, el se ridicase în rangul de auditor la Consiliul de stat şi de subprefect. Sub acest ultim titlu, însufleţise rezistenţa din zona Champagne pe timpul campaniei din Franţa, ceea ce i-a adus elogiile lui Ney şi Legiunea de onoare. Nimic nu subliniază mai bine decrepitudinea în care se afla împăratul decât sosirea, ca „interlocutor de marcă”, a acestui modest funcţionar. Singurul care luase riscul unei asemenea deplasări, el era totuşi nu mai puţin reprezentativ pentru a-i înfăţişa un tablou fidel al ţării sale la nici un an după ce plecase. Nici un mareşal nici un fost ministru dintre toţi demnitarii care fuseseră copleşiţi cu bogăţii şi onoruri de către împărat, nu se învrednicise să facă această călătorie, de teamă să nu-şi atragă fulgerele dizgraţiei1. Fleury, în ceea ce-1 priveşte, nu mai are nimic de pierdut fiindcă el pur şi simplu demisionase încă de la revenirea Bourbonilor. Bun exemplu de fidelitate, cu atât mai meritoriu cu cât omul nu posedă avere. Pe vremuri de grea încercare, loialitatea şi spiritul de conştiinciozitate în serviciu sunt

deseori încarnate de cei umili. De îndată sosit, întreprinzătorul călător este primit de împărat. După mai multe conversaţii retranscrise de Fleury în ale sale Memorii, Napoleon sfârşeşte prin a-şi da seama de degradarea spiritului public. Dacă fostul subprefect se împăunează atribuindu-şi meritul de a-1 fi făcut pe împărat să se decidă, intervenţia lui se dovedeşte în orice caz decisivă. Ea confirmă tot ceea ce Napoleon presimţise deja în greşelile guvernului regal, din exasperarea armatei şi a ţăranilor, din comploturile urzite de Fouche prin intermediari pentru a stabili o regenţă fără concursul lui. Exilatul înţelege că ceasul sosise. El trebuie să acţioneze, altfel riscă să-1 vadă pe ducele de Orleans sau un nou Directorat urcând în locul lui în caleaşca destinului. Nimic nu le interzicea să întreprindă o asemenea călătorie din moment ce Napoleon fusese recunoscut suveran peste insula Elba prin tratatul de la Fontainebleu. Cu titlu de comparaţie, numeroşi deputaţi şi pairi ai monarhiei din iulie nu vor ezita să-1 viziteze pe pretendentul legitimist, „Henric al V-lea”, conte de Chambord la Londra, deşi tot ei prestaseră jurământ lui Ludovic-Filip. Guizot va impune votarea unei note care dojeneşte atitudinea lor, ceea ce-i va aduce huiduieli şi-i va reaminti că şi el f&cuse o călătorie la După ce s-a asigurat de bunele intenţii ale vizitatorului1, împăratul, încrezător, caută să găsească tonul potrivit pentru discursul de întoarcere, „îi era suficient un singur cuvânt, scrie cu fineţe baronul Fain, ca să-şi desfăşoare aripile.” Argumentaţia epică, tonul revoluţionar şi profetic, îl prefigurează pe cel din Memorial2: „Credeam şi eu, pe vremea când abdicam, că Bourbonii, instruiţi şi corectaţi de nefericire, nu vor recădea în greşelile ce i-au dus la pierzanie în 1789. Speram că regele urma să vă guverneze ca un om drept, adică singurul mod de a obţine iertarea voastră pentru că vă fusese dat de străini. Dar de când au pus din nou piciorul în Franţa, ei nu au făcut decât prostii.”3

Inconsecvenţei vinovate şi rătăcirilor Restauraţiei, el vrea să le opună spiritul de abnegaţie şi de sacrificiu ce 1-a împins să se resemneze la exil: „Dacă şi eu aş fi vrut, ca ei, să semnez ruinarea Franţei, ei nu s-ar afla acum pe tronul meu; [cu toată forţa] mi-ar fi plăcut mai degrabă să-mi tai mâna. Am preferat mai degrabă să renunţ la tron, decât să-1 păstrez cu preţul gloriei şi al onoarei franceze [.] o coroană dezonorată este o povară oribilă [.] duşmanii mei au publicat peste tot că m-aş fi opus cu încăpăţânare să fac pace; ei m-au 'Măreţ i-a încredinţat un secret cunoscut numai de el şi de împărat. De îndată ce Fleury îl dă la iveală, chipul lui Napoleon se transformă brusc iar el îşi arată totala încredere. 2 Chiar dacă încearcă să-şi atribuie prea multe merite, relatarea lui Fleury apare, în ciuda dezminţirilor lui Napoleon, relativ veridică. Adnotaţiile imperiale marcate pe manşeta lucrării şi publicate de M. Cornet sunt mărturie despre rezervele sale: „ce prostie”, „vorbărie de salon artificială”, „ce lăudăroşenie”, „ce platitudine”, „ce vanitate puerilă”. Această acumulare de critici dispreţuitoare nu trebuie să mascheze esenţialul: Napoleon nu neagă nici misiunea nici vizita. E logic că se ia de Fleury fiindcă nu voia să recunoscă faptul că un simplu auditor la Consiliul de stat a putut să-1 influenţeze. Iată de ce scrie: „în cele nouă luni, peste 100 de ofiţeri au sosit pe insula Elba, din Franţa, din Corsica, din Italia.” Sigur, numai că Fleury este singurul trimis de Măreţ în care Napoleon are toată încrederea; Napoleon scrie de asemenea: „Câtă încredere într-un om pe care-1 cunoştea doar de 24 de ore! S-ar zice că Napoleon nu a fost niciodată trădat.” împăratul ştia să-i cântărească pe oameni dintr-o singură privire şi se încredinţa în instinctul său. Aşa 1-a ales el de pildă pe Las Cases şi pe destui alţi colaboratori. Chiar modestia statutului lui Fleury constituie o garanţie suplimentară. El e prea puţin cunoscut pentru a fi nociv. În sfârşit, Fleury va fi promovat secretar al împăratului după revenirea sa, ceea ce militează suficient în favoarea lui. 3 „Tratatul lor de pe 23 aprilie, continuă el ridicând vocea, m-a indignat profund; dintr-o singură trăsătură cu pana, ei i-au luat Franţei Belgia şi de asemenea posesiunile pe care le avea încă de la Revoluţie; au fiicut-o să-şi piardă arsenalele, flotele, şantierele, prezentat ca pe un nebun mizerabil, avid de sânge şi carnagii1. Tot

ceea ce am făcut a fost totdeauna pentru Franţa. Pentru ea, nu pentru mine, aş fi vrut să fac din ea cea dintâi naţiune în univers.”2 După ce i-a şfichiuit pe emigranţi tratându-i drept „rasă antinaţională”, după ce i-a denunţat rând pe rând pe „mizerabilii” Marmont şi Talleyrand, a atacat guvernul „bun pentru preoţi, nobili şi pentru bătrânele contese de altădată3”, Napoleon ajunge în sfârşit în inima subiectului: — Ce aţi face, dacă i-aţi alunga pe Bourboni, aţi restabili republica? — Republica, Sire! Nimeni nu se gândeşte. Poate s-ar stabili o regenţă. — Cu vehemenţă şi surprindere] O regenţă! Ca să faceţi cu ea, ce, oare eu am murit? — Păi Sire, absenţa domniei voastre. — Absenţa mea nu are nimic de a face: în două zile voi fi în Franţa dacă naţiunea mă cheamă. Credeţi că aş face bine să revin?” Spunând aceste cuvinte, împăratul îşi întoarse privirile, aşa că mi-a fost uşor să remarc faptul că el îi dădea acestei întrebări mai multă importanţă decât voia el să lase să se vadă şi că aştepta răspunsul meu cu nelinişte. ' „Acest limbaj le convenea: când vrei să-ţi omori câinele, trebuie să faci oamenii să creadă că e turbat; dar Europa va cunoaşte adevărul [.] îi voi demasca cu o mână viguroasă pe englezi, pe ruşi şi pe austrieci. Europa se va pronunţa. Va spune ea în ce tabără se afla nebunul şi dorinţa de a vărsa sânge. Dacă aş fi fost posedat de turbarea războiului, aş fi putut să mă retrag cu armata mea dincolo de Loara şi să-mi dirijez nestânjenit războiul din munţi. Nu am vrut aşa ceva, mă săturasem de masacre [.] Ei mi-au oferit Italia ca premiu de abdicare, am refuzat-o. Când ai domnit o dată peste Franţa, nu mai trebuie să domneşti în altă parte. Am ales insula Elba, ei au fost prea fericiţi să mi-o dea. Această poziţie îmi convenea. Puteam astfel să veghez asupra Franţei şi să-i supraveghez pe Bourboni.” 2„Dacă nu aveam să mă gândesc decât la propria mea persoană, aş fi vrut, coborând de pe tron, să revin în clasa obişnuită a vieţii; dar a trebuit să păstrez titlul de împărat pentru familia mea şi pentru fiul meu. Fiul meu după Franţa – iată ce am eu mai scump pe lume.”

3 împăratul atacă din nou regalitatea restaurată: „Rasa Bourbonilor nu mai e capabilă să guverneze. Guvernul lor este bun pentru preoţi, nobili şi pentru bătrânele contese de altădată; el nu valorează nimic pentru generaţia actuală. Revoluţia 1-a obişnuit pe popor să conteze în stat; poporul nu va consimţi niciodată să recadă în vechea nulitate, să redevină cel obligat să îndure nobilimea şi biserica. Armata nu va fi niciodată a Bourbonilor. Victoriile şi necazurile noastre au stabilit între ea şi mine o legătură indestructibilă: numai împreună cu mine îşi poate ea regăsi răzbunarea, puterea şi gloria; cu Bourbonii ea nu poate avea parte decât de injurii şi de lovituri: regii nu se pot susţine decât prin iubirea nnnnar^lr„r lr”r CUM nrin toarnă Rnnrhfinii HU SUnt niri tpmnft ni^i; U; f; Q; (tm), -”- ~-~: — Nu îndrăznesc câtuşi de puţin, Sire, să rezolv personal o asemenea întrebare, dar. — Brusc] Nu aşa ceva vă cer. Răspundeţi, da sau nu. — Ei bine, da, Sire. — Cu emoţie] Chiar credeţi? — Da, Sire, sunt convins, cum este convins şi M.* [Măreţ], că poporul şi armata v-ar primi ca pe un eliberator şi ar îmbrăţişa cauza domniei voastre cu entuziasm.” în acel moment, în cuvintele respective, Napoleon găseşte confirmarea propriilor sale intuiţii. El îşi concediază rapid vizitatorul înainte să-1 anunţe a doua zi că s-a hotărât, fără să-i precizeze însă data şi modalităţile plecării, în acel moment el este neliniştit de reacţiile aliaţilor, denunţând palinodiile acestei Europe de regi care îl detestă după ce se prosternase la picioarele lui pe vremea când ţinea sceptrul şi culegea gloria: „Suveranii care, după ce îmi trimiseseră respectuoşi ambasadori solemni, după ce-mi aduseseră în pat o fată din rasa lor, după ce mau numit frate al lor, mi-au zis uzurpator, şi-au scuipat propriile lor feţe voind să mă scuipe pe mine. Ei şi-au înjosit majes-tatea regală, au acoperit-o cu noroi. Ce are, el, în plus numele de împărat? E un cuvânt ca toate celelalte. Dacă nu aveam alte titluri decât acela pentru a mă prezenta dinaintea posterităţii, ea mi-ar fi râs în nas. Instituţiile mele, binefacerile mele, victoriile mele: iată adevăratele mele titluri de glorie. Nu are nici o importanţă dacă mi se spune corsicanul, caporalul, uzurpatorul. Cu atât mai mult voi fi obiectul uimirii şi poate al admiraţiei în secolele viitoare. Numele meu, cât

este el de nou, va traversa vârstele, în vreme ce numele tuturor acestor regi, din tată în fiu, va fi uitat, înainte chiar ca viermii să apuce să le digere cadavrele.”1 Zborul Operaţiunea face obiectul unei pregătiri minuţioase. Steaua cea bună de la Lodi veghează asupra acestei misterioase aventuri ce îmbină hazardul şi tăcerea. Ca prin miracol, cerul se degajează iar uşa 1 Napoleon neagă aici transcrierea făcută de Fleury. Ea este totuşi, dacă avem încredere în lotul memoriilor recunoscute (Roederer, Caulaincourt, Las Cases.) foarte de la cuşcă se întredeschide. Pe data de 16 februarie, supravegherea slăbeşte: Campbell părăseşte Elba pentru a se duce să petreacă opt zile la Florenţa în compania metresei lui. Aproximativ în acelaşi moment, împăratului îi parvine printr-un emisar al lui Murat vestea despre apropiata încheiere a congreslui de la Viena. El poate să creadă că aliaţii, în curând dispersaţi, nu vor mai dispune de capacitatea de ripostă rapidă şi concertată pe care o determină regruparea lor în capitala austriacă. Nopţile, încă lungi, vor favoriza fuga lui. Nu ar putea exista un moment mai potrivit. Napoleon dă deci primele ordine prevăzând plecarea: repararea navelor, deghizarea bricului L'Incon-stant în navă de mărfuri engleză1, adunarea fondurilor şi a hranei cât şi alte probleme clasice de intendenţă. Pentru a reuni toate şansele de succes, e necesară menţinerea unui secret absolut. Napoleon maschează pregătirile inventând tot felul de pretexte – transport de lemn către Porto-Ferrajo, amenajarea reşedinţei sale de vară – şi fărâmiţează operaţiunile între diferite servicii. Fiecăruia i se încredinţează o sarcină specifică fără ca cineva să poată bănui că e vorba de un mare proiect: „Un om precum împăratul nu putea lăsa să-i fie ghicite gravele subiecte de meditaţie care trebuiau să modifice sau să-i dezarmeze destinul: deci sufletul său era impenetrabil, inima nu-i vibra, trăsăturile feţei îi rămâneau imobile, nici o scânteie în priviri, nici un pic de energie în gesturile sale. Totul în natura lui era supus forţei voinţei sale. Atât moral cât şi fizic, el nu părea decât ceea ce voia să pară. Nu ştiai nimic despre el mai cu seamă atunci când credeai că ştii ceva2.

Drouot, căruia împăratul îi apreciază loialitatea şi discreţia, va fi cel dintâi prevenit pe data de 19 februarie3. Dimpotrivă, trezorierul 1 L'Inconstant e pictat în negru şi alb în vreme ce precedentele lui culori erau galben şi gri. Citatul din Pons de Herault merită să fie aprofundat: „însă el nu ignora niciunul din gândurile al căror obiect era, fiindcă el făcea să se nască aceste gânduri şi le imprima direcţia dinspre care putea să tragă cele mai multe avantaje.” Această judecată entuziastă e completată de cea a abatelui de Pradt: „Era prinţul care acorda cel mai mare preţ secretului, şi deseori i se întâmpla să se etaleze în cele mai ciudate indiscreţii despre el însuşi pe aceste proiecte: în discuţie se situa ca în fruntea unei armate: mereu în acţiune, înainte şi în ofensivă.” De nu cumva aceste confidenţe, precum şi mâniile împăratului, sunt perfect calculate pentru a satisface vanitatea interlocutorilor sau pentru a-i obliga să se Peyrusse şi fidelul Bertrand1 nu vor fi puşi la curent decât în ultimul minut. Iar dacă pe Paul ine o lasă în ignoranţă, căci se teme de crizele ei de plâns, împăratul o avertizează totuşi pe mama sa pe 25 ale lunii în cursul unei plimbări făcute în acest scop, singuri în grădină: — Franţa e nefericită; zilnic pierde din avantajele pe care i le asigurasem eu, spune împăratul. Ce credeţi de proiectul meu, mamă? Aş vrea să mă duc să o eliberez încă o dată. — Ah! Lasă-mă o clipă să-ţi rămân mamă şi-ţi voi răspunde după aceea. După care, reţinându-şi via emoţie, îi spuse cu vehemenţă: — Da, du-te, împlineşte-ţi destinul. Nu eşti făcut să mori pe această insulă abandonată2.” împăratul vrea să creadă într-un risc perfect calculat: „Planul meu are toate aparenţele unui act de îndrăzneală dar, în realitate, nu este decât un act de raţiune.” Dar cu toate acestea Zborul Vulturului trasează şi visul solitar al unui om, proiectul unui iluminat sau al unui vizionar, departe de vastul complot a cărui teză radicalii regalişti se vor încăpăţâna să o acrediteze. O conspiraţie ar fi avut nevoie de sprijinul reţelelor subterane între Paris şi Elba, de numeroase şi eficiente concursuri3. Spionat în permanenţă, încercuit de croaziera engleză, Napoleon n-ar fi putut să se lipsească de sprijinul unor oameni abili precum Fouche, dacă

voia să pună pe picioare o reţea operaţională în Franţa. Or el nu acceptă nici să se lege la mâini, nici să schiţeze un cât de mic compromis cu şefii parizieni, liberali sau jacobini. Şi mai cu seamă el nu vrea să-şi asume riscul de a vedea epuizându-se suflul epic al aventurii unui om venit să-şi recucerească 1 Napoleon se fereşte de Bertrand din raţiuni pe care le-a explicat el însuşi: „Contam pe devotamentul lui însă îi cunoşteam ideile. [.] în plus, nici nu voiam ca prinţesa Pauline sau Mme Bertrand să vină să mă neliniştească cu temerile lor de femei.” Pe 19 februarie împăratul – şi iată ceva ce spune mult despre neîncrederea lui – îi scrie acest bilet înşelător: „Domnule conte Bertrand, având intenţia să mă deplasez pe la începtul lunii iunie sau la începutul lunii iulie la Marciana, e necesar să începem lucrările spre sfârşitul lunii aprilie.” 2 Doamna Mamă îl îndemnase deja în 1793, în termenii următori, să abandoneze Corsica şi să plece în Franţa: „Corsica nu este decât o stâncă sterilă, un mic colţ de pământ imperceptibil; Franţa dimpotrivă, este mare, bogată, bine populată. Ea este încinsă: iată deci fiule o nobilă fierbinţeală: merită chiar riscul să te pârleşti.” 3 Un proiect atât de vast, cum va explica însuşi Napoleon la Sfânta Elena, ar fi antrenat măsuri inutile şi primejdioase. „Inutile, fiindcă poporul Franţei nu seamănă cu popoarele fără opinie şi spirit, care urmează orbeşte exemplul autorităţilor. [.] Primejdioase,?”tr”oât nrpasta mare. Afacere, tratată ca un complot, va da loc la indiscreţii, care vor alerta puterea cu mâinile goale, în acea clipă, îndrăzneala, efectul de surpriză înflăcărarea rămân atuurile lui cele mai bune. Deci nici urmă de calcul, de joc sau de gânduri ascunse1. În faţa Europei, împăratul, cu mia lui de oameni şi cu mica lui flotă se decide să joace totul pe o singură carte, cu libertatea celui care are totul de câştigat şi nimic de pierdut. Dacă va eşua, cel puţin sacrificiul va încorona epopeea oferindu-i un destin pe măsură. Mai degrabă să pariezi pe glorie decât să suporţi umilinţa acestei scoateri la pensie pe insula Elba peste care planează greoi umbra unei fericiri mediocre, mai rea decât uitarea, şi mai rea decât moartea, la opusul unui destin pe care el 1-a dorit sublim sau tragic, mereu tensionat între extreme. Aşa că Napoleon nu se mai pierde multă vreme în conjecturi şi se hotărăşte să se arunce în valurile impetuoase ale prezentului, dispreţuind savantele ezitări ale fricoşilor

şi poltronilor: „Tot ceea ce a întreprins el bine sau rău, meschin sau grandios, în funcţie de interpretare, a fost făcut în vederea posterităţii, rezumă fostul său secretar Bourrienne. Ea era idolul său favorit; dorinţa însufleţită în această viaţă scurtă şi cea care i-a exaltat imaginaţia; era nemurirea sufletului său.” Căci Napoleon nu se îndoieşte de reuşită. Pentru nemaipomenita lui îndrăzneală, el se vede luând loc printre cei mai nobili cuceritori, în rândul întâi al guvernanţilor, în preajma zeilor. Deja înfruntase făţiş istoria, acum el vrea să se propulseze încă din timpul vieţii în legendă. Atingem aici acea esenţă particulară a marilor oameni2, ceea ce îi distinge de oamenii de rând pe Napoleon sau Alexandru, Cezar sau de Gaulle. Lipsa de măsură, exaltarea, gustul pentru risc le conferă 1 Nu pot fi totuşi excluse câteva complicităţi individuale mai cu seamă cele ale lui Măreţ şi La Bedoyere. Totuşi, chiar şi în cazul lor, premeditarea nu a putut fi stablită în mod formal. 2 Adevărul acestor „figuri de proră” este totdeauna greu de surprins cum se exprimă Leon Bloy în L'Ame de Napoleon: „Istoria lui Napoleon este în mod cert cea mai ignorată din toate istoriile. Cu cât o studiezi mai mult, cu atât mai mult descoperi că el e omul cu care nimeni nu seamănă, iar asta e totul.” L6on Bloy dezvoltă după aceea o viziune mistică, apropriindu-1 pe Napoleon de Isus într-un mod liric amintind de cel al lui Elie Faure şi care transpare mai cu seamă în Napoleon de Abel Gance. Rival corsican al lui Napoleon, Pozzo di Borgo, ambasador al Rusiei în Franţa sub Restauraţie, nu spune decât acelaşi lucru: „Napoleon încă nu este descris; el e destinat să rămână într-o sublimă şi gigantică obscuritate. E o enigmă profundă şi aproape imposibil de explicat. Până în prezent, panegiriştii lui s-au arătat inferiori subiectului ales; detractorii au coborât încă şi mai jos. Dificultăţile nu împiedică însă faptul că multă lume încearcă să le învingă. Cea geniul. Iată de ce ei sunt deseori mai bine înţeleşi în elanurile lor de scriitori şi poeţi, posedaţi cum sunt şi ei de setea absolută, decât de cei care depind de religia faptelor, în vreme ce politica tradiţională evaluează şi cântăreşte, se lasă dusă de curent, de palpitaţiile puterii, de murmurul antecamerelor sau de curenţii de opinie, ei inventează istoria şi îşi clădesc destinul. Ei fac excepţie de la regulă, scapă de judecăţile obişnuite, de limitele memoriei umane,

de jocul transcrierilor şi al statisticilor. Şi doar prin mici tuşe, în exil sau în elanul zborului putem să pretindem că distingem dintr-o mişcare a mâinii sau în strălucirea unei priviri secretul care-i mistuie. Cu cugetul pus în serviciul acţiunii, ei simt tot atâta cât gândesc; instinctul îi îmboldeşte, imaginaţia îi trasportă, febra pasiunilor îi domină. Graţie lor, istoria capătă brusc sens şi se deschide spre epopee. Astăzi, după un timp ce impune o anumită distanţă, Zborul Vulturului încă ne mai apare ca o iniţiativă nebună, aproape sinucigaşă, gestul unui jucător disperat în căutarea unei ultime şanse. Să soseşti singur ca să-ţi recucereşti tronul, să sfidezi o putere care dispune pe hârtie de forţe de o sută de ori, chiar de o mie de ori superioare, nu este câtuşi de puţin rezonabil, aşa cum nu era nici Alexandru, micul rege al Macedoniei, când s-a năpustit să cucerească Imperiul persan. Dar este mereu aceeaşi luptă, susţinută de viziuni ardente, ghidată de un sentiment ales care îi conferă gestului energie, eleganţă, precizie, încă o dată, Napoleon se simte animat de o necesitate imperioasă, încă o dată, în ajunul îmbarcării, el îşi pune soarta în mâinile poporului Franţei. El ştie că această sfidare nu seamănă cu nici o alta. Nu mai este împăratul plin de importanţă de la 1804, aureolat de aur şi glorie, răsfăţat de onoruri şi de curte. Nu mai este nici şeful înţepenit în arogante certitudini de la 1812. Revenind în tăcere pe propriile-i urme, Napoleon s-a împăcat cu Bonaparte, a regăsit elanul şi fervoarea de Prim consul. Din această revelaţie el dobândeşte o graţie superioară, certitudinea că este de datoria lui să se întoarcă pentru a satisface înalta sa misiune. El se datorează pe sine poporului său, cum fusese ales şi iubit odinioară, trezind împrejurul lui entuziasmul, înainte să cedeze beţiei puterii. Fără să mărturisească vreodată în mod public, dar sub ochiul crud al propriei sale conştiinţe, el şi-a făcut autocritica derivei din perioara lui cezareică, a abjurat cuceririle şi tirania. Păstrează bine gravate în carnea lui insultele şi sarcasmul. Şi cum să.1 c, i”r, rta sS-1 vadă oe un Bourbon tolănindu-se pe tronul său, în vreme ce tot felul de notabili fricoşi se înghesuiesc pe margini? Da, va reveni încoronat „părinte al poporului şi al soldatului” (cum spunea despre el Balzac).

Precum ieri în 1814, va încălţa cizmele de la 1793 iar cei care 1-au trădat vor da buzna atunci să-şi cerşească iertarea. Dar ca să poată mărşălui victorios, mai are nevoie şi de mirul altei încoronări, în faţa poporului, aşa încât toată lumea să vadă, trebuie să înveţe să alăture cele două Frânte pentru a arbora sigiliul unei noi alianţe. Ştie că este o cale îngustă: patria este epuizată iar aliaţii uniţi par a fi ca şi invincibili. S-a terminat cu vremea epopeii militare. Acum nu mai are de ales altceva decât pacea şi libertatea. Va reuşi el să se acomodeze cu această partitură de misiune reformatoare şi pacificatoare din care Bourbonii nu au ştiut să extragă decât o discordantă cacofonie; numai să i se ofere ocazia. In faţa ostilităţii puterilor vecine, el trebuie să dovedească faptul că deţine singur antidotul la această otravă franceză ce viciază Europa de la 1789. E ceasul febril al ultimelor pregătiri. Napoleon îşi lustruieşte ultimele arme. Dar de astă dată săbiile şi puştile vor conta mai puţin decât supriza unor mâini întinse, ca nişte căngi şi năvoade aruncate mult în faţă. Deci el îşi cizelează cuvintele, îşi îngrijeşte apariţiile, presimţind că prin intermediul lor şi cu ele va şti să învingă. Căci războiul legitimităţilor rămâne înainte de toate un război de suflet şi de spirit prin intermediul literelor şi al gesturilor, toate aceste simboluri destinate să emoţioneze, să convigă, să galvanizeze. Sâmbătă 25 ianuarie, în timp ce insula e pusă sub embargou, Napoleon îşi consacră ultima zi redactării celor trei proclamaţii care vor trebui să lovească direct la ţintă. Copiate pe timpul traversării, ele vor fi imprimate pe măsură ce se desfăşoară marşul asupra Parisului1. Miza e crucială fiindcă, anunţând venirea lui, ele constituie o primă legătură cu poporul care trebuie să fie în acelaşi timp luat martor dar şi entuziasmat, în această Franţă rurală şi în majoritatea ei analfabetă, presa rămâne încă apanajul notabililor2. Proclamaţia rămâne astfel singurul mijloc de a atinge un număr cât mai mare de oameni. Afişată La Gap, Grenoble, apoi la Paris. Potrivit lui Henry Houssaye, cele dintâi exemplare au fost imprimate la Porto-Ferrajo. Împăratul, care nu are încredere în cea de a patra putere fiindcă o văzuse la lucru în timpul Revoluţiei, a absorbit în mod progresiv expresia opiniei. Jurnalele, reduse ca număr şi supuse direcţiei unui cenzor au fost constrânse să se alinieze la tonul din Moniteur,

jurnalul oficial începând din Brumar. Propaganda imperială pătrundea de asemenea în interiorul tării orin buletinele Marii Armate, cel mai adesea redactate de în toate satele, imediat comentată şi repercutându-şi efectul până în aşezările cele mai izolate, numai ea permite un efect răsunător asupra mulţimilor. Napoleon, conştient că joacă o partidă decisivă, îşi cântă-reşte fiecare cuvânt. În războiul de propagandă care îl va opune Bourbonilor, Napoleon pleacă cu avantajul experienţei – dobândită prin redactarea buletinelor Marii Armate şi a numeroaselor articole pentru Monitor – şi al unui talent incomparabil. Cel dintâi şef de stat care se adresează direct naţiunii, cel dintâi care înţelege noua putere a opiniei, el este inventatorul comunicării moderne1. Plin de ardoare şi avânt, simplu, direct, incisiv, stilul imperial reuşeşte la perfecţiune „acel amestec de dominaţie şi simplicitate” (Mollien) care îi subjugă pe cititorii săi şi de care este impregnat mai cu seamă Memorialul. Scurte din necesitate, căci ele riscă să fie sfâşiate de autorităţi şi nu trebuie să ajungă să plictisească, proclamaţiile napoleoniene lovesc rapid şi puternic. Punctate de formule epice care constituie un secret al lui, ele privilegiază două sau trei idei-forţă, niciodată mai multe ca să nu tulbure sensul. Cu acelaşi elan liric el îmbrăţişează ordinarul şi extraordinarul, cuvintele şi imaginile, visul şi viaţa: după vestitele „sunteţi nuli, prost cazaţi, prost hrăniţi”, „din înaltul acestor piramide vă contemplă patruzeci de secole”, „soldaţi, sunt mulţumit de voi”2, iată a venit timpul nemuritoarei promisiuni: „Din clopotniţă în clopotniţă, vulturul va zbura până la turnurile de pe catedrala NotreDame.” Pentru momentul revenirii, împăratul alege să redacteze trei manifeste: unul „către poporul francez”, celelalte două către armată3: „Dicta cuprins de înflăcărare; tot sufletul îi apărea pictat pe chip; vorbind despre patrie, despre nefericirile Franţei, era electrizat; geniul vorbea cu tot entuziasmul. Deus, ecce Deus! îl văzusem pe împărat în diverse împrejurări, niciodată nu 1-am văzut mai frumos”, povesteşte Marchand în Memorii. Puterea cuvintelor e pe măsura importanţei evenimentului. Pentru fiecare categorie de auditoriu el redactează un mesaj aparte. Adresându-se armatei, el face să vibreze coarda onoarei

1 Obsedat de evoluţia opiniei publice, împăratul le plătea câte un salariu mai multor corespondenţi secreţi (Fiev6e, Mme de Genlis, Montlosier) care îi adresau note substanţiale în care sinceritatea era garantată de confidenţialitatea autorilor. Au fost publicate numai cele ale lui Fi6vee. 2 Formule celebre folosite succesiv în timpul primei campanii din Italia, în cea din Egipt (1798) şi la Austerlitz (1805). Prima proclamaţie dată armatei din Italia pare să fi fn<; t conceoută la Sfânta Elena printr-un montaj de fraze autentice. Terfelite; pentru popor, cea a suveranităţii naţionale violate. Dar argumentele rămân aceleaşi: el se opune prin legitimitatea sa – naţională şi electivă – actului de uzurpare impus de Bourboni cu ajutor din afară, el justifică abdicarea de la 1814 şi reîntoarcerea motivată doar prin ataşamentul lui faţă de naţiune, îi denunţă pe trădători şi pe emigranţi, promite concordia, sublimează lupta lui sub egida drapelului tricolor şi a vulturilor. Va fi deopotrivă răzbunătorul naţiunii sale rănite şi, precum în 1799, salvatorul revoluţiei ameninţate. Proclamaţia către soldaţi e alcătuită dintr-un lanţ de denunţări şi invocări, începe cu loviturile de pumnal primite în spate din partea lui d'Augereau1 şi a lui Marmont în 1814: „Soldaţi! Noi nu am fost învinşi: doi oameni ieşiţi din rândurile noastre au trădat laurii noştri, şi-au trădat ţara, principele, pe binefăcătorul lor”, pentru a denunţa după aceea cât de străveche era legătura dintre aliaţi şi regalişti, precum şi nefericirile pe care le-a tras după ea dinastia antinaţională şi contrarevoluţionară a Bourbonilor, încă de la Coblenz. Însă la unison cu trupele lui, a căror exasperare o împărtăşeşte şi el, Napoleon îşi concentrează atacurile împotriva emigranţilor. Tot arsenalul umilinţelor suferite de un an este declinat în câteva fraze răsunătoare: „Cei pe care i-am văzut, vreme de douăzeci şi cinci de ani, parcurgând întreaga Europă ca să ridice împotiva noastră duşmani, care şi-au petrecut viaţa luptând împotriva noastră în rândurile armatelor străine, blestemând minunata noastră Franţă, ar putea ei pretinde să comande sau să-i înlănţuiască pe vulturii noştri, ei care nu au îndrăznit niciodată să-i privească în faţă? Am putea oare noi îngădui ca ei să moştenească o parte din ceea ce am fructificat prin glorioasele noastre lucrări; ca ei să pună mâna pe

onorurile'şi bunurile noastre; ca ei să calomnieze gloria noastră? Dacă domnia lor ar dura, totul ar fi pierdut, chiar şi amintirea acelor nemuritoare zile! Cât s-au mai străduit ei să le denatureze! [.] Căci dacă încă mai rămân câţiva apărători ai gloriei noastre, ei se află chiar în rândurile duşmanilor pe care noi i-am combătut pe câmpul de luptă.” Elitelor regaliste, Napoleon le opune forţele populare strânse în jurul principiilor revoluţionare şi în căutarea gloriei. Numai el este legitim: „Soldaţi! Din exilul meu v-am auzit vocea! Am sosit la voi Mareşalul Augereau, pe timpul campaniei din Franţa, nu a executat sau a executat greşit ordinele împăratului care-i indicase să-i dea peste cap pe aliaţii din faţa oraşului Lvon înainte qă far. A joncţiunea cu el. El S-a dezonorat dună aceea redactând o nroclamatie depăşind toate obstacolele şi primejdiile. Generalul chemat de alegerea poporului să urce pe tron înălţat pe scuturi, vă este restituit, veniţi să vă alăturaţi lui!„ Cocarda tricoloră, în mod scandalos abandonată în 1814, rămâne simbol şi garant pentru trecutul lor revendicat cu mândrie: „Smulgeţi culorile pe care naţiunea le-a proscris, şi care, timp de douăzeci şi cinci de ani, au servit să se strângă sub ele toţi duşmanii Franţei! Arboraţi această cocardă tricoloră; purtaţi-o în zilele noastre de mare însemnătate! „Luaţi-vă din nou în stăpânire vulturii pe care-i aveaţi la Ulm, Austerlitz, Eylau, Friedland, Tudela, Eckmuhl, Essling, Wagram, Smolensk, Moscova, Liitzen, Wurschen, Montmirail! Credeţi că această mână de francezi aroganţi ar putea să-i privească în ochi? Vor face cale întoarsă acolo de unde au venit, iar acolo, dacă vor, vor domni aşa cum pretind că domniseră vreme de nouăsprezece ani.”1 După această ultimă remarcă destinată regelui podagră, el purcede spre ultima parte a discursului spre a-i îndemna pe toţi să-1 urmeze în noua epopee: „Soldaţi, veniţi să vă aliniaţi sub drapelurile şefului vostru. Existenţa lui nu se alcătuieşte decât din existenţa voastră; drepturile lui nu sunt decât cele ale poporului şi ale voastre; interesul lui, onoarea şi gloria lui nu sunt altele decât interesul vostru, onoarea şi gloria voastră. Victoria va înainta în pas alergător. Vulturul, în culori naţionale, va zbura din clopotniţă în clopotniţă până pe turnurile de la catedrala Notre-Dame. Atunci o să puteţi să vă arătaţi

cu cinste cicatricile. Atunci o să puteţi să vă lăudaţi cu ceea ce aţi făcut; veţi fi eliberatorii Patriei2! Proclamaţia „trupelor către trupe”, repetă aceleaşi teme într-un stil voit mai frust3. După această bucată de antologie, proclamaţia către naţiune mai pune accentul şi pe caracterul de sacrificiu al exilului: „Nu luasem în seamă decât interesul patriei; mă exilasem pe o stâncă în mijlocul 1 „Era, estimează Benjamin Constant, limbajul Convenţiei în gura unui pretorian.” Victoriile înşirate privesc numai Imperiul, de la Ulm (1805) la Montmirail (1814). Ele fac referinţă la toate campaniile duse, inclusiv la cea din Spania. 2 Textul se termină astfel: „Când veţi ajunge bătrâni, înconjuraţi şi respectaţi de concetăţenii voştri, ei vă vor asculta cu repect povestind faptele voastre de vitejie; şi veţi putea spune cu mândrie: Am făcut şi eu parte din această Mare Armată, care a intrat de două ori dincolo de zidurile Vienei, dincolo de cele ale Romei, Berlinului, Madridului, ale Moscovei şi a eliberat Parisul de pângărirea ce-şi pusese pe el pecetea prin trădarea şi rtmT^ntn duşmanului!” mărilor.„ Ea insistă pe forţa legitimităţii imperiale, singura fidelă Revoluţiei fiindcă se sprijină pe suveranitatea poporului: „Urcat pe tron prin voinţa voastră, tot ceea ce a fost înfăptuit fără voi e ilegitim. De douăzeci şi cinci de ani, Franţa are noi interese, noi instituţii, o nouă glorie, ce nu pot fi garantate decât de un guvern naţional şi de o dinastie născută în aceste noi circumstanţe. [.] „' „Francezi! Din exilul meu am auzit plângerile şi doleanţele voastre; voi cereţi această guvernare pe care aţi ales-6, care e singura legitimă; voi acuzaţi somnul meu îndelungat; îmi reproşaţi că sacrific de dreagul tihnei mele marile interese ale patriei. Am traversat mările printre primejdii de toate soiurile; sosesc în mijlocul vostru pentru a-mi reintra în drepturi, care sunt ale voastre.” în sfârşit, promisiunea unei amnistii încearcă să liniştească elitele civile şi militare. Restauraţia imperială nu va fi o nouă Teroare. Ziua cu pricina, duminică 26 februarie, începe ca de obicei. Sculat la ora şase, Napoleon, după ce s-a ras şi a asistat la oficiul divin, îi primeşte pe principalii notabili cărora le anunţă în sfârşit noutatea plecării sale. Îşi consacră cea mai bună parte a zilei arzându-şi hârtiile şi verificând ultimele detalii ale operaţiunii, îmbarcarea celor o mie de oameni, pe o flotilă de şapte nave, durează de la cinci până

la şapte seara2, împăratul abordează ţinuta lui legendară: haină verde cu ornamente roşii, redingotă gri, o largă pălărie de castor neagră. „Nu exista nici un soldat în armată care să nu-1 fi văzut de o mie de ori în acest costum”, reaminteşte Savary, ultimul său ministru al Poliţiei. După ce şi-a îmbrăţişat mama şi pe „Paulette3”, împăratul îşi părăseşte reşedinţa de la Mulini şi coboară în trăsură spre port. Sub aclamaţiile emoţionate ale locuitorilor de pe Elba, care i-au iluminat drumul la „Un prinţ care ar domni peste voi, care ar fi fost aşezat pe tron cu forţa aceloraşi armate ce au răvăşit teritoriul nostru, ar încerca degeaba să se sprijine pe principiile dreptului feudal; el nu ar putea să asigure decât onoarea şi drepturile unui mic număr de indivizi duşmani poporului, care, de douăzeci şi cinci de ani au fost condamnaţi de toate adunările noastre naţionale: liniştea voastră în interior şi considerarea de care trebuie să vă bucuraţi în exterior ar fi pierdute pe vecie.” „Toată Garda era îmbarcată; câţiva polonezi întârziaţi au rămas pe insulă. Un mameluc îi fusese încredinţat lui Pianossa, pentru că se bătuse în duel cu un canonier căruia îi tăiase încheietura mâinii: a fost uitat. Sosisem pe bric, era aglomerat, abia dacă puteai să te răsuceşti. Garda era repartizată pe bric, pe avizo-urile de la navele Etoile şi Caroline şi pe patru nave de transport: circa 1000 de oameni, dintre care 600 ai Gărzii, 300 din batalionul corsican, 60 sau 80 de pasageri şi câţiva polonezi. Flotila era condusă de comandantul Chautard avându-1 sub ordinile sale pe locotenentul Jarry. (Memoires de Marr. Hanrh plecare, se îmbarcă după ce strigă, precum Cezar la traversarea Rubiconului: „Zarurile sunt aruncate”.1 împinse în afara radei de o briză lejeră, în lipsă de vânturi navele se vor trezi foarte repede imobilizate vreme de cinci ceasuri cu angoasa de a fi interceptate de croaziera engleză. De la miezul nopţii, mica armada începe în sfârşit să plutească spre Franţa promisă. Navele se separă ca să nu atragă atenţia2. Exceptând o rapidă întâlnire cu nava franceză Zephyr3, cele trei zile de traversare se petrec fără suprize, ceea ce este un adevărat miracol dacă ne gândim cât de multe nave engleze forfoteau prin zonă. Ca la Marengo, steaua norocului îi străluceşte din nou după o lungă eclipsă. Ca să-şi stimuleze trupele, care află în sfârşit cu emoţie destinaţia ce li s-a dat, împăratul pune să fie copiate proclamaţiile şi le conferă Legiunea de onoare celor care încă nu o primiseră4.

Seara, face dizertaţii abundente în tovărăşia celor rămaşi valizi, fiindcă unii precum Drouot rămân în cabine din pricină de rău de mare. Pe l martie spre sfârşitul dimineţii încep să se distingă la orizont coastele Franţei, împăratul îşi pune atunci cocarda tricoloră şi ordonă să fie arborate cele trei culori. Trupa, galvanizată, îl imită şi aruncă în mare cocardele insulei Elba: „Tot ceea ce era viu era împins la exces; bătăile din palme nu erau mai puţin extraordinare, iar tropăitul paşilor avea ceva atât de uluitor, încât aproape te apuca teama că bricul ar putea începe să se scufunde în mare. Majestatea sa a spus: „Toate acestea sunt mai valoroase decât cel mai bun discurs pe care aş fi putut să-1 ţin. Ce fericire, dacă întreaga Franţă ar putea să fie martoră la acest entuziasm patriotic!” Nici un soldat na avut nevoie să i se dea o 1 împăratul pronunţă pe chei un mic discurs de adio: „Locuitori ai Elbei, rosteşte el cu o voce puternică, omagiez atitudinea voastră. Cum fusese stabilit pe ordinea de zi să mă copleşiţi cu amărăciune, voi m-aţi înconjurat cu dragostea şi devotamentul vostru. Va exprim mulţumirile mele. Elbieni! Eu nu ştiu să fiu ingrat: contaţi pe recunoştinţa mea. Vi le încredinţez pe mama şi pe sora mea. Amintirea voastră îmi va fi totdeauna scumpă. Adio, elbieni! Vă iubesc, voi sunteţi oamenii bravi ai Toscanei!” 2 Flotila se va reuni cu puţin timp înainte să sosească în GolfeJuan. 3 împăratul îi pune pe veterani să-şi scoată de pe cap căciulile de blană şi le ordonă să se culce pe punte cât timp cele două nave se încrucişează. Căpitanul de pe Zephyr angajează un dialog prin porta-voce: „Cum îi mai merge marelui bărbat?” „De minune”, răspunde Napoleon el însuşi! 4 însă numai cu condiţia să fi împlinit patru ani de serviciu în Gardă. Potrivit lui Hanry Houssaye, Napoleon îi înşeală pe ofiţeri punându-i să semneze copii, fragmente din nouă cocardă; cu toţii, fără excepţie, şi le păstraseră pe cele vechi”, povesteşte cu emoţie Pons de l'Herault1. La ora unu, flotila intră în Golfe-Juan. Englezul Hobhouse2 reproduce din primă sursă scurta alocuţiune pe care împăratul o rosteşte în faţa miei sale de soldaţi cu puţin timp înaintea debarcării:

„Într-un moment ca acesta, trebuie să gândeşti lent şi să acţionezi repede. Am meditat şi cântărit cu foarte multă maturitate proiectul. E inutil să vă mai vorbesc despre gloria şi avantajele pe care le vom culege, dacă reuşim. Iar în cazul că eşuăm, cum suntem nişte militari obişnuiţi încă din copilărie să contemplăm moartea sub toate formele ei, soarta ce ne aşteaptă nu ne înfricoşează: ne-am obişnuit cu ea şi o dispreţuim; căci de mai mult de o mie de ori noi am privit-o în faţă pe aceea pe care ne-o poate cauza o răsturnare a situaţiei.” Spre ora patru şi jumătate, împăratul, care este unul dintre ultimii ce vor pune piciorul pe uscat, „îşi scoase pălăria şi rosti solemn: „Fie ca revenirea mea să asigure pacea, fericirea şi gloria patriei.” Primul bivuac e instalat pe o câmpie mărginită de măslini. Spre ora unsprezece sau spre miezul nopţii, după un scurt moment de odihnă3, coloana ridică tabăra şi se îndreaptă spre Cannes, unde ea fusese precedată de avangarda lui Cambronne, însărcinată să cerceteze drumul şi să cumpere alimente care îi vor fi plătite cu bani peşini primarului regalist. Aventura debutează prost. Cele dintâi populaţii, adesea curioase, se arată ezitante sau ostile. Detaşamentul trimis de împărat la Antibes e capturat cu uşurinţă. Napoleon refuză să meargă să-1 elibereze: „Clipele sunt prea preţioase, tranşează el. Cel mai bun mijloc de a remedia efectul nefericit al acestei afaceri, este de a mărşălui mai rapid decât vestea [.] dacă jumătate din soldaţii mei sar afla prizonieri la Antibes, tot i-aş abandona. Iar dacă ar fi vorba de toţi, aş pleca singur.” Din întâmplare, Napoleon îşi încrucişează drumul cu cel 1 „Proclamaţia restaurării imperiului făcută în plină Mediterană a excitat cel mai mare entuziasm”, va scrie sobru Napoleon în relatarea oficială pe care o va redacta despre acest eveniment. Apropiat de whigs, Hobhouse e prezent în Franţa în momentul celor O-sută-de-zile înainte să devină avocatul şi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Byron. Îi datorăm o mărturie de primă mână asupra acestei perioade, intitulată Lettres ecrites de Paris pendant le dernier regne de l'Empereur Napoleon. 3 „Se făcuse deja târziu atunci când împăratul, simţind nevoia să se odihnească, îşi al ducelui de Valeatinois, prinţ de Monaco, cu care s

îndelung: -'. '. Ri'.: i „Veniţi oare cu noi, Monaco? întreabă împăratul râzând. — Dar sire, eu mă duc acasă la mine. — Şi eu, răspunde Napoleon.”1 f\par Invadarea de către un singur om; f Trăgând învăţăminte din ostilitatea locuitorilor din Provenţa şi din starea deplorabilă a drumurilor, Napoleon vrea să plece cât mai repede spre Grenoble, unde ştie că va găsi o populaţie câştigată pentru cauza lui şi o garnizoană nu mai puţin favorabilă. Numai că până acolo trebuie să ajungă! „Cambronne, spune el debarcând, vă încredinţez avangarda celei mai frumoase din campaniile mele. Să nu trageţi nici un singur glonte. Gândiţi-vă că vreau să-mi redobândesc coroana fără să vărs nici o picătură de sânge3. Cu concursul poporului şi al armatei, el aspiră la această „restaurare paşnică”, singura capabilă să-i legitimeze acţiunea. El trebuie să suprindă, să lovească puternic şi rapid, să se folosească de îndrăzneală şi carismă, să-şi regăsească inspiraţia care 1-a condus în marile aventuri din Italia şi Egipt. A lovi puternic, înseamnă de astă dată a impresiona spiritele căci el nu-şi mai poate asuma riscul de a recurge la arme. Disproporţia este atât de mare, încât dacă ar exista un singur schimb de focuri cu trupele regulate trimise în întâmpinarea lui acest lucru ar declanşa o baie de sânge şi i-ar ruina în mod sigur toate şansele. El mizează deci pe forţa mitului, pe stupoare şi emoţie pentru a-şi paraliza adversarul şi a-şi strânge fidelii în jurul lui. În momentul când porneşte în această aventură, oamenii care îl însoţesc fac mai puţin figură de legiune com1 Napoleon se indignează atunci când prinţul de Monaco, uimit să constate slăbiciunea efectivelor, îi spune că neîndoielnic el aşteaptă sprijinul unor contingente străine: „Sunt surprins să aud această opinie din partea dumneavoastră, care aţi servit sub ordinele mele; credeţi oare că eu vin să pângăresc solul patriei aducând trupe străine?” Prinţul nu crede în succes, „îmi declară că se îndoieşte de succesul acţiunii mele date fiind efectivele neînsemnate pe care le aveam cu mine. El exprima opinia saloanelor, corespondenţa lui însă exprima opinia poporului.” Napoleon interceptase într-adevăr câteva ore mai devreme o corespondenţă a prinţului, care fusese în

serviciul Jose'phinei şi îi confirma ostilitatea opiniei publice faţă de Bourboni dar şi bonapartismul ardent al locuitorilor din Dauphine. 2 Chateaubriand vorbeşte despre „invadarea Franţei de către un singur om” în Mfmnires d'outre-tomhe batantă cât de gardă de onoare destinată, ca prin minune, să sporească şi să se înmulţească până în capitală integrând toate regimentele cu care se va încrucişa pe drum pe măsură ce avansează. Acest marş glorios le va demonstra notabililor că el rămâne singurul suveran legitim pentru poporul său. El bănuieşte ce forţă simbolică poate avea asupra imaginarului colectiv şi a posterităţii1 întoarcerea lui fără violenţă. O spectaculoasă luare a puterii, prin simpla magie a apariţiei sale, va furniza indubitabila dovadă a supremaţiei sale şi a absenţei de sprijin popular pentru dinastia restaurată. Trebuie să reuşească singur acolo unde emigranţii, beneficiind de sprijinul armatelor aliate, au eşuat în 1792. Aşa cum are de gând să li se impună notabililor, contează să le arate şi aliaţilor că el face corp comun cu naţiunea şi deci că nu se poate imagina construirea noii ordini europene fără el. Dacă, pentru a speria puterile străine, agită spectrul unei ridicări de mase şi al unui război total, tot el ţine în acelaşi timp să liniştească spiritele. Vrea să facă figură de om al ordinii şi al păcii, să ţină în frâu Revoluţia şi să renunţe la cuceriri pentru a-şi regăsi locul în vârful puterii. Convins de faptul că cea mai mare primejdie vine de la coaliţia europeană, el pledează pentru pace spre a pregăti domnia fiului său. Numai o trezire generală îi va împiedica pe aliaţi să intervină, ei care se află în continuare în congres la Viena după cum tocmai află. Rapiditatea este altă condiţie necesară reuşitei. „Trebuie să zburăm. Succesul operaţiunii rezidă în mare parte în surpriză”, afirmă de mai multe ori. În apropiere de Grasse, unde în sfârşit îi întâlneşte pe cei dintâi veterani2, Vulturul abandonează tunurile şi căruţele pentru a lua calea dificilă a drumurilor de munte, strimte şi abrupte, care îl vor conduce până la Digne. Condiţiile atmosferice detestabile nu micşorează însufleţirea ce pusese stăpânire pe această cohortă care, din Golfe-Juan până la Grenoble, parcurge etapele zilnice mergând între 42 până la 63 de kilometri, ritm uluitor

pentru acea epocă. Sprijinindu-se în baston ca pe timpul retragerii din Rusia, „Jean de l'Epee” şi falanga 1 Contesa de Boigne constată cu fineţe în Memoires: „Era imposibil să nu fii frapat de măreţia, de hotărârea, de îndrăzneala cu care fusese pus la cale marşul şi de prodigioasa abilitate desfăşurată de împărat, de la Cannes, până la Paris. Nu-i de mirare că partizanii lui au fost electrizaţi şi şi-au refăcut puterile din această sursă de geniu.” 2 „Un bătrân ofiţer orb. Dus de mână de soţia lui SP Hcta^a^s '.: lui devorează drumurile şi înaintează pe marginile prăpăstiilor pe un frig siberian: „Numai avangarda înainta oarecum în ordine, mărturiseşte mamelucul Aii. Restul micii armate se împrăştiase pe drum alcătuind câteva plutoane mai mult sau mai puţin slabe. [.] în timpul acestor patru [prime] zile, ne-a fost destul de greu: ne apăreau tot timpul în faţă munţi ale căror vârfuri trebuia să le atingem, sau defileuri destul de strâmte prin care trebuia să trecem: uneori zăpada, alteori mocirla ne împiedicau să grăbim pasul aşa cum am fi vrut. Îmi amintesc că într-un defileu dintre cele mai strâmte şi mai dificile, unul din catâri s-a prăbuşit în prăpastie.”1 Păstrând proporţiile, performanţa aminteşte marşul eroic de la 1800. Napoleon, Prim consul, a reluat atunci stratagema lui Hannibal traversând cu armata lui Alpii prin pasul Marelui Saint-Bernard. Ajuns prin surprindere în spatele armatei austriece, el a dat de la bun început duşmanul peste cap, după care a mers din victorie în victorie, în 1815, traversând prin păsuri înzăpezite şi pe drumuri de munte, se dovedeşte încă o dată că îndrăzneala şi riscul devin rentabile şi contribuie la alimentarea legendei. Francezii încă mai cred că el se află pe insula Elba, dar iată-1 că apare ca prin miracol dinaintea lor. La Bareme, cea care îl găzduieşte pe împărat, o oarecare Doamnă Tartanson, leşină când află identitatea vizitatorului ei, pe care nu-1 recunoscuse. Pe 2 martie, între Saint-Vallier şi Seranon, Napoleon, înfrigurat, se opreşte pentru câteva minute în faţa unui conac ocupat de o femeie în vârstă. Cum îi este obiceiul, împăratul o asaltează cu întrebări: „împăratul o întrebă dacă avea noutăţi de la Paris; ea îi răspunse că nu. — Deci nu ştiţi ce face regele? o întrebă Napoleon.

— Regele! răspunse bătrâna, regele! Vreţi să spuneţi împăratul, el se află în continuare acolo.” Napoleon îl privi pe Drouot şi-i spuse: — Ei bine! Drouot, la ce bun să răvăşim lumea ca s-o umplem cu numele nostru2?” 1 „înaintam pe marginea prăpăstiilor, pe drumuri abrupte şi acoperite de zăpadă pe unde putea să păşească doar câte un singur om. [.] Lăncierii avansau cu greutate, extrem de obosiţi, îngreunaţi de uniforma lor, de pinteni, de săbiile uriaşe, de lănci, ducând de altfel pe umerii lor şeile şi frâiele. Iar cei câţiva soldaţi de cavalerie pe care am putut să-i echipăm la Cannes cu cai rechiziţionaţi şi la Grasse cu atelaje de artilerie nu erau nici ei mai de invidiat, căci pe timpul acestei primejdioase traversări, ei trebuiau să păşească ist, -; AC răii lor” (Henry Houssaye, 1815). Catârul cu pricina transporta o parte din Revelatoare pentru vitalitatea mitului imperial colportată de zvonuri şi îmbogăţită cu mii de podoabe, anecdota reaminteşte că în acele vremuri nu se cunoştea chipul adevărat al oamenilor iluştri. Confruntaţi cu prezenţa în carne şi oase a împăratului, la „învierea” de atâtea ori anunţată, anumiţi locuitori ai satelor se temeau că au de-a face cu un uzurpator. Ca să-1 recunoască, se ajutau de vechile monede ce-1 reprezentau din profil. Uneori au fost aduşi la faţa locului chiar şi veterani ieşiţi de multă vreme la pensie ca să procedeze la identificarea lui1. Avansarea continua în ritm susţinut. Pe 3 martie, coloana ajunse la Castellane şi se culcă la Barreme; pe 4, la Digne unde primirea a fost în sfârşit călduroasă. Convoiul o ia atunci pe un drum mai bun care îl duce a doua zi la Sisteron iar apoi la Gap. Napoleon, a cărui ranchiună împotriva provensalilor e tenace, lasă să-i scape un suspin de uşurare: în sfârşit! am ajuns cu adevărat în Franţa”, îi spune el lui Bertrand. Ce-a fost mai greu a trecut, împăratul se îndepărtează de garnizoanele din sud conduse de Massena care, de la Marsilia, trimite cu adevărat trupe în urmărirea lui. Cel dintâi marş s-a terminat cu succes; Napoleon intră în ţinutul Dauphine. Încă de la debarcarea în Golfe-Juan, omul pare că-şi dăduse jos masca imperială pentru a regăsi febra arzătoare a tinereţii. Pretutindeni e sărbătorit fie generalul din Vendeea, fie învingătorul

din Italia sau eroul din Egipt. Pe măsură ce se apropie de Grenoble, mulţimile devin mai numeroase şi mai entuziaste. Coborâţi din munţi, ţăranii2 se alătură cortegiului imperial, îl însoţesc zgomotos pe drum, urlându-şi ura împotriva clerului şi a nobilimii venite să îndolieze gloria şi să le jecmănească bunurile lor. Valul crescând al adeziunii populare nu i-a scăpat cu un veac şi jumătate mai târziu, autorului Săptămânii sfinte, atâtea legende de introdus în marea istorie. La Digne, un ţăran destul de afumat îl necăjeşte de asemenea pe „Micuţul tuns” strigându-i „Trăiască împăratul. Jos Napoleon”. Altă anecdotă povestită de Sismondi, care o deţine de la Beauvau: „Generalul Drouot adusese o maimuţă cu el de pe insula Elba, care a făcut şi ea pe jos marşul până la Paris; dar când se simţea obosită, maimuţa sărea pe umerii soldaţilor, când pe unul, când pe altul. Sărea de asemenea şi pe umerii împăratului, dar numai ca să-i dea palme.” 1 Drumul lui Napoleon e jalonat de stele de piatră, panouri şi diverse monumente ce amintesc cele mai mici fapte şi gesturi ale marelui om. La Volone, o placă de piatră a fost ridicată de un fanatic purtând următoarea inscripţie în dialect provensal: „Eichi lou 5 marş 1815 NapolSon I-er P&P [passa et pissa]” (trecu pe aici şi pişă). 2 întoarcerea triumfală dovedeşte, aşa cum notează cu justeţe istoricul D. G. Lui devorează drumurile şi înaintează pe marginile prăpăstiilor pe un frig siberian: „Numai avangarda înainta oarecum în ordine, mărturiseşte mamelucul Aii. Restul micii armate se împrăştiase pe drum alcătuind câteva plutoane mai mult sau mai puţin slabe. [.] In timpul acestor patru [prime] zile, ne-a fost destul de greu: ne apăreau tot timpul în faţă munţi ale căror vârfuri trebuia să le atingem, sau defileuri destul de strâmte prin care trebuia să trecem: uneori zăpada, alteori mocirla ne împiedicau să grăbim pasul aşa cum am fi vrut. Îmi amintesc că într-un defileu dintre cele mai strâmte şi mai dificile, unul din catâri s-a prăbuşit în prăpastie.”1 Păstrând proporţiile, performanţa aminteşte marşul eroic de la 1800. Napoleon, Prim consul, a reluat atunci stratagema lui Hannibal traversând cu armata lui Alpii prin pasul Marelui Saint-Bernard. Ajuns prin surprindere în spatele armatei austriece, el a dat de la bun început duşmanul peste cap, după care a mers din victorie în

victorie, în 1815, traversând prin păsuri înzăpezite şi pe drumuri de munte, se dovedeşte încă o dată că îndrăzneala şi riscul devin rentabile şi contribuie la alimentarea legendei. Francezii încă mai cred că el se află pe insula Elba, dar iată-1 că apare ca prin miracol dinaintea lor. La Bareme, cea care îl găzduieşte pe împărat, o oarecare Doamnă Tartanson, leşină când află identitatea vizitatorului ei, pe care nu-1 recunoscuse. Pe 2 martie, între Saint-Vallier şi Seranon, Napoleon, înfrigurat, se opreşte pentru câteva minute în faţa unui conac ocupat de o femeie în vârstă. Cum îi este obiceiul, împăratul o asaltează cu întrebări: „împăratul o întrebă dacă avea noutăţi de la Paris; ea îi răspunse că nu. — Deci nu ştiţi ce face regele? o întrebă Napoleon. — Regele! răspunse bătrâna, regele! Vreţi să spuneţi împăratul, el se află în continuare acolo.” Napoleon îl privi pe Drouot şi-i spuse: — Ei bine! Drouot, la ce bun să răvăşim lumea ca s-o umplem cu numele nostru2?” 1 „înaintam pe marginea prăpăstiilor, pe drumuri abrupte şi acoperite de zăpadă pe unde putea să păşească doar câte un singur om. [.] Lăncierii avansau cu greutate, extrem de obosiţi, îngreunaţi de uniforma lor, de pinteni, de săbiile uriaşe, de lănci, ducând de altfel pe umerii lor şeile şi frâiele. Iar cei câţiva soldaţi de cavalerie pe care am putut să-i echipăm la Cannes cu cai rechiziţionaţi şi la Grasse cu atelaje de artilerie nu erau nici ei mai de invidiat, căci pe timpul acestei primejdioase traversări, ei trebuiau să păşească ist, -; HP răii lor” (Henry Houssaye, 1815). Catârul cu pricina transporta o parte din Revelatoare pentru vitalitatea mitului imperial colportată de zvonuri şi îmbogăţită cu mii de podoabe, anecdota reaminteşte că în acele vremuri nu se cunoştea chipul adevărat al oamenilor iluştri. Confruntaţi cu prezenţa în carne şi oase a împăratului, la „învierea” de atâtea ori anunţată, anumiţi locuitori ai satelor se temeau că au de-a face cu un uzurpator. Ca să-1 recunoască, se ajutau de vechile monede ce-1 reprezentau din profil. Uneori au fost aduşi la faţa locului chiar şi veterani ieşiţi de multă vreme la pensie ca să procedeze la identificarea lui1.

Avansarea continua în ritm susţinut. Pe 3 martie, coloana ajunse la Castellane şi se culcă la Barreme; pe 4, la Digne unde primirea a fost în sfârşit călduroasă. Convoiul o ia atunci pe un drum mai bun care îl duce a doua zi la Sisteron iar apoi la Gap. Napoleon, a cărui ranchiună împotriva provensalilor e tenace, lasă să-i scape un suspin de uşurare: în sfârşit! am ajuns cu adevărat în Franţa”, îi spune el lui Bertrand. Ce-a fost mai greu a trecut, împăratul se îndepărtează de garnizoanele din sud conduse de Massena care, de la Marsilia, trimite cu adevărat trupe în urmărirea lui. Cel dintâi marş s-a terminat cu succes; Napoleon intră în ţinutul Dauphine. Încă de la debarcarea în Golfe-Juan, omul pare că-şi dăduse jos masca imperială pentru a regăsi febra arzătoare a tinereţii. Pretutindeni e sărbătorit fie generalul din Vendeea, fie învingătorul din Italia sau eroul din Egipt. Pe măsură ce se apropie de Grenoble, mulţimile devin mai numeroase şi mai entuziaste. Coborâţi din munţi, ţăranii2 se alătură cortegiului imperial, îl însoţesc zgomotos pe drum, urlându-şi ura împotriva clerului şi a nobilimii venite să îndolieze gloria şi să le jecmănească bunurile lor. Valul crescând al adeziunii populare nu i-a scăpat cu un veac şi jumătate mai târziu, autorului Săptămânii sfinte, atâtea legende de introdus în marea istorie. La Digne, un ţăran destul de afumat îl necăjeşte de asemenea pe „Micuţul tuns” strigându-i „Trăiască împăratul. Jos Napoleon”. Altă anecdotă povestită de Sismondi, care o deţine de la Beauvau: „Generalul Drouot adusese o maimuţă cu el de pe insula Elba, care a făcut şi ea pe jos marşul până la Paris; dar când se simţea obosită, maimuţa sărea pe umerii soldaţilor, când pe unul, când pe altul. Sărea de asemenea şi pe umerii împăratului, dar numai ca să-i dea palme.” 1 Drumul lui Napoleon e jalonat de stele de piatră, panouri şi diverse monumente ce amintesc cele mai mici fapte şi gesturi ale marelui om. La Volone, o placă de piatră a fost ridicată de un fanatic purtând următoarea inscripţie în dialect provensal: „Eichi lou 5 marş 1815 Napoleon I-er P&P [passa et pissa]” (trecu pe aici şi pişă). 2 întoarcerea triumfală dovedeşte, aşa cum notează cu justeţe istoricul D. G. Louis Aragon: „Oamenii nu-şi mai aduc aminte decât de drapeluri, vulturi, de soarele de la Austerlitz, ei îl întâmpină pe acest bărbat

aproape singur ca pe o negare a tot ceea ce dăduse peste ei începând cu anul 1814, din partea acestei societăţi debarcată din exil, a acestor castelani care şi-au făcut apariţia din umbră şi trec cu alaiurile lor de vânătoare, a acestui enorm parazitism aşternut ca o chiciură, a revanşelor prosteşti şi a umilinţelor cu duiumul.” Uitate sunt înrolările obligatorii, invazia şi ultimii ani de mizerie, în faţa perspectivei unei reveniri ameninţătoare a feudalităţii, Franţa ţărănească, adică mai mult de trei sferturi din ţara reală, se strânge în jurul celui care îi garantează bunurile naţionale. Ea îl salută pe autorul Codului civil şi pe restauratorul ordinii. Napoleon profită de asemenea de dividendele progresului economic al cărui iniţiator a fost sub Consulat şi care s-a tradus printr-o îmbunătăţire substanţială a vieţii cotidiene: de acum înainte carnea şi vinul însoţesc pâinea, mai abundentă decât în Vechiul Regim şi la un preţ mai stabil; oamenii pot să îmbrace duminica haine noi iar mobilierul începe să devină mai abundent1. Toate aceste progrese sunt atribuite eroului a cărui amintire s-a răspândit pe la sate graţie povestirilor colportorilor şi veteranilor lăsaţi la vatră. Astfel şerbul de odinioară, care a alcătuit grosul batalioanelor în Marea Armată, îşi salută binefăcătorul care îl cheamă încă o dată alături de el. La întoar1 Paturi decente şi dulapuri solide înlocuiesc simplul cufăr de odinioară. Antoine Caillot, autorul unor memorii despre obiceiurile şi obişnuinţele francezilor, descrie o evoluţie notabilă ca rezultat al „situaţiei mult mai înlesnite care s-a generalizat prin divizarea proprietăţilor.” El precizează: „Sunt prea puţine acele case de cultivatori sau chiar de simpli pălmaşi cu ziua în care să nu găseşti un pat comod de nuc sau din alt lemn, de o simplitate elegantă, o pendulă mai mult sau mai puţin bogată, dar drăguţă, o pereche de sfeşnice şi chiar un serviciu de porţelan.” Napoleon a vegheat întotdeauna cu grijă să se menţină preţul grâului în limite rezonabile. Progresele în alimentaţie sunt constatate mai cu seamă de statisticianul Peuchet: „Omul de la ţară, care nu cunoştea decât o hrană grosolană, o băutură prea puţin sănătoasă, are astăzi carne, pâine, vin, cidru de bună calitate şi bere.” Progresele în îmbrăcăminte sunt remarcate de un călător englez numit Thomas Holcroft: „Se văd acum [sub Consulat] mulţi oameni îmbrăcaţi curat

duminica; au un aer satisfăcut iar semnele că se simt în largul lor şi că trăiesc zile mai bune nu sunt înşelătoare.” Jean Tulard precizează în a sa Vie cotidienne des franţais sous Napoleon: dacă ţinuta de lucru rămâne croită din pânză sau serj (haine grosolane) mai cu seamă pentru bărbaţi, corsete şi fuste de etamină pentru femei, şi dacă folosirea saboţilor s-a generalizat, cu excepţia sudului unde ţăranii umblă desculţi, vestele, jiletcile, pantalonii scurţi şi chiar pantofii îşi fac apariţia numai duminica.„ în consecinţă, explică istoricul Albert Soboul: „Condiţiile de existenţă, alimentaţie, îmbrăcăminte, într-o mai mică măsură de locuinţă şi mobilier, s-au îmbunătăţit, contribuind la popularitatea regimului în: _:,. – lx_: lui;”atnrii nu le mai sapă. Legenda cere, acest Cezar al poporului vrăjeşte cu discursurile mulţimea, galvanizează oamenii în jurul său şi le dă asigurări, precum în acea proclamaţie dată pentru locuitorii Alpilor: „Cetăţeni [.] Sunteţi îndreptăţiţi să îmi spuneţi tată; eu nu trăiesc decât pentru onoarea şi fericirea Franţei. Revenirea mea împrăştie toate neliniştile voastre; ea garantează păstrarea tuturor proprietăţilor. Egalitatea între toate clasele şi drepturile de care vă bucuraţi de douăzeci şi cinci de ani, la care părinţii noştri au aspirat totdeauna, alcătuiesc astăzi o parte din existenţa voastră1.” Napoleon se arată uluit de violenta „recădere în jacobinism” care pare să-i cuprindă pe ţărani. „Nimic nu m-a mirat mai mult, îi va mărturisi el lui Mole, decât această ură faţă de preoţi şi nobilime pe care o regăsesc la fel de universală şi virulentă ca la începuturile Revoluţiei.” Cuprins de elan, el nu se fereşte să exagereze, înmulţindu-şi în faţa mulţimii discursurile inflamate, apropiate de spiritul lui '93. El agită sperietoarea de ciori a unei probabile restabiliri de drepturi feudale şi a dijmei, fiindcă el cunoaşte „marea teamă” de o revenire la Vechiul Regim: „Nobilii voiau să ne înjuge la car, sunteţi salvatorul nostru”, îi spun de exemplu ţăranii din regiunea Sisteron. În contact cu notabilii, Vulturul devine vulpe, încearcă să-i seducă fluturând în acelaşi timp spectrul jacobinismului spre a şi-i ralia pe cei mai recalcitranţi. Rând pe rând, el flatează şi nelinişteşte, îmbină interesul cu teama. El, singurul care se arată capabil să le evite haosul, singurul deţinător al cheilor viitorului lor, le aduce aminte că a reuşit să impună pacea socială, că a făcut să se înmulţească cu patru renta şi a domesticit hidra revoluţionară. Dacă elitele refuză

această mână întinsă, el nu va ezita să dea drumul hoardelor de iloţi şi pretorieni împotriva patricienilor noii ordini sociale. Acest Napoleon al poporului de care vă temeţi atât de mult, le spune el în substanţă, rămâne cel mai bun garant al ordinii burgheze edificate, de la 1800, prin proprietate şi sentimentul de siguranţă. Nici nu se pune problema să fie atacate aceste baze ce alcătuiesc unul din cele mai frumoase din titlurile lui de glorie. El le spune că sunt ameninţaţi doar de Bourboni şi de emigranţii lor prin politica reacţionară. Ca în 1799, el revine pentru a restabili antanta cordială între popor şi notabili, uniţi sub autoritatea sa prin glorie şi egaliate civilă. După ce Vechiul Regim lansase formula „fiecare cum s-a născut”, iar Teroarea folosise breviarul „fiecare după cum îl ţine puterea”, Napoleon îl popularizează pe „fiecare după talentele sale”, formulă acceptată de toţi. Î Dinaintea aceloraşi notabili el se prezintă în postura celui debarasat de orice tentaţie războinică sau veleitate despotică. Noul Imperiu, continuă el să repete, va fi paşnic şi liberal, aşezat pe o construcţie ce repetă libertăţile fundamentale. Pentru a le împrăştia temerile, Napoleon, cu acea îndrăzneală ce nu-i aparţine decât lui, nu ezită să se prevaleze de binecuvântarea puterilor, de la Neapole, dar mai cu seamă din Austria care, potrivit spuselor sale, se pregătesc să-i trimită soţia şi fiul. El ştie, întrucât constatase dramatic eşecul mobilizării din 1814 -cu doar şaizeci şi trei de mii de soldaţi prezenţi din cei trei sute de mii chemaţi – că Fraţa e vlăguită, incapabilă să mai suporte povara recrutărilor obligatorii. Nu mai e vremea focului sacru şi a entuziasmului de la Valmy şi Austerlitz. Napoleon încearcă să împace aspiraţiile contrare pentru a reconstitui marea alianţă de la 1789 între aristocraţia liberală, burghezie şi popor. Egalitatea, Libertatea, Pacea: iată cei trei stâlpi ai noii sale campanii. Dar alchimistul trebuie să se lupte şi cu reînvierea violenţelor şi a pasiunilor. Franţa lui Brumar e obosită, tânjeşte după ordine, aştep-tând un stăpân. Cea din 1815 fierbe ca în cele mai încinse zile ale Convenţiei. Faptul că Ludovic al XVIII-lea îl împiedică să apară ca un protector al notabililor, îl constrânge pe el să îmbrace haina „plebei”, în marea ei parte noua elită, fier de lance al primei Revoluţii, s-a raliat la tabăra regalistă. Napoleon cel din 1815 descoperă îngrozit ce prăpastie s-a instalat între tradiţiile

republicane şi cele liberale, între egalitate şi libertate. Revoluţia le-a asmuţit până la urmă pe unele împotriva celorlalte după ce a pretins că le unise. Această fractură ideologică se suprapune peste divorţul politic şi social ieşit din Revoluţie şi face încă şi mai complexă guvernarea unei naţiuni ce se afirmă dintotdeauna opunându-se. Cascada de ură provine, cum va sublinia Tocqueville, din fărâmiţarea rigidă a vechiului regim. Neputând să-1 reformeze, Revoluţia 1-a făcut să explodeze lichidându-i vechile instituţii1, iar apoi decapitând vechile elite. Această violenţă precoce a ruinat ideea egalitară des-puind-o de generozitatea ei iniţială. Nu se mai pune problema ridicării nivelului ci doar a coborârii lui prin distrugerea stăpânilor de odinioară. Spiritul jacobin se defineşte mai mult prin ceea ce el denunţă nobilimea şi clerul – decât prin ceea ce el propune. El nu este liberal – „nu există libertate pentru duşmanii libertăţii” – ci nivelator şi suspicios, repugnându-i orice formă de autoritate ce nu vine de la el. Egalitatea, după ce a urmat tristul drum al ghilotinei şi Terorii, este şi mai mult considerată ca o cucerire decât ca un drept. Aflată într-o permanentă stare de încordare1, ea capătă brusc o tentă agresivă la cei care au achiziţionat bunuri naţionale care, pentru a le face să dispară originea, au obţinut să fie declarate inviolabile şi sacre. Paradoxal, revoluţia proprietăţii consacră astfel violarea proprietăţii. Legea exprimă dreptul celui mai puternic şi nu justiţia. În faţa violenţei populare a celor mai nevoiaşi, elitele au încercat în mod spontan să se pună la adăpostul unei mişcări de protecţie şi suspiciune2. Urii îi fac ecou teama şi dispreţul pentru „canalii”. Sigur, Revoluţia şi Imperiul au antrenat cu ele o aparentă redefinire a rolurilor. Notabilul se substituie nobilului şi, în noul serai, fostul senior se găseşte cot la cot cu militarul de rang înalt şi cu înaltul funcţionar, precum şi cu o mână de industriaşi şi de bancheri. Clasa conducătoare, chiar dacă nu îndrăzneşte să mărturisească, rămâne la fel de închisă ca cea veche, de unde şi profundele permanenţe, din Vechiul Regim până în zilele noastre, atât sociologice cât şi culturale. Astfel prioritatea acordată multă vreme pământului asupra oricărei altei forme de bogăţie constituie un obstacol în faţa revoluţiei industriale. In acest context, liberalismul anglo-saxon nu poate spera să se implanteze durabil în Franţa în vreme ce liberalismul politic,

ale cărui trei componente declarate sunt umanismul, meritul şi responsabilitatea, rămâne în general ignorat de o naţiune care, între cucerire şi revoluţie, între centralizare şi teroare, s-a constituit prin putere şi forţă. Burghezia triumfătoare a devenit la rândul ei castă iar banul a detronat criteriul naşterii ca fundament al poziţiei sociale. Aceste rivalităţi, trecute şi prezente, această mulţime de blocaje legate de teamă şi de instinctul de conservare împiedică încurajarea noilor talente în sânul unei societăţi deschise şi dinamice întemeiată pe 1 Căci Revoluţia este ameninţată de emigranţi, de coaliţiile europene, de războiul civil şi de comploturile regaliste. 2 O reacţie se manifestă încă din 1789 o dată cu crearea gărzii naţionale şi a diferenţei făcute de Siey6s între cetăţeni activi, care plătesc un impozit, şi cetăţeni pasivi. Ea se accelerează după căderea lui Robespierre, închizându-le celor mai nevoiaşi accesul la Republică prin dispariţia votului universal direct, prin limitarea cluburilor şi prin absenţa capaciate şi emulaţie. Atunci când reia flacăra revoluţionară, Napoleon cel din 1815 descoperă totodată şi amploarea distrugerilor ei. „Masele de granit”, aceşti mari notabili cărora el le-a consolidat puterea, au trecut la duşman în 1814. Clivajul stânga-dreapta nu mai separă doar starea a treia şi nobilimea, dar şi poporul de oligarhia civilă şi militară. Reînviind jacobinismul, Restauraţia a adus Franţa la starea de efervescenţă din 1792. Împăratul îşi dă seama cât de redusă este marja lui de manevră internă chiar în acele zile în care ostiliatea aliaţilor îi cere să realizeze uniunea sacră dacă doreşte să o contracareze. Dar abia enunţat, şi iată că obiectivul pare deja imposibil de realizat, însă el se încrede în steaua lui cea bună şi vrea, încă o dată, să acţioneze cum îi spune instinctul. Poate simte cum creşte în el o nuanţă de fatalism. Va vedea mai bine mâine la Paris. Ziua cea mai lungă '„\par Pentru împărat, cum le va explica el mai târziu tovarăşilor de exil, totul se joacă la Grenoble, în acest oraş de 25000 de locuitori, bastion strategic, sediul celei de a 7-a divizii militare, situat în centrul unei regiuni profund ataşate Revoluţiei1. Napoleon cunoaşte opinia populaţiei care înclină în favoarea lui, fie prin intermediul lui Emery, chirurgul Gărzii, sau prin mănuşarul Jean Dumoulin2 pe care 1-a primit

1 Grenoble, şi mai cu seamă orăşelul de alături, Vizille, este leagănul Revoluţiei franceze. „Artizanii şi muncitorii care alcătuiau ultima clasă socială a oraşului erau cei mai hotărâţi. Încurajaţi de o mulţime de militari ieşiţi din rândurile lor şi lăsaţi la vatră la modul imprudent cu o jumătate de soldă, ei aproape că nu-şi ascundeau deloc dorinţa de a-1 vedea întors pe Napoleon. Iar această dorinţă o comunicau soldaţilor din garnizoană, reîncălzind astfel dragostea acestora din urmă pentru fostul lor general.” Napoleon ă Grenoble, de Berriat Saint-Prix. 2 Jean Dumoulin este unul din acei nenumăraţi necunoscuţi din istorie care ar merita o reabilitare. După istoricul Guy Godlewski, rolul lui a fost hotărâtor în acele evenimente. Fiul unui mănuşar din Grenoble, bonapartist înfocat, el debarcă, pe când avea 28 de ani, în mod clandestin la Porto-Ferrajo pe 23 septembrie 1814 cu ferma intenţie de a conspira în sprijinul împăratului. Nu-i destul că îi dă exilatului veşti despre curentul favorabil care circulă la Grenoble în favoarea lui, dar se pare că va fi indicat, cu ajutorul hărţilor, drumul ce putea fi urmat pentru a ajunge în condiţiile cele mai bune în capitala ţinutului Dauphine. După care va adresa o corespondenţă susţinută spre Porto-Ferrajo ascunzân-du-şi scrisorile în mănuşile pe care el le expediază oficial la Genova. Sosit în galop să-1 întâlnească pe împărat la Laffrey, îi spune, după cum relatează Henry Houssaye: „Sire, sunt mănuşaruHean Dumoulin. Vin să-i aduc Majestăţii Voastre o sută de mii de franci şi braţul meu.” în aceeaşi seară primeşte Legiunea de onoare. Restul vieţii sale este şi a stat cu el de vorbă îndelung pe insula Elba în toamna precedentă. Aceşti doi grenoblezi trimişi ca cercetaşi1 sunt deja în legătură cu un oarecare Camille Gauthier, colonel în garda naţională şi mare demnitar al Marelui Orient care a condus propaganda bonapartistă locală în vremea primei Restauraţii. Proclamaţiile împăratului pe care ei le răspândesc pretutindeni în oraş produc o mare emoţie. Din această zi decisivă de 7 martie, privirile se îndreaptă spre garnizoană, în care regaliştii şi-au pus toate speranţele. Garnizoană puternică, alcătuită din cinci mii de oameni2, ea este mult superioară ca număr micii cohorte imperiale care, chiar dacă sporise cu numeroşi ţărani care i s-au alăturat, nu a putut trece la activul ei nici o raliere a vreunei trupe regulate3, însă anunţul sosirii „Micuţului

Tuns” răvăşeşte spiritele şi aţâţă flacăra. Citind ordinul de zi al generalului Marchand, comandantul locului, care îi somează să-1 oprească pe Napoleon, soldaţii exclamă: „Am fi nişte c. Ruri dacă iam face rău unui om care nu ne-a făcut decât bine.” Ziua se desfăşoară în trei timpi: întâlnirea de la Laffrey, ralierea celor de sub ordinele lui La Bedoyere, căderea oraşului. Actul întâi: la sfârşitul dimineţii, coloana imperială se găseşte blocată la circa patruzeci de kilometri în sud de Grenoble de un batalion al comandantului Lessad4. Cinci sute de oameni din cel de al 5-lea batalion de linie, postaţi în ambuscadă în apropierea satului La Mure, în defileul de la Laffrey, aşteaptă trecerea Vulturului. Această primă întâlnire pe drumul de întoarcere e hotărâtoare căci ea pune în evidenţă starea de spirit a împăratului şi pe cea a armatei. Fauche fier de lance al Revoluţiei, înfigând un gigantic drapel tricolor la tribuna Adunării naţionale. Bătut la alegerile legislative din iulie în acelaşi an, în Isere, iată-1 până la urmă închis ca nebun la Conciergerie. Napoleon al Hl-lea, recunoscător, îi va acorda o pensie. 1 Emery pleacă pe 3 martie de la Castellane ca să i se alăture lui Duloulin la Grenoble. 2 Printre regimentele prezente atunci la Grenoble, trebuie semnalat cel de al 4-lea de artilerie în care împăratul servise ca locotenent. „Din Golfe-Juan până la Durance, Napoleon nu a înrolat decât patru recruţi: doi soldaţi de la garnizoana din Antibes, un pielar de la Grasse şi un jandarm” (Henry Houssaye, 1815). 4 „Acest batalion era compus din vechi militari; mulţi dintre ei serviseră sub împărat, dar cu mult timp în urmă. Comandantul fusese ofiţer în gardă iar simpatia lui pentru fostul său general era cunoscută; dar se ştia de asemenea că era şi sclavul datoriei, de o fermitate neînduplecată, capabil să facă faţă unui post superior; se ştia că soldaţii lui erau supuşi disciplinei şi, în sfârşit, că printre ei se aflau unii originari din Vendeea sau din provinciile învecinate. Iată motivele care i-au făcut pe generali să expedieze acest batalion, deşi la presimţise acest lucru atunci când i-a scris lui Metternich cu câteva luni mai devreme: „Totul ar depinde de primul regiment pe care 1-am trimite împotriva lui; dacă ar trece de partea lui, tot restul armatei i-ar urma exemplul.”

Lessad1, hotărât să-şi facă datoria, îi concediază sec pe plenipotenţiarii care se prezintă în faţa lui în vreme ce soldaţii încep să fie cuprinşi de îndoială, cum se simt sfâşiaţi între jurământul de supunere faţă de rege şi fidelitatea lor faţă de împărat. Acesta din urmă, care observă scena prin lunetă, înţelege drama ce e pe cale să se creeze şi se hotărăşte să acţioneze personal. Instinct sau calcul, totul îl împinge să-şi asume cel mai mare risc, să-şi pună viaţa în joc pentru a ieşi din impas şi să evite baia de sânge care, dintr-o secundă în alta, poate interveni. El ştie că asemeni carismei marilor căpitani, şi carisma lui se hrăneşte din curajul şi exemplul dat punându-şi în primejdie propria persoană. De la podul de la Arcole până la campania din Franţa, el niciodată nu a ezitat să braveze primejdia, păstrând mereu în memorie aceste cuvinte de Corneille: „Cel care vrea ori să moară ori să învingă e rareori învins2.” încă o dată, el se hotărăşte să forţeze destinul şi semneză personal punerea în scenă a dramei3. Adjutantul său, căpitanul Raoul, galopează până dinaintea batalionului ca să strige mesajul: „împăratul va veni spre voi. Dacă trageţi, prima împuşcătură va fi pentru el. Răspundeţi de asta în faţa Franţei.” Brusc se instalează o grea tăcere. Lessard, în faţa acestui spectacol cu oamenii săi copleşiţi de emoţie şi derutaţi, strigă furios: „Cum să poţi angaja o luptă cu oameni care tremură din toate încheieturile lor, palizi ca moartea?” Temându-se de dezertări, el se resemnează să-i ordone trupei sale tulburate marş înapoi. Lăncierii polonezi ai împăratului care porniseră pe urma lui ajung de îndată în faţa trupei. Caii se lipesc în spatele oamenilor. „Stop! Faţa înainte!” comandă atunci Lessard care nu mai ştie ce se întâmplă. Dinaintea soldaţilor uluiţi, lăncierii se dau la o parte pentru a lăsa să se întrevadă în depărtare căciulile miţoase ale Vechii Gărzi. Napoleon le ordonă veteranilor săi să culce armele la pământ şi înaintează singur în faţa baionetelor încrucişate. 1 Uneori numele lui este ortografiat Delessart. Ne putem imagina aerul perplex al acelor oameni confruntaţi cu apariţia acestui înviat din morţi, îmbrăcat în uniforma lui de legendă: „Nefericiţii soldaţi erau livizi. Picioarele le tremurau, tremurau şi puştile în mâinile lor crispate.”1 Dinaintea lor în bătaia puştii se înfăţişa acest „Mic Caporal” cu care de ani de zile îşi împart vieţile şi

visele, mereu prezent, în bivuac sau pe câmpul de bătălie. El gustă supa lor, bea din paharul lor, are grijă de ei când sunt răniţi, îi trage de ureche atunci când e mulţumit. Iată-1 din nou acolo, în picioare dinaintea lor, pe drum în depărtare, din nou şef al lor, în acelaşi timp familiar şi misterios, frate şi tată care i-a condus din victorie în victorie, din Italia la Moscova, gata oricând să le dea mângâiere şi nemurire, să-i acopere cu onoruri şi glorie, în acest moment, el îi fixează drept în ochi, cu o privire deopotrivă fermă şi binevoitoare, cu bărbia sumeţită, iar gura în sfârşit se însufleţeşte: „Soldaţi din al 5lea regiment, recunoaşteţi-mă.” Apoi el îşi deschide redingota şi făcând un pas înainte lansează: „Dacă printre voi este un singur om care vrea să-şi ucidă împăratul, poate să o facă, iată-mă.” O uriaşă aclamaţie ţâşneşte deîndată din toate piepturile: „Vive l'Empereur!” într-un singur elan, oamenii aleargă în lacrimi spre el. „îl priveau, îi atingeau mâinile şi genunchii, îi sărutau hainele, voiau cel puţin să-1 atingă; nimic nu putea să pună capăt exaltării lor”, povesteşte Stendhal în Viaţa lui Napoleon. Cum împăratul se preface a fi uimit de ezitarea lor, un bătrân grenadier pe care el îl trage zdravăn de mustaţă îi întinde arma neîncărcată: „Priviţi, uitaţi-vă de este sau nu încărcată, îi spune. Toţi soldaţii francezi gândesc ca mine, ei nu-şi îndreaptă gloanţele decât împotriva duşmanilor patriei.” în câteva clipe, numeroşii săteni veniţi să-şi exprime afecţiunea se amestecă cu soldaţii, în faţa tuturor, înviatul din morţi improvizează cu pasiune o pledoarie. După ce îndrăznise gestul, el ştie să găsească şi cuvintele potrivite: „Sosesc însoţit doar de câţiva viteji întrucât mă bizui pe popor şi pe voi. Tronul Bourbonilor este nelegitim, fiindcă el nu a fost ridicat de naţiune. El este contrar voinţei naţionale cum este contrar şi intereselor patriei noastre, findcă nu există decât pentru interesul câtorva familii, întrebaţi-vă părinţii, întrebaţi-i pe toţi aceşti oameni care sosesc aici din împrejurimi; veţi auzi din propria lor gură cum stau cu adevărat lucrurile; ei sunt ameninţaţi cu revenirea sistemului dijmelor, al privilegiilor, al drepturilor feudale şi al tuturor abuzurilor de care succesele voastre îi eliberaseră.” Imediat se dezlănţuie o furtună de aclamaţii1. Deci pe insula Elba nu visase. Lupta lui este şi lupta întregii ţări, a întregii naţiuni care vrea să-şi reia în mână destinele. Dacă vrea să se convingă, e

destul să privească de jur împrejurul lui pe drum, până departe şi să tragă cu urechea. Aşa că gustă cu o plăcere neascunsă şi cuvintele pline de patos ale primarului din Vizille: „Aici s-a născut Revoluţia, tot de aici o să renască!” în aceeaşi zi, se joacă şi actul al doilea al ralierii colonelului Charles de La Bedoyere şi a regimentului său. La mai puţin de treizeci de ani, „La Bedoyere era una din acele naturi rare la care curajul sporeşte în proporţie cu primejdia, scrie prietenul său Flahaut: sunt naturi prea puţin înţelese”. Ofiţer valoros2, totdeauna în prima linie, e adulat de oamenii lui şi repectat de egalii lui. De două ori propus pentru grad de general în timpul campaniei din Franţa, figura atunci printre cele mai mari speranţe ale armatei, cu atât mai mult cu cât, căsătorit cum era cu o Chastellux, înrudit cu familiile Duras şi cu cele mai mari familii de la curtea restaurată, toată lumea îi prevedea o carieră fulgerătoare: general, ministru şi poate chiar mareşal, însă caracterul tânărului erou 1-a scos în afara calculelor unei ambiţii obişnuite. Născut în 1786, el aparţine acestei generaţii ce nu a cunoscut Vechiul Regim şi a cărei existenţă se confundă cu existenţa Imperiului. „Republican de caracter”, cum însuşi se defineşte3, el condamnă cu fermitate deriva spre apucături de cezar, protestează împotriva ostracizării Doamnei de Stael sau împotriva divorţului de Josephine4. Înfrângerea care 1-a pus pe împărat la încercare îl apropie de Napoleon pe care îl însoţeşte la Fontainebleau. Văzând trădările şi actele de abandon din ultimele zile ale Imperiului, el simte cum îi sporeşte devotamentul, înţelege, printre primii, că Napoleon sa dezbărat de 1 „Da, aşa e, răspund ei aclamându-1, vor să ne scoată de pe pământurile noastre. Dumneavoastră sosiţi, ca îngerul Domnului, să ne salvaţi.” „Asta e totul, li se adresează atunci Napoleon lui Drouot şi Bertrand; peste zece zile, vom fi la Tuileries.” 2 La Bddoyere s-a remarcat mai cu seamă în Rusia apoi în timpul campaniei din Franţa. 3 „Eu sunt republican prin caracter; dar toată fosta republică franceză a murit sau a devenit cea mai laşă parte a imperiului”, îi declară La Bedoyere prietenei sale Louise Cochelet, cititoare a Hortensei.

4 A se vedea confesiunile tânărului colonel către Louise Cochelet: „Puteţi oare să concepeţi, îmi spunea el deseori, că am fost crescut să fiu bourbonist şi că îl detestam pe împărat. Când mergeam la Coppet şi jucam piese de teatru cu Doamna de Stael, sporea şi mai mult antipatia pentru cel care o ţinea în exil.” Reacţia lui pe marginea divorţului e tristeţe şi de purpură pentru a reveni spre acest popor pe care înfierbân-tata aristocraţie cu priviri de jar, prea tânără să fi cunoscut saturnaliile calicilor, îl ţine la mare cinste fiindcă 1-a văzut luptând alături de ea. Chiar politica dusă de guvernul regal faţă de armată sfârşeşte, ca pe atâţia alţii, prin a-1 dezgusta. Avântat şi pasional, el nu încetează să profereze în saloanele reginei Hortense invective publice contra regimului, în care el vede simbolul gloriei în exil şi al patriei îndoliate. Plin de ardoare, tânărul colonel aparţine acestei rare specii de oameni pentru care nu există nici o diferenţă între vis şi acţiune. Aşa cum depune mărturie prietena sa Louise Cochelet, nu era nimeni altul ca el pentru a da rezonanţă cuvintelor sau a-i ţintui pe curteni1, în ciuda îndemnurilor de a fi prudent date cu afecţiune de stăpâna casei, el îl laudă în Napoleon pe „apărătorul drepturilor poporului” şi ale patriei, îi denunţă pe aceşti „bieţi Bourboni”, sprijiniţi din străinătate, îşi aruncă trăsnetele spre „aceşti exageraţi anti-francezi”, emigranţii care „se cred stăpânii Franţei” şi „nu visează decât să-şi primească înapoi bunurile senioriale, să pună poporul din nou în jug”2. El anunţă iminenta lor cădere dar şi intenţia lui de a lua parte activă la înfăptuirea ei. Evident că e de găsit deseori la Măreţ în tovărăşia ofiţerilor opozanţi. Avertizat fără îndoială de Fleury de Chaboulon, Napoleon ştie că poate conta pe el în caz de nevoie3. 1 „Avea un talet remarcabil pentru declamaţie şi recita versurile ca un înger”, după Louise Cochelet. Aceeaşi adaugă: „în salon, vorbea puţin, nu dorea niciodată să iasă în evidenţă; numai frumoasa lui figură atât de expresivă adopta un aer de dezaprobare atunci când se spunea ceva ce i se părea pueril sau necuvenit; fidel în rolul de observator, personalitatea lui se impunea tuturor; fiindcă atunci când voia să vorbească, o făcea cu forţă, cu vivacitate, şi îi atingea aspru pe cei care nu se aflau în graţiile sale.” 2 Afirmaţii ale lui La Bedoyere relatate tot de Louise Cochelet cărora li se pot adăuga şi următoarele: „Popoarele care se predau,

care nu au perseverenţa de a se apăra, merită să suporte toate consecinţele înfrângerii. Credeţi că Bourbonii v-au fost trimişi înapoi spre fericirea Franţei! Vă înşelaţi; duşmanii nu sunt atât de tâmpiţi; ei v-au pregătit un leagăn al discordiei pentru câteva secole; iar în timp ce vă amăgiţi cu libertatea, vă reluaţi de fapt lanţurile. Se vor reintroduce dijmele, ţăranii nu vor mai merge la scoală să înveţe să citească, de teamă ca nu cumva să îndrăznească să devină mareşali ai Franţei; deja li se pare atât de împovărător să-i suporte pe cei care se află la curte, proşti cât încape, ca să nu devină la rândul lor obiect de batjocură pentru şi mai proşti ca ei.” 3 Istoricul Emile Le Gallo, partizan al complotului, afirmă că ralierea lui La Bedoyere era premeditată. Dar el se încrede în surse suspecte, fie că e vorba de Memoires de Bourrienne sau de mediocra istorie a Celor o-sută-de-zile scrisă de Capefigue. Reiese mai degrabă din Memoires de Louise Cochelet, care sunt în general de încredere, că La Bedoyere ignoră cel puţin până la plecarea spre Chambery (februarie 1815) orice proiect de revenire a împăratului. De altfel, la Grenoble el a fost chemat împreună cu regimentul său ca sprijin şi nu s-a dus deci din propria lui iniţiativă, ceea ce ar acredita ipoteza Atunci când, la Chambery fiind împreună cu regimentul său, află despre revenirea împăratului şi primeşte ordinul să ducă întăriri garnizoanei din Grenoble, sângele i se încinge: „Adio, Madame, îi spune gazdei sale, peste opt zile voi fi sau împuşcat sau mareşal al Imperiului1. Nimeni nu încarnează mai bine decât el această frondă a coloneilor care în marea lor majoritate se vor ralia „mantalei gri”. Tineri încă, ei au de împlinit o carieră şi de luat o revanşă faţă de aceşti ofiţeri generali care, rămaşi fideli regelui pentru ca să se bucure în tihnă de averile lor, îl abandonaseră pe împărat anul precedent. Fisura traversează astfel vârste şi grade, despărţind comandamentul în două. De îndată ce soseşte, La Bedoyere ţine un discurs în faţa regimentului, agitând însemnul vulturului fixat pe un băţ de salcie2, întreg regimentul 7 de linie, care arborează fără să mai aştepte cocarda tricoloră3 părăseşte în acea după-amiază oraşul însufleţit de cea mai vie exaltare, iar repetatele strigăte „Trăiască împăratul” sunt reluate în cor de muncitorii de la periferie. Napoleon primeşte,

radios, aceste noi întăriri, care, dintr-odată îi dublează efectivele şi îi sporesc cortegiul: „Colonele, îi spune el îmbrăţişându-1, nu voi uita niciodată ceea ce faceţi pentru Franţa şi pentru mine.” Sensibil la mesajele misterioase ale Providenţei, Napoleon nu poate fi decât emoţionat la vederea acestui ofiţer, cel dintâi care i se alătură, înaintând spre el; într-adevăr e vorba de vechiul adjutant al fidelului său Lannes, acel „Bayard al Marii Armate”. La Essling, chiar pe câmpul de bătălie unde Lannes fusese rănit mortal în 1809, La Bedoyere fusese şi el rănit. De la şeful său, el moştenise bravura, felul franc de a vorbi şi o mândră independenţă. Raliindu-se la Napoleon din spirit de onoare şi fidelitate, el nu ezită în schimb să-1 interpeleze cu severitate: „Gata cu ambiţiile, gata cu despotismul; vrem să fim liberi şi fericiţi. Va trebui ca Majestatea Voastă să renunţe la sistemul cuceririlor şi la ambiţia extremei puteri care i-au adus Franţei şi domniei voastre nefericirea.”4 1 Cuvinte reproduse de contesa de Boigne în Memoires. 2 Textul discursului său este citat de Louise Cochelet: „Domnilor, am primit ordinul să mărşăluiesc înainte, să mă opun întoarcerii împăratului, care a debarcat, în Franţa: vom merge oare noi împotriva lui sau pentru el? — Pentru el! pentru el! răspund ofiţerii în unanimitate, cu un entuziasm dificil de descris.” 3 Acelaşi fenomen se va reproduce la fiecare regiment. Fiecare în parte, în ciuda ordinelor primite de la guvernul regal, îşi păstrase intacte însemnul vulturului şi cocarda tricoloră. 4 La Bedoyere redactează o frumoasă proclamaţie pentru a se justifica: „Soldaţii din împăratul promite libertatea şi, nuanţă semnificativă, promite de asemenea să facă tot ce-i posibil ca să obţină pacea1. Pentru moment, iar acesta este cel de al treilea act, generalul Marchand, comandantul de la Grenoble, nu mai reuşeşte să-şi stăpânească trupele, încurajate de exemplul tânărului colonel, ele încep să dezerteze în masă2. Degeaba ordonă să li se dea oamenilor de băut fiindcă aceştia, hâtri, de îndată ridică paharul în sănătatea împăratului. Ca să oprească hemoragia şi să evite debandada generală, el închide porţile cetăţii şi pregăteşte

evacuarea3. Dar, o dată cu sosirea nopţii, Napoleon nu-i mai lasă nici un pic de răgaz. Spectacolul este incredibil: de fiecare parte a zidului de incintă, cele două trupe, flancate de o enormă mulţime, de ţărani de o parte şi de orăşeni de cealaltă parte, îşi strigă bucuria în faţa acestui Marchand înlemnit de uimire care însă refuză să predea cheile oraşului. Ca la Lyon câteva zile mai târziu, nu se va găsi un singur om să tragă asupra „Micuţului Tuns”. Drept care Marchand fuge resemnat împreună cu întregul său stat major. Rarii ofiţeri regalişti rămaşi sunt preveniţi de semn al libertăţii atestă că gloria voastră nu va mai fi uitată. Camarazi! Faptele voastre de arme erau dispreţuite, omagierea lor a fost întreruptă, monumentele vor trebui să înfăţişeze pentru secolele ce urmează victoriile voastre! Ce devenise oare Legiunea voastră de onoare? Cea mai de pe urmă instituţie din stat. Împăratul Napoleon nu a putut să suporte umilirea voastră. Pentru a doua oară, el vine să pună ordine în frumoasa noastră patrie, vine să-i redea gloria. Camarazi! Aţi putea voi oare să-1 uitaţi? Voi pe care el atât de deseori v-a condus spre victorie! Veniţi repede cu toţii, veniţi copii şi alăturaţi-vă Tatălui vostru. El ştie de ce aveţi voi nevoie; ştie să pună preţ pe serviciile voastre. Soldaţi! împreună cu el veţi găsi totul, consideraţie, onoare, glorie; grăbiţi-vă, veniţi să vă alăturaţi fraţilor voştri aşa încât marea familie să se reîntregească.” ' La Bedoyere reproduce pentru Louise Cochelet răspunsul lui Napoleon în următorii termeni: „Credeţi oare că nevoile şi dorinţele poporului nu au constituit totdeauna legea mea supremă? Puteam eu oare să fac atâtea lucruri dacă nu eram susţinut de el? Dacă vrea libertate, numai eu singur pot să i-o dau, fiindcă numai eu singur nu mă tem de el. Cât despre pace, voi face totul să o obţin; tratatele umilitoare nu au fost făcute de mine, eu voi şti să mă mulţumesc doar cu Franţa, în cazul în care acest lucru convine şi altora.” 2 Cum sună expresia soldăţească a unuia din brigadierii lui Marchand, „se băşeau în palma şefilor”. Guvernatorul ordonă să fie închise porţile oraşului pentru a împiedica dezertarea generală; dar soldaţii, afirmă un martor citat de istoricul Louis Madelin, „se strecoară afară prin toate găurile din ziduri.” 3 Relatarea generalului Marchand, ca şi cele ale celorlalţi numeroşi protagonişti ai zilei a fost publicată de Arthur Chuquet în Lettres de

1815. „Am auzit un zgomot surd şi ţipete care păreau urlete. Era fruntea coloanei uzurpatorului alcătuită din peste două mii de ţărani care ţineau în mână făclii de paie aprinse, strigând cu toţii Trăiască împăratul. Pe măsură ce se apropiau, soldaţii noştri le răspundeau de dincolo de metereze cu aceleaşi strigăte. In curând, sosiră în faţa porţii, după care nu a mai fost decât o singură explozie de tinete de sus Dana în josul meterezelor. Strigătele nu au contenit oână la sfârşit. Mulţi dintre oamenii lor că vor fi măcelăriţi pe loc la cel mai mărunt gest suspect. La capătul a două ceasuri de eforturi punctate cu parlamentari şi lovituri de berbec în porţi, cu vociferări şi ordine contradictorii, cu urlete de veselie şi scene de delir de toate soiurile, împăratul pătrunde în sfârşit în oraşul iluminat. E purtat în triumf până la hotelul Trois-Dauphins, proprietatea unui fost veteran al războiului din Italia numit Labarre, unde el se decide să-şi aleagă reşedinţă. „Napoleon dispărea mereu între braţele oamenilor”, scrie cu fineţe Stendhal pentru a evoca ambianţa acestor regăsiri. Amintindu-şi mai târziu de toate aceste peripeţii, Napoleon va putea să spună, reţinând doar magia apariţiei sale: „A fost destul să bat la uşiţa din dos cu tabachera.” De abia intrat în cameră şi iată-1 chemat la balcon de ţipetele mulţimii care îi aduce drept tribut rămăşiţele porţii de la bariera dinspre Bonne: „Napoleon, nu am putut să-ţi oferim cheile oraşului tău Grenoble; iată în schimb porţile lui.” Solid instalat în capitala ţinutului Dauphine şi dotat cu o armată de 7500 de oameni, împăratul se arată încrezător. „Totul se decide acum, îi declară el anturajului. Suntem siguri că vom merge la Paris.” Epuizat de o săptămână cât se poate de grea, el se hotărăşte să marcheze o oprire de treizeci şi şase de ore. Pe data de 8, ca şi cum firul istoriei nu s-ar fi rupt niciodată, el primeşte ca un adevărat suveran autorităţile şi corpurile constituite după care trece în revistă trupele, în hanul ce face oficiu de palat, îi primeşte pe notabili şi magistraţi, îşi înmulţeşte depeşele către Marie-Louise şi către socrul său; în ele îşi afirmă voinţa paşnică şi dorinţa de a-i revedea pe ai săi, monologhează îndelung pe tema greşelilor comise de Ludovic al XVIII-lea şi afirmă că vrea să se sprijine pe moderaţi1. „Până înainte de Grenoble, nu eram decât un

1 Berenger, avocat general la curtea din Grenoble, a lăsat o relatare detaliată a primirii imperiale. E simptomatic felul în care Napoleon se foloseşte de teama populară pentru a-şi ralia notablii, dar el dovedeşte de asemenea că încă nu e hotărât să facă puternice concesii în favoaea liberalilor: „Am comis greşeli, dar cine n-a comis? Până şi cel mai abil avocat se poate înşela în sfaturile sale. De aceea am fost pedepsit. Chiar dacă se crede că sunt foarte abil în război, iată că nu sunt totdeauna. Mi se reproşează că am piedut mulţi oameni; cine a văzut [râzând] că se poate face omletă fără să spargi ouăle? [.] Se vorbeşte despre închisoarea Statului în care eu îmi închideam victimele; cine sunt cei pe care îi închideam? Nişte sceleraţi, oameni pe care tribunalele nu-i puteai convinge, nişte consipratori. [.] Hum! Sunt acuzat [râzând] că m-am folosit de r. Ianeluci ordonând execuţii. Hum! [.] Dar eu vreau să uit de toate, şi de acuzaţii şi de rechizitorii, ale căror scop nu era decât derularea naţiunii. [.] Nu mi-aş fi părăsit niciodată insula dacă aş fi crezut că Franţa ar putea fi fericită. Dar de îndată ce 1-am văzut pe Ludovic al XVIII-lea aventurier. La Grenoble, am devenit prinţ, va declara el cu mândrie pe Sfânta Elena. Primirea triumfală din Dauphine răzbună în sfârşit scuipaţii de la Orgon1. *i* naţiunii. Tot ceea ce s-a înfăptuit în anul ce s-a scurs e ilegal. — Regele e un om brav, un bun prinţ, dar e slab, prost sfătuit; trebuia să se degajeze de vechile lui idei, să se aşeze pe tronul părăsit de mine fără să facă schimbări, trebuia să-şi ia titlul de Ludovic I-ul, datând de la anul I al regimului său, să formeze o a treia dinastie, trebuia ca în loc să dea o chartă sub formă de ordonanţă regală, ce putea să nu devină obligatorie pentru succesorii săi, să fi încheiat un pact cu naţiunea; dar pentru toate astea era nevoie de curaj, de grandoare şi de multă energie. — Pe nesimţite, vechile instituţii, vechile abuzuri, feudaliatea urmau să fie restablite. Se pregătea atunci o reacţie teribilă; poporul, iritat, obosit, ar fi dorit să-şi scuture jugul; şi, mai repede de un an, cei mai mulţi dintre voi, domnilor, aţi fi fost spânzuraţi, da spânzuraţi! — Când am văzut toate acestea, am luat hotărârea să revin în Franţa, să salvez acest bun popor care nu merită să fie umilit; nu am făcut-o pentru mine, repet, mie îmi ajunge gloria pe care o am. De ce aş mai avea nevoie, de altfel? Mănânc puţin, dorm puţin, nu am

plăceri.„ După care el îi atacă pe emigranţi şi pe nobili: „în Franţa, mijlocul şi coada naţiunii constituie ceea ce este mai valoros, capul nu valorează nimic. Situaţia se prezintă invers în Anglia, unde toată grandoarea naţiunii este la cap, în vreme ce mijlocul şi coada valorează mai puţin. [începând să râdă] Voi nu mă aşteptaţi atât de devreme [Râsete înjur]. Nici nu aş fi venit dacă nu existau greşelile lui Ludovic al XVIII-lea.„ Un magistrat îl invită după aceea să emită o constituţie plină cu idei liberale: „- împăratul: Hum! E nevoie de idei politice. — Acelaşi magistrat: Da, Sire, ele sunt necesare. Dar nu din primele derivă libertatea popoarelor. — Aici figura împăratului devine serioasă iar el face semn curţii să se retragă.” O şansonetă de succes în epocă rezumă sentimentul popular dominant, foarte ostil la adresa preoţilor şi a emigranţilor: Saltă, saltă greoi jupon Redă-i coroana lui Napoleon [.] Crezi tu oare, Cagot, că prin slujbe şi rugăciuni Mai pot fi guvernaţi azi francezii? (Refren) Regele nebunilor, al emigranţilor, al preoţilor, „împăratul se încredinţase încă o dată stelei sale norocoase iar ea i-a fost fidelă parcă şi pentru a-i servi de făclie la şi mai imense funeralii. Doamna de Boigne, Memorii Crinul împotriva Vulturului în circa zece zile, din 9 până pe 20 martie 1815, Restauraţia se prăbuşeşte, în vreme ce lui Ludovic al XVI-lea i-au trebuit trei ani până să coboare de pe tron, Ludovic al XVIII-lea nu rezistă mai mult de trei săptămâni. Tardivă şi stângace, riposta regalităţii la sfidarea lansată de Napoleon scoate la lumina zilei teama şi slăbiciunile ei. Ea aruncă armata în braţele binefăcătorului ei în loc să-şi mobilizeze propriii fideli şi cedează panicii în loc să ia hotărâtă opinia publică drept martor. Se înţelege de ce judecata contemporanilor a fost în mod unanim severă. „Neglijenţa acestei epoci a depăşit tot ceea ce credulitatea posterităţii ar putea accepta să se lase convinsă”, acuză de exemplu Doamna de Boigne1. Încă de la început, Restauraţia e marcată de o întârziere ce se va dovedi grea de consecinţe. Noutatea debarcării împăratului nu

ajunge să fie cunoscută la Curte decât în seara de duminică 5 martie, deci cu o întârziere de patru zile faţă de fapte! Defectarea telegrafului2, deseori 1 Doamna de Boigne redă cu fidelitate punctul de vedere al regaliştilor moderaţi. Ale sale Recits d'une tante sunt adesea comparate cu Memoires de Saint-Simon pentru verva lor. 2 A^„ot m”w inapninQ rlp a srrip în np. R” a fost Dus la punct în 1792. Aparatele – o invocată, nu explică totul. Comandantul Massena, şef la Marsilia, nu expediază el însuşi depeşa decât pe data de 3, seara1. Un prim raport greşit se mulţumise să-i semnaleze debarcarea nesemnificativă a unui număr de circa cincizeci de grenadieri de pe Elba veniţi să-şi întâlnească familiile! în realitate, de vină sunt absenţa totală a măsurilor preventive şi slăbiciunea poliţiei regale, în comparaţie cu cea a lui Fouche. Încrezător şi inconştient, ministerul a acţionat ca şi cum Napoleon nici nu mai exista. Nici un fel de supraveghere maritimă importantă în lungul coastelor Mediteranei! Nici urmă de supraveghere militară în preajma principalelor porturi câtă vreme un număr infim de batalioane de voluntari regalişti plasate în vecinătate ar fi fost suficiente. Şi mai cu seamă nici un fel de supraveghere de poliţie în jurul lui Napoleon! Suprimat în 1814, ministerul Poliţiei făcuse loc, căci era o obligaţie liberalistă, unei direcţii generale încredinţate unui Beugnot indolent după care unui Andre2 lipsit de experienţă, amândoi pasivi şi descurajaţi în faţa apariţiei numeroaselor poliţii paralele, precum cea a contelui d'Artois sau cea a lui Fouche. Vitrolles, talentat memorialist al debandadei regale, povesteşte despre flegma cu care Ludovic al XVIII-lea a primit nouatatea. După ce a parcurs pe îndelete depeşa, monarhul, fără să dea semnne vizibile că ar fi fost tulburat, ridică ochii spre interlocutorul său: '= „Nu ştiţi despre ce este vorba? — Nu Sire, nu ştiu nimic. — Se întâmplă, îmi spune el cu o voce care nu făcea dovada nici unei tulburări, că Bonaparte a debarcat pe coastele Provenţei.„ După care adaugă, impasibil: „Această depeşă trebuie dusă la ministerul de Război, iar acolo vor vedea ce anume e de făcut.” Vitrolles, abia respirând, se îndreaptă fără să piardă nici o clipă spre minister, pe strada Saint-Dominique. Îl întâlneşte pe drum pe

Soult care se arată neîncrezător: „Debarcarea, spune el în substanţă, nu e deloc sigură. Va trebui să aşteptăm confimarea.” Aceeaşi lipsă de maturiate din partea lui Monsieur care, în loc să-şi grăbească plecarea, observă semnalele emise cu ajutorul unei lunete şi le retransmite la rândul său. Viteza de transmitere a noutăţilor, până atunci încredinţate numai curierilor, suportă o adevărată revoluţie prin aceastră invenţie. De exemplu, o depeşă de o sută de semnale nu avea nevoie de mai mult de două ore şi un sfert pentru a ajunge de la Lyon la Paris. Dar, în 1815, reţeaua rămâne fragmentară – ea se opreşte la Lyon – iar buna ei funcţionare He. NinHp Hf„ rlimă fâinHră „tarpa vremii determină rmmp. Rna<; p rrmfii-yii în ţi-vne (tm), *(tm) nu a găsit nimic mai urgent decât să asiste la vecernie. Se pierd astfel câteva ore preţioase. Curtea, informată de îndată prin intermediul zvonurilor, reacţionează cu uşurinţă, inconştienţă şi aroganţă. Cu rare excepţii, tentativa lui Napoleon e condamnată dinainte fiind socotită ridiculă şi sinucigaşă. Ce poate să facă „banditul corsican” sprijinit de o mână de „briganzi” împotriva Statului şi a puternicei sale administraţii, împotriva celor două sute de mii de soldaţi ai săi la care se adaugă „brava populaţie din sud” care nu visează decât să termine o dată cu „uzurpatorul”? Dacă aşa vrea, ei bine, Franţa va deveni mormântul lui. În opinia prefectului Berante, regalist liberal din cercul Doamnei de Stael1, „e pur şi simplu un act de disperare. Se află în munţi unde îl vom prinde, sau de unde va încerca să fugă deghizat”. Lamartine, pe atunci tânăr „garde du corps2”, împărtăşeşte acelaşi optimism tâmp: „Bonaparte se înşelase asupra momentului; nimeni nu-1 aştepta; nimeni nu-1 dorea; sosea inoportun. Vine să încheie, îmi spuneam, ceea ce tratatul de la Paris nu avusese bunul simţ să conchidă: detronarea gloriei sale. Însuşi Talleyrand, aflat la Viena, cade în cursă: „Sunt sigur, îi scrie el prietenului său Jaucourt3, că încercarea lui Bonaparte nu'va avea nici o urmare supărătoare, şi că nu va fi deloc necesar să se recurgă la puterile străine4.” O dată noutatea confirmată de mai multe depeşe, guvernul se decide în sfârşit să reacţioneze. Consiliul de miniştri se reuneşte în 1 A fost chiar amantul ei şi unul din membrii cei mai influenţi din grupul Coppet. Prefect, pair şi academician, Baranţe va fi de

asemenea ambasador sub monarhia din iulie. 2 în compania lui Noailles comandată de prinţul de Poix: „să-1 servim şi să-1 apărăm pe rege, ca ghid firesc al Franţei, iată care era singura noastră ambiţie”, scrie Lamartine în Memoires dejeunesse. 3 Jaoucourt asigură pe atunci interimatul prinţului de Benevent la Afacerile străine. Fost deputat al Legislativei, membru al Tribunalului apoi al Senatului imperial, membru al guvernului provizoriu, ministru de Stat şi pair al Franţei în 1814, el are deja în spate o bogată carieră. 4 Pe 14 martie, după ce primise între timp o scrisoare de la Jacourt, care îi anunţa primele măsuri luate, Talleyrand scrie de asemenea: „Depeşele pe care mi le aduce curierul mă întăresc în credinţa că această tentativă nu poate avea nici o urmare serioasă, şi nu va servi decât să risipească puţinele temeri pe care anumite persoane au putut să le aibă. Mi se pare chiar probabil ca în acest moment totul să se fi terminat.” Chiar şi bonapartiştii par pesimişti, ca de exemplu Caulaincourt adresându-se lui Lavalette în momentul aflării veştii: „Ce extravaganţă! I-auzi! Să debarci fără trupe! [.] o să fie seara de 5 iar apoi din nou în dimineaţa următoare pentru a lua măsurile militare şi politice adaptate. Principalul grup de măsuri, aprobat încă de pe 5, organizează riposta armată. Curtean până la capăt, Soult protestează când e să se emită vreo bănuială în legătură cu perfecta loialitate a trupelor, încurajat de această asigurare, pe care viitorul o va dezminţi în mod crud, Consiliul decide să-1 prindă pe Napoleon în cleşte printr-o mişcare de încercuire. Sub ordinele contelui d'Artois, un corp central va ocupa Lyonul, în vreme ce două aripi, comandate de fiii săi, ducele d'Angouleme, dinspre Bordeaux, şi ducele de Berry, venind din Franche-Compte, se vor abate asupra lui pentru a-1 strivi. Ca şi cum Napoleon era omul care să se lase prins într-o capcană de şoarece! Cunoscând sentimentele prea puţin favorabile ale trupei faţă de prinţi, Soult adaugă câte un mareşal fiecăreia dintre ele1. În atribuirea comandamentelor se pune problema particulară a locului ce trebuie acordat ducelui de Orleans. Fost general al armatei revoluţionare, purtând cu acest titlu cocarda tricoloră, viitorul rege Ludovic-Filip s-a luptat mai cu seamă la Valmy şi Jemmapes în toamna anului 1792. Dispune astfel de o experienţă şi o popularitate

net superioare în comparaţie cu cele ale verilor săi. Tot atâtea motive pentru ca regele să dorească să ţină la o parte această stânjenitoare rudă, în care nu are încredere şi pe care o detestă de multă vreme: „El nu avansează, dar îl simt că drumeţeşte”, declara în privinţa lui. Dar nu concepe totuşi să-1 lase la Paris unde el riscă să devină punctul de raliere pentru toţi nemulţumiţii şi, cine ştie, poate chiar o soluţie de schimbare la care s-ar putea gândi notabilii. Condamnările sale discrete, însă repetate, în privinţa greşelilor comise de Restauraţie îl plasaseră deja, încă înainte de 1830, în poziţie de a deveni un recurs ideal. Trebuie deci să fie dirijat să se angajeze clar în favoarea dinastiei fără să i se încredinţeze însă responsabilităţi prea importante. Ludovic al XVIII-lea decide să-1 ataşeze lui Monsieur; liberalul devine astfel cea dintâi ordonanţă a radicalului. Ludovic-Filip, umilit că e tratat ca un general de paie, conştient de capcana întinsă de rege, nu poate să refuze de teamă să nu pară un trădător ca tatăl său Filip-Egalite2. 1 Macdonald îl va urma pe Monsieur, Gouvoin Saint-Cyr pe ducele de AngoulSme, iar Ney pe ducele de Berry. Acest plan de campanie militară, pe care evident că toţi curtenii îl credeau genial, se dovedeşte a fi de la bun început nerealist, căci a aduna mai multe mii de oameni necesită un timp considerabil ce nu a fost luat în calcul de miniştri. Guvernul trebuie să trimită ordine prin curieri spre fiecare corp de armată, să centralizeze regimentele în locuri bine stablite pentru ca după aceea să le facă să realizeze convergenţa spre punctul de adunare indicat1. Operaţiunea trebuie să dureze cel puţin o săptămână, adică o eternitate dacă e să o compari cu marşul rapid al lui Napoleon! Astfel, ajuns la Lyon pe 8 martie, contele d'Artois se găseşte pe nepregătite în situaţie de inferioritate numerică în faţa „invadatorului”, care primise între timp forţe de la garnizoana din Grenoble. După care, iar asta e destul pentru a descalifica proiectul, guvernul dă dovadă că nu cunoaşte starea de nemulţumire din această armată ce aparţine cu trup şi suflet împăratului. Dacă dorea să reziste cu oarecare şanse de succes în faţa elanului şi a pasiunii, Restauraţia ar fi trebuit să opună o fervoare şi o hotărâre identice. Singura trupă sigură, garda regală, compusă din cei şase mii de oameni, trebuia să fi fost trimisă în întâmpinarea lui Napoleon,

sprijinită eventual de populaţiile locale, aşa cum ducele de Angouleme va reuşi să o facă în sud. Dar pentru început, ar fi trebuit să fi fost regrupaţi numeroşii voluntari regalişti, cu toţii nişte cruciaţi ai fidelităţii, trataţi cu aroganţă în primele zile, de cât de mult se credea că nu sunt deloc necesari2, în absenţa unei victorii decisive, ar fi curs sângele, făcând să pălească şi mitul imperial al unei Frânte strâns unită în spatele salvatorului, în vreme de vulturul imaculat se deplasa din clopotniţă în clopotniţă. În sfârşit, fără se se teamă de consecinţele acestui paradox, dispozitivul e completat pe data de 9 martie prin mobilizarea în masă a gărzii naţionale: fratele lui Ludovic al XVI-lea cheamă în ajutorul său această miliţie burgheză creată de La Fayette în iulie 1789 pentru a abate monarhia absolută. O astfel de măsură, în plus, se va dovedi şi ea inutilă din pricina inevitabilelor întârzieri pentru punerea ei în practică. 1 Peste treizeci de mii de oameni se adună atunci pentru a constitui un corp de observaţie pentru Alpi, în scopul de a-1 supraveghea pe Murat, dar mobilizarea e departe de a fi terminată. 2 „O dublă procesiune urca şi cobora escalierul de la pavilionul Florei; unii veneau să întrebe ce anume au de făcut: nici un răspuns. Alţii se adresau căpitanului gărzilor; sau îi întrebau pe capelani, pe cantori, pe preoţii militari: nimic. Pălăvrăgeli fără rost, zvonuri fără nici o noimă. Am văzut tineri plâneând de furie pentru că cereau degeaba ordine si La capitol militar, Consiliul adaugă pe data de 6 martie convocarea Camerei deputaţilor. Este ambiţia mărturisită de a impresiona opinia publică dovedind forţa legăturii care uneşte reprezentarea naţională şi regalitatea. Prorogată dintr-un exagerat spirit de liberalism, cu trei luni mai devreme, adunarea deputaţilor se afla în acel moment în aşteptarea viitoarei sesiuni parlamentare. Cum nu fuseseră alegeri, rămăsese în continuare Camera desemnată pe vremea Imperiului, cea care îl blamase pe Napoleon în 1814 înainte de a-vota destituirea lui. Lat-o din nou pusă la contribuţie ca să arunce anatema. Seducătoare în teorie, hotărârea se va dovedi dezamăgitoare în practică, din cauza slabei reprezentativităţi a parlamentarilor, în virtutea constituţiei Imperiale, care se întoarce de asemenea şi

împotriva Restauraţiei, deputaţii Imperiului nu erau aleşi ci numiţi de Senat la capătul unei parodii complexe de sufragiu universal, diluând astfel alegerile prin etape cenzitare succesive. Până la urmă nimeni sau aproape nimeni nu cunoştea numele deputaţilor şi nici rolul lor. Dispreţuiţi ca urmare a unor repetate retractări, nepopulari, reprezentanţii erau cât se poate de prost plasaţi ca să poată să ridice masele. De altfel, istoria dovedeşte cât de zadarnice sunt adesea dezbaterile parlamentare în perioadă de criză. Adunarea legislativă nu a putut să întreprindă nimic împotriva revoltei populare de pe 10 august 1792. Conveţia, încercuită de tunurile aflate sub comanda lui Hanriot1 şi a mulţimii de coate-goale, până la urmă s-a hotărât să se apere predându-i pe deputaţii girondini răzbunării jacobine în data de 2 iunie 1793. Ţipetele isterice ale celor care trebuiau să asigure suveranitatea parlamentară nu 1-au impresionat mai mult pe Barras pe 18 fructidor decât pe Bonaparte pe 18 brumar. Nu opreşti o revoluţie cu discursuri ci cu bărbaţi hotărâţi, conduşi de şefi şi mânaţi de un ideal. Maimuţărind adunarea Constituantă, regalitatea a dovedit încă o dată că s-a înşelat asupra revoluţiei. Ocupând terenul parlamentar, puterea regală a crezut că poate tăia craca de sub picioarele lui Napoleon lipsindu-1 de orice legitimitate. Or, spre deosebire de anul 1789, suflul popular nu mai e dat de la tribunele parlamentare. El e propagat de armată şi de oamenii de pe stradă asupra cărora reprezentanţii, aleşi prin votul cenzitar, nu mai au nici o putere. Consiliul de miniştri hotărăşte în sfârşit modul în care guvernul va aduce evenimentul la cunoştinţa naţiunii. După douăzeci şi patru de ore de tăcere, răgaz considerat necesar pentru relansarea pregătirilor şi anunţul ia forma solemnă a unei proclamaţii a regelui inserată în Monitorul de pe 7 martie. Publicată o dată cu alte măsuri – trimiterea trupelor, convocarea camerelor – ea intenţionează să liniştească opinia publică dând seamă despre hotărârea şi seninătarea guvernului1. În stilul ei băşicos ce aduce aminte de Preambulul la Chartă, declaraţia nu se ridică la înălţimea situaţiei, mai cu seamă dacă e comparată cu uluitoarele filipice ale „corsicanului”. Napoleon e tratat ca un fitecine, „trădător şi rebel”, şi i se cere fiecărui cetăţean să-1 „calce repede în picioare”. Lirismului modern din care se alcătuieşte

proclamaţia din Golfe-Juan, regalitatea îi opune o pantomimă, cu retorică desuetă şi găunoasă, ce îi aduce de partea împăratului pe toţi cei care se prăpădesc de râs. Ea provoacă ironia lui Chateaubriand: „Ludovic al XVIII-lea, slutul, călcându-1 el repede în picioare pe cel care galopează peste întreg pământul cu paşi de uriaş. Formularea din vechile legi, reînnoită cu această ocazie, e suficientă să demonstreze cât de redus era spiritul oamenilor de stat din acea epocă. Să-1 calci repede pe cineva în picioare! în 1815! pe cine oare? pe un lup? pe un şef de tâlhari! pe un senior care a trădat? nu: să calci peste Napoleon care îi călcase el în picioare pe regi, îi înşfăcase şi le marcase pe veci umărul cu acel N al său de neşters!” împăratul câştigase deja bătălia cuvintelor. Supravegheată îndeaproape de cenzură, presa oficială dă tonul unei campanii, însoţită de numeroase pamflete, menite să convingă până la urmă opinia publică2. Se impun două cuvinte de ordine, în aparenţă contradictorii: a dedramatiza şi a diaboliza. Astfel se deschide calea spre dezinformare3, în săptămâna ce urmează, în coloanele Monitorului se înmulţesc proclamaţiile încântătorii produse de toate marile 1 Aceeaşi „forţa liniştită” e etalată în faţa ambasadorilor cărora regele li se adresează pe data de 7 martie în următorii termeni: „Domnilor, vă rog să trimiteţi veste la curţile pe care le reprezentaţi că m-aţi găsit în perfectă stare în ceea ce priveşte guta şi câtuşi de puţin neliniştit din pricina celor care se întâmplă. Nici tihna Franţei nici cea a Europei nu vor fi tulburate.” A doua zi, Blacas încă îi mai scrie contelui d'Artois: „îmi pare bine că vă pot înştiinţa despre excelentele dispoziţii de la Paris şi despre senzaţia favorabilă pe care a produs-o aici noua debarcare a lui Bonaparte. Toate sufletele sunt de partea regelui şi toate braţele se ridică să-1 apere.” 2 Pe 7 martie, Talleyrand îi scrie lui Jaucourt pentru a fixa linia: „Ar fi de dorit să putem dirija ziarele în ceea ce vor spune despre acţiunea lui Bonaparte, oricare ar fi obiectul. Daca s-ar vorbi ca despre un lucru foarte grav ar însemna să i se acorde o importanţă pe care fără îndoială că această acţiune n-ar avea-o şi ar spori astfel neliniştile pe care ea ar putea să le cauzeze acelor persoane dispuse să se alarmeze cu prea multă corpuri civile, politice şi militare1, în toate se scoate în evidenţă ideea de a dovedi uniunea

legală a ţării în jurul regelui. Pentru a descuraja veleităţile de rebeliune ale bonapartiştilor, galopul imperial este prezentat, până aproape în ultima zi, că ar fi gata să-şi dea duhul. De teamă să nu se dea date despre înaintarea lui, nu se vorbeşte despre avansare şi nici despre ralierile în cascadă ale militarilor. Dimpotrivă, abundă falsele noutăţi, atât de multe încât s-ar putea alcătui din ele un florilegiu: Napoleon e dat de mai multe ori bătut2; se zice că s-ar ascunde în munţi, că trupele sale se topesc rapid ca zăpada la soare3. Sau că rătăceşte pe toate drumurile, abandonat, ridicul, ruinat, iar capituarea lui nu ar fi decât o problemă de câteva zile. Ca la 1814, presa nu ezită să se joace cu armele facile ale minciunii, insultei şi imprecaţiei4, înjurăturile se declină pe toate tonurile; un 1 Cea a lui Soult, care ia forma unui ordin de zi al armatei, se distinge prin virulenţă: „Acest om, care pe vremuri abjura în ochii Europei o putere uzurpată din care el şi-a croit o atât de fatală folosinţă, a debarcat pe pământul francez pe care n-ar mai fi trebuit să-1 revadă niciodată. Ce vrea? Război civil. Ce caută? Trădători: unde să-i găsească? Oare îi va putea el găsi în rândurile acelor soldaţi pe care i-a înşelat şi sacrificat de atâtea ori? Să se afle oare ei în sânul acelor familii cărora le e destul să audă rostindu-se numai numele lui ca să se umple de spaimă? Bonaparte ne dispreţuieşte destul ca să poată să creadă că am putea să ne abandonăm un suveran legitim şi iubit pentru a împărtăşi soarta unui om care nu mai e altceva decât un aventurier. El crede aşa ceva, nesimţitul! iar ultimul său act de demenţă sfârşeşte prin a ni-1 face cunoscut. Soldaţi, armata franceză este cea mai bravă armată din Eurpa, ea va fi de asemenea şi cea mai fidelă.” 2 Ludovic-Filip, revenit la Paris pe 12 martie după ce fusese nevoit să fugă de la Lyon din faţa lui Napoleon, află cu uimire – prin intermediul unor zvonuri interpuse – că el tocmai ar fi câştigat o mare victorie şi se indignează, în al său Journal intime, de „poveştile absurde” cu care e ameţit poporul. 3 Henry Houssaye citează mai cu seamă această filipică extrasă dintr-un ziar regalist: „[.] dacă el a preferat, cu un an în urmă, dezonoarea exilului şi nu primejdiile unei morţi glorioase, a făcut-o pentru a reveni să aprindă flacăra războiului civil împreună cu mii de

bandiţi. Dar ţăranii de pretutindeni îi hărţuiesc pe bandiţii care îl însoţesc. Nu-i rămâne decât să aleagă fuga. Fie ca Providenţa, sătulă de crimele lui, să încurce mârşavele calcule ale laşităţii sale şi să-1 dea pe mâna răzbunătoare a legilor.” Pe 19 martie, în vreme ce Napoleon se apropie de Paris, Journal des debats nu ezită să spună că dezertările în tabăra lui se ţin lanţ, mai cu seamă în rândurile cavaleriei care nu ar mai fi alcătuită decât din trei până la patru sute de oameni. 4 Să deschidem de exemplu Journal de debats de pe data de 8 martie: „Bonaparte a evadat de pe insula Elba unde imprudenta mărinimie a suveranilor aliaţi îi conferise o suveranitate pentru preţul dezolării pe care deseori le-a adus-o el în statele lor; acest om, acoperit de sângele numeroaselor generaţii, după ce s-a scurs un an, în aparenţă în apatie, vine să încerce să-şi dispute, în numele uzurpării şi al masacrelor, cu regele Franţei, legitima şi blânda lui autoritate, în fruntea câtorva sute de italieni şi polonezi, el îndrăzneşte să pună piciorul pe un pământ care 1-a renegat pe vecie. [.] Câteva maşinaţiuni obscure, câteva agitaţii în Italia, aţâţate de orbul său cumnat, au umflat orsoliul lasolui ră7hoinic râe la Fontainebleau. F.l se pvmmp c5 mr-oi-a A* „, (tm), +„ „: i”. Napoleon calificat nu numai de tiran – „Tiberiu”, „Nero”, „despot”, „flagel al generaţiilor”, „măcelar” – dar şi de străin – „corsican”, „fiul unui burghez din Ajaccio” – sau de laş: „poltronul de la 1814”. Dacă despotismul lui a fost totdeauna denunţat, aceste ultime atacuri aparţin unui repertoriu mai recent, destinat să mineze carisma imperială, patriotismul şi gloria1. De unde şi insistenţa nesănătoasă de a prezenta falanga de pe insula Elba ca pe o adunătură de bandiţi străini „în mare parte polonezi, napolitani, piemontezi2”. De unde şi uluitoarea acuzaţie de laşitate din partea unei tabere regaliste ce încearcă, bizuin-du-se pe propriile ei răcnete, să facă uitate rătăcirile emigraţiei şi comportamentul contelui d'Artois care renunţase să se alăture partizanilor săi din Vendeea. Dar nimic nu-i poate opri pe extremişti, supranumiţi în derâdere „echilibriştii lui Ludovic al XIV”. Unul din cântecele lor, întitulat ironic „întoarcerea viteazului”, recapitulează dezertările imperiale, insistând asupra plecărilor premature din Egipt (1799) şi din Rusia (1812): Se crede Charlemagne, ^

Chiar el o spune-adesea; În cele patru zări! Dar iată că din Spania, n. Şi din Egipt, din Moscova Ştiu s-o ia la goană [.] Din clopotniţă în clopotniţă Are marele dar de a şti să zboare. Dar, după ce jefuieşte, Teama de-afi învins II face să-ntoarcă curul. Această agresivitate nu are nici cel puţin meritul eficacităţii întrucât îi întăreşte pe bonapartişti, revoltaţi de aceste scuipături, în timp ce pe regalişti îi adoarme, convinşi că aventura bonapartistă s-a încheiat, în 1 De Buonaparte el des Bourbons, cel mai celebru pamflet regalist din 1814, incarnează această nouă generaţie de pamflete. Bunăoară Chateaubriand scrie următoarele: „Degeaba s-ar pretinde că Buonaparte nu e un străin. El este aşa ceva în ochii întregii Europe, ai tuturor francezilor nepreveniţi; şi tot aşa va fi judecat de posteritate; ea îi va atribui poate cea mai mare parte din victoriile noastre şi ne va pune nouă în cârcă o parte din crimele lui. Buonaparte nu are nimic francez, nici în obiceiuri, nici în caracter. Chiar şi trăsăturile chipului său îi arată caracterul. Limba pe care a învăţat-o pe când era în leagăn nu era limba noastră; atât accentul cât şi numele lui îi dau la iveală adevărata patrie. S-a descoperit că Buonaparte întinerise cu un an. E născut pe 5 februarie 1768, iar unirea ^. _: -: „. Vr„tv Hot”>o, x j:„ ic -: -”i„; „ nc, tfi, i îr, rât rll toată rieoarea exnresiei. Sfârşit, cei avertizaţi nu se lasă înşelaţi de aşa ceva, adică notabilii, cei obişnuiţi să citească printre rândurile cenzurate. Or debandada anunţată nu se întâmplă, ceea ce este destul să dovedească avansarea irezistibilă a „corsicanului” scandată şi de scăderea rentei1. Concomitent, atacurile presei oficiale încep să fie mai puţin directe; nu se mai vorbeşte de „căpcăun” ci de „fugitivul de pe insula Elba”2. Bravadele şi lăudăroşeniile lasă locul unei senzaţii de aşteptare în care începe să se distingă o oarecare spaimă. După care se instalează o panică adevărată la anunţul luării oraşului Lyon, cea de

a doua mare victorie imperială după Grenoble. Cei mai mulţi dintre curteni, care trecuseră fără ruşine de la Napoleon la Ludovic al XVIII-lea, sunt cuprinşi de toate temerile. Caracterul popular şi neojacobin al mişcării care îl poartă victorios nu face decât să le agraveze alarmele. Baranţe, care şi-a mai pierdut ceva din superbie, găseşte cuvântul potrivit pentru această situaţie: „Se întorc să ne dezonoreze pe toţi.” Tronul se clatină Maşina guvernamentală se gripează iar planurile ei se prăbuşesc începând cu 10 martie. Lyon, aflat în inima rezistenţei regale, cade în mâinile înviatului din morţi. Monarhia se prăbuşeşte în opt zile. Chateaubriand salută miracolul în aceste rânduri feroce din care răzbeşte admiraţia: „Bonaparte a alergat să-i dea o mână de ajutor viitorului; acest Crist cu puteri rele 1-a luat de mână pe noul paralitic [Ludovic al XVIII-lea] şi i-a spus: ridică-te şi ia-ţi şi patul cu tine.” Capitala galilor, pe care Napoleon până la urmă şi-a însuşit-o, se afişa de multă vreme bonapartistă3. Oraşul ştie să-i mulţumească 1 Henry Houssaye dă următorul curs: 78, 75 franci pe 4 martie, 71, 21 franci pe 7 martie; între 66 şi 68 de franci în zilele ce preced revenirea lui Napoleon. 2 în numărul său de pe 25 martie, Le Nain jaune face un edificator rezumat despre contorsiunile presei în perioada Zborului Vulturului: „Exterminatorul a semnat pe data de 25 februarie un tratat de alianţă ofensivă şi defensivă, nu se ştie cu cine; Pe 26, corsicanul a plecat de pe insula Elba. Pe 30, Buonaparte a debarcat la Cannes cu 600 de oameni. Pe 4 martie, generalul Bonaparte a cucerit oraşul Grenoble; Pe 11, Napoleon şi-a făcut intrarea la Lyon; Ieri împăratul a fost primit la Fontainebleu în mijlocul aclamaţiilor; Iar Majestatea sa Imperială şi Regală este aşteptată la Tuileries mâine 20 martie.” 3 împăratul are pentru Lyon o afecţiune specială cum o dovedeşte tonul neobişnuit T_ fiindcă el îi adusese pacea civilă, după tumulturile Revoluţiei1, dar şi pentru că tot el este la originea expansiunii lui, în jurul pieţei Bellecourt căreia îi pusese piatra de temelie la întoarcerea de la Marengo. Politica urbană ambiţioasă e însoţită de o relansare

economică ilustrată de industria modernizată a mătăsii prin introducerea războiului de ţesut Jacquard şi susţinută prin enormele comenzi ale Curţii imperiale, în sfârşit, anexarea Italiei a contribuit într-o mare măsură la înmulţirea fără precedent a schimburilor comerciale2. Ajuns la faţa locului pe data de 8 martie, contele d'Artois îşi dă repede seama că nu are marjă de manevră. Nu numai că partizanii puterii regale se numără pe degetele unei singure mâini, dar în plus, Grenoble o dată căzut, el descoperă înspăimântat slăbiciunea forţelor de care dispune: în loc de treizeci până la patruzeci de mii de soldaţi promişi de Soult, găseşte o simplă garnizoană de şase mii de oameni şi o mie de gărzi naţionale foarte prost înarmate sau aproape deloc. Iată-1 în situaţie de inferioritate numerică, el, care cu două zile în urmă socotea că poate lupta cu un raport favorabil de treizeci la unu! În sfârşit, trupele adoptă acelaşi comportament ca la Grenoble, refuzând să intre în războiul civil, nerebdătoare să se alăture binefăcătorului lor. Mareşalul Macdonald, sosit pe 9 seara, nu poate decât să constate amploarea dezastrului. Un colonel pe care el îl chestionează în legătură cu starea de spirit a soldaţilor săi îi răspunde fără ocolişuri: „Soldaţii au luat o decizie pe care nimeni nar putea să le-o schimbe. De îndată ce vor zări mantaua gri, ei se vor îndrepta spre ea şi vor trage împotriva noastră.”3 De acord cu Monsieur, generalul decide să se întreprindă a doua zi dimineaţă un ultim efort de adunare a trupelor rang al afecţiunii mele; şi când eram pe tron sau în exil, voi mi-aţi arătat întotdeauna aceleaşi sentimente. Acest caracter superior care vă distinge mai cu seamă a făcut să meritaţi toată stima mea. Când vor fi momente mai liniştite, voi reveni ca să mă ocup de nevoile voastre şi de prosperitatea manufacturilor voastre şi de oraşul vostru. Lyonezi, vă iubesc.” 1 Aflat în fruntea revoltei federaliste împotriva Convenţiei, în 1793, Lyon a fost apoi în parte distrus şi rebotezat „Oraş-eliberat”. Reprezentanţii trimişi în misiune, Collot d'Herbois şi Fouche, vor organiza în oraş o represiune necruţătoare. 2 în schimb industriile lyoneze au avut de suferit de pe urma păcii din 1814, care închidea filonul italian. De atunci a urmat un lung

şomaj în rândurile muncitorilor, ceea ce contribuie la alimentarea ostilităţii împotriva Bourbonilor şi Ia nostalgia după Napoleon. 3 Generalul Brayer, care va avea în zorii celei de a doua zi o discuţie cu Macdonald, se „ r,”- arnili„; i,; i „Hnvic al XVIII-lea: „Ofiţerii, îi spune el, pentru întărirea jurământului şi în scopul de a le convinge pe cât posibil să se întoarcă în favoarea Bourbonilor. Începută pe o ploaie torenţială, în zorii zilei de 10 martie, trecerea în revistă se transformă într-un dezastru pentru partizanii monarhiei. Macdonald, primit cu simpatie la sosire, îşi pronunţă alocuţiunea, chemând la luptă împotriva împăratului în numele jurământului de fidelitate angajat faţă de rege. Însă pe măsură ce continuă să vorbească, feţele se împietresc. Lunga tăcere ce se instalează îi indică eşecul pledoariei sale. În acel moment contele d'Artois însoţit de mareşal se opreşte în faţa unui „veteran” şi încearcă să-şi dea silinţa să-1 aducă pe calea cea bună: „Ei bine brav soldat, îi zice prinţul, strigă Trăiască regele! — Nu Monseigneur, nu pot, n-o să luptăm împotriva Tatălui nostru”, îi răspunde cel în cauză. Nebun de furie şi umilinţă, viitorul Carol al X-lea îi întoarce spatele şi se grăbeşte să plece spre Paris, lăsând comandamentul în mâinile bietului Macdonald1. Încăpăţânat, mareşalul se întoarce spre contele de Farges, primarul regalist al oraşului, ca să-i ceară douăzeci de oameni hotărâţi să se bată. Primarul, ruşinat, îi răspunde că n-ar putea să-i găsească nici măcar unul. Spre orele două după-amiază, avangarda imperială, escortată de mii de ţărani şi mătăsari pătrunde pe podul de la Guilloterie, păzit de pe o baricadă improvizată care va fi repede distrusă în hazul general. Trupele fraternizează şi se îmbrăţişează într-o veselie năvalnică. Macdonald, distrus, îşi ia picioarele la spinare, urmărit timp de câteva ceasuri de un pluton de husari2. La ora nouă „oaspetele de seară” îşi face în sflrşit apariţia în coada convoiului, întreg oraşul Lyon e de faţă să-1 primească. Ca să ne facem o idee despre entuziasmul ce domnea, e destul să citim relatarea năucită a unui fidel din cealaltă tabără, Ducele de Orleans, plecat în acelaşi moment se încrucişează pe drum cu generalul Simmer, care-1 interpelează în următorii termeni: „Domnule, nu ştiu când vă voi mai revedea, dacă vreodată voi mai putea să vă revăd, dar vreau să am

satisfacţia că vă asigur, din partea mea şi a unui mare număr dintre camarazi mei, cărora le-aţi făcut, cum mi-aţi făcut şi mie, o primire de neuitat, la Palatul Regal, că niciodată, în nici un caz, nu o să vă confundăm cu aceşti c. Cioşi de emigranţi care i-au dus pe prinţii părinţii dumneavoastră la pierzanie.” Aşa cum constată Louis Madelin: „Cuvântul era încărcat de prevestiri pentru Ludovic Filip”. 2 Macdonald a rezistat până în ultima clipă. După spusele lui Ludovic-Filip, soldaţii masaţi pe pod „răspundeau astfel la tot ceea ce le cerea generalul: — Toate bune şi Mouton-FonteniHe de Laclotte, autorul unei broşuri al cărei titlu exprimă cât nu se poate mai clar antipatia lui faţă de eroul zilei Franţa aflată în convulsiuni pe vremea celei de a doua uzurpări a lui Bonaparte: „Oameni în valuri succesive îşi abandonau casele, muncile, atelierele, răspândindu-se pe traseul trecerii lui, blocând drumurile, înghesuindu-1, sufocându-1, dornici să-1 atingă, să-1 felicite pentru fericita lui întoarcere, contemplându-1 cu admiraţie, arătându-i cele mai vii semne de bucurie. Bărbaţi, femei, bătrâni, copii înfăţişând aspectele celei mai sinistre mizerii, mulţi dintre ei pe jumătate goi sau acoperiţi de zdrenţe, negri de jeg, dezgustători de transpiraţi, negri de praf, cu ochii inflamaţi, cu chipurile în convulsii, cu mânia ce li se citea pe buze, cu furia din sufletele lor, alcătuind cortegiul tiranului.”1 Mai violenţi decât cei de la Grenoble, ei au aruncat cu pietre în casele regaliste, i-au înjurat pe câţiva trecători şi au jefuit cafeneaua Bourbon din piaţa Bellecourt cântând Marsilieza2. Marcând din nou o pauză, Napoleon rămâne la Lyon până pe data de 13. Primeşte în audienţă autorităţile, trece în revistă trupele şi îşi reorganizează armata, întărită continuu prin ataşarea de noi batalioane. Mai multe regimente, trimise de Soult să se opună lui „Napoleon, ajung în sfârşit la destinaţie şi se grăbesc să îngroaşe rândurile contingentului imperial, compus în acest moment din aproape zece mii de oameni. Nu-i ajunge că destituie sau numeşte funcţionari şi ofiţeri, că dă decoraţii sau ţine tot felul de cuvântări; împăratul dă şi decrete oficia-lizând astfel renaşterea sa ca şef de stat: „Vreau încă de astăzi, îi precizează el lui Fleury de Chaboulon, să aneantizez autoritatea regală şi să concediez camerele; fiindcă

am reluat guvernarea, nu trebuie să existe altă autoritate decât a mea; trebuie să se ştie, încă de pe acum, că numai mie trebuie să mi se dea ascultare.” 1 O viziune asemănătoare găsim în Memoires de J. Guerre, avocat şi membru al academiei din Lyon: „Mu erau decât urletele unei mulţimi dezlănţuite, oarbă şi în omagiile şi în furiile ei, căreia i se spune impropriu popor, ea nefiind de fapt decât drojdia şi rebutul; erau ţipete de turbaţi', trăiască împăratul! trăiască moartea! la eşafod cu Bourbonii! jos sutana! jos cu cerul! trăiască libertatea! trăiască infernul! moarte regaliştilor. [.] în curând oraşul oferă aspectul unei pieţe luate cu asalt: pretutindeni nu se văd decât soldaţi beţi, oameni de nimica, necunoscuţi, calici, toată viermuiala revoluţiei „- 1„-”- < „ un torent murdar pe străzi, prin pieţe, pe cheiuri, bătând la uşi sau —” na cmi-inse luminile, spărgând ferestrele t
poliţiei Pasquier şi o mână de alţi regalişti notorii. E clar şi mesajul destinat notabililor: a fost uitat trecutul. Nu vor exista nici noi masacre din septembrie, nici o nouă noapte a Sfântului Bartolomeu împotriva regaliştilor. În sfârşit, el convoacă colegiile electorale ale Imperiului într-o adunare extraordinară, numită cea de pe Câmpullui-Mai, însărcinată să „corecteze şi să modifice constituţiile noastre” şi să prezideze la încoronarea Mariei-Louise şi a „dragului şi iubitului nostru fiu”. Dar nu precizează conturul viitoarelor instituţii astfel încât să rămână stăpân pe joc şi să păstreze 1 „ [.] ale cărei puteri au expirat şi în interiorul căreia majoritatea membrilor s-a dovedit nedemnă de încrederea naţiunii aderând la restabilirea nobilimii, punând Franţa să plătească datoriile făcute în străinătate pentru urzirea a tot felul de coaliţii şi violând i~: -”winriu-le Bourbonilor titlul de regi legitimi; ceea ce însemna a — J: -”,; v, lmj sţnt monopolul iniţiativei politice1, în această privnţă, decretele de la Lyon seamănă foarte bine cu proclamaţia de la SaintOuen, publicată de rege în ajunul intrării sale în Paris anul precedent. Aceleaşi promisiuni de concesii, aceeaşi voinţă însă de a le fixa singur limitele. Prin această manevră precoce, el ambiţionează să realizeze în jurul persoanei sale o uniune cât mai larg posibilă. Dacă vrea să răzbune Revoluţia anulând Restauraţia, metoda lui rămâne evident conservatoare căci el se îngrijeşte astfel să se sprijine exclusiv pe colegiile electorale, deci pe notabili. El confirmă perenitatea instituţiei imperiale, suscitând decepţia republicanilor care sperau, fără să creadă însă prea mult, că Napoleon va restabili regimul drag lor pentru a se mulţumi să îl prezideze ca pe vremea Consulatului. Constituţional, noul Imperiu va rămânea ereditar şi elitar, recurgând însă mereu la sufragiul universal, cantonat în singurul exerciţiu al plebiscitului. El va fi deci mult mai apropiat prin spirit de Restauraţie decât de Convenţie. Bine instalat de acum înainte, Napoleon nu se mai îndoieşte de succes dar rămâne neliniştit în privinţa posibilităţii de a-şi atinge scopurile fără vărsare de sânge. Dacă, fiindcă se află ceva mai la sud, ducele d'Angouleme nu mai poate să îl ajungă, el se teme de reacţia mareşalului Ney care vine, pe 10 martie, să-şi ia comandamentul la Besanţon. În mod evident, „viteazul vitejilor” are

aerul hotărât de a-i bara drumul cu orice preţ. Primit de rege pe data de 7, el a promis cu emfază în faţa întregii Curţi să-1 aducă pe Vultur într-o cuşcă de fier2. Pentru prima dată, ministerul pare să fi făcut o bună alegere. Ney rămâne popular în sânul armatei şi pare de neîmpăcat cu Napoleon. De la moartea lui Lannes în 1809, e singurul mareşal care exercită o reală carismă asupra trupei. Mai mult decât originii sale modeste, şi-o datorează curajului său legendar de care a făcut dovadă mai cu seamă în timpul retragerii din Rusia, salvând ariergarda de distrugerea totală prin curaj şi spirit de iniţiativă, între Napoleon şi el, rămâne intactă rana trădării mareşalilor din 1814. Ney condusese iniţiativa, cerând cu 1 împăratul le declară autorităţilor constituite: „Vin să protejez şi să apăr interesele pe care le-a născut Revoluţia; revin pentru a contribui, împreună cu reprezentanţii naţiunii, la definirea unui pact de familie care va păstra, pentru totdeauna, libertatea şi drepturile francezilor; de acum înaintre îmi voi pune ambiţia şi gloria pentru a consolida fericirea acestui mare popor de la care deţin totul. Nu intenţionez, precum Ludovic al XVIII-lea, să emit o chartă revocabilă, vreau să dau o constituţie inviolabilă care să fie'opera poporului şi a mea.” duritate încetarea ostilităţilor şi abdicarea binefăcătorului său care îl copleşise până atunci cu bani, onoruri şi titluri: duce de Elchingen, prinţ de Moscova. Gravitatea ofensei pare să excludă orice iertare. „Bonaparte devine afacerea mea, se laudă fanfaron Ney. Vom ataca fiara sălbatică1.” „Roşcatul”, poreclă pe care coama lui roşie le-o inspirase veteranilor, trebuie totuşi să se mai tempereze când află de căderea Lyonului şi când constată modestia efectivelor puse la dispoziţia sa, aproximativ cinci mii de oameni. Dar aceste veşti proaste nu par totuşi să-i altereze energia. Oare nu este el tocmai omul situaţiilor disperate? în războiul legitimităţilor, e vorba mai puţin de a cântări un raport de forţe cât de a trage avantaje din imagini şi simboluri. Dacă provoacă primele vărsări de sânge ale războiului civil, Ney poate să zdruncine moralul trupelor imperiale şi să întoarcă, probabil, situaţia în favoarea Restauraţiei. După ce îl forţase prima dată pe Napoleon să abdice la Fontainebleau, el se va impune din nou ca salvator al Franţei2: „Voi lua o puşcă, voi trage

primul glonte şi toată lumea mă va urma”, îi anunţă el cu un ton triumfant lui Bourmont, principalul său locotenent. Dar Ney, ca şi Murat, nu mai este în civil omul din război, îi lipseşte personalitatea, fragilitate pe care o ascunde îndărătul bravurii sale reale şi a aerului sigur de nătărău. Napoleon, care are darul formulelor de efect, îl execută scurt în faţa lui Caulaincourt: „Nu are minte. Pe cât e de brav pe atâta e de slab iar excesiva ambiţie are mare putere asupra lui.” Cu cât vorbeşte mai mult, cu atât mai mult se îndoieşte. De altfel, mareşalul a fost ca atâţia alţii ofensat de Restauraţie care i-a umilit soţia la Curte3 iar lui i-a refuzat un comandament pe măsură. De o inteligenţă limitată, caracter sangvin, vanitos şi susceptibil, indiferent în faţa morţii dar obsedat de reputaţia lui, el poate, dacă e influenţat de cineva care îl flatează, săşi schimbe repede părerea, dând dovadă de aceeaşi intransigenţă în susţinerea unei opinii opuse celei emise cu câteva ore mai devreme. Ordonanţa lui, Esmenard, îi face la rândul său portretul într-o frază nimicitoare: Mareşalul declară de asemenea, potrivit spuselor lui Henry Houssaye: „Foarte bine că omul de pe insula Elba s-a aruncat în această acţiune nebună, căci va fi ultimul act al tragediei sale, sfârşitul Napoleoniadei.” 2 Un oarecare Boulogne, abil curtezan, îi spune lui Ney: „Ah! domnule mareşal, aţi fost deja salvatorul Franţei forţându-1 pe Napoleon să abdice; veţi fi şi a doua oară.” „Urcat pe cal, mareşalul este un semi-zeu; dar când coboară, devine un copil.”1 împăratul cunoaşte omul şi slăbiciunile lui. Judecata Iui, mereu Ia fel de sigură şi rapidă, a căpătat în urma primei prăbuşiri o tentă fatalistă de care nu se va mai debarasa. El a visat pentru francezi un destin la fel de mare cât cel al Franţei. De acum înainte, îi va lua pe oameni aşa cum sunt, şi nu vrea să-i mai judece decât în funcţie de capacităţile sau de utilitatea lor. Or, în această clipă/sprijinul lui Ney se dovedeşte indispensabil. Napoleon ştie că el nu va da înapoi în faţa ameninţării, şi cu atât mai puţin în faţa forţei, dar că va ceda la linguşiri, cu condiţia să i se dea asigurări convingându-1 că el acţionează pentru salvarea ţării, în faţa acestui primejdios rival, Napoleon reuşeşte să facă dovada unui realism necesar. Nu doar că se arată capabil să-şi mascheze dispreţul atunci când cauza merită

aşa ceva dar şi mai mult, pentru a-şi atrage bunăvoinţa fostului său locotenent, el are iniţiativa unor deschideri şi trimite tot felul de misionari, având grijă să-i parvină proclamaţiile sale cât şi o scrisoare personală în care îşi mărturiseşte dorinţa de a-1 primi ca pe un frate de arme: „Vă voi primi cu aceleaşi sentimente ca a doua zi după bătălia de la Moscova.” Trimişii îl asigură că Napoleon şi-a schimbat caracterul în ceea ce priveşte aversiunile. Şi că revine pentru a stabli o bună constituţie cu scopul de a domni în pace cu restul Europei. Tulburată, inima lui Ney ezită timp de trei zile. Drama lui interioară o reflectă pe cea a tuturor ofiţerilor superiori, scindaţi între rege şi împărat. Unde se situează spiritul de datorie? Unde morala? Şi cine incarnează interesul general? De partea lui Ludovic al XVIII-lea îi reţine jurământul prestat şi gratitudinea pentru pacea regăsită, precum şi intima convingere că întoarcerea Vulturului va readuce războiul cu riscul de a pierde patria. Spre Napoleon îi împinge magia amintirilor, admiraţia în faţa deciziei de a reveni, convingerea că numai el încarnează Franţa, logodit la bine şi la rău cu Revoluţia şi gloria Imperiului. Alegerea depăşeşte cadrul raţiunii şi interesului, al 1 O viziune similară găsim la Sismondi în Journal: „Mareşalul Ney, prinf de Moscova, este un bărbat de o foarte remarcabilă bravură; nimeni nu ştie mai bine decât el să aprindă avântul soldaţilor şi să le comunice ardoarea şi tenacitatea lui. El nu avea talentele unui general şef, însă ca general de divizie, el apreciază just şi prompt contextul: pe câmpul de bătălie, îşi dă seama repede de situata în care se afla < ' – ~”-J- -calităţi el le arf=„* – calculelor şi presupunerilor de toate felurile. Ney este somat fără răgaz să ia o decizie complexă care îi tulbură conştiinţa. Dinaintea acestei încercări, el ştie că va da seamă în faţa posterităţii, în egală măsură acuzat de trădare de regalişti şi de colaborare de bonapartişti. Citirea proclamaţiilor imperiale îl tulbură1 însă nu îl face încă să ia o hotărâre. Blestemele împotriva Bourbonilor dar şi a lui Napoleon2 se repetă în faţa mai multor martori surprinşi de febrilitatea crescândă a mareşalului care, din oră în oră, află tot mai multe despre avansul formidabil al Zborului Vulturului şi despre primirea entuziastă a populaţiei. Ca pretutindeni, şi armata lui dă dovadă de o dorinţă arzătoare de a se alătura împăratului, ceea ce sfârşeşte prin

a-1 destabiliza. Ultima bătălie interioară între Michel Ney şi prinţul de Moscova se desfăşoară în spaţiul închis al unei camere de hotel la ' Lons-le-Saulnier, în noaptea de 13 spre 14 martie. Iese dL acolo hotărât să se ralieze lui Napoleon şi invocă în acest scop raţiuni superioare: serviciul suprem datorat patriei, greşelile Bourbonilor şi riscul unui război civil, trei argumente pe care nu va înceta să le împingă în faţă pentru a-şi justifica hotărârea. „Nu pot să opresc apa mării cu braţele”, îi mărturiseşte prefectului Capelle căruia îi precizează mai prozaic: „Prefer de o mie de ori să fiu pisat în ţeava unui mortier de către Bonaparte decât să fiu umilit de oameni care nu au făcut niciodată războiul.” în faţa subordonaţilor, Lecourbe şi Bourmont – cel dintâi republican, al doilea regalist – care încearcă să-1 abată în numele onoarei şi al fidelităţii jurate regelui cu o săptămână mai devreme, Ney explodează mânios, dar furia nu poate să ascundă stânjeneala în care se află: „Am şi eu onoarea mea! Nu mai vreau să fiu umilit. Nu mai vreau ca soţia mea să se întoarcă acasă, cu lacrimi în ochi de umilinţele la care a fost supusă. Regele nu ne vrea pe noi, e clar. Numai cu un om de arme ca Bonaparte armata se va putea bucura de consideraţie.” Grăbit să termine o dată, Ney se îndreaptă acum spre întâlnirea cu oamenii săi adunaţi în piaţa armelor. Atmosfera aminteşte de cea de la Lyon: încordată, apăsătoare, electrică3. Mareşalul se adresează armatei sale în stilul emfatic care îi plăcea, pastişă nereuşită după procla- „Nimeni nu mai scrie aşa, exclamă Nev r i – maţiile imperiale. Cu vocea lui de stentor, el elimină de la bun început orice ambiguitate.: „Ofiţeri, sub-ofiţeri şi soldaţi, cauza Bourbonilor e pentru totdeauna pierdută.” întrerupt de urlete de bucurie, el o ia de la capăt: „Soldaţi! Au trecut vremurile când naţiunea era guvernată cu prejudecăţi ridicule şi când drepturile poporului erau necunoscute sau înăbuşite. Dinastia legitimă pe care a adoptat-o naţiunea va urca din nou pe tron. Numai împăratul Napoleon are dreptul să domnească peste ţara noastră. Soldaţi, eu v-am dus deseori la victorie. Acum vă conduc spre falanga nemuritoare pe care împăratul o aduce la Paris.” Şi încheie cu un avântat: „Trăiască împăratul!” după care intră în rândurile lor şi-1 îmbrăţişează pe fiecare în parte, în entuziasmul general, „până chiar şi pe fluieraşi şi pe toboşari”.

Dezarmându-1 pe Ney, a cărui raliere o consideră demnă de dispreţuit căci e dictată numai de interes1, Napoleon crede că a câştigat în mod definitiv pariul. Va reveni la Paris fără să fi tras o singură împuşcătură. Iată de ce grăbeşte din nou pasul pentru a sosi în capitală cât mai repede posibil. După Lyon, trece prin Mâcon, Tournus, Chalon. Pe 15, ajunge la Autun, fieful lui Talleyrand2, pe 16 la Aval Ion, pe 17 la Auxerre unde efectuează joncţiunea cu Ney. Primirea populară ia proporţii delirante: „Puterea mea e mai legitimă decât cea a Bourbonilor căci eu o deţin de la poporul ale cărui strigăte le auziţi, îi declară el cu mândrie unui primar regalist. Aproape în fiecare zi armata lui sporeşte cu noi regimente3. Cum a ajuns să se obişnuiască începând cu Grenoble, îi plasează de obicei pe ultimii sosiţi în avangardă pentru a la insufla încredere. O placă scrisă de mână, afişată în capitală, rezumă cu umor situaţia: „Napoleon către 1 O dată revenit la putere, Napoleon îi va spune Hortensiei, cumnata lui: „Ney era hotărât să mă atace, dar când a văzut că trupele pe care le conducea se opuneau, a fost forţat să urmeze şi el această mişcare şi să-şi caute un merit din faptul că nu putea să o împiedice.” 2 Vulturul îl destituie pe primarul regalist de la Autun, după ce 1-a apostrofat cu violenţă în termeni pe care-i reproduce Marchand în Memoires: „Cine sunteţi dumneavoastră, Domnule, ca să vă lăsaţi astfel mânat de câteva privilegii? Cum sunteţi de origine plebeiană, trebuia oare să-i abandonaţi urii nobililor pe cei pe care-i administraţi?” Primarul ridicase drapelul alb şi convocase garda naţională. Cu această ocazie împăratul pronunţă, la mânie, singura frază cu adevărat jacobină din acest periplu al său: „V-aţi lăsat condus de preoţi şi de nobili care voiau să restabilească dijma şi drepturile feudale. Eu am să fac dreptate. Am să-i spânzur de felinare.” 3 Savary povesteşte în M6moires: „ [Napoleon] mi-a spus după aceea că nu mersese în Ludovic al XVIII-lea: frate bun, degeaba continui să-mi mai'frimiţi soldaţi. Am destui.”1 Sigur pe sine, Napoleon nu crede în zvonurile persistente ce vorbesc despre hotărârea regelui de a apăra Parisul cu orice preţ. În

prezenţa anturajului său, exclamă ironic: „Singura armată pe care el [Ludovic al XVIII-lea] ar putea să conteze este armata mea. Iată că soseşte şi Ney. Am traversat Provenţa şi partea superioară din Dauphine cu 900 de oameni, iar acum am 30000. Trei milioane de ţărani au alergat să mă întâmpine pe parcurs şi m-au copleşit cu binecuvântările lor. De ce? Fiindcă eu am făcut onoare Franţei, findcă eu am guvernat-o în spiritul naţiunii. Bourbonii au adus din străinătate jugul şi spiritul emigraţiei. Franţa îi respinge. Nu sunt neliniştit pentru Paris.” Şi încheie astfel: „Ludovic al XVIII-lea e prea spiritual ca să mă aştepte la Tuileries.” Cronica unei morţi anunţate După ce fuseseră alungaţi de Revoluţie, regaliştii, ameninţaţi de acest înviat din morţi, încep să-şi imagineze variantele cele mai rele. Ce-i de făcut: să se supună, să lupte, să fugă? Confruntaţi cu angrenajul de teamă şi anarhie, de intrigă şi descompunere, ei retrăiesc drama din 1789. Totul conspiră, cum spune Chateaubriand, ca legitimitatea să devină neputincioasă2. La Tuileries a trecut ceasul bravadelor, a venit vremea lui scapă cine poate! In faţa spectacolului dezagregării armatei şi al irezistibilei avansări a lui Napoleon, „prietenii regelui” încep să dea bir cu fugiţii, în vreme ce presa tună şi fulgeră degeaba, guvernul se clatină pe picioare iar Curtea se deşiră în loc să se unească împotriva duşmanului comun, în mijlocul acestei fierberi, numai Ludovic al XVIII-lea îşi păstrează sângele rece. Decât să-i facă pe plac lui Napoleon decretând războiul sfânt contra-revo1 La Bretonniere, tânăr student bonapartist, se amuză să acopere cel de al doilea v din „Vive le roi” cu un r pe proclamaţiile guvernului, ceea ce dă „Vâre le roi” [Dă-1 afară pe rege (n. Trad.).]. 2 „La faptul extraordinar pe care 1-a constituit invazia unui singur om, trebuie adăugat un altul care a fost perechea celui dintâi: legitimitatea deveni neputincioasă; leşinul ce cuprinsese inima statului s-a răspândit apoi şi în membrele lui imobilizând întreaga Franţă. Timp de douăzeci de zile, Bonaparte avansează pe etape, vulturii lui zboară din clopotniţă în clopotniţă, iar pe un drum luns de rlonS „nto ^ luţionar, el confirmă Charta şi se asigură de sprijinul liberalilor. Pozând în apărătorul unei viziuni liberale a Restauraţiei, el

marchează o dată şi se erijează ca un ultim recurs în eventualitatea unei noi invazii din afară. Pe măsură ce „Căpcăunul” se apropie de capitală, noutăţile, care ajung din ce în ce mai repede, devin tot mai alarmante pentru regalişti. Se află despre căderea oraşului Lyon pe 12, despre trădarea lui Ney pe 17, deci cu două sau patru zile după evenimente. Cei mai neliniştiţi părăsesc Parisul şi îl abandonează pe monarh1. Deci presa regalistă se vede constrânsă oarecum să schimbe tactica. Tonul este mai puţin de fanfaronadă cât de spaimă: îngerul negru din Corsica revine să declanşeze Apocalipsa şi să condamne Franţa să se prăbuşească sub ruinele unui război total împotriva Europei. Un ton ce stigmatizează deghizamentul liberal şi paşnic sub care continuă să se înfăţişeze infamul, jacobinul mai avid de sânge ca niciodată. Un articol publicat pe 17 martie înfăţişează astfel „teribilul tablou pe care 1-ar oferi Franţa căzută din nou în sclavie şi sub jugul ruşinos al crudului Bonaparte: războiul în afară, războiul civil în lăuntru, sângele curgând şiroaie peste tot, patria noastră sfâşiată, poate dezmembrată, ruinată complet, cu toate resursele ei epuizate, şi făcând vreme de zece generaţii zadarnice eforturi pentru a se ridica din sinistra nenorocire de care urmează să aibă parte; precum şi neagra mânie a tiranului care se bucură de toate aceste dezastre sporindu-le prin măsurile luate din setea lui de răzbunare care i-ar readuce în memorie atâtea amintiri recente în care orgoliul său a fost umilit.”2 Nu se pune deci atât problema de a-1 lichida pe Spartacus cât de a-i supravieţui lui Nero. Deşi constată că previziunile lor sunt dezminţite, miniştrii nu ajung să se pună de acord asupra unei noi strategii. Având de ales între constituţionalişti, care propovăduiesc alianţa cu liberalii, şi radicali, partizanii epurării imediate a moderaţilor, guvernul nu se decide, se 1 Anumiţi regalişti părăsesc Parisul încă de pe 10 martie potrivit lui Henry Houssaye. Ludovic al XVIII-lea se indignează aflând despre virajul pe care 1-a făcut prinţul de Moscova: „Ce mizerabil! Deci nu mai există nici un pic de onoare”, comentează el. 2 Aceeaşi tonalitate apocaliptică în proclamaţia lui Ludovic al XVIIIlea către armată publicată în Moniteur pe data de 13 martie: „Duşmanul patriei nu este oare şi duşmanul -”, 9 w, i c. Q folosit el He „înosio „notru marcat HP nhoseala şi de rănile voastre? F.l

Eepuizează în certuri sterile1. Precum în 1789, guvernul regal, depăşit de evenimente, paralizat, se arată incapabil să facă faţă evenimentelor. In absenţa oricărei hotărâri energice, nici o linie coerentă nu se impune în zilele ce urmează. Curtea, după modelul guvernului, se prăbuşeşte şi ea în haosul capriciilor, al atitudinilor şi opiniilor, fără nici o concertare, cedând panicii şi mâniei, într-o alternanţă de pasivitate şi de tresăriri. Prin antecamere îşi face aparţia roiul funebru al Casandrelor, corbilor şi al altor păsări de pradă, al fanfaronilor şi aventurierilor de toate soiurile, cel mai adesea convinşi că salvarea monarhiei nu depinde decât de eliminarea lui Napoleon2. Ducele de Berry, care se crede popular printre soldaţi graţie aerului său marţial şi a înjurăturilor supralicitate pe care le folosea, trebuie să renunţe la luptă, într-atât de ostile se arată trupele sale3. Cu excepţia ratării conspiraţiei din nord, o preluare a armelor prost orchestrată de generalii Lallemand şi Drouet d'Erlon, Curtea nu prea are de ce să se bucure4. Presimţind naufragiul, regaliştii încep atunci să caute să scape de responsabilităţi şi să găsească ţapi ispăşitori. Teama de complot moştenire ce vine deopotrivă din obiceiurile curţii şi din traumatismul revoluţionar – nu încetează să câştige teren pentru a crea un climat de 1 în Journal, pe data de 11 martie, Sismondi constată: „Imposibil să mai existe un alt guvern ca acesta boţit ca hârtia de ambalat; au căzut peste el câteva picături de ploaie, şi iată-1 că dispare în noroi.” 2 „Totul era în dezordine, deplânge şeful şuan d'Andigne în ale sale Memoires. Se înscriseseră numeroşi voluntari; nimeni nu-i înarma, nimeni nu-i organiza. Ordinele şi contraordinele răspândeau în permanenţă spaima. Ştirile despre noile pactizări ajungeau una după alta; era uşor să se vadă că aceasta va fi situaţia generală în armată.” Contele Louis de Gobineau, regalist fervent, tată al autorului ce scrisese Essai sur l'inegalite des races humaines, este la fel de critic în ale sale Memoires: „Starea în care se afla Parisul în timpul primelor douăzeci de zile din martie nu poate fi descrisă. Agitaţia şi nelinştea ajunseseră la culme; palatul Tuileries era deschis tuturora, pe coridoarele lui se răspândeau ideile cele mai contradictorii. Regaliştii se reuneau la persoane influente unde toată

lumea vorbea, agitându-se degeaba fără să se decidă, nu se lua nici o hotărâre, era jalnic.” Aflat în vizită la cazarmă, prinţul se enervează constatând că zidurile sunt acoperite cu inscripţii: „Căcat pentru Ludovic al XVIIIlea. Trăiască împăratul”. Colonelul regimentului cu pricina, mustrat sever, îi răspunde: „Ce vreţi să fac, Monseigneur? Pun zilnic să fie spălate zidurile, după un sfert de oră toate inscripţiile sunt la loc.” Altă decepţie: garda naţională pariziană, pe care Monsieur o trece în revistă pe data de 16 martie, nu furnizează decât un număr infim de voluntari. 4 Conspiraţia din nord (7-11 martie) a fost dirijată în secret de Fouche care a lansat-o de îndată ce a aflat vestea întoarcerii lui Napoleon cu scopul de a i-o lua înainte, fără suspiciune generalizată ce paralizează iniţiativele1. Soult e pe post de victimă desemnată. Acuzat că a orchestrat dezorganizarea armatei şi că face jocul împăratului îndreptând împotriva lui regimentele cele mai puţin sigure, ministrul de Război e demis din funcţie pe 11 martie, urmat imediat de Andre, şeful Poliţiei, căruia i se reproşează incompetenţa notorie. Sunt aleşi doi oameni din seraiul imperial ca să-i înlocuiască, Clarke şi Bourrienne, despre care se spera că vor şti să decripteze, dat fiind faptul că ei cunoşteau perfect personajul şi metodele sale, intenţiile lui Napoleon. Noul ministru de Război, generalul Clarke, duce de Feltre, a ocupat fără înrerupere acelaşi post din 1807 până în 1814, ceea ce i-a creat cruda poreclă de „mareşal de cerneală” pentru ca să se înţeleagă bine că el şi-a câştigat galoanele în birouri şi nu pe câmpul de onoare. Muncitor conştiincios însă curtean slugarnic, el şi-a atras această definire acerbă din partea lui Napoleon: „Prob, mediocru în privinţa talentului, fără caracter, linguşitor în aşa hal încât nu poţi să ştii niciodată câtă încredere să ai în opinia pe care o emite.”2 Pe scurt, un perfect executant pentru vremuri liniştite dar incapabil să facă faţă furtunii. 1 Această fobie a complotului e foarte prezentă în literatura contrarevoluţionară care găseşte în ea un mijloc comod de a explica Revoluţia scutindu-se de orice responsabilitate. Ultraregalistul Gallois ne oferă un exemplu în a sa Histoire du 20 marş 1815: „Nimeni nu se mai îndoia atunci că această invazie fusese pregătită

de o mână lungă, şi s-a văzut că ea era rezultatul unui vast complot, cu atât mai de temut cu cât părea să fie acoperit de tenebrele cele mai dense, şi cu cât i se cunoşteau prea puţin scopurile şi mijloacele. Unii se gândeau că Buonaparte, şeful complotului, nu era în acelaşi timp decât instrumentul orb al unei puteri străine, mereu geloasă pe prosperitatea noastră, mereu la opusul planurilor noastre, mereu duşmană a păcii: adică Marea Britanic [.] Alţii pretindeau că Buonaparte era, în această afacere, agent public şi mărturisit al unei alte puteri nu mai puţin formidabile, cu care el contractase odinioară o strânsă alianţă, căreia îi promisese să-şi sacrifice drepturile lui personale la tronul Franţei în favoarea unui copil care era menit să întrunească afecţiunile lor comune, şi care ar urma să le concilieze toate interesele lor politice. [.] Alţii în sfârşit, mai înţelepţi sau mai abili, considerau că o iniţiativă atât de îndrăzneaţă nu avea cum să fie bruscul efect al unei prime mişcări de mânie sau de teamă: şi punând laolaltă toate circumstanţele apariţiei sale împreună cu temerile şi neliniştile ce-1 precedaseră, ei nu ezitau să spună că ideea fusese concepută cu sânge rece, meditată îndelung pe insula Elba, şi sprijinindu-se, după toate aparenţele, pe speranţa şi promisiunea unei defecţiuni a armatei franceze.” 2 împăratul adaugă în privinţa lui Clarke (în prezenţa lui Caulaincourt): „El crede că eu sunt ca Ludovic al XV-lea, că trebuie să mă linguşească, să-mi intre în voie, să se facă plăcut. Dacă aş avea metrese, ar fi servitorul lor cel mai săritor.” Şi va mai adăuga apoi pe Alegerea lui Bourrienne pare mai abilă. Născut în 1769, coleg cu Bonaparte la Brienne, fusese singurul său prieten din copilărie înainte să devină secretarul său particular şi omul lui de încredere. Din biroul alăturat, el urmăreşte şi însoţeşte cu sfaturi ascensiunea fulgerătoare a mentorului său, din Italia până la Consulat. Dar individul, ca atâţia alţii, se dovedeşte a fi de o aviditate neostoită. După ce a închis multă vreme ochii asupra numeroaselor lui mişmaşuri, Bonaparte, exasperat de faptul că ieşea la lumina zilei o nouă afacere, se debarasează până la urmă de el în 1802 ca de un lacheu, îl cheamă pe fostul său camarad, şi în faţa celui care urma să-i ia locul îi spune următoarele cuvinte în loc de adio: „Predaţi-i lui

Meneval hărţile şi cheile de la mine, şi retrageţi-vă. Să nu vă mai văd niciodată pe aici.” Brusc, Bourrienne a pierdut totul: pe protectorul său, rangul şi influenţa, îndepărtat până la urmă ca simplu însărcinat cu afaceri la Hamburg, este din nou dat afară pe motive similare în 1813. Însă pe lângă faptul că posedă o perfectă cunoaştere a personalului şi reţelelor bonapartiste, el mai are avantajul, pentru noii săi prieteni, că se află într-o relaţie ireconciliabilă cu împăratul. Ura lui pentru Napoleon are puterea prieteniilor eşuate în decepţie şi a rănilor de amor propriu. Din păcate însă pentru regalitate, situaţia se degradase deja prea mult pentru ca el să se poată opune implacabilei avansări a fostului său camarad. E prea târziu. Prea târziu pentru Bourrienne. Prea târziu chiar şi să mai faci concesii. Sprijinit de camere şi de colegii săi moderaţi, ministrul de interne, Montesquiou, încearcă în zece zile să repare zece luni de greşeli, înmulţind iniţiativele în favoarea soldaţilor cu jumătăţi de soldă, reintegrându-i cu soldă întreagă, încurajând chemările de fidelitate către armată. Acţionând astfel, el legitimează de fapt acuzaţiile aduse împotriva guvernului şi se autoflagelează degeaba, într-o patetică mărturisire de neputinţă. Atunci când înfrângerea începe să se întrezărească, cel care pune un genunchi în pământ e un om mort, fiindcă pierde, mai mult decât puterea, în acelaşi timp onoarea şi consideraţia. „Concesiile făcute în momentul când cad guvernele nu au reuşit niciodată; ele sunt totdeauna suspecte sau marcate de o necesitate violentă ce nu le conferă nici durată nici forţă”, notează cu justeţe Hyde de Neuville, prietenul lui Chateaubriand. Dimpotrivă, cel care alege să rămână demn şi tăcut poate câştiga în perspectiva viitorului respect şi admiraţie. Dar Montesquiou, care încă mai vrea să câştige armata, nu mai crede în nimic. Totul e o problemă de miiloace, atât de mult. În cazul mentelor, aruncă în Memoriile sale o lumină severă asupra colegului său: „Abatele de Montesquiou sosea zilnic cu cereri de noi concesii. Bucuros ar fi aruncat totul pe fereastră, cum se întâmplă într-o casă ce arde.” Cedând la cererea sa, Ludovic al XVIII-lea le dă grad de sub-locotenent tuturor soldaţilor din fosta Gardă imperială. „Iar hatârul acesta le era aruncat în cap în momentul în care, entuziasmaţi de succesele împăratului, ei rupseseră deja chingile disciplinei şi nu luaseră în seamă nici glasul mareşalului Oudinot,

fostul lor şef iubit, pe care noi îl trimiseserăm ca să-i menţină sub ascultare. Această concesie târzie a fost, aşa cum şi trebuia să fie, dispreţuită de cei cărora li se adresa. Da altfel ea nu a servit, cum li s-a întâmplat şi altora, decât să demonstreze deruta puterii ce nu găsea nici o altă resursă decât în ea însăşi sau în partizanii ei.” Pe 18 martie, în ajunul plecării regelui, deputaţii votează un proiect de lege extravagant în respectivul context: i se declară lui Napoleon război naţional şi se promit soldă triplă şi medalie specială tuturor celor care se vor alătura acestei aventuri. În fundal, Montesquiou se arată mai preocupat de politic. El caută să-i lege mai bine pe liberali de dinastie pentru a-1 izola pe Napoleon în noul său rol de Cezar jacobin, aclamat de popor însă respins de notabili. Oprimaţi sau ignoraţi pe vremea Consulatului şi a Imperiului, liberalii nu cred în reconvertirea împăratului la valorile constituţionale. Epurarea iar apoi suprimarea Tribunalului1, controlul asupra presei, persecuţiile poliţieneşti, alcătuiesc tot atâtea înfruntări prea recente şi prea apăsătoare cu Vulturul. Cu toate erorile comise, restauraţia poate afişa un bilanţ mai satisfăcător în relaţiile cu aceşti entuziaşti ai modelului englez. Charta, în ciuda ambiguităţilor ei, a instituit un regim echilibrat, garantând libertăţile fundamentale şi egalitatea civilă. Cu concursul activ al lui Laine, preşedintele Camerei deputaţilor, sunt organizate mai multe întâlniri între 11 şi 12 martie între Montesquiou şi şefii politici liberali – ducele de Broglie, La Fayette şi Benjamin Constant cu scopul de a defini un program comun. Este avută foarte serios în vedere posibiliatea de a-1 numi pe „eroul celor două lumi”, ca în 1789, în fruntea comandamentului gărzii naţionale şi de a se proceda la o remaniere ministerială de anvergură, prin înlocuirea acelor „ultras” radicali cu liberali notorii2. Iar noul minister ar revizui atunci Charta l într-un sens favorabil parlamentarismului: responsabilitate politică a miniştrilor în faţa camerelor, abolirea sistemului cenzitar, libertatea absolută a presei, repartizarea echitabilă a iniţiativei legislative între guvern şi parlamentari. Negocierile durează până la plecarea regelui dar nu duc la nici un rezultat. Montesquiou, pierdut în această vâltoare, pare gata să accepte orice cerere dar se loveşte de opoziţia altor miniştri. Dimpotrivă, radicalii se indignează în faţa atâtor dovezi de slăbiciune

şi consideră, nu cu totul greşit, că nu mai e timp de pierdut la tribună sau în intrigi de coridor în vreme ce tornada imperială se aproprie. Nu mai e timp să cântăreşti lucrurile, nici să negociezi ci doar să acţionezi, iar situaţia se limitează la o iniţiativă simplă: a rezista sau a fugi. În această încercare, monarhul, natură placidă, nu cedează nici o clipă panicii înconjurătoare. Mereu demn, el refuză, ca în 1814, să devină ostaticul slăbit al acestor liberali în care nu are încredere tocmai fiindcă îi văzuse la fapte în vremea Revoluţiei, mai cu seamă pe La Fayette1. Dacă în şedinţa de consiliu de pe 15 martie el se opune oricărei remanieri, ulterior tot el acceptă totuşi să se reunească a doua zi cele două camere pentru ca să li se poată adresa într-o audienţă solemnă. Aşa cum procedase şi în anul precedent, el preia inteligent iniţiativa păstrându-şi monopolul reformei. Jucând scenariul fidelităţii faţă de Chartă, regele contează pe faptul că poate să-şi etaleze cu mândrie bilanţul, paşnic şi parlamentar, în comparaţie cu moştenirea imperială, războinică şi dictatorială. Refuzând încă o dată în mod public viziunea contrarevoluţionară, el marchează deja puncte pentru viitor în cazul probabil în care Napoleon va fi înfrânt. In această ipoteză, are nevoie de sprijinul notabililor căci el se îndoieşte, aşa cum i-a mărturisit lui Ludovic-Filip pe data de 13 martie, că aliaţii îi vor acorda o a doua şansă Restauraţiei2. În secretul cabinetului său, face o alegere, adică optează pentru „Restauraţia liberală”; îşi menţine ideea până în 1820 când, şocat de asasinarea nepotului său şi obosit, îl va lăsa pe fratele său să 1 Regaliştii îl urăsc pe La Fayette pentru rolul jucat pe timpul Revoluţiei, îi reproşează mai cu seamă faptul că nu s-a opus cu forţa răzmeriţei din octombrie 1789 în urma căreia Ludovic al XVI-lea a fost nevoit să plece de la Versailles spre Paris. Şi mai cu seamă, Ludovic al XVIII-lea nu 1-a iertat niciodată pentru insolenţa cu care refuzase să intre în casa lui la începutul domniei lui Ludovic al XVIlea. 2 „Dacă voi fi forţat să ies din Franţa, nu prea ştiu bine ce se va întâmpla cu noi toţi domnească în numele lui şi îi va chema pe radicali în posturi de răspundere. Deocamdată însă, e hotărât să încerce o deschidere spre stânga având totuşi grijă să păstreze

controlul manevrei. Este o alegere de bun simţ ce corespunde foarte bine moderaţiei caracterului său. Nu este el oare singurul care poate salva monarhia reconciliind-o cu ţara legală, singura ce poate contraria revenirea triumfală a lui Napoleon tăindu-i legătura cu elitele, pentru a-1 lăsa pe „uzurpator” să se confrunte cu pasiunile populare imposibil de canalizat? Degeaba contra-revoluţionarii denunţă trădarea idealului monarhic, regele ştie că ei nu-şi vor mai asuma, ca la 1789, riscul incredibil de a declanşa o revoluţie pentru a face să triumfe reacţiunea aristocratică pe care ei o cheamă în dorinţele lor. În schimb, elita noii Frânte – după modelul lui Talleyrand sau al lui Fouche – va fi dispusă ca întotdeauna să se vândă celui care oferă mai mult şi care e şi cel mai conciliant. Va trebui deci să seducă această „Franţă de notabili” printr-o politică liberală, cenzitară şi paşnică, aducând dovada că monarhia legitimă rămâne cea mai bună guvernare posibilă. În lipsă de ceva mai bun. Imperiul, e război; Republica, Teroare şi ducele de Orleans, anarhie. Arborând Legiunea de onoare pentru prima dată1, regele se deplasează cu mare pompă la Palais-Bourbon. Când intră, îl salută o aclamaţie imensă. „Ludovic al XVIII-lea urcă lent spre tron, notează Chateaubriand; prinţii, mareşalii şi căpitanii gărzii se dispun în şir pe cele două laturi ale regelui. Ţipetele se potolesc; toată lumea tace: în acest interval de tăcere, părea că se aud paşii îndepărtaţi ai lui Napoleon. „Suveranul pronunţă un discurs emoţionant şi abil căci el opune „suveranitatea absolută a Chartei” invaziei străine adusă de Napoleon în „furgoanele” sale. Cu o voce fermă, el rosteşte fără săşi consulte hârtiile un text învăţat pe de rost, inspirat de Doamna de Stael şi care plasează tronul pe o linie vizibil patriotică şi liberală: „Eu am muncit pentru fericirea poporului meu; am primit, şi primesc zi de zi dovezile cele mai emoţionante ale iubirii sale. Oare la şaizeci de ani câţi am cum aş putea să-mi închei mai bine cariera decât murind pentru a-1 apăra? Nu mă tem de nimic pentru mine, mă tem pentru Franţa. Cel care vine să aprindă printre voi torţele războiului civil aduce cu el şi flagelul războiului străin; el soseşte să pună din nou patria noastră 1 „Sire, îi spune Ludovic Filip, o zăresc cu plăcere. E drept că aş fi preferat s-o zăresc mai devreme.” Ducele de Orlăans adaugă în Journal: „Era absurd să speri ceva dintr-o sub jugul lui de fier; şi vine

de asemenea să distrugă această Chartă constituţională pe care vam dat-o, Chartă ce este pentru mine cel mai frumos titlu în ochii posterităţii, această Chartă de care sunt ataşaţi toţi francezii şi pe care eu jur aici să o menţin. Să ne unim deci în jurul ei, să fie ea stindardul nostru sacru.” Regele trece sub tăcere cei nouăsprezece ani de domnie auto-proclamată şi „drepturile sale imprescriptibile” pentru a se plasa sub aripa Constituţiei. Cu o artă demnă de admiraţie, el îl obligă în cursul aceleiaşi ceremonii pe contele d'Artois să presteze public jurământ pe Chartă, calmând astfel prin acest detaliu neliniştile liberalilor în privinţa vitoarei sale domnii, în sfârşit, ducele de Orleans, evident că rechiziţionat cu această ocazie, atestă existenţa acestei uniuni regăsite şi a solidarităţii fără greş din sânul familiei regale în încercarea pe care o traversează. „Această eroică rasă gata să se stingă, o rasă de spadă patriciană, ce caută la adăpostul libertăţii un scut împotriva unei spade plebeene mai tânără, mai lungă şi mai crudă, înfăţişa, din pricina numeroaselor amintiri din trecut, o imagine extrem de tristă”, remarcă autorul Memoriilor de dincolo de mormânt. La ieşirea de la această întrunire, sub aclamaţiile deputaţilor, regele poate fi pe bună dreptate mulţumit. Recunoscut drept garant al păcii şi libertăţii, el îl împinge pe împărat – căci în caz contrar ar urma o imediată modificare – să se lanseze într-o supralicitare liberală şi pacifistă ce constituie de acum înainte programul comun al celor doi rivali. Recoltând ceea ce semănase, monarhul primeşte public susţinerea liberalilor de anvergură. Charles Compte, redactor şef al Cenzorului, de obicei foarte critic faţă de regim, publică pe 15 martie o broşură cu titlu răsunător: Despre imposibilitatea de a stabili un guvern constituţional sub un şef militar şi mai cu seamă sub Napoleon. Comparându-1 pe Ludovic al XVIII-lea cu împăratul, el tranşează net în favoarea primului: „Nu se poate deci stabili nici o comparaţie între guvernul imperial şi guvernul actual: sub cel dintâi noi eram supuşi sub un jug de fier; sub cel de al doilea noi putem spune că suntem liberi, şi fiecare poate să-şi apere drepturile cum îi convine. Întoarcerea guvernului imperial nu va fi aşadar decât întoarcerea celui mai dur despotism.”1

1 Revenirea lui Napoleon „va strivi talentul, comerţul şi agricultura”, continuă Compte. Acelaşi sentiment la Henri de Saint-Simon, viitorul mentor al socialiştilor Şcoala de drept, care îl numără atunci printre membrii ei pe Odilon Barrot, viitor avocat şi şef al stângii orleaniste1 adresează Camerei deputaţilor2 o petiţie viguroasă compusă în acelaşi spirit. Dar sprijinul cel mai preţios, fiindcă prestigios şi neaşteptat pentru regim, vine de la Benjamin Constant. Sigur, scriitorul îi poartă o ură bine cunoscută lui Bonaparte pentru care depune mărturie pamfletul său Despre spiritul de cucerire şi despre uzurpare publicat în amurgul Imperiului, însă el este nu mai puţin cunscut şi ca unul din cei dezamăgiţi de Restauraţie, ceea ce conferă o mare greutate ralierii lui3. Mai mult decât întoarcerea lui Napoleon, secretul acestei convertiri se află în iubirea lui pentru Juliette Recamier. Constant, care o cunoaşte de ani de zile – ea este cea mai bună prietenă a Doamnei de Stae'l – sucombase şarmului ei cu câteva luni mai devreme. Pasiunea îl devoră cu atât mai mult cu cât celebra inspiratoare e cochetă şi se joacă cu el pe ambiguităţile unei prietenii consolatoare. Pentru a-i cuceri inima, Benjamin care cunoaşte ataşamentul ei faţă de Bourboni, cedează vertijului de risc politic. Punându-şi pana în serviciul regelui, pe care toată lumea îl abandonează, el îşi riscă viaţa pentru cauză, nutrind speranţa nebună că frumoasa astfel uluită va capitula. Din păcate, Doamna Recamier nu este Doamna de Stae'l iar stratagema lui nu va avea succes. Rămâne însă greutatea cuvintelor. Pe 19 martie 1815, în ajunul întoarcerii împăratului, Jurnalul de dezbateri publică un editorial scânteietor semnat de Constant, una dintre cele mai bune diatribe împotriva lui Napoleon: „Atunci când nu ţi se cere decât să serveşti despotismul, treci cu indiferenţă de la un guvern la altul, şi decât un tiran şi se doreşte să ni se ia un rege cu care a sosit libertatea noastră şi de care libertatea noastră are nevoie.” 1 I se spune stânga dinastică. Barrot va fi de asemenea avocatul iar apoi cel dintâi preşedinte al Consiliului lui Ludovic Napoleon Bonaparte în 1849. 2 Pe 13 martie: „Ne oferim regelui şi patriei; întreaga Şcoală de drept cere să se pornească înainte. Noi nu ne abandonăm nici suveranul nici constituţia. Fideli onoarei franceze, vă cerem arme.

Sentimentul de iubire pe care îl avem faţă de Ludovic al XVIII-lea e o dovadă despre constanţa devoţiunii noaste. Nu mai vrem fiare, vrem libertatea. O avem, iată însă că sosesc unii să ne-o smulgă: o s-o apărăm pană la moarte. Trăiască regele! Trăiască constituţia!” Scopul manifestului, va scrie Barrot în Memoires, era acela de a separa cauza Imperiului de cea a Revoluţiei; de a o ataşa pe aceasta din urmă de sentimentul libertăţii şi al apărării constituţiei şi de guvernul reprezentativ împotriva Imperiului.” 3 Fără să fi fost însărcinat cu vreo responsabilitate sau vreun mandat, Constant a publicat timp de nouăsprezece luni mai multe scrieri teoretice despre Constituţie, evident că îţi poţi regăsi locul de instrument sub un nou despotism. Dar când ai ales libertatea, te laşi ucis în jurul tronului care protejează libertatea. [.] De partea regelui se află libertatea constituţională, siguranţa, pacea; de partea lui Bonaparte, servitutea, anarhia şi războiul.„ „Căpcăunul„ nu s-a schimbat. El rămâne acelaşi tiran din Brumar şi acelaşi călău al Europei: „Suportam sub Bonaparte un guvern de mameluci; numai spada lui ne guverna. [.] E un Attila, un Gengis Khan, mult mai groaznic şi mai odios decât ei fiindcă el are la dispoziţie resursele civilizaţiei.„ După care urmează mărturisirea revelatoare – „El nu-şi ascunde proiectele, ne dispreţuieşte prea mult pentru a catadicsi să ne seducă„ – ce precede mult celebra concluzie; „Eu am dorit libertatea sub diverse forme: am văzut că ea era posibilă sub monarhie; 1-am văzut pe rege raliindu-se naţiunii. Eu nu voi pleca, transfug mizerabil, să mă târăsc de la o putere la alta, să muşamalizez infamia cu cine ştie ce sofism şi să bâlbâi cuvinte profanate pentru a-mi răscumpăra o viaţă ruşinoasă.” întoarcerea lui Fouche Ralierea liberală nu va putea stopa deruta monarhiei, o monarhie care, deşi salutată de notabili, aclamată la concerte şi parăzi, e pe cale să fie înghiţită de mareea bonapartistă. Cu excepţia zonelor din sud şi din vest, propaganda regală nu se bucură de nici un ecou popular. Contele d'Artois care a păstrat din anii petrecuţi la curte şi în exil un gust pronunţat pentru comploturi, crede în disperare de cauză că are unicul antidot posibil în faţa răului ce avansesează: să se alieze el însuşi cu diavolul, cu asasinul fratelui său, călăul regaliştilor de la Lyon. Iată cum acest blestemat de Fouche vede propundu-i-se

ministerul Poliţiei. Iar după ce au fost numiţi Clarke şi Bourrienne, radicalii îşi joacă ultima lor carte. Ei mizează în extremis pe stilul imperial de a soluţiona problemele, personificat de cel mai ilustru şi de temut reprezentant al său, un alter ego al lui Talleyrand pentru Interne, omul despre care se spune că este cel mai bine informat din Franţa, acest geniu rău despre care se crede că deţine arma secretă pentru a-1 pune pe fugă pe „uzurpator”. Reputaţia lui este deja celebră: abilitate, eficienţă, longevitate, nenumărate îi sunt talentele. Iar, în acel moment, duplicitatea, cruzimea şi cinismul lui nu fac decât să-i sporească meritele. Ambiţia lui găseşte, pe toată durata aventurii, în tabăra învingătorilor? Talleyrand-Fouche, Fouche-Talleyrand. Asistăm la un pasionant schimb de situaţii între cei doi oameni, ce se înscrie în filigran în spatele celeilalte pânde, cea dintre Ludovic al XVIII-lea şi Napoleon. Două puteri din umbră, doi rivali dar în acelaşi timp şi doi parteneri, care înnoadă şi deznoadă firele istoriei, fără să mai vorbim de ceţurile legendei prin care fiecare în parte îşi marchează pasul. Dacă nu era Revoluţia, fără îndoială că Talleyrand ar fî devenit cardinal. Dar de ce viitor ar fi avut parte Fouche. De nimic deosebit. El datorează totul anului 1789 şi nu va uita niciodată. Născut în 1759, are cu zece ani mai mult decât împăratul, şi cu cinci mai puţin decât Talleyrand. Fost oratorian, devenit obscur profesor de matematică şi fizică1, el a trecut alături de marile evenimente ale Constituantei. Prăbuşirea regimului regal şi dizolvarea Adunării legislative îi oferă şi lui o şansă. Convenţia are nevoie de oameni noi, reprezentativi pentru noua Franţă, în vreme ce Talleyrand pleacă la Londra, Fouche se vede ales la Adunare pe baza unui program cu un amestec din toate, mai degrabă moderat şi demagogic. Iată-1 aşadar ieşit din anonimat; se va aventura departe, încât să nu mai revină niciodată la el. Fouche incarnează memoria vie a Terorii şi Imperiului, cele două regimuri cărora le datorează fulguranta însă tardiva lui ascensiune socială. Ea nu poate fi redusă la imaginea caricaturală a unui parvenit diabolic vehiculată de atâtea generaţii de biografi şi memorialişti. Palid, alunecos, ducele regicid înaintează spre noi adumbrit de mister cu aerul său de etern conspirator, scrutând cu ochii săi gri oamenii şi lumea pentru a-şi astâmpăra setea de putere.

Ca Talleyrand, graţie voinţei, a sângelui rece şi a abilităţii, el se poate mândri că în anumite momente a reuşit să-şi înalţe destinul personal la înălţimea destinului Franţei: atunci când contribuie la răsturnarea lui Robespierre sau când îl ajută pe Bonaparte să devine prim Consul; şi de asmemenea atunci când, după Waterloo, evită războiul civil şi jefuirea Parisului de către aliaţi. Realist sau perfid, vizionar sau manipulator, om de stat sau demon? Dezbaterea pe marginea acestor întrebări continuă. Fouche pare să-şi fi extras preceptele din Machiaveli: ambiţie şi calcul, gust al secretului şi intrigii, capacitate de anticipare şi viteză de 1 La celebrul colegiu de la Juilly, apoi la Aras. Oratorienii luaseră locul iezuiţilor nul^ati la sffrsitul Hnmnioi l”; T nHrvi,; ^ o] YV-Val ra nrincinală conerepatip ratnlirSexecuţie, bună stăpânire a informaţiei şi instinct poliţist pentru sferele înalte dar şi pentru cele joase. El reprezintă în opinia lui Guizot pasiunea rece a puterii de dragul puterii: „Nici un alt om nu a putut să dea la modul mai complet ideea de cutezătoare indiferenţă, ironică, cinică, de imperturbabilă stăpânire de sine, într-o neostenită nevoie de mişcare şi afirmare, cu dorinţa subiectivă de a face totul pentru a reuşi, şi nu într-un scop anume bine definit, ci doar în funcţie de perspectiva şi şansa ce i se prezentau pe moment.” Ai zice că citeşti un portret de Talleyrand. Totuşi, există ceva în plus care ne fascinează la Fouche: o tenacitate excepţională, fruct al unei lungi şi dificile pregătiri. Modestia mediului său de origine şi încercările la care a fost supus în trecut au dezvolat la el o formidabilă furie de a supravieţui şi un apetit de putere ce contrastează cu nonşalanţa aristocratică a prinţului de Benevent. Fiindcă văzuse căzând atâtea capete în sânul familiei regale, atâţia constituţionali, girondini, fideli ai lui Danton şi Robespierre, el a ajuns să simtă pe pielea lui ceea ce instinctul îi insuflase lui Talleyrand sub măştile de la curte: nu contează forţa verbului dacă nu e însoţită de ghearele oţelite ale puterii, îndărătul faciesului său impasibil, a „ochilor săi injectaţi şi scormonitori1” se ascunde un jucător inveterat, folosindu-se de oameni cu slăbiciunile şi pasiunile lor ca de nişte pioni pe tabla de şah. Cât de îndepărtată pare acum vremea violentei credinţe egalitare, a faimoasei „Instrucţiuni” de la Lyon2 sau a preşedinţiei clubului Iacobinilor! De acum înainte el ştie că spiritul

nu poate ignora realităţile, nu poate neglija raporturile de forţă şi compromisurile. A ceda în vâltoarea idealurilor şi a utopiei ar însemna a te condamna,. A te exclude din funcţii şi responsabilităţi. Ca să supravieţuiască, el îşi ţese cu răbdare pânza de păianjen, combină interesele, cultivă ambiguităţile, leagă relaţii şi cunoştinţe în afara oricărui sistem de fidelitate, în marginea tuturor doctrinelor, atât în relaţiile cu oamenii cât şi în cele cu partidele. Barras reproduce semnificativa profesiune de credinţă pe care o formulează el în faţa unui prefect la începutul celor O-sută-de-zile: „Vin să vă întreb fără nici un scop precis ce anume se spune despre mine, deşi nu ţin să ştiu, căci nu-mi pasă: adevărul este însă că eu nu sunt deloc ceea ce se spune despre 1 „întreaga lui persoană depune mărturie despre pasiunile care i-au agitat viaţa, adaugă Mathieu Mole; înalt de statură, cu membre fine, cu ochi injectaţi şi scormonitori, cu păr de albinos; cu ceva feroce, elegant şi agil care îi dădea aerul unei pantere.” 2 Semnată împreună cu Collot d'Herbois, ea îndeamnă la despuierea boeatilor în mine, şi că în acelaşi timp sunt tot ceea ce se spune, regalist, bourbonist, orleanist, jacobin, în funcţie de ceea ce se va întâmpla; eu sunt şi voi continua sa fiu servitorul evenimentelor: oricum, toate nodurile vor fi tăiate sau de victorie sau de înfrângere. Dacă suntem învinşi, Vae Victis! Atenţie la cei înfrânţi!” E privit, observat, de pretutindeni oamenii vin să solicite analizele sale augurale, să-i disece tăcerile şi confidenţele, într-o ţară ca Franţa, atât de mult marcată de pasiuni, obsedată de gâlcevile spiritului, acest auster personaj surprinde şi nelinişteşte după cum impresionează cinismul şi oportunismul lui, jocurile şi calculele sale, ce nu au alt scop decât interesul. Omul nu neagă nimic şi are inteligenţa să-şi asume trecutul. Decât să-1 poarte ca pe o povară, mai bine face din el o forţă. Cum e singurul care îndrăzneşte să se afirme ca jacobin, iată-1 devenind în mod natural reprezentantul lor învestit, beneficiind de teama pe care le-o inspiră „oamenilor oneşti” foştii terorişti. „Viaţa lui se grupează în două părţi, constată Mole; în prima, a avut drept scop să iasă la lumina zilei şi să parvină, în cea de a doua să se facă iertat şi să se menţină.” Iată-1 instalat durabil ca ministru al

Poliţiei1. La cunoştinţele lui despre oameni, el adaugă şi cunoaşterea sufletelor, fără să mai luăm în seamă experienţa lui din momente de criză, însă el vrea să-şi extindă stăpânirea pe care o deţine în cercul puterii asupra întregii ţări, asupra acestui popor atât de greu previzibil. Vrea să ştie totul despre trupurile şi inimile ce se află prin palate sau prin cancelarii, la Curte şi deopotrivă prin oraşe şi prin sate. In timpul ministeriatului său ia naştere poliţia modernă din care el va face o armă eficientă şi temută, pusă în serviciul puterii dar şi în cel al propriei sale puteri2. El o înzestrează cu oameni şi mijloace considerabile, o organizează şi îi imprimă o metodă, se înconjoară de colaboratori abili: Desmarets, şeful poliţiei secrete, Real3 sau fostul ocnaş 1 De la 1799 până la 1810, cu excepţia unei scurte paranteze sub Consulat (1802-1804). 2 Evident că Fouche n-a inventat totul. Creat în 1796, noul minister moşteneşte atribuţiile fostei locotenente generale a poliţiei fondată în 1667 de Ludovic al XlV-lea. Pe atunci ea asuma două funcţii esenţiale: spionajul şi securitatea internă. De la părintele Joseph la Lenoir trecând prin La Reynie şi Sartines, mai cu seamă spionajul a fost în permanenţă sectorul restructurat. Esenţialul misiunii sale consta în a anticipa comploturile şi intrigile, a-1 informa pe rege prin intermediul buletinelor cu care el se delectează zilnic, în schimb dimensiunea securitară lasă mult de dorit cum o dovedeşte cu prisosinţă Vidocq, pentru a nu-i cita decât pe cei mai celebri. Reuşeşte astfel să structureze o reţea de informaţii ce acoperă toate categoriile sociale şi întreg teritoriul, de la cafenea până la dormitorul împăratului. Nu are el reputaţia că o plătise până şi pe Josephine? Pus la curent cu cele mai mărunte fapte şi gesturi, servindu-se de o prodigioasă memorie şi de arhive riguroase, el cântăreşte bine riscurile, distilează bănuieli, dejoacă capcane sau are de grijă ca manipularea să-şi atingă scopul. „Ministrul poliţiei, notează cu cruzime Talleyrand, este un om care se amestecă în lucrurile care îl privesc iar după aceea în cele care nu-1 privesc.” El se foloseşte cu discernământ de această putere. Nu numai că se introduce pretutindeni dar în plus şi manipulează fiecare mediu în parte: presa pe care o ţine sub supraveghere ca şi cabinetele străine

spre care trimite falşi emisari, extorcând sub acoperire de antibonapartism primar organizaţia reţelelor lor, lista agenţilor lor şi planurile lor de campanie. Astfel obţine rezultate spectaculoase care sfârşesc prin a-i crea reputaţie: el dejoacă toate conspiraţiile pe vremea Consulatului, face aproape să dispară banditismul şi criminalitatea. Ca preţ al serviciilor aduse, e copleşit de bogăţii şi onoruri: senator, conte, în sfârşit duce de Otranto pe 15 mai 1809, ziua aniversară a celor patruzeci de ani ai împăratului. Fapt anecdotic, cât se poate de revelator: armele sale „grăitoare” de pe blazon sunt un şarpe şi o coloană de aur. Acest genial tactician se impune mai degrabă prin arta de a păstra secretul. Căci dacă informaţia constituie cheia puterii sale, el ştie să se bucure şi de misterul pe care i-1 conferă faptul că se instituie ca maestru al spaimelor şi al lăcomiilor1. Tăcere, cerc restrâns, dublu joc, prefăcătorie, zvon, ţap ispăşitor, momeală, el excelează în toate aceste delicate practici, atât prin gust cât şi din necesitate: „Intriga, îl acuză Napoleon în Memorial, îi era la fel de necesară lui Fouche ca hrana; intriga tot timpul, în toate locurile, în toate felurile şi cu toţi. Nu se descoperea niciodată ceva în care să nu poţi fi sigur că era şi el amestecat într-o oarecare măsură; era preocupat numai să urmărească pe toată lumea şi căpătase mania de a dori să fie din toate câte puţin. Mereu pe urmele tuturor”. El se preface, rând pe rând, că dă asigurări, Bonaparte în ziua de 18 Brumar. Consilier de stat, el este cel care va conduce ancheta împotriva lui Cadoudal şi Pichegru în 1804. Considerat vice-ministru al poliţiei, asistă neputincios la momentul în r-arp Savarv îl wo î„l-: – „- – - sau că e neliniştit, că momeşte sau respinge, că e generos sau zgârcit, revoltat de cine ştie ce cuvinte cu subînţeles sau copleşit de un val de confidenţe. Orice ar ieşi din gura lui, te temi că el poate să ştie şi mai mult, căci nimic nu i-ar putea scăpa curiozităţii sale: trecut, proiecte, comploturi, metrese, viclenii, minciuni. Într-o lume dominată de ambiţie, graţie fişelor şi spionilor săi, el poate pretinde ca îl are la mână pe fiecare în parte şi mai cu seamă că acest lucru trebuie să se ştie! In acest scop, distribuie bileţele acide şi avertismente, trezeşte în cineva spaima numai clipind întrun fel anume, sau ştiind cu un simplu gest al capului să evoce o anumită amintire, devenind chiar prin aceasta de neevitat. Uneori se

hotărăşte să tacă pentru a nu divulga informaţiile decât cu ţârâita, alteori îşi dozează cu grijă îndemnurile şi sfaturile de abordare a unei atitudini discrete, ca în parabola cu băţul şi morcovul; iar alteori dimpotrivă, pălăvrăgeala lui seamănă îndoială şi confuzie. Strecoară mereu nuanţe şi semitonuri între cei pe care-i alege să fie aruncaţi linşajului public, prin jocul subtil al ecourilor şi speculaţiilor răspândite în anturajul lor, şi cei pe care înţelege deocamdată să-i cruţe. Se foloseşte de puterea şi de reputaţia lui ca să-şi moduleze efectele, rareori pedepseşte, uneori înspăimântă, cel mai adesea obligat să plătească astfel serviciile ce i s-au adus. Decât să se bucure la modul exagerat de puterea lui ca un parvenit, strivindu-i pe ceilalţi sub greutatea puterii sale, el joacă o partidă de virtuos, menajând interesele şi susceptibilităţile, negoci-indu-şi influenţa şi cumpărându-şi fidelităţile. „Călăul de la Lyon” devine protectorul recunoscut ca atare al foburgului Saint-Germain, salvatorul regaliştilor; într-un caz ridicând un sechestru, în altul ştergându-1 pe prietenul cutăruia de pe lista emigranţilor, prevenindu-i pe alţii de iminenta lor arestare, sugerându-le unora că ar fi mai bine să reuşească să se facă uitaţi pentru o vreme. Astfel, între numeroşii săi îndatoraţi, protejaţi şi obligaţi faţă de el, el dispune pe viitor de o imensă clientelă. Până la urmă i se găsesc chiar şi calităţi. Fouche-Ianus poate să-şi pună în valoare faţa respectabilă: cea de profesionist zelos, de om prietenos şi călduros în intimitate, tată şi soţ ireproşabil, care poartă în sinea lui doliul după „Nievre”, fiica lui mult iubită. Bun camarad, stilul său, în aparenţă franc şi direct, contrastează chipurile cu stilul preţios al parveniţilor de la curtea imperială, sau cu cel, ipocrit şi mieros, al lui Talleyrand şi al partizanilor acestuia. Omul este cel dintâi servitor al propriului său cult, făcând risipă de să-i strice caracterul. Insensibil cum este, dispreţul este la el mai puternic decât teama, în căutarea unui rol pe măsură, vrea totdeauna ceva mai mult şi se arată dornic să se impună ca om al păcii, campion al diplomaţiei secrete, devorat de „guvernomanie” în vreme ce stăpânul lui cedează la „războiomanie”1. Convins de invulnerabilitatea sa, are tendinţa să creadă că totul îi este permis, ceea ce, într-o zi, îl va duce la pierzanie.

În 1810, Napoleon îi retrage brusc portofoliul înainte de a-1 expedia departe, ca guvernator general al Provinciilor Ilire, ceea ce îl împiedică să participe la căderea Imperiului lăsându-i în acest sens tot meritul vechiului său rival Talleyrand. Retras pe proprietatea lui de la Ferrieres, Fouche îşi activează reţelele, intră în contact cu orleaniştii, bonapartiştii şi republicanii, fără să uite să-şi ofere serviciile şi Bourbonilor. „Pentru a-şi păstra o oarecare importanţă în ciuda lipsei totale de solicitare la care e redus, el îi primea pe toţi cei care se prezentau la el şi nu refuza pe nimeni”, povesteşte prietenul său Thibaudeau, alt membru regicid al Convenţiei, însă nu iese nimic decisiv din aceste contacte, cu excepţia micii conspiraţii din nord, pe care o creează încă de la anunţul întoarcerii lui Napoleon şi din care se retrage la cele dintâi ezitări. Avertizat de intrigile sale, guvernul regal ezită să acţioneze împotriva lui. Liberalii cer să fie arestat, în vreme ce radicalii, sprijinindu-se pe numeroasa clientelă a lui Fouche din foburgul Saint-Germain, se inflamează luându-i apărarea, convinşi că numai el îi poate salva. Marele memorialist liberal Charles de Remusat2 a pătruns misterul acestui om extraordinar care, fără să fie din nici un partid, se preface că e legat de toate, pentru a putea să încline mereu de partea victoriei: „Fouche avea, ca şi Talleyrand, dar într-o altă ordine, reputaţia acelor oameni care deţin un secret. El făcea parte din categoria celor pe care îi bănuieşti că sunt profunzi, că au legături ascunse şi posedă arme oculte. Se spunea că îi are pe toţi revoluţionarii la mână şi că îşi infiltrase spionii lui în armată; poliţia aparţinea mai puţin guvernului decât lui însuşi. Apoi, uneori, era bănuit că avea o înţelegere cu ducele de Orleans; alţii ziceau că este omul lui Murat care se purtase bine cu el la Neapole. Unii credeau că îi va cruţa pe Bourboni şi că se va mulţumi cu bizara onoare de ai forţa să-1 ia ca ministru. Această din urmă idee părea atât de plauzibilă încât prin anumite subterane de la Tuileries ea fusese deja însuşită, şi umbla zvonul că îi fusese propusă, cred, de Vitrolles lui Monsieur care nu o respinsese, în acea lume se credea că poliţia este marele secret al guvernului şi nimeni nu se îndoia că pentru a mulţumi un om trebuie să-1 faci ministru. [.] Personajul era extrem de vorbăreţ şi îşi făcuse din

această meteahnă un adevărat sistem. Vorbind mult, el obţinea uneori indiscreţii cum părea că el însuşi dă exemplul în această privinţă; făcând să circule opinii ce erau repetate, conjuncturi ce deveneau credibile. Se hazarda în atâtea lucruri încât nu era compromis de niciunul din ele; dar se trăgea concluzia că ştia mult mai multe. Un om care vorbea despre atâtea era de presupus că acţionează încă şi mai mult când de fapt era chiar invers.” Se înţelege de acum mai bine de ce monarhia agonizantă vine să se aşeze în genunchi în faţa regicidului implorându-1 să intre în serviciul ei. Blacas îl primeşte pe 12 martie. Pe 13 şi pe 14 el are trei întrevederi succesive cu cancelarul Dambray şi cu Andre, înainte să fie primit de Monsieur, în secret, pe data de 15. „îmi mai trebuia un supliciu, tocmai i-am cerut sfatul1”, îi mărturiseşte moştenitorul tronului gazdei sale, prinţesa de Vaudemont. Toţi aceşti ambasadori ai regalităţii aflate pe picior de pierzanie aşteaptă din partea lui Fouche să ia afacerile în mână şi să facă miracole: adică să-1 oprească pe împărat cât mai e timp. Plecat la congresul de la Viena, „diavolul şchiop” nu se mai afla de faţă, ca în 1814, să-i bareze calea. Toate privirile se îndreaptă în sfârşit către el. Însă pe Dambay care îi propune acest minister atât de mult aşteptat, Fouche îl refuză fără drept de apel: „Dacă eram eu ministru al Poliţiei, niciodată Bonaparte n-ar fi pus piciorul în Franţa. Acum, nici o putere umană nu-1 mai împiedică să ajungă până la Paris. Şi cu toate acestea nu ar fi putut intra, dacă i-aţi fi opus patru regimente sigure; numai că nu le aveţi.” El îşi sfătuieşte interlocutorul să determine plecarea regelui spre sud unde poate conta pe numeroşi partizani, şi subliniază necesitatea de a evita o nouă emigraţie. Fiindcă el nu este omul care să se sacrifice pentru o cauză pierdută. Cum mai rămâneau doar trei zile până la revenirea lui Napoleon, instinctul îi spune să se abţină. Oricum, pe termen scurt sau mediu cauza împăratului e pierdută, dacă nu se dizlocă în mod miraculos coaliţia. Preferinţa lui merge spre o regenţă a MarieiLouisa, exerin Humele recrpllli T? /(tm) r„^i T Tn ove”r*ntiw duh va far. P Hf^CÂmir i/-„r”iil unui şef de guvern puternic, post pe care 1-ar putea ocupa el. Însă aliaţii refuză această formulă, precum şi ipoteza de a se recurge la Ludovic-Filip de Orleans. În absenţa unor suficiente reţele de influenţă, ceasul acestui „uzurpator de familie

bună” încă nu sunase. Păcat, fiindcă omul e simpatic: e tolerant, inteligent, partizan al cocardei tricolore şi a luptat în armatele revoluţionare, ca să nu mai punem la socoteală faptul că este şi fiu de regicid. Rămânâd, în lipsă de ceva mai bun, aceşti Bourboni care încep să-1 curteze. Thibaudeau a sesizat cu justeţe ambiguitatea ce prezidează în relaţia dintre ei: „în el existau doi oameni: Fouche, de joasă extracţie, revoluţionar, era duşman al Bourbonilor; ducele de Otranto, gentilom, aristocrat, ar fi vrut să-şi exercite puterea sub dominaţia lor, să se bucure de influenţă sau cel puţin să găsească o garanţie de avere şi onoruri. Aceşti doi oameni erau în contradicţie, dar ducele de Otranto câştiga deseori ca iniţiativă în faţa lui Fouche şi căuta cu disperare o combinaţie ca să-şi atingă scopurile.” Totuşi între el şi vechea dinastie se întinde prăpastia regicidului. Votul din ianuarie 1793 cântăreşte mult mai greu în balanţă decât faptul că fuseseră persecutaţi preoţii sau masacraţi inocenţii la Lyon. Ducesa de Angouleme – cum să nu o înţelegem – va refuza toată viaţa ei să-1 întâlnescă pe cel care venise la tribuna Convenţiei să pronunţe cu o voce neutră cele două cuvinte ce 1-au ghilotinat pe tatăl ei: „La mort”. Fouche, asemănându-se în această privinţă cu majoritatea votanţilor, nu apără Revoluţia din principiu ci numai din necesitate, în opinia radicalilor, monarhia absolută va sfârşi până la urmă să-1 trimită în exil sau la eşafod. Dar şi poziţia lui este deja fixată şi nu se va mai modifica: el nu va servi coroana decât dacă ea rămâne în cadrul Chartei strâns legată şi de oamenii Revoluţiei. Cum începe să creadă că revenirea lui devine probabilă, Fouche se protejează cu anticipaţie şi îşi impune cu grijă condiţiile prefăcânduse că dă sfaturi, pregătindu-şi o portiţă de scăpare pentru săptămânile viitoare: „Salvaţi-1 pe rege, eu mă ocup să salvez monarhia”, îi declară el cu aplomb lui Monsieur înainte de a-i anunţa, imperturbabil, ambiţia de a dirija noua poliţie imperială. Pentru ca să pregătească astfel mai bine locul regalităţii1. Chiar dacă uluit de îndrăzneala interlocutorului său, Monsieur nu este 1 Ştefan Zweig notează în această privinţă: „Astfel, el îşi păstrează un atu şi, dacă Bourbonii rămân victorioşi, ar putea să devină un auxiliar al lor. Pe de altă parte, dacă triumfă Napoleon, el ar putea să scoată în evidenţă cu mândrie faptul că respinsese oferta

T-l _ „.'l n. „ ' „.,”. _- mai puţin impresionat1, însă în ceea ce-1 priveşte, Fouche îşi livrează cu toată cruzimea sentimentele lui Thibaudeau: „Nici nu ai idee de stupiditatea contelui de Artois. Miera ruşine pentru el. Cu excepţia lui Ludovic al XVIII-lea, toţi ceilalţi sunt nişte cretini.” Ducele de Otranto nu întârzie să verifice această judecată pe propria lui piele căci regele pune capăt convorbirilor şi decretează arestarea lui pe 16 martie. Cum el nu înţelesese niciodată „pasiunea ruşinoasă” pe care o făcuseră radicalii pentru acest regicid de trist renume, e convins de complicitatea lui în conspiraţia nordului şi îl însărcinează pe Bourrienne, reticent, să pună mâna pe el. Când Fouche le deschide uşa agenţilor veniţi să-1 înşface, el protestează cu aroganţă, evocând întrevederile pe care le avusese cu guvernul: „Aş paria că ordinul pe care-1 aveţi e o presupunere sau o eroare”, le spune el poliţiştilor derutaţi de atâta siguranţă de sine. Şi le înşeală astfel vigilenţa ca să o şteargă englezeşte printr-o uşă ascunsă, după care se refugiază la regina Hortense2, al cărei palat este în continuarea casei sale, unde rămâne ascuns până la sosirea lui Napoleon. Iată-1 deci propus pentru rangul de martir al comportamentului arbitrar regal, având deja prin această arestare ratată scrisori de acreditare bonapartiste. Cu un singur tur de maestru îşi reface situaţia, beneficiind de complicitatea involuntară a regalităţii şi nu va ezita să se folosească de această ocazie spre a-şi recupera portofoliul. In acest timp împăratul, susţinut de peste treizeci de mii de oameni continuă să avanseze şi nu se mai află decât la câteva zile de marş de capitală: „în confuzia de zvonuri populare şi de noutăţi ceva mai demne de încredere, scrie Villemain3, un vânt sinistru continuă să sufle pe drumul cel larg de la Lyon la Paris, aducând spaima, abandonul, fuga”. Baletul puterii Pe 19 martie, fix la două săptămâni după anunţul debarcării în Golfe-Juan, regele trebuie să accepte evidenţa: ceea ce ieri părea de 1 Continuarea întrevederii, al cărei conţinut exact nu a fost niciodată relatat de protagonişti, a rămas secretă.

2 Hortense de Beauharnais este în acelaşi timp fiica Josephinei, noră şi cumnată a lui Napoleon (se căsătorise cu fratele său Louis), mamă a viitorului Napoleon al IlI-lea ca şi a ducelui de Morny (născut din legătura ei cu Flahaut). 3 Scriitor, universitar şi om nolitic liberal. Villemain va fi ministru pe timpul neconceput devenise realitate1. Călăuzit de vânturi favorabile, Vulturul, într-un zbor majestuos, soseşte la destinaţie. Precum în zilele ce au urmat căderii Bastiliei, monarhul se află confruntat cu o veche dilemă: să rămână, cu riscul de a-şi afla moartea, sau să ia calea emigraţiei, ceea ce ar putea să-i ruineze creditul în faţa aliaţilor şi să-1 izoleze de toţi patrioţii. Consilierii lui sunt din nou divizaţi. Châteaubriand îşi expune cu vehemenţă planul în timpul unei conferinţe ce-i reuneşte pe principalii parlamentari: să fie trimişi prinţii în provincie, să fie menţinuţi ferm regele şi camerele la Paris pentru a-1 obliga pe Napoleon să tragă primul. Plasându-se în perspectiva spiritului cavaleresc de la origini, el vrea să apere onoarea împotriva „uzurpatorului” pentru a-i reda monarhiei vechea glorie a unei Jeanne d'Arc sau a unui Franşois I-ul. Regele a promis să moară pentru Paris. Să-şi respecte jurământul! 1 Arhitectul Fontaine notează în Journal şocul produs asupra lui de vestea violentă a plecării lui Ludovic al XVIII-lea o dată cu sosirea lui Napoleon: „Ludovic al XVIII-lea a plecat astăzi dimineaţă de la palatul Tuileries la ora unu, iar împăratul Napoleon a intrat în el astă seară la ora nouă. Nu voi uita niciodată efectul acestor două scene atât de opuse şi atât de extraordinare. Ce subiect de reflecţie! Am văzut în aceeaşi zi la câteva ore distanţă un rege sexagenar, infirm, forţat să abandoneze Miele statului pe care mâinile lui le lăsau să cadă. L-am văzut înconjurat de o curte de vechi nobili, încercând zadarnic să găsească sprijin în vechi prejudecăţi, ca să nu coboare sau mai degrabă să nu alunece de pe un tron asupra căruia drepturile conferite de naştere reuşeau mai puţin să-i asigure posesiunea decât drepturile conferite de glorie. Acest prinţ, care cucerise numeroase inimi prin înfăţişarea lui de bunătate şi cu maniere afabile, a fost scos în afara palatului în mijlocul ţipetelor, al hohotelor de plâns şi al lacrimilor tuturor celor ce se aflau în calea

lui. El a împărţit în schimb binecuvântări, şi promisiunea de a reveni cât de curând. L-am văzut apoi pe omul care după cincisprezece ani de succese dintre cele mai strălucitoare, abandonat, trădat, bătut, forţat să cedeze în faţa armelor întregii Europe reunite împotriva lui, înjurat, calomniat până la umilinţă, deportat şi condamnat să-şi petreacă restul vieţii pe o mică insulă de doar câteva leghe, a revenit aproape singur în fruntea unui mic număr de servitori devotaţi, s-a prezentat din nou să-şi încerce norocul care de câtăva vreme încetase să-i mai fie fidel, arătându-i această îndrăzneală, acest curaj, pe care de atâtea ori acelaşi noroc le favorizase. L-am văzut după ce traversase 200 de leghe ca un triumfător ajungând la palatul Tuileries, purtat pe braţe de companionii numeroaselor sale victorii, pentru a lua în stăpânire un tron pe care predecesorul său nu ştiuse să-1 păstreze, şi pentru a reintra în stăpânirea puterii sale depline fără alt sprijin decât propriul său nume. „Dacă e să compar entuziasmul din ziua de 20 martie 1815 cu tumultul şi confuzia de pe 3 mai 1814, ce diferenţă! Văd astăzi bărbaţi aflaţi în floarea vârstei acoperiţi în marea lor majoritate de răni care le fac cinste, sănătoşi, debordând de curaj, reinstalându-1 pe tron şi proclamându-1 din nou şef pe omul care de atâtea ori i-a condus la victorie, în schimb cu un an în urmă se putea vedea o trupă tumultuoasă de vechi curtezani având aerul că aduc Dacea. Căutând să-şi reeăsească titlurile, precum şi nretentiile. Unei mulţimi HP nrivil^oiat; „Venerabilul nostru monarh, protejat de testamentul lui Ludovic al XVI-lea, cu Charta în mână, va rămânea liniştit pe tron la Tuileries; corpul diplomatic se va afla de-a dreapta şi de-a stingă lui; cele două camere se vor reuni în cele două pavilioane de la castel; Casa Regelui va campa în piaţa Carrousel şi în grădinile de la Tuileries. Vom dispune tunuri pe chei şi pe terasa dinspre apă: Bonaparte nu are decât să ne atace în această poziţie, să cucerească una după alta baricadele noastre; să bombardeze Parisul, dacă vrea şi dacă are mortiere; să devină odios pentru întreaga populaţie, şi vom vedea noi după aceea rezultatul acţiunilor sale! Să rezistăm fie şi numai trei zile iar victoria va fi a noastră. Apărându-se în castelul său, regele va isca un entuziasm universal. In sfârşit, dacă e să moară, atunci să moară demn de rangul lui; şi

fie ca astfel ultima ispravă a lui Napoleon să devină înjunghierea unui bătrân.”1 în ceea ce-1 priveşte, Blacas, cu aerul cel mai serios din lume, propune un soi de parodie a Zborului Vulturului, şi anume ca regele să preia iniţiativa şi să se ducă el la întâlnirea cu „Căpcăunul” escortat de toţi parlamentarii. Trezindu-se astfel cu legitimitatea, în persoana Majestăţii Sale, apărută în mare pompă dinaintea ochilor săi, rebelul, nu încape nici o îndoială, va da înapoi2. Alţi curteni de speţa lui Vitrolles pledează pentru retragerea în spatele unei fortificaţii regale fidele, în Vendeea sau în sud, de unde ar putea fi continuată lupta, 1 „Ce ar putea fi mai frumos, adaugă Chateaubriand, decât dacă un fiu al Sfântului Ludovic ajutat de francezi, ar reuşi să-1 răstoarne în câteva clipe pe omul împotriva căruia tuturor regilor aliaţi ai Europei le-au trebuit ani în şir ca să-1 abată? „ La Fayette consideră ridicole aceste fraze: „M. De Chateaubriand a propus să ne adunăm cu toţii în jurul regelui pentru a fi înjunghiaţi, şi pentru ca sângele nostru să devină sămânţa din care va renaşte într-o zi monarhia, iar Constant a început să rida de despăgubirea ce ni se oferea în schimb.” Marmont militează de asemenea pentru rezistenţă până la ultimele resurse, doar că el propune un plan exclusiv militar. Regele, baricadat la Tuileries împreună cu Casa militară, ar fi fost inexpugnabil. Totuşi în iulie 1830, comandând trupele regale pe timpul celor „Trei Glorioase”, mareşalul nu va rezista decât câteva ore în această poziţie. 2 Vitrolles face praf planul lui Blacas cu o ironie muşcătoare cum povesteşte el însuşi în Memoires: „Nu mă amuzam deloc discutând acest plan care negreşit că îi fusese înfăţişat regelui înainte de a fi prezentat în Consiliul de miniştri. Am zis doar că îmi părea că îi lipseşte un punct esenţial: ar fi trebuit ca procesiunea să fi fost precedată de arhiepiscopul Parisului, purtând sfintele sacramente, ca Sfântul Martir de la Tours mergând în întâmpinară regelui Vizigoţilor. Iar apoi cum eram rugat să nu glumesc, am întrebat serios pe la care barieră ar fi trebuit să se iasă; şi cum erau pomenite poarta Italiei sau poarta de Fontainebleau, i-am asigurat că pe acolo nu aveau cum să-1 întâlnească pe —.: -;„ „rovpnta lui pompoasa lor plimbare; fiindcă întărită de prezenţa stimulatoare a monarhului1. In vreme ce ducele de

Bourbon ar pleca spre vest iar ducele şi ducesa de Angouleme ar încerca să ridice sudul regalist. Dar Ludovic al XVIII-lea nu este şi niciodată nu a fost un rezistent. El rămâne obsedat de amintirea lui Ludovic al XVI-lea al cărui calvar nu vrea să-1 retrăiască. Când nefericitul lui frate, rămas din spirit de curaj şi abnegaţie în capitală, se hotărâse să plece, era prea târziu. Capturat la Varennes, detronat pe 10 august 1792, a fost suspendat din funcţie ca un simplu funcţionar prins cu o greşeală înainte să fie închis la Templu. Decapitarea ce a urmat a veştejit definitiv mistica regală, dacă e să-1 credem pe Chateaubriand: „Atunci când o columbă venea din ceruri să-i aducă lui Clovis uleiul sfânt, când regii pletoşi erau purtaţi pe scut, când Sfântul Ludovic tremura, prin virtutea lui prematură, pronunţând la încoronare jurământul de a nu da o altă folosinţă autorităţii sale decât întru gloria lui Dumnezeu şi spre binele poporului, când Henric al IV-lea, după intrarea în Paris, s-a dus să se prosterneze la Notre-Dame, fie că vedem sau credem că vedem, la dreapta lui, un copil frumos care îl apără sau care a fost luat drept îngerul său păzitor, eu admit că diadema era sacră. Flamura era depusă în tabernacolele cerului, însă de când un suveran, cu părul retezat, cu mâinile legate la spate, într-o piaţă publică, şi-a plecat capul sub spadă în uruitul tobelor, şi de când un alt suveran, înconjurat de plebe, s-a dus să cerşească voturile pentru a fi ales, în răpăitul aceloraşi tobe, într-o altă piaţă publică, cine mai păstrează o cât de mică iluzie în privinţa coroanei? Cine să creadă că această regalitate mortificată şi pângărită ar mai putea încă să se impună în ochii lumii?” Astfel, martiriul lui Ludovic s-a dovedit a fi până la urmă dăunător cauzei regale. Regele e hotărât să nu repete aceeaşi greşeală. El alege fuga, precum în 1791. Iar dacă vine să le promită solemn camerelor că va rămânea pe loc, fără să ezite să moară, Ludovic al XVIII-lea se convinge în acelaşi timp că există şi alte argumente de pus în evidenţă: plecarea lui îi va scuti pe compatrioţi să-şi verse sângele şi va evita războiul civil pe care simpla lui rămânere pe teritoriu nu ar avea cum să nu-1 aprindă. Vrea să rămână un rege paşnic, pe linia lui Henric al IV-lea la care se referă neîncetat de la revenirea pe tron.

Vitrolles propune mai întâi un refugiu la La Rochelle. Planul suscită furia rivalului.'. -:„. „ ţi., r, 7a că ar fi un „ministru şuan”. Iar Bourrienne preconizează o Deci partida războinică nu e luată în seamă. Ducelui d'Havre, care îl imploră să reziste la Paris, îi răspunde pe un ton ce nu admite replică: „Doriţi oare să mă vedeţi aşezat pe un scaun curul1? Nu-s de aceeaşi părere şi nici nu am chef.” Oricât 1-ar implora Vitrolle, optează până la urmă să ia drumul spre Lille, în apropiere de Belgia unde se concentrează principala armată coalizată, nici prea departe de Londra unde ar putea să ajungă în caz de urgenţă. Va rămâne astfel în preajma evenimentelor, depinzând de victoria aliaţilor dar având grijă să nu se plaseze sub dependenţa lor ca o nenorocită de marionetă. Ca întotdeauna, Ludovic al XVIII-lea joacă pe cartea răbdării, convins că timpul lucrează din nou în favoarea lui. Plecarea are loc duminică 19 martie, zi de Florii, cam pe la miezul nopţii, cât mai discret posibil: „Nu-i nevoie de soare care să lumineze ruşinea acestei fugi”, mărturiseşte Vitrolles. Dintre toate relatările publicate, cea a contelui de Laborde întitulată Patruzeci şi opt de ore de gardă la castelul Tuileries pare a fi cea mai fidelă: „Oricât am fi dorit să păstrăm secretul în privinţa plecării regelui, forfota de la castel nu lăsa nici o îndoială. Şi totuşi unii încă rămâneau orbiţi în privinţa acestui eveniment, până când trăsurile de călătorie sosiră: cea a regelui se opri sub vestibulul' de la pavilionul Florei. Toate gărzile naţionale din postul de la depozit şi de la fântână f. J se plasară pe scara şi pe palierul ce preced apartamentul regelui; toate privirile erau fixate spre uşi, domnea în rândurile noastre o profundă tăcere; cel mai infim zgomot auzit în interior făcea să sporească această atenţie religioasă, când brusc porţile s-au deschis, regele a apărut precedat numai de un portar ce purta făcliile, susţinut de D-l conte de Blacas şi de D-l duce de Duras. În faţa acestei înfăţişări venerabile, într-o mişcare aproape spontană, căzurăm cu toţii în genunchi plângând, unii dintre noi atingându-i mâinile; alţii veşmintele; târându-ne pe treptele scării monumentale pentru a-1 privi, a-1 atinge cât mai îndelung posibil. Copiii mei, spuse regele, blând, cruţaţi-mă; trebuie să fiu puternic. Am să vă revăd curând. Reîntoarceţi-vă în sânul familiilor voastre. [.] Prieteni, ataşamentul vostru mă emoţionează.”2

1 „Chaise curule”, fotoliu de fildeş pe care se aşezau cei dintâi magistraţi ai Romei (n. Trad.). 2 „Şi simţeai, după felul în care pronunţa cuvintele, cât era sufletul lui de apăsat. Cei care nu puteau să se apropie de această scenă strigau „Trăiască regele!” dar în '.' orinţului nu se auzeau decât hohote de nlâns = – - idicau îşi îmnrpnn<- – Regaliştii * o *, fce exil. N'a doua sj aa nu va fi Mr-° (tm) de — – - _ – z a încoronării şi a victoriei de la Austerlitz – în panteonul memoriei imperiale, în vreme ce el înaintează lent – căci berlina lui este în permanenţă oprită de mulţime şi de soldaţi entuziaşti – fizionomia Parisului îşi schimbă culorile, din alb în tricolor. În timp ce regaliştii fug sau se ascund, bonapartiştii de ieri sau mai recenţi ies la iveală şi se grăbesc să ajungă la Tuileries. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, foştii servitori ai lui Napoleon îşi scot livrelele de prin dulapuri şi îşi reiau locurile. La Tuileries, un roi de femei se aruncă asupra unui covor şi smulg, una câte una, florile de crin proaspăt cusute, descoperind dedesubtul lor albinele napoleoniene intacte1. Ici colo, sunt arborate violete, florile primăverii şi ale renaşterii, ridicate la rang de simbol bonapartist din 18142. Semn al destinului? Drapelul tricolor ridicat în dimineaţa de 20 martie deasura castelului a fost găsit în pavilionul Marsan, loc de adunare pentru radicali şi reşedinţă obişnuită a lui Monsieur. Pentru celebrarea evenimentului se alcătuieşte un cântec de circumstanţă. El încă mai traduce ura populară faţă de cler şi nobilime: Francezi, iată-l că s-a întors Fiul victoriei! Fără nici o restrişte să celebrăm Ziua ce ne redă gloria! Eroul vostru, sigur pe-a sa izbândă, împlinindu-şi promisiunea Vă aduce el mult mai bine pacea Decât un rege ce se hrăneşte cu liturghii. 1 Alexandre de Laborde descrie această zi specială: „încă de la ora şapte dimineaţa poporul începe să se îndrepte spre grilajul palatului şi să împodobească toată piaţa exterioară de la Carrousel precum şi terasele din partea dinspre grădini. [.] In acest timp, se vedeau sosind spre Tuileries tot felul de noi personaje, consilieri de stat,

miniştri, şambelani în vechile lor costume. Controlorii de alimente, valeţi în uniformă sau în livrea, „maâtres d'hotel” reluându-şi liniştiţi serviciile fără nici un pic de gălăgie ca şi cum Napoleon nu ar fi fost decât foarte puţin absent şi că i se păstrase casa gata să-i aştepte sosirea. Femei elegante urcau scările, umpleau saloanele: iar ceea ce este şi mai curios, aceiaşi valeţi se aflau deja la porţile apartamentelor pentru a impune să fie păstrată eticheta imperială. 2 „Toate violetele Franţei îl aşteptau, căci revenirea lui fusese prevăzută pentru epoca reapariţiei violetelor. Violeta era de multă vreme un cuvânt de ordine printre prietenii săi. În aşteptarea florii naturale, era purtată floarea artificială, purtată în eşarfă, la centură sau Adio, burduhănoşi cu sutane. 'R' ; Voi orgolioşi ai luxuriei. Adio deci, marchizi buhăiţi, „ Care insultaţi plebea! Precum copiii lui Marte în aşteptarea voastră v-aţi înşelat Ce săifaci, iată că acuma în martie Pe unii îi apucă zgribuleala! Spre ora nouă seara, sosirea lui Napoleon în apropiere de palatul Tuileries1, anunţată de clinchetele echipajelor şi de puternicele strigăte „Trăiască împăratul”, provoacă asupra apropiaţilor săi o impresie profundă ce nu poate fi înţeleasă cu adevărat decât de cei care au cunoscut „triumfuri după înfrângeri”. Circa douăzeci de mii de persoane s-au adunat să-1 întâmpine. Generalul baron Thiebault, unul dintre cei mai buni divizionari ai săi din Marea Armată, se află în mulţime. „Am crezut că asist la învierea lui Cristos”, va mărturisi el în Memorii, înainte să arunce o lumină asupra dificultăţii de a alege, în care până la urmă rolul hotărâtor 1-a avut forţa patriotismului: „Cu doar trei ceasuri în urmă, soldat la Bourboni, încă mai aveam tunurile mele aţintite asupra lui; însă abia acum mi se părea că redevenisem francez şi nimic nu egala elanul şi strigătele cu care am încercat să-i manifest partea ce-mi revenea din omagiul ce i se aducea2.” Lavalette1, fost 1 Savary, duce de Rovigo, precizează în Memoires: „Ai fi zis că se întorcea pur şi simplu dintr-o călătorie. [.] Străbătu în lung bulevardul cel nou, cum avea obiceiul să o facă de fiecare dată când revenea

de la Fontainebleau, traversă podul de la Concorde, şi intră la Tuileries prin ghişeul ce dă spre chei.” 2 Citatul din Thiebault merită să fie completat: „Era nouă şi un sfert; Napoleon sosise; cuprinse de cea mai delirantă exaltare, cel puţin douăzeci de mii de persoane se înghesuiau în preajma pavilionului Flora, pe scară şi în apartamentele în care am crezut că nu voi mai reuşi să ajung vreodată. La coborârea din trăsură, împăratul a fost înconjurat, luat pe sus, purtat pe braţe până în saloane. Cei care-1 purtaseră păreau ca nebuni; alte câteva mii se lăudau fie că-i sărutaseră, fie şi numai că-i atinseseră veşmintele, iar exclamaţiile lor se pierdeau în incredibila hărmălaie de ţipete şi ovaţii de care răsunau curtea şi grădina, în apartamente se striga şi mai tare, în clipa când am sosit, dar toată lumea vorbea în acelaşi timp; imposibil să te înţelegi cu cineva; căci, timp de câteva ceasuri, numai poporul alcătuia curtea celui pe care Franţa îl ridica pe scut. Toate inimele păreau să dea peste margini de bucurie. De îndată ce apărea unul din acei ofiţeri ce reveniseră de pe insula Elba, toată lumea se arunca asupra lui, ca şi cum ar fi vrut să-şi împartă relicvele, şi până şi valeţii erau atinşi şi sărbătoriţi. Brusc a reapărut Napoleon. Explozia a fost subită, irezistibilă. Am crezut că asist la învierea lui Cristos; de fapt, după un rol supranatural, după atâtea nefericiri în a căror durere pare că intervenise cerul, companion al împăratului care va prelua direcţia generală a Poştelor, mărturiseşte despre acest moment de neuitat, în timpul căruia partizanii săi lasă să explodeze din ei bucuria până atunci reţinută de nelinişte: „Abia a pus piciorul pe pământ că s-a şi auzit de îndată un strigăt „Trăiască împăratul!„ Dar un strigăt să spargă plafonul, un strigăt formidabil: era strigătul ofiţerilor cu jumătate de soldă, înghesuiţi, striviţi în vestibul dar care umpleau şi scara monumentală la maximum, împăratul era îmbrăcat în celebra lui redingotă gri. Mă îndreptam spre el când ducele de Vicenţa [Caulaincourt] îmi strigă: „Pentru numele lui Dumnezeu! Aşezaţi-vă în faţa lui ca să poată avansa.„ El începu să urce scara, îl precedam, avansând cu spatele înaintea lui la distanţă de o treaptă, contemplându-1 cu o emoţie profundă, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi repetând în delirul meu: „Ce! Sunteţi dumneavoastră! Dumneavoastră! Chiar dumneavoastră în sfârşit!„ El însă, urca lent, ţinea ochii închişi, cu mâinile întinse înainte, ca un

orb, exprimându-şi fericirea doar printr-un surâs. O dată ajuns pe palierul primului etaj, doamnele au dorit să avanseze ca să se apropie de el: dar un val de ofiţeri de la etajul sperior îşi făcu apariţia în spaţiul de trecere, aşa încât dacă ele ar fi fost ceva mai puţine, valul le-ar fi strivit, în sfârşit împăratul reuşi să pătrundă la el; uşile sau închis în urma lui cu mare greutate, iar mulţimea se împrăştie, fericită că-1 zărise.” Martorii unanimi confirmă emoţia lui Napoleon. El gustă aceste momente de fericire în mijlocul alor săi, într-o profundă comuniune cu mulţimea entuziastă, transportat de fervoarea miilor de priviri ce îl urmează la fiecare pas. Abia îi reproşează, în trecere, luând-o deoparte, reginei Hortense faptul de a fi căutat favorurile lui Ludovic al XVIII-lea şi pe cele ale ţarului: „Când ai avut parte de grandoarea unei familii, îi spune, trebuie să ştii să încasezi şi adversităţile.” Cumnata lui, făcută ducesă de Saint-Leu de către regele preacreştin, se înclină plângând2, dar Napoleon deja a iertat-o. Însă foarte repede împăratul palpitând de extaz şi parcă bâlbâindu-se ca la beţie. Cum m-a recunoscut în mijlocul acestei mulţimi şi a însoţit pronunţarea numelui meu cu un semn din cap şi cu un şurar graţios, împăratul a putut citi emoţia de pe figura mea.” Adjutant al lui Bonaparte în locul lui Muiron, născut în acelaşi an, însurat cu nepoata Josăphinei, Lavalette a fost director general al Poştelor şi conte al imperiului. Potrivit lui Adolphe Thiers, acest fidel între fideli va fi confidentul său favorit până la cădere. 2 Napoleon îi reproşează de asemenea Hortensei faptul că îi intentase un proces soţului său Ludovic Bonaparte. Cuplul, care trăieşte separat de mai mulţi ani, se judecă în retează scurt efuziunile. Neignorând nimic din dificultăţile care îl aşteaptă, el intră în apartamentele sale, grăbit să întoarcă pagina recuceririi. Vrea de acum înainte să înfrunte datoriile care îi incumbă şi să se consacre în întregime necesităţilor supravieţuirii. De la Grenoble încoace, Prinţul 1-a alungat pe Aventurier iar împăratul îşi regăseşte prerogativele. Ca să fii puternic, legitimitatea îţi cere deopotrivă demnitate şi comportament natural. Şi e tocmai imaginea pe care el doreşte s-o înfăţişeze în această clipă, pentru a face să iasă şi mai bine în evidenţă anacronismul acestei palide Restauraţii sprijinită din străinătate şi de o mână de emigranţi

vlăguiţi. Puterea lui regăsită va fi mai puţin rezultatul unei noi cuceriri cât reafirmarea unui drept consacrat de popor. Din bucuria exprimată la trecerea lui, Napoleon nu vrea să reţină decât elanul spontan ce îi reînnoieşte mirul dat de popor; dar în acelaşi timp se teme şi să nu se sară peste cal cu iniţiative vulgare, astfel încât suflul neliniştitor al plebei să-i înspăimânte pe notabili. El aşteaptă deci ca fiecare individ în parte şi fiece lucru să-şi reia locul. Alternanţa trebuie să se opereze fără agitaţii, cu demnitatea surâzătoare a lui Ludovic al XVIII-lea reurcând pe tron, ca şi cum nimic nu ar fi venit să întrerupă luna de miere dintre popor şi şeful său. Astfel Jurnalul dezbaterilor, rebotezat pentru această ocazie Jurnalul Imperiului, se plasează în serviciul celui reîntors cu acelaşi entuziasm de comandă. Editorialul de a doua zi descrie o situaţie idilică: „Parisul oferă astăzi chipul securităţii şi al bucuriei. Bulevardele sunt acoperite de o mulţime imensă nerăbdătoare să vadă sosind armata şi pe eroul ei care i-a fost redat. [.] împăratul a traversat două sute de leghe prin ţară cu viteza fulgerului, în mijlocul unei populaţii animate de admiraţie şi respect, cuprinsă de fericirea prezentă şi de certitudinea fericirii viitoare.” Dar ca întotdeauna când e vorba de presa oficială, trebuie să citeşti printre rânduri. Insistenţa în a sublinia bucuria capitalei reflectă de fapt indiferenţa neliniştitoare manifestată de majoritatea parizienilor1. Cu excepţia nucleului dur de la Tuileries, au fost puţine alte ovaţii sau mers până acolo încât a solicitat o audienţă la rege care i-a dat de îndată satisfacţie, cât se poate de fericit să vadă un Bonaparte solicitându-i recunoaşterea şi arbitrajul în cearta ei cu fratele „uzurpatorului”. 1 E interesant să-i opunem versiunii oficiale versiunea regalistă furnizată de Bourrienne în Memoires: „Nimic mai trist decât intrarea lui Bonaparte în Paris; a avut loc târziu în noapte, pe o ceaţă compactă. Străzile erau pustii, iar expresia unei vagi terori se aproape deloc. Noaptea, pe care bonapartiştii au invocat-o drept scuză, nu e decât un slab pretext. Pentru că ea nu oprise nici ardoarea locuitorilor de la Lyon nici pe a celor de la Grenoble1. Napoleon nu se lasă înşelat de linguşelile din anturajul său. Fostului său ministru Mollien care îi prezintă complimentele de rigoare pentru revenirea lui miraculoasă şi pentru veselia cu care îl întâmpină

populaţia, el îi răspunde fără să clipească: „M-au lăsat să ajung aşa cum i-au lăsat pe ceilalţi să plece.”

Această luciditate nu diminuează totuşi cu nimic caracterul excepţional al Zborului Vulturului ce galvanizează credinţa bonapariştilor. Napoleon însuşi nu poate rezista suflului puternic al aventurii şi bucuriei de a-şi lua revanşa. Dacă succesul îl emoţionează, el vrea să reţină însă mai întâi lecţia prudenţei şi umilinţei de la prima lui cădere. „Am petrecut un an pe insula Elba iar acolo, ca dintr-un mormânt, am putut auzi vocea posterităţii, le mărturiseşte el unora din cei apropiaţi. Acum ştiu ce trebuie să eviţi, ce trebuie să vrei”; pacea şi libertatea2. Dar va reuşi el oare să-i covingă pe ceilalţi că sa metamorfozat? E conştient că pentru el situaţia se anunţă dificilă, aproape disperată. Cu toate acestea însă, nu-i lipsesc nici atuurile pentru a-şi menţine speranţa vie. 1 „Fuseserăm atât de răsfăţaţi până atunci pe tot parcursul, încât primirea făcută împăratului de parizieni nu răspundea deloc aşteptărilor noastre, scrie Fleury de Chaboulon în Memoires. Numeroase strigăte Trăiască împăratul! îl salutau pe traseu; dar ele nu mai aveau caracterul de unanimitate şi de frenezie al aclamaţiilor ce-1 însoţiseră, de la Golfe-Juan până la porţile Parisului. [.] în loc de entuziasm unanim, el nu culegea decât aplauzele păturilor populare ale capitalei prin locurile pe care le traversa; iar detractorii lui nu se sfiau să compare această primire cu cea a lui Ludovic al XVIII-lea, scriind că el fusese nevoit să intre în Paris noaptea, pentru a scăpa de răzbunarea şi blestemele publice.” 2 Napoleon jură că a renunţat la cuceriri: „Concepusem visuri magnifice pentru Franţa. După Marengo, Austerlitz, lena sau Friedland puteam fi iertat de a fi visat. Nu-i nevoie să vă spun că am renunţat la ele.” El dă de asemenea asigurări că a renunţat la orice veleitate de dictatură: „Eu nu vreau să le dau francezilor numai pacea, dar şi libertatea. Rolul nostru e să facem hotărâţi şi bine, tot ceea ce Bourbonii n-au ştiut să facă. Eu am iubit puterea nelimitată, de care aveam nevoie atunci când încercam să reconstitui Franţa şi să întemeiez un imens imperiu. Acum nu mai am nevoie de ea. Să mi se dea numai răgazul de a aduce la sentimente mai paşnice străinătarea, sau s-o înving, şi mă voi mulţumi după aceea cu autoritatea unui rege constituţional. Nu mai sunt tânăr, în curând nu voi mai fi la fel de activ; de altfel va fi suficient pentru fiul meu să se bucure de autoritatea unui rege din Marea Britanic! Să ne păzim

doar să nu fim stângaci, să nu eşuăm în încercările noastre de libertate, căci astfel riscăm să-i redăm Franţei gustul şi Mai întâi, îşi cântăreşte puterea prin perspectiva faptului că a reluat comunicarea cu poporul. Prăbuşirea Restauraţiei, ca un castel de cărţi, contrastează cu primirea entuziastă pe care i-au rezervat-o soldaţii şi ţăranii, în ciuda faptului că impusese serviciul militar obligatoriu, şi cu toate înfrângerile suferite, legenda vie care a reuşit să-şi redobân-dească puterea cu mânile goale îi face pe francezi să vibreze, până şi pe cei mai umili dintre ei. Se întâmplă însă că primirea ezitantă pe care i-o rezervase capitala confirmă teama pe care o are el de notabili. Condiţiile de acum ale reîntoarcerii nu sunt de natură să inspire încredere. Neo-jacobinismul popular reînvie spectrul Terorii, subliniind divorţul ce se naşte între elite şi popor, între ţara legală şi cea reală, pe care a permanentizat-o Restauraţia stabilind sufragiul cenzitar. Noua aristocraţie, dacă este diferită din punct de vedere sociologic de cea a Vechiului Regim, dezvoltă totuşi reflexe similare. Toată această nouă ordine e bulversată de revenirea lui Napoleon. Drama celor O-sută-de-zile apare din această confruntare dintre elite şi voinţa populară de revanşă. Chiar şi poporul e mai puţin unanim decât pare. Sigur, cu excepţia sudului sau a Vendeei, poporul nu este sau e prea puţin regalist. Dar asta nu înseamnă că el e tot atât de hotărât bonapartist pe cât lasă să creadă propaganda imperială. Plebiscitul ce va aproba Actul adiţional la Constituţiile Imperiului va da în curând la iveală existenţa unei stări de indiferenţă. Franţa e cuprinsă de oboseală: într-o singură generaţie, ea a văzut valsând atâtea regimuri şi atâţia oameni: Ludovic al XVI-lea, La Fayette, Danton, Roberspierre, Barras, Sieyes, Napoleon; în sfârşit Ludovic al XVIII-lea. Ea descoperă în aceste vânzoleli, deseori în defavoarea ei, cât de sfărâmicioasa este noua realitate a puterii. Legitimitatea se consumă, în ritmul vieţii, lipsită însă de acum înainte de perenitatea ce constituia forţa ei. Lui Napoleon, Franţa i-a admirat multă vreme tinereţea şi elanul, i-a admirat gloria şi vanitatea ce s-au împlinit de la Consulat până la Marele Imperiu. L-a privit cu ochii îndrăgostiţi ai Chimenei1 pe îndrăzneţul cuceritor de la Marengo, pe pacificatorul Concordatului şi pe arhitectul neobosit al Codului civil. După care greutatea mereu

sporită a impozitelor şi a serviciului militar i-a devenit treptat insuportabilă în vreme ce imaginea eroului invincibil ştirbită în Spania, s-a ruinat în stepele Rusiei şi pe câmpiile Germaniei. Sigur, mai are încă destui oameni care cred în el, dar aceştia au numai personajului pe care-1 întruchipează împăratul, destul de indiferentă faţă de fiul său. Pe zi ce trece Napoleon descoperă tot mai mult că Imperiul nu ţine decât de el şi că el e departe de a fi reuşit să întemeieze o dinastie. Ludovic al XVIII-lea a oferit imaginea unei puteri susţinută de notabili, fără bază populară. Napoleon prezintă acum dimpotrivă imaginea unei puteri populare fără influenţă în rândurile notabililor, în niciunul din cele două cazuri regimul nu e viabil. Întoarcerea lui glorioasă îl convinge că există o nouă şansă de pace. Vrea să creadă că sprijinul larg de care se bucură din partea poporului său îi va impresiona pe aliaţi şi că va putea asfel să-şi recupereze în sfârşit soţia şi fiul. Cine ar îndrăzni să-1 mai atace pe un suveran restaurat de ardoarea unui popor care se ridică în picioare să-1 aclame? Cine să mai îndrăznească să-1 regrete pe un rege care nu a găsit nici un om să-1 apere? împăratul are şi mai multe speranţe fiindcă a promis să respecte tratatul de la Paris de la 1814. „Acum că el e semnat, mă angajez să-1 execut fidel. Le-am scris la Viena, soţiei mele, socrului meu, pentru a oferi pacea în aceste condiţii. Fără îndoială că ura împotriva noastră e mare, dar dacă fiecare îşi păstrează ceea ce a luat, s-ar putea ca interesul să facă pasiunile să tacă.”1 Numai că Europa nu-1 mai vrea deloc pe acest jacobin încoronat, uzurpator al legitimităţilor şi călău al popoarelor care vine să-şi recucerească tronul „cu torţele revoluţionare” aprinse în mână, cum notează ambasadorul Rusiei Pozzo di Borgo. Marie-Louise, sub influenţa lui Leipperg, compune o scrisoare oficială prin care declară că ea se plasează sub protecţia aliaţilor. Atunci ce fel de viitor mai e posibil? Aşa cum îi mărturiseşte un contemporan lui Villemain: „Existenţa lui este războiul declarat întregii lumi.” Suverani şi miniştri reuniţi la Viena cu aere de stăpâni îl scuipă în faţă semnând condamnarea lui la moarte printr-o declaraţie comună dată publicităţii pe data de 13 martie pe care regaliştii încep deja să o difuzeze în teritorii2. Iniţiată de

1 Cuvinte rostite de Napoleon la întoarcerea sa, citate de Thiers. El îi declară de asemenea lui Măreţ, duce de Bassano: „Am interesul să trăiesc liniştit şi să-mi folosesc cât mi-a mai rămas din viaţă pentru a repara relele pe care le-au făcut Franţei douăzeci de ani de război terminaţi cu o invazie. M-am întors fără să mă fi înţeles cu nici o putere, dar profitând de diviziunile ce domnesc printre ele. De ce parte va înclina Viena? Atunci când puterile vor afla cu ce masivă unanimitate am fost primit în Franţa, şi că Bourbonii nu au putut sămi opună nici un fel de rezistenţă, ele vor reflecta îndelung înainte să se pronunţe [.]” — J: _, – „rf; ff |”; T nHnvic al XVITT-lpa ci Talleyrand şi ratificată de toate delegaţiile europene, incredibila violenţă de ton din această declaraţie se distanţează net de stilul neutru şi politicos folosit în diplomaţie1: „Puterile care au semnat tratatul de la Paris, reunite în Congres la Viena, informate de evadarea lui Napoleon Bonaparte, şi de intrarea lui cu armate în Franţa, sunt datoare faţă de propria lor demnitate şi în interesul ordinii sociale, cu o declaraţie solemnă despre sentimentele pe care le-a suscitat în ele acest eveniment. Rupând astfel convenţia care îl stabilise pe insula Elba, Bonaparte îşi distruge singurul titlu legal de care se găsea ataşată existenţa lui. Reapărut în Franţa cu proiecte de răzmeriţe şi tulburări, el însuşi s-a lipsit astfel de protecţia legilor, şi a arătat în faţa întregului univers că nu poate exista nici pace nici armistiţiu cu el. În consecinţă, puterile declară că Napoleon Bonaparte s-a plasat în afara relaţiilor civile şi sociale, şi că, duşman şi agitator al păcii lumii, el se expune astfel mâniei publice.”2 Deci, cu o săptămână înainte de intrarea în Paris, Imperiul e deja condamnat de un tribunal al regilor. Dacă nu se produce nici o imprevizibilă răsturnare de situaţie, va urma un război pe viaţă şi pe moarte. Rezultatul nu lasă loc la nici o îndoială fiindcă disproporţia forţelor oferă puţine şanse armatei franceze uzată de ultimele campanii şi dezmembrată de Restauraţie. Verdictul aruncă o umbră funestă peste miracolul întoarcerii şi pune deja, în spiritul multora, sub semnul îndoielii acest „al doilea Imperiu” abia eşafodat. Cum întreaga Franţă doreşte pacea, Napoleon ştie că va fi judecat în funcţie de capacitatea lui de a evita un conflict. Divizată, temătoare,

entuziastă sau mânioasă, jacobină sau ultra conservatoare, naţiunea se regăseşte în faţa unei dorinţe comune de odihnă, pe care împăratul nu o poate garanta. Epuizată după un sfert de secol de conflicte ucigătoare, cu populaţia diminuată, ea nu e gata să înfrunte traumatismul unei noi violări a teritoriului. Dacă poporul a crezut în promisiunile lui paşnice, notabilii în schimb, de genul lui Fouche, nu s-au lăsat deloc înşelaţi. Abia restaurat, Napoleon nu poate ignora faptul că elita de la curte următoare. Lyon primeşte peste două sute de copii pe 22. Parisul le descoperă pe data de 20, imprimatele sunt dublate de numeroase copii în manuscris. 1 „Nu cred să mai fi apărut vreodată un document asemănător celui pe care vi-1 trimit, îi scrie Talleyrand ducesei de Courlande: în toată speţa umană, istoria nu furnizează nici un alt exemplu de un contrast mai violent.” speculează pe ideea căderii lui şi îl vede deja nu peste multă vreme mort şi îngropat. Aîmpăratul nu are de ales decât să se încreadă în steaua lui norooasă. Zborul Vulturului s-a înfăptuit cu o precizie aproape matematică în condiţiile pe care el le fixase. In numai douăzeci de zile, violeta a alungat crinul. Revenirea îl întăreşte în credinţa că este din nou incarnarea Revoluţiei şi alesul Providenţei. Aşa cum îl face Balzac pe Goguelat să spună: „îşi reluă în stăpânire scumpa lui Franţă şi îşi adună trupele spunându-le doar două cuvinte „lată-mă!„ E cel mai mare miracol făcut de Dumnezeu! înaintea lui, niciodată nici un om nu reuşise să poată să ia un imperiu numai arătându-şi pălăria!”1 încă o dată, e cruţat în mod miraculos. Salvat de la eşafod după căderea lui Robespierre, el nu a încetat să stea cot la cot cu moartea pe câmpul de luptă şi a supravieţuit tuturor atentatelor. Nu este el oare nemuritor, el pe care nu şi-I dorise moartea cu un an în urmă la Fontainebleau? Steaua bună de la Lodi, eclipsată de flăcările de la Moscova, străluceşte încă o dată. Dar pentru câtă vreme? Guizot rezumă într-o frază situaţia, în momentul în care Napoleon îşi închide uşile cabinetului său de la Tuileries: „Pe tot parcursul îl însoţise entuziasmul: la capăt însă va găsi răceala, îndoiala, lipsa de încredere a liberalilor, prudentele abţineri, o Franţă profund neliniştită şi o Europă ce îi devenise duşmană.” Deja visul treaz despre o revoluţie paşnică se risipeşte pentru a lăsa loc situaţiei tragice a

omului aflat în lupta de supravieţuire, însă ca primă urgenţă, el trebuie în acelaşi timp să menţină pacea civilă, să şi-i ralieze pe notabili, să păstreze adeziunea populară şi mai cu seamă să evite războiul, în faţa acestor obiective contradictorii, ecuaţia pare aproape insolubilă. „Omul fastic2” alege totuşi să ia ceea ce-i mai greu şi să încerce imposibilul, însă pentru numeroşi observatori, lupta împăratului înviat pare pierdută de la bun început. „ Saint-Just spunea: „îndrăzniţi!„ în acest cuvânt este închisă toată politica revoluţiei noastre: cei care fac revoluţii pe jumătate îşi jpă doar groapa.” săi Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt „Preoţii şi nobilii joacă gros. Dacă îi dau drumul poporului peste ei, vor fi devoraţi cu toţii cât ai clipi. „ Napoleon către Fleury de Chaboulon Eschivarea Dacă vrea să pună bazele junei monarhii liberale, Napoleon are nevoie de timp, acest „mare maestru” care „aranjează multe lucruri.”1 Mai întâi ca să-1 convingă pe fiecare în parte că el s-a schimbat, apoi pentru a pacifica Franţa luând în folosul lui programul lui Ludovic al XVIII-lea – libertate şi pace. În ceea ce o priveşte, Europa nu poate să creadă în jurămintele cuceritorului şi se pregăteşte de luptă. Din această situaţie se naşte aspectul tragic al celor O-sută-de-zile, din acest contrast între bucuria întoarcerii la Tuileries şi vârtejul războiului care începe să crească: „Am traversat Franţa, am fost dus până în capitală de elanul cetăţenilor şi în mijlocul aclamaţiilor universale; dar abia sosisem la Paris, că iată, precum un soi de magie, şi fără nici un fel de motiv legitim, lumea a început brusc să dea înapoi, să devină rece în jurul meu2”, va mărturisi el la Sfânta Elena. Abia sosit, Napoleon se închide în biroul lui şi începe audienţele în serie. Nu are nici o clipă de pierdut, într-adevăr. Reuşise să ajungă la Tuileries şi să dubleze Restauraţia, graţie capacităţii sale de a conjuga 1 Corneille, Sertorius, act II, scena IV. 2 Aceeaşi constatare o face şi Chateaubriand în Memoires d'outretombe: „La Paris, viteza şi surpriza, dar îi mai rămâne sarcina de a neutraliza Europa şi pe regalişti. Împăratul vrea să marcheze

momentul prin alcătuirea unui mare guvern de deschidere, capabil deopotrivă să exalte dar şi să dea asigurări naţiunii organizând în jurul lui o largă adunare a celor trei familii născute din Revoluţia de la 1789: republicană, liberală şi bonapartistă. În acest context, singurătatea, care a fost pentru el un atu decisiv până să ajungă la Paris, constituie de acum înainte un handicap, în absenţa unor reţele organizate în jurul lui, el nu dispune de oameni siguri pentru a-i plasa în posturile cheie ale administraţiei, împăratul se vede aşadar confruntat cu un arbitraj delicat între căutarea competenţei şi recompensarea loialităţii, două virtuţi rareori reunite în persoana aceluiaşi colaborator. Aşa se face că trebuie să-1 îndepărteze pe fidelul Savary, foarte nepopular şi bucurându-se de prea puţină consideraţie, din postul de la minsterul Poliţiei pe care-1 ocupa în 1814. Tot aşa Montalivet, fostul ministru de la Interne, prea strâns asociat în ochii opiniei publice cu politica represivă dusă în ultimii ani ai regimului, nu poate spera să-şi redobândească portofoliul, în schimb, Gaudin şi Mollien, apreciaţi de toată lumea, sunt reconfirmaţi la Fânaţe şi la Tezaur1, şi tot aşa Decres la Marină. La secretariatul Statului, organ esenţial al Imperiului căci el coordonează şi controlează ansamblul acţiunii guvernamentale, împăratul vrea de asemenea să privilegieze continuitatea şi insistă ca Măreţ să-şi reia funcţia. Mai întâi reticent, acesta sfârşeşte prin a se executa după ce 1-a avertizat să nu facă nici o încercare de revenire la tiranie2. Lui Napoleon îi place eficacitatea şi de asemenea francheţea acestui colaborator devotat care nu ezită, în cursul întrevederilor lor zilnice între patru ochi, să-i spună adevărul în faţă, uneori cât se poate de crud. Cu atât mai mult cu cât, o dată ieşit din biroul împăratului, el rămâne de o discreţie şi de o loialitate absolute, ceea ce dă impresia că ar fi un curtean orb şi stupid: „Nu există decât un singur individ mai prost decât Măreţ, e ducele de Bassano”, persiflează duşmanul său Talleyrand. Napoleon îl stimează cu atât mai mult3. 1 Gaudin ocupă acest post fără întrerupere de la 1800, Mollien de la 1806. 2 Spre deosebire de Cambaceres, Măreţ pledează de la bun început pentru o deschidere liberală şi avertizează că îşi va da demisia dacă promisiunile de elaborare a unei constituţii ce se

înmulţiseră pe durata Zborului Vulturului nu vor fi urmate de efecte, în săptămânile ce au urmat, îşi va prezenta de mai multe ori demisia, dar Napoleon va reuşi totuşi să-1 reţină alături de el. Primul refuz important vine din partea lui Mole. Cu toate acestea, el îi datorează lui Napoleon totul iar legăturile sale cu galaxia imperială sunt deopotrivă personale şi politice. Ieşit din una din cele mai ilustre familii parlamentare ale Vechiului Regim, ruinat şi persecutat în timpul Terorii, contele Mole şi-a început cariera sub influenţa intelectuală a lui Chateaubriand, înainte să rupă relaţiile cu acesta după ralierea lui la Imperiu. Autor în 1806 al unui Eseu despre morală şi politică de inspiraţia bonaldiană, el e primit călduros de împărat care îl ajută să urce eşaloanele ierarhiei administrative: consilier de Stat, prefect, director la Poduri şi Şosele, înainte să i se încredinţeze ministerul Justiţiei în 1813. Între cei doi oameni se stabileşte o rapidă complicitate şi chiar o anumită afecţiune. Sensibil la marile nume, apreciind tinereţea şi spiritualitatea, Napoleon vede în el un fin observator dublat de un seducător delicat, prompt în replică, docil fără să fie servil. Obişnuieşte să-1 solicite în legătură cu orice, mai cu seamă după căderea în dizgraţie a lui Talleyrand, confidentul său obişnuit. În 1814, când Imperiul începe să se clatine, Mole se remarcă prin fidelitate. El însoţeşte regenta la Blois şi îşi îndeplineşte datoria până la capăt. Neglijat de noua putere, Mole începe să se acrească, cu atât mai mult cu cât numeroşi dintre subordonaţii săi, care îşi întorseseră la timp cămaşa pe dos, populează antecamerele regalităţii restaurate şi primesc funcţii şi avantaje. Aflat în dizgraţie, el descoperă forţa insidioasă a spiritului de la curte. Dacă vrei să reuşeşti, constată el nu fără amărăciune, nu trebuie să-ţi complici viaţa propunându-ţi să rămâi constant, ci trebuie să te prefaci şi să dai totdeauna întâietate interesului. Dacă s-a lăsat o dată dus de nas, jură să nu se mai^ ghideze în funcţie de sentimente1. Un fel de a zice că e pierdut pentru împărat. Napoleon speră să-1 revadă pe prieten şi pe confident, poate chiar şi pe favorit. Descoperă cu tristeţe un alt Mole, prudent şi molâu. Împăratul îi oferă mai întâi portofoliul esenţial al Afacerilor externe. Se angajează un dialog de încredere: „Afacerile externe vi se potrivesc, sunt pe gustul vostru, se potrivesc cu poziţia voastră, îi

spune împăratul. Ministerul în cauză e dintre toate cel mai puţin obositor, se face din pălăvrăgeală, nu trebuie decât să vorbeşti şi să ştii să taci, nu o să vă împiedice să Da, Sire, răspunde Mole, cred că este unul chiar destul de puternic, el şi-a sporit importanţa în ultima vreme adunându-i pe toţi nemulţumiţii de pe urma Bourbonilor, din această clasă intermediară devenită atât de puternică pe care stângăciile şi dispreţul arătat de nobilime au revoltat-o din nou. — Noi luăm de la capăt revoluţia, tranşează împăratul. Nici nu ne putem imagina tot răul pe care aceşti nefericiţi de prinţi i 1-au făcut Franţei fără să-şi dea seama. Ei au pus din nou sub semnul înrebării tot ceea ce fusese decis; eu regăsesc toate partidele, toate vechile uri, iar ideilor liberale, ideilor de la începutul revoluţiei, constat că ei le-au redat toată forţa pe care ele o pierduseră. Iată de ce am anunţat în momentul debarcării că voi da o constituţie mai liberală decât Charta Bourbonilor, asupra căreia va fi consultată întreaga naţiune.” Dar Mole nu vrea să audă nimic. Pretextând o sănătate deplorabilă, el refuză şi ministerul de Interne, împăratul, care a bănuit raţiunile lui profunde, alternează seducţie şi ameninţare: „Dacă eu nu reveneam, nobilimea ar fi sfârşit prin a fi masacrată. Vin să o salvez încă o dată”, spune el în lipsă de alte argumente. Degeaba îi lasă Napoleon o zi suplimentară să reflecteze, el respinge din nou propunerea, împăratul încheie sec: „E bine, întoarceţi-vă la Poduri şi Şosele.” Refuzul lui Mole rezumă el singur defecţiunea marilor notabili, această masă de granit conservatoare care-i asigura controlul asupra societăţii. Napoleon realizează cât de mult îşi pierduse din credit din pricina înfrângerii de la 1814. Dacă Mole îl abandonează, cine o să-1 mai urmeze? îndoiala surprinsă în privirile aceluia îi dezvăluie faptul că steaua lui cea bună începe să pălească şi îl face să întrezărească vârtejul căderii. Pentru Justiţie şi Afaceri externe împăratul îi alege fără pic de supriză pe Cambaceres şi pe Caulaincourt, doi dintre cei mai fideli sprijinitori. Cel dintâi, arhicancelar al Imperiului, este încă de la 1800 braţul drept civil al lui Napoleon. Fin jurist, acest fost deputat al Convenţiei, ieşit dintr-o familie de jurişti de la Montpellier, se arată capabil să facă orice decizie compatibilă cu dreptul. E cineva care

roboteşte la Codul civil, dar şi la legislaţia imperială, şi prezidează cu bonomie Consiliul de Stat în absenţa stăpânului care a luat de asemenea obiceiul de a-i încredinţa interimatul afacerilor curente1. Incapabil de iniţiativă, el incarnează persoana unui înalt funcţionar politic de pe vremea primului Imperiu, competent dar servil. Cu manierele lui preţioase şi cu zorzoanele lui, arborând o amplă perucă şi haine acoperite cu medalii şi panglici, Cambaceres încearcă să maimuţărească fosta mare noblime, înfăţişând o mască glacială, gesturi lente şi un ton de superioritate, afişând un lux ostentativ ce sfârşeşte prin a-1 face de tot ridicol. Obsedat de moartea lui Ludovic al XVI-lea, pe care o votase din laşitate1, el încearcă la prima Restauraţie să se facă uitat, îmbătrânit, uzat, nu mai aspiră decât la un pic de tihnă, retras la reşedinţa lui unde trăieşte ca un discipol al lui Epicur. Plonjat în angoasă din pricina Zborului Vulturului, „cel mai fricos dintre poltroni”, după Thibaudeau, pretextează şi el o sănătate şubredă ca să-şi justifice refuzul, însă Napoleon, care cunoaşte bine slăbiciunile interlocutorului său, îl atacă de la bun început: „Abominabil poltron, credeţi că nu sunt îndeajuns întreaga armată şi toată Franţa ca să vă salveze de teama de fantome?” Fără să-i mai lase timp să-şi tragă suflarea, îi atribuie cu titlu provizoriu ministerul dreptului: „Am nevoie de dumneata pentru circa cincisprezece zile, numele dumnitale înseamnă mult.” Bătrânul demnitar, ca întotdeauna, se înclină. Aceeaşi deconcertantă reţinere la Caulaincourt căruia Napoleon îi încredinţează până la urmă ministerul Afacerilor externe. Alegere abilă, căci ducele de Vicenţa nu a încetat niciodată să apere o politică paşnică şi se bucură de o bună reputaţie în Europa2. Născut în sânul unei vechi familii din nobilimea de spadă picardă, simplu sublocotenent în 1789, Caulaincourt, recomandat de Talleyrand, s-a raliat Consulatului cu entuziasm, în ciuda acestei năşenii, loialitatea lui va fi fără cusur, determinată şi de rolul jucat în execuţia ducelui de Enghien, ceea ce-i va aduce ulterior ura de neşters a regaliştilor. Recunoscător, împăratul 1-a acoperit cu onoruri: mare scutier în iunie 1804, general de divizie în 1805, ambasador în Rusia după Tilsit, în 1 Napoleon nu uită să-i reamintească în permanenţă de acest vot: „Bietul meu Cambaceres, nu pot să fac nimic în această privinţă, îi

spune el într-o zi; cazul dumitale e clar; dacă se întorc vreodată Bourbonii, veţi fi spânzurat.” Iar cu ocazia executării ducelui de Enghien, căruia i-a luat apărarea cel de al doilea consul: „Aţi devenit destul de avar cu sângele Bourbonilor.” Povestea votului său, în timpul procesului regelui, spune mult despre personaj. Cambaceres a votat la început împotrivă înainte de a-şi modifica părerea de teama unor represalii şi fiindcă refuza să fie confundat cu minoritatea. Tot aşa, el s-a pronunţat pentru crearea tribunalului revoluţionar de sinistră amintire. 2. RectitirHinpa nrinriniilnicalp foitn.'f: sfârşit duce de Vicenţa la 1808. La Moscova el câştigă prietenia ţarului Alexandru şi devine stâlpul alianţei franco-ruse. Chemat în 1811, îl presează pe Napoleon în termeni profetici să reunţe la o iniţiativă care lui i se pare sinucigaşă, îmbătat de putere, împăratul Occidentului nu îl ascultă, nici în 1812 mai mult decât în 1814 când, deja ministru de Afaceri externe, acest om integru pledează fără încetare pentru pace, implorându-şi stăpânul să semneze până nu va fi prea târziu. Singur împotriva tuturor, el încă se bate să-i obţină din partea ţarului suveranitatea asupra insulei Elba, apoi îşi asistă suveranul în timpul tentativei de sinucidere. Ne dăm seama cât de amplă este datoria lui Napoleon faţă de el. Numai că învingătorului de la Austerlitz nu-i place niciodată să fie dator. Dacă alţii văd în el „un om inimos şi întreg”, împăratul consideră că ar fi prea rigid, chiar „mediocru”, cum îi mărturiseşte lui Mole', în 1815, Caulaincourt crede că aventura e disperată, dacă se ia în vedere amploarea ostilităţii europene. El ezită multă vreme înainte să accepte portofoliul, dar loialitatea lui indefectibilă trece înaintea defetismului său. Dacă era de aşteptat că vor fi nominalizaţi Cambaceres şi Caulaincourt, numirea lui Davout şi cea a lui Guerre suprind, întratâta relaţiile lor cu împăratul par marcate de neîncredere. Mareşal din 1804, învingător în 1806 al armatei prusace la Auerstaedt în ciuda unei inferiorităţi numerice notorii, Davout consideră că nu fusese răsplătit cum se cuvenea pentru strălucitele lui fapte de arme: Murat, prost strateg, devine rege de Neapole, iar Ney şi Berthier sunt acoperiţi cu onoruri. Va trebui să aştepte anul 1809 pentru a fi ridicat la demnitatea de prinţ, după victoria lui de la Eckmuhl, şi încă nu e vorba decât să preia comandamente secundare, când nu încape nici

o îndoială că el este unul din cei mai buni tacticieni ai Marii Armate. După nenorocirea din Rusia, el dirijează apărarea oraşului Hamburg pe care-1 păstrează pentru Franţa graţie unei rezistenţe eroice, însă totuşi cu preţul unei discipline de fier şi al numeroaselor execuţii sumare. Duritatea lui legendară îi displace lui Napoleon fiindcă răneşte, dacă e să-i dăm crezare inventivei ducese de Abrantes, mârlănia şi mai cu seamă cinismul său. Vulturul, în fond, e gelos pe acest general a cărui glorie o pune în umbră pe a lui. Ca să ne dăm seama din ce pricină, trebuie să revenim la această zi de la Auerstaedt: în vreme ce el în fruntea Marii Armate îşi asigură la lena un triumf facil în faţa a cincizeci de mii de prusaci, Davout, într-o luptă de unul contra a trei striveşte grosul armatei duşmane, împăratul, spre deosebire de Austerlitz, nu are parte de o victorie decisivă, de unde şi o ranchiună surdă dar tenace care, mai mult decât oricare alte motive, explică acastă semi-dizgraţie. În 1815, Vulturul nu are de ales. Bethier şi Clarke, foştii săi miniştri, s-au raliat cu Ludovic al XVIII-lea. Davout, consemnat pe domeniul lui începând cu Restauraţia, este singurul mareşal care nu depusese jurământ în faţa regelui, în plus, postul se potriveşte perfect cu profilul său, de om muncitor şi integru, în acelaşi timp bun tactician, bun conducător de oameni şi cunoscător al administraţiei, împăratul îl abordează în termeni călduroşi: „Sunteţi cu adevărat omul care convine cel mai mult circumstanţelor prezente, aproape că aş zice că sunteţi singurul. Toţi sunt mai mult sau mai puţin compromişi cu guvernul Bourbonilor.” Asemenea celorlalţi, mareşalul arată anumite reţineri, ştiind că nu prea este iubit. Pentru a-1 face să se decidă, Napoleon joacă cartea sincerităţii şi îi expune fără ocolişuri situaţia inextricabilă în care se află: „Sunteţi un om sigur, pot să vă spun totul. Eu las să se creadă că sunt înţeles cu cel puţin una din puterile europene şi mai cu seamă că am comunicări secrete cu socrul meu, împăratul Austriei. Nimic nu este adevărat. Sunt singur, înţelegeţi, singur în faţa Europei. Mă aştept să o văd unindu-se împotriva mea implacabilă. Trebuie deci să ne batem din răsputeri şi, pentru asta, să pregătim în trei luni trupe formidabile. Vedeţi că nu se pune problema să ascultăm de preferinţele noastre, ci să învingem sau să murim.

— Sire, nu pot să vă dau decât un singur răspuns, replică Davout. Accept ministerul.” Mai rămân neocupate posturile de la Poliţie şi de la Interne. După ce a ezitat, Napoleon le conferă lui Fouche şi, respectiv, lui Carnot, cele două figuri de proră ale jacobinismului. Revenirea lui Fouche la Poliţie nu-i surprinde pe contemporani. Capacitatea lui şi reţelele de care dispune îl desemnează drept ministrul cel mai potrivit pentru a conjura urzelile regaliştilor şi pentru a-i ţine sub control pe republicani, încă de pe 20 seara, împins de curtenii din anturajul său, el se prezintă la Tuileries în cabinetul lui Napoleon1. Cum nu există o transcriere a primei lor întâlniri, Fouche, Sore indignarea duşmanului său Savary care notează în Memoires: „Era cât se poate cu tupeul lui obişnuit, pretinde să-i fi spus împăratului că el conspirase în favoarea lui, dând ca argument arestarea lui ratată. „Nu ezită să ceară portofoliul Afacerilor externe pe care îl râvneşte pentru a putea complota în voie cu întreaga Europă. Napoleon refuză şi îi propune simplu să accepte Poliţia1. Evident, „cameleonul2” acceptă. Pentru el, important este să reuşească să revină în guvern pentru ca de aici să poată să-şi ţeasă mai bine pânza de păianjen. Revenind pe Quai Voltaire, îşi asigură controlul spiritului public graţie unei administraţii eficiente şi puternice căreia el îi cunoaşte cele mai mărunte rotiţe. Un asemenea om dotat cu o asemenea putere nu poate să rămână nesupravegheat, împăratul face în acelaşi timp ca el să fie spionat de Real, prefect de poliţie, şi de Savary, numit în fruntea jandarmeriei. Dar Fouche nu se teme de ei. Se consideră cel mai puternic, purtat de acea graţie superioară ce constituie norocul abililor. Şi el crede în steaua lui cea bună. În opinia lui, toţi pretendenţii sunt nişte nebuni sau nişte imbecili pe care el o să-i mânuiască cu uşurinţă şi care vor sfârşi pe eşafodul puterii lui Ludovic al XVI, lui Robespierre, al Bourbonilor sau al lui „Napoleon. Acest spirit de suficienţă izbucneşte chiar a doua zi dimineaţă în faţa vechiului său prieten Gaillard. Spre deosebire de curtenii care se înghesuie în antecamera lui, ca să-1 complimenteze şi să-i ceară posturi, acesta din urmă vine să-1 pună în gardă: „Napoleon, îi spune în esenţă, nu va ezita să se debaraseze de el la prima ocazie, sau chiar să-1 asasineze:

„Vă mai amintiţi, adaugă Gaillard, cuvintele lui Robespierre adresate jacobinilor: va trebui ca înainte să treacă cincisprezece zile să cadă pe eşafod fie capul lui Fouche fie al meu? — Evident, ripostează cu însufleţire ducele de Otranto; dar nu trebuie să uitaţi răspunsul meu: Culeg de jos mănuşa. Şi, cincisprezece zile mai târziu, Robespierre era mort. [.] înainte să treacă trei luni eu voi fi mai puternic decât el, iar dacă nu pune să fiu ucis, o să stea la genunchii mei.” contribuise deja la pierderea suveranului în faţa căruia venea să-şi ofere serviciile. Cu '„ ~-K; r,. A era afjt de mare, încât o persoană de cel mai înalt rar g nu se temea să i: ' -* intre reoede p>; Monsieur Fouche, Instalat în birourile sale pe 21 martie încă de la doua dimineaţa, Fouche purcede fără pic de amânare să-şi consolideze poziţia, începe prin a-şi reorganiza ministerul spre a-i reda eficacitatea de odinioară. Pe 22, numeşte doi inspectori generali, Pasques şi Foudras, „însărcinaţi exclusiv cu fapte ce ţin de poliţia superioară şi cu toate operaţiunile dependente de ea”. Pe 28, un decret instituie şapte locotenenţi de poliţie, fiecare având direcţia unei părţi din teritoriu sub controlul direct şi exclusiv al ministrului, lată-1 stăpân la el acasă, debarasat de fapt de supravegherea lui Savary şi a lui Real. Fouche are grijă de asemenea să-şi îmbunătăţească imaginea în opinia publică. Prima lui circulară, datată pe 31 martie, le indică prefecţilor şi locotenenţilor de poliţie orientările principale ale politicii sale. Fiecare în parte se aştepta la preluarea unui control rapid. Dar în loc de aşa ceva se descoperă un Fouche surprinzător, liberal, pasionat de justiţie şi legalitate. S-a sfârşit vremea când poliţia era brutală şi sâcâitoare, gata cu acea „poliţie de atac care, agitată neîncetat de tot felul de bănuieli, nervoasă şi turbulentă, ameninţă fără să ofere garanţii şi le produce tuturor necazuri fără să ofere protecţie”. Trebuie de acum încolo să ne restrângem în limitele unei poliţii liberale şi pozitive, o poliţie de observaţie care, calmă în acţiunea ei, dând dovadă de măsură în cercetările ei, activă în urmăririle ei, prezentă pretutindeni şi mereu protectoare veghează pentru fericirea poporului, pentru muncile industriei, pentru repaosul fiecăruia”. Manevra intenţionează să le dea asigurări notabililor demonstrându-le în acelaşi timp puterea ministrului. Se foloseşte de aceleaşi arme ale spaimei şi seducţiei şi pentru cercurile regaliste.

Nu numai că nu-i arestează dar în plus îi şi ajută să fugă însărcinându-i cu această ocazie şi să transmită mesaje spre curtea de la Gând. Graţie acestor noi persoane care îi rămân datoare, el dispune de o largă reţea de corespondenţi în sânul tuturor partidelor sau în cercul suveranilor aliaţi1. Acest maestru perfid desăvârşeşte cu abilitate operaţiunea preluând controlul presei în doi timpi: mai întâi acţionează pentru suprimarea cenzurii, proclamată de împărat pe data de 4 martie. „Sire, îi spune el, 1 Istoricul Albert Sorel rezumă cele dinţii acţiuni ale ministrului Poliţiei în câteva fraze puternice: „Era văzut, în aceste săptămâni din aprilie 1815, manevrând pretutindeni cu viclenia lui superioară, înmulţindu-şi emisarii, reţelele, nadele, trimiţuid spre toate zările „*. -; r^. – hi deschise, cuvinte insidioase, pentru a lăuda firma casei sale şi pentru a-şi —.„,; i” ni, nlnl ca uiterior Să poată preci/.a e nevoie de victorii sau de alimente ale libertăţii.” Napoleon face astfel mai întâi dovada că s-a schimbat, iar apoi că spre deosebire de rege el se ştie iubit de poporul său şi nu se teme să-1 lase să se exprime fără nici o oprelişte. Fouche, cunoscut că recomandase luarea acestei măsuri în mod public, îşi confirmă reputaţia de moderator. După care, peste două zile el preia discret cu o mână ceea ce s-a prefăcut a ceda cu cealaltă. Presa eliberată trece sub controlul ministerului Poliţiei care are posibilitatea să confişte publicaţiile considerate ofensatoare. Ipocrizia lui rămâne totuşi neobservată fiindcă opinia publică nu e prevenită decât de abolirea cenzurii şi nu vede represiunea, aplicată cu discreţie şi măsură, într-adevăr, dacă ministrul are grijă să-şi plaseze oamenii fideli pe lângă redactori pentru a orienta linia editorială, el are grijă ca intervenţiile să rămână totuşi rare pentru ca să nu-şi strice imaginea şi să menţină iluzia libertăţii de exprimare1. Acest control ocult îi permite de asemenea să facă presiuni asupra împăratului, pretextând starea opiniei publice pentru a atenua jocul politic. Aşa cum se va lăuda în Memoriile sale, Fouche execută în zece zile o manevră perfectă2: îşi întinde sfera de influenţă şi îl depăşeşte ca importanţă pe ministrul de Interne, singurul rival susceptibil să-i facă umbră. In această privinţă, el e ajutat în mod considerabil de personalitatea noului său coleg.

După ce a ezitat îndelung, împăratul se hotărăşte într-adevăr să marcheze opinia făcând apel la Carnot, spre cea mai mare supriză a bonapartiştilor într-atât de mult acesta din urmă incarnează Republica şi face figură de opozant intransigent, în 1804 el şi-a oferit chiar luxul de a fi singurul tribun care s-a pronunţat public împotriva instaurării Imperiului, ceea ce 1-a îndepărtat de orice post de răspundere. Totuşi, cei doi oameni s-au împăcat în viitoarea evenimentelor, în ianuarie 1814, când era invadată Franţa, acest Cincinnatus modern şi-a propus 1 Fouche joacă mai cu seamă un rol pacificator în conflictul virulent care opune ziarul Le Censeur guvernului. Fouche e constrâns să suprime acest ziar liberal ce atacase legitimitatea imperială pentru a face o bună figură. După care el negociază o modificare de atitudine cu cei doi redactori şefi, Comte şi Dunoyer, ceea ce-i permite până la urmă să le restituie publicaţia. Operaţiunea îl exasperează pe La Fayette: „Proclamând libertatea presei, scrie el în Memoires, el a supus fiecare gazetă unui redactor general, iar pe tipografi fostelor reglementări; aşa încât presa e mult mai înlănţuită de când cu suprimarea cenzurii, ceea ce miniştrii lui Ludovic al XVIII-lea nici nu ar fi îndrăznit să încerce. 2 „Stabilisem în toată Franţa locotenenţi de Poliţie care îmi erau devotaţi; alegerea t: cm-i-oti îmi oi-o. – a,”,., „tx „, m„; m;”. „m nnq mâna ne ziare, şi am devenit astfel serviciile Vulturului care 1-a primit cu grabă şi recunoştinţă încredin-ţându-i apărarea oraşului Anvers. Napoleon, despre care se ştia că este un om căruia îi place de obicei să lucreze cu aceiaşi miniştri, stârneşte nedumeriri acordând acest portofoliu delicat unui „novice”, într-adevăr, după 1800, Carnot n-a mai avut responsabilităţi ministeriale iar vârsta lui avansată – născut în 1753, are peste şaizeci de ani – face să sporească îndoiala în privinţa capacităţii lui fizice de a exersa efortul colosal de muncă cerut de funcţie, mai cu seamă pe timp de criză, în sfârşit, „marele Carnot” face figură de legendă vie a cărui notorietate, întărită de publicarea recentă a Memorialului către rege pe care-1 scrisese, riscă să-1 eclipseze pe împărat căruia îi place să se înconjoare mai degrabă de executanţi decât de potenţiali rivali. Totuşi, comparate cu dificultăţile ce se prezintă, aceste handicapuri

aparente pot fi luate drept atuuri şi chiar pot justifica ideea de a se recurge la o atât de nobilă glorie. Cum scrie simpatic Guizot: „Napoleon avea nevoie ca, graţie anumitor nume proprii, drapelul Revoluţiei să fluture deasupra Imperiului.” Carnot joacă acest rol de cauţiune morală şi democratică. Numirea lui e o mărturie despre capacitatea împăratului de a-i suda pe republicani în jurul persoanei sale. Ea e de natură să-i liniştească pe francezi plasându-i cot la cot pe cei doi salvatori ai naţiunii din ultimul sfert de secol. Etern apărător al patriei aflată în primejdie, Carnot îşi justifică locul într-un guvern a cărui sarcină prioritară consistă în a ţine piept invaziei aliaţilor. El reprezintă, la opusul lui Fouche, republicanismul virtuos ataşat la modul carnal Naţiunii, iubitor de ordine şi legalitate. Prima întrevedere dintre cei doi oameni se desfăşoară pe 20 martie: „Sunt foarte încântat să vă văd, domnule Carnot; sper că de acum înainte nu vom mai fi duşmani, îi spune împăratul. — Nu am fost niciodată când era vorba de interesele Franţei”, îi răspunde Carnot. A doua zi seara, fostul director revine la Tuileries. Napoleon, care se teme de un nou refuz, îi forţează mâna anunţându-1 de la bun început: „V-am numit ministru de Interne. — În acest moment n-aş putea să-i refuz nimic Majestăţii Voastre, răspunde Carnot. Dar postul pe care mi-1 oferiţi e străin de antecedentele mele. — Evident că m-am gândit şi eu, reia Napoleon, dar apariţia voastră la ministerul de Război ar părea că-i anunţă Europei că eu am intenţia să angajez o mare bătălie; or ştiţi că toate dorinţele mele merg spre pace.”1 Numirea este însoţită de înnobilarea lui, ca să-1 „desrevoluţioneze” (Henry Haussaye). Carnot devine conte al Imperiului pentru glorioasa lui rezistenţă de la Anvers. După ce într-o primă fază a declinat oferta, noul ministru se resemnează să o accepte, refuzând totuşi să-şi ia atestarea de la Cancelarie, în ciuda cererilor repetate ale lui Cambaceres: „Nu vreau nici să-mi împopoţonez numele cu o poreclă, şi nici, printr-un refuz gălăgios, să le dau duşmanilor împăratului ocazia să spună că mă separ de guvernul lui”, precizează el pentru a-şi justifica atitudinea. Reacţie demnă dar prea puţin înţeleasă de naţiune care nu cunoaşte nimic din subtilităţile

heraldice. Ea nu vede că „Marele Carnot”, devenit nobil, ar accepta astfel acest ordin ereditar pe care 1-a combătut toată viaţa. Altfel spus că îşi pierde de acum înainte o parte esenţială din aura ce-1 nimbează2. Numirea lui Carnot este îndelung comentată. Efectul politic scontat decepţionează. Napoleon credea că îl recrutează pe organizatorul victoriei, pe muncitorul puternic ferit de capricii. Descoperă însă un om îmbătrânit şi fricos. Ţinând la reputaţia lui de înţelept şi de moderat, el se arată ezitant în privinţa formelor şi scrupulos în privinţa 1 Vulturul adaugă: „Când cineva are ca dumneavoastră compasul în ochi el vede corectitudinea peste tot.” în Expose de mă conduite politlque publicat la puţin timp după cele O-sută-de-zile, Carnot şi-a expus îndelung raţionamentul pentru care a acceptat: „Am acceptat fără greutate postul care mi-a fost propus de împărat, fândcă am avut speranţa că voi face bine. Am crezut şi încă mai cred, că Napoleon revenise cu dorinţa sinceră de a menţine pacea şi de a guverna la modul patern. Credeam că aliaţii nu doreau să aducă dezolarea într-o ţară ale cărei angajamente erau atât de puternic pronunţate pentru liniştea Europei. Convingerea generală era că împăratul nu putuse să părăsească insula Elba decât cu asentimentul unei părţi din membrii Congresului de la Viena, şi că după puţin timp vom revedea-o pe împărăteasă şi pe fiul ei. Nimeni nu se îndoia că puterile aveau să ne lase, cum au afirmat-o de atâtea ori, să ne alegem guvernul ce ne-ar conveni, cu condiţia să rămânem fideli stipulaţiilor din tratatul de la Paris, în loc de toate astea, Napoleon s-a văzut brusc asaltat de puterile reunite, obligat să se pregătească în mare grabă pentru un război.” 2 Dacă e să credem în mărturia doctorului Koerte, înfăţişarea fizică îi asigură carisma: „Carnot este înalt de statură. Are o ţinută plină de nobleţe, fruntea largă şi înaltă, nasul bine format şi uşor curbat. Ochii lui sunt albaştri şi vii cu o privire ce exprimă siguranţă de sine, buzele fine poartă marca unei seninătăţi binevoitoare. Vorbeşte repede şi cu înfocare, se complace în conversaţie. Alocuţia lui este totdeauna clară, discursul presărat cu remarci — 1.: -un: mijloacelor, refuzând de exemplu să reînnoiască în administraţie cadrele înainte să fi examinat personal fiecare dosar în

parte. In vreme ce lui Fouche i-au trebuit doar zece zile ca să-şi asigure puterea, Carnot nu va pune niciodată definitiv stăpânire pe ministerul său. Această insuficienţă, explicabilă şi prin lipsa lui de experienţă, favorizează ascensiunea politică a ducelui de Otranto care devine, în lipsa altcuiva mai bun, inerlocutorul preferat al împăratului pentru afaceri interne. Numit pentru a-1 contra pe Fouche, Carnot va fi mai întâi păcălitul înainte de a deveni victima acestuia. Cei şaizeci de noi prefecţi pe care el îi desemnează nu-şi preiau funcţiile decât la jumătatea lunii aprilie, deci abia la trei săptămâni după sosirea împăratului, întârzierea se dovedeşte grea de consecinţe căci le permite funcţionarilor şi primarilor regalişti să rămână mult timp în funcţii, amânând procesul pacificării interne, facilitând emigraţia şi furnizându-le informaţii aliaţilor. De altfel, în numeroase cazuri, alegeri nefericite obligă să se recurgă la noi numiri – o sută şaptezeci în totul de pe 20 martie până pe 10 iunie1 – şi la trimiterea precipitată a câtorva comisari extraordinari, care îi moştenesc pe reprezentanţii aflaţi în misiune, pentru a-i suplini pe prefecţii necorespunzători. Cu rare excepţii, rolul lor va fi aproape nul2. În sfârşit, Carnot se împrăştie în loc să se concentreze pe priorităţi precum epurarea personalului şi alcătuirea gărzilor naţionale. Ministerul de Interne reprezenta la acea epocă echivalentul a circa zece ministere actuale3. Carnot se pasionează pentru fiecare ramură a administraţiei sale şi vrea să-şi impresioneze contemporanii conducând simultan toate activităţile. „Fostul membru al Comitetului salvării publice, constată cu severitate Thibaudeau, îşi pierdea vremea cu proiecte filantropice sau de ameliorare, precum interesele clerului, secretul scrisorilor, lucrările publice, agricultura, industria, comerţul, instrucţia publică, metoda lui Bell şi Lancaster şi Academia. Foarte lăudabile într-o situaţie calmă, proiectele lui erau intempestive pe vremea de criză în care se găsea atunci Franţa.”4 1 Departamentele Hdrault şi Tarn-et-Garonne au cunoscut până la cinci numiri prefectorale succesive pe perioada celor O-sută-de-zile. 2 Printre cei mai celebri, fostul ministru Roederer este trimis la Toulon, contele de Pontecoulant la Toulouse, generalul Cafarelli la Rennes, Thibaudeau la Dijon. Contele de Boissy d'Anglas, aflat în

post la Bordeaux, justifică lipsa lor de entuziasm: „Dacă Napoleon iese învingător, spunea el, totul va merge bine fără să luăm nici o măsură, iar dacă e învins tot ceea ce am fi putut să facem nu va servi la nimic.” 3 Ministerul lui Carnot îngloba actualele portofolii de la Interne, Cultură, Educaţie în vreme ce Fouche prosperă în umbră, Napoleon se arată disperat de indeciziile ministrului său de Interne. Dacă nu îndrăzneşte să-i reproşeze nimic pe faţă, din respect pentru notorietea lui, corespondenţa dintre ei lasă să transpară enervarea crescândă a împăratului, care solicită măsuri prompte şi cere să cadă anumite capete. Dar Carnot rămâne egal cu el însuşi. Cu un aer pontifical, îi adresează drept răspuns lungi şi verbioase misive, îşi dă cu părerea, îşi justifică neîncetat conduita, îţi poţi imagina cu uşurinţă la ce supliciu se supunea Napoleon citindu-le. Itinerariul său ilustrează în mod exemplar complexitatea raporturilor dintre morală şi politică. Carnot este tipul omului onest insensibil la onoruri, fidel în nefericire, măreţ pe vremuri de restrişte. El rămâne în această privinţă una din figurile cele mai unanim respectate din istoria naţională. Dar „Marele Carnot” e fixat în memoria noastră de Comitetul salvării publice1. Ca să învingă, nu a ezitat atunci să trimită la moarte. Dacă nu orchestrează el Teroarea – rolul le revine lui Robespierre şi Saint-Just – el însă o aprobă fără să clipească, şi devine deci complicele de fapt. Găsim de altfel semnătura lui în josul unor decrete relative la exterminarea din Vendeea. Dacă şeful de război este eficient, omul politic din el a eşuat totdeauna, sub Directorat ca şi sub Consulat, în 1800 ca şi în 1815: „Carnot nu era bun de nimic la ministerul de Interne”, va tranşa Napoleon pe Sfânta Elena. Dacă politica e demnă de dispreţ când nu nu e condusă de principii, ea solicită în schimb alte capacităţi precum secretul, îndrăzneala, instinctul şi fermitatea. Complexitatea deciziilor ce urmează să fie luate necesită arbitraje adesea penibile. Diferitele noduri gordiene pe care trebuie să le reteze omul public pot fi comparate cu cele cu care se confruntă ofiţerul pe timp de război. Ca şi militarul, omul politic se distinge nu numai prin capacitatea de a face o bună alegere dar şi de a o duce la bun sfârşit în singurătate şi urgenţă. Departe de certitudinile simple ale arivistului sau ale cinicului, el nu trebuie să lase să transpară nimic din îndoielile ce-1

devorează adesea. Este preţul cu care îşi menţine aura şi legitimitatea. Dacă dă dovadă de slăbiciune, întreg lanţul comenzii tremură şi se instalează teama. Carnot cel din 1793 este un om de acţiune pe câtă vreme cel din 1815 se arată într-o Interne, căci nu poseda niciuna nici alta din cele două calităţi esenţiale necesare în acest mare post, nici cunoaşterea nici discernământul oamenilor, nici arta de a inspira şi de a dirija altfel decât prin maxime generale şi circulare uniforme.” permanentă ezitare. Cel dinţii reprezintă omul de Stat; cel de al doilea doar o palidă imagine a lui. Greu de alcătuit, această a doua echipă debutează cu o serie de grele handicapuri. Mai întâi că ea suferă de lipsă de energie şi motivare. Cu excepţia lui Gaudin, Decres sau. Fouche, membrii guvernului marchează tot felul de gesturi de rezistenţă. Pentru prima dată, Napoleon trebuie să se ploconească şi chiar să le forţeze unora mâna, ca să-şi compună cabinetul. Când în general carierele ministeriale suscită vocaţii debordante, el are nevoie de aproape zece zile să-şi completeze Consiliul. Ce teribil contrast faţă de prima sa domnie, ce deziluzie! Şocat, el constată cu amărăciune: „Vă găsesc schimbaţi pe toţi, dintre voi toţi numai eu sunt în plină formă.” Guvernul e atins treptat de otrava aşteptării ce se răspândeşte apoi în administraţie, cu complicitatea numeroşilor reponsabili regalişti menţinuţi prea multă vreme în post. În plus, echipa e inegală. Oboseală, teamă sau incompetenţă, anumiţi miniştri se vor dovedi a fi cu mult sub talentele cerute în asemenea circumstanţe, precum – am văzut – Carnot, dar de asemenea Cambaceres şi într-o mai mică măsură Caulaincourt1. Dacă Davout se dovedeşte excelent, precis şi eficient, Fouche rămâne cel mai bun element al Consiliului, dar el unelteşte pe ascuns împotriva împăratului. Şi mai grav, guvernul înclină spre stânga, pecetluind eşecul marelui guvern de sfântă uniune la care visa Napoleon. Purtat de elanul popular, revenitul descoperă cu brutalitate reversul decorului. Notabilii se tem de persepectiva unei noi Terori şi tremură în faţa mobilizării puterilor aliate. Aşa se face că Napoleon găseşte mai mult sprijin în rândurile bătrânilor republicani decât în sânul curţii2 sale. Sunt tot atâtea motive pentru liberali şi moderaţi, cei mai mulţi ascunşi pe domeniile lor, să-i rămână fideli lui Ludovic al XVIII-lea.

Opinia publică se întreabă cât de sinceră e metamorfoza sa studiind cu atenţie compoziţia guvernului. Cei mai mulţi dintre membrii acestuia îl serviseră deja, inclusiv Carnot şi Fouche. Intrarea lui Davout, singura surpriză adevărată, marchează mai puţin spiritele decât ieşirea lui Mole. Nu se află nici o figură nouă, mai cu seamă liberală. Miniştrii sunt în vârsta3, 1 Napoleon îi adaugă de altfel câteva zile mai târziu doi subsecretari de Stat care să-1 asiste (Bignon şi Otto). 2 Fouche, Carnot, dar şi Cambacăres şi R6al ies din jacobnismul politic. Majoritatea ocupă posturi de răspundere încă de la Revoluţie, în loc de schimbarea aşteptată, descoperi nişte cai obosiţi. Mecanica intereselor începe din nou să funcţioneze, însă mulţi dintre oameni, acum guvernaţi de spaimă, nu mai au încredere în ea. Sfâşiat între nevoia de a le da asigurări notabililor şi cea de a prelungi momentum-upopular, Napoleon încearcă precum la 1800 să le împace una cu cealaltă. Dar tradusă la modul concret marja lui de manevră nu încetează să devină tot mai mică, făcându-1 să nu poată profita de beneficiul ambiguităţii. Aşa că se vede nevoit să-şi exercite guvernarea în solitudine, ca şi cum exilul ar fi fost transmutat de pe insula Elba la Tuileries. Magia întoarcerii începe să se risipească. Parisul îi întoarce spatele, elitele fug de el, aliaţii plănuiesc împotriva lui numai rele. Îi lipseşte timpul să-i poată înlocui pe fidelii de ieri dezabuzaţi cu oameni noi şi entuziaşti, împăratul e nevoit să trateze cu oportuniştii ce-i populează antecamerele, primii sosiţi şi tot primii plecaţi când roata norocului se întoarce, în acest caz, cum să nu se instaleze îndoiala în sufletul lui, cum să nu-şi pună întrebări dacă are dreptate să facă ceea ce face? Pacificarea înainte de orice Napoleon trebuie să facă faţă prezenţei regelui pe sol francez. Ajuns pe 22 martie la Lille, acesta din urmă ezită încă între a emigra în Belgia sau la Londra şi a rezista. Mulţi dintre fidelii săi sunt exasperaţi de pasivitatea lui şi de lipsa de griji manifestată, în loc să ia o hotărâre, Ludovic al XVIII-lea plânge că şia pierdut papucii, furaţi pe drum împreună cu o parte din veşminte: „O să înţelegeţi într-o zi, îi declară unui Macdonald uluit, ce înseamnă să-ţi pierzi nişte papuci care au luat forma piciorului.” Primirea nu tocmai clară pe care i-o fac trupele de la Lille1 îl decide

până la urmă să plece a doua zi spre Gând. Alegerea este abilă. Acest mic oraş, situat la cincizeci de kilometri nord de Bruxelles, îi permite să rămână în acelaşi timp aproape de frontiera franceză şi de teatrul previzibil al Fouche 55, Decres 53, Măreţ 51. Numai Davout (44 de ani) şi Caulaincourt (41 de ani) sunt mai tineri decât Napoleon. 1 Ludovic al XVIII-lea s-a oorit la Lille. Oraş al cărui nume îl purta în emigraţie (conte viitoarelor operaţiuni militare, în funcţie de evoluţia situaţiei, va putea sau să revină în Franţa sau să se îmbarce cu uşurinţă spre Anglia1. Casa regală, alcătuită din trei până la cinci mii de oameni, urmează cortegiul cu două zile de întârziere. Se află în ea câţiva muşchetari, Vigny în tabăra roşilor, Gericault la cei gri, plus Lamartine, gardă de corp în compania lui Noailles; tot atâţia soldaţi pierduţi ai unei cauze pierdute. Mândrii în durerea şi umilinţa lor, aceşti tineri romantici, dornici să pună capăt situaţiei, ard de nerăbdare în faţa monarhiei apatice lovită de blestem şi aflată pe drumul exilului. Urmată de cei trei mii de călăreţi ai generalului Exelmans, fidela cohortă avansează sub o ploaie torenţială: „Ne oprim în mijlocul câmpurilor arate, clefăim într-o mocirlă vâscoasă şi neagră, se lamentează generalul de Reiset. Plouă în continuu, pământul îmbibat de apă se face adânc sub paşii oamenilor şi ai cailor, se transformă într-o imensă mlaştină, înaintarea devine din ce în ce mai penibilă şi obositoare; încerc să-i îmbărbătez pe oamenii mei, care încep să se lase abătuţi3.” Spre deosebire de gloria de care a avut parte Zborul Vulturului, retragerea armatei regale devine repede un coşmar. Artileria este abandonată, trupa epuizată, iar disciplina aproape inexistentă: garda albă este la pământ fără măcar să fi început lupta, „încă de Ia plecare, marşul lor avea aerul unei derute”, notează scriitorul liberal Sismondi. Exelmans execută întocmai instrucţiile cu caracter moderat date de Napoleon, care-i ordonase să-1 împingă pe rege dincolo de teritoriu încercând în acelaşi timp să evite violenţa. Cele două armate de cavalerie, regală şi imperială, se încrucişează totuşi pe 24 martie în apropiere de Bethune şi reuşesc să evite acroşajul doar graţie sângelui rece de care dau dovadă ofiţerii din ambele tabere. La frontieră, drumurile se separă: Casa militară află cu mânie

şi uluire că e concediată, în lipsă de suficiente mijloace, numai trei sute de călăreţi aleşi dintre cei mai buni pot fi păstraţi. Celalţi, invitaţi să reia drumul spre capitală după mai multe zile de marş epuizant, se tem să nu fie lăsaţi pradă răzbunării armatei imperiale. Face drumul înapoi şi mareşalul Macdonald care, deşi rămas fidel regelui, refuză totuşi să Regele şi-a luat toate precafiunile. Pe 18 martie fidelul său valet, Hue, aflat mai înainte în serviciul lui Ludovic al XVI-lea, plecase de la Tuileries cu patru milioane şi cu bijuteriile Coroanei de o valoare aproximativă de patrusprezece milioane. 2 Reiset i-a fost loial lui Napoleon până în 1814 dar acum refuză să-şi trădeze jurământul făcut reeelui ca şi alţi numern<; i nfitpt-i „o-: -: emigreze ca să nu fie nevoit să ridice armele împotriva ţării sale. Luându-şi adio de la monarh, îi adresează aceste câteva cuvinte profetice: „Adio, Sire, la revedere peste trei luni.” înainte să părăsească Franţa, Ludovic al XVIII-lea are grijă să-şi afirme legitimiatea prin două ordonanţe răzbunătoare: cea dintâi desfiinţează pur şi simplu armata, cea de a doua interzice să i se plătească impozit „uzurpatorului”. Asemeni lui Napoleon în 1814, monarhia umilită de cădere se grăbeşte să găsească un ţap ispăşitor: armata imperială. „Aşadar Bonaparte are de partea lui forţa armată, în schimb toate inimile sunt cu mine”, îi scrie el lui Talleyrand pe 26 martie. Iar împăratului Austriei: „N-am aflat la trupele noastre decât nerăbarea de a merge să servească un şef al cărui nume le aminteşte şi pare să le promită încă alte cuceriri şi devastări în Europa.” în amărăciunea lui, se face că uită că poporul bonapartist s-a ridicat cu entuziasm la trecerea Vulturului. Ce reprezintă deci această nouă emigraţie adunată în spatele unui rege fără regat? Paralela Gand-Coblentz li se impune contemporanilor cu o forţă irezistibilă care-i îngăduie propagandei imperiale să joace pe registrul, egalitar şi patriotic, de care se folosise Convenţia cu succes spre a ridica naţiunea împotriva regaliştilor cu douăzeci şi cinci de ani mai devreme: „Armatele contelui de Lille, ironizează astfel jurnalul Independentul, se reduc la câteva sute de tineri nebuni care regretă deja confortul de la Tuileries şi de la Palais-Royal şi s-ar înspăimânta cumplit dacă ar zări mustaţa unui grenadier al gărzii. [.] Se cuvine să credem că

Majestatea Sa va fi suficient de creştină ca să nu atragă asupra Franţei calamităţile unui război străin care oricum nu i-ar reda tronul.” în realitate, situaţia regaliştilor se arată mai favorabilă decât imediat după 1789 din mai multe motive. Mai întâi că ei alcătuiesc un corp unit împreună cu regele în fruntea lor, câtă vreme Ludovic al XVI-lea, arestat la Varenne în 1791, nu a putut să fugă, lipsindu-i astfel pe emigranţi de şeful lor natural, în plus, regaliştii beneficiază de astă dată de sprijinul tacit al aliaţilor1, în absenţa unei alte soluţii, puterile par mai degrabă înclinate să-i restabilească pe 1 Cu toate eforturile emigranţilor, a trebuit atunci să se aştepte până în 1792 ca să înceapă ostilităţile între Franţa şi monarhiile europene. După execuţia lui Ludovic al XVI-lea, Europa îi abandonase pe Bourboni acceptând să trateze cu Directoratul iar apoi recunoscându-1 pe Napoleon. Pe atunci Ludovic al XVIII-lea, dacă nu-i punem la Bourboni. Napoleon şi republica au parte de o respingere unanimă. Regenţa Mariei-Louise nu beneficiază nici măcar de sprijinul Austriei. Ludovic al XVIII-lea, el, nu-i provoacă nimănui frică: el cauţionează Congresul de la Viena şi garantează pacea. Totuşi, încă nu este nimic hotărât. Ostilitatea funciară a ţarului, sporită şi de fiasco-ul celei dintâi Restauraţii, îl preocupă pe monarh. Pe Alexandru, care i-a considerat totdeauna pe Bourboni vanitoşi şi reacţionari, nu-1 trage inima să-i restabilească. Guvernul englez, foarte legat de rege, trebuie în curând să dea înapoi sub presiunea opoziţiei whig, ostilă războiului. Pe data de 25 aprilie el publică o declaraţie stipulând că în acest conflict nu are ca obiectiv ideea de ai restabili pe Bourboni, ci doar aceea de a-1 abate pe Napoleon, în realitate, Anglia tory vrea să-1 păstreze pe monarh, evitând însă ca el să poată fi identificat în opinia publică franceză cu coaliţia. Dar Ludovic al XVIII-lea nu e de aceeaşi părere. El pretinde ca Europa să-şi ia angajamentul public că-1 restabileşte1. Obsedat de ameninţarea unei posibile veniri pe tron a ducelui de Orleans, el se teme de asemenea că aliaţii ar putea să profite de situaţie pentru a dezmembra Franţa şi preferă, în consecinţă, să oficializeze alianţa pentru a salva integritatea teritoriului ca în 1814. Stânjenite de această atitudine, puterile îl ţin la o parte de orice decizie şi le interzic emigranţilor să intre în rândurile armatelor lor. Izolat şi slăbit,

regele rămâne la fel de tributar victoriei coaliţiei, cu riscul de a încarna pentru poporul său partidul din străinătate. Ca să iasă din această capcană, Ludovic al XVIII-lea îi cere lui Taleyrand, rămas la Viena, să facă tot posibilul pentru a garanta o pace albă. Umilirea Franţei nu ar face decât să fragilizeze şi mai mult tronul său, cu riscul de a trezi o revoluţie ce ar trece din nou continentul prin foc şi sânge. Interesul aliaţilor ar trebui deci să-i îndemne să-şi mai modereze exigenţele. Regele vrea de asemenea să-şi lărgească sprijinul în interiorul teritoriului, pentru a le dovedi partenerilor europeni că poporul, cu excepţia armatei, îi rămâne fidel. El poate conta, şi iată încă un atu întru apărarea cauzei sale, pe abolirea cenzurii. Publicaţiile regaliştilor ies ca ciupercile în perioada acestor O-sută-de-zile. Teroarea le suprimase brutal ziarele şi ghilotinase redactorii lor. Napoleon îi lasă dimpotrivă pe publicişti în libertate. Dacă supravegherea lui Fouche împiedică apariţia unei în ciuda avizelor sănătoase pe care i le scrie Talleyrand: „Nimic nu ar putea să gazete făţiş regalistă, complicitatea notabililor asigură difuzarea clandestină a Jurnalului universal, direct imprimat la Gând şi condus de Chateaubriand. Acest „contra-Monitor” numit ironic şi „Monitorul de Gând”1, duce un necruţător război cu pana împotriva adversarului imperial. El opune neobosit pacea şi libertatea, încarnate de Ludovic al XVIII-lea, belicismului şi despotismului unui Napoleon diabolizat pe deasupra ca jacobin. El atinge astfel în mod abil cu degetul trei spaime ale notabililor: războiul, teroarea şi dictatura. Pentru a-i fixa şi mai bine în tabăra regalistă, el promite o largă amnistie în vreme ce denunţă epurarea nemiloasă orchestrată de împărat în armată şi administraţie2. Sprijinul notabililor reprezintă cea mai bună şansă şi pentru rege. Ludovic al XVIII-lea continuă să beneficieze de dividendele Chartei şi de discursul abil ţinut pe 16 martie. Gând nu seamănă cu Coblenz, populat de contrarevoluţionari extremişti, însetaţi de răzbunare, alcătuind liste de prescripţie, respingându-i cu dispreţ pe moderaţi care se văd obligaţi să emigreze la Londra, Geneva sau în Statele Unite. De astă dată, constituţionalii alcătuiesc o importantă falangă în sânul curţii regale, după exemplul miniştrilor Jaucourt, Beugnot şi Louis3, dar şi al lui Chateaubriand care devine „ministru de Interne interimar” al regalităţii aflată în exil, titlu care are partea lui picantă

date fiind circumstanţele. Talleyrand, rămas la Viena, îşi păstrează de asemenea portofoliul. La Paris, aristocraţia dezertează în masă de la curtea imperială. Până şi liberalii, convertiţii cei mai recenţi, îşi manifestă într-o primă fază fidelitatea dinastică, de exemplu Baranţe, prefect de ' Sau „Monitorul Chateaubriand”, cum îi spune Fouche”. El apare mai întâi cu titlul Moniteur însă ia titlul de Journal universel încă de la cel de al doilea număr, în urma protestului ministrului belgian Fagel. Vor apărea douăzeci de numere în total. 2 Numărul de pe 28 aprilie se indignează astfel de vânătoarea de vrăjitoare la care s-a dedat guvernul imperial: „Regele Franţei nu a schimbat aproape nimic în Franţa şi aproape toţi oamenii care erau în posturi au rămas; în chiar momentul când a izbucnit conspiraţia, nu erau decât 5 sau 6 judecători de la Casaţie înlocuiţi; iar întreaga ordine judiciară era cea pe care o compusese Buonaparte. Cât despre el, n-a intrat în Paris decât de cincisprezece zile şi iată că deja comisari împuterniciţi cu toate puterile îşi împart între ei Franţa, astfel ca prezenţa lui să fie într-un anume fel răspândită peste tot, şi pentru a fi sigur că toţi care i-ar fi nedevotaţi vor fi alungaţi din toate posturile şi înlocuiţi cu creaturile lui.” 3 Baronul Louis a fost ministru de finanţe pe timpul primei Restauraţii. Prieten cu Talleyrand de la Revoluţie, are reputaţia de a fi extrem de rigid, la opusul mentorului său. În schimb, marile sale capacităţi financiare, manifestate în elaborarea bugetului pe anul Vendeea, sau tânărul magistrat Elie Decazes cel care proclamă că „legitimitatea nu e un premiu la cursele de cai”, înainte să părăsească Parisul cu mare tămbălău1. Cei mai mulţi mareşali, numeroşi generali, trei sferturi din prefecţi şi primari, îşi respectă de asemenea sentimentele faţă de rege, lipsindu-1 pe Napoleon de reţele interioare. Această a cincea coloană regalistă trimite mii de scrisori spre Curtea de la Gând, în care se amestecă jurăminte de fidelitate cu informaţii preţioase privind starea de spirit şi pregătirile militare, însuşi Fouche îşi oferă serviciile negociind promisiunea menţinerii sale la ministerul Poliţiei în cazul unei a doua Restauraţii. Sprijinul notabililor depinde totuşi de consolidarea liniei liberale începută în 1814. Pentru constituţionali, revenirea lui Napoleon sancţionează mai întâi de toate omniprezenţa emigranţilor şi stângăciile guvernului regal, mai cu seamă în privinţa armatei.

Analiză care evident că îi şochează pe radicalii monarhişti, minoritari în ţară, dar majoritari în sânul Curţii emigrate, grupaţi în permanenţă în jurul lui Monsieur şi al intimilor săi. Bineînţeles că felul în care citesc ei evenimentele nu are nimic de a face cu interpretarea dată de constitu-ţionalişti: regele a fost trădat fiindcă era prea bun, prea moderat, prea ocupat să-i seducă pe foştii revoluţionari pe care, dimpotrivă, ar fi trebuit să-i îndepărteze de el. „Zborul Căpcăunului” încoronează în opinia lor un complot bonapartist, pus la cale de acei notabili imperiali menţinuţi în mod scandalos la 1814. Cea de a doua Restauraţie va trebui aşadar să se ocupe cu prioritate de pedepsirea vinovaţilor şi de epurarea implacabilă a administraţiei. După care Charta va trebui modificată într-un sens favorabil extinderii puterii regale şi a puterii clerului. Conflictul dintre radicali şi constituţionalişti, care coace de la venirea lui Ludovic al XVIII-lea, face deja ravagii şi domină jocul politic. Stânga dinastică şi dreapta dinastică au devenit de neîmpăcat. În sfârşit, un ultim atu, monarhul beneficiază de reţele în provincie. Apărut în 1790 în Gard şi în 1793 în Vendeea, regalismul popular a sosit prea târziu pentru a influenţa cursul evenimentelor după Revoluţie. De astă dată, de la Tuileries, Ludovic al XVIII-lea a putut organiza o ripostă în Vendeea şi în sud, cele două regiuni ataşate în mod tradiţional dinastiei. Nu i-a trimis el oare la faţa locului pe vărul său ducele de Bourbon şi pe nepotul său ducele de Angouleme în care îşi pune de acum înainte speranţele? Văr cu Ludovic al XVIII-lea, fiu al prinţului de Conde, şef al armatei emigrate, tată al ducelui de Enghien, numele ducelui de Bourbon este un talisman pentru regalişti. Şi totuşi, peste două săptămâni, prinţul fuge fără să se fi bătut şi se îmbarcă la Sables-d'Olonne spre Spania. Fervoarea regalistă se stinge; mediocriatea şefilor desăvârşeşte restul. „Fiu necunoscut al unui atât de glorios părinte1”, ultimul Conde, vlăguit după executarea fiului său în 1804, face de multă vreme o figură de om slab. Curtenitor şi afabil, însă de o inteligenţă mediocră, el nu cunoaşte nimic din Vendeea2, şi se arată incapabil să arbitreze rivalităţile ce îi opun, ca de obicei, pe principalii şefi militari, în rândurile acestora din urmă, şocul dintre personalităţi se dublează cu divergenţele fundamentale asupra strategiei de urmat. Louis de La

Rochejaquelin, frate cu celebrul general ucis în 1794, vrea să se recurgă la măsuri decisive în vreme ce locotenenţii lui, d'Autichamp şi d'Andigne, recomandă prudenţa. Natură indecisă, vărul regelui nu ştie ce să facă. „Pe timpul celor nouă sau zece zile petrecute în preajma lui Monsieur, duce de Bourbon, povesteşte cu amărăciune generalului d'Andigne, am simţit cât de dificil era să-i antrenezi într-o acţiune viguroasă pe oamenii care n-au trăit în mijlocul evenimentelor. Prinţul ar fi fost dispus să adopte măsuri energice; dar anturajul lui voia să temporizeze şi distrugea efectul pe care eu aş fi putut să-1 produc. Am găsit la Angers curteni de aceeaşi spiţă cu cei pe care-i văzusem dintotdeauna: nu voiau nici să facă nici să lase pe alţii să facă.” Prea puţin înclinat să se ascundă şi să ducă o viaţă de aventurier, el contramandează revolta generală şi părăseşte cantonamentul, în posesia unui document de trecere pe care i-1 eliberează cu complezenţă un ofiţer superior imperial. Fenomen mai grav şi mai neaştepat pentru Bourboni, ţăranii rămân surzi la apelurile şefilor. Chiar dacă au destulă râcă împotriva guvernului revoluţionar, şuanii şi vendeenii îi rămân recunoscători împăratului pentru că pusese capăt războiului civil. Cea dintâi rebeliune fusese un răspuns al clerului la Constituţia civilă şi la înrolările obliga1 Racine, Phedre, act III, scena V. 2 D'Adigne notează sever în privinţa lui: „Primise de la rege puteri depline să poată comanda toată partea vestică. Dar instrucţiunile îi prescriau să nu aresteze oameni decât prin mijloace constituţionale şi să nu încredinţeze comandamentul decât unor ofiţeri de torii, nu la umilirea de care avusese parte monarhia1. Or la aceste două puncte Bonaparte le dăduse satisfacţie ţăranilor din vestul Franţei şi obţinuse în schimb renunţarea lor la Restauraţie, încă de la 1800 ei îşi regăsesc bisericile şi preoţii. Concordatul de la 1801 îi umple de satisfacţie. Iar în privinţa serviciului militar obligatoriu, Napoleon are de grijă să-1 limiteze pentru a-şi asigura definitiv pacea civilă. E de înţeles atunci apatia generală a regiunii în momentul sosirii ducelui de Bourbon. Dacă la începutul lunii aprilie partea vestică rămâne calmă, ea începe totuşi să se agite mai târziu când se fac cunoscute primele măsuri de mobilizare. E decretată din nou pe data de 15 mai2

răscoala generală. La Rochejaquelein emite o proclamaţie incendiară: „Aminti ţi-vă de câte ori v-a condus fratele meu spre victorie! Încercând să-i urmez exemplul, nu voi face decât să vă repet cuvintele lui: dacă înaintez, urmaţi-mă; dacă dau înapoi, ucideţi-mă; dacă mor, răzbunaţi-mă.” Peste tot încep să se organizeze mici bande ce repurtează câteva succese locale3, însă dezbinările dintre şefi perturbă şi împiedică orice unitate de acţiune. La Rochejaquelein constată că Ordinele sale sunt călcate în picioare de adjuncţii săi care fac numai cum îi taie capul. Chiar dacă au reuşit să adune 25000 de oameni în total, în loc de 50000 la câţi se aşteptau, albii – divizaţi în patru armate – nu pot niciodată să reunească mai mult de 10000 în acelaşi loc. Suntem departe de a putea compara aşa ceva cu războiul sfânt dus de „Marea Armată catolică şi regală” cu douăzeci şi doi de ani mai devreme. Confruntat cu recrudescenţa agitaţiei, Napoleon reuşeşte totuşi să acţioneze în luna mai. Ca să-i vină de hac rebeliunii, el utilizează metoda de a alterna promisiunile cu pedepsele, deja experimentată cu succes la 1800. Fouche e însărcinat să negocieze cu şefii vendeeni în timp ce generalul Lamarque ajunge la comandamentul armatei de pe Loara având ca misiune să împrăştie mişcarea. Excelent specialist al 1 Vendeea nu s-a mişcat nici în Juna iulie, nici în octombrie 1789 (luarea Bastiliei şi revenirea forţată a regelui la Paris), nici când cu căderea monarhiei (10 august 1792), nici chiar în momentul procesului şi al executării lui Ludovic al XVI-lea. Ea s-a revoltat în schimb la anunţul mobilizări maselor decretată de Convenţie. 2 Decizie luată în consiliul de război ce-i reuneşte pe principalii şefi vendeeni pe data de 18 mai la La Chapelle-Basse-Mer. 3 Ambuscadă la Saint-Pierre-des-Echaubrognes pe 17 mai, cucerirea localităţilor Phrilot ai Rr„oenira r, o IA iar Cai'ntjA nno-rl' A, i. – o*, „= T C T_i. _: _, –. Gherilelor, pe care le-a combătut cu succes în Spania, acest loial1 bonapartist îi înfrânge cu uşurinţă pe rebeli, prost înarmaţi şi dezorganizaţi. Aceste prime succese îi uşurează munca de convingere lui Fouche care trimite la faţa locului emisari aleşi dintre foştii şefi vendeeni. Şi le ţine, înainte de plecare, un discurs de o rară

duplicitate: „Vendeea, le spune el, s-a răsculat, fără să aibă mijloacele pentru a susţine această mişcare. Voi, vendeenii, nu puteţi decide în această chestiune şi ne puneţi cu atât mai mult în încurcătură încât până la urmă aţi putea să ne obligaţi să emitem legi de teroare ce i-ar conferi lui Bonaparte mai multă forţă decât am vrea noi să-i dăm.”2 Pacea se impune drept cel mai bun mijloc pentru a contracara veleităţile despotice ale împăratului şi în consecinţă pentru a-i servi pe Bourboni. Mesajul ministrului Poliţiei trece cu atât mai uşor, cu cât moartea lui La Rochejaquelein, pe 4 iunie, lipseşte rebeliunea de un generalisim cunoscut pentru intransigenţa lui. Din lipsă de combatanţi, revolta riscă să se epuizeze. Lamarque, simţind momentul potrivit, negociază la rândul său: „E cumplit, le scrie el şefilor vendeeni pe data de 9 iunie, să contempli un câmp de bătălie unde atât în rândurile învingătorilor cât şi în rândurile învinşilor, nu vezi decât francezi.” Ironie a istoriei, armistiţiul nu va interveni decât după abdicarea lui Napoleon, în ciuda eşecului ei, revolta părţii vestice a blocat între cincisprezece până la douăzeci de mii de oameni din grosul armatei imperiale. Ei vor lipsi în mod crud la Waterloo. Contrar previziunilor, principala vatră a rezistenţei se va afla în sud şi pare chiar, timp de câteva zile, să ameninţe restauraţia imperială. Ludovic al XVIII-lea e reprezentat la faţa locului de ducele şi ducesa de Angouleme cărora li se adaugă Vitrolles, însărcinat să coordoneze forţele regaliste din sud. Ministrul ajunge la Bordeaux pe 23 martie pentru a transmite instrucţiunile regelui, adică „să se stabilească un cordon în lungul Loarei iar Franţa să fie astfel împărţită în două de acest râu”. Cei trei îşi repartizează rolurile. Vitrolle, de la Toulouse, va 1 Lamarque urăşte Restauraţia despre care spune că e ca şi cum te-ai „opri în mocirlă”. Pe 29 mai, imediat după ce ajunge, el publică o proclamaţie ce încearcă cu abilitate, potrivit lui Emile Le Gallo, să opună „interesele ţăranilor vendeeni regretelor şi pasiunilor foştilor lor seniori”, în cazul în care ar câştiga albii, „ei ar reintroduce dijmele, feudalitatea, măsurile arbitrare, supunerea tuturor oamenilor de rând plus dublul despotism al nobililor şi al regilor”, declara el mai cu seamă.

2 Agenţii ministrului, Malartic, Flavigny şi La B6raudiere, sunt foşti şuani, ceea ce le dirija autorităţile civile; ducele de Angouleme, în fruntea trupelor fidele, va mărşălui spre Lyon; cât despre fiica lui Ludovic al XVI-lea, ea rămâne la Bordeaux ca să organizeze rezistenţa locală. Strategia se va izbi repede de bonapartismul fanatic al armatei, de „prudenţa” funcţionarilor şi de apatia majorităţii populaţiei. Cu toată energia de care dă dovadă, Vitrolles e arestat încă de pe 4 aprilie după câteva zile de consulat fantoşă. Nu reuşise să alcătuiască un corp de voluntari şi nici să-i trimită pe militari la casele lor. Somându-1 pe generalul Laborde să se decidă, acesta îi răspunde fără menajamente: „Noi nu vrem război civil.” Transferat la Paris, el scapă de eşafod graţie intervenţiei lui Fouche care o trimite de îndată pe soţia prizonierului la Gând pentru a vorbi despre propriul său devotament în favoarea cauzei regale1. Ducesa de Angouleme duce timp de o săptămână o luptă eroică pentru a păstra oraşul Bordeaux de partea monarhiei. Beneficiază de sprijinul masiv al populaţiei2 însă nu poate face nimic, nici ea, împotriva ostilităţii manifestate repetat de armată. Dacă regaliştii întreţin un adevărat cult pentru orfana de la Templu, rigiditatea şi acreala ei sunt adesea ofensatoare şi îi decepţionează pe numeroşii partizani ai dinastiei. Trebuie spus că viaţa fiicei lui Ludevic al XVIlea a fost marcată cu sigiliul nenorocirii. Disperarea unei copilării zdrobite de lunga detenţie la Templu, de unde ea i-a văzut căzând pe tatăl, pe mama şi pe fratele ei. Durere a unei tinereţi marcate de exil, umbrită de căsătoria sterilă cu vărul ei, ducele de Angouleme. Cum să nu te înăspreşti, în asemenea condiţii? Fiică, nepoată şi noră a ultimilor trei regi ai Franţei3, ea arborează, ca să-şi ascundă suferinţele, masca severă şi secătuirea sufletească a celor care, răniţi de viaţă, nu îndrăznesc să mai creadă în umanitate. Mme de Chastenay, care nu împărtăşea nici tandreţea admirativă a radicalilor şi nici sarcasmele liberalilor, fără îndoială că i-a alcătuit în Memoriile sale portretul cel mai exact: „Trăsăturile feţei sale erau frumoase dar serioase; obrajii ei fuseseră brăzdaţi de plâns. Talia, corectă, nu era atât de înaltă ca să poată să răspundă demnităţii fizionomiei sale. Dobândise obiceiul să se ţină neglijent şi să se lipsească de parură. Sunetul vocii sale era răguşit

1 Napoleon cedează în privinţa execuţiei dar nu şi a închisorii: „N-o să-şi piardă nici un fir de păr de pe cap! tranşează el. Dar nu vreau să 1-il trimit la Gând; e un om inteligent, poate fi primejdios, rămâne deci în închisoare.” 2 Capitala Giorondei, pusă greu la încercare de Blocada continentală, e considerat a fi rtrnciil r*f„l tnsii r*”r”îilict Hm FVfintâî iar frazele scurte. Din păcate! Asprimea ce răzbătea până şi din cel mai neînsemnat discurs al ei, din expresiile cele mai afectuoase, venea în parte din educaţia teribilă pe care o primise în turnul Templului unde tinereţea ei a fost înconjurată de temniceri inflexibili care i-au asprit, dacă pot să spun astfel, cele dintâi impresii. [.] Madame a arătat ceea ce trebuia să fie, ceea ce au făcut din ea timpul, religia şi atâtea încercări: un înger al datoriei, femeia fără reproş, model al tuturor virtuţilor. Dar orice alt prestigiu romanesc dispărea în prezenţa ei, iar cei care ţineau cel mai abitir la imaginea pe care şi-o formaseră despre ea au fost poate cei pe care pierderea iluziilor i-a costat de asemenea cele mai multe regrete.” La Bordeaux ducesa de Angouleme dovedeşte încă o dată cât este de mare când e pusă la încercare, ceea ce-i va aduce un celebru compliment, poate apocrif, din partea lui Napoleon: „Este singurul bărbat al familiei.” Comandată de generalul Clauzei1, o coloană imperială se îndreaptă spre oraş, aşteptată de garnizoana locală ce arde de nerăbdare să dea jos autorităţile regaliste. Ca să desfacă laţul ce ameninţă să se strângă, Madame face apel la loialitatea trupelor pe care nu ezită să le înfrunte direct. Ea vizitează lipsită de escortă cazărmile oraşului, de la Saint-Raphael şi de la ChâteauTrompette. Bravă, o „Jeanne d'Arc din 1815”, ea se expune cu curaj, ca Napoleon la La Lamure, în faţa soldaţilor. Dar trupele, grăbite să se alăture împăratului, ascultă fără să clipească îndemnurile ei patetice la fidelitate. La Saint-Raphael numai câţiva oameni ies din rând să i se alăture. La Château-Trompette, apelul ei nu întâmpină decât priviri ostile şi guri ferecate în muţenie: „Nu mă mai recunoaşteţi, strigă Madame, eu pe care o numeaţi prinţesa voastră! Adio! După douăzeci de ani de exil, e foarte crud să te expatriezi din nou. Eu nu am încetat să mă rog pentru fericirea patriei, căci sunt o franceză! Iar voi, voi nu mai sunteţi francezi. Plecaţi, retrageţi-vă”, încheie ea cu dispreţ, cu faţa scăldată în lacrimi.

De aici încolo situaţia pare fără ieşire. Ea nu mai poate conta decât pe sprijinul câtorva voluntari regalişti, bravi însă lipsiţi de experienţă, pe care armata imperială o să-i facă praf cât ai clipi. Ca să evite o baie de sânge, se resemnează să plece pe data de l aprilie. Pe cheiurile Garonei, numeroase case sunt împodobite cu drapele albe; de partea cealaltă a fluviului, oamenii lui Clauzei agită cocardele tricolore; totul alcătuieşte imaginea vie şi tragică a dezbinării! dintre cele două Frânte, însoţită de câţiva fideli, Madame se îmbarcă a doua zi la Pauillac pe o navă engleză. Emoţia îi strânge de gât pe martorii care se aşează în genunchi în timp ce ofiţerii îşi frâng săbiile. După ce a distribuit ca amintire panglicile albe de la rochia ei şi penele de la pălărie, ducesa strigă în momentul plecării: „O, biata mea, biată Franţă”, iar lacrimile ei se amestecă cu cele ale asistenţei. Rămâne deci să continue numai ducele de Angouleme. Fidel şi curajos, fiul contelui d'Artois suferă, ca Ludovic al XVI-lea, de o excesivă timiditate şi de numeroase ticuri nervoase ce îi deformează expresia şi suscită batjocura. Omul este totuşi mult superior reputaţiei1 sale, şi preferă de altfel politica moderată a unchiului său radicalismului patern. Activ şi hotărât, el a reuşit în primele cincisprezece zile ale lunii martie să regrupeze o armată de circa zece mii de voluntari, singura forţă pe care dinastia reuşeşte să o facă să mărşăluiască împotriva lui Napoleon. Se îndreaptă spre Lyon în fruntea ei, dar oraşul a fost părăsit de trupele imperiale plecate săşi urmeze idolul până la Paris. Ca întotdeauna, de jur împrejurul lui curtenii îşi dau aere, luându-şi dorinţele drept realitate: „Mă simt inspirat, îi scrie astfel mamei sale unul din fideli, contele de Guiche. Iată presentimentul meu: într-o lună, regele Franţei va fi în capitală! Va trebui, să-i prindem şi să-i împuşcăm pe câţiva din aceşti bărbaţi nedemni. Neghina trebuie aruncată în foc. Vom fi atunci cu toţii puri şi demni de regele nostru.” Această mică armată, plecată de la Nâmes la sfârşitul lunii, are parte la început de câteva succese. Cucereşte Montelimarul pe 29 martie iar apoi Vălence pe 3 aprilie după ce dispersase câteva sute de „imperialişti” la Loriol. Dar succesele se opresc aici. Ajuns la Vălence, nepotul regelui află deodată că cele două aripi i-au dispărut – cea dreaptă alungată de la Isere de bonapartişti; cea stângă

dizlocată după nenumărate acte de dezertare. Ameninţat să fie prins în cleşte de forţele imperiale ale generalului Gilly, care urcă din sud în vreme ce cele ale lui Grouchy2 coboară de la Lyon, prinţul trebuie să bată în retragere pe 7 aprilie, în curând retragerea se transformă. În debandadă generală. Lipsit de luptători, el capitulează încă de a doua zi în micul orăşel La Pallud. Clauzele acordului par echitabile, în schimbul încetării ostilităţilor şi a dizolvării trupei sale, nepotul lui Ludovic al XVIII-lea 1 Chipul lui, constată Charles de Remusat în Memoires, nu avea nici o expresie bine marcată, ci mai degrabă un aer de onestitate şi simplitate. [.] Exista în acest prinţ un om cinstit, altfel timid, un pic stângaci, neîncrezător în el însuşi, capabil mai mult de bonomie decât de afabilitate. El nu ştia nimic, dar asculta cu atenţie rtnrea adevărul „iânnrtn se va îmbarca în apropriere de Marsilia în vreme ce oamenii lui vor rămâne pe la casele lor. Grouchy, ajuns târziu la faţa locului, refuză să ratifice tratatul până nu primeşte aprobarea lui Napoleon care pare mai întâi tentat să încerce să-1 păstreze pe prinţ ostatic, atât pentru a se asigura de calmul ulterior al Bourbonilor cât şi pentru a-1 schimba cu Marie-Louise, cum plănuise la un moment dat. Se ştie, prin mărturia lui Măreţ, că împăratul va ezita un moment înainte să se decidă să respecte înţelegerea convenită1. Până la urmă, eliberarea ducelui de Angouleme, care se îmbarcă pe 16 aprilie în direcţia Spaniei, prezintă pentru împărat mai multe avantaje decât capturarea lui. Este o dovadă a voinţei lui de pace şi a dispreţului pe care i-1 inspiră Bourbonii. De altfel, amintirea dureroasă a execuţiei ducelui de Enghien îl avertizează să nu comită o nouă crimă ce ar fortifica rezistenţa regalistă şi i-ar înfuria pe aliaţi2. Fără să mai punem la socoteală faptul că întemniţarea prinţului ar sfârşi prin a-i strica relaţiile cu notabilii, care ar fi fost astfel convinşi că se pregătea o nouă Teroare. Pacificarea este însoţită într-adăvăr de acte ce scapă de sub control împotriva regaliştilor. În sud şi mai cu seamă în Gard, conflictul dintre regalist! şi bonapartişti se agravează din mânia seculară dintre catolici şi protestanţi. Dacă nu toţi catolicii sunt regalişti, şi nu toţi reformaţii au aderat la Revoluţie, clivajul politic reproduce destul de fidel fractura religioasă de la alierea Tronului cu Altarul, pecetluită cu sângele din noaptea Sfântului Bartolomeu în

1572. Urmăriţi ca nişte eretici după revocarea Edictului de la Nantes în 1685, reformaţii şi-au păstrat cultul în clandestinitate, în marea lor majoritate, ei nutresc o puternică ostilitate faţă de Vechiul Regim sperjur care îi trimisese la galere sau în exil şi au primit favorabil Revoluţia, profitând de circumstanţă pentru a pune mâna pe numeroase posturi. Iată de ce catolicii au jurat să se răzbune. De atunci, cele două comunităţi nu au încetat să se contreze3. De astă dată victime vor fi regaliştii. 1 Se mulţumeşte să adauge doar o singură clauză, cerând restituirea diamantelor Coroanei. Măreţ joacă un rol capital în luarea deciziei, opunându-se cu fermitate acestui proiect primitiv. Napoleon îi declară atunci lui Benjamin Constant: „Mă gândesc la ducele de Angouleme. Am dat deja ordinul să fie ferit de orice primejdie. Dar mă tem de furia ţăranilor şi de cea a soldaţilor. Lor nu le place capitulaţia ce s-a produs. Am să mai trimit încă un curier în noaptea asta. N-am nici un pic de ură; nu am nevoie de nici o răzbunare. Totul s-a schimbat, trebuie ca Europa să o ştie şi să o vadă.” 3 Din 13 până în 16 iunie 1790, „bătaia de la Nâmes” se lasă de asemenea cu trei sute A<* mnrf, întrp rare HnnS trpim; rfnt. – atr. LiVi în T7QA-17Q'S un Drim val de Teroare alba se Episodul cel mai celebru priveşte masacrarea unui detaşament de „miquelets”1 la Arpaillargues, târguşor situat la cinci kilometri de Uzes. Reîntorcându-se acasă cu crosele în aer în semn de pace, soldaţii „armatei de la Angouleme” sunt asasinaţi în condiţii barbare de ţăranii protestanţi: „Sunt despuiaţi de veşminte, iar doi dintre ei, asaltaţi de femei, sunt împunşi cu furcile în burtă. O femeie poreclită Coulourgole loveşte cu atâta furie unul din trupuri că se vede nevoită să-i pună piciorul în burtă ca să-şi poată smulge furca. Unul din voluntarii regalişti moare, pe celălalt îl termină pe timpul nopţii strivindu-i capul cu o piatră.”2 Zvonurile favorizează răspândirea violenţei. E vorba de teama de celălalt, alimentată de pălăvrăgeli, deformată prin transmitere de la om la om, care serveşte de catalizator pentru măceluri. Astfel, la Arpaillargues comunitatea sătenilor s-a răsculat fiindcă i s-a spus că urma să fie atacată. Sosirea trupelor imperiale aduce şi calmul. La urma urmei, rezistenţa regalistă şi cei câteva sute de morţi ai ei nu

poate fi comparată cu terorile revoluţionare sau cu epurările ce vor urma la câteva luni după aceea. Pe 16 aprilie, la trei săptămâni după sosirea împăratului, o salvă de o sută de lovituri de tun răsună în toate oraşele ţării: Franţa e pacificată, în această afacere Napoleon a jucat hotărât cartea indulgenţei. Indulgenţă faţă de membrii familiei regale, faţă de trupele rămase fidele monarhiei, indulgenţă faţă de „albii” din Vendeea şi din sud. Împăratul pariase pe fărâmiţarea mişcării. Faptele i-au dat dreptate. Regalismul s-a prăbuşit din aceleaşi cauze ca în luna martie: dezbinarea dintre şefi, lipsa de experienţă cel mai adesea, iar uneori şi de curaj. Cu excepţia sudului, nu a fost comisă nici o acţiune iremediabilă. Spre deosebire de anul 1793, de astă dată albii şi albaştrii se înfruntă în Vendeea dând dovadă de respect reciproc, în asta găseşte Napoleon confirmarea speranţelor sale: o ţară în sfârşit împăcată cu Europa şi cu ea însăşi, o posibilă reconciliere a celor două Frânte. El va rămâne convins că uşurinţa cu care îşi restabilise autoritatea îi va impresiona pe aliaţi, mărturie despre popularitatea lui faţă de discreditarea în care se află Bourbonii3. „Mi se pare important, 1 Poreclă dată de bonapartişti soldaţilor regalişfi. 2 Expose des crimes et attentats commis par Ies assasins de la commune d'Arpaillargues, broşură contemporană citată de Emile Le Gallo. Ceea w constată şi Montlosier, un regalist, într-o scrisoare adresată pe atunci prietenului ^3au Baranţe: Imoosibil să faci ceva mai linsit H” <; pn<; Hprât tnti nam^ni; a^a îi precizează el lui Grouchy, să-i fac să priceapă pe aceşti briganzi încoronaţi, pe care i-am văzut multă vreme ploconindu-se în faţa mea, şi care se plasează astăzi în afara legii naţiunilor, că drepturile pe care mi le conferă nenorocirea mea sunt pentru mine sacre, şi că eu mă răzbun pe unii duşmani ca ei doar expunându-i, din generozitate, oprobriului public.” Orizontul o dată degajat, îi revine de acum înainte să-şi continue tentativele de pace şi să-şi precizeze linia politică: cum se poate profita de această mişcare populară care 1-a însoţit până la Paris? Crede el cu adevărat că trebuie să facă alianţă cu liberalismul, sau să restabilească Imperiul autoritar? Ce mască să arboreze: pe cea a robespierristului avântat de la Toulon (un fel de Washington francez

celebrat la începutul Consulatului) sau masca cezarului tiranic din perioada de după Tilsit? Niciodată după Brumar acest înviat din morţi nu a fost confruntat cu alegeri atât de dificile. Tentaţia dictatorială Dacă vrea să se impună, Napoleon trebuie să regăsească mai întâi inima Franţei. Or cea dintâi Restauraţie a exacerbat pasiunile şi a rupt fragilul echilibru interior instituit după 1800. Oare împăratul le va întinde mâna notabililor sau va ceda tentaţiei de a aţâţa focul sub ceaunul anului 1793? în marele marş al întoarcerii, purtat de suflul revoluţionar în lungul coridorului Rhonului, împăratul cel solemn se eclipsează din faţa avântatului general, nepotul prin alianţă al lui Ludovoic al XVI-lea din faţa prietenului cu fratele Robespierre autor şi al pamfletului jacobin Cina lui Baucaire. Iese oare din nou la suprafaţă Bonaparte din Napoleon sau se deghizează Napoleon în Bonaparte pentru a redeveni Napoleon? Pe toată durata ascensiunii sale se va juca cu această ambiguitate: răzbunătorul revoluţionar al proclamaţiilor din Golfe-Juan coabitează cu monarhul pacificator al decretelor de la Lyon. În faţa dificultăţilor ce se anunţă, Napoleon are absolută nevoie să se poată sprijini pe naţiunea unită, dar îi vine greu să-i găsească noua alchimie, mai cu seamă că fiece clipă de care dispune e numărată. Consulatul ştiuse să împace contrariile topind moştenirile, monarhice şi republicane, într-un singur model de putere autoritară, centralizatoare şi egalitară, abandonând pe marginea drumului liberalismul ce nlasează individul înaintea Statului. Dar acest aliaj nu mai e de Poporul s-a îndepărtat de regalitate sub ameninţarea revenirii Vechiului Regim, în vreme ce o dată cu Charta sa Ludovic al XVIIIlea s-a apropiat de notabili, de acum înainte cooptaţi de deplin în afacerile ţării. El le-a inoculat gustul pentru responsabilităţi politice şi i-a asociat la beneficiile păcii, care este favorabilă afacerilor. Dar pe măsură ce avansau, introducându-se în antecamerele puterii, aceste noi elite şi-au pierdut aura. Ţăranii şi militarii, ataşaţi împăratului, condamnă ralierea acestora la dinastie ca pe 6 trădare a Revoluţiei. Această recentă fisură apărută între naţiune şi „masele de granit” nu este încă vizibilă decât în filigran sub clivajul tradiţional djntre revoluţie şi contra-revoluţie. Dar îndărătul urii faţă de nobilime îşi

face deja apariţia ura faţă de notabil. Iar după fractura cauzată de principiul naşterii iată noua fractură: cea a banilor. Se modifică şi natura revendicărilor: după egalitatea în drepturi este cerut egalitarismul; după aspectele politice, iată-le pe cele sociale, în timp ce revoluţia politică îi cedează iniţiativa revoluţiei industriale. Franţa celor O-sută-de-zile se situează aşadar la intersecţia mai multor rupturi: mai întâi ruptura dintre vechiul regim şi revoluţie, pe cale de a fi consumată; apoi altele care vor ocupa secolul centrate pe noi opoziţii, între modelul rural şi cel industrial, între democraţie şi criteriul votului cenzitar, între liberalismul absolut şi Statul providenţial, începe să se schiţeze o nouă lume, cu atât mai greu de descifrat cu cât Napoleon nu dispune de niciunul din mijloacele noastre moderne de analiză. Mentalităţile şi mişcările societăţii nu îi sunt cunoscute decât din rapoartele prefecţilor sau din cele ale poliţiei. Puţine statistici, încă şi mai puţine sondaje. Poporul rămâne o entitate abstractă în faţa elitelor care păstrează pentru ele monopolul gândirii. Ca să nu rămână urmă de ambiguitate, de ce nu-şi încalţă oare împăratul cizmele de la 1793? De ce nu încearcă să strângă urgent în jurul lui toate energiile ţintindu-i cu aceeaşi mişcare de elan la stâlpul infamiei pe nobili şi pe burghezi, asociaţi la complotul dinastic împotriva lui? De la bun început republicanii fac apel din propria lor iniţiativă la această nouă dictatură a salvării publice1, singura capabilă să mobilizeze poporul, cu riscul de a-i abandona pe ţărmurile liniştite ale „monarhiei după modelul Chartei” pe toţi adepţii ordinii, neliniştiţi să vadă apărând din nou steagul Teroarei. 1 Ideea republicană se definea atunci mai mult prin opoziţie cu societatea ordinii decât prin propunerile ei. Această identitate negativă explică în bună măsură de ce va trebui să mai trpiirS nnrnanp im ţecol dună Revoluţie DAna când re. Niihlira asnriata iniţial m Poziţia republicanilor e perfect expusă de fostul convenţionalist Thibaudeau în Memorii: el aşteaptă ca Napoleon să se prezinte de acum înainte „nu ca împărat, ci ca un braţ răzbunător al Franţei revoluţionare, exersând dictatura până când naţiunea, după ce şi-a recucerit independenţa pe calea armelor şi a negocierilor, va putea să-şi constituie guvernul. Era o situaţie clară şi hotărâtă. Gata, de

acum înainte, cu cele două camere, gata cu discursurile, cu pălăvrăgeala. Acţiune, acţiune, mereu acţiune. Totul pentru război: poporul francez să devină o singură armată iar Franţa un singur câmp de bătălie. Din păcate, îi era foarte greu împăratului să se resemneze să nu rămână decât un simplu dictator şi încă dictator revoluţionar. Ar fi trebuit, dacă voia aşa ceva, să lase deoparte instrumentele stricate şi viciate ale Imperiului, civile şi militare, care îl abandonaseră atât de laş pentru a trece de partea Bourbonilor, şi să le înlocuiască cu oameni noi, tineri, având perspectiva de a-şi croi la rândul lor un viitor, capabili să însufleţească poporul şi armata”. Pe scurt, „toată reorganizarea imperială părea un teribil amestec unde te prezentai mascat şi care avea aspectul unei clădiri provizorii construită din materiale refolosite”. Aceşti foşti jacobini, susţinuţi de cei care aveau nostalgia Imperiului autoritar precum Savary, eşuează pe poziţiile unui radicalism pe dos. Ei cer cu virulenţă epurări imediate în administraţie, arestarea tuturor suspecţilor, executarea simbolică a câtorva regalişti notorii, dizlocarea gărzii naţionale – bastion al burgheziei urbane – şi înlocuirea ei cu unităţi mai populare, în sfârşit, ei preconizează ridicarea maselor pentru a-i impresiona pe aliaţi şi a galvaniza energia naţională. „Calul de lemn din 92 încă nu a ars” se inflamează generalul Hugo. Tatăl poetului exprimă sentimentele unei armate rămasă republicană în sufletul ei şi dornică să răzbune ultimele înfrângeri. În imensa ei majoritate, această armată visează o nouă cruciadă revoluţionară cu eliminarea prealabilă a regaliştilor şi duşmanilor din interior. Această soluţie radicală ar fi prezentat solide atuuri pentru împărat, căci ar fi fost simplu de pus în practică – destul să fi fost prelungită dictatura – şi conformă cu caracterul său. Ea i-ar fi permis şi să păstreze elanul popular ce 1-a purtat până la Paris şi să şteargă deriva dinastică şi nobiliară din ultimii săi cinci ani de regim, pentru a-1 consacra pe el drept singurul moştenitor legitim al Revoluţiei: „Dacă după miraculoasa lui întoarcere fratele meu ar fi reinstaurat rnnsulatul, va scrie mai târziu Lucien Bonaparte; dacă din pieptul lui Ahile la funeraliile lui Patrocle; dacă după blestemul aruncat peste capul său de congresul regilor vocea lui le-ar fi spus: Aşezându-mă în mijlocul vostru, eu am crezut că pot reorganiza Europa zguduită

din temelii, şi am vrut să împac tronul cu poporul. Dar voi nu mai existaţi! Nu mai e vorba de un război între dinastii. Ci de o luptă pe viaţă şi pe moarte între puterea ereditară a vechii lumi şi puterea republicană a noii lumi. Vai de capul vostru! Dacă acesta ar fi fost răspunsul lui Napoleon, n-ar mai fi existat în Franţa decât două partide: imensul partid al Revoluţiei şi imperceptibilul partid al vechiului regim.” De ce să se încurce aşadar cu notabilii, deja pierduţi pentru cauza imperială? Şi întrucât aliaţii se mobilizează, la ce bun să mai alergi după himere, precum pacea şi libertatea? De altfel, are el oare împăratul de ales din moment ce nu se poate sprijini decât pe popor şi pe armată dacă vrea să rămână la putere? Dacă reuşeşte să reînsufleţească flacăra, îi va teroriza poate pe aliaţi care ar ezita să intervină în faţa unei naţiuni ridicată în picioare ca un singur om pentru a-şi salva împăratul. Cât despre curteni, nu-i mai bine să-i înspăimânţi o dată pentru totdeauna decât să te epuizezi în încercarea de a-i seduce? Teama de o nouă Teroare îi va reţine şi mai bine în strânsoarea Vulturului decât o constituţie de care ei se vor servi pentru a-1 doborî la prima ocazie. Cele dintâi acte ale noului Imperiu par să meargă în acest sens. Compoziţia guvernului, am văzut, o dată cu intrarea lui Carnot şi revenirea lui Fouche e interpretată ca un gaj dat jacobinilor. Politica noului ministru de Interne merge mai cu seamă în direcţia lor: epurarea prefecţilor1, trimiterea de comisari extraordinari, încurajarea mişcării federaliste care începe să se organizeze pornind de la Rennes. La fel, declaraţia Consiliului de Stat, redactată de Thibaudeau pe 25 martie, îi nelinişteşte pe moderaţi căci proclamă cu glas tare şi puternic suveraniatea poporului „singura sursă legitimă de putere”. Ea reactualizează astfel, în toată puritatea ei, dogma lui Rousseau căzută în desuetudine după prăbuşirea lui Robespierre. Molet şi mai mulţi funcţionari refuză să o semneze şi se duc să se plângă împăratului. 1 Cei dintâi prefecţi au fost numiţi înaintea datei la care Carnot şi-a preluat funcţia, în numirile sale, ministrul le face loc cu generozitate foştilor convenţionalişti precum Cavaignac, Jean de Bry, Ramei sau Chazal. Lista definitivă e stabilită pe 6 aprilie: din 87

Af. Nrfffrti ţ”i P^ctunratipi lin cfprt (^
repede1.” Hotărât lucru, Ludovic al XVIII-lea răvăşise cu Charta lui toate spiritele. Nu numai că unii îşi permit să-i discute ordinele, dar 1 Măreţ se indignează şi nu aceptă să contrasemneze decretul decât după ce a primit u — – î. _i_ – ->„ „_,: _. _ j_t „ „_,] „ un mai pretind şi să-i impună condiţiile lor. Cu fiece zi ce trece, el înţelege că nimic nu va mai fi ca înainte. Revenirea lui Lucien Bonaparte în capitală acreditează în plus teza unei resurecţii republicane. După ce stătuse la o parte de evenimente timp de peste zece ani, cel de al treilea dintre Napoleoni pare a fi în ochii opiniei publice singurul republican al familiei, îşi datorează această faimă angajamentului său alături de jacobini iar apoi dizgraţiei, anterioară proclamării Imperiului, dizgraţie interpretată, în mod greşit, ca un preţ plătit fidelităţii la ideologia sa din tinereţe. Fratele rătăcitor se bucură în consecinţă de o anumită aură care întăreşte capacitatea lui rară de a i se opune pe faţă lui Napoleon, în sfârşit, reputaţia lui se întemeiază pe rolul central jucat pe ziua de 19 Brumar1 ca Preşedinte al Consiliului celor Cinci-Sute. Puternica stăpânire de sine de care a dat dovadă a asigurat reuşita loviturii de stat fiindcă a întârziat punerea în acuzare a fratelui său înainte de a convinge trupa de soldaţi care ezita să-i expulzeze pe deputaţi. Dar după aceea el a comis eroarea de a se comporta, faţă de Napoleon, ca un soi de protector misterios mai degrabă decât pe post de frate mai mic supus. Gata oricând să-i aducă aminte de bunele şi loialele lui servicii, Lucien îl irită cu atât mai mult cu cât se crede de neatins, afişându-şi cu aroganţă independenţa. Numai şi simpla lui prezenţă îi aminteşte greşelile făcute pe timpul loviturii de Stat: livid, cuprins de spaimă confruntat cu fronda neprevăzută a parlamentarilor, Bonapate s-a arătat brusc neputincios în faţa frontului trupelor sale, paralizat de gravitatea momentului. Mâna pe care i-o întinde Lucien în încercarea ce se anunţă e o dovadă sigură de nobleţe, chiar dacă ea nu exclude şi o anumită parte de interes ce nu-i scapă republicanului Thibaudeau: „Avea reputaţia unui prieten al libertăţii, care dezertase de la curtea imperială a Franţei pentru a nu deveni complice cu fratele său. Omul de rând era încântat să-1 vadă pe marele cetăţean, care nu voise să profite de grandorile şi prosperităţile imperiului, venit să se alăture

acestei întoaceri hazardate pândită acum tot felul de incertitudini şi primejdii. [.] Omul care se pare că respinsese titlul de prinţ francez îl luase pe cel de prinţ roman şi părăsise numele glorios Bonaparte pentru numele Canino. [.] Sosit la Paris, nu şi-a dat nici o clipă osteneala să se prefacă, s-a dus fără ezitări să se instaleze la Palatul Regal; a avut în serviciul lui şambelani de-ai împăratului, a luat obiceiurile unui prinţ francez şi şi-a atribuit drepturi. Iată-1 pe marele cetăţean pe care data de 20 martie îl reda Franţei!”1 Prost informat, publicul vede totuşi în intrarea în scenă a rebelului un nou gaj dat Revoluţiei, semnalul că Imperiul se pregăteşte să redevină ceea ce nu ar fi trebuit niciodată să înceteze să fie: o monarhie republicană, poate chiar o republică autoritară pe model consular. Trupele pe care Napoleon le trece zilnic în revistă şi care îl aclamă cu frenezie, grupurile de parizieni care îl aplaudă la fiecare apariţie publică îl întăresc în convingerea că se bucură în continuare de sprijinul masiv al populaţiei. De ce, în aceste condiţii, să le facă cel mai mic cadou acestor liberali care încă mai vin să-1 acopere cu scuipaţi? Spre deosebire de anul 1799, împăratul nu îndrăzneşte totuşi să treacă Rubiconul şi să prelungească dictatura. Şi mai rău, atunci când va trebui să iasă cât mai repede din ambiguitate dacă vrea să nu-şi îndepărteze masele, pare pentru prima dată să ezite asupra căii de urmat. Gajurile date jacobinilor sunt compensate de concesiile acordate liberalilor: circularele moderate ale lui Fouche, libertatea presei, abolirea sclavagiei decretată în mare pompă pe 29 martie2. „Politica lui, lipsită de hotărâre şi negândită a fost o perpetuă alternativă între da şi nu”, denunţă Lamartine. Napoleon dă impresia că manevrează între dictatură ji monarhie constituţională. Tirania jacobină continuă să-i repugne. Martor al zilelor revoluţionare din 1792, el păstrează în memorie aceste mulţimi dezlănţuite, spectacolul violenţei şi al urii, al capetelor purtate în vârful parilor pe ritmuri de La Carmagnole sau de Qa ir a. Tot regimul lui depune mărturie despre lipsa lui de încredere în acest popor, apucat de sângeroase convulsii la fiecare perioadă de răzmeriţă. Astfel, sperând că poate să-1 potolească, pune să fie supravegheat de poliţie şi prefecţi, dar se străduieşte mai cu seamă să-i deturneze energiile spre drumurile victoriei, pentru a recompesa meritul şi

bravura, în sfârşit, el vrea de asemenea să-1 liniştească prin măsuri sociale: „marele antreprenor3” veghează să fie menţinut preţul pâinii şi să continue să existe comenzi pentru mari lucrări în perioade de criză economică, în locul matrapaz-lâcurilor revoluţionare, subliniate prin prăbuşirea asignatelor, el reuşeşte să creeze o monedă stabilă – francul germinai – şi să asigure o 1 „îi trebuia, ca să zicem astfel, să se refacă după un post îndelungat de ambiţii rămase din urmă”, rezumă liberalul Villemain în Souvenirs. Creştere puternică ce se traduce printr-o sporire substanţială a nivelului vieţii celor mai săraci1. La Sfânta Elena va regreta că nu se aruncase în braţele naţiunii: „Am făcut o greşeală nepreluând dictatura, îi va spune şi lui Montholon. Poporul mi-o oferea atunci când mă însoţea strigând frenetic: Jos preoţii! Jos nobilii! Mă înspăimântau amintirile din tinereţe: nu am crezut că poate fi ceva mai potrivit să frâneze ranchiunele populare decât regimul ideilor constituţionale şi liberale.”2 Căci revenirea la teroare ar fi fost sinonimă cu asasinatul. Asemeni francezilor care „revoluţionează” din interes dar aspiră la securitate, Napoleon rămâne un conservator, iubitor de ordine, garant sever al bunurilor persoanelor: „Revoluţia, va mărturisi el, este unul din cele mai mari rele cu care cerul poate pedepsi pământul. Este flagelul pentru generaţia care o pune în practică; toate avantajele pe care le aduce nu ar putea să fie pe măsura tulburărilor cu care ea umple viaţa autorilor ei. Îi îmbogăţeşte pe cei săraci, dar care nu sunt deloc mulţumiţi; îi sărăceşte pe cei bogaţi, care nu pot să uite; dă totul peste cap; în primele momente e o nefericire pentru toţi, şi fericire pentru nimeni.” Chiar dacă îşi datorează coroana Revoluţiei, el nu a iubit-o niciodată, în spatele „tunarului din bateria bărbaţilor neînfricaţi”, moţăie în continuare un tânăr gentilom corsican. Din popor, îndrăgeşte doar imaginea ţăranului fidel sau pe cea a soldatului disciplinat, gata să moară pentru el într-o uniformă frumoasă. El comandă însă detestă să fie nevoit să argumenteze, dispreţuieşte elanurile lirice ale constituanţilor şi beţia cuvintelor mari – Libertate, Egalitate, Fraternitate – ce sunt însoţite prea adesea de cele mai rele insulte, îndărătul nobilelor idealuri ale Declaraţiei drepturilor,

vede cum acţionează ravagiile invidiei şi geloziei, o marcă distinctivă a spiritului jacobin, după el: 1 Până în anii 1810, marcaţi de o violentă criză economică rezultată din Blocada continentală. Conjunctura continuă să se degradeze până la sfârşitul Imperiului din pricina înfrângerilor (18121814) ce antrenează închiderea comerţului spre exterior. 2 „Trebuia să las Teroarea ca în 1793! Revoluţia a fost salvată de moartea lui Ludovic al XVI-lea fiindcă judecătorii erau prea compromişi ca să nu spună: trebuie să învingem sau să murim”, îi va declara el aceluiaşi Montholon în timpul altei conversaţii la care se sărea de la o idee la alta. Se poate face apropierea cu cele spuse lui Las Cases: „Trebuia s-o fi făcut [să preiau dictatura] încă de la întoarcerea de pe Insula Elba; îmi lipsea caracterul, sau mai degrabă încrederea în francezi, fiindcă mulţi nu mai aveau nici ei în mine, şi eram înjurat în gura mare. Dacă spiritele înguste şi vulgare nu vedeau în eforturile mele decât grija de a-mi păstra puterea, oare spiritele mai largi nu ar fi trebuit să-mi arate că, în circumstanţele în care ne aflam, puterea mea şi patria nu erau decât un „Voi francezii, îi declarase pe vremuri Doamnei de Remusat, voi nu ştiţi să doriţi nimic la modul serios, decât poate egalitatea. Şi chiar la ea aţi renunţa de bună voie dacă fiecare în parte s-ar putea mândri că este primul. Aveţi nevoie să vă menţineţi permanent vanităţile în formă bună. Severiatea guvernului republican v-ar fi plictisit de moarte. Cea înfăptuit Revoluţia? Vanitatea. Cine urmează să o termine? Tot vanitatea. Libertatea nu este decât un pretext.” în realitate, opţiunea liberală rezultă mai întâi din acest refuz al revoluţiei populare, dintr-o repulsie profundă faţă de anarhie şi, dacă e să spunem totul, dintr-un dezgust de neînvins faţă de ceea ce împăratul numeşte „canalie”, întreaga istorie a primului Imperiu depune mărturie despre dorinţa lui de a întemeia o monarhie ereditară care să se bazeze pe cei doi stâlpi conservatori ai societăţii: pe notabili şi pe armată. După Mole unul din cei care 1-au cunoscut cel mai bine, el voia „să distrugă pricipiile de început ale Revoluţiei, păstrându-i însă în acelaşi timp consecinţele”. Bonaparte, să nu uităm, a restabilit succesiv religia prin Concordat, ereditatea prin încoronare, Curtea şi nobilimea de asemenea, în toate aceste puncte, a prins pe picior greşit dogma jacobină, egalitară şi anticlericală, căreia nu i-a păstrat decât

centralizarea, moştenită de altfel de la Vechiul Regim, cum a demonstrat Tocqueville. În ajunul apoteozei încoronării, el mărturiseşte că preferă catedrala Notre-Dame şi nu spaţiul de pe Champ-de-Mars1 pentru a se demarca şi mai net de amintirea revoluţionară: „Poporul era pe atunci suveran; să ne ferim să-1 îndemnăm să creadă că este în continuare! Poporul este astăzi reprezentat de puteri legale. De altfel nici n-aş reuşi să văd poporul parizian, şi cu atât mai puţin poporul francez, în douăzeci sau treizeci de mii de mitocani sau indivizi de aceeaşi speţă care ar invada câmpul lui Marte. Nu văd în asta decât populaţia proastă şi coruptă dintr-un mare oraş.”2 în contextul anului 1815, dacă ar fi vrut să se identifice cu poporul, ar fi însemnat că îşi călca în picioare imperiul, şi deci că îşi renega propria legitimitate. Nu se putea resemna cu aşa ceva. Prin temperament, prin origini, prin formaţia lui militară, împăratul rămâne impregnat cu o concepţie verticală despre autoritate. Dacă el a „spălat Revoluţia de ceea ce o mânjea”, cum singur se exprimă, în mod sigur 1 Spaţiul numit Champ-de-Mars, loc pentru sărbătoarea Federaţiei pe 14 iulie 1790, fusese ales iniţial pentru ceremonia încoronării. Nu a făcut-o ca s-o reînvie sub formă violentă şi grosolană. „Niciodată n-a iubit poporul”, tranşează Doamna de Chastenay. În realitate, se teme de el, precum contemporanii lui care sunt în continuare bântuiţi de coşmarul Convenţiei, de cel al tribunalelor excepţionale cu întreg cortegiul lor de victime mergând spre ghilotina călăului Sanson. Iată de ce preferă infinit mai mult „despotismul Bourbonilor” decât „tirania canaliei”, cum îi mărturiseşte lui Bourienne. Aşa că nu-i deloc uimitor că adevăratul Napoleon, sub pretext că-i lipseau armele, începe să marginalizeze mişcarea federalistă ce se dezvoltă începând cu luna mai. Cuvântul federaţie rămâne încărcat de ambiguitate. El se referă la prima Revoluţie1 care a văzut înflorind aceste asociaţii patriotice în tot teritoriul. Rămaşi liberali până la Varenne, federaţii, urmând pasiunile acelor timpuri, au trecut după aceea sub controlul jacobinilor. Astfel, cei douăzeci de mii de oameni care iau cu asalt palatul Tuileries pe 10 august 17922 nu mai au nimic în comun cu cei două sute de mii de manifestanţi entuziaşti, de pe 14 iulie 1790, care se înghesuiau la serbarea Federaţiei

pentru a comemora luarea Bastiliei şi a celebra uniunea dintre rege şi naţiune sub egida lui La Fayette. Dar toate se amestecă în confuzia din 1815. Mişcarea se organizează activ sub egida lui Carnot, şi într-o mai mică măsură a lui Fouche, încă de la sfârşitul lunii aprilie. Fidel lui însuşi, fostul „organizator al victoriei” voia să facă din ea pârghia unei ridicări în masă a poporului împotriva Europei regilor. Napoleon ar fi putut astfel să-şi numere partizanii, regrupaţi într-o armată populară de anvergură. Pornită de la Rennes, în perspectiva mărturisită de a contra şuaneria pe propriul ei teren, mişcarea se răspândeşte mai cu seamă spre est şi spre valea Rhonului3. Sub deviza: „Patrie-Libertate-împărat”, aderenţii se recrutează din rândurile micii burghezii urbane şi ale muncitorilor care furnizează grosul batalioanelor jacobine. Organizează mai multe reuniuni la care rostesc toasturi, intonează 1 Ce corespunde Constituantei (1789-1791), deci perioadei în timpul căreia încă rămâne posibilă o tranzacţie între Ludovic al XVIlea şi Adunare. 2 Federaţii sunt ridicaţi din toate departamentele pentru a veni să abată monarhia, cel mai puternic contingent fiind constituit de marsiliezi. Primiţi în triumf încă de la sosire şi găzduiţi de „patrioţii” din mahalaua Saint-Merceau, ei trimit pe 2 august o delegaţie la Adunarea legislativă pentru a cere detronarea lui Ludovic al XVI-lea, ceea ce le aduce onorurile acelei şedinţe. 3 Principalele centre ale federalismului sunt zona Bretagne, estul, zona Rhonului, zona Puy-le-Dome, Bourgogne şi Dauphine, adică pe de-o parte regiunile ce vor vota larg în cântece revoluţionare şi declamă manifeste patriotice şi antinobiliare. Delegaţii de pe valea Rhonului, reuniţi pe 16 mai, îşi creează propriul lor imn, Federaţia, ce se cântă pe aria Marsiliezei: Cum aşa, o ligă străină Să vină, şi dictându-ne legile, Să întindă o mânăprea îndrăzneaţă Spre ale noastre cele mai sacre drepturi! Trebui-vă oare sub biciul german Să ne plecăm frunţile umilite? Francezi, credeţi voi că ei au uitat Că Napoleon ne comandă?

La arme, federaţii Salvaţi şoimul învingător! Înainte! Voi apăraţi patria şi onoarea! Regaliştii sunt acuzaţi de bretoni că doresc ca dintotdeuna să aducă feudalitatea şi drepturile senioriale: „Făcând calcule pe posibilitatea unui război străin şi pe absenţa invincibilei noastre armate, nobilii şi sclavii lor se laudă că ne vor pune din nou în lanţuri; şi încă mai visează să ne dezonoreze! [.] Nu ar mai trebui să aşteptăm mai mult de o generaţie, şi oamenii din popor s-ar vedea din nou căzuţi sub inchiziţia călugărilor şi sub tirania nobililor.” Se face apel la Bonaparte, redută a Revoluţiei împotriva Europei, dar, de teamă să nu dea înapoi, i se reaminteşte neîncetat promisiunea pe care a făcut-o de a-i da ţării o constituţie. Impresionat de ardoarea politică a mobilizării, Vulturul se teme în aceeaşi măsură de extinderea ei. Confruntat deja cu ameninţarea regalistă, el nu are nici un chef să-i lase pe jacobini să se impună şi mai mult, mai cu seamă că mişcarea e controlată prea puţin şi prost de Carnot şi că Fouche îşi desfăşoară antenele pentru a-şi plasa în interiorul ei fidelii, în plus, dacă în cea mai mare parte a regiunilor autorităţile administrative încă ţin aparatul1 sub control, ici şi colo opozanţii pun mâna pe conducere, ca Joseph Blin, fost deputat ostil lui 18 Brumar, care manevrează federaţiade la Rennes2. Ce se va putea întâmpla oare peste câteva săptămâni? 1 Deseori notabilii preiau conducerea mişcării precum Cunier, subpi efect de Selestat, care lansează mişcarea în Alsacia, sau Jars primarul Lyonului care ia conducerea federaţiei Rhonului. Federaţia de pe Rhin (care se numeşte confederaţie) e condusă de prefectul şi^ fostul convenţionalist Bry, iar la Colmar de procurorul imperial Philippe de De o intensitate inegală în funcţie de regiuni1, mişcarea nu cere altceva decât să fie „federată” sub tutela împăratului. Ca în 1792, ea visează să completeze efectivele regulate ale gărzii naţionale şi ale armatei. Armele sunt deja cerute cu insistenţă. Napoleon refuză clar. El vrea să-i folosească pe aceşti auxiliari cel mult pe post de sperietori de ciori care să-i terorizeze pe notabili şi să-i aducă spre tabăra lui. Ca la 1800, intenţionează să divizeze pentru a domni, să se impună ca singur catalizator posibil al celorlalţi în jurul său, în acelaşi timp salvator al elitelor şi protector al celor umili. Slăbiciunea

relativă a mobilizării îi convine iar el se străduieşte s-o canalizeze. Mai multe circulare, inspirate de autorităţi, veghează să se evite orice referinţă la anul 1792: „Suntem trimişi înapoi spre vremuri a căror amintire ar trebui să fie ştearsă”, precizează fidelii de la Quinper al căror manifest este de îndată publicat în Jurnalul Imperiului. Federaţii reunesc rareori mai mult de două mii de persoane în cursul manifestaţiilor lor. Suficient de numeroşi ca să inspire teamă, ei totuşi încă nu pot să ameninţe puterea din interior. Cu totul altfel se petrec lucrurile în capitală, unde se află miezul dur al mişcării, foarte apropiat de jacobinism atât prin caracterul său popular cât şi prin dorinţa de a combate. Ocolită de notabili, care preferă garda naţională şi nu privesc cu ochi buni întoarcerea lui Napoleon, federaţia pleacă din mahalalele Saint-Antoine şi SaintMarceau, locuri de vie amintire pentru mişcarea numeroşilor „sansculottes”. Federalismul recrutează în masă printre foştii militari, printre muncitori şi angajaţi. Cu toţii cer să fie regrupaţi, înarmaţi, organizaţi ca să participe la apărarea Parisului. Circa douăsprezece mii dintre ei defilează în ordine şi cu mândrie prin faţa împăratului pe 14 mai. Tânăr student pe atunci, La Bretonniere subliniază nostimul contrast dintre „feţele mânjite cu făină şi costumele albite ale matahalelor din hale, urmate îndeaproape de coprul tuciuriu al cărbunarilor”. Pot fi văzuţi de asemenea muncitori care îşi agită caschetele şi comisionari învecinându-se cu foşti veterani sau cu o mână de şefi de atelier. Napoleon le vorbeşte cu căldură, le laudă curajul şi patriotismul înaine să le promită arme. Pe care se fereşte cât poate el să le dea, mulţu-mindu-se să-i organizeze în douăzeci şi patru de batalioane de trăgători ca să-i poată controla mai bine. Castellane, viitorul mareşal, crede că ei sunt chiar nişte sansculottes: „Totul mirosea puternic a Republică.” Comisarul de ră/boi Bellot de Kergorre îşi mărtusiseşte spaima: „1793 se prezenta din nou sub ochii noştri, iar dacă mâna care agita aceeaşi pârghie nu avea şi forţa să o reţină, cine ştie care urma să fie rezultatul?” „Erau priviţi ca o armată revoluţionară”, constată şi Thibaudeau care continuă astfel: „La sfârşitul trecerii în revistă, Ma-jestatea Sa Imperială şi anturajul, oftând uşuraţi după această corvadă, şi-au făcut fumigaţii ca să se purifice de contactul cu canaliile.”

Regaliştii profită imediat de temerile „oamenilor oneşti” pentru a-1 înfăţişa pe Napoleon ca pe un urmaş al lui Robespierre şi cântă refrenul „împărat al mahalalelor1”. Dar Jurnalul Imperiului de pe 14 mai vrea să liniştească lucrurile. El recunoaşte „cu regret” că numele împăratului a fost folosit în cântece ce aduc aminte de o epocă prea faimoasă”. Scoţând poporul din bârlog, împăratul obţine ceea ce doreşte: să-i înnebunească pe burghezii din Paris care îi sunt ostili. Mesajul pe adresa lor e lipsit de orice ambiguitate: îmblânzitor al acestei mulţimi ce îl idolatrizează, el nu va ezita să dea drumul sălbăticiunilor dacă notabilii persistă în atitudinea lor. După acest prim avertisment, pentru a-i menaja, el anulează o a doua trecere în revistă prevăzută pentru duminică, 21 mai. Cu acest exemplu edificator, atingem una din cele mai paradoxale moşteniri ale Revoluţiei franceze: afirmarea unui popor suveran, în realitate trădat de puterile rezultate din anul 1789. Manevra, care combină diabolizarea cu manipularea, ajunge totdeauna să reconforteze preeminenţa notabililor, mai cu seamă prin legea electorală2. Poporul rămâne considerat ca o masă obscură şi înfricoşătoare, a cărui singură forţă o dă numărul. Imaginea lui s-a întunecat în ochii scriitorilor şi politicienilor. Nimeni nu mai împărtăşeşte visurile de emancipare ale lui Condorcet sau Saint-Just după spectacolul saturnaliilor revoluţionare. Ca şi Napoleon, Chateaubriand nu-şi poate alunga din memorie amintirea „festinurilor de canibali” puse la cale de acei „Brutuşi de tipul lui Besace”3, aceşti noi barbari pe care Directoratul 1 împărat al mahalalei Sain-Marceau, Rege al foburgului SaintAntoine Protector al grădinilor de zarzavat Sfetnic al porcarilor (cântec regalist). Deci prin intermediul votului cenzitar direct, adică – şi va fi soluţia reţinută de Napoleon – prin stabilirea mai multor grade de alegeri, în toate cazurile reprezentanţii fiind cei ieşiţi din familiile cele mai bogate. 3 Chateaubriand îşi exprimă repulsia mai cu seamă în De Buonaparte e des Bourbons: „Făcurăm apel la prostime să delibereze pe străzile Parisului pe marginea marilor subiecte i-a

îndepărtat de la putere. De douăzeci de ani, plebea nu mai contează, decât să alimenteze rândurile armatei şi să le producă spaimă, preţ de o defilare, acelor edili de care se îngrijeşte fiecare guvern, în aceeaşi perioadă această dispreţuitoare uitare e pusă în evidenţă de istoriografie: există numeroase mărturii despre Napoleon, Ludovic al XVIII-lea, Curtea regală, armată, parlamentari, Congresul de la Viena, Fouche sau aliaţi. Amintirile, toate sau aproape toate datorate notabililor, transmit de fapt o viziune deformată. Fiindcă nu ştie să scrie, poporul rămâne ceva misterios, atât pentru istoric cât şi pentru contemporan în general. Situaţia se prezintă aproape identic şi pentru Napoleon care îşi cunoaşte armata pe vârful degetelor dar nu dispune, după cum am văzut, decât de elemente fragmentare pentru aprecierea stării globale a opiniei publice. Absolut necesar pentru a abate dinastia, elanul popular nu mai are aceeaşi importanţă după ce ai pus mâna pe putere. Pentru a guverna, Napoleon are mai puţin nevoie de uralele mulţimii decât de concursul elitelor administrative şi militare, al miniştrilor, prefecţilor şi generalilor care preiau şi execută în mod conştiincios ordinele sale. Fără sprijinul lor, nu există guvern posibil căci nu mai există ştafetă de comandament, în acest scenariu, cea de a „patra stare” îi serveşte lui Napoleon prin teama pe care o inspiră, dar îl deserveşte prin extremism, prin această furia jrancese, cum o numeşte el, ce contribuie să consolideze teama elitelor. Delăsată de Napoleon, mişcarea federativă, incapabilă să se instaleze din lipsă de timp, de oameni şi de mijloace începe în curând să dispară în majoritatea regiunilor, în 1792, federaţii alcătuiesc garda civilă a clubului jacobinilor care, în doi ani, avusese timp să se infiltreze în ansamblul administraţiilor. Dar în 1815 mai rămân puţine cluburi sau aproape deloc, şi nici urmă de unitate politică sau socială la federaţi, fie republicani fie bonapartişti, fie notabili fie muncitori. Slăbit şi izolat, federalismul declină tot atât de repede pe cât sporise, ducând cu el amintirea puternicului elan pe care-1 imprimase Zborul Vulturului. O anecdotă, relatată de Guizot, rezumă mai bine ca orice această abandonare. Istoricul şi viitorul ministru al lui Ludovic Filip1 altă virtute decât insolenţa mizeriei şi orgoliul zdrenţelor. Patria, căzută pe asemenea mâini, a fost în

curând acoperită de plăgi. Ce ne-a mai rămas oare din toate furiile şi himerele? Doar crime şi lanţuri? „ 1 Guizot este profesor de istorie din 1812. În 1814 el a fost numit secretar general al minictomliii Ho Tntorno rprnmanHat de Drietenill sSll Rnor_rV, llo. — H filnc-^f ol „m nni;”;„ A” traversează grădinile de la Tuileries când deodată zăreşte circa „o sută de federaţi, cu înfăţişare destul de jalnică”, care urlă „Trăiască împăratul” şi îi cer să-şi facă apariţia la balcon. După ce s-a lăsat mult rugat, Vulturul consimte să apară şi salută făcând un semn scurt cu mâna; „dar aproape în aceeaşi clipă fereastra se închise şi 1-am văzut clar pe Napoleon ridicând din umeri în timp ce le întorcea spatele, fără îndoială furios de a fi trebuit să se preteze la o demonstraţie a cărei natură îi displăcea şi a cărei forţă cât se poate de mediocră nu-1 satisfăcea deloc”. Faptul că respinge jacobinismul se explică în sfârşit şi prin alte consideraţii, întâi că riscă să aprindă războiul civil, risipind astfel magia întoarcerii o dată ce va fi pătată cu sânge francez, care ar fi şi o negare a operei pacificatoare înfăptuită pe timpul regimului său. De altfel, dacă ar alege partidul popular s-ar preda cu mâinile legate singurului vechi jacobin care posedă reţele solide: inevitabilul Fouche; mai bine să se arunce în gura lupului, în sfârşit, ar legitima astfel invazia europeană împotriva unei naţiuni redevenită în mod oficial naţionalistă, războinică, fluturând cu agresivitate făclia revoluţionară ce sfidează coroanele propovăduind dreptul popoarelor de a dispune singure de soarta lor. Virajul liberal Singura soluţie este aşadar a urma calea, deschisă deja de Ludovic al XVIII-lea, unei alianţe cu liberalii. Prin intermediul Chartei, regele şi-a însuşit deja în bună măsură o lectură liberală a Revoluţiei, garantând bunurile naţionale, egalitatea civilă şi libertăţile fundamentale, conferându-i noii oligarhii realitatea puterii prin intermediul votului cenzitar. Cu noua frontieră trasată între liberalism şi jaco-binism, el a reuşit să redeseneze clivajul ideologic dintre cele două Frânte. Această revoluţie culturală anulează incompatibilitatea dintre dinastie şi cea dintâi Revoluţie, cea a Constituantei dorită şi dirijată de Doamna de Stael, Talleyrand, La Fayette şi prietenii lor. În 1820, Guizot, în celebrul său manifest Despre guvernarea Franţei de

la Restaurare, nu va spune altceva: după el, Charta este fiica naturală a Revoluţiei. Prin intermediul ei, monarhia renunţă definitiv la societatea ordinelor sub care îşi clădise legitimitatea ei ancestrală1. Recunoscând caracterul ireversibil al noii ordini legale instituite în 1789, chiar dacă o făcea prin „concedare şi acordare din bunăvoinţă”, monarhia se perenizează repictându-şi legitimitatea în culori revoluţionare. Noul ei credo liberal face demodat sistemul napoleonian, devenit insuportabil pentru ansamblul elitelor căci este prea represiv şi ucigător. Napoleon are mai mult ca oricând nevoie de notabili, în vreme ce aceştia din urmă nu mai vor nici un fel de şef autoritar ci doar un arbitru: regele Chartei, om liniştit şi moderat, le convine în acest rol. Fostul salvator de la 1799 devine un soi de rudă săracă care stânjeneşte pe toată lumea invitându-se brusc la ospăţul de nuntă. Napoleon, dacă vrea să recucerească elitele, cu riscul de a trece drept un incorijibil dictator, nu poate să facă mai puţin decât Ludovic al XVIII-lea, acest monarh devenit constituţional. Cum i se întâmplase şi regelui cu un an în urmă, iată-1 presat să facă tabula rasa cu trecutul lui de nepotism, să renege strania sinteză a unui guvern absolut susţinut de acum înainte nu de dreptul divin ci de suveranitatea poporului şi de baionetele pretorienilor lui. Încă de la sosire, Napoleon, destabilizat de refuzul lui Mole, descoperă răceala clasei dominante. Ea încă îl mai teme dar nu mai are aceeaşi încredere în el. Tot felul de semne confirmă acest lucru: sunt discutate ordinele, de exemplu Bertrand, Măreţ sau La Bedoyere; sute de broşuri îl interpelează, uneori cu vehemenţă, pentru a cere constituţia promisă1; circularele corpurilor constituite, de obicei plate şi servile, poartă de acum înainte marca liberalismului ambiant: „Se face apel la împărat să garanteze prin intermediul instituţiilor toate principiile liberale”, declară astfel Consiliul de Stat. „Napoleon, îl apostrofează un publicist, domneşti din nou dar soarta ta va depinde cuvinte fiindcă ele sunt clare şi adevărate. Revoluţia a fost un război, adevăratul război, de felul celor cunoscute ca războaie între popoare străine unul de altul. De peste treisprezece secole, Franţa conţinea două popoare, un popor învingător şi un popor învins. De peste treisprezece secole, poporul învins lupta

pentru a-şi scutura jugul pus pe umerii lui de poporul învingător. Istoria noastră este istoria acestei lupte. S-a dat în zilele noastre o bătălie decisivă. Ea se numeşte Revoluţia. [.] Rezultatul revoluţiei nu lăsa loc pentru nici un dubiu. Fostul popor învins devenise poporul învingător. La rândul său, el cucerise Franţa, în 1814, el o stăpânea fără nici un fel de dezbatere. Charta i-a recunoscut posesia, a proclamat că acest fapt devenea de drept, şi-i dăruia dreptului guvernul reprezentativ ca garanţie.„ în consecinţă: e destul ca legitimitatea să se deschidă în faţa revoluţiei ca un port protector, pentru ca aceasta să intre în el cu pânzele sus.” 1 Cowon, Cf-rio în MâmniracPpctp tnt tinail Hlină rnncti'ti.t.'a -7;„a”, „X f (tm)”x-*.! De sistemul după care te vei ghida încă de la începutul noii tale domnii: totul e pierdut dacă te gândeşti să te imiţi doar pe tine însuţi. „1 Anturajul său – Joseph şi majoritatea miniştrilor – îl împinge să se deschidă spre liberali, împăratul, prea puţin obişnuit să fie contrazis, îşi dă seama pe zi ce trece de capcana pe care i-a întins-o Ludovic al XVIII-lea. Acolo unde fratele său mai mare eşuase, fratele lui Ludovic al XVI-lea reuşise să afle buna cale de mijloc între prerogativele necesare monarhului şi aspiraţiile spre un puternic parlamentarism. Sub egida lui binevoitoare, ţara a prins gust de libertate, a redescoperit binefacerile unei prese pluraliste şi broşuri avide de polemică, îşi aminteşte cu oroare de tirania imperială şi se teme de revenirea ei2. „Napoleon regăsea Franţa alta decât o lăsase, dornică să vorbească, raţională şi glumeaţă la modul legal, într-un cuvânt, cum spunea el, răsfăţată de Bourboni ca să-1 primească pe el”, cum rezumă Villemain. Rana de amor propriu pe care o resimte este cât se poate de vie, aproape insuportabilă. Cum să poată să accepte, el salvatorul din Brumar plebiscitat de trei ori, să se vadă detronat de un rege podagră deghizat în culori de pace şi libertate? Dacă vrea să-i dea asigurări oligarhiei, va trebui să seducă şi să negocieze luând ca punct de plecare această Chartă hulită. Ca să reconstituie uniunea sacră a Consulatului, nu-i rămâne altă resursă decât să-1 întreacă pe Ludovic al XVIII-lea pe partea stângă făcând şi mai multe concesii decât consimţise însuşi regele. Iată preţul supravieţuirii.

În această atmosferă de supralicitare constituţională arbitrată de notabili, liberalii, multă vreme învinşi, triumfă respingând amândouă vechile legitimităţi drept ceva contrar principiilor de la început ale Revoluţiei. Chartă îngroapă dreptul divin şi privilegiile în vreme ce suveranitatea populară, mânjită de Teroare, condamnă republica la un lung ostracism. Spiritul de libertate, în numele modernităţii, respinge în sfârşit Imperiul autoritar, cu setea lui de cuceriri şi cu exercitarea despotică a puterii care au dus Franţa la ruină. Forţă de sprijin devenită forţă vie, partidul liberal triumfă în cimitirul absolutismelor ' întitulată Adresse ă l'Empereur, broşura respectivă, redactată de un oarecare Joseph Rey, se bucură de mare succes căci ea exprimă vulgata liberală în stil „sans-culotte”, ceea ce dovedeşte că persoana lui Napoleon nu mai e respectată ca înainte. 2 Cum îi explică de exemplu Caulaincourt lui Pasquier: „De la plecarea lui, totul s-a schimbat în Franţa, spiritele au făcut un drum pe care el nici nu 1-a bănuit. Fără îndoială că nemulţumirea împotriva guvernului regal a fost puternică; dar în acelaşi timp măsurile şi cere conducerea Franţei. De la Fouche la Chateaubriand, toţi oamenii politici şi scriitorii de anvergură se raliază monarhiei ponderate, singura ancoră de salvare capabilă să pună laolaltă moştenirile şi reconcilierile francezilor. Regaliştii şi republicanii cooperează fără să vrea la triumful acestui nou regim, născut totuşi pe ruinele visurilor şi ambiţiilor lor. Până la jumătatea lunii aprilie, Napoleon încă nu se hotărăşte să facă pasul. Continuă să plutească, dând impresia că nu mai stăpâneşte evenimentele ca altădată. „Aşadar pe ce cale se îndreaptă? Nici el nu ştie”, se nelinişteşte Caulaincourt1. Numeroşi martori nu-1 mai recunosc, îl găsesc îmbătrânit, obosit, uzat prematur: „Nu mai eşti la patruzeci şi cinci de ani cum erai la treizeci”, suspină el cu regret, într-adevăr, s-ar zice că sănătatea i sa degradat. Nu numai că o anumită înclinare spre somnolenţă îl făcea să doarmă mai mult ca de obicei2, dar pe insula Elba Napoleon avusese mai multe crize de vomă. Suferă de cistită şi de dureri acute la stomac. Corpolenţa lui tinde spre obezitate şi contribuie la deteriorarea imaginii sale publice. Ogarul agil din Brumar, cu ochi învăpăiaţi şi trăsături fine tăiate dintr-o singură bucată, peste măsură de slab, se metamorfozează într-un suveran

aflat pe panta declinului ale cărui rotunjimi îi accentuează talia scundă. Fostul senator Pontecoulat, care nu-1 mai văzuse de un an, consideră că se îngrăşase considerabil în acest interval; are mersul greoi, mişcările obosite, „gesturile lui erau lente şi lipsite de vivacitate; nu mai era omul care domină evenimentele, şi totuşi pentru 1 Ducele de Vicenţa consideră cauza împăratului pierdută: „El face apel la oamenii Revoluţiei dar pe deasupra se şi teme de ei, spune el atunci. Pe de altă parte, nu mai îndrăzneşte să aibă încredere în oamenii mai onorabili cu care se înconjurase de câţiva ani; din această cauză, drumul lui e fals, nesigur, ilogic. Nu se simte câtuşi de puţin bine în pielea lui. În sfârşit, cum de nu observă că sentimentul pe care-1 inspiră celor mai mulţi e teama, şi că această teamă ar putea uşor să-i îndrepte pe oameni spre Ludovic al XVIIIlea, dacă se vor prezenta anumite circumstanţe favorabile acestui prinţ? „ 2 „Napoleon, precizează Sismodi, avea altădată uşurinţa de a se lipsi de somn aproape cât ar fi vrut, şi să doarmă după aceea cânt timp dorea, în momentul când se simţea eliberat. Dar oboseala de spirit, sau băile câte două sau trei pe zi pe care i le ordonase medicul său şi care au sfârşit prin a-i moleşi fibra, sau în sfârşit, după alţii, iubirea de femei la care s-a dedat cu atât mai multă ardoare cu cât începuse târziu, i-au creat această dispoziţie de care nu mai putea să scape. Dormea douăsprezece până la cincisprezece ore zilnic. [.] De obicei se închidea în biroul său, şi de fiecare dată când se ştia că e singur, situaţia era pentru el atât de dificilă încât nimeni nu avea dubii că nu lucra deloc; dar când servitorii se vedeau obligaţi să intre la el, îl găseau aproape de fiecare data adormit cu o carte în mână.” Hobhouse îl contrazice pe Sismondi în scrisorile ce se referă la cele O-sută-de-zile: a înfrunta oboselile teribilei lupte pe care urma să o dea, ar fi avut nevoie de toată energia şi vivacitatea lui din tinereţe”. Dar suferinţele fizice sunt o nimica toată faţă de tortura morală pe care i-o distilează descurajarea apropiaţilor săi. De altfel, frontul lui poartă stigmatele înfrângerii de la 1814 şi pe cele ale abdicării de la Fontainebleau; „Lovit de trăsnet, încă mai purta semnul”, notează cu cruzime Thibaudeau. Autoritatea lui păleşte aşa cum se întâmplase

şi: cu teama pe care o inspira la apogeul Imperiului. Celebrul cuvânt al Doamnei d'Houdetot1 – „El micşorează istoria şi măreşte imaginaţia, „- nu mai are valoare decât pentru armată şi pentru popor. Eticheta imperială a fost impusă din nou la Tuileries, cu tot cortegiul ei de şambelani cu fireturi, cu slujbele duminicale pe fond muzical şi cu audienţele publice. Dar reprezentaţia ca şi decorul nu mai produc iluzii. Mulţi dintre foştii lui curteni au plecat la Gând sau stau ascunşi pe la casele lor; imensele coridoare încep să se golească iar vraja de odinioară a locului se risipeşte pe măsură ce sporesc greutăţile. Descurajat, Vulturul îi mărturiseşte fidelului Mollien: „Destinul meu s-a schimbat. O dată cu el am pierdut un auxiliar pe care nimeni nu-1 poate înlocui.” Istoria începe să-i scape, oamenii fug de el sau îl resping. Obişnuit să comande, face acum sforţări să combine, joacă o comedie pe care nu o suportă. Atacat de presă, ameninţat de Fouche, blestemat de regaliştt, condamnat de Europa, pare că ar fi căzut într-o plasă. Atunci când el se plasează în defensivă, se sufocă. Prestidigi-taţiile lui de magician nu mai funcţionează. Surâsul lui îi lasă pe ceilalţi de gheaţă, accesele lui de mânie nu-i mai înspăimântă, forţa lui de convingere pare să fi leşinat. Sensibil la tot ceea ce-1 înconjoară, nu mai are parte decât de priviri furişe sau necăjite. Nici fidelii lui nu mai cred2. Defetismul acesta îl apasă în adâncul sufletului: „Exista în mine presimţirea unui sfârşit nefericit, dar nu în sensul că ea ar fi influenţat în vreun fel hotărârea şi iniţiativele mele; dar totuşi, purtam acest sentiment în afara mea”, va mărturisi el în Memorial. Evident, doreşte să se bată, vrea sau se preface că totuşi crede, însă are aerul cuiva 1 Născută Sophie-Francoise de La Live în 1730, moartă în 1813. Prietenă cu Voltaire, protectoare a lui Rousseau, metresă a poetului Saint-Lambert; deţine până la moartea sa un rol de prim plan în saloanele pariziene. [Expresia în original: „II rapetisse l'histoire et ii agrandit l'imagination” (n. Trad.).]. 2 Cum remarcă şi Fontainp în al său ln”rnnlNIp-a fnst imnosibil să reeăsim iluziile epuizat, mai mult fatalist decât animat de voinţă şi lipsit de înflăcărarea anilor glorioşi. Disperat, Carnot îl caută zadarnic pe acel imperalor fulgurant: „Nu1 mai recunoşteam, scrie el. Îndrăzneaţă întoarcere de pe insula Elba pare să-i fi epuizat seva de energie: pluteşte, ezită;

pălăvrăgeşte în loc să acţioneze; acest om care avea cele mai prompte soluţii, iată-1 cerând sfatul tuturora, acest om atât de imperios la postul de comandă, şi căruia o părere i s-ar fi părut aproape o insultă, are deseori un aer distrat, el cel care ştia să adoarmă şi să se trezească după cum îi dicta voinţa. Descompunerea omului a urmat-o pe cea a Imperiului. Mă cuprinde mila, aşa cum ţi-e milă să vezi degradându-se un frumos moment; nu mă împiedic să nu văd din această pricină motive de îngrijorare pentru libertăţile publice. De altfel opinia publică a fost cu noi; ea ne acorda un sprijin suficient pentru a contracara la o adică anumite tentative de revenire la despotism, şi a face să se plieze această voinţă care nici ea nu mai este de fier precum odinioară.” Mai mult chiar decât oboseala, conjunctura îi comandă să se plieze în faţa dictaturii circumstanţelor. Totul conspiră în favoarea notabililor. Ameninţat de războiul civil şi de o invazie rapidă, împăratul trebuie să şi-i ataşeze pe notabili cât mai repede posibil, chiar dacă anumite concesii făcute le va lua înapoi după victorie, în faţa opoziţiei inflexibile a regaliştilor, dacă vrea să-şi păstreze o marjă de manevră, nu-i mai rămâne decât să se folosească de liberali, singura contrapondere la influenţa sporită a lui Fouche şi a jacobinilor. Îmbrăcând din nou haina liberală, el speră să seducă întro primă fază Anglia cea parlamentară, lipsind în acest caz coaliţia de principalul ei furnizor de fonduri. Alegere a prezentului, cotitura liberală pare de asemenea cea mai bună şi pentru a-i menaja viitorul căci e singura capabilă să menţină pacea în care ar urma ca el să pregătească domnia fiului său. Permanent exclusă din istoria politică, închisă la Bastilia de monarhie, ghilotinată de republică, exilată de Imperiu, şcoala liberală se bucură şi ea în această perioadă de o favoare inedită. Ceea ce se explică nu numai prin atracţia pe care o constituie noutatea ei – căci ea nu a guvernat niciodată cu adevărat – ci şi prin compatibilitatea ei cu diferitele regimuri existente. Axată pe apărarea libertăţilor şi a drepturilor individului, ea poate într-adevăr să se acomodeze cu toate legitimităţile, cu condiţia însă ca acestea să adopte o constituţie narlaniciodată linia de la 1789. Garantarea libertăţilor prin intermediul instituţiilor are pentru ei mai multă importanţă decât natura regimului. Fondul e mai important decât forma, suveranitatea

decât legitimitatea, spre deosebire de alte familii care se situează mai întâi în funcţie de raportarea la oameni, fie regalişti fie bonapartişti. Veche moştenire a spiritului cavaleresc, puterea reprezintă în ochii lor un principiu sau o credinţă ce se întrupează în suveranul lor. Iar în ceea ce priveşte jacobinismul, el rămâne o ideologie intransigentă ce-şi autorizează o utopie pentru a frânge toate rezistenţele ce-i barează drumul. Pare deci posibilă o înţelegere între liberalism şi bonapartism cu condiţia ca Napoleon să renunţe la dictatură şi să adopte instituţii mixte conforme cu ideile grupului de la Coppet1. La prima vedere ceea ce uneşte cele două şcoli pare mai puternic decât ceea ce le divizează. Amândouă aderă la ordinea socială clădită de Adunarea Constituantă, şi le repugnă amândurora societatea cu cei doi stâlpi de susţinere – ereditate şi catolicism – doborâţi de Revoluţie, plus că au aceeaşi veche neîncredere în popor. Bonapartismul reprezintă ordinea şi patria, liberalismul drepturile fundamentale ale individului. Fiecare are nevoie de celălalt, căci dacă vor să existe pe lungă durată trebuie să se garanteze reciproc. Fără ordine, libertatea degenerează în anarhie; fără libertate, ordinea devine dictatură. În Franţa, liberalismul are nevoie de un protector ca să câştige masele. Suferind din pricina caracterului său minoritar şi elitist, el nu are decât de câştigat printr-o alianţă imperială care i-ar conferi o bază populară şi naţională ce i-a lipsit până atunci ca să-şi impună vederile2. El are cu atât mai multă nevoie cu cât, fiind de provenienţă protestantă şi anglo-saxonă, întâmpină dificultăţi să-şi dovedească ataşamentul faţă de patrie. Napoleon, în ce-1 priveşte, obţinând sprijinul liberalilor, poate spera să scape de costumul lui de împărat despotic, să frângă tăcerea ostilă a notabililor şi să reunească în jurul lui ansamblul curentelor ideologice ieşite din trunchiul comun revoluţionar. Cu aceeaşi ocazie el contează să imprime un nou elan spiritului din 89. In această alianţă, liberalismul îşi aduce cadrele, iar bonapartismul puterea numărului şi carisma şefului său. 1 După numele proprietăţii familiei Necker din apropiere de Geneva. Aici se reuneau ralii cei mai iluştri ai enocii: Doamna de Stael, Necker bineînţeles, Constant, Totuşi, trecutul recent şi personalitatea împăratului nu pledează în favoarea lui: epurarea iar

apoi suprimareaTribunatului1, exilarea opozanţilor, contopirea ziarelor, asasinarea ducelui de Enghien, amânarea Corpului legislativ în ianuarie 1814, toate au creat o falie greu de depăşit. Napoleon e cunoscut drept cineva care îi dispreţuieşte pe liberali şi se zice că ar fi mers până acolo încât i-ar fi calificat de „vermină”. „Nu vor trece mai mult de şase săptămâni şi o să mă vedeţi cum înăbuş această inutilă pălăvrăgeală”, îi declară el de altfel lui Cambaceres încă de la întoarcere. Toată lumea cunoaşte sarcasmele şi înjurăturile lui împotriva frazeologilor, ideologilor, gânditorilor abstracţi şi a altor oameni din sistem. După Brumar, cu astfel de calificative îi stigmatizează pe „anglofili”. Om de acţiune, pragmatic şi ataşat numai rezultatului, împăratul nu are încredere în filosofi, aceşti agitatori de idei care au distrus regatul stârnind pasiuni pe care ei nu aveau mijloace să le controleze3. Denunţă la ei falsul spirit, reveriile vanitoase şi goale, şi faptul că sunt incapabili să se substituie politicienilor căci ignoră realităţile tragice ale puterii. De altfel, lui nici nu-i place această religie a individului în care discipolii lui Montesquieu au devenit apostoli, în spatele paravanului umanist, el discerne o realitate mai puţin nobilă: cea a spiritului burghez, paşnic şi mercantil, egoist prin forţa lucrurilor, preocupat numai să-şi apere interesele şi privilegiile, obsedat de cursul rentelor şi de menţinerea votului cenzitar care îi conferă monopolul pieţelor de desfacere şi al reprezentării4. El se apropie la acest punct de criticile radicalilor şi de cele ale jacobinilor, formulate în acelaşi spirit de absolut, aceeaşi viziune sacrală a politicii, făcută să elogieze patria sau pe rege, dar să ignore oamenii. 1 S-a întâmplat în timpul Consulatului (1802) prin îndepărtarea liberalilor celor mai celebri (Constant, Say, Daunou) iar apoi prin reducerea la jumătate (de la 100 la 50) a numărului membrilor lui. Suprimarea Tribunalului datează din 1807. 2 După ce a fost votată o adresă ostilă inspirată de Laine. „Politica înaltă nu e altceva decât bunul simţ aplicat marilor cauze”, a spus împăratul într-o formulă rămasă celebră. El îi mărturiseşte tribunului Stanislas Girardin în legătură cu Sieyes: „Sieyes este un metafizician. Nu guvernezi cu metafizică, ci cu rezultatele experienţei de secole. Nu există decât un singur agent al guvernului, politica; ea recomandă astăzi un lucru, mâine altul. Ea are leacuri diferite pentru

rele asemănătoare: cel care ar putea să vindece într-o circumstanţă, nu poate fi aplicat cu utilitate în cutare alta [.]” 4 Napoleon detestă comerţul şi nu are înceredere în bani ca orice aristocrat catolic: „Cu bogăţia nu poţi să-ţi faci un titlu, îi mărturiseşte ministrului său Chaptal. Un bogat este adesea un leneş fără nici un merit! Deseori un negustor nu a ajuns bogat decât prin Opţiunea liberală îi permite lui Napoleon să-şi lărgească sfera partizanilor şi să pună bazele viitorului în caz de înfrângere. În amurgul bonapartismului, partidul libertăţii trebuie să poată să răscumpere anii dictatoriali, la care s-a recurs pe vremea lor din nevoia imperioasă de a întemeia un Stat de fier după un deceniu de răzmeriţe şi anarhie. Optând pentru modernitate, împăratul clasează, fără să se dezică de ele, în cabinetul de antichităţi şi de resurse celelalte legitimităţi de care se prevalase, modelate după acelaşi absolutism, divin sau democratic. Dar această alegere din lipsă de ceva mai bun, comportă şi riscuri: pierderea sprijinului popular şi frângerea elanului care 1-a purtat în triumf. Alegerea ar putea să nu fie convingătoare pentru Europa, şi ar putea mai cu seamă să lase să-i scape puterea prin acceptarea unei constituţii care 1-ar lega de mâini. Această căsătorie din interes lasă deja să se întrevadă capcana mortală. „ Canaliile de liberali m-au făcut să pierd vremea vorbindu-mi despre constituţie. Aş fi putut să-i trimit undeva. Puterea mea venea de la popor.” Benjamin „Inconstantul” „Să servim cauza şi să ne servim şi pe noi.” într-o singură frază, extrasă din Jurnalul intim, Constant s-a autoflagelat pentru posteritate. Benjamin Constant, cameleon, giruetă. Rareori un scriitor va fi fost descris într-un mod mai unanim. Circumstanţele ralierii la Napoleon adaugă un nou capitol la legenda lui neagră. Ne amintim de vremurile solemne în care îşi încheia celebrul articol de pe 19 mai 1815: „Eu nu voi pleca, transfug mizerabil, să mă târăsc de la o putere la alta, să muşamalizez infamia cu cine ştie ce sofism şi să bâlbâi cuvinte profane pentru ami răscumpăra o viaţă de ruşine.” Or, nu trec decât trei săptămâni şi Constant se supune voinţei împăratului şi acceptă să redacteze schiţa noii constituţii. Că o face din slăbiciune, din laşitate, din arivism, nu e cruţat de nici un reproş; de la dispreţul plin de milă

până la invectiva1 fără drepc de apel, totul a fost spus şi scris încă de pe 1 Acelaşi om, spre sfârşitul vieţii, va fi totuşi aclamat la modul triumfal de studenţi pe timpul celor „Trei Glorioase” ca profesor al libertăţii, la un an după ce scrisese cu mândrie în al său „Testament politic”: „Am apărat timp de patruzeci de ani acelaşi principiu, libertatea în toate, în religie, în filosofie, în literatură, în industrie, în politică; prin libertate, eu înţeleg triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care voia să guverneze prin despotism, cât şi asupra maselor care reclamă dreptul de a aservi majoritatea unei minorităţi. Despotismul nu are nici un drept. Majoritatea îl are pe acela de a constrânse vremea lui şi pe toate tonurile. La Constant, şi deseori la liberali, forţa convingerilor prezintă un uluitor contrast cu slăbiciunea de caracter1. Iar Constant a dat ce-a fost mai bun din el în scrieri, şi ce-a fost mai rău în viaţă. Născut într-o familie patriciană helvetică, Constant suferă că nu e deloc cunoscut. Nu are nici gloria literară a unui Chateaubriand sau a Doamnei de Stae'l, nici puterea lui Napoleon. De pe urma unei copilării nefericite – mama lui a murit născându-1, tatăl 1-a neglijat – şi a unei lungi şi obositoare şederi la curtea lui Brunswick, păstrează o fire ascunsă, îndărătul privirii lui învăluitoare şi a surâsului din colţul buzelor din care străbate ironia. Ca să lupte împotriva plictisului, pe care 1-a descris la modul sublim în Adolphe, acest sceptic din lipsă de ceva mai bun caută emoţii puternice la joc dar şi în dragoste. Om de pasiuni efemere, găseşte un caracter perfect acordat cu al său în Doamna de Stae'l, muza şi amanta lui. Abandonat de Barras pe vremea Directoratului şi alungat ca un lacheu de Bonaparte de la Tribunat, în 1802, din pricină că se opunea în permanenţă, Constant s-a resemnat să-şi urmeze iubita în exil. Profită de următorii zece ani pentru a-şi încheia cele două mari tratate politice2, rămase în stadiul de manuscris în 1814, dar din care îşi va extrage substanţa tuturor scrierilor ulterioare, în momentul în care Imperiul se prăbuşeşte, gândirea lui este deja îndelung maturizată. În 1814, cu publicarea pamfletului Despre spiritul de cucerire şi despre uzurpare, el reuşeşte să dea lovitura. Precum Despre Buonaparte şi despre Bourboni al lui Chateaubriand, în acest prim

opus Benjamin denunţă rătăcirile Imperiului şi pe ale stăpânului său punând în acelaşi timp bazele politicii liberale3. După domnia fapte de industrie, lasă industria rivală să se exercite liber, este individual, şi nu ar putea fi în mod legitim supus puterii sociale” (Prefaţă la Melanges de litterature et de politique, 1829). 1 Aceeaşi tendinţă se manifestă la La Fayette sau la Necker. Ea traduce în acelaşi timp şi dificultatea acestei şcoli de gândire de a împăca religiozitatea avută pentru libertate cu principiul autorităţii – deseori liberalului îi repugnă să comande – precum şi stânjeneala pe care o încearcă atunci când e vorba să se poziţioneze durabil într-o tabără politică. 2 Fragments d'un ouvrage abandonne sur la possibilie d'une constitution războiului, el anunţă instalarea comerţului care, întemeiat pe credit şi liberă circulaţie, va înlocui brutalitatea cuceririlor militare cu rivalitatea paşnică a concurenţei. Epopeea imperială se vede condamnată ca un fel de gigantic contrasens istoric, în răspăr faţă de evoluţia civilizaţiei: „Unicul scop al naţiunilor moderne, scrie el, este odihna, împreună cu odihna înlesnirea, iar ca sursă a înlesnirii, industria1.” El presimte de altfel că individul se va impune pe ruinele absolutismelor monarhice, revoluţionare şi imperiale, în vreme ce libertatea înaintaşilor, discreditată de exagerările revoluţionare, se întemeia pe o concepţie colectivă despre cetate, libertatea modernilor plecând de la persoană consacră de fapt primordialitatea libertăţilor individuale. Constant face un adevărat inventar critic al moştenirii Luminilor. Dacă el reţine în acelaşi timp fericirea ca finalitate a politicului, progresul ca fundament al emancipării individului şi separarea puterilor pentru a evita despotismul, tot el denunţă fără să ezite concepţia totalitară de suveranitate a poporului venind de la Rousseau sau de la Mably, convins că spiritul absolut nu poate duce decât la dictatură. Un fel de a zice că Franţa nu a cunoscut niciodată libertatea, ci doar forme succesive de tiranie: absolutismul regal, Teroarea iar acum Imperiul care amestecă cele două moşteniri pentru unicul profit al lui Napoleon. De fiecare dată, forţa a avut întâietate asupra dreptului. Atunci de ce fel de guvern are nevoie Franţa ca să sperăm că vom termina în sfârşit Revoluţia? E întrebarea la care Constant încearcă să răspundă în numeroasele lui lucrări din acea epocă.

Cea mai importantă, Principii de politică, apare în mai 1815 pentru a justifica ralierea lui la Napoleon. Ca pe numeroşi liberali, Revoluţia 1-a dezgustat de republică. Şi fiindcă, alături de Doamna de Stae'l, încercase zadarnic să înrădăcineze Directoratul în legalitate, fiindcă asistase, neputincios, la deriva consulară spre puterea personală, el consideră de acum înainte Revoluţia imposibilă, întemeiată pe triumf în filosofie şi politică.” Charles de Remusat, în ale sale Memoires, mărturiseşte la rândul său că îşi datorează esenţialul educaţiei sale politice scrierilor lui Constant. De unde şi concluzia primei părţi: „Un război inutil este aşadar astăzi cel mai grav atentat pe care îl poate comite un guvern. Războiul zdruncină, fără nici un fel de compensaţie, toate garanţiile sociale. El [.] combină şi autorizează toate modurile de tiranie interioare şi exterioare. El [.] împarte popoarele în două tabere, dintre care una o dispreţuieşte pe cealaltă, după care trece de bună voie de la dispreţ la nedreptăţi; războiul pregăteşte distrugerile viitoare prin distrugerile trecutului; şi cumpără cu nenorocirile 232 CELE O-SUTĂ-DE-ZILE/ suveranitatea poporului ea deviază natural spre dictatura reprezentanţilor1. Monarhia constituţională, în schimb, face să se spargă dogma unicităţii şi a legitimităţii combinând ereditatea tronului cu alegerea parlamentarilor. De acum înainte, singura sacralitate valoroasă este aceea a individului. Constant defineşte cu claritate drepturile fundamentale, superioare oricărei constituţii, care garantează libertăţile prime: „Drepturile cetăţenilor sunt libertatea individuală, libertatea religioasă, libertatea de opinie, în care este inclusă publicitatea ei, a te bucura de proprietate, a avea garanţii împotriva oricărei forme de arbitrar. Nici o autoritate nu poate aduce atingeri acestor drepturi, decât dacă îşi deşiră propriul său titlu de fiinţare.” El nu încetează să repete: obsesia puterii e izvorul tuturor relelor2. Această putere care este absolută în esenţa ei, nelimitată în practică, inatacabilă în acţiune din pricina scandaloasei impunităţi de care se bucură, în opinia lui, funcţionarii, iată răul francez prin excelenţă. „Suveranitatea, insistă de asemenea Constant, nu există decât în formă limitată şi relativă. Acolo unde încep independenţa şi existenţa individuală, se opreşte jurisdicţia acestei suveranităţi. Dacă societatea depăşeşte această linie, ea se face la fel de vinovată ca

despotul care nu are alt titlu decât spada lui exterminatoare; societatea nu-şi poate depăşi competenţa fără să fie uzurpatoare, şi nici majoritatea fără să devină rebelă.” Suveranităţii abolute – a regelui, a unei adunări, a poporului Constant îi substituie deci, printr-o îndrăzneaţă modificare de perspectivă, suveranitatea relativă a individului, limitată prin respectul faţă de libertăţile altuia3. Căci libertate nu înseamnă licenţă, în absenţa legii, ea devine anarhie, puterea îi revine celui mai tare iar omul se trezeşte până la urmă înlănţuit de un regim care îi cere supunerea ca preţ al fericirii. Ciclul infernal e dat la iveală de Revoluţie. Convenţia a profitat de anarhia ei sălbatică iar mai apoi Bonaparte, cel care a clădit un stat omnipotent pe ruinele lăsate de predecesorii lui. Temându-se de acesta hegemonie, Constant îi codifică la modul strict organizarea. Mai mult decât separarea rigidă a puterilor, sursă de 1 în număr ridicat (Convenţie), limitat (Directorat) sau unicat (Consulat). 2 De unde şi imensa greşeală a revoluţionarilor, spune Constant: „în loc să distrugă puterea, ei nu s-au gândit decât s-o deplaseze. Era o plagă, ei au considerat-o drept o cucerire.” 3 Această concepţie va rămâne minoritară în Franţa unde vom continua să vedem atâtea permanente conflicte, el preconizează colaborarea armonioasă dintre ele veghind în acelaşi timp să le menţină în sferele lor respective de aplicare. Asemeni individului, fiecare putere este autonomă, cu sfera limitată de cea a vecinului şi de propria-i responsabilitate1. Pentru a garanta cât mai bine posibil libertatea, Constant înlocuieşte trilogia clasică moştenită de la Motesquieu – executiv, legislativ, juridic – cu o schemă mai deschisă, în care executivul şi legislativul sunt dublate pentru a fi împiedicată orice tentativă despotică. El distinge astfel cinci puteri: „Puterea reprezentativă a duratei consistă într-o adunare ereditară; puterea reprezentativă a opiniei într-o adunare electivă; puterea executivă este încredinţată miniştrilor; puterea juridică tribunalelor. Primele două puteri elaborează legi, cea de a treia deţine executarea lor generală, cea de a patra le aplică în cazurile particulare. Puterea regală este la mijloc, dar deasupra celorlalte patru, autoritate în acelaşi timp

superioară şi intermediară, neinteresată să deranjeze echilibrul, ci având dimpotrivă tot interesul să-1 menţină.” în loc să fie şef, puterea supremă devine astfel arbitru. Emblematică pentru noua ordine socială, reforma propusă de Constant pleacă nu de la suveran, ci de la individ, pentru a ajunge la putere, în această inversare, monarhul nu intervine decât la nivelul procesului, un nou rege Solomon însărcinat să tranşeze în crizele dintre executiv, de acum înainte încredinţat miniştrilor, şi legislativ plus juridic2. Puterea regală, „putere juridică a celorlaltor puteri”, nu trebuie totuşi să fie goală dacă vrea să rămână credibilă. Veto-ul suspensiv al lui Ludovic al XVI-lea furnizează un contra exemplu asupra căruia e bine să se mediteze, în acest fel suveranul are de acum înainte greutate peste celelalte puteri prin intermediul unor arme disuasive care sunt destituirea miniştrilor, dizolvarea Camerei şi dreptul de a graţia3. Inviolabil şi sacru, monarhul dispune de puterile regale ale unui şef de Stat care îi garantează autoritatea. El numeşte magistraţi, miniştri şi pairi în număr nelimitat, participă îndeaproape la procesul legislativ pe 1 Responsabilitate morală faţă de el însuşi, politică şi judiciară faţă de alţii. 2 Această teorie a puterii neutre – pentru elaborarea căreia Constant s-a inspirat, cum singur o mărturiseşte, din discursurile şi scrierile unuia dintre principalii şefi monarhişti, Stanislas de Clermont-Tonnerre – a fost formulată pentru prima dată în ale sale Reflections din 1814, proiect de constituţie preluat în bună măsură în ale sale Principes din 1815. „Viciul aproape al tuturor constituţiilor, afirmă el, a fost acela de a nu fi creat o cutere neutră, ci de a fi clasat suma de autoritate cu care ea trebuie <& fie investita în una care îl controlează în aval prin sancţiuni după cum împarte şi iniţiativa legilor împreună cu miniştrii şi parlamentarii.; > Miniştrii, şefi ai administraţiei, sunt responsabili, spre deosebire de monarh. Fără să indice în mod clar, Constant se gândeşte aici la modelul englez în care guvernul trebuie să se bucure de dubla încredere a suveranului şi a majorităţii parlamentare, dar fără să întrevadă una din consecinţele ce va ajunge să se impună, şi anume definirea precisă a responsabilităţii politice a miniştrilor1, în această arhitectură, instituţia „pairiei”, putere legislativă a duratei, aduce un

sprijin natural instanţei supreme căreia îi întăreşte legitimitatea prin ereditatea propriilor ei membri şi prin rolul pe care îl afişează de contrapondere la posibilele exagerări ale miniştrilor. Dar ea reuşeşte în acelaşi timp să fortifice şi libertatea. Asigurat că îşi poate transmite privilegiile pe linie de urmaşi, pairul ereditar, spre deosebire de simplul viager, nu este obligat să-i facă curte suveranului şi beneficiază deci de o totală libertate de vot. Obiectivul mărturisit al liberalilor, ale căror priviri se îndreaptă şi în acest caz peste Canalul Mânecii, constă în a crea o putere aristocratică autonomă; aristocratică şi nu nobiliară din cauza impopularităţii şi a reputaţiei contra-revoluţionare a fostei stări a doua, devenită pentru totdeauna de neîmpăcat cu naţiunea. Traumatizat de Convenţie, liberalismul lui Constant suspectează mai cu seamă Camera deputaţilor. Se teme de forţa pe care i-o conferă acesteia votul popular: „Atunci când nu impui nici o limită autorităţii reprezentative, scrie el, reprezentanţii poporului nu sunt nişte apărători ai libertăţii, ci nişte candidaţi la tiranie; iar atunci când se constituie tirania, ea poate fi cu atât mai înfiorătoare, cu cât tiranii sunt mai numeroşi.” Iată de ce el contrabalansează camera inferioară prin existenţa unei camere superioare, un executiv puternic şi o justiţie independentă2. Iată de ce el preconizează reînnoirea integrală a deputaţilor, pentru a evita repetarea alegerilor parţiale întreţinând pasiunile politice. Şi iată mai cu seamă de ce refuză sufragiul universal, preferându-i criteriul în funcţie de avere de care profită doar proprietarii. Constant se justifică printr-o argumentare pe care Guizot o va relua câţiva ani ' Va trebui să se aştepte până la apariţia legilor constituţionale din 1857 ca să se afirme responsabilitatea politică a guvernului. 2 în sistemul lui magistraţii nu pot fi schimbaţi. De altfel, Constant cere respectarea absolută a formelor juridice ca garanţie a Statului de drept. Astfel el respinge orice —, ~ortti/fa nf o^A, r. ~ – „*-*” i„ i; u~. H-xt; i” fii”Hdmpnta1*> Tiiriiil r. Ărnia îi mai târziu. După el, a vota presupune a avea o anumită competenţă. Dacă e să judeci acţiunea unui guvern, ai nevoie de o anumită clarviziune de care beneficiază numai proprietarul, fiindcă el dispune în acest sens de timpul liber şi de experienţa necesară. Prin situaţia lui, aflat pe o poziţie ce se plasează la încrucişarea dintre

popor şi guvern, dintre inovare şi conservare, el se teme de revoluţie de pe urma căreia are totul de pierdut, spre deosebire de clasele muncitoare, numite şi clase „primejdioase” fiindcă lor le rămâne totul de cucerit întrucât nu au nimic de transmis1, însă, din aceleaşi pricini, proprietarul se teme de imobilismul unei societăţi a ordinelor care, eliminând orice speranţă de ascensiune socială, îi împinge pe cei excluşi spre revoltă, iar pe cei săraci spre revoluţie. El este deci intermediarul natural între putere şi societate. Dacă Benjamin Constant reţine o definiţie largă a dreptului de vot2, el înţelege să-i limiteze atribuţiile, ceea ce-1 situează pe o poziţie ireconciliabilă faţă de neo-jacobini rămaşi în marea lor majoritate fideli dogmei „un om, un vot3”. Aşa cum afirmă prietenul său Sismondi, nu e vorba atât de a număra voturile cât de a le cântări: „Nici un contract nu i-a obligat vreodată pe oamenii, reuniţi în corpuri politice, să-şi supună destinul hazardului unei majorităţi de voturi. Spun hazardului, întrucât pe această problemă a legislaţiei ce i s-ar propune masei populare, există în sânul ei nouăzeci şi nouă la sută de indivizi care n-ar putea să priceapă nimic şi deci care nu şi-ar da votul decât întâmplării.” Divorţul dintre popor şi notabili, moştenire a Terorii, îl separă de asemenea pe liberal de cei umili fără să-i poată apropia în schimb de regalişti, partizani ai unui sistem cenzitar ce ar favoriza exclusiv marea proprietate funciară a majorităţii nobiliare. „în societăţile de astăzi, faptul de a fi născut în ţară şi de a avea maturitatea vârstei nu mai sunt suficiente pentru a le conferi oamenilor calităţile proprii exercitării drepturilor cetăţii. Cei pe care sărăcia îi reţine într-o eternă disperare şi pe care ea îi condamnă la munci zilnice, nu sunt mult mai luminaţi decât copiii în chestiuni de afaceri publice, şi nici mai interesaţi decât străinii în asigurarea unei prosperităţi naţionale căreia ei nu-i cunosc elementele şi de al cărei avantaj nu se bucură aşadar decât la modul indirect. E nevoie deci de o condiţie în plus faţă de criteriul naşterii şi de cel al vârstei prescrise de lege. Această condiţie, înseamnă indispensabilul timp liber pentru dobândirea luminilor şi rectitudinii de judecată. Numai proprietatea poate asigura timpul liber: numai proprietatea îi face pe oameni capabili să-şi exercite drepturile politice.” 2 Constant vrea să-1 extindă la toţi proprietarii, ceea ce asigură de facto dominaţia

^I*„^trtf”al3 a mi^i: t-„i-r. R*ri^t3ti nciânrn fplpi mari Hpri n li. If”U”~: i 236 CELE O-SUTĂ-DE-ZILE f Cum să speri atunci să stimulezi dialogul dintre popor şi guvernul său? în opinia lui Constant, acesta e rolul comun al descentralizării şi libertăţii presei. Puterea locală, distrusă de imperiu, stabileşte o legătură cotidiană de apropiere şi constituie o şcoală civică ce pregăteşte gestiunea politică a naţiunii, în schema liberală presa joacă un rol cheie stabilind o legătură directă între cetăţean şi putere. Ecou paşnic al doleanţelor naţiunii, ea îi permite de asemenea guvernului să-şi explice acţiunea în faţa cetăţenilor. A o interzice este deopotrivă inutil – s-a văzut acest lucru în secolul Luminilor o dată cu intrarea clandestină a scrierilor rebele – şi primejdios căci, în absenţa unei supape naturale de siguranţă, pasiunile cresc. Dar libertatea fără responsabilitate este o înşelătorie. Corolarul fiecărui drept este o datorie: „Principiile ce trebuie să dirijeze un guvern just în privinţa acestor probleme importante sunt simple şi clare: autorii trebuie să răspundă de scrierile lor, atunci când le publică, aşa cum răspunde fiecare om în parte de cuvintele sale, când ele sunt pronunţate; şi de acţiunile lui atunci când ele sunt comise.” Această teorie liberală a guvernării, aflată la opusul pactelor unilaterale edictate după 1789, preconizează un adevărat contract social. Separării suspicioase a puterilor1, ea îi opune un dialog sperând în armonizarea lor. În măsura în care Charta se apropie de acest model, ea se şi îndepărtează în acelaşi timp prin caracterul ei ambiguu în privinţa legitimităţii regale, a restricţiilor libertăţii presei şi a refuzului oricărei iniţiative parlamentare. Groapa nu este de netrecut, cum o dovedeşte convergenţa punctelor de vedere în reuniunile cu ministerele din luna martie. Apropiat de Burke în această privinţă, Constant mizează pe practică pentru a corecta teoria, având mereu exemplul Angliei care a evoluat de-a lungul secolelor spre acest model mixt pe care el îl propune în Franţa. Pe scurt, el vrea să-şi acorde timp, să termine cu acest obicei naţional care consistă în a dori să modifici constituţia la cea dintâi dificultate. Obsesiei concentrate pe pactul scris, exhaustiv şi inviolabil, el îi preferă contractul simplu şi uşor refor-mabil. El se ataşează mai mult de spiritul decât de litera instituţiilor.

Cu Napoleon, o reconciliere pare în principiu imposibilă1, fără să se poată totuşi discerne cu uşurinţă la Constant partea de convingere ce aparţine intelectualului, de jocul tactic al arivistului grăbit să servească orice putere. Pentru un prim răspuns, e destul să îi dezschizi Jurnalul intim la data de 12 martie 1815: „Ideea de „pairie„. Dacă ea reuşeşte, eu risc şi-mi consacru de bună voie viaţa respingerii tiranului.” Acest caracter de opozant „istoric” adăugat notorietăţii lui care sporeşte îl îndeamnă pe împărat să încerece să şi-1 ralieze cu orice preţ. Dacă reuşeşte să-1 câştige de partea lui pe Constant ar putea dovedi astfel sinceritatea convertirii sale constituţionale şi faptul că a uitat înjurăturile din trecut2. Pe termen scurt, împăratul speră să-i divizeze pe notabili ademenind alţi numeroşi liberali pe urmele celui mai ilustru dintre gânditorii lor. Pentru Napoleon e un joc de copil să-1 seducă pe Constant cunoscându-i călcâiul lui Ahile: o mare ambiţie politică nesatisfăcută. Spre deosebire de atâtea alte celebrităţi contemporane, scriitorul rămâne un novice arzând de nerăbdare de douăzeci de ani prin antecamerele puterii. Nu s-a apropiat el oare succesiv de Barras, Talleyrand şi Sieyes sub Directorat şi i-a servit? Şi nu a mers el oare până acolo încât i-a servit de consilier lui Bernadotte atunci când, la începtul anului 1814, fostul mareşal devenit prinţ regal de Suedia s-a gândit să-şi depună candidatura la tronul Franţei, candidatură grotescă date fiind circumstanţele3? Evident, Constant nu va renunţa la convingerile sale dar va face negreşit câteva adaptări ale lor dacă scopul merită. Liberalismul, iar acest lucru e avantajos pentru împărat, nu depinde deloc de persoane ci numai de principii, pe care e destul să le recunoşti pentru a te bucura de susţinerea partizanilor lor. 1 „Astăzi el vorbeşte de libertate; dar tot el a fost cel care, timp de patrusprezece ani, a minat şi distrus libertatea [.] Războiul interior, războiul exterior, iată cu ce daruri soseşte” (Journal de Paris, 11 martie 1815). Analiza lui Thiers merită să fie amplu citată: „Napoleon a întrevăzut de îndată că ar putea cu această ocazie să dea o dovadă măreaţă de generozitate: a cuceri de partea lui prima pană a epocii, a-1 găsi pe redactorul cel mai autorizat pentru redactarea constituţiei sale viitoare, iertându-1 şi ridicându-1 la un post considerabil pe cel mai

injurios dintre adversarii săi: şi de îndată ce a văzut acest lucru ca pe ceva posibil, 1-a şi rezolvat. Lumea se va întreba dacă nu avea loc în această conduită mai mult dispreţ pentru oameni decât adevărată generozitate, şi va tălmăci cu dificultate sentimentul ce 1-a animat. Nu era alt sentiment decât clemenţa, atât de mult lăudată de Cezar, adică o cunoaştere aprofundată a oamenilor, un discernământ foarte fin despre prea puţina soliditate a pasiunilor lor, o mare uşurinţă de atitudini în raportarea la ei şi o mare artă de a-i câştiga seducându-i.” 3 Rprnfldnttp nrât în Franţa fiindcă fusese cel dintâi hnnanartkt carp <; -a alăturat Pentru a-şi convinge interlocutorul, Napoleon se poate folosi de solide argumente, pe lângă faptul că-i va înfăţişa perspective de putere: şi anume ca împăratul însuşi îi aduce şcolii liberale imensa lui popularitate, deci şi speranţa de a-i încredinţa această adunare naţională care totdeauna i-a scăpat. Vulturul beneficiază de emigrarea lui Ludovic al XVIII-lea pentru a se situa în contrast, căci emigrarea transformă încă o dată vechea dinastie în partid din străinătate. Colaborând cu noile instituţii imperiale, Constant ar putea deveni naţional rămânând în acelaşi timp liberal. Şi mai mult, el va putea să se laude că 1-a convertit pe Napoleon la ideile sale, eliberându-se cu aceeaşi ocazie de acuzaţiile de oportunism de care nu va fi oricum scutit. Sabia şi condeiul Asaltat în acelaşi timp de Fouche, de Sebastiani şi Joseph Bonaparte, Constant nu rezistă multă vreme la sirenele lui „Attila”. Mărturiseşte că e sedus de ideea de a „transforma un despot în şef constituţional1”, mândru că poate să împărtăşească aceeaşi cauză cu naţiunea ameninţată din străinătate, flatat că i se flutură pe dinaintea ochilor postul de consilier de Stat în schimbul concursului2 ce i se solicită. „Reuşi-voi oare în sfârşit?” notează febril pe 14 aprilie după prima lui întâlnire cu Napoleon. Această întrevedere, care a durat aproape două ore, se desfăşoară într-un climat excelent. Prentru a-şi dezarma oaspetele, Napoleon se arată în forma lui cea mai bună, prevenitor, strălucitor, curtenitor. In locul privirii de oţel abordează un surâs fermecător, solicită critica şi alternează confidenţa cu egală sinceritate. Benjamin nu rezistă

acestui tratament de la egal la egal3. De îndată cucerit, el retranscrie în 1 Constant, Memoires sur Ies Cent-Jours. „Să ne reunim cu noul guvern şi să-1 limităm sprijinindu-1”, precizează el în aceeaşi lucrare pentru a-şi justifica ralierea. 2 După generalul Thiebault, ducele de Otranto este cel care îl convinge pe împărat să-1 numească pe scriitorul liberal în această funcţie, răspunzând el însuşi de faptul că va accepta. Fouchă se întâlneşte imediat cu Constant. El îndrăzneşte să spună că împăratului i-a plăcut articolul său polemic şi că doreşte să-1 ataşeze serviciilor sale. Potrivit aceluiaşi memorialist, Constant va veni să se plângă ducelui de Otranto în ajunul celei de a doua reveniri a lui Ludovic al XVIII-lea în cursul unui dialog savuros: „Din cauza dumneavoastră sunt pierdut. Ce-i de făcut acum? — Faceţi ca mine, răspunde Fouche. Aţi încălţat piciorul sting; ei bine, acum încălţaţi-1 şi pe cel drept.” Memoriile despre cele O-sută-de-zile această faimoasă întâlnire la care Napoleon îşi scoate masca şi îi împărtăşeşte din abundenţă motivele covertirii sale: „El nu a încercat să mă înşele nici asupra vederilor sale nici asupra stării de fapt existente, raportează Constant. Şi nici nu s-a prezentat drept cineva care s-a corectat după ce a încasat lecţiile adversităţii. Nu a vrut deloc să-şi acorde meritul că ar reveni la libertate din proprie înclinaţie. El examina cu sânge rece în interesul lui, cu o imparţialitate foarte vecină cu indiferenţa, ceea ce era posibil şi ceea ce era preferabil.” Ca de fiecare dată, Napoleon merge drept la ţintă: „Naţiunea, îmi spuse, se odihneşte de doisprezece ani de pe urma tuturor agitaţiilor politice, iar de un an ea se odihneşte şi de pe urma războiului. Această dublă odihnă i-a creat nevoia de a avea activităţi. Vrea sau crede că vrea o tribună şi adunări parlamentare. Nu le-a dorit dintotdeauna. Pe vremea când am sosit la guvernare, ea s-a aruncat la picioarele mele. Trebuie că vă amintiţi de acest lucru, dumneavoastră care vă încercaţi pe atunci în opoziţie. Pe ce vă bizuiaţi, pe ce forţă? Pe niciuna. Am acceptat mai puţină autoritate decât eram invitat să iau.” Dar vremurile s-au schimbat: „Un guvern slab, contrar intereselor naţionale, le-a conferit acestor interese obiceiul de a se situa în defensivă şi a de face şicane autorităţii.

Pare să fi revenit deci gustul pentru constituţii, pentru dezbateri, pentru discursuri. Cu toate acestea, nu vă înşelaţi, le doreşte numai o minoritate. Poporul, sau dacă vă place mai mult alt cuvânt, mulţimea nu mă vrea decât pe mine. [.] Eu nu sunt doar, aşa cum se spune, împăratul soldaţilor, sunt şi cel al ţăranilor, al plebeilor din Franţa. Astfel, în ciuda trecutului, vedeţi că poporul revine la mine. Există simpatie între noi.” Nu e cazul şi cu privilegiaţii: „Nobilimea ma servit, cohorte întregi de nobili s-au înghesuit în antecamerele mele. [.] Dar nu s-a întâmplat niciodată ceva analog. Calul făcea fiţe; era bine dresat dar îl simţeam fremătând sub mine. Cu poporul, e altceva. Fibra populară corespunde cu fibra mea. Eu am ieşit din rândurile poporului, vocea mea acţionează asupra lui. Uitaţi-vă la aceşti recruţi, fii de ţărani: niciodată nu-i flatam, îi tratam cu destulă asprime. Cu toate acestea continuau să mă înconjoare, să strige: Trăiască împăratul! Fiindcă între ei şi mine este aceeaşi natură. Caracterul, pasiunile dominante ale respectivului, iar atunci cu acea graţie familiară, cu acea forţă şi vivacitate de expresie ce confereau atâta preţ şi şarm întrevederilor avute cu el, se insinua pe nesimţite în sufletul său, îi prelua toate pasiunile, îl lua şi transporta pe neobservate şi îl mângâia din tot sufletul; după care desfăşurând deodată toate resursele Se uită la mine ca la cineva care îi susţine, eu sunt cel care îi salvează de nobili.” Se va lăsa el oare, în acest moment, dus de torent?: „Nu am decât să fac un semn, sau mai degrabă să îmi întorc privirile, iar nobilii vor fi masacraţi în toate provinciile. Au manevrat cum se cuvine de zece luni! [.] Dar eu nu vreau să fiu regele unei răscoale. Dacă există mijloace de a guverna cu ajutorul unei constituţii, n-am decât să le salut [.] Mi-am dorit Imperiul lumii, şi ca să mă asigur de el aveam nevoie de această putere nelimitată. Dar ca să guvernezi numai Franţa, se prea poate că o constituţie e mai indicată.” Conştient de amploarea sarcinii, Napoleon se declară gata să se supună, cu ajutorul lui, la această probă a libertăţii: „Vedeţi deci ce anume vi s-ar părea posibil; daţi-mi idei. Discuţii publice, alegeri libere, miniştri responsabili, vreau din toate [.] Mai cu seamă libertatea presei, căci a o înăbuşi e absurd. Sunt convins de acest articol [.] Eu sunt un om din popor; dacă poporul vrea cu adevărat

libertatea, i-o dau. I-am recunoscut suveranitatea. Va trebui de acum înainte să-i ascult şi vrerile, chiar şi capriciile. Nu am vrut niciodată să-1 oprim din pura mea plăcere. Aveam planuri mari; soarta a hotărât asupra lor. Acum nu mai sunt un cuceritor, nu mai pot fi. Acum ştiu ce este posibil şi ce nu este. Nu mi-a mai rămas decât o singură misiune, să ridic Franţa şi să-i dau un guvern care îi convine. Nu urăsc deloc libertatea. Am dat-o la o parte numai atunci când îmi bara calea; dar o înţeleg, am fost hrănit cu gândurile ei.” De acord deci cu o monarhie constituţională! De altfel nici nu are câtuşi de puţin de ales: „Aşadar opera de cincisprezece ani e distrusă, nu poate fi luată de la capăt. Ar fi nevoie de douăzeci de ani şi de două milioane de oameni de sacrificat. Iar în plus, eu doresc pacea, şi nu aş putea să o obţin decât cu forţa victoriei. Nu vreau să vă dau false speranţe; las să se spună că ar exista negocieri: nu există deloc. Prevăd o luptă dificilă, un război lung. Ca să-1 pot duce, am nevoie de sprijinul naţiunii; dar drept recompensă, cred eu, ea va cere libertate. O va avea. E o nouă situaţie. Nu cer nimic altceva decât să fiu lămurit, îmbătrânesc. Nu mai eşti la patruzeci şi cinci de ani ceea ce erai la treizeci. Ar putea să-mi convină odihna unui rege constituţional. Şi cu atât mai sigur să-i convină fiului meu.” în câteva fraze, Napoleon a spus totul: visul epuizat că ar putea stăpâni peste un Imperiu mondial şi teama de un lung război, refuzul faţă de privilegii şi simpatia pentru mulţime. Precum pe numeroşi dintre contemporanii lui, poate să ne suprindă graba imperială de a dori să redacteze o constituţie: de ce să nu păstreze puterea absolută şi să amâne întrebările pentru mai târziu după ce va fi hotărât soarta armelor? De ce să lansezi, la modul aproape sinucigaş, operaţii militare sub ameninţarea unei Camere legislative ce are tendinţa „să-i facă şicane autorităţii”. La ce serveşte încăpăţânarea de a promova instituţii liberale, atât de contrare naturii sale şi trecutului său? încă o dată, Napoleon vrea să se lase ghidat de această grijă pentru realism şi pragmatism care îl marchează de la Brumar încoace. La jumătatea lunii aprilie împăratul ştie că, în absenţa unui miracol, războiul este ineluctabil şi că şansele de victorie sunt infime, în aceste condiţii, el nu are de gând să se abată de la o conduită coerentă. Fiecare din actele lui trebuie să se înscrie de acum înainte

în perspectiva posterităţii. Dacă dă o constituţie, o face ca să şteargă imaginea nepotismului lăsată de primul Imperiu şi să-l bată pe Ludovic al XVIII-lea pe propriul său teren. El se gândeşte de asemenea să plaseze Europa în contradicţie cu discursul ei oficial ce bate monedă pe ideea că Bourbonii sunt singurii garanţi ai libertăţii. Mai cu seamă, trebuie să rămână un om al modernităţii, alchimistul oamenilor şi legitimităţilor, puntea de legătură între Franţa Vechiului Regim şi Franţa Revoluţiei, în acest context, riscul nebun al pariului liberal este cu adevărat un act bine gândit, dictat de circumstanţe. Prin această alegere, Napoleon vrea în sfârşit să angajeze viitorul. El doreşte să-i dea un nou elan aventurii sale şi să corecteze privirea pe care istoria o aruncă asupra regimului său. Datorită lui, Franţa a fost modernizată: el a reformat Statul şi a garantat egalitatea civilă. Dar pentru asta a trebuit să pună libertatea între paranteze pentru a restaura ordinea şi a satisface nevoile impuse de cucerire. Astăzi, a venit momentul să construiască catedrala constituţională la care visează naţiunea încă de la Revoluţie. Pactului unilateral impus după 18 Brumar trebuie să-i urmeze un contract echilibrat pentru a reconcilia societatea şi puterea. Pentru prima dată, el încearcă să facă să trăiască instituţiile ce se confundau până atunci cu persoana lui, căutând o nouă alianţă cu puterile cenzitare impregnată de spiritul timpului şi susceptibilă să evolueze spre parlamentarism. E vorba de o adevărată revoluţie pentru bonapartismul ce trece astfel fără tranziţie de la absolutism la monarhia constituţională. Victorios, Napoleon ar putea atunci să pregătească domnia fiului său. Însă dacă e bătut, el va realizat fuziunea autoritară între principiile monarhice şi egalitarismul jacobin adaugă la bogatul său repertoriu moştenirea lui Montesquieu. De acum înainte incarnează singur istoria Franţei. Şi mai trebuie să acţioneze repede, foarte repede, căci timpul trece. Cea dintâi întrevedere dintre Napoleon şi Constant are loc chiar a doua zi după publicarea raportului lui Caulaincourt în Monitor. Ministrul Afacerilor externe anunţă iminenţa ostilităţilor aruncând asupra aliaţilor responsabilitatea conflictului. In aceste condiţii, nu mai e loc de tergiversări. Cei doi oameni lucrează împreună în cursul întrevederilor zilnice până pe 20 aprilie. De facto, Benjamin înlocuieşte Comitetul constituţiei, incapabil să prezinte un proiect

acceptabil1. Caz unic în istoria Franţei, îi revine unui singur om onoarea de a fixa noul cadru constituţional. De altfel Montlosier botează textul cu porecla „la Benj amine2”. La o primă privire, urzeala din 1815 se suprapune în mai toate detaliile peste cea din 1814. Puterea executivă aparţine în ambele cazuri unui monarh ereditar care împarte puterea legislativă cu cele două camere: una aleasă de un corp electoral restrâns, cealaltă numită de monarh. Cele două texte, fiecare în parte destul de scurte3, garantează libertăţile fundamentale edictate de Constituantă, în afara definiţiei de legitimitate, Imperiul liberal pare a fi copia conformă a Chartei. Franţa – cu toate diferitele ei sensibilităţi – se reglează după ora engleză. Privită mai îndeaproape, „Benjamina” conţine totuşi numeroase inovaţii ce vor fi salutate de constituţionalişti. Ele se referă la organizarea puterilor şi la garantarea libertăţilor individuale. Dotată cu reprezentanţi mai numeroşi şi mai tineri4, Camera deputaţilor îşi vede 1 Rolul acestei comisii rămâne prea puţin cunoscut. Principalii membri ai Comitetului de constituţie sunt Cambaceres, Carnot, Măreţ, Regnault de Saint-Jean-d'Angely, Boulay de la Meurthe şi Merlin de Douai. Un prim proiect al lui Carnot, sinteză autoritară între Convenţie şi Imperiu, a fost respins aproape în unanimitate. 2 Actul adiţional la Constituţiile Imperiului, fiindcă acesta este numele său oficial şi complet, e publicat în mod oficial în Moniteur pe data de 22 aprilie. I 67 de articole în Act faţă de 76 în Chartă. 4629 de deputaţi în total, ceea ce le garantează mai bine independenţa faţă de executiv. Ei sunt repartizaţi în trei categorii. Colegiile departamentelor desemnează 238, colegiile arondismentelor 368, reprezentanţii industriei şi ai comerţului, 23 (dintre care 11 aleşi dintre negustori, armatori şi bancheri; iar cei 12 care mai rămân dintre manufacturieri —„-*; r>„ ci^iim înainte e Sllfir. Ient cS ai H^, i5, a^; ci r-;”^i Ho ani fntS rlp nntniypri afirmată autonomia faţă de guvern. Ea dispune de un drept de amendament stabilit în mod clar1, îşi alege preşedintele2 şi controlează bugetul3. Ea se democratizează prin suprimarea sistemului cenzitar în ceea ce priveşte eligibilitatea şi

prin stabilirea unei indemnităţi parlamentare4. In principiu ieşit din toate clasele sociale, deputatul depinde mult mai strâns de popor fiindcă el devine salariatul său. Textul conţine alte două dispoziţii originale: interzicerea discursurilor scrise, pentru a dinamiza dezbaterile şi a favoriza apariţia unor noi tribuni5; crearea unei reprezentări specifice pentru industrie şi comerţ. Fixată la 23 de deputaţi dintr-un total de 629, ea concretizează apariţia unei noi epoci economice care e luată în seamă, cea a revoluţiei industriale care va avea nevoie de un secol până să triumfe asupra ruralităţii şi a proprietăţii funciare6, în sfârşit, camera inferioară va fi de acum înainte înlocuită în bloc o dată la cinci ani, şi nu câte o cincime în fiecare an. Puterea va beneficia astfel de o mai mare stabilitate iar deputăţia de o legitimitate mai puternică. 1 Articolul 23: „Guvernul propune legea; camerele pot propune amendamente; dacă aceste amendamente nu sunt adoptate de guvern, camerele sunt obligate să voteze legea, aşa cum a fost ea propusă.” 2 Articolul 24: „Camerele au posibilitatea să invite guvernul să propună o lege pe un subiect determinat şi să redacteze ceea ce li se pare lor convenabil spre a fi inserat în lege. Această cerere poate fi făcută de fiecare din cele două camere.” Ne amintim că în Chartă le este lăsată parlamentarilor doar posibilitatea de „a-1 ruga pe rege” în această privinţă. Guvernul (împăratul şi miniştrii săi) păstrează în schimb monopolul iniţiativei legilor. 3 A se vedea titlul III întitulat De la loi de l'impot. 4 Censul de eligibilitate fixat de Chartă se ridica la l 000 franci şi la 300 pentru a fi elector. Articolul 11: „Membrii Camerei reprezentanţilor primesc pentru cheltuieli de călătorie, pe durata sesiunii, indemnitatea decretată de adunarea constituantă.” In schimb, sunt menţinute colegiile electorale ale Imperiului. Actul se aliniază totuşi după principiile Chartei atribuindu-le alegerea directă a deputaţilor, anulând dispoziţia liberticidă din anul XII ce rezerva numirile pentru Senat, emanaţie servilă a lui Napoleon. Actul adiţional rezervă cel de al II-lea titlu problemei subintitulate: Despre colegiile electorale şi despre modalitatea alegerilor. Textul introduce două îmbunătăţiri semnificative: complementul colegiilor (vacanţe) prin alegeri anuale, limitarea numirilor guvernamentale la preşedinţia

aceloraşi colegii. După Henry Houssaye, se trece de la 15000 la 100000 de alegători, cifră ce va fi aproximativ şi cea a Restauraţiei începând cu legea electorală din 1817. Totuşi, Emile Le Gallo semnalează că numărul înscrişilor nu va depăşi 70000 la legislative. 5 Articolul 26: „Nici un discurs scris, cu excepţia rapoartelor de comisii, a rapoartelor miniştrilor pe marginea legilor ce le sunt prezentate şi a dărilor de seamă, nu poate fi citit în una sau în alta din cele două camere.” Constant îi consacră acestui subiect o importantă dezvoltare în capitolui 8 din Principes de politique. În opinia scriitorului liberal, numai improvizaţia face tribunul; discursul citit sau bâlbâit ucide discursul admiţând în dezbatere mediocrităţile de toate soiurile. 6 r„_-_ j -_+-”nnnnrn'
cu sistemul reprezentativităţii, tot aşa cum sunt de neîmpăcat nobilimea şi libertatea. Napoleon îl avertizează pe 1 Prin cele două canale: presa şi petiţiile. Conform titlului VI numit Drept al cetăţenilor, de la articolul 59 până la 65. În ceea ce priveşte libertatea religioasă, ne aducem aminte că în Chartă ea fusese restrânsă de fapt prin proclamarea catolicismului ca religie de stat. Abolirea cenzurii prealabile e înscrisă în articolul 64. Pedepselor preventive li se substituie „responsabilitatea legală”, adică judecarea prin juraţi. Articolul 65 reglementează în ceea ce-1 priveşte dreptul la petiţii. Articolele 60 şi 61 plasează în mod expres libertăţile individuale sub garanţia legii. Articolul 66 reglementează starea de asediu plasând-o sub controlul camerelor. 2 Senatul imperial are rente viagere, iar pairii lui Ludovic al XVIIIlea au de ales între rentă viageră şi transmitere ereditară. 3 Măsura face astfel camera superioară solidară cu suveranul pe principiul ereditar, dar independentă de fapt fiindcă numirea ei nu mai depinde de el la cea de a doua generaţie: „Pentru a sprijini şi în alt mod monarhia, e nevoie de un corp intermediar: Montesquieu îl = „K; ci în mnnarhia electivă. Pretutindeni unde plasaţi un singur om într-un post de Constant: „Pairia este în dezarmonie cu starea de spirit de acum, ea va răni orgoliul armatei, va înşela aşteptările partizanilor egalităţii, şi va ridica împotriva mea mii de pretenţii individuale. Unde credeţi, mai adaugă el, că aş putea să găsesc elementele de aristocraţie pe care le-ar necesita pairia; vechile averi sunt duşmane, multe dintre cele noi sunt de ruşine. Nu sunt suficiente cinci sau zece nume ilustre. Dacă nu are un trecut, dacă nu are o strălucire istorică, sau mari proprietăţi, pe ce s-ar putea întemeia pairia mea?” Franţa nu e Anglia, această ţară în care aristocraţia a făcut întotdeauna cauză comună cu poporul: „In Anglia nobilii i-au dat libertatea; Magna Charta de la ei vine; ei au crescut o dată cu Constituţia şi fac cu ea corp comun, dar peste treizeci de ani, ciupercile mele de pairi nu vor fi decât nişte soldaţi sau şambelani1.” Totuşi, pentru a salva alianţa cu liberalii, Napoleon cedează călcându-şi pe inimă, cu singura consolare că acum poate să ţină toate vanităţile în frâu precum odinioară când instituise Legiunea de onoare şi o nobilime a Imperiului.

Suma concesiilor obţinute se finalizează într-un text echilibrat, fără îndoială că cel mai bun dintre cele alcătuite după 1791 în ceea ce priveşte echilibrul puterilor şi libertăţile în general. „Asemenea garanţii nu au existat în niciuna din republicile Europei moderne”, exultă Sismondi, principalul discipol al lui Constant2. Redactând o Charta îmbunătăţită, Napoleon moşteneşte însă o putere uşor inferioară celei de care dispunea Ludovic al XVIlI-lea în 1814. Precum o avusese şi regele, principala lui armă constă în posibilitatea de 1 Constant, Memoires sur Ies Cent-Jours. Excepţia întăreşte regula, Doamna de Stae'l este la acest punct aproape de acord cu Napoleon; „O mare greşeală spre care a fost împins Bonaparte, a fost stabilirea unei camere a pairilor. Imitarea constituţiei engleze, atât de des recomandată, a cuprins în sfârşit şi spiritele franceze, şi, ca întotdeauna, ele au dus această idee la extreme; căci nici o pairie şi de altfel nici o dinastie nu se poate crea de azi pe mâine; pentru o ereditate în viitor, ai nevoie de o ereditate precedentă”, remarcă ea în Considerations sur la Revolution fmnyaise. Sismondi, care nici el nu împărtăşeşte părerea lui Constant, preconizează o pairie electivă. El crede că vechea aristocraţie „e prea duşmană revoluţiei care o despuiase, ca să poată deveni un sprijin pentru Cnstituţie. Ea nu mai are un spirit de nobleţe, adaugă el cu fermitate, ci un spirit de curte; nu e deloc ataşată patriei, ci unei dinastii; ea nu se gândeşte la prerogativele şi independenţa ei în calitate de corp politic ci numai la avantajele ei pecuniare, sau la distincţiile care micşorează importanţa altor ordine.” 2 Examen de la contitution franţaise. Sismondi precizează: „Eu nu cunosc nici o schiţă de constituţie, avută în vedere în aceşti ultimi douăzeci de ani, printre atâtea convulsiuni ale Europei, în care să fie mai bine respectate privilegiile asupra cărora toţi —”o ^ stabilească mai bine echilibrul puterilor în armonia lor. A amâna, de a proroga sau dizolva Camera, în caz de criză, el păstrează de asemenea alegerea metodei care îi convine, pentru că dizolvarea îi permite să facă apel la arbitrajul ţării. Ceea ce Sismondi formulează în termeni limpezi: „Dizolvarea Camerei este deci un apel lansat unei naţiuni suverane, pentru ca ea să se pronunţe între rerezentantul ei ereditar şi reprezentanţii ei electivi. Departe de a fi o

prerogativă a coroanei, e unul din cele mai frumoase privilegii ale poporului.”1 Cu toate acestea, Napoleon nu cedează în totul. O metamorfoză, da, însă nu se pune problema să rupă cu trecutul său. Asemeni lui Ludovic al XVIII-lea, el înţelege să restabilească continuitatea timpului, afirmând continuitatea dintre textele din 1815 şi instituţiile consulare apoi cele imperiale. Această voinţă se manifestă încă din preambulul care sună ca un răspuns hotărât la Chartă. Războiul legitimităţilor se deplasează astfel pe terenul instituţional. Asemeni adversarului său, Napoleon încearcă să recupereze trecutul în serviciul prezentului. Prin opţiunea liberală el crede că va putea să se diversifice şi îmbogăţească fără să-şi renege legitimitatea imperială, deja aşezată pe fundamentul numeroaselor sale victorii şi pe opera Consulatului. Răspuns răsunător la formula „nouăsprezece ani de regim”, manifestul consideră Restauraţia drept nulă şi neavenită: „De când, în urmă cu cincisprezece ani, am fost chemaţi prin voinţa Franţei la guvernarea Imperiului, am încercat să perfecţionăm, în diverse epoci, formele constituţionale urmând nevoile şi dorinţele naţiunii, şi profitând de lecţii de experienţă.” Cei „cincisprezece ani” ai Imperiului trimit la cei nouăsprezece ani de domnie; astfel Napoleon uită insula Elba şi ataşează fără nici o jenă aparentă Consulatul la Imperiul ereditar, ceea ce nu poate întârzia să-i şocheze pe republicani2. Filiaţia cu Marele Imperiu se afirmă de asemenea prin titlul de Act adiţional şi de recurs la plebiscit, în 1814, regele a refuzat constituţia senatorială căci nu dorea să-şi datoreze tronul unei adunări investite cu o legitimitate concurentă. Napoleon procedează la fel cu Constant care voia să întemeieze un pact în întregime nou. A arunca în foc 1 „Dizolvarea nu este câtuşi de puţin, aşa cum s-a spus, o ofensă adusă poporului, ci dimpotrivă, atunci când alegerile sunt libere, este un apel făcut la drepturile sale în favoarea intereselor sale”, afirmă Benjamin Constant. 2 în ale sale Memoires La Fayette se indignează: El [.] pretinde cu o încăpăţânare la fel de ridicolă ca încăpăţânarea lui Ludovic al XVIII-lea că ar fi domnit peste Franţa în plebisciturile din anul VIII, din anul X şi din anul XII înseamnă a admite că el nu a fost decât un uzurpator, un Cezar încoronat care denunţă cum îi place lui şi pe

regalişti şi pe liberali. Nu se poate mulţumi numai cu aura cuceritorului care îşi joacă supravieţuirea pe câmpul de bătălie, încoronării prin arme el înţelege să-i adauge şi mirul suveranităţii poporului plus ereditatea proprie monarhiei, în ochii fondatorului său, Imperiul se defineşte de asemenea ca o sinteză de trei moşteniri ale istoriei Franţei: războiul, care 1-a înălţat pe şeful militar la rangul de salvator în faţa invaziilor străine; Vechiul Regim, care pune ereditatea tronului drept condiţie a unei indispensabile stabilităţi politice; în sfârşit Revoluţia, care înlocuieşte prin plebiscit acea vox dei cu vox populi. În 1804 împăratul a pus poporul suveran să-i ratifice ereditatea înainte ca el să-şi adauge prin încoronare dimensiunea religioasă a Bourbonilor. Reprezentantă în egală măsură a lui Dumnezeu şi a oamenilor, puterea lui conjugă legitimităţile de odinioară şi pe cele de la 1789. E asociat la ea fiecare francez, de la cel mai umil chemat să-şi întreţină elevaţia prin vot, până la marele demnitar obligat să depună jurământ. Inventator al unei noi sacralităţi, el refuză s-o amputeze prin renunţarea la arma plebiscitului, singura capabilă să reînnoiască mirul popular şi să înrădăcineze Jacobinismul ereditar„ pe care astăzi i se cere să-1 nege. Constant trebuie să se încline: „Ce faceţi deci cu cei unsprezece ani ai regimului meu? se indignează Napoleon. Cred că am şi eu câteva drepturi, iar Europa ştie. Trebuie ca noua constituţie să se adauge celeilalte vechi. Ar putea să profite astfel de mai mulţi ani de glorie şi de succese.„ De unde şi acest titlu lung, confuz şi alambicat de „Act adiţional la Constituţiile Imperiului„ impus de Napoleon. De unde şi plebiscitul anunţat în ultima parte a preambulului. De unde absenţa oricărui articol relativ la puterea executivă, menţinută în mod oficial în starea de dinainte, adică din anul XII. De unde tăcerea asurzitoare în legătură cu „senatus consultes” de sinistră amintire despre care nu se ştie cu precizie care din măsuri rămân sau nu în vigoare. Dacă legitimitatea lui îi striveşte pe ceilalţi rivali, regali sau parlamentari, e tocmai fiindcă ea se sprijină pe suveranitatea populară. Ce greutate au câţiva deputaţi aleşi prin vot restrâns în faţa împăratului aclamat de întreg poporul în 1800, 1802 şi 1804, înainte să fi fost însoţit cu triumf până la Paris în martie 1815? Ce poate reprezenta măcăitul tribunilor în faţa unei armate fanatizate de

şeful ei şi care nu cazul unor contestaţii violente? Acest calcul, toată lumea 1-a făcut atunci, începând cu Napoleon. Voinţa lui de a-şi păstra legitimitatea, plasând-o în afara, deci deasupra, câmpului constituţional, oferă o indicaţie neliniştitoare asupra intenţiilor sale. Iar organizarea plebiscitului este cealaltă indicaţie, ca şi mult prea lungul răgaz de şase luni ce separă dizolvarea de convocarea unei noi Camere1, în această privinţă, trecutul împăratului nu pledează deloc în favoarea lui; umbra acelui Brumar planează din nou2. Aşa cum este şi secţiunea despre responsabilitatea miniştrilor3, confuză, fiind prost definită, textul prezintă alte zone de umbră care încă mai seamănă cu cele din Chartă şi stârnesc teama unei posibile reveniri la cezarism. Actul înspăimântă mai cu seamă prin spiritul articolului 67 care este şi ultimul. Adăugat în extremis de Napoleon, el pune la stâlpul infamiei Vechiul Regim în numele poporului francez a cărui suveranitate, până acum ocultată, e introdusă printr-o turnură de frază. Sunt interzise nu numai drepturile feudale, vechea nobilime şi catolicismul de stat4, dar şi să se „propună restabilirea Bourbonilor sau a oricărui alt prinţ din această familie pe tron, chiar în cazul că sar stinge dinastia imperială”. Prin acest artificiu împăratul speră să ralieze la cauza lui stânga jacobină. Precauţiune puerilă şi cu atât mai puţin justificată cu cât, dacă poporul e suveran, el are dreptul săşi 1 „împăratul poate să prorogheze, să amâne sau să dizolve camera reprezentanţilor. Proclamaţia care pronunţă dizolvarea, convoacă colegiile electorale pentru o nouă alegere, şi indică întrunirea reprezentanţilor peste şase luni cel mai târziu” (articolul 21). Distanţa mare între sesiuni prevăzută de articol este viu criticată de liberali care se tem că Napoleon ar putea să profite din asta pentru a stabili cu uşurinţă dictatura. 2 Pentru o mai bună înţelegere a referinţelor, poate fi consultată cu folos cronologia de la sfârşitul cărţii (n. Trad.). 3 Căreia îi este consacrat titlul IV: Despre miniştri şi despre responsabilitate. Semn al unei evoluţii spre parlamentarism care încă nu s-a încheiat, această responsabilitate rămâne exclusiv penală. Constant nu îndrăzneşte să treacă Rubiconul reponsabilităţii politice care face din guvern emanaţia majorităţii parlamentare. Pare totuşi că se evoluează în acest sens – prin intermediul articolelor 38

şi 39: cel dintâi stabileşte contrasemnătura pentru „toate actele guvernului”; cel de al doilea precizează: „Miniştrii sunt responsabili de actele guvernului semnate de ei, cât şi de executarea legilor.” „Ei pot fi acuzaţi de camera reprezentanţilor şi sunt judecaţi de cea a pairilor”, precizează articolul 40. La modul şi mai general, întreg ansamblul raportului dintre executiv şi legislativ rămâne ambiguu. Astfel raporturile dintre guvern şi camere se stabilesc nu, nai prin canalul consilierilor de Stat şi al miniştrilor de Stat numiţi în acest scop. Mir. Îs. Rii cu portofoliu pot evident să răspundă unei invitaţii din partea camerei dar fără să fie obligaţi. 4 Se interzice în mod special restabilirea „fie a vechii nobilimi feudale, fie a Hrp. Nturilor feudale şi senioriale, fie a dijmelor, fie a unui cult religios cu privilegiul de a fi schimbe părerea şi să-i restabilească pe Bourboni. Ca şi dreptul de a-1 destitui pe împărat. Actul are un aspect şi mai neliniştitor fiindcă se abţine să evoce respectul faţă de proprietate. Spre deosebire de Ludovic al XVIII-lea şi în ciuda amintirilor neplăcute de la Revoluţie, Napoleon a bifat această garantare cu numeroase articole consacrate libertăţilor individuale. Refuzând să abolească confiscarea1, el speră să-şi păstreze un mijloc de presiune asupra emigraţilor şantajându-i prin teamă şi interes. Dar îşi asumă astfel riscul de a spori suspiciunile asupra intenţiilor sale. Confruntat cu opoziţia ireductibilă a lui Constant şi a miniştrilor, împăratul îşi redobândeşte intonaţiile colerice din zilele lui glorioase pentru a-şi justifica decizia: „Sunt împins, strigă el, pe un drum care nu este al meu. Se încearcă slăbirea mea, înlănţuirea mea. Franţa mă caută şi nu mă mai găseşte. Opinia era excelentă, acum a devenit execrabilă. Franţa se întreabă ce a devenit braţul de odinioară al împăratului, acest braţ de care ea are atât de mult nevoie ca să îmblânzească Europa. Ce mi se tot vorbeşte mie de bunătate, de justiţie abstractă, de legi naturale? Cea dintâi lege, este necesitatea; cel dintâi act de dreptate, este salvarea publică. Se doreşte ca oamenii pe care i-am copleşit cu bine să se servească de el pentru a conspira din străinătate împotriva mea. Asta nu se va întâmpla, nu va fi; fiecare francez, fiecare soldat, fiecare patriot va avea dreptul să-mi ceară socoteală pentru bogăţiile lăsate duşmanilor lor. Când va fi pace, vom vedea. Fiecare zi cu grijile ei, fiecare circumstanţă cu legea ei,

fiecare cu natura lui. Eu nu am o natură de înger. Domnilor, repet, trebuie să regăsim, trebuie să facem să funcţioneze braţul de odinioară al împăratului.” Constant se înclină înainte să tragă o concluzie amară: „Nimeni n-a fost de părerea lui; dar toată lumea a tăcut, iar articolul a fost eliminat.”2 Atitudinea lui Napoleon rămâne contradictorie, ambiguă. Imperiul liberal rămâne suspendat de sabia lui Damocles, de ameninţarea cu o confiscare sau cu un nou 18 Brumar. Deschiderea operată pare mai 1 Ea îi lasă puterii posibilitatea de a confisca bunurile private ce devin din acel moment proprietate de Stat. 2 Constant, încrucişându-şi paşii cu La Fayette la ieşirea de la întrevedere, îl pune solemn în gardă: „Văd că împăratul revine în anumite momente la vechile obiceiuri care mă termină. Supravegheaţi-1, iar dacă vreodată vi se va părea că merge spre despotism, degrabă o supunere decât o transformare voită, depinzând de cea mai măruntă modificare a conjuncturii. Fiecare îşi aminteşte că deriva autoritară datează de la Marengo şi că Tribunalul a fost suprimat după Tilsit. Presat să facă anumite concesii, Napoleon simte în acest moment nevoia de a aduna lume în jurul lui. Dar ce se va întâmpla atunci când, purtat de curenţi favorabili, va avea din nou parte de victorie? Actul ratat Brusc, textul se loveşte de o formidabilă opoziţie. „Actul adiţional a îngheţat entuziasmul popular”, constată Thibadeau. Publicarea lui, pe 22 aprilie, se conjugă cu anunţarea războiului pentru a pecetlui sfârşitul stării de graţie, la numai o lună după întoarcerea lui Napoleon. Nu se semnalează într-adevăr nici o manifestaţie de susţinere a noii Constituţii care, considerată că se apropie mai mult de Chartă decât de instituţiile republicane defuncte, surprinde şi şochează masele fidelilor. Marginalizarea mişcării federaliste trezeşte în privinţa împăratului bănuiala că a exploatat pasiunile populare, exaltate, cu singura grijă de a-i asigura triumful. Decepţia se exprimă printr-un val de indiferenţă ce atinge toate categoriile, cu excepţia armatei, înainte să se exprime cât de curând prin intermediul urnelor.

În absenţa unei largi mobilizări, dezbaterea de idei se cantonează la nivelul notabililor. Şi ia forma unui război de broşuri1 ce-i opune pe partizanii şi adversarii Constituţiei. Numai o mână de incondiţionali îi mai asigură o apărare încăpăţânată în numele vechilor fidelităţi bona-partiste, mereu gata să divinizeze voinţa imperială oricare i-ar fi 1 Situate la jumătatea drumului între un articol şi o carte, aceste broşuri se compun în general din cincizeci de pagini şi sunt trase în medie în o mie de exemplare. Cel mai adesea de format in-octavo, ele sunt protejate de o copertă de hârtie albastră înainte să fie legate de contemporani în culegeri clasate pe ani şi pe teme. Înmulţirea acestor plachete care, la douăzeci şi cinci de ani după Revoluţie, cunosc o nouă vârstă de aur, depune mărturie despre pasiunea franceză pentru politică, mai cu seamă pentru problemele instituţionale. Adesea învecinându-se cu pamfletul, prin ton şi spirit, ele continuă totuşi să fie construite după modelul textelor fondatoare ale lui Sieyes (Essai sur Ies prlvileges şi Que est-ce que le Tiers Etat?; amândouă publicate în 1789), în jurul unei argumentări susţinute, asociind formulele incisive şi dezvoltările îmbogăţite cu referinţe din istorie, cu citate şi exemple substanţiale pentru a câştiga adeziunea. Publicistul model trebuie să fie în acelaşi timp stilist percutant, analist cultivat şi, dacă e posibil, un politician avizat dotat manifestările, însă părerile favorabile se numără pe degetele unei singure mâini: „Nicicând un blam n-a fost mai amar, recunoaşte Constant, o cenzură mai unanimă. Fiecare articol părea o capcană, o treaptă spre atingerea puterii nelimitate, atât în opinia republicanilor cât şi în cea a regaliştilor: exagerarea cu bună credinţă adoptă sentinţele perfidiei.” în mijlocul acestui concert de insulte, se distinge vocea eminentă a lui Sismondi, vechi prieten al lui Benjamin, care, în Examinarea Constituţiei franceze, laudă cu mult curaj textul. Dintr-o familie refugiată în Elveţia după revocarea Edictului de la Nantes, acest fiu de pastor vibrează de un profund refuz al intoleranţei şi absolutismului1. Liberal din umanism, el nu va ezita câţiva ani mai târziu să denunţe ravagiile unei revoluţii industriale care îl transformă pe muncitor în sclav pentru a preconiza o economie socială, cu grijă faţă de individ mai mult decât obsedată de propriul ei profit. Va fi astfel cel dintâi care operează o distincţie

salutară între liberalism politic, moştenitor al filosofici emancipatoare a Luminilor, şi târgul de înghionteli al liberalismului economic, pe care şi-1 autorizează câteva mărimi din trecut ca să-i lase pe cei săraci la voia întâmplării şi să creeze o nouă clasă de privilegiaţi, animată de momeala câştigului2. Ieşit din cenaclul lui Coppet, el 1-a detestat multă vreme pe Napoleon uzurpatorul din Brumar şi pe dictatorul Europei, persecutor al scumpei sale prietene Germaine de Stael. Dar spectacolul Parisului în 1814 îl revoltă: dezgustat de palinodiile Senatului, el este indignat de Restauraţia impusă de contra-revoluţionarii europeni şi îi denunţă pe aceşti Bourboni, „prinţi fugitivi şi cerşetori, singurii din Europa care nu au tras niciodată spada să-şi apere propria lor cauză”. Consternat de politica dusă, el ia partea împăratului încă de la anunţul Zborului Vulturului. Este un „spirit luminat, liberal, onest, dezinteresat”, afirmă ducele de 1 Opera lui Sismondi îmbrăţişează economia şi politica, literatura şi istoria, pe linia enciclopedismului din secolul al XVIII-lea. El publicase deja în epocă numeroase volume între care De la richesse commerciale (1803) ce se înscrie pe filiera şcolii liberale a lui Adam Smith, primele volume ale unei Historie des republiques italiennes au Moyen Age ce încă sunt lucrări de bază (din 1870) şi De la Littrerature du Midi de l'Europe (1813) care, de aceeaşi valoare cu De l'Allemagne a Doamnei de Stael, e considerată drept una din cărţile fundamentale ale romantismului. După aceea, va publica o voluminoasă Histoire des Franqais (în 31 de volume), eseuri viguroase despre căderea Imperiului roman şi despre libertatea italiană, şi mai cu seamă trei volume intitulate Etudes sur Ies sciences sociales care constituie testamentul său politic şi economic. 2 Sismonrli se ia mai cu seamă de Malthus, Ricardo, Smith şi de Tean-Rantisfe Sav. Cf Broglie1 care regretă noul său angajament dar îi laudă nobleţea. De altfel, spre deosebire de Constant, Sismondi refuză orice funcţie sau avantaj, inclusiv Legiunea de onoare. El crede în sinceritatea convertirii împăratului cu care se întreţine îndelung pe data de 3 mai: „Observ cu multă durere, îi spune Sismondi, că această Constituţie cu adevărat liberală a fost primită cu atâta vociferare neruşinată. — Asta e naţiunea, îi replică Napoleon; încă nu sunt copţi pentru asemenea idei. Îmi contestă dreptul de a dizolva cele două adunări,

dar dacă le dizolv trimiţând baionetele vor găsi aşa ceva normal.”2 Detestându-i pe radicali, Sismondi găseşte în lucrare accente vibrante pentru a-i invita să se unească în jurul celui reapărut în faţa Europei reacţionare. El confundă într-un singur elan dragostea de libertate cu iubirea pentru Franţa: „Eu nu mai sunt francez, dar cauza 1 Ducele de Broglie va deveni în curând ginerele Doamnei de Stae'l şi unul din şefii partidului doctrinar. Va fi ministru şi preşedinte al Consiliului sub monarhia din iulie. 2 Restul întrevederii alcătuieşte un perfect complement la întrevederea avută de Benjamin cu Vulturul: „Ceea ce mă afectează, spune Sismondi, e faptul că ei nu ştiu să vadă că sistemul Majestăţii Voastre este în mod necesar schimbat. De acum înainte, deveniţi reprezentantul Revoluţiei, asociatul ideilor liberale. Anul trecut aţi pus în mod atât de crud la încercare caducitatea alianţelor regale, reaua credinţă şi ura secretă a tuturor celor pe care i-aţi căutat şi protejat, încât nu trebuie să vă rămână nici un fel de îndoială că partidul libertăţii, şi aici şi în restul Europei, a rămas singurul vostru aliat fidel. — Fără îndoială, răspunde împăratul, simt şi eu perfect acest lucru şi nu mă voi îndepărta niciodată de el. Poporul a perceput foarte bine acelaşi lucru, este ceea ce mi-1 face favorabil, fiindcă întradevăr eu nu m-am îndepărtat niciodată în administraţia mea de sistemul Revoluţiei; nu de principii, cum înţelegeţi voi ceilalţi; aveam pe atunci ample vederi, mari proiecte Ia care ţineam, ci de aplicaţii, de exemplu egalitatea justiţiei pentru toţi, impozitele şi accesul la toate posturile. Sunt măsuri de care au beneficiat mai cu seamă ţăranii şi graţie acestora sunt eu popular printre ei. Dar francezii, când e vorba de principii, sunt extremi în toate, ei judecă totul cu acea „furia francese”, ei sunt neîncrezători şi bănuitori. Totuşi naţia franceză este mândră, nobilă, sensibilă, generoasă, mereu gata să întreprindă tot ceea ce ţine de măreţ şi frumos. Ce poate fi mai frumos, de exemplu, decât revenirea mea de acum? — Guvernarea, continuă împăratul, este ca o navigare, ai nevoie de două elemente pentru a naviga, ai nevoie tot de două pentru a conduce nava Statului. Niciodată nu se va reuşi dirijarea babanelor, fiindcă ele plutesc într-un singur element şi deci nu ai nici un punct de sprijin, tot aşa nu ai nici o posibilitate de direcţie în democraţia

pură, dar combinându-le cu aristocraţia, opui una alteia şi poţi conduce vasul folosindu-te de pasiuni contrare. — Dar, răspunde Sismondi] vechea nobilime v-a devenit în mod clar duşmană; nu cred că Majestatea Voastră ar putea sau ar trebui în prezent să o introducă în administraţie, şi de asemenea nu înţeleg în ce fel noua nobilime ar putea să se menţină în opoziţie faţă de cea veche.” Scriitorul preconizează în consecinţă un sistem de pairie electivă. „Ah, nu! ar fi imposibil, răspunde Napoleon. E nevoie de timp; pentru perioada Franţei mi se pare că a devenit cea a tuturor oamenilor liberi [.] De victoria acestora atârnă toate speranţele dreptului politic, toate speranţele de lumină, pentru oamenii şi naţiunile întregii Europe.„ Dotându-1 cu constituţia cea mai liberală care a existat vreodată, Vulturul şi-a salvat regimul. Apărând o anumită idee despre patria sa de adopţiune şi despre omul care o incarnează, Sismondi cheamă la mobilizarea generală într-o frumoasă concluzie: „Franţa mai are încă o vigoare ce nu s-a stins. Rămâne o vitejie, un sentiment de independenţă şi onoare suficient pentru a respinge liga neruşinată a regilor; rămâne o armată bravă, cu un erou în fruntea ei; rămâne o naţiune liberă, cu o constituţie protectoare; rămâne în sfârşit o Franţă, iar ea va triumfa.„ în acelaşi stil, „Jurnalul oficial” insistă asupra liberalismului inovator al Actului şi pe imperativul unităţii în faţa duşmanului. Dar predică în deşert fiindcă Napoleon nu reuşeşte să convingă în privita sincerităţii sale. Evident că regaliştii sunt cei mai severi. Ei se dezlănţuie mai cu seamă împotriva articolului 67, şi nu ezită să-1 denunţe ca pe un atentat la drepturile poporului. Declaraţiile incendiare se înmulţesc. Astfel agitatul Devine recapitulează în Jurnalul crinului în câteva fraze răsunătoare nemulţumirile clanului său: regimul devine o „dictatură momentană, impusă prin forţa trădării”, libertatea la care concede Bonaparte „o glumă de prost gust” iar legitimitatea lui „o mistificare de saltimbanci”. Dacă radicalii atacă fără nici o reţinere, Actul adiţional îi perturbă totuşi pe regaliştii constituţionalişti căci el acordă majoritatea reformelor pe care ei le reclamă degeaba de un an de zile. Chateaubriand îl consideră superior Chartei, mărturisire pe care prietenii lui şi el însuşi se grăbesc să o corecteze prin critici

aspre atât în privinţa confiscării bunurilor cât şi a preambulului şi de asemenea în privinţa ultimului articol. Republicanii şi liberalii nu-şi menajează nici ei câtuşi de puţin criticile. Nu-i nimic de mirare din partea republicanilor cărora Constituţia le răneşte convingerile prin menţinerea colegiilor oligarhice ale Imperiului, prin stilul preambulului şi garanţiile liberale, îi şochează mai cu seamă pairia pe sistem ereditar, căci consacrarea unei caste privilegiate neagă principiul sacrosanct al egalităţii. Avocatul Prissette denunţă de asemenea „regalismul” noului pact social, copie ruşinoasă după Chartă: „Cine nu recunoaşte în Actul adiţional principalele articole ale aşa-zisei Charte decernate? se indignează el. De ce nu poate fi elanuri de indignare exprimate de o întreagă generaţie nouă [.] împotriva tuturor acelor detestate părticele nobiliare „De” ce preced majoritatea numelor celor care au fost şi încă mai sunt numiţi în posturi şi funcţii de o anumită importanţă? Cum de nu-şi poate da seama Napoleon cât de mult îl costă pe un om de la douăzeci până la patruzeci şi cinci de ani să pronunţe cuvântul Monseigneur1!„ Carnot, chiar dacă propovăduieşte în mod public acceptarea, protestează pe lângă împărat: „Actul adiţional, îi spune, va face mult mai mare rău cauzei dumneavoastră decât pierderea unei bătălii iar cei care-1 vor semna îşi vor compromite o dată cu dumneavoastră o bună parte din popularitatea lor. — Să înţeleg că nu o să-1 semnaţi, întreabă împăratul. — Îl voi semna, răspunde Carnot, fiindcă interesul Franţei domină la mine orice altă consideraţie.” Pe data de 4 mai, ministrul îi scrie o scrisoare disperată, îi cere lui Napoleon să publice imediat două decrete a căror forţă simbolică ar trebui să corecteze impresia dezastruoasă produsă de Constituţie. Cel dintâi ar aboli termenii „supus” şi „Monseigneur”; cel de al doilea s-ar angaja să împrospăteze Actul adiţional supunând noile schimbări ratificării populare. Napoleon refuză: „Mereu ideile voastre republicane!” exclamă el laconic în faţa lui Carnot, al cărui aviz negativ îi dezvăluie amploarea nemulţumirii populare. Pricina acestei respingeri generale trebuie căutată în limitele politice ale liberalismului care, prea dogmatic, suferă de absenţa unei legături cu poporul, în ciuda expresiei sale strălucite şi a

revendicărilor adesea legitime, şcoala liberală se încrede prea repede în conjunctură şi în pasiunile populare. Problema eredităţii pairilor este în această privinţă revelatoare: pentru liberali ea constituie o garanţie majoră a libertăţii prin plasarea camerei superioare în afara autorităţii suveranului; dar pentru opinia publică, ea marchează revenirea în forţă a acelei nobilimi ereditare detestate, complice cu Bourbonii, fier de lance al Contra-Revoluţiei. Printr-un asemenea gest, Napoleon dă sentimentul că reneagă mişcarea care 1-a adus la putere, uitându-şi promisiunile, trădând această Revoluţie căreia îi datorează totul. Iar despre liberali se crede de asemenea că sunt mai degrabă desemnaţi să personalizeze puterea decât s-o conceptualizeze, cu atât mai mult cu cât ei subestimează această înclinaţie franceză moştenită de la monarhie de a încarna suveranitatea într-o persoană. Chiar şi republicanii – cei care plasează totuşi principiile înaintea indivizilor şi nu au încredere în nici un om providenţial – se revendică adesea de la o figură de proră: ieri Robespierre sau Danton, mâine Clemenceau sau de Gaulle. În aceste condiţii, liberalismul ce recomandă fidelitate numai faţă de convingeri e perceput ca elitist şi dezincarnat. Protestant şi anglo-saxon la origine, el nu reuşeşte să se implanteze în Franţa, cu atât mai mult cu cât el acceptă succesiv Restauraţia apoi întoarcerea lui Napoleon, întărind acuzaţiile de oportunism şi de trădare la adresa lui. Mai cu seamă atitudinea pe timpul Revoluţiei 1-a condamnat la nepopularitate. Fiindcă susţinuseră revendicările stării a treia rămânând în acelaşi timp fideli persoanei lui Ludovic al XVI-lea, liberalii au fost respinşi, după exemplul lui Necker, cu aceeaşi forţă şi de starea a treia şi de nobilime, şi de emigranţi şi de republicani. Dacă anul 1815 dovedeşte că ei şi i-au câştigat pe notabili de partea lor, faptul că sunt respinşi şi de jacobini şi de radicalii monarhişti arată că „modelul englez” mai are de parcurs încă un drum lung până să beneficieze de un sprijin popular solid. Marcând limitele influenţei sale, plebiscitul din 1815 constituie o înfrângere la fel de mare pentru partidul liberal cât şi pentru împărat. Cel puţin Napoleon speră să obţină sprijinul lor unanim. Numai că şi în această privinţă nu va întârzia să fie dezamăgit. Aşa cum se întâmplă cu La Fayette şi cu Doamna de Stael care refuză să se

întoarcă la Paris, cei mai mulţi nu cred deloc în autenticitatea demersului său. Pentru ei, Napoleon-Nero îşi face mereu apariţia de sub masca Bonaparte-Washington1. Opoziţia lui La Fayette, emblematică pentru cea a liberalilor, merită a fi privită mai îndeaproape. Intrarea lui în scenă ilustrează revenirea marilor figuri ale Revoluţiei, ceea ce constituie o trăsătură dominantă şi prea adesea necunoscută a acestei perioade. Cu excepţia lui Napoleon care, mai tânăr cu circa zece ani, nu izbucneşte în 1795, principalii actori erau deja în rolurile lor între 1789 şi căderea lui Robespierre, că e vorba de Ludovic al XVIII-lea sau de contele d'Artois pentru regalişti, de Talleyrand pentru moderaţi, de Carnot, Fouche sau Cambaceres pentru revoluţionari. Marcaţi de o tinereţe agitată, ei se cunosc perfect şi împărtăşesc

1 Să ne referim de exemplu la reacţia indignată a ducelui de Broglie: „A apărut în sfârşit acest Act adiţional; a fost supus, prin da sau nu, sancţiunii populare şi a obţinut aprobarea la fel de uşor cum o obţinuseră cele precedente şi cum o vor obţine cele viitoare. Dar a fost în acelaşi timp primit cu o reprobare nu mai puţin universală decât 256 CELE O-SUTĂ-DE-Z3LE aceleaşi amintiri. Doar că această glorioasă generaţie, care avea douăzeci de ani sub Vechiul Regim, treizeci sub Revoluţie, are acum aproape şaizeci, precum eroul din Yorktown1. Cu peste douăzeci de ani mai târziu după apoteoza lui revoluţionară, elegantul maior-general al armatei americane, şef al mişcării nobilimii liberale pe timpul Constituantei, a câştigat în dimensiuni. Marcart de lunga captivitate în temniţele austriece, păşeşte greu, sprijinindu-se în baston, şi-a reluat peruca. Totuşi, dacă s-a schimbat fizic, omul se arată inflexibil cu principiile politice. Prietenul lui Washington şi al lui Jefferson rămâne un liberal impenitent, părinte al Declaraţiei drepturilor omului de care continuă să fie strâns legat ca şi de Constituţia din 1791. Acolo unde atâţia din contemporanii lui şi-au trădat credinţa din epoca Luminilor pentru a vira spre conservatorismul fricos, el nu s-a îndoit nici o clipă de fundamentele angajamentului său. El îşi apără de asemenea cu încăpăţânare bilanţul, atât din rectitudine morală cât şi din fidelitate faţă de convingerile sale şi din respect faţă de adversar. „Nu voia să se fi înşelat vreodată asupra nici unui lucru, adaugă Charles de Remusat, de teamă să nu pară că cedează, de teamă să nu pară că dezertează fie şi numai de la unul singur din principiile sale: în opiniile pe care le susţinuse, el considera ca sunt inviolabile atât accesoriile cât şi partea principală şi apăra în egală măsură lucrurile mici şi lucrurile mari. În acest fel îşi aliena o parte din libertatea de spirit şi devenea mai puţin dispus să înţeleagă o epocă de tranzacţii, cum era epoca noastră.” Nimeni nu încarnează mai bine decât el drama liberalismului politic pus la încercare de guvernare. Cum să împaci marile principii cu exigenţele puterii, cum să găseşti în particular un echilibru just între libera exprimare a opiniilor şi indispensabila autoritate a Statului atunci când ea se confruntă cu violenţa populară?

„Figură istorică condamnată de istorie2”, el continuă să apere modelul federal american pe care-1 preferă modelului englez, considerat incompatibil cu spiritul francez atât din cauza absenţei aristrocraţiei – distrusă de Revoluţie – cât şi datorită caracterului său elitist. El încarnează republicanismul de guvernământ, liberal şi nu egalitar fiind ataşat de sacralitatea proprietăţii, detestând Teroarea pe 1 Victorie franco-americană din 1781 care decide independenţa americană, în ea se ilustrează mai cu seamă La Fayette alături de Rochambeau şi de Washington. 2 Rxoresie a lui Remusat. Tânărul doctrinar, care a lăsat despre el un portret antologic care a înfruntat-o înainte să emigreze şi să fie întemniţat la Olmiitz vreme de cinci ani interminabili. Eliberat în 1796 graţie unui articol din tratatul de la Campo-Formio impus de Bonaparte1, el se retrage după aceea pe domeniul său de la Lagrange, precum părintele său spiritual Washington la proprietatea de pe Mount Vernon după ce cucerise independenţa ţării sale. Acest „erou al celor două lumi” simbolizează viziunea virtuoasă, reformatoare şi paşnică, de idee republicană, la opusul Iacobinilor şi al radicalilor regalişti, însă în acelaşi timp îndepărtată şi de autocraţia imperială pe care a denunţat-o în mod discret dar neobosit. Dacă republica rămâne idealul şi scopul luptei sale, La Fayette ştie totuşi să se arate pragmatic, capabil de concesii, convins că după traumatismele revoluţionare monarhia constituţională reprezintă cea mai bună tranziţie. Din raţiune şi resemnare, el se aliniază de asemenea şi la poziţia grupului Coppet. Iată de ce a luat o parte activă la negocierile din martie 1814 dintre regalişti şi liberali, acceptând chiar pentru această ocazie să reia comandamentul gărzii naţionale, această burghezie înarmată căreia el îi cunoaşte foarte bine speranţele şi temerile. Relaţia sa cu Napoleon rămâne impregnată de gelozie, aproape chiar de ură, atât de mult Imperiul a eclipsat amintirile epopeii americane sau pe cele ale serbării Federaţiei din 14 iulie 1790. El nu a uitat niciodată aceste momente magice în timpul cărora a crezut că poate reconcilia regalitatea cu naţiunea. Mândru de trecut, plasânduse pe poziţia de apărător al binelui şi al moralei, el nu suportă că a fost detronat din inima francezilor de acest tânăr corsican arţăgos,

tiran şi cuceritor, uzurpator al gloriei sale şi trădător al libertăţii. Dacă ar fi pus să aleagă, 1-ar prefera mai degrabă pe Ludovic al XVIII-lea şi cohorta lui de emigranţi: „Găseam că libertatea avea mai multe şanse în stângacea şi nevolnica rea voinţă a Bourbonilor decât în viguroasa şi profunda perversitate a rivalului lor”, mărturiseşte el în Memorii. Astfel, în ciuda rugăminţilor venind de la Joseph Bonaparte şi d_e la prietenul său Benjamin, el refuză să creadă în transformarea miraculoasă a vechiului său adversar. Dacă acceptă din vârful buzelor Actul adiţional, rămâne în acelaşi timp convins că Napoleon pândeşte prima ocazie spre a pune din nou mâna pe puterea absolută2, în timpul ' Tratat negociat de Bonaparte, în numele Directoratului, cu Austria. Campo-Formio întrevederii sale cu Joseph pe 21 aprilie, refuză titlul de pair pentru a-şi păstra libertatea de opinie şi îşi limitează susţinerea la câteva cuvinte neînsemnate despre necesitatea de a face front comun pentru a-i respinge pe aliaţi. Opozant din interior, el se pregăteşte să devină deputat, în speranţa că îşi va lua în sfârşit revanşa. Intransigenţa lui îl face pe împărat să întrevadă capcana pe care o reprezintă deschiderea spre liberali. In afara celor doi elveţieni Constant şi Sismondi, el nu reuşeşte să-şi ralieze nici un moderat de anvergură în vreme ce-i decepţionează pe fidelii săi. Viitorul mareşal de Castellane, pe atunci tânăr ofiţer, notează de altfel în Jurnalul său pe data de l mai 1815: „Guvernul împăratului Napoleon face în acest moment paşi mari spre degringoladă.” în imposibilitatea de a deveni credibil, sau măcar audibil, Napoleon plăteşte zilnic din ce în ce mai mult pentru trecutul său şi se regăseşte de astă dată într-un impas. Doamna de Stae'l nu crede nici ea mai mult în sinceritatea metamorfozei: „Era o neghiobie să încerci să-1 maschezi pe un asemenea om în rege constituţional, afirmă ea în Consideraţii despre Revoluţia franceză. Era o necesară lipsă de considerare faţă de Bonaparte încercarea de a-1 face să folosească un limbaj contrar celui ce fusese al său vreme de cincisprezece ani. Era clar că el nu putea să proclame principii atât de diferite de cele pe care le urmase, când era atotputernic, decât fiindcă era forţat de circumstanţe; or, ce înseamnă un asemenea om atunci când se lasă forţat? Teroarea pe care o inspira, puterea ce rezulta din această

teroare nu mai existau; era un urs cu botniţă care încă putea fi auzit mormăind, dar pe care cei care îl mânuiau îl făceau să danseze cum le plăcea lor.” Sigur că ea aprobă Actul adiţional, dar nu îi iartă lui Napoleon exilul ei, nici confiscarea cărţii Despre Germania1. Ea nu uită nici injuriile, nici ameninţările 1 începând cu toamna anului 1803, ea nu mai are dreptul să se apropie la mai puţin de patruzeci de leghe de Paris. Animată, cum spune Constant, de nevoia „de a se afla bine cu puterea”, Doamna de Stae'l a făcut cu toate acestea totul pentru a-şi atrage graţiile generalului-consul, mergând până acolo, după cum afirmă acesta din urmă, încât i-a făcut avansuri abia deghizate. Decepţionată şi vexată, imediat după Brumar, ea a făcut din salonul ei un centru important de opoziţie la Consulat, orchestrând împreună cu Constant mica minoritate liberală ce se agită la Tribunal. Napoleon reacţionează cu vigoare epurând camerele în 1802. El îl concediază pe Constant şi o avertizează solemn pe Doamna de Stael prin intermediul unor apropiaţi: „Avertizaţi-o pe această femeie că eu nu sunt Ludovic al XVI-lea, nici un La Revelliere-Lepeaux, nici un Barras. Sfătuiţi-o să nu încerce să-mi bareze calea, oricare ar fi ea, pe oricare dintre ele mi-ar plăcea să mă angajez, că dacă nu am s-o strivesc, am s-o fărâm; să stea liniştită; e partida cea mai împotriva ei şi a tatălui ei adorat, acest Necker pe care Napoleon îl califică drepf„regent de colegiu” greoi şi vanitos, deloc mai capabil să prevadă decât să potolească Revoluţia pe vremea când era ministru al lui Ludovic al XVI-lea. Pentru a şi-o ralia, Napoleon îi promite restituirea celor două milioane de livre pe care Necker le împrumutase Trezoreriei regale înaintea Revoluţiei, creanţă anulată de Convenţie şi de care ea ar avea o nevoie imperioasă pentru a-şi dota fiica Albertine1. Ea ezită pentru o scurtă bucată de vreme înainte să pună capăt negocierilor la jumătatea lunii mai. În realitate, prin intermediul lui Napoleon, ea îl urmăreşte şi pe Constant, amantul laş pe care-1 condamnă că o abandonase, întreg grupul lui Coppet îi întoarce atunci spatele, acuzându-1 că e dus de nas de Napoleon sau şi mai rău, de trădare din cinism sau arivism2. Ducele de Broglie, totuşi foarte legat în acea epocă de Benjamin, îi afişează de asemenea opoziţia şi îşi bate joc de bonapartiştii pocăiţi care îi umplu saloanele:

„Constituţionalismul, scrie el în Amintiri, era capriciul zilei şi se putea auzi spunându-se: cum să nu fiu liberal? Doar am servit la mameluci3.” Liberalii îşi concentrează principalele lor atacuri împotriva articolului 67, prea jacobin pentru gustul4 lor, a dreptului de dizolvare – de care se tem că Napoleon ar putea să abuzeze pentru a restabili dictatura – şi a plebiscitului, incompatibil cu concepţia lor capacitară despre sufragiu. Rezervat doar proprietarilor, votul nu ar putea fi unul universal din pricină că îi lipseşte opinia înţeleaptă a maselor. Şi plebiscitul e considerat demagogic şi primejdios căci pe de o parte el acest moment, împăratul rupe toate legăturile înainte de a-1 îndepărta. Şi va continua să se opună oricărei tentative de apropiere, Doamna de Stae'l înmulţind încercările în această privinţă până în 1810. Albertine de Stae'l urmează să se mărite cu ducele de Broglie. Interesele datorate lui Necker au încetat să mai fie vărsate în 1793. Revenirea lui Napoleon o aruncă pe Germaine în angoasă, cu atât mai mult cu cât ea era pe punctul de a ajunge la un acord cu Ludovic al XVIII-lea care îi vărsase un acont substanţial. Într-o scrisoare către Sismondi datată în 30 aprilie, Constant mărturiseşte că e „împroşcat cu dezgust din partea foştilor săi prieteni, cu scrisori anonime şi invective”. 3 Citat de Louis Madelin. Cum o dovedeşte, bunăoară, reacţia din Censeur: „A apărut noua constituţie. Imediat opinia publică s-a ridicat împotriva unui act care, recunoscând în aparenţă câteva din drepturile la care francezii ţin cel mai mult, nu-i lasă naţiunii, pentru a-şi păstra controlul, decât mijloace lipsite de consistenţă. Unul din principalele vicii ale acestui act este acela de a distruge, prin intermediul unor dispoziţii subsidiare, dispoziţiile principale pe care le manipulează poporul linguşindu-1, iar pe de altă parte îi permite împăratului să confişte legitimitatea pentru a se impune ca un ales al poporului suveran când de fapt deputaţii cenzitari nu reprezintă fiecare în parte decât câteva zeci de notabili1. În sfârşit, este viu criticat şi caracterul bastard al Actului2. Cu o ironie muşcătoare, publicistul Salvandy, viitor ambasador şi ministru al lui Ludovic Filip, scoate în evidenţă în una din broşuri confuzia rezultată din şocul dintre fostele instituţii imperiale şi noul Imperiu

liberal: s-ar putea ca Napoleon să nu fi „uitat nimic dar nici să nu fi învăţat nimic” ca şi emigranţii, fără doar dacă nu cumva îl încearcă „strania satisfacţie de a avea un tron drept sicriu”? O caricatură, în care îl vedem pe Cambaceres luând pulsul unui Napoleon suferind, rezumă bine situaţia: „Dragă vere, întreabă împăratul, cum găsiţi starea mea?” Iar ducele de Parma răspunde: „Sire, ea nu poate dura. Majestatea voastă are o foarte nesănătoasă constituţie3” Sancţiunea v încă de la cele dintâi reacţii, Napoleon înţelege că a eşuat4. Incapabil să convingă, el îşi pierde sprijinul popular fără să câştige noi partizani: 1 Iată de ce liberalii s-au opus totdeauna formulei referendare văzută ca un concentrat de suveranitate în profitul executivului, iar târzia lor acceptare a sufragiului universal datând din anii 1880 – se va limita doar la desemnarea parlamentarilor. 2 Critica liberală adoptă la acest punct reproşurile altor familii politice, inclusiv dintre cele bonapartiste. „Calificativul de adiţională aminteşte mai cu seamă faptul că această Constituţie este ininteligibilă: trebuie, într-adevăr, să te referi neîncetat la texte anterioare neabrogate dar pe care unii le consideră caduce prin chiar faptul abdicării din 1814. Pe scurt, fiecare e de acord să spună că prezentarea Actului adiţional e viciată la bază”, constată Frederic Bluche, cel mai bun istoric al plebiscitului. 3 Joc de cuvinte între Etaî=stat şi etat=stnre, augmentat şi de înţelesul „înfăţişare” pe care îl ia constitution (n. Trad.). 4 Dezamăgirea se răspândeşte la curtea imperială, cum arată generalul Thiebault în ale sale Memoires: „în dimineaţa de 23, mă duceam spre Elysee. Cei care se aflau deja acolo erau în mod clar oameni devotaţi sau nu doreau nimic altceva mai bun decât să li se dea ocazia să fie; ei bine, consternarea se citea pe toate figurile. Domnea o tăcere imensă în „Ei bine, îi spune lui Constant pe 25 aprilie, Constituţia nu reuşeşte. — Sire, pentru că nimeni nu crede în vreo constituţie. Faceţi-i să creadă executând-o. — Fără ca ea să fie acceptată! Vor spune că-mi bat joc de popor. — Când poporul va vedea că e liber, că are reprezentanţi, că aţi renunţat la dictatură, va simţi că nu e vorba să-şi bată cineva joc de el.

— În fond, conchide Napoleon, există în asta un avantaj: văzân-dumă acţionând astfel, se va crede că sunt şi mai sigur pe forţa mea. E bine de dovedit.” Astfel, după o săptămână de ezitări, Napoleon se decide, sub presiunea anturajului, să le dea încă o dată satisfacţie liberalilor: un decret, apărut pe l mai, convoacă colegiile electorale pentru a alege Camera reprezentanţilor. Ca la 1800, Constituţia intră în aplicare înainte chiar să fi fost ratificată de popor. Chiar şi pentru ultimul grup de bonapartişti ultra fideli, inconvenientele acestei măsuri depăşesc cu mult avantajele. Ea este nu numai ilegală dar de asemenea şi primejdioasă căci conduce la reuniunea precoce a camerelor, înainte chiar să se fi intrat în campanie1. Napoleon va pleca astfel la luptă lăsând la Paris 629 de deputaţi care vor reprezenta în absenţa lui suveranitatea naţională. Ca întotdeauna pe vreme de criză, ei vor fi tentaţi să profite de situaţie. Încă ne mai întrebăm şi astăzi asupra motivelor acestei suprinzătoare decizii. Anumiţi istorici vor să vadă în ea confirmarea sincerităţii iniţiativei împăratului; alţii disting o nouă dovadă a unei plictiseli ce sporea pe zi ce trece, el simţindu-se prins într-un angrenaj diabolic, încolţit de alegeri după ce cedase asupra Constituţiei2. Toate aceste ipoteze nu exclud însă şi o manevră din partea Vulturului, comandată de instinctul său de supravieţuire. Dându-le satisfacţie liberalilor prin alegeri anticipate, Napoleon nu alimentează el oare cu bună ştiinţă nemulţumirea maselor cultivând un ferment de ilegitimitate care îi va da, în cazul în care se oferă ocazia, posibilitatea de a-şi anula rivalul Preambulul decretului încearcă să minimalizeze ilegalitatea acestei măsuri: „Nu avem decât alternativa să prelungim dictatura cu care fuseseră investiţi de circumstanţe şi prin încrederea poporului, sau să uşurăm formele pe care ne-am propus să le urmăm pentru redactarea Actului constituţional. Interesul Franţei ne indică să adoptăm această „a doua variantă„.” De notat că împăratul vorbeşte acum de „Act constituţional” şi nu de „Act adiţional”. 2 Aceasta este teza lui Henry Houssaye, potrivit căruia Napoleon sa lăsat prins în 262 CELE O-StâM-D&âDLE legislativ prin utilizarea textului Constituţiei? Fiindcă aleasă în mod ilegal, Camera ar putea fi în mod

legal dizolvată. Convocând camerele înainte să intre în război, Napoleon poate spera la fel de abil să-i pună pe notabili în faţa propriilor lor responsabilităţi. Dacă ei îşi asumă riscul de a intriga sau a i se opune în timp ce circumstanţele impun o puternică uniune, ei vor apărea ca nişte trădători în ochii poporului, în schimb, prin prezenţa lor vor depune mărturie despre solidaritatea elitelor cu persoana şi dinastia lui, ceea ce le va lua Bourbonilor orice şansă de a mai urca pe tron. Decizând intrarea în vigoare a Actului adiţional, el se gândeşte că îi va face în sfârşit să iasă din rezerva lor, să-1 recunoască şi să lucreze alături de el. Pe scurt, le forţează mâna. Pentru moment, nu reţinem decât hotărârea de a se supune arbitrajului simultan al poporului şi al notabililor. Riscul politic este imens, ştiut fiind că intrarea în război e neîndoielnică şi riscă la rândul ei să fie sancţionată o dată cu Constituţia. Pus cu spatele la zid, Napoleon alege să-şi ducă până la cap logica: „Un om ca mine nu face niciodată cale întoarsă”, îi mărturiseşte el prietenului Boulay de la Meurthe1. Plebiscitul se desfăşoară până la sfârşitul lunii mai, alegerile legislative având loc pe 14 în aceeaşi lună. Dar în ciuda speranţelor sale, apelul către popor se dovedeşte a fi un eşec de proporţii ce depune mărturie despre brutala dezamăgire a naţiunii. Cifrele vorbesc de la sine: 79% de absenţi; l, 5 milioane de da faţă de 3, 5 milioane în 1802 şi 18042. Să nu ne reţină atenţia cele cinci mii de nu, deci o proporţie de O, 73% din cei înscrişi, cifră fără semnificaţie căci votul e nominativ, public şi notat în registre. Iar ceea ce e scris rămâne. În aceste condiţii, a înscrie un vot negativ înseamnă a declara război Imperiului. Foarte puţini alegători îndrăznesc să se descopere de teama unei eventuale represiuni în cazul că Napoleon ar restabili dictatura. 1 Avocat al Revoluţiei, Boulay de la Meurthe a fost deputat în Consiliul-celor-Cici-Sute înainte să sprijine lovitura de stat din Brumar, ceea ce îi aduce numirea la preşedinţia secţiei legislative, cea mai importantă în Consiliul de Stat. El gestionează de facto ministerul justiţiei pe timpul celor O-sută-de-zile când participă de asemenea şi la elaborarea Constituţiei. Cu ocazia alegerii lui în Camera reprezentanţilor, Napoleon îl va numi ministru de stat, însărcinat să apere politica guvernului în faţa camerelor.

2 Se constată dimpotrivă o apropiere de cifrele primului plebiscit din anul VIII. Dacă deducem frauda masivă operată de Lucien Bonaparte, Consulatul nu obţinuse decât l, 5 milioane de da (si nu 3 milioane anunţate oficial). Votează toţi cetăţenii francezi în vârstă împăratul voia să dovedească urbi et orbi adeziunea populară la persoana sa şi iată că primeşte doar sprijinul unui francez din cinci! Arma fatală a suveranităţii poporului revine ca un bumerang să-1 lovească. Numai armata depăşeşte proporţia decisivă de 50% voturi favorabile. Conduita lui David, totuşi „restaurat” în funcţia de prim pictor, mărturiseşte despre morozitatea ce domnea inclusiv printre fideli. Dacă fostul convenţionalist, autorul „încoronării” şi al altor mari tablouri ce reprezintă epopeea, vine să semneze pozitiv registrul la primăria lui de cartier, el mărturiseşte totuşi că „a te abţine să semnezi acte adiţionale, era a-ţi asigura liniştea pentru tot restul vieţii”. Iar dacă pictorul gloriei imperiale şi-a pierdut credinţa, ce poţi atunci să presupui despre restul populaţiei? Rezultatele desemnează o atmosferă morocănoasă. In lipsa unui da, cifrele abţinerii sună ca o dezaprobare, un adevărat contraplebiscit. Ele sunt masive în oraşe, mai cu seamă în cele din sud: doar 1% votează la Marsilia, 3% la Bordeaux dar de asemenea 4% la Lille. La Paris, 12% din locuitori se deplasează în ciuda eforturilor guvernului de a înmulţi registrele şi de a beneficia de votul numeroşilor funcţionari prezenţi în capitală1. Cifra de la Grenoble – oraş simbol al bona-partismului popular după Zborul Vulturului – este tot aşa de catastrofală: doar 9% de da! Cu o medie de 8%, participarea în oraşe se dovedeşte a fi de mai mult de două ori inferioară mediei naţionale deja şi ea slabă. Din fericire, mediul rural rămâne loial, dovedind permanenţa unui nucleu popular constituit de ţărani şi de armată2. Opoziţia între oraşe şi sate exprimă astfel o dublă fractură socială, între popor şi elite pe de o parte, între civili şi militari pe de altă parte. Loara şi regiunea centrului sunt împărţite, vestul, sudul şi nordul mai degrabă regaliste. Numai estul şi zona Bourgogne, afectate de invazia de la 1814, rămân net bonapartiste3. Aproape 50% de voturi favorabile provin de la agenţi de stat. Potrivit lui Frdderic Bluche, non-funcţionarii nu au votat la Paris decât într-o proporţie de sub 8%.

Emile Le Galo citează cazul zonei Yonne ca emblematic: „SaintFargeau, Chablis, Vermenton, Saint-Florentin, burguri de două până la trei mii de suflete fiecare, atribuie Actului adiţional 195, 398, 345 şi 367 de voturi, în vreme ce Auxerre, cu 12000 de unităţi, nu comportă decât 479 de da, iar Avallon şi Tonnerre nu aliniază decât 345 şi 169 Pentru 5000 şi 4300 de locuitori. Nici un oraş de peste 50000 de locuitori nu depăşeşte Pragul de 10% contra a aproximativ 20% pentru micile oraşe şi 25% pentru localităţile rurale. Pentru analiza rezultatelor şi pentru detaliile pe fiecare departament, a se vedea lucrările, lui C-iJi-: — DI.- 1-: T i_ r, _J: -^ ~r _ ^,. ~ Confuzia din text, angoasa războiului, rolul activ al opoziţiei regaliste şi lipsa de vlagă a administraţiei imperiale se amestecă cu decepţiile deja evocate pentru a explica această derută. Dispoziţiile uneori obscure ale Constituţiei eclipsează miza scrutinului, mai cu seamă că ceea ce s-ar numi conştiinţă politică încă rămâne în stadiul embrionar. Să nu uităm că abia un francez din zece citeşte broşuri şi ziare. Benjamin Constant îşi publică lucrările în aproximativ o mie de exemplare. Ziarele nu depăşesc douăzeci de mii de cititori, adică o infimă minoritate a populaţiei, în aceste condiţii, puterea trebuie să indice miza printr-o întrebare clară. Anterior, încâlceala constituţională a putut fi redusă la o problemă simplă: îl doresc oare alegătorii pe Napoleon pe post de Consul, Consul pe viaţă sau împărat ereditar? Nimic din această simplitate în 1815; nu mai este o alegere unică ci sunt multiple întrebări la care poporul suveran este invitat să răspundă: ereditatea pairilor, partajul puterii legislative, controlul executivului, garantarea libertăţilor individuale sau interzicerea categorică a restaurării Bourbonilor şi a drepturilor feudale. Alegătorul nu poate înţelege scrutinul căci nu înţelege cauzele şi efectele. Dintre dispoziţiile proprii textului, pairia ereditară provoacă o exasperare profundă, în armată ca şi la numeroşi alţi alegători. Măsura aceasta la opusul mişcării populare îi dezamăgeşte pe cei mai radicali. La Paris, numai două mii de muncitori se prezintă să voteze când de fapt erau de şase ori mai numeroşi să vină să defileze în faţa împăratului cu ocazia manifestărilor federaţilor parizieni.

Opoziţia regalistă profită de situaţie pentru a ridica capul. Cei mai îndrăzneţi merg până acolo încât îşi justifică votul făcând lungi consideraţii, de exemplu Perrin du Lac, demis din funcţiile lui de subprefect: „Nu, pentru mine care sunt convins că Franţa nu poate fi fericită decât sub dinastia Bourbonilor; nu, pentru milioane de francezi a căror opinie este înăbuşită de tot felul de săbii şi mustăţi; nu, în sfârşit pentru milioane de ţărani de care se abuzează la modul odios răspândindu-se teama că se vor întoarce dijmele şi drepturile feudale ce nu au existat niciodată decât în capetele anarhiştilor sau ale partizanilor tiraniei.” Clerul şi nobilimea, în ansamblul lor, cântăresc greu în favoarea absenteismului în regiunile pe care le cotrolează. E-rfu-Rhane (3%), Finistfere (3%), Mayenne (3%), C6tes-du-Nord (4%) şi Vendeea 265\par Primarii, care în marea lor majoritate nu au fost înlocuiţi, rămân aproape cu toţii nişte regalişti. Or tocmai ei controlează registrele şi organizează plebiscitul la nivel local, în ceea ce-i priveşte, Napoleon are ezitări asupra strategiei pe care să o urmeze între represiune şi noi alegeri. Mai întâi îi destituie pe câţiva, înainte să le supună alegătorilor pe data de 30 aprilie, căci liberalismul îl obligă la aşa ceva, alegerea edililor pentru micile comune sub cinci mii de locuitori. Or scrutinul, care se desfăşoară el însuşi în luna mai, confirmă buna implantaţie locală a regaliştilor fiindcă foştii primari sunt realeşi în proporţie de două treimi, obligându-1 uneori să procedeze la noi destituiri. Unii dintre ei chiar refuză să deschidă registrele, împiedicând de fapt plebiscitul. Mulţi fac presiuni asupra oamenilor aflaţi sub administraţia lor ca să-i împiedice să meargă să voteze în vreme ce mai mult de jumătate din preoţi îndeamnă în omeliile lor să se voteze împotrivă. Iar rezulatele se văd mai cu seamă în nord, în vest şi în sud1. Deseori ei îşi desfăşoară propaganda pe faţă, alternând defetismul cu ameninţările, făcând să circule zvonuri ostile lui Napoleon. De pildă, nu se ezită să se insinueze că registrele „pătate” cu voturi afirmative vor deveni tot atâtea liste de prescripţie gata făcute pentru Ludovic al XVIII şi radicalii regalişti după victoria aliaţilor. Cam peste tot, amicii regelui predică apocalipsa. Războiul, a cărui perspectivă se apropie zilnic, justifică pesimismul lor. Începe să se audă un cântec bazat pe un joc

de cuvinte în stil de rugăciune: „Rendez-nous notre păire (pere) de gants (Gând).”2 în sfârşit, trebuie subliniată şi nepriceperea administraţiei. Modalităţile de vot – pe baza registrelor accesibile în mod teoretic timp de şase zile – sunt pur şi simplu abandonate în favoarea liberului arbitru al primarilor. Anumiţi înalţi funcţionari regalişti, menţinuţi din greşeală, sabotează scrutinul, de exemplu sub-prefectul de la Louviers care nu distribuie registrele electorale. Numeroşi prefecţi se refugiază în inacţiune, lăsând opinia publică pe mâna albilor, încă o dată, Carnot nu se arată la înălţimea responsabilităţilor sale ţinându-se la o parte. Sigur, şi este în onoarea lui, ministrul îşi interzice orice manipulare, dar el nu îşi dă nici măcar osteleala de a redacta o proclamaţie pentru a apăra textul. Astfel mii de alegători, abandonaţi de autorităţi, nici nu 1 Acţiunea regaliştilor este decisivă mai cu seamă în metropolele din sud, în particular la Marsilia, Bordeaux şi Toulouse. În vest, cu excepţia a trei departamente (Sarthe, Maine-et-Loire şi DeuxSevres) participarea este sub 10%. Acelaşi fenomen, chiar dacă ştiu de ţinerea scrutinului. Iar numeroşi alţii, pentru care a vota înseamnă a face numeroase ore de drum, sunt tentaţi să vadă în acelaşi scrutin un exerciţiu inutil. Căci, după modelul celorlalte plebiscituri, nimeni nu se îndoieşte de victoria împăratului1. Trecutul dictează legea. Cum să interpretăm atunci aceste mii de cifre adesea contradictorii, aceste ţinuturi albe presărate cu oraşe albastre precum Vendeea, aceste zone din sud ce se demarcă din masa rurală favorabilă împăratului? Dacă existenţa numeroaselor disparităţi în sânul unei singure regiuni sau categorii sociale interzice orice simplificare exagerată, ultimul plebiscit al imperiului reprezintă în acelaşi timp faţa Franţei în aceste O-sută-de-zile. Aceste rezultate dezvăluie existenţa unei societăţi ce o ia în toate direcţiile, nu cu o singură linie de fractură ci cu o cascadă de divorţuri, atât istorice cât şi geografice, sociale sau religioase, care adesea se suprapun. Clivajelor bine cunoscute între societatea civilă şi cea militară, între sat şi oraş, între popor şi notabili, trebuie să le adăugăm pe cele ale memoriei. Ţara rămâne marcată de amintirea dureroasă a războaielor religioase. Cele două mari rezervoare ale regalismului popular, vestul şi sudul, sunt teritorii catolice. Vânarea

ereticilor suscită în schimb o loialitate fără greş a minorităţilor protestante faţă de împărat, cu excepţia zonei Cevennes, insulă bonapartistă piedută în sudul alb2. Vechiului strat, i se adaugă spectrul revoluţionar. Fiecare individ în parte, umil sau ilustru, se poziţionează faţă de acest deceniu straniu care bântuie spiritele. Proprietarul de bunuri naţionale înclină 1 Cum repetă şi un refren al epocii, totul pare să fi fost jucat dinainte: Dar asta nu e totul, să începem repede Prin a broşa o constituţie Pe care de voie de nevoie, după aceea Eu am s-o fac să fie aprobată de naţie Şi ca să fie treaba ceva mai uşoară Voi lua din altele ce au fost făcute Un cuvânt de aici şi unul de colo Vor deveni literă de evanghelie Se va crede în ele, voi fi reinstalat După care din nou voi fi încoronat. Extras din: Le Terme d'un regne ou le regne d'un terme, relation veridique ecrite en forme de pot-pourri sous la diete de Cadet Buteux par Desaugiers, son secretaire intime, 1815. 2 La Vigan, mic oraş protestant din zona Cevennes, votul „pentru” st ridică la 56% ' Rlnche rare ritea^S He spre împărat, în cazul că nu exercită activităţi comerciale şi nu se teme de o revenire a crizei economice ca o consecinţă a războiului. La polul opus, seniorii de odinioară rămân mai degrabă fideli dinastiei milenare care a creat Franţa. Dar şi printre ei, ca pretutindeni, se găsesc şi excepţii. Marile vânturi ale istoriei dezlănţuite de Revoluţie suflă din nou. Scrutinul de la 1815 reface în liniile lui mari plebiscitul de la 1793 dorit de Convenţie pentru a ratifica Constituţia montagnardă. Foştii jacobini, care întorseseră spatele Consulatului, votează pentru Actul adiţional aşa cum au votat tot pentru Republica egalitară1. De partea cealaltă, oraşele care au suferit cel mai mult de pe urma Terorii, ca Paris, Lyon şi Marsilia îl resping pe cel revenit, atât de mult se tem ele de reapariţia cluburilor şi a proconsulilor jacobini de sinistră amintire. Revenirea lui Carnot, agitaţia federaţiilor şi activismul lui Fouche înspăimântă metropolele care sunt totdeauna mai expuse în

perioade de criză. Un mare număr de citadini, nutriţi de lectura broşurilor şi a ziarelor, par convinşi că împăratul nu va rezista multă vreme şi că plecarea lui riscă să fie un preludiu pentru noi saturnalii. Traumatismul invaziei se adaugă rănilor de pe urma Revoluţiei. Localităţile invadate pe timpul campaniei din Franţa îi fac un triumf salvatorului militar de la Champaubert şi Montmirail. Pângărite de prusacul învingător sau de cazacul sălbatic, ele visează la revanşă, spre deosebire de zona sud-est, ocupată exemplar de ducele de Wallington şi care păstrează din această pricină o bună amintire după trecerea tunicilor roşii. Acest dificil an 1815 rămâne în plus o opoziţie geografică între Franţa maritimă şi Franţa continentală. De o parte, la adăpost de orice invazie după războiul de O sută de ani, o ţară de marinari şi de schimburi, structurată în jurul metropolelor portuare, profund ataşată păcii dar care a suferit de pe urma Blocadei continentale. Revenirea lui Napoleon o indispune cu atât mai mult cu cât el compromite uşoara tendinţă de reluare a activităţilor de schimb începută imediat după căderea lui. Iată de ce el este respins cu vigoare la Calais şi Bordeaux, ca şi la Nisa, Toulon şi Marsilia. De cealaltă parte, bogata Franţă agricolă din centru şi est, Bourgogne, Champagne, Alsacia şi Lorena: 1 Este cazul în Cote-d'Or, departamentul cel mai bonapartist al Franţei, analizat de Kl, oV, = r„nrtom”*. Ll H 541 (Ac. Vntr,: _-<-_. -”- _, n. R l. – pământuri mereu râvnite de invadatori germani sau barbari1. Prost apărat, din lipsă de obstacole naturale, este un ţinut pasionant francez datorită sângelui pe care 1-a vărsat pentru respingerea duşmanului. Astăzi ca şi ieri, ea se regăseşte în figura celui mai vechi dintre şefi, cea a războiului dus în triumf pe scut. Iată de ce ea îl admiră pe Napoleon şi respinge orice compromis cu regaliştii. Înclinată spre cuceriri, ea preferă să atace decât să aibă a se apăra. Nu-i de mirare că Napoleon îşi găseşte în această zonă cel mai bun sprijin şi soldaţii lui cei mai fideli. Şi nu există numai două Frânte, dar şi două societăţi, două religii, două memorii, două spirite ce se consumă în ură fratricidă, în vreme ce ameninţarea europeană ar cere mai degrabă unire. Ca Napoleon, fiecare în parte e devorat de trecutul său, neputincios în faţa

prezentului, neliniştit în faţa viitorului. Mare apel la trezire, la mobilizare civilă şi la unitate, plebiscitul se soldează cu un fiasco complet, lovind în esenţa ei o legitimitate imperială aşezată pe soclul suveranităţii populare. Din cei 20% de francezi care îl susţin, Napoleon încă trebuie să mai detaşeze voturile acestor noi aliaţi, jacobini şi liberali, care votează „pentru” din lipsă de altceva sau din raţiuni diferite: prietenii lui Constant aprobă textul acolo unde cei ai lui Carnot abia îşi maschează repulsia în numele patriei aflate în pericol. Napoleon, care plăteşte preţul ambiguităţii, vede prăbuşindui-se sprijinul, ameninţând neîncetat să abandoneze corabia. Partizanii lui autentici alcătuiesc în cel mai bun caz o zecime din populaţie, poate chiar mai puţin. Scrutinul relevă faptul că bonapartismul nu există, altfel spus că Napoleon nu reuşeşte, independent de persoana lui, să-şi ancoreze legitimitatea într-un corp de doctrină. Acolo unde monarhia beneficiază de dreptul divin şi de tradiţie, Republica suveranităţii poporului şi a egalităţii, Imperiul continuă să trăiască de pe o zi pe alta, purtate doar de carisma şefului. Iar dacă împăratul incarnează o metodă de guvernare, centralizată şi eficientă, el încearcă acum să se întemeieze la opusul acestei monarhii constituţionale. Dus de beţia cuceririlor, în fluxul şi refluxul frontierelor, el nu se poate sprijini pe nimic solid, excepţie făcând Codul civil şi prefecturile. Celelalte creaţii imperiale, după imaginea Curţii sale, a nobilimii sau a regatelor surori, nu au rezistat la proba înfrângerii. La niciuna din marile întrebări ale societăţii precum dreptul la vot sau la reprezentare, Napoleon n-a furnizat niciodată răspunsuri clare, nu a mobilizat niciodată cohorte de scriitori pentru a teoretiza o doctrină, pentru a fauri o ideologie. Imperiul, înseamnă împăratul, carisma unui singur om, geniul unui războinic, o legitimitate efemeră, în nici un caz un regim, principii şi instituţii, îndrăzneaţă încercare de la 1815 vrea tocmai să corecteze tirul printr-un pact scris repictat însă în culorile Chartei. Dar numai lunga încercare a exilului îi va lăsa timpul necesar pentru a-şi explica politica şi a-şi finisa doctrina, în 1815, e încă prea devreme. Aliajul dintre numele lui şi liberalism, mai rău decât un contrasens monstruos, apare ca o renegare a istoriei sale. Toate privirile sunt de acum înainte aţintite spre frontiere, atât de departe de acest plebiscit ce pare decalat, aproape indecent,

date fiind circumstanţele. Poporul entuziast din martie nu iubeşte acest text alambicat, această contrafacere ieşită din fabricile regale ce îndrăzneşte să restabilească privilegiile prin pretextul funcţiei de pair ereditar. Dezamăgit, debusolat de această „chartă adiţională”, şocat de război, el se întoarce spre Vultur pe care-1 bănuieşte că 1a înşelat. Iubirea e înlocuită cu indiferenţă, lăsându-1 pe Napoleon într-o totală derută. Opoziţia notabililor amplifică morocăneala populară. Eşecul devine derută atunci când înfrângerea de la legislative se adaugă la sancţiunea plebiscitului. Napoleon, deja obsedat de pregătirile militare, nu se mai ocupă de alegeri iar Carnot nu se ocupă destul, în absenţa lor, Fouche supraveghează îndeaproape desfăşurarea scrutinului şi îl orientează cum îi place. Slabul număr de alegători înscrişi – circa şaptezeci de mii – şi împărţirea lor în colegii pe arondismente şi departamente favorizează acţiunea puterii care poate, dacă e bine organizată, să-1 întâlnească pe fiecare votant pe teren şi să-1 convingă, iar în acest fel aura prefectului sau a reprezentantului guvernamental s-ar dubla adesea cu avantaje mai concrete negociate cu această ocazie. Specialist al clientelismului electoral, expert în corupţie, lui Fouche îi vine cu atât mai uşor să manevreze, cu cât el domină acest absenteism ce trece cu mult de 50%1. În privinţa marelului număr de deputaţi -629 în total – nu e nevoie în aceste condiţii decât de cincizeci de 1 Doar circa 33000 de alegătrori se duc la urne, după Emile de Gallo, care precizează în cartea sa despre cele O-sută-de-zile: „Pentru colegiile de departament, al căror efectiv depăşea cu mult 20000 de membri, votanţii au fost aproape 7700, adică ceva mai mult de o treime Absenteismul renrezentând aoroaoe două treimi, a fost de.c. I deosebit He nnternir alegători în medie pentru a face un ales1! Un fel de a spune că ministrul Poliţiei are plinea şi cuţitul, în numeroase colegii, nu-i rămâne decât să influenţeze o mână de voturi pentru a obţine numirea candidatului său de predilecţie. Suntem departe de suveranitatea poporului, tot timpul împinsă în faţă de două luni de zile. Aceste alegeri produc aşadar unele din camerele cele mai ilegitime din câte sunt. Ambiţia şi gustul lui pentru intrigă îl plasează de acum înainte pe Fouche în centrul acestor lucruri. Cu neruşinarea ce-1

caracterizează, cu puţin timp înainte de alegeri el îşi dă caracterul pe faţă în prezenţa martorilor: „în vreme ce împăratul cotrobăie prin arsenalurile lui sărăcite, sună adunarea sau schimbă numerele regimentelor, i se pregăteşte o Cameră a reprezentanţilor compusă din tot ce vrei, pe legea mea! Nu am să-1 cruţ nici cu Barere şi Cambon, nici măcar cu La Fayette! Asta ajută la formarea caracterului2!” în faţa fostului prefect de poliţie Pasquet, îşi precizează intenţiile cu câteva zile înaintea începerii scrutinului: „Va fi obligat să plece la armată înainte de sftrşitul lunii. O dată plecat, rămânem stăpâni pe teren. Vreau să câştige una sau două bătălii; va pierde-o pe a treia, iar atunci va interveni rolul nostru. Credeţi-mă, vom duce bine lucrurile la capăt.” Rezultatul depăşeşte speranţele. O netă majoritate liberală apropiată de La Fayette se degajează în urma scrutinului, dar plasată sub ameninţarea unei bune sute de jacobini desemnaţi la instigarea ministrului. Cât despre bonapartişti, ei nu sunt decât o mână, cel mult cincizeci. Fouche dispune în sânul Adunării de mai mulţi colaboratori apropiaţi ca publiciştii Jay şi Fabry. Şi mai cu seamă reuşeşte să obţină numirea unuia din intimii săi colaboratori, avocatul Manuel, care se va impune repede drept unul din cei mai buni oratori ai Camerei, înlocuind vocea stăpânului, rămânând de asemenea ochii şi urechile acestuia în mediul parlamentarilor. Dezertarea electorală a regaliştilor îi oferă lui Fouche 1 Adesea chiar şi mai puţin, îndeobşte în est şi în sud unde abţinerile sunt masive. Marsilia de exemplu nu înregistrează decât 13 votanţi dintr-un total de 200 până la 250 înscrişi; Bordeaux 39 de votanţi din 284 înscrişi. 2 Bertrand Barere de Vieuzac s-a ilustrat mai cu seamă în sânul Comitetului pentru salvare publică după ce avusese un loc în Constituantă. Apoi a scris mai multe pamflete şi opere de comandă pentru Napoleon între care o broşură contra Bourbonilor. Altă ilustrare a Convenţiei, Cambon a fost principalul inspirator al politicii financiare a Republicii. I se datorează mai cu seamă crearea marii cărţi a datoriei publice în 1793. Printre alţi convenţionalişti celebri, aleşi în 1815, reţinem numele lui Drouet, şef de poştă care 1-a ocazia să se sprijine pe o majoritate care îi seamănă, adică una ataşată pasional de cuceririle revoluţionare, reformistă, liberală din

raţiune, provocatoare faţă de Napoleon, ostilă restauraţiei, ' grăbită să încheie pacea1. Această cameră reprezintă un atu important, cu condiţia să reuşească să se înţeleagă cu La Fayette, singurul a cărui autoritate ar putea să-i facă umbră. Sigur, mai există şi un mic număr de bona-partişti fanatici „dar aproape toată Camera se servea de Napoleon, aşa cum Napoleon se servea de popor, cu pretenţii indestructibile, nevăzând în el decât cel mai mic dintre două rele.”2 Decât să-1 susţină pe împărat, ea are de gând de la bun început să-i smulgă o revizuire liberală a instituţiilor. Capcana se strânge în jurul lui Napoleon, în momentul când şi-a scos masca revoluţionară, el s-a rupt de popor fără să-şi fi raliat elitele. Cu toate concesiile făcute în mod repetat, notablii îi rămân ostili, procupaţi numai cum să-i limiteze puterea, refuzând să-1 susţină pentru apărarea patriei, „încetasem să mai fiu eu, îşi va deplânge el mai apoi situaţia la Sfânta Elena. Ei [liberalii] mi-au obosit gândirea cu constituţionalismul lor; nimic nu putea să-i facă să înţeleagă că faţă de declaraţiile Congresului de la Viena şi ale armatelor ce ameninţau naţiunea noastră, trebuia, înainte de orice, ca eu să câştig o bătălie de la Marengo care să-i expedieze pe Bourboni la Hartwell şi să le aducă de aminte regilor Europei că Franţa este o mare naţiune ce nu-i recunoaşte nimănui dreptul de a se amesteca în afacerile ei de familie.” La două luni după reîntoarcere, Napoleon a pierdut aşadar pariul. Henry Houssaye rezumă bine trista situaţie: „Napoleon spusese: Imperiul este Revoluţia. Şi spusese de asemenea: Imperiul este pacea, îi repugna să refacă Revoluţia şi nu putea să menţină pacea. Cei care se declaraseră pentru el cu cel mai mare elan erau astfel dezamăgiţi în speranţele lor în vreme ce imensa mulţime a indiferenţilor se vedea ameninţată în tihna şi interesele ei.” „Alegerile au dat rezultate mai bune decât se putea crede, îi scrie astfel Baranţe soţiei sale pe data de 15 mai, chiar dacă regaliştii s-au îndepărtat de ele, greşind foarte mult, abandonând astfel câmpul liber jacobinilor. Această Cameră a reprezentanţilor, pe jumătate revoluţionară pe cealaltă jumătate liberală, e o maşină cărei încă e dificil să i se prevadă efectul. Ea va avea poate dorinţa şi chiar pretenţia de a se arăta independentă.” Printre deputaţii cei mai celebri, sau care urmau să devină, se reţin numele de Sebastiani,

Flaugergues, Simeon, Cambon, Bigot de Preameneu, Fouche, Dupin, La Rochefoucauld-Liancourt, Becker, Garat, Rapp, Carnot, Lanjuinais, Laffitte, Arnault, Stanislas de Girardin. 2 La Favette precizează în MLmoires sentimentele majorităţii oarlamentarilor: Toate 272 CELE O-SUTĂ-DE-ZILE, f Dacă este uşor, uşor pentru acest gen de eşecuri, să dai toată vina pe un şef sau pe câţiva ţapi ispăşitori, să denunţi cutare sau cutare responsabilitate politică, să arăţi cu degetul ingratitudinea elitelor sau orbirea popoarelor, aici esenţialul e altceva; totul se schimbase: Franţa, Napoleon şi Europa. Franţa se schimbase. Ceea ce la 1800 era aspiraţia sinceră pentru pace devenise deja o imperioasă exigenţă. Ca să o explice, numeroşi istorici pun în evidenţă odioasa povară a serviciului militar obligatoriu şi faimosul milion de morţi de pe urma războaielor Imperiului. Dar nu trebuie să neglijăm nici stigmatele pe care le-au lăsat deruta. Franţa de la 1815 se îndoieşte mai întâi de ea însăşi, ea care la 1800 era galvani-zată de victoriile tânărului ei şef. Ţara se clatină sub strivitoarea greutate a înfrângerilor ce s-au adunat după retragerea din Rusia. Se îndoieşte deci şi de Marea Armată, alungată din Spania, din Prusia şi din Saxa în 1813, învinsă în acelaşi an la Kull, Gross-Beeren, Dannewitz, Victoria şi Leipzig. Cu toate eforturile propagandei imperiale şi chiar dacă revenirea ei se produce în mod spectacular, ea începe în sfârşit să se îndoiască de propriul ei şef. Peste toate începe să se aşeze o umbră lugubră ce face să pălească legitimitatea carismatică a împăratului restaurat. Acolo unde ambiguităţile lui Brumar au întărit puterea lui personală, cele din 1815 îl împing la pierzanie. Aceeaşi întrebare insistentă obsedează spiritele: vine oare el Napoleon să continue sau să termine Revoluţia? Eclipsând dezbaterea, succesul Consulatului pecetluise un pact de încredere, de ordine şi glorie, ce avea să deschidă calea Imperiului. De astă dată, neînţelegerea izbucneşte şi devine preludiul unui abandon definitiv. Şpriţul de neîncredere se nutreşte din noul vânt de libertate. El îl desemnează ca pe un simbol al despotismului depăşit pe acest „corsi-can cu părul lipit de ţeastă” care, după expresiile lui Auguste Bărbier, i-a pus „zăbală de oţel” şi „frâie de aur” „cavalcadei

neîmblânzite şi rebele” a Revoluţiei1, în 1799, plictisită de lovituri de stat şi de corupţia directorială, Franţa, în dorinţa ei patetică de ordine, cerea o putere forte. Dacă la aşteptările ei Consulatul răspunsese bine, Imperiul i le depăşise, legând fedeleş libertatea de expresie, spionându-i corespondenţa, interzicându-i critica. Notabilii aspiră să regăsească o parte din această putere de care Teroarea, iar după aceea Vulturul, i-au deposedat. După ciclul infernal al Revoluţiei – Teroare şi lovitură de stat – după ciclul infernal al Imperiului – război şi nepotism – Restauraţia a adus o pauză pe care mulţi au judecat-o salutară şi pe care reînviatul vine s-o perturbe. Degeaba Napoleon este acelaşi, avid de ordine, detestând mulţimile, refuzând să facă să curgă sânge, el rămâne totuşi în ochii majorităţii liberalilor acest „Robespierre călare” care a prigonit-o pe Doamna de Stael. Îndoiala, mereu îndoiala. Şi Napoleon se schimbase. Cu acest elan al întoarcerii, el vrea să închidă paranteza sângeroasă a Imperiului, să regăsească spiritul augural din Brumar şi popularitatea consulară. Nu este el oare singurul care a priceput misterul naţiunii franceze, sfârtecată de contradicţiile ei: război şi pace, spirit de conservare dar şi de revoluţie, libertate şi egalitate, individ şi stat? Cu furia clocotitoare şi cu inflamările-i distrugătoare, el reuşise imposibila alianţă a contrariilor aruncându-se pe drumul cuceririlor. Astăzi tot el îi oferă Franţei o şansă de a încheia Revoluţia printr-un contract adaptat la exigenţele timpului, fidel egalităţii revoluţionare şi spiritului de emulaţie ce-i caracterizaseră regimul. Libera concurenţă a talentelor se va exercita de acum înainte într-un cadru strict interior, în interesul general. El repetă neîncetat că a abjurat gloria şi că nu e preocupat decât să pregătească terenul pentru fiul său. Singura lui ambiţie, orizontul visului său paşnic: a înăbuşi ura, a reforma economia, a construi drumuri, a contribui la apariţia de noi talente. Dar îşi caută degeaba steaua norocoasă. Pentru el nu mai străluceşte decât acest soare negru care 1-a alungat de la Moscova la Fontainebleau. Spre nefericirea lui, îşi dă seama că încrederea în el e tot mai puţină şi că nu le mai inspiră teamă altora. El care a promis atâtea, vântură acum promisiuni de pace aducând războiul, şi iată că nu mai e crezut când spune adevărul şi nu solicită decât un pic de timp pentru a convinge: „Regii şi popoarele s-au temut

„degeaba de mine, va afirma mai târziu în Memorial. Reveneam ca un om nou; nu au putut să creadă că un om poate fi atât de puternic cât să-şi schimbe caracterul sau să se plieze în faţa unor circumstanţe ce-1 obligă. Eu nu sunt un om al jumătăţilor de măsură. Aş fi fost monarhul Constituţiei şi al păcii.„ Ca să iasă din impas, ar trebui să poată să-şi desfăşoare toată energia legendară, să lucreze zi şi noapte, să dirijeze mereu singur totul, să-şi dezarmeze criticii şi cenzorii erijaţi în instituţii ale virtuţii şi în constituţionalişti inspiraţi: să redevină cu adevărat Primul consul. Dar nu mai are pentru asta nici voinţa, nici capacitatea fizică, nici cel puţin curajul. „La revenirea de pe insula Elba, îi va mărturisi el lui Las fiindcă mulţi dintre ei nu mai credeau în mine iar eu consideram acest lucru drept o mare ofensă.” E trist şi plictisit, câtuşi de puţin la locul lui în acest nou costum liberal, un costum burghez care îi repugnă, în faţa valului crescând de deziluzii, e tulburat şi bâjbâie, ca în Brumar. Dar în 1799 ezitarea şi îndoiala au însoţit lovitura de stat, lăsând loc unei voinţe puternice, manifestată încă de la preluarea funcţiei. De astă dată, incertitudinea vine după cucerirea puterii, semănând confuzie printre ultimii săi partizani, dându-le nerv opozanţilor şi intriganţilor care, simţind că autoritatea se clatină, se pregătesc deja să-1 răstoarne. Bătrânii republicani, care îl aşteptau pe generalul Vendemiaire, cred că descoperă un alt Ludovic al XVI-lea. Iar apoi se schimbase şi Europa, în 1799 era slăbită de înfrângeri şi disensiuni, gata să negocieze cu Revoluţia şi cu tânărul ei şef. Prusia făcuse pace în 1795, Rusia era pe cale de a o încheia şi ea. Numai Austria, susţinută de englezi, se ridicase împotriva Consulului înainte să se prăbuşească la Marengo şi Hohenlinden în 1800. De acum înainte, Europa regilor nu se mai ruşinează, ci este victorioasă şi dominatoare. Unită după 1813, ea tocmai triumfase împotriva lui Napoleon şi se simte invulnerabilă. Sclavul de ieri vorbeşte astăzi ca un stăpân asemeni lui Metternich care exclamă: „Coaliţia poate să rişte mai multe bătălii; lui Napoleon nu-i trebuie decât una ca să piardă.” După atâtea lupte, după atâta sânge vărsat, vechile monarhii nu aspiră decât să regăsească „vremea plăcerii de a trăi1”. O dată Napoleon revenit, ele sunt hotărâte să elimine acest „îmblăciu al Revoluţiei, care bate grâul lumii2”. După sancţiunea de la 1814, ele încearcă acum să strivească şi să-1 umilească, nu

numai pe Napoleon dar şi Franţa în întregul ei, acest „cazan în fierbere” pe care-1 denunţă ambasadorul ţarului Pozzo di Borgo, rival corsican al lui Napoleon3. Teama a trecut în cealaltă tabără. Marii Naţiuni şi împăratului le-a venit şi lor rândul să tremure. 1 Formulă a lui Talleyrand pentru a desemna societatea aristocratică în zorii Revoluţiei. 2 Expresia îi aparţine lui Andre Souares în ale sale Vues sur Napoleon. 3 Principal locotenent al lui Paoli, deputat republican la legislative (după ce fusese un înfierbântat revoluţionar în anii 1789-1790), Pozzo di Borgo inspiră proscrierea lui Bonaparte căruia îi fusese prieten multă vreme înainte de ralierea lor la Franţa jacobină. Alungat la rândul lui din Corsica după revenirea insulei la republică, el creează intrigă în „Acest mare om îmbătrânit se afla singur înconjurat de trădătorii lui, de oamenii lui şi de hazard, pe unpământ ce se clătina, sub un cer duşman, în faţa destinului său împlinit şi a judecăţii lui Dumnezeu. „ Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt Europa contra lui Napoleon Pe data de 6 aprilie, în cursul uneia din rarele lui ieşiri, Napoleon îl vizitează pe David pentru prezentarea ultimei sale capodopere: Leonida la Termophile. Artistul, care lucrează la pânză din anul 1800, a conceput-o ca pe o alegorie a geniului revoluţionar în faţa Europei, noua Persie barbară avidă să distrugă Sparta franceză. Opera vibrează de o forţă pe care David nu a încetat s-o caute după Convenţie unde el se erija în apostol al unei „arte politice” destinată să însufleţească masele. Dar a trecut vremea epopeilor triumfătoare. Leonida face referinţă la Napoleon, erou modern al libertăţii asediate de tiran. Disperarea şi moartea din privirile generalului grec figurează solitudinea împăratului, hotărât să se sacrifice în faţa Europei. Ca de obicei, acesta contemplă îndelung pânza înainte să-1 felicite pe pictor: „Continuaţi, David, să ilustraţi Franţa cu lucrările voastre. Sper că numeroase copii ale acestui tablou nu vor întârzia să fie plasate în şcolile militare; ele le vor aduce aminte tinerilor elevi despre virtuţile statului lor.” Chipul său lasă totuşi să străbată şi o anumită decepţie: nu i-au plăcut niciodată acele Termophile unde grecii au fost învinşi în ciuda eroismului, în faţa

unui asemenea subiect, cum să nu te gândeşti la a-şi salva patria şi pentru a arunca sămânţă de viitor. Eroul modern îl întâlneşte pe eroul antic, singur dinaintea acestui destin contrar. Hotărât lucru, Europa nu-i va ierta niciodată întoarcerea. Deja umbra războiului începe să crească, ameninţătoare, la orizont. Ea îl obligă pe Napoleon să privească adevărul câmpului de luptă, care este însăşi sursa legitimităţii sale de cuceritor ce i-a permis să ia puterea şi să se ridice până la măreţia Imperiului Occidentului. Degeaba încearcă disperat să întârzie inevitabilul trimiţând tot mai mulţi emisari şi mesaje de bune intenţii, liturghia fusese spusă, încă de toamna trecută, aliaţii redesenau în absenţa lui harta noii Europe pornind de la rămăşiţele Marelui Imperiu. Suveranii vor să termine o dată cu spiritul revoluţionar şi cu această ordine napoleoniană ce se întinde de un sfert de secol ca o gangrena peste regatele lor. Miniştrii şi monarhii reuniţi la Viena au în comun aceeaşi repulsie faţă de „Uzurpator”. Ei îşi amintesc cu amărăciune înfrângerile şi umilinţele impuse de acest diavol cu cizme. Fiecare e încercat de mânie şi ruşine amintindu-şi că s-a înclinat în faţa „Căpcăunului”, că s-a aplecat mai jos decât pământul cu speranţa că ar putea să intre în familia lui sau să recupereze câteva districte cu ocazia vreunui tratat. Şi mai mult decât înfrâgerile lor, ei nu-i iartă tortura morală, amorul lor propriu rănit, legitimitatea lor mânjită. Iată de ce vor să-i şteargă până şi numele pentru a reînvia Europa din trecut, clădită între oameni de bună companie, prin tratate bine chibzuite şi căsătorii consangvine, o Europă atât de depărtată de acest „Attila corsican” care a dat foc continentului cu hoardele lui de ieniceri. Voinţa de a şterge cu totul perioada lui se descoperă până şi în frenezia serbărilor ce agită spiritele: „Congresul nu avansează, el dansează”, ironizează prinţul de Ligne1. Această împrăştiere e total diferită de uzajul diplomatic al Imperiului defunct. Dacă nici Napoleon nu ignora vânătorile, balurile şi reprezentaţiile teatrale de mare spectacol, el privilegia însă şi lungile întrevederi între patru ochi, precum cea cu Alexandru la Tilsit sau Erfurt. De altfel, îşi afişa puterea prin pompa paradelor militare destinate să-i impresioneze pe interlocutorii săi pentru a le sugera ca nu e bine să se ridice împotriva lui. Viena dimpotrivă neglijează armele şi se abandonează în vârtejul dansului, valsurile şi polonezele scandând fiecare serată.

„Ne ruinăm în serbări„, îi scrie Talleyrand prietenei sale ducesa de Courlande. Fiecare poate acum să-şi bată joc de acea greoaie etichetă imperială, de şambelanii şi adjutanţii ale căror uniforme strălucitoare ascundeau cu multă greutate grosolănia şi vulgaritatea manierelor. „Era o galeră la care vâsleam cum sunau ordonanţele„, afirmă fostul ministru Chaptal ca să evoce această Curte militară, care tropăia într-un ritm infernal impus de „Micuţul Caporal„. „Curte zbârlită”, adaugă şi Doamna de Remusat, confidenta Josephinei apoi a lui Talleyrand1. O dată ce şi-a recucerit legitimitatea, aristocraţia europeană s-a debarasat şi de intruşii impuşi de acest Cezar decăzut din drepturi şi gustă din plin plăcerile unei intimităţi regăsite. Serbarea continuă nu şterge însă importanţa mizei acestor întruniri, chiar dacă suveranii îşi însărcinează de bunăvoie miniştrii şi plenipotenţiarii să poarte discuţiile diplomatice. Rămâne să se mai ajungă şi la un acord, sarcină dificilă din pricina intereselor rivale ale puterilor şi a imensităţii teritoriilor ce urmează să fie împărţite2. Speculaţiile împăratului că negocierile se vor încheia repede sunt dezminţite de diviziunile permanente afişate de protagonişti care întârzie lucrările şi chiar lasă să se întrevadă un posibil război între foştii învingători încă la începtul anului 1815. Tensiunea se focalizează pe soarta Poloniei şi a Saxei, două fidele cliente ale Franţei imperiale ce vor fi pedepsite pentru loialitatea lor. Făcută bucăţi de trei ori în cursul secolului al XVIII-lea, distrusă ca stat în favoarea Prusiei, a Austriei şi a Rusiei, Polonia a fost parţial reconstruită de Napoleon sub forma marelui ducat de Varşovia3. Teritoriu fragil între Europa occidentală şi colosul rus, ea e râvnită de Alexandru I-ul, demn moştenitor al expansionismului marii Ecaterina. Pentru a obţine ceea ce consideră că i se cuvine, dat fiind rolul său 1 Mărturiile lăsate de Claire de Remusat sunt esenţiale pentru cunoaşterea Curţii imperiale pe care ea o foarfecă mai cu seamă în următorul pasaj din Memoires: „Ceremonialul se executa ca şi cum era dirijat de un răpăit de tobă; totul se petrecea oarecum în pas alergător; iar acest fel de grabă, această teamă continuă pe care el o inspira, adăugate la prea puţina îndemânare şi naturaleţe a unei bune jumătăţi dintre curtezani, îi conferea Curţii un aspect mai degrabă trist decât demn, şi marca pe toate feţele o impresie de

nelinişte ce-şi făcea apariţia printre atâtea plăceri şi generozităţi de care, ostentativ, el dorea să fie în permanenţă înconjurat.” 2 Rămăşiţele Marelui Imperiu conţin peste treizeci de milioane de locuitori: Italia (fără Neapole), Belgia, Olanda, marele ducat al Varşoviei, Iliria, regatul Westfaliei, principatul de Neuchâtel, diverse teritorii anexate de Elveţia şi Statele germane. 3 Creat în 1807 după Tilsit, marele ducat şi-a văzut teritoriul sporit după campania din l ftftQ îmf„r”triA/a Aiictrî^i în timniil răreia noloneyii s-aii Hnw^Hit Ao^co^t A<* ^f^; DI (tm) ~* major în înfrângerea lui Napoleon, ţarul s-a asigurat de sprijinul regelui Prusiei promiţându-i în schimb Saxa pe care acesta din urmă o cere din 1813. Aliată a Franţei până la Leipzig, stâlp al Confederaţiei Rinului1, eternă rivală a Prusiei, Saxa se vede, din toate aceste cauze, ameninţată cu descompunerea. Axa prusaco-rusească se loveşte de Anglia şi Austria ale căror obiective sunt radical diferite. Preocupată înainte de orice să-şi menţină hegemonia în Europa centrală, Austria ar vrea să tempereze ardoarea vecinilor ei. Mai întâi ea doreşte să potolească Prusia ce riscă în puţin timp, mai cu seamă dacă absoarbe Saxa, săi conteste protectoratul tradiţional pe care ea îl exercită asupra statelor germane. Incapabilă să reînvie Sfântul Imperiu roman de naţiune germană, distrus iremediabil de Napoleon după Austerlitz, monarhia Habsburgilor, condusă de Metternich după 1809, preconizează crearea unei noi structuri confederale peste care şi-ar exercita preşedinţia. Ea nu are încredere nici în Rusia ale cărei planuri imperialiste, în Polonia şi în Balcani, riscă să detaşeze de la imperiu importantele ei minorităţi slave, tentate – mai cu seamă Serbia – de o viitoare unire cu marele frate ortodox. Dacă interesul îi dictează să vegheze la menţinerea unui oarecare echilibru continental, ea are totuşi ambiţia să înlocuiască Imperiul francez în Italia. Alungată din peninsulă de Napoleon, ea vrea să recupereze Lombardia şi Veneţia, s-o plaseze pe Marie-Louise la Parma iar pe arhiduci la Modena şi în Toscana. Stăpână peste nordul peninsulei, ea îi abandonează centrul de bună voie papei care astfel îşi regăseşte suveranitatea temporală, şi ea distrusă de Napoleon. La Neapole, e tolerat Murat căruia trebuie să-i fie recompensată ralierea de la 1814. În schimbul acestor anexiuni, ea acceptă să renunţe la

Belgia care urmează să integreze noul Stat creat de Congres sub hegemonia Olandei oraniste. Poziţia austriacă se aseamănă cu cea a Marii Britanii a cărei politică este comandată de voinţa de a-şi asigura dominaţia comercială şi maritimă. Iată de ce englezii, preocupaţi să păstreze armonia între puterile europene, cer un maximum de colonii. Sub egida lui Castlereagh, Albionul vrea să evite cu orice preţ învierea 1 Fondată în 1806 de Napoleon care îi devine protectorul, Confederaţia Rinului regrupează în curând toate statele germane mai importante cu excepţia Prusiei şi Austriei, precedentului napoleonian. Anglia preconizează în consecinţă cantonarea Franţei prin crearea de state tampon la noile ei frontiere, principalul dintre ele fiind noul regat al Ţărilor de jos constituit prin alipirea forţată a Belgiei la Olanda protestantă. Ieşite din aceeaşi ramură dinastică – familia de Orania – şi de aceeaşi confesiune religioasă, cele două regate1 sunt destinate să se înţeleagă. După planul englez, Franţa ajunge astfel să fie încercuită atât pe uscat cât şi pe apă. Bourbonii din Spania asigură sud-vestul. La est, din nord până în sud, Olanda, Prusia, Elveţia, Italia austriacă îndeplinesc acelaşi rol, iar flota britanică supraveghează coastele. Dar de acum înainte, fiindcă primejdia franceză pare a fi înlăturată, mai important pentru ei este să evite apariţia unei noi puteri hegemonice. Anglia se teme de Rusia dar nu are încredere nici în Prusia, naţionalistă şi milităroasă. Ea preferă deci să se sprijine pe Austria şi ocazional pe Imperiul otoman pentru a garanta echilibrul continental. Aceste rivalităţi îi fac jocul lui Talleyrand care se instalează în palatul Kaunitz în fruntea delegaţiei franceze. Şeful diplomaţiei franceze se străduieşte cu succes să transforme slăbiciunile în forţă, învinsă, umilită de tratatul de la Paris, Franţa profită de dezinteresul ei afişat spre a se poziţiona ca arbitru natural al Congresului şi purtătoare de cuvânt a micilor puteri pe lângă cele patru mari. Neavând nimic de pierdut, ea poate cu atât mai bine să ia iniţiative astfel că susţinerea din partea ei – din pricina împărţirii aliaţilor în două blocuri ostile devine hotărâtoare. Sosit ca învins, aproape un paria, Talleyrand vorbeşte în curând ca un adevărat stăpân, ca un „ministru al lui Ludovic al XlV-lea” cum îi

reproşează Alexandru I-ul. Instrucţiunile lui se limitează la două priorităţi forte: să asigure echilibrul puterilor, ceea ce-1 plasează alături de Austria şi de Anglia, şi să facă să triumfe pe continent principiul legitimităţii care tocmai câştigase în Franţa graţie bunelor lor oficii şi pentru care aliaţii se prezintă ca tot atâţia garanţi. Ministru al lui Ludovic al XVIII-lea după ce fusese al lui Napoleon, el îşi schimbă atitudinea politică o dată cu stăpânul. Înţelege că trebuie să înlocuiască fosta lege a tunului cu o nouă diplomaţie fondată pe principiile de drept şi pe moderaţie, pe respectul faţă de tronuri şi tradiţie, apropiată de cea care era în vigoare înainte de Revoluţie. R„nliiti”; ol o lui XTannlonn Artizan al restauraţiei lut l iir) r>wi^ al YVTTT-lo-i c î o nnli'tioi! Aceasta presupune restabilirea papei, menţinerea regelui de Saxa, expulzarea de la Neapole a parvenitului Murat în folosul Bourbonilor. Avansând neîncetat principiul legitimităţii, Talleyrand pregăteşte Sfânta Alianţă şi îi conferă Congresului o morală care îi lipsea în mod grav până atunci. De la mizerabilul troc comercial de supuşi, se ajunge – graţie unei linii diplomatice în sfârşit clare – la edificarea paşnică a Europei regilor. Asistat de ministrul spaniol Labrador, Talleyrand îşi impune cu uşurinţă punctele de vedere încă de la prima întrevedere pe care o are cu reprezentanţii aliaţilor pe 30 septembrie 18141: „Eu sunt probabil singurul care nu cere nimic, le spune el interlocutorilor. Mari perspective, iată tot ceea ce vreau eu pentru Franţa. Nu cer nimic, vă repet, şi vă aduc dimpotrivă enorm de multe lucruri. Prezenţa ministrului lui Ludovic al XVIII-lea consacră aici principiul pe care se sprijină întreaga ordine socială. Europa are nevoie mai întâi de toate să elimine pentru totdeauna ideea că poţi achiziţiona drepturi prin simpla cucerire şi să impună din nou principiul legitimităţii din care decurg ordinea şi stabilitatea.” Judecând inadmisibil termenul de aliaţi, devenit în opinia lui caduc după Restauraţie, el obţine ca Franţa să fie de acum înainte asociată la toate deliberările, deopotrivă ca putere independentă şi ca avocat al ţărilor mici. Uluiţi de atâta îndrăzneală, miniştrii se înclină. Talleyrand a câştigat prima manşă din această partidă de şah. Pe cea de a doua o câştigă pe data de 3 ianuarie 1815. După ce ştiuse să se facă agreabilă, Franţa semnează în acea zi o alianţă

defensivă, ţinută evident secret, cu Austria şi Anglia. Ea rupe astfel izolarea ei diplomatică reuşind în acelaşi timp să sfărâme blocul adversar. Talleyrand poate fi mândru de ceea ce a realizat în doar patru luni. „Sire, îi scrie el triumfător lui Ludovic al XVIII-lea, acum coaliţia e dizolvată, şi pentru totdeauna.”2 „Diavolul şchiop” restaurează, cu geniul său tactic, naţiunea franceză atât în rangul ce i se cuvine cât şi în prerogativele ei de mare putere. Preţul plătit este renegarea celor doi stâlpi ai politicii externe imperiale: Revoluţia şi cucerirea. 1 E vorba de Metternich pentru Austria, Castlereagh pentru Anglia, de Nesselrode pentru Rusia şi de Hardenberg pentru Prusia. 2 Talleyrand adaugă: „Nu doar că Franţa nu mai este izolată în Europa; dar Majestatea Voastră are deja un sistem federativ pe care nici cincizeci de ani de negocieri nu păreau să ajungă să i-1 dea. Franţa merge cot la cot cu alte două dintre cele mai mari puteri, cu „trei state de ordin secundar, statele Germaniei de sud” şi în curând cu toate statele ce urmează Congresul de la Viena marchează apogeul prinţului de Benevent. El îi inspiră acestui Congres spiritul şi principiile sale înainte de a-1 încuraja să se ridice împotriva lui Napoleon. Ciudată epocă, ea vede legitimitatea codificată de un episcop apostat iar pe împărat victimă a unui ostracism organizat de unul din cei mai vechi şi mai apropiaţi dintre foştii săi colaboratori. Ca să înţelegem ura Europei, trebuie să încercăm să pătrundem în misterele acestui „sfinx1”, căci fără îndoială el simbolizează cel mai bine evoluţia atitudinii notabililor faţă de Napoleon, de la fascinaţie la repulsie. Detractorii lui îl acuză de lene, de cinism, de egoism, de venalitate dar şi de laşitate în faţa încercărilor. La 1815, spun ei, Talleyrand a servit deja şi a trădat rând pe rând pe Ludovic al XVI-lea, Directoratul şi pe Napoleon. La polul opus, rarii săi apărători îi laudă curtoazia, loialitatea în prietenie, marile sale calităţi de diplomat, geniul său vizionar – este cel dintâi care a prezis căderea Imperiului în 1808 – cât şi celebra lui prezenţă de spirit. Aceştia insistă de asemenea, pentru a contracara renegările lui, asupra fidelităţii faţă de câteva principii esenţiale, întradevăr, iar în această privinţă ei au dreptate, Talleyrand rămâne omul unei viziuni impregnate de moderaţie şi echilibru între puteri în interior ca şi între puterile statale.

În ciuda imoralităţii sale, fiindcă până şi Mole îl descrie ca pe „unul din acei monştri de fabulă, jumătate om, jumătate şarpe”, tocmai pe el 1-au ales Barras, Napoleon iar apoi Ludovic al XVIII-lea să dirijeze politica externă a naţiunii. Suveranii şi miniştrii europeni îl consideră interlocutorul lor privilegiat pentru afacerile franceze. Şpriţ fin şi deschis, Talleyrand posedă calităţile diplomatului perfect: luciditate şi sânge rece, spirit de analiză şi de anticipare, arta jocului şi a disimulării, răbdare însoţită de fermitate în negocieri. Abil în transcrierea subtilităţilor protocolare şi în alcătuirea unor tratate echilibrate, el se impune în ochii întregii Europe ca un demn succesor al lui Choiseul2. Consacrat de trei legitimităţi, el îşi răscumpără prin această reputaţie un cinism pe care îl denunţă toţi martorii. Proasta faimă ce-i înconjoară personalitatea îi sporeşte şi legenda. Spre deosebire de Fouche, înălţat prin forţa braţelor, el reuşeşte să se menţină în vârful piramidei sociale, adevărată performanţă în acea epocă de mari agitaţii şi ură 1 Poreclă pe care i-o dă biograful său Jean Orieux. 2 Cel mai mare diplomat al secolului Luminilor, conştient de altfel de urgenţa unei lut T iiHru/ir. Ol VW faţă de aristocraţie. El nu este atât un om de putere, precum ducele de Otranto, cât un om de curte, amestec de Richelieu şi Laclos, învăţat la Versailles cu intriga, cu cuvinte asasine ce lovesc la fix, iubind luxul, femeile, jocurile de noroc şi banii. Acest om pe care nu-1 dezgustă nimic câtă vreme lucrul respectiv poate servi gloriei sau profitului său, care pare un soi de anticrist în ochii vechii nobilimi şi o sumă de vicii ale Vechiului Regim pentru un republican cum e Carnot, nu a manifestat nici un dram de sentiment în relaţia sa cu Napoleon, îl dispreţuise pe Barras şi îl va detesta pe Ludovic al XVIII-lea, dar sufletul său blazat se simte sedus de la bun început de carisma tânărului învingător al campaniei din Italia1. Fascinaţiei faţă de personaj, pe care el o împărtăşeşte cu numeroşi dintre contemporanii săi, se adaugă şi recunoştinţa faţă de cel care, cel dintâi, îi acordă încrederea şi îi distinge talentele. Bonaparte, sensibil la inteligenţă, la temperament şi, mai mult decât se crede, la educaţie, gustă fineţea lui de analiză şi îl numeşte după Brumar Ministru al Afacerilor externe. Acest duo, care a complotat în comun expediţia din Egipt, se sudează la începutul Consulatului. El

regizează unit politica externă în perioada vârstei de aur, între 1800 şi 1807. Concordatul şi tratatul de la Amiens constituie cele mai frumoase realizări ale lor, contribuind la edificarea păcii în grandoarea căutată de Franţa de la Ludovic al XlV-lea. Cele dintâi fisuri apar după Austerlitz. Talleyrand se opune dezmembrării Austriei iar apoi a Prusiei. Vrând să se mărească prea mult, zice el, Franţa îşi riscă propria pierdere2. Dar Napoleon se detaşează chiar în acel moment de această politică, pe care o consideră fricoasă, pentru a se lansa în edificarea Imperiului Occidentului. Napoleon mizează – cu Codul civil şi abolirea privilegiilor – pe cartea popoarelor aţâţate împotriva regilor; Talleyrand, dimpotrivă, rămâne pe o linie prudentă şi pragmatică. El presimte că naţionalismul, jignit de Talleyrand îl întâlneşte pentru prima dată pe eroul din Italia în decembrie 1797. „La prima vedere, va scrie el în Memoires, Bonaparte mi s-a părut că are o figură încântătoare; douăzeci de bătălii câştigate se acordau bine cu tinereţea lui, cu ochii lui frumoşi, cu paloarea şi cu un soi de epuizare pe care le afişa.” 2 Prinţul de Benevent încearcă de mai multe ori să-1 alerteze pe Napoleon: „Majestatea Voastră poate acum să strivească monarhia austriacă sau s-o ridice, îi scrie de exemplu după Austerlitz. O dată strivită, nu va mai sta nici în puterea Majestăţii Voastre să adune bucăţile împrăştiate şi să compună o singură masă. Or existenţa acestei mase e necesară. Ea este indispensabilă pentru salvarea viitoare a naţiunilor civilizate, împăratul poate să o cuceririle imperiale, împinge pe nesimţite naţiunile nu în braţele împăratului cum se aşteaptă el ci, dimpotrivă, în cele ale suveranilor lor legitimi. El apără deja o politică europeană întemeiată pe principii complementare – respectarea regimurilor aflate la putere şi păstrarea echilibrului continental – pe care o va expune la Viena. Opoziţia dintre Talleyrand şi Napoleon, diplomatul şi cuceritorul, reflectă două concepţii antinomice de politică externă. Ministrul se înscrie într-o lungă tradiţie defensivă, grijulie să păstreze primul cerc1 printr-un solid sistem de alianţe spijinite pe o mare putere continentală, cu excepţia Rusiei, prea barbară şi îndepărtată. Ilustrată cu un secol în urmă de cardinali-miniştri precum Fleury şi Bernis, această diplomaţie se străduieşte deja să frâneze tendinţele

expansioniste ale monarhiei. Pe timpul Revoluţiei, ea reuneşte figuri opuse, precum Mirabeau şi Robespierre. Cel dintâi cheamă la cucerirea continentului mai degrabă prin spirit decât cu armele2, al doilea vrea mai întâi să consolideze Revoluţia din interior şi profetizează încă de la 1792 că războiul împotriva Europei va întoarce popoarele împotriva Franţei pregătind terenul pentru o dictatură militară. Invers, Napoleon simbolizează politica ofensivă ilustrată deja mai devreme de regii războinici precum Franţois I-ul sau Ludovic al XlVlea iar mai recent de girondini3. Pentru acest curent, Franţa, făurită prin lupte, e condamnată la expansiunea sub ameninţarea de a deveni, precum deseori în trecut, o pradă a invadatorilor. Cea dintâi putere a continentului, ea are ca misiune să intervină în conflictele continentale şi să-şi extindă zona de influenţă spre toate ţările frontaliere. Dobândind frontiere naturale, Convenţia realizează primul vis al monarhiei, busculând mizele. De acum înainte se instalează o falie între „şoimi”, hotărâţi să creeze o Europă franceză, şi „porumbeii” conservatori, prea mulţumiţi de câştigul obţinut ca să mai pornească în noi aventuri. 1 în original „pră carre” (n. Trad.). În discursul său major de pe 25 august 1790 Mirabeau îşi rezumă astfel poziţia: „Influenţa mai degrabă sau mai târziu irezistibilă a unei puternice naţiuni de 24 de milioane de oameni vorbind aceeaşi limbă şi aducând arta socială la noţiunile simple de libertate şi echitate care, înzestrate cu un şarm irezistibil pentru sufletul uman, găsesc în cele patru vânturi o mulţime de misionari şi de prozeliţi, influenţa unei asemenea naţiuni va cuceri în mod indubitabil întreaga Europă la adevăr, la moderaţie, la justiţie, dar nu pe toată lumea deodată, nu într-o singură zi, nu într-un singur moment.” 3 Numiţi, de asemenea Brissotini de la şeful lor Brissot. Ei sunt cei care au aţâţat mai mult la război îmnotriva Austriei în 1792. Danton –. Îndrăzneală, şi mai multă Mai întâi Napoleon le dă acestor moderaţi gajuri prin tratatul de la Amiens. Dar politica lui Talleyrand nu e şi politica lui. Comandant peste prima armată a lumii, uluitor maestru al manevrelor militare, el nu rezistă multă vreme la tentaţia puterii. Trebuie să depăşească gloria armatelor revoluţionare pentru a legitima Imperiul, cu atât mai

mult cu cât ostilitatea Europei regilor nu-i lasă altă alegere: nu anunţă ea oare Anglia că nu va depune niciodată armele câtă vreme Anvers şi Belgia rămân franceze? Garant al acestor noi frontiere prin jurământul încoronării, Napoleon se vede deci condamnat la război perpetuu. Atacat de Austria în 1805 apoi de Prusia în 1806, el încă mai poate să pretindă că se află în situaţie de legitimă apărare pentru a justifica recurgerea la arme. Dar o dată victorios, îşi scoate masca, îmbătat de alianţa cu Rusia, Napoleon trece un ultim prag, cel al cuceririi de dragul de a cuceri, fără altă motivaţie decât aceea de a-şi extinde stăpânirea în numele legii celui mai puternic. Spania şi Portugalia devin primele sale victime în 1808, stârnind indignarea Europei. Talleyrand, îndepărtat de la minister după Tilsit, consideră că este chit în relaţia cu Napoleon şi îl trădează în acelaşi an la Erfurt. Violând pe faţă instrucţiunile sale, el vine să se întâlnească cu Alexandru I-ul pentru a-i sugera ruptura: „Sire, îi spune el ţarului, ce faceţi aici? Vă revine misiunea să salvaţi Europa şi nu veţi reuşi decât ţinându-i piept lui Napoleon. Poporul francez e civilizat, suveranul lui nu este; suveranul Rusiei e civilizat dar poporul lui nu este. Deci trebuie ca suveranul Rusiei să se alieze cu poporul francez.” El îşi precizează analiza: „Rinul, Alpii, munţii Pirinei sunt cuceriri ale Franţei; restul sunt cuceriri ale împăratului; Franţa nu ţine la ele.” Prin această îndrăzneaţă iniţiativă el se apropie pentru prima dată de Fouche care, neliniştit de ostilitatea crescândă a opiniei publice faţă de război, se pronunţă de asemenea pentru stoparea politicii de cuceriri. Cei doi oameni, simţind că se apropie sfârşitul epopeii, se hotărăsc atunci să-şi unească forţele pentru a pregăti viitorul. Ei condamnă împreună această expediţie din Spania pe care Talleyrand totuşi o recomandase, intrigă pentru a-i găsi împăratului un succesor în vreme ce acesta striveşte rebeliunea spaniolă la sfârşitul anului 1808. Dar Napoleon nu e Barras. Vulturul, care îşi dă seama de planurile prinţului de Benevent, îl execută public pe 28 ianuarie printr-un celebru atac: „Nu sunteţi decât un căcat într-un ciorap de mătase.” Antagonismul personal se adaugă divorţului politic pentru a cimenta o ură de neşters. De acum înainte, cum se pronunţă nemilos şchiopăteze la picioarele colosului pe care n-a putut să-1 răstoarne„,

îşi obţine însă revanşa punând la cale Restauraţia în locuinţa sa de pe strada Saint-Florentin iar apoi făurind noua Europă la Viena. Precedat de reputaţia lui mefistofelică, el devine una din atracţiile Congresului. Miniştrii şi plenipotenţiarii se înghesuie să asiste la toaleta lui în timpul căreia îşi expune fără menajamente membrul schilodit, îşi pune „chiloţii în faţa damelor fără măcar să-i treacă prin cap că ar putea să se întoarcă cu spatele”, precizează Mole, şi se dedă la gălăgioase abluţiuni. În timp ce-şi scoate una din numeroasele lui cămăşi sau bonete de noapte, catadicseşte să angajeze conversaţia, pronunţă una sau două sentinţe, face un joc de cuvinte şi semnează hârtiile cele mai urgente. Ai zice că asişti la trezirea regelui la Versailles. Revenit în acest serai al societăţii de curte căruia îi cunoaşte şi cele mai ascunse colţişoare, el vrea să-şi ducă la bun sfârşit răzbunarea obţinând exilul lui Napoleon şi îndepărtarea lui Murat. Speră să-i elimine şi pe bonapartişti aşa cum pusese la pământ Vechiul Regim şi Directoratul, amândouă vinovate de a-1 fi respins1. Va acţiona la fel şi faţă de Restauraţie favorizând ascensiunea lui Ludovic Filip în 1830.; Trăsnetele de la Viena Congresul nu aude revenirea regişorului de pe Elba. Metternich află incredibila noutate dis-de-dimineaţă la trezire, pe 7 martie 1815. Câteva cuvinte la sfârşitul unei depeşe expediată de la Livorno de consulatul său general de la Genova îl fac să sară din pat: „Comisarul englez Campbell tocmai a intrat în port ca să se informeze dacă nu a fost văzut Napoleon la Genova, înţelegând că dispăruse de pe insula Elba.” Cancelarul se prezintă imediat la împăratul Franz care, cu un calm olimpian, îi declară ministrului: „Se pare că lui Napoleon i s-a trezit pofta de aventuri; treaba lui; treaba noastră e să asigurăm lumea de liniştea pe care el a tulburat-o vreme de atâtea prea lungi săptămâni. Mergeţi fără întârziere să-i găsiţi pe împăratul Rusiei şi pe regele Prusiei; spuneţi-le că sunt gata să dau ordin armatei mele să o ia din nou pe drumul Franţei. Nu mă îndoiesc ca cei doi suverani sunt de acord cu mine.” La ora zece dimineaţa, cele patru puteri decid în mod unanim războiul1, într-o singură oră, Napoleon a distrus opera lui Talleyrand. Lampioanele se sting brusc. Dansatorii de vals înţepenesc pe loc.

Titlul divertismentului muzical interpretat chiar în acea seară, „Dansul întrerupt”, rezumă de minune starea de spirit: „Ar fi imposibil să pictezi fizionomia pe care a luat-o, începând din acel moment, capitala Austriei, scrie contele de La Garde, autorul unei vii cronici a Congresului. Viena semăna cu un om care, legănat de visele sale de iubire şi de ambiţie, s-ar vedea brusc smuls din somn de pleznitoarea gărzii de noapte sau de bătaia în dungă a unui clopot avertizându-1 că un incendiu îi mistuie casa.” Niciunul din suverani nu crede în voinţa de pace a celui revenit. Mielul rămâne tot lup, pentru ei. Comandată de actuala conjunctură, moderaţia lui trece drept o atitudine de pură circumstanţă: „Face pe blândul”, rezumă Jaucourt. Dacă îl lăsăm în voia lui, nu-i vor trebui mai mult de doi sau trei ani să-şi refacă forţele, să zgâlţâie din nou continentul şi să treacă la atac. Napoleon continuă să plătească pentru Imperiu2. Fiecare în parte denunţă lipsa lui de scrupule în a nu ţine seama de tratate: nu a blocat el Prusia până la epuizare şi a anexat statele marelui duce de Oldenbourg, cumnatul ţarului, la trei ani după ce se purtase garant pentru ele la Tilsit3? Adevărata schimbare începe de fapt cu „lovitura de stat de la Bayonne” când, ca să reuşească să pună mâna pe coroana Spaniei pentru fratele său Joseph în 1808, împăratul îi atrăsese pe Bourboni într-o capcană. De atunci e pictat în culorile unui vulgar uzurpator, cuceritor nesătul, incapabil să-şi respecte cuvântul4. Negocierile din 1813 şi 1814 le furnizează puterilor 1 Intervenţia aliaţilor este evident subordonată de succesul tentativei lui Napoleon. „Dacă aflăm că regele Franţei nu este atât de puternic ca să-i vină singur de hac lui Bonaparte, scrie Wellington pe 12 martie, vom pune în mişcare toate forţele Europei (şi chiar dacă el reuşeşte să se stabilească în Franţa, vom reuşi în mod sigur să-1 răsturnăm).” Reprezentanţii englezi îşi dau imediat acordul de principiu care va deveni efectiv la terminarea dezbaterilor parlamentare. 2 Secretarul lui Decazes, Gennevay, scrie în istoria lui (inedită) drespre această perioadă (1814-1820): „Napoleon striga degeaba: „Noul Imperiu este pacea!„, nimeni nu-1 credea, nimeni nu putea să-1 creadă.”

3 Anexarea intervine în 1810, sub pretextul de a lupta mai eficient împotriva Angliei în cadrul Blocadei continentale. Brutalitatea procedeului îl indignează pe Alexandru, care publică un protest. Evenimentul contribuie la provocarea războiului cu Rusia doi ani mai târziu. 4 E ceea ce-i explică Talleyrand împăratului, imediat după fapte, afirmând că el „mai mult a pierdut decât a câştigat în evenimentele de la Bayonne”. Somat să se explice, el o nouă dovadă de rea credinţă, Napoleon continuând să fluctueze şi să se contrazică în funcţie de evoluţia militară. Sunt tot atâtea motive pentru aliaţi de a se arăta exasperaţi de revenirea lui neştiind nici ce să facă cu mâna paşnică pe care el le-o întinde. Zborul neaşteptat al Vulturului ameninţă să compromită totul. Neavând nimic de pierdut, polonezii, saxonii, belgienii sau italienii pot fi tentaţi să pună mâna pe arme pentru a-1 urma. Deci trebuie să fie doborât cât mai repede posibil, înainte ca el să aibă timp să strângă o armată demnă de acest nume şi să-şi alieze naţionalităţile rănite. Cursa pentru război se angajeză rapid. Concentrarea în capitala austriacă a atâtor suverani, prinţi, miniştri şi generali uşurează mobilizarea şi pregătirea planurilor de campanie. Un prim val anglo-prusac se dirijează de îndată din două părţi spre Belgia. E alcătuit din două sute de mii de oameni, dar el trebuie să aştepte sosirea altor cinci sute de mii de ruşi şi austrieci, în curs de mobilizare încă din luna aprilie. La începutul verii, aproape şapte sute de mii de oameni vor fi deci angajaţi în cea de a doua campanie din Franţa. Conştient de faptul că drumul său este foarte îngust, Napoleon încearcă până la capăt şi prin toate mijloacele să întârzie înfruntarea. Pe 4 aprilie le adresează o circulară suveranilor pentru a-şi justifica iniţiativa: „Domnule frate al meu, veţi fi aflat, în cursul lunii trecute, despre revenirea mea pe coastele Franţei, despre intrarea mea în Paris şi despre plecarea familiei Bourbonilor. [.] Dinastia, pe care forţa o dăduse poporului francez, nu mai era făcută pentru el: Bourbonii nu au vrut să se asocieze nici sentimentelor, nici obiceiurilor lui. Franţa a trebuit să se separe de ei; vocea ei chema un eliberator. Aşteptarea care mă făcuse să mă decid la cel mai mare din sacrificii, fusese înşelată. Lată-mă sosit, iar din locul unde

am atins ţărmul, dragostea popoarelor mele m-a purtat până în capitală.” El acceptă în mod solemn clauzele tratatului de la Paris, ratificat de guvernul regal. Maestrul războiului a ales de astă dată pacea: „Destulă glorie a ilustrat rând pe rând drapelurile diferitelor naţiuni; vicisitudinile sorţii au făcut destul ca unor mari succese să le urmeze mari răsturnări [.] în faţa suveranilor se deschide astăzi o frumoasă arenă, iar eu sunt cel dinţii care cobor în ea. După ce am prezentat lumii spectacolul marilor lupte, va fi mult mai agreabil să nu cunoaştem de acum înainte alte rivalităţi decât cele ale avantajelor păcii, alte lupte decât lupta simplă pentru fericirea popoarelor.” Această încercare se dublează de o intervenţie energică a lui Caulaincourt pe lângă plenipotenţiarii austrieci şi ruşi, rămaşi câteva zile la Paris în aşteptarea paşapoartelor lor. Ministrul Afacerilor externe le reînnoieşte dispozitivele paşnice ale împăratului şi încearcă să-i convingă de buna lui credinţă, încearcă de asemenea să semene dezbinare transmiţându-i trimisului ţarului o copie după tratatul de alianţă cu Austria şi Anglia semnat de Talleyrand în ianuarie precedent şi uitat de Jaucourt pe biroul său în panica plecării. Cum scrisoarea rămâne fără răspuns iar curierii săi sunt arestaţi la frontiere, împăratul trimite emisari secreţi: Saint-Leon, om al ducelui de Otranto; Stassart, fost prefect devenit şambelan al împăratului Austriei, pe ordonanţa Flahaut şi numeroşi alţii sunt trimişi în preajma suveranilor pentru a-i încerca să-i convingă să dea înapoi. Un apropiat al lui Talleyrand dat afară de Fouche, Montrond, reuşeşte să ajungă la Viena unde rămâne de pe 5 pe 24 aprilie. El încearcă degeaba să-1 cumpere pe prinţul de Benevent1, îl întâlneşte pe Meneval căruia îi încredinţează scrisori de la Napoleon pentru Marie-Louise, ia masa cu tot felul de miniştri şi generali cărora le subtilizează o mulţime de informaţii. Metternich, la care obţine o audienţă, răspunde avansurilor sale declarându-i fără ocolişuri: „Nu vom trata niciodată cu Napoleon ci numai fără el şi împotriva lui.” Incapabil să convingă, Napoleon nu reuşeşte mai mult nici să divizeze, încearcă să se apropie de fiecare aliat în parte, cu excepţia Prusiei a cărei ură o cunoaşte foarte bine pentru că o umilise la lena

iar apoi o dezmembrase după Tilsit. Dar Alexandru nu vrea să audă nimic iar Metternich, solicitat să spună dacă ar favoriza o eventuală regenţă cu Marie-Louise, refuză să-i „restituie” pe împărăteasă şi pe Micul Vultur. Mai rămâne Anglia unde Napoleon beneficiază de sprijinul unei minorităţi whig şi de cel al câtorva jurnale, mai cu seamă Morning Chronicle. Or această coterie francofilă, cu toată valoarea oratorilor ei, iese larg învinsă din dezbaterile asupra războiului care agită Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, în aprilie-mai. Or, rnnie, de. Diavolul şchiop” din 3. J. PQGBHrrE ' 289 Spre deosebire de anul 1814, nu li se dă unor eventuale negocieri nici cea mai mică şansă. Dacă ţelul afişat al războiului este doborârea „Marelui Tiran” (Maurice Arndt), acum aliaţii par să fi renunţat să împartă Franţa în bucăţi. Pe 12 mai, ei publică o nouă proclamaţie, scrisă de publicistul contra-revoluţionar Gentz1, care anunţă pedeapsa promisă naţiunii rebele: „Astăzi nu mai e vorba să fie menţinut tratatul de la Paris; trebuie să fie refăcut; puterile se regăsesc reunite împotriva Franţei în aceeaşi poziţie în care se aflau pe 31 martie 1814.” I se acordase până atunci libertatea de a-şi alege singură guvernul, iat-o că pierde această prerogativă fiindcă se încăpăţânează să vrea să-1 păstreze pe Bonaparte. „Voinţa poporului francez, chiar dacă ar fi pe deplin constatată ar fi tot aşa de nulă şi fără de efect”, stipulează cu aroganţă acest manifest2, „în numele Franţei”, Talleyrand semnează documentul fără să clipească, conştient totuşi de riscul de a suda şi mai mult naţiunea în jurul împăratului şi de a-i face pe Bourboni impopulari. Dar el vrea cu orice preţ să rămână asociat le negocierile ulterioare pentru a lega dinastia de Europa, în speranţa de a obţine la momentul potrivit o pace onorabilă. Strânşi laolaltă de teama şi ura nutrite faţă de împărat, aliaţii sunt hotărâţi să încheie repede tratatul. „Micuţul Caporal” devine fără voia lui moaşa Europei contra-revoluţionare. În timp ce trupele se pregătesc sunt găsite ca prin miracol soluţii de compromis pentru punctele litigioase. Ţarul obţine partea esenţială a Poloniei pe care o dotează cu o constituţie moderată pentru a menaja susceptibilităţile populaţiei, în

Prusac de origine trecut în serviciul lui Metternich, Friedrich von Gentz este unul din pionierii unităţii germane şi ai cruciadei europene împotriva Franţei, redactor al celor mai importante proclamaţii ale Austriei şi alianţei. Este pe atunci prim secretar al Congresului de la Viena, adică pana însărcinată să redacteze pe curat deliberările. Istoricul Alfred Nettement insistă pe acest manifest pe care-1 califică de „doctrină a intervenţiei motivate” şi căruia astăzi îi spunem drept de ingerinţă, de amestec în treburile altcuiva, în el este negată în mod expres legitimitatea lui Napoleon: „Evenimentele care 1-au condus pe Napoleon la Paris şi care i-au redat pentru moment exerciţiul puterii supreme, au modificat iară îndoială poziţia lui de la început, dar aceste evenimente, orchestrate de inteligenţe vinovate şi de conspiraţii militare, constituie un fapt şi nu un drept. [.] Libertatea de care se bucură o naţiune de a schimba sistemul ei de guvernare are limite juste, iar dacă puterile străine nu au dreptul să îi prescrie cum să se folosească de această libertate, ele îl au pe acela de a protesta împotriva abuzurilor la care ea s-ar putea deda spre propria ei daună. Pătrunse de aceste principii, puterile, chiar dacă nu se cred autorizate să-i impună un guvern Franţei, nu ar putea totuşi să reunţe la dreptul lor de ~x „.” c-toKiUacr-î în Franţa, cu titlu de guvern, un focar de dezordine şi agitaţii afara unei mari părţi din Saxa, Prusia primeşte fosta Pomeranie suedeză, defuncta Westfalie a lui Jerome Bonaparte şi provinciile renane. De acum înainte instalată pe Rin, dublându-şi volumul cu această ocazie, ea se afirmă ca principala putere germană, ameninţătoare deopotrivă pentru Imperiul Habsburgilor cât şi pentru Franţa, chiar dacă divizarea ei în două entităţi încă o împiedică să facă joc egal cu Austria. Aceasta din urmă şi-a regăsit prestigiul şi teritoriile. Italia de nord trece sub controlul ei; tot ea îşi reia poziţiile în Germania şi prezidează în sfârşit noua confederaţie germană, structură federală regrupând treizeci şi nouă de state menţinute sau edificate de Congres1, în realitate, ea are parte de o victorie î la Pyrrhus. Ruinat de război, dotat cu o armată mediocră care nu reuşise niciodată să bată Marea Armată, Imperiul Habsburgilor este prea slăbit ca să poată pretinde să domine Europa. Mozaic de naţionalităţi rivale, el

riscă să o vadă pe fiecare dintre ele, fie din invidie, fie din gelozie sau patriotism, ieşind din casa comună pentru a se lipi la Statulnaţiune vecin. Se desemnează el însuşi drept duşman al naţionalismului şi liberalismului, cele două valori al secolului care încep să se impună tot mai mult. Într-un anumit sens, Viena însărcinează Imperiul cu o povară prea grea pentru el. Anglia apare ca adevărata câştigătoare a acordurilor încheiate. Cu excepţia abolirii sclavajului cu negri, ea îşi realizează tot programul. Dotată de acum înainte cu un impresionant imperiu colonial, bazându-se pe o flotă dominatoare, ea beneficiază de un puternic cap de pod în Europa graţie noului regat al Ţărilor de Jos2. Ea a strivit Franţa, a potolit Prusia şi Rusia, fortificând doar Austria, însă a cărei forţă armată este cea mai puţin de temut. Ea devine astfel vreme de un secol de aici înainte cea dintâi putere mondială. Marii învinşi sunt belgienii şi polonezii care plâng dispariţia ţărilor lor. Dar patrioţii germani şi italieni sunt la fel de frustraţi de pe urma unui pact ce neagă aspiraţiile naţionaliste în folosul respectiv al Habsburgilor, al papei şi al Bourbonilor. Actul final este semnat în mod oficial pe 9 iunie 1815. Noua Europă înmormântează ruina Marelui Imperiu napoleonian în vreme ce Napoleon tocmai a revenit la Paris! Altfel spus, ea îl înmormântează de viu. Cât ar putea să pară de paradoxal, această confederaţie germanică marchează o reală Tentativa de unitate italiană sub egida lui Murat întăreşte în plus, dacă mai era nevoie, hotărârea aliaţilor. Chiar dacă îşi salvase cu mare greutate tronul în anul precedent, frumosul Joachim se simte ameninţat. Ludovic al XVIII-lea, care a jurat să-1 termine, beneficiază de sprijinul aliaţilor, cu excepţia Austriei, preocupată săşi plătească datoria faţă de regele Neapolelui. Acela însă nu mai inspiră încredere nimănui: „E o canalie care ne va trăda, exclamă de exemplu ţarul Alexandru, înfuriat de ralierea târzie a acestuia în 1814 şi de lipsa lui de entuziasm în a combate armatele franceze. Relaţiile lui Murat cu cumnatul său oscilează dintotdeauna între supunere admirativă şi gelozie. Ca atâţia alţii, Joachim I-ul îi datorează totul împăratului: căsătoria, averea, în sfârşit acest tron de la Neapole unde, după expresia folosită de veterani, el „trece drept

rege„ în 1808. Dar nu-i place să o admită, se plânge şi acuză fără încetare. Trebuie să recunoaştem că Vulturul nu îl menajează deloc în scrisorile sale: „Titlul de rege v-a făcut să vă pierdeţi capul. Dacă doriţi să-1 păstraţi, conduceţi-vă ca lumea.” El îşi înmulţeşte admonestările, îl tratează ca pe un valet şi suveran de operetă, în 1811, Napoleon anulează unul din decretele lui din consideraţii umilitoare1; în 1912, îl îndepărtează de la întrunirea capetelor încoronate ce se desfăşoară la Dresda în ajunul campaniei din Rusia. Batjocorit de întreaga Europă, paladinul Imperiului nu mai suportă jugul de fier sub care e ţinut. Naşterea regelui Romei îl convinge că va fi în curând detronat. El începe să ţeasă intrigi, intră în vorbă cu Talleyrand şi Fouche, leagă contacte cu Austria şi Anglia. Zguduit de spectacolul dezastruos al retragerii din Rusia, Murat ezită vreme de un an asupra conduitei pe care să o adopte. După ce abandonase în mod laş resturile Marii Armate la începutul anului 18132, iată-1 că se răscumpără conducând cu verva lui obişnuită şarja cavaleriei franceze la Leipzig, dându-i totuşi în acelaşi timp lui Metternich asigurări despre sprijinul său total! În realitate, peste Neapole e stăpână soţia sa Caroline, ultima soră a lui Napoleon. Arivistă şi autoritară, geloasă pe ceilalţi membri ai clanului Bonaparte, Caroline consideră că este un drept ceea ce fraţii Murat decretase că francezii aflaţi în serviciul său trebuiau să se naturalizeze altfel riscau să-şi piardă situaţia. Napoleon replică printr-un decret ursturător ce reaminteşte că Neapole face parte integrantă din Imperiu: „Prinţul care guvernează acest stat [.] nu a fost pus şi menţinut pe tron decât prin efortul popoarelor noastre.” După care tranşează: Articol I. Toţi cetăţenii francezi sunt cetăţeni ai celor două Sicilii. Articol II. Decretul regelui din acea ţară nu li se aplică lor.” ^/^ant cff ol ii * ^ll”5 tOoooi-i ei mai mari, marcaţi de exil şi de mizerie, consideră drept o favoare1. La fel ca cel mai tânăr frate al ei, Jerome, ea are un comportament de copil răsfăţat, ceea ce-i va crea familiei atâţia duşmani în Europa. Totuşi, ea compensează aceste defecte cu o mare maturitate, o forţă de caracter şi o judecată solidă. „Femeie de stat2”, cinică şi interesată, ea nu ezită totuşi să-şi abandoneze fratele când destinul începe să i se împotrivească. La

începutul anului 1814, bizuindu-se pe vechea ei legătură cu Metternich, îşi convinge soţul să se alieze făţiş cu Austria. Ca şi Ney, magnificul războinic care este Murat rămâne un politician mediocru. Acest „Bernadotte du Midi”, cum îl porecleşte Napoleon, nu rămâne însă mai puţin devorat de remuşcările trădării sale, încercând de acum înainte să se împace cu împăratul păstrându-şi în acelaşi timp regatul3. De altfel, gestul său îi ridică împotrivă chiar şi spiritele cele mai placide. Dacă îl detestă pe Napoleon, Europa nu a încetat niciodată să-i admire geniul militar şi capacităţile intelectuale. Cum domină morala onoarei, societatea aristocratică îi detestă pe trădători, fără ca pentru atâta să renunţe uneori să se folosească de ei. Încercând să-şi repare vina, cumnatul sfârşeşte prin a deveni indezirabil. Ezitând între ordinele Carolinei, care îl somează să rămână fidel Austriei, şi părerile unor curteni care îl îndeamnă să-şi elibereze fraţii din Italia, Murat aşteaptă, într-o poziţie extrem de dificilă, nerăbdător să iasă din capcana în care se lăsase închis. La anunţul Zborului Vulturului e cuprins de agitaţie. Sigur de succesul final al lui Napoleon, se hotărăşte fără să mai aştepte să invadeze el peninsula, în ciuda ordinelor ameninţătoare ale împăratului care îi cere să mai aibă răbdare, preferă să-şi joace singur rolul, de teamă că Napoleon o dată ajuns la Paris are să-1 trateze mai mult ca pe un vasal decât ca aliat. Dornic să-şi obţină iertarea, vrea de asemenea să-1 impresioneze cu un succes uluitor, înşelat de anturajul său, el invadează la sfârşitul lunii martie Statele pontificale, ceea ce înseamnă o declaraţie de război împotriva Austriei. Imitându-şi stăpânul, regele Neapolelui publică o declaraţie prin care îndeamnă la independenţă şi unitate: „Italieni, iată ceasul în care trebuie să se împlinească marile 1 „Ea nu cunoscuse, ca noi, situaţia de simplu particular. Ea, Pauline, Jerome, erau încă nişte copiii pe când eu devenisem primul om al Franţei; iată de ce nu au crezut niciodată că există şi altceva decât situaţia de care au profitat în epoca puterii mele” (Napoleon, Memorial). „Se născuse regină”, îi va declara Napoleon lui Las Cases. Destine ale Italiei! Toate dominaţiile străine trebuie să dispară de pe sol italian! Fie ca o reprezentanţă naţională şi o constituţie demnă de

acest secol să vă garanteze libertatea şi independenţa.” Din nefericire pentru el, unitatea italiană rămâne în acea epocă o idee împărtăşită doar de câţiva filosofi şi militari, de cele dintâi trupe ale carbonarilor şi ale viitorului Risorgimento. Nu numai că Murat nu are mijloacele pentru politica pe care şi-o doreşte, dar în plus tentativa lui prematură sfârşeşte prin a discredita la Viena cauza ilustrului său cumnat: „Atacând pe neaşteptate, izolat şi fără să se coordoneze cu nimeni, el distrugea toate speranţele de pace, ridicându-şi cu totul împotrivă Austria şi, în sfârşit, ducând singur războiul, pe când împăratul se afla în pline negocieri şi încă nu avea nici un fel de armată la dispoziţie, el îi dădea astfel Austriei răgazul să-1 strivească înainte ca Franţa să-i poată sări în ajutor” – iată cum va analiza Napoleon. Profitând de efecturl suprizei, regele Neapolelui mizează pe reputaţia şi prestanţa lui pentru a ridica popoarele din peninsulă. Trupele lui – circa patruzeci de mii de oameni – cuceresc Modena, Ferrara şi Florenţa fără să întâmpine nici o rezistenţă serioasă. Totuşi, cu cât avansează mai mult spre nord, populaţia îl întâmpină cu tot mai multă răceală. Italianul din nord, care îl dispreţuieşte pe cel din sud, refuză unitatea sub dominaţie napolitană pe care i-o oferă regele Joachim. După urale, Murat are parte de asemenea de indiferenţă şi de ostilitate înainte să sufere confruntarea cu austriecii, înfrânt la Ochiabello, strivit la Tolentino pe 2 şi 3 mai, trebuie să se retragă la fel de repede pe cât venise. Retragere care se transformă în debandadă din pricina dezertării masive a trupelor: douăzeci de mii de oameni îl abandonează în opt zile! Pe 19 mai, singur şi abătut el se întoarce la Neapole. „Doamnă, îi declară el soţiei sale, să nu vă mire că mă vedeţi viu: n-am putut să mor.” Prins în cleşte între flota engleză care blochează portul şi armata austrică ce soseşte în marş forţat, Joachim nu are de ales decât să fugă. Pune să i se taie părul, îmbracă haine civile şi se îmbarcă în secret cu destinaţia Gaete. O dată ajuns în Franţa, e constrâns să se ascundă în apropiere de Toulon. Napoleon, pe drept furios, „îl trimite la lazaret pe acest om atacat de ciuma învinşilor.”1 Catastrofal, eşecul lui Murat îl lipseşte pe Napoleon de Italia şi împiedică deschiderea unui al doilea front împotriva Austriei. El le furnizează argumente aliaţilor: „Cum putem noi să tratăm cu

Napoleon, când el ne atacă prin Murat?” se indignează Metternich. Duşmanii iau Europa drept martoră, pretextând agresiunea napolitană pentru a justifica invadarea Franţei, în sfârşit, această cădere are un efect nefast şi imediat asupra opiniei publice, în prăbuşirea lui Murat ea o presimte pe cea a împăratului. Deruta lui reglează în orice caz problema menţinerii sau nu a lui pe tron în locul fostei dinastii. Regina Caroline, prizonieră la bordul navei britanice Tremedous1, încrucişează la părăsirea Neapolelui nava care îl aduce pe Ferdinand al IV-lea pe tronul celor Două Sicilii. Continuă deci baletul puterilor dar de astă dată un Bourbon îl alungă pe un bonapartist. Cum să nu vezi în toate acestea o funestă presimţire? La Gând se dă deşteptarea Rezoluţia aliaţilor de a-1 doborî pe „Uzurpator” şi căderea lui Murat îi copleşesc de fericire pe regalişti2. Ghemuită în spatele lui Ludovic al XVIII-lea, redusa curte regală de la Gând începe să întrevadă sfârşitul coşmarului. Monarhul care locuieşte în „Hotel d'Hane”, în centrul oraşului, continuă să respecte scrupulos eticheta. Se scoală la şase, ascultă slujba religioasă în fiecare dimineaţă, se plimbă în caleaşca în galop, iar cina şi ora lui de culcare ritmează viaţa celor de la curte, impresionaţi de stăpânirea de sine de care face mereu dovadă suveranul în momente de restrişte, în vreme ce celelalte spirite se lasă invadate de amărăciune, el calmează şi îmbărbătează prin demintatea pe care o afişează şi prin ferma lui convingere că trebuie să apere drepturile coroanei3. Severitatea de faţadă maschează însă numeroase îndoieli ce-1 asaltează. Fără armate şi regat, viitorul lui depinde de succesul străinilor ca şi de bunul plac al lui Talleyrand, căruia îi suspectează fidelitatea. Chiar dacă îi vine greu să o recunoască, el trebuie de 1 „Teribilul”. 2 De notat că după perioada celor O-sută-de-zile guvernul regal va obţine satisfacţie pentru toate revendicările pe care le formulase la începutul Congresului: menţinerea regelui de Saxa, restaurarea Bourbonilor la Neapole şi a lui Pius al Vll-lea, expulzarea lui Murat, deportarea lui Napoleon pe o insulă îndepărtată. 3 Guizot, primit pe data de l iunie, notează în ale sale Memoires impresia profundă pe care i-o produce monarhul: „Era în atitudinea şi privirile acestui bătrân. Imobil şi oarcă asemenea să se bizuie şi pe

redutabilul Fouche care i-a furnizat deja anumite gajuri eliberându-1 pe Vitrolles. Dar ştie că ducele de Otranto, ca majoritatea notabililor, îl preferă pe ducele de Orleans cu care a şi intrat de altfel în vorbă. Pe vărul său continuă să-1 suspecteze de cele mai rele lucruri, teamă devenită obsesivă de când acesta a refuzat public să i se alăture. Aflat în Anglia, şeful ramurei cadete îşi înmulţeşte criticile denunţându-i neîncetat pe radicalii monarhist! şi refuzul lor de a arbora cocarda tricoloră. In cazul unei victorii a aliaţilor, regele ştie deci că va trebui să finalizeze cât mai repede înainte ca această blestemată casă de Orleans să aibă timp să-şi desfăşoare reţelele. Precedentul de la Coblenz nu-1 incită mai puţin să-şi tempereze entuziasmul, în lipsa unei soluţii de schimb, regele speră că puterile se vor ralia cauzei sale, chiar dacă el ştie că această perspectivă nu le surâde deloc. Dezvăluirea existenţei unui tratat de alianţă secret cu Anglia şi Austria face să îşi îndepărteze Prusia şi mai cu seamă Rusia. Alexandru I-ul, furios că fusese tratat ca un parvenit de către Ludovic al XVIII-lea la precedentele lor întâlniri, umilit de refuzul regal de a-1 căsători pe ducele de Berry cu o Romanov, indignat de faptul că prinţul de Benevent se opune constant proiectelor sale asupra Poloniei, pare să se fi hotărât să se răzbune. Nu se pronunţă el la Viena tocmai în favoarea ducelui de Orleans1? Dar se speră că se va mai calma o dată cu intrarea în Consiliul regal a ducelui de Richelieu, fost guvernator de Odessa2, şi a lui Pozzo di Borgo, ambasadorul său în Franţa. Prezenţa corpului diplomatic de partea lui3 şi menţinerea lui Talleyrand la Viena îi dovedesc însă monarhului în acelaşi timp că interlocutorul de moment rămâne totuşi el. Ţarul îi pune direct problema plenipotenţiarului englez lord Clancarty: „Europa, îi spune, nu-şi va putea găsi liniştea câtă vreme Franţa nu şi-o găseşte, iar Franţa nu se va linişti decât cu un guvern care îi convine. Ducele de Orleans va împăca toate lucrurile. E francez, e un Bourbon; a servit, pe când era tânăr, cauza constituţională; a purtat cocarda tricoloră care n-ar fi trebuit abandonată niciodată. El va reuni toate partidele.” Ambasadorul respinge imediat ideile autocratului în următorii termeni: „Mă gândesc că a-1 Pune pe Domnul duce de Orleans pe tronul Franţei ar însemna înlocuirea unei uzurpări militare cu o uzurpare de familie,

mai primejdioasă pentru monarh decât toate celelalte uzurpări.” Istoricul legitimist Alfred Nettement conchide: „Astfel eşua această intrigă, dar eşuând ea va lăsa în spiritul lui Ludovic al XVIII-lea amintiri neşterse şi gândul că trebuie să-1 supravegheze îndeaproape pe ducele de Orleans.” 2 Richelieu va fi preşedinte al Consiliului din 1815 nânS în 1818 * (tm); ^;„ io->n _”_x o_ Rivalităţile ce frământă anturajul regal întăresc totuşi temerile numeroşilor observatori în privinţa capacităţii sale de a domni. Dimensiunile reduse ale teatrului, aerul apăsător de la Curte, plictiseala şi frustrările proprii exilului exacerbează tensiunile: „Spectacolul unui rege fără popor, al unui general fără armată, al unui guvern fără guvernaţi şi al funcţionarilor fără funcţii este totdeauna trist şi în acelaşi timp comic; orice ar face şi orice ar zice ei au setimentul neputinţei lor iar activitatea, nealimentată din exterior, se repliază în mod necesar asupra ei înşişi şi se consumă în zadarnice certuri”, constată cu fineţe istoricul liberal Prosper Duvergier de Hauranne. Uneltiri, intrigi, gelozii, uri, ambiţii sporesc la ideea unei reveniri pe care fiecare o crede apropiată, chiar dacă toată lumea se teme de geniul războinic al împăratului. Conflictul se centrează pe spinoasa problemă a împărţirii responsabilităţilor când e vorba să se analizeze cauzele căderii Restauraţiei. Potrivit radicalilor, regimul a fost victima, s-a spus, unui complot pus la cale de bonapartişti cu complicitatea foştilor jacobini şi a numeroşilor liberali. Dacă e să se tragă o concluzie asta presupune că vinovaţii trebuie pedepsiţi – militari şi civili – dar şi cei care (Cambaceres sau Mole) au acceptat cu laşitate să-1 servească pe „Uzurpator” după ce prestaseră j urământ de fidelitate regalităţii. Decât „să se culce în patul lui Bonaparte”, monarhul ar trebui să rupă definitiv cu modelul imperial, etatic şi egalitar, pentru a reveni la concepţia pură de regalitate, cea care exista înainte de Richelieu şi asigura preponderenţa ordinelor privilegiate. Inutil de zis că această viziune e condamnată de moderni. Aceşti „constituţionalişti1” îi acuză pe radicali că abuzează de teoria complotului pentru a masca strivitoarea lor responsabilitate în declanşarea ultimei crize. Pentru Talleyrand şi prietenii săi, trădările

individuale – Ney sau La Bedoyere – nu trebuie să facă să fie uitată izolarea monarhului anbandonat şi de popor şi de armată, dovada unui divorţ neliniştitor între dinastie şi naţiune. Dacă vrea să-şi salveze tronul, regele ar rebui să ia distanţă de anturaj, să promită o amnistie şi să adopte o linie vădit liberală. Şi mai trebuie să se ţină cât mai la distanţă de aliaţi ca să nu ofenseze sentimentul naţional. Ar fi mai bine pentru monarh mai degrabă să încerce să rămână în afara conflictului decât să pară că revine ca un reprezentant supus al Europei de la Viena şi ca o marionetă a fratelui său, a cărui voinţă de răzbunare nelinişteşte puterile ca şi pe moderaţii parizieni. Această gâlceavă pune în evidenţă antagonismul persistent dintre cei doi fraţi ai lui Ludovic al XVI-lea. Monsieur, devenit Carol al X-lea, care se va lăuda că este împreună cu La Fayette singurul om care nu-şi schimbase atitudinea după 1789, rămâne intransigent în viziunea lui politică. El consideră că fratele său mai mare este un slăbănog, un molâu pervertit de lunga şedere în Anglia şi neputincios din pricină că se lasă asediat de această clică de constituţionalişti ambiţioşi şi avizi. Tensiunea urcă până chiar la originile Revoluţiei: cu ocazia Adunării notabililor ţinută la puţin timp după deschiderea Statelor Generale, contele d'Artois a apărat cu încăpăţânare menţinerea strictă a împărţirii pe ordine în faţa contelui de Provenţa care preconiza dublarea stării a Treia. El a emigrat în iulie 1789, cu doi ani înaintea lui Ludovic al XVIII-lea care va încerca după aceea zadarnic să găsească un compromis cu revoluţionarii. Contele de Provenţa rămâne în sufletul său un conciliator; Artois, un apărător al ordinii tradiţionale, organizator inveterat de comploturi, şef de partid, în vreme ce fratele său vârstnic vrea să se ridice la înălţimea unui şef de stat, părinte pentru supuşii săi, deasupra bisericuţelor şi intrigilor. Dacă „Doritul” ocupă tronul, agitatul său frate mai mic mizează pe slăbiciunea lui pentru a-şi impune dorinţele. Talleyrand fiind absent, el dispune de esenţialul miniştrilor şi al masei de curteni. Are nevoie totuşi să-1 îndepărteze pe Blacas, dificilul favorit a cărui soartă focalizează de acum înainte tot felul de tensiuni. Radicalii sunt în această privinţă de acord cu aliaţii şi cu regaliştii liberali care fac din ministrul Casei regale un ţap ispăşitor al primei Restauraţii, acuzându-1 de aroganţă şi de absenţă a simţului politic.

Montesquiou îi ceruse deja lui Ludovic al XVIII-lea capul acestuia cu câteva luni mai devreme: „Majestatea Sa nu trebuie să uite că dacă francezii le-au îngăduit regilor lor să aibă metrese, niciodată nu au putut să-1 suporte pe favorit.” în ceea ce-i priveşte, constituţionaliştii parizieni nu ezită, în mai, să-1 trimită pe Guizot care îi denunţă monarhului „lipsa de uniune sau cel puţin incoerenţa miniştrilor săi. Regele, adăugă el, nu-mi răspunse; am insistat, am pomenit numele Domnului de Blacas: am spus că eram în mod expres însărcinat, de oameni pe care regele îi cunoaşte prea bine drept vechi, fideli şi inteligenţi servitori, să exprim neîncrederea ce se ataşează de acest nume şi răul ce rezultă pentru rege însuşi.”1 „Voi respecta tot ceea ce am promis în Chartă; numele nu au nici o importanţă, îi răspunde Ludovic al XVIII-lea lui Guizot. Ce importantă are pentru Franţa care sunt Dacă ostilitatea liberalilor faţă de Blacas nu suprinde câtuşi de puţin, cea a conservatorilor e cu atât mai ciudată fiindcă ei fac parte din aceeaşi lume, împart aceeaşi istorie şi servesc aceeaşi cauză. Dacă vrem să înţelegem ura lor faţă de favorit, trebuie să ne reamintim cât de mult rămâne impregnată de cultura curţii dobândită la Versailles nebuloasa contra-revoluţionară. După imaginea celor doi fraţi mai mici ai lui Ludovic al XVI-lea, mai toţi emigranţii au crescut şi trăit în majestuoasele palate construite de Regele-Soare. Au respirat aerul viciat din aceste clădiri, le-au adoptat obiceiurile, stilul lor. Ei au cunoscut ultimii ani ai Vechiului Regim marcaţi tocmai de aspre rivalităţi între persoane, cea mai celebră fiind cea care 1-a opus pe Calonne lui Necker pentru cucerirea puterii. Pentru diferitele clanuri aflate în luptă, favoritul devine ţinta desemnată căci el controlează accesul la rege, sursele tuturor puterilor, funcţiile şi distincţiile, decoraţiile şi avantajele. Fiecare vanitate şifonată nu-şi atribuie eşecul decât influenţei nefaste a eminenţei cenuşii. La acest punct, nimic nu s-a schimbat de pe vremea lui Saint-Simon. Pentru Blacas, ameninţarea se dovedeşte cu atât mai puternică cu cât el nu a avut timp să-şi alcătuiască o clientelă de oameni îndatoraţi lui, fiindcă nu rămăsese decât timp de un an ministru al Casei regelui. De altfel, el are parte de ostilitatea radicalilor faţă de un monarh bolnav căruia mulţi îi aşteaptă moartea cu o nerăbdare prost deghizată în vreme ce tot ei celebrează cu

emfază virtuţile fratelui mai mic. Cum nimeni nu îndrăzneşte să-1 pună direct în cauză pe suveran, consilierul lui serveşte de ţap ispăşitor. Aşteptând momentul când armele vor judeca, haita se pregăteşte şi se strânge în jurul şefilor. Monsieur găseşte în Blacas un vinovat ideal pentru greşelile comise în vreme ce Talleyrand îşi aruncă şi el săgeţile spre „această pacoste a monarhiei”, jurându-le fidelilor săi că se va „urla la Blacas ca la lup”, îndărătul marilor principii afişate, fiecare speră să profite de căderea lui pentru a se impune. Aliaţii, influenţaţi de prinţul de Benevent, îl sfătuiesc de asemenea insistent pe Ludovic al XVIII-lea să-şi abandoneze prietenul. Căci sacrificându-şi sentimentele în favoarea intereselor, îi va dovedi opiniei publice că nu e surd la doleanţele ei şi va mai potoli spiritele. Guizot îi relatează atunci despre angoasa protestanţilor din sud, deja violentaţi de radicalii catolici: A„*” o fXorto r5ni, r.; fa, – „ tr>t f p trphnie ca să-1 împiedic, dar. Adaueă reeele cu Meschinăria mijloacelor folosite nu trebuie să ne facă să uităm importanţa mizei. De soarta lui Blacas şi de rolul rezervat lui Monsieur va depinde în curând viitorul Franţei, cum afirmă Guizot energic în Memoriile sale: „Lumea s-a complăcut deseori să surâdă sau să stârnească surâsuri povestind disensiunile, rivalităţile, planurile, speranţele şi temerile ce se dezbăteau în această societate alcătuită dintr-o mână de exilaţi, strânsă în jurul unui rege şi impotent dar şi lipsit de putere. E o plăcere prea puţin intelectuală şi prea puţin demnă. Ce importanţă are dacă teatrul e mare sau e mic, dacă actorii îşi fac apariţia într-o postură mai mult sau mai puţin avantajoasă, sau dacă mizeriile naturii umane se etalează în el sub forme strălucitoare sau meschine? Grandoarea rămâne în întrebările ce se pun şi în destinele ce se pregătesc. Era tratată la Gând problema de a şti cum va fi guvernată Franţa atunci când acest bătrân rege fără State şi fără soldaţi va fi chemat pentru a doua oară să se plaseze între ea şi Europa. [.] Iar noi ne aflam chiar în mijlocul acestor discuţii nu numai de principii şi de partide, dar şi de amoruri proprii şi de bisericuţe, aşteptând în afara teritoriului Franţei şi fără să ştim ce să facem cu timpul nostru, rezultatul acestei lupte angajate între Napoleon şi Europa.” întrucât fiecare ştie că viitorul se

va juca pe câmpul de bătălie: „Gând nu era aşadar decât un vestiar din spatele culiselor acestui spectacol deschis la Paris”, rezumă Chateaubriand înainte de a adăuga: „Aveam într-adevăr altceva de făcut decât să ne gândim la noi! [.] Legitimitatea zăcea undeva în remiză ca un vechi furgon stricat.” Precum copilul lui Combourg, noii emigranţi ajung repede într-o situaţie financiară precară, în vreme ce neliniştea sporeşte pe măsură ce sosesc noi veşti proaste – eşecul ducelui d'Angouleme şi al lui Vitrolles în sud, cel al ducelui de Bourbon în Vendeea – care marchează primele săptămâni. Luaţi prin suprindere de revenirea fulgerătoare a împăratului, mai toţi exilaţii nu şi-au imaginat o plecare atât de precipitată. Lecţia dură de la Coblenz încă mai bântuie spiritele, iar precedentul revoluţionar obsedează în mod evident pe toată lumea. In acele timpuri, din 1789 la 1792, cât de mulţi plecară cu entuziasm, sigur că vor reveni victorioşi după câteva săptămâni sau câteva luni? Cu toţii au trebuit să încaseze o uriaşă dezamăgire, cei mai mulţi dintre ei s-au văzut rapid ruinaţi fiindcă voiseră să păstreze pentru prea multă vreme stilul de viaţă pe care-1 duceau la Versailles. În 1815, e vremea economiilor şi a frugalităţii, cum raportează Beugnot: mantalele sau ne lustruia cizmele. Cinam la masa oaspeţilor cu câte trei franci de căciulă; prânzeam cu o cană de lapte iar supeul se compunea dintr-un pahar cu apă îndulcită.„ Numai Clarke îndrăzneşte să trăiască pe picior mare, oferind câte un dineu somptuos pe săptămână „fără să-şi dea seama câtuşi de puţin, de contrastul pe care-1 făcea în comparaţie cu ceilalţi colegi, convins pe deplin că un hotel particular, o trăsură, valeţi, un vânător şi un bucătar, sunt doar cinci simţuri adăugate la persoana oricărui ministru”. Ministru de Război al regalităţii aflate în exil, ducele de Feltre, cel puţin poate să-şi omoare timpul organizând mica armată regală, de sub comandamentul ducelui de Berry, care se adună în orăşelul de alături Alost. Nu toată lumea poate profita de un asemenea noroc. Pentru cei mai mulţi, descumpănirea ce se adaugă angoasei în faţa zilei de mâine antrenează nefericiri şi plictiseli profunde punctate numai de câteva ieşiri la plimbare şi de recepţii oficiale. Curtenii se duc la slujba duminicală, în prezenţa regelui, la catedrala SaintBavon. Pentru a mai rupe monotonia, cei mai studioşi frecventează

biblioteca publică în vreme ce cabotinii compun cântece împotriva „Căpcăunului din Corsica.”1 Toată lumea se regăseşte pentru degustările de matelot, mâncare de peşte cu cartofi, stropită cu bere de Leuven, evitând cu grijă subiecte politice care supără pentru a nu evoca decât „subiecte de literatură lejere şi de arte frumoase.”2 Talentul lui Chateaubriand pune în evidenţă mediocritatea ambiantă. Iată-1 devenit ministru interimar, altfel spus puţin lucru, cum însuşi el o admite făcând haz în Memoriile de dincolo de mormânt: „Corespondenţa mea cu departamentele nu cerea prea multă osteneală. Mi-era uşor să aduc la zi corespondenţa cu prefecţii, sub-prefecţii, primarii şi primarii adjuncţi din minunatele noastre oraşe, pe partea interioară a frontierelor; nu reparam prea multe drumuri şi lăsam tot felul de clopote să cadă la pământ; nu dispuneam deloc de fonduri secrete [.] Discutam în jurul unei mese tapisate în cabinetul regelui.” Ca aproape toată lumea, vicontele cere plecarea lui Blacas, sperând să devină la rândul său favoritul regelui sau, dacă nu, cineva indispensabil pentru Talleyrand. „Prezenţa dumneavoastră aici ne este absolut 1 Iată un exemplu: „Reţetă” Se ia sângele lui Robespierre Oasele, craniul lui Tiberiu, necesară, îi scrie el prinţului de Benevent pe data de 18 aprilie. Veniţi, preveniţi noile noastre prostii. Trebuie să vă aşezaţi în fruntea noastră, iar noi să alcătuim un minister căruia să-i fiţi ghidul şi sprijinul.„ Ca şi Benjamin Constant, autorul Martirilor visează să reuşească o carieră politică de excepţie. E furios să-şi vadă magisteriul limitat la republica literelor. Visătorul romantic pictat de Girodet, cu pletele în vânt şi privirea inspirată, ascunde o personalitate ambiţioasă necunoscută. Or acest regalist integru, care a rupt relaţiile cu Napoleon încă din 1804 la anunţul executării ducelui d'Enghien, a fost dezamăgit de Restauraţie, în timp ce el consideră că a adus o contribuţie decisivă prin publicarea pamfletului său Despre Buonaparte şi despre Bourboni1, guvernul regal nu i-a oferit decât o sinecură, la ambasada Franţei în Suedia, ataşat unui oarecare Bernadotte la fel de puţin dornic să-1 primească pe cât era Chateaubriand de dornic să plece. Dar lăudăroşenia lui agasează, mai cu seamă pe Ludovic al XVIII-lea care nu-1 iubeşte şi nici n-o ascunde: „Luaţi seama să nu lăsaţi niciodată un poet să se

amestece în afacerile voastre: va pierde totul. Oamenii ca ei nu sunt buni de nimic”, declară în privinţa lui. Spre deosebire de pamfletarii din tabăra lui, Chateaubriand incarnează liberalismul aristocratic ce conjugă loialitatea dinastică, ataşamentul la catolicism şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului, împotriva curentului, ea apără în rândurile nobilimii o confrerie morală, întemeiată pe onoare, consacrată prin sânge2, istorie şi proprietate asupra pământului, spre deosebire de micii marchizi de Versailles pe care îi dispreţuieşte3. Prin astfel de luări de poziţie, se vede marginalizat, un perpetuu neînţeles4. Atacat de regalişti, care denunţă obsesia lui constituţionalistă, îi vine foarte greu să-i convingă pe liberali de metamorfoza Bourbonilor. Prins între două tabere, continuă totuşi să se bată, sigur de faptul că este singurul care poate 1 Cum afirmă celebrul pasaj din Memoires d'outre-tombe: „Am învăţat Franţa să priceapă ce însemna vechea familie regală; am spus câţi membri existau din această familie, care erau numele şi caracterele lor; e ca şi cum aş fi numărat copiii împăratului Chinei, în aşa măsură Republica şi Imperiul invadaseră prezentul şi-i alungaseră pe Bourboni în trecut. Ludovic al XVIII-lea declară, şi am menţionat acest lucru de mai multe ori, că a profitat de broşura mea mai mult decât de pe urma unei armate de o sută de mii de oameni; ar fi putut să adauge că ea fusese pentru el un certificat de viaţă.” 2 Cum indică şi deviza familiei sale: „Sângele meu colorează flamurile Franţei.” 3 îi datorăm celebra împărţire a nobilimii pe trei vârste; onoare, apoi privilegii; iar la sfârşit vanităţi. 4 „De ce apărusem eu într-o epocă în care eram atât de prost plasat? va scrie el. De ce am fost recalist contra in
opinia publică, atât pentru a se demarca de străini cât şi pentru a da asigurări despre bunele sale intenţii viitoare. Neavând armată, monarhia nu poate spera să câştige războiul legitimităţilor decât prin imperiul cuvintelor. Cine altul decât „fermecătorul” ar putea să-1 ajute să câştige această bătălie? Proiectându-se în arena literară, lupta politică cunoaşte ora ei de glorie: în spatele duelului între Ludovovic al XVIII-lea şi Napoleon, se schiţează o polemică între Constant şi Chateaubriand. Noua broşură a lui „Rene”, intitulată Raport despre starea Franţei, răspunde Principiilor de politică semnate „Adolphe”. Ele opun pacificarea regală de la 1814 uzurpării liberticide de pe 20 martie, fruct al unei conspiraţii militare care pune în lanţuri naţiunea silind-o1. În vreme ce Ludovic al XVIII-lea simbolizează reconcilierea şi libertatea, Imperiul rămâne totdeauna războiul iar la orizont dictatura: „De îndată ce aţi apărut, Sire, străinii s-au retras: Buonaparte revine iar străinii vor intra din nou în nefericita noastră patrie. Sub domnia voastră, morţii îşi regăsiră mormintele, copiii fură redaţi familiilor lor; sub a lui, din nou vom avea fii smulşi de la pieptul mamelor; oase ale francezilor împrăştiate pe toate câmpurile: voi aduceţi toate veseliile, el aduce toate durerile. [.] Sire, aţi edificat totul, iar Buonaparte a distrus totul.” în majoritatea ei regalistă, Franţa rămâne o victimă expiatorie, ostatică a „Căpcăunului” care o aruncă să fie strivită sub tăvălugul coaliţiei pentru a-şi satisface el nesătula ambiţie: „Scopul lui Buonaparte este să adoarmă puterile dincolo de graniţe prin tot soiul de jurăminte de pace; tot aşa cum încearcă să-i înşele şi pe francezi înăuntrul graniţelor prin cuvântul libertate. Această pace este războiul; această libertate e sclavajul.” Acest polemist de geniu, singurul regalist care ştie să îmbine un stil bogat în imagini şi o retorică implacabilă, se străduieşte să demonteze Chateaubriand îi atacă pe cei care, „indivizi rebeli, răi francezi, falşi cavaleri, au „comedia aparenţelor” ce constituie în opinia lui Actul adiţional. Sperjurul tratatului de la Fontainebleau nu încetează de la revenirea lui să-i mintă pe francezi. Nu a promis el oare pacea, revenirea soţiei şi a fiului său1? Nu a restabilit el ministerul Poliţiei, principiul confiscării cât şi serviciul militar obligatoriu? Şi nu a sporit el înrolările în ciuda promisiunilor solemne de amnistie? Şi tot el

îndrăzneşte să acuze guvernul regal de despotism: „Despotismul Bourbonilor! aceste două cuvinte par să se excludă. Şi tocmai Buonaparte îl acuză pe Ludovic al XVIII-lea de despotism!” El profită pentru a respinge „calomniile imperiale” în privinţa unei ipotetice reacţii contra-revoluţionare2. Copleşit, Imperiul trebuie să se resemneze să afişeze masca liberală, ceea ce este, spune autorul, „un frumos omagiu adus legitimităţii”. Parodiind Charta, Napoleon nu s-a schimbat. Noul Imperiu pune laolaltă în aceeaşi mână „sabia mamelucului şi securea revoluţionară”. Iar dacă îmbrăţişează libertatea, o face pentru a o înăbuşi mai bine în cazul când va reveni victorios. În stilul paladinului, mai multe zeci de pamflete regaliste îşi exprimă fără nici o reţinere răzbunarea. Cum scapă de orice cenzură, ele se răspândesc abundent pe întreg teritoriul graţie complicităţii primarilor şi a numeroşilor preoţi. Un oarecare Lamarteliere se distinge prin îndrăzneală3: „Iată deci ce fel de prezent ni s-a adus de pe insula Elba! Un război de exterminare şi suntem forţaţi să ducem acest război nu pentru salvarea patriei, ci pentru a păstra coroana pe capul unui despot sângeros care a decimat toate popoarele continentului; ca să susţinem în ticăloasa ei opulenţă o familie de aventurieri care, de zece ani, mânjeşte majestatea tuturor tronurilor, ca să menţinem în ruşinoasa lor demnitate căţia indivizi fleşcăiţi asociaţi la aceste crime şi îmbogăţiţi de liberalităţile lor.” Să abdice înainte de a fi prea târziu! „Un francez nu ar fi ezitat niciodată să o facă: dar Buonaparte e Corsican. Puţin îi pasă lui de sângele vărsat, numai să-şi salveze capul, chiar cu preţul de a se duce pentru a doua oară să-şi ascundă ruşinea şi mânia pe o insulă pustie.” Acelaşi caracter tributar foliculinei afirmă „în această guvernare, minciuna e organizată, şi intră ca mijloc de administrare în afaceri. Există minciuni pentru un sfert de oră, pentru o jumătate de zi, pentru o zi, pentru o săptămână.” în termeni viguroşi, Chateaubriand dă asigurări că regele va rămânea fidel Chartei şi anunţă reformele ulterioare: unitate ministerială, pairie ereditară, libertate a presei „căci această libertate este inseparabilă de orice guvernare reprezentativă”, în caz contrar. Că opinia publică, în sfârşit trezită, îi întoarce masiv spatele spre,
După afrontul suferit în Săptămâna sfântă şi după decepţiile din aprilie, luna mai pune din nou la încercare regalitatea: e o primăvară a legitimităţii. Jurnalul universal, fidel ecou al voinţei regaliste, afirmă cu aroganţă că zilele „dictatorului” sunt numărate: „Să spunem în puţine cuvinte care este situaţia actuală a întregii Frânte în privinţa lui Napoleon: regaliştii nu o să-1 vrea niciodată, republicanii nu îl mai vor; armata regretă că 1-a vrut; bonapartiştii nu mai îndrăznesc să spună că-1 vor.” Vestul se răscoală în vreme ce Napoleon încasează înfrângeri electorale şi eşuează în ultimele lui tentative de pace. Numeroşi preoţi predică dezertarea şi refuză să cânte Domine salvum fac imperatorem (Doamne, salvează-1 pe împărat!). Sosirea lui Guizot la Gând la începutul lunii iunie dovedeşte că liberalii rămân fideli crinului în imensa lor majoritate. Reţelele se structurează sau se consolidează, mai cu seamă în sud şi în lungul frontierei belgiene, cu complicitatea primarilor şi a unei părţi crescânde a administraţiei imperiale1. Pe data de 13 iunie, Ludoivic al XVIII-lea îl trimite pe Hyde de Neuville să conducă agenţia regalistă din capitală. Semn că el crede că deznodământul se apropie. Bătălia pentru opinia publică La câteva săptămâni după revenire, împăratul a pierdut sprijinul în interior şi ştie că războiul este ineluctabil, în faţa norilor care încep să se adune, e cuprins de îndoială. Oare nu a venit vremea să treacă la mărturisiri, să-i dezvăluie Franţei sinistrul adevăr pe care ea nu vrea să-1 audă? Ca să se justifice, el va încerca să arunce întreaga responsabilitate a conflictului asupra aliaţilor, sperând într-o trezire naţionalistă. Dar oare anunţul reluării ostilităţilor nu riscă el să provoace mai cu seamă o formidabilă descurajare? Deja nevoia generală de pace îndepărtase de el opinia publică când cu prima ' „Administraţiile civile sunt gangrenate, se poate citi în scrisoarea unui oarecare Bonnay către Carnot [.] Nimic nu se va face dacă nu sunt schimbaţi prefecţii, secretarii generali, sub-prefecţii, primarii, adjuncţii, comisii, funcţionarii de toate categoriile.” Regaliştii de la Gând se află în contact strâns cu primarii din localităţile apropiate de frontiera belgiană. Dirijată din Spania de ducele d'Angouleme, mişcarea regalistă câştigă *_-1 -„: i” t„t r., 4,1 „ „^”^liritatea cavalerilor Credinţei I.a Marsilia.

Cădere, provocase abandonul notabililor şi trădarea mareşalilor, în imaginaţia naţiunii, spectrul războiului se impune ca o nouă mare spaimă. Pe 13 aprilie 1815 un lung raport al lui Caulaincourt umple coloanele Monitorului. Şeful diplomaţiei franceze insistă asupra voinţei paşnice a împăratului înainte de a ridica în mod pudic vălul: „Nu trebuie să o ascund, Sire, chiar dacă nici o acţiune pozitivă nu se constată până la această oră, din partea puterilor străine, o rezoluţie certă care să ne facă să bănuim apropierea unui război, că aparenţele autorizează cu suficienţă o justă nelinişte: din toate părţile se manifestă simultan semne alarmante.” De acum înainte, opinia publică nu poate ignora primejdia, în speranţa de a o linişti şi pentru a-i distrage atenţia, Napoleon a dat constituţia şi a acceptat alegerile, cu prea puţinul succes pe care îl cunoaştem. Subterfugiul a eşuat, trebuie creat un nou elan patriotic care să galvanizeze masele, întărită de ultimele declaraţii ale aliaţilor, presa imperială încearcă să pregătească naţiunea reluând argumentul folosit cu succes de Convenţie. Şi anume că puterile se iau nu numai de Napoleon dar şi de Marea Naţiune. Ele se pregătesc să o taie în bucăţi, cu complicitatea activă şi abjectă a regaliştilor. Dacă la Gând se repetă situaţia de la Coblenz, Franţa, „dezamăgită de această glorie ce se cumpără cu preţul tuturor relelor”, cum scrie Jurnalul Imperiului, nu aşteaptă totuşi decât pace. „Singura ambiţie ce-i rămâne este aceea de a face să-i fie respectată independenţa; iar dacă ea încă mai aspiră la titlul de mare naţiune [.] o face numai în numele ştiinţelor, a literaturii şi artelor sale.” Sperietorilor de ciori ale despotismului, Terorii şi războiului pe care le agită neîncetat radicalii regalişti, presa imperială le răspunde avansând spectrul feudalităţii, al unei noi Terori albe şi al invaziei. Spaimă contra spaimă. Memorie contra memorie. Albii împotriva albaştrilor. Susţinută de câţiva publicişti, presa oficială publică cu mare tamtam declaraţia de pe 13 martie precedent şi proclamaţiile aliaţilor. Ea exagerează importanţa manifestaţiilor patriotismului naţional1, în elanul lor, anumiţi lăudători ai împăratului, cel mai adesea anonimi, ating tonuri de supralicitare vecine cu ridiculul: „Napoleon re vino pe

1 De exemplu acest „fapt divers” publicat pe data de 16 aprilie spre a reaprinde flacăra: „Ni se anunţă de la Lyon că entuziasmul populaţiilor din Dauphine' şi Bourgogne a atins culmea. Mareşalul duce d'Albufera a fost obligat să trimită la vatră 22000 de gărzi naţionale: mulţumindu-le centru zelul lor, el le-a SDUS că dacă natria va fi ameninţată, se aripile iubirii. Popor abuzat, recunoaşte-ţi prinţul, eliberatorul şi zeul tău [.] Pe împărat nu poţi să-1 iubeşti, poţi numai să-1 adori”, proclamă astfel o broşură de comandă. Iată deci că şi bonapartismul îşi are radicalii lui. Dacă ar fi să-i asculţi, întreaga patrie se ridică într-un elan unanim pentru a repinge invadatorul. Faţă de amploarea luptei ce se anunţă, Napoleon ar putea fi tentat să joace vechea carte jacobină a popoarelor împotriva regilor. Viena se teme că el ar putea să-i adune sub steagul său pe naţionaliştii supăraţi pe tratat, pe toţi aceşti belgieni sau polonezi raşi de pe hartă sau pe saxonii amputaţi de jumătate din teritoriile lor fiindcă rămăseseră prea multă vreme aliaţii francezilor. Anunţul revenirii sale a provocat un freamăt ce nu cere decât să fie exploatat1. Ca şi în cazul mişcării federaliste, Napoleon ezită: „Nu am eu oare de partea mea Belgia şi provinciile de dinolo de Rin? Cu o proclamaţie şi cu un drapel tricolor, le voi revoluţiona în douăzeci şi patru de ore”, clamează el în consiliu. Până la urmă renunţă, atât ca să evite să le dea apă la moară adversarilor săi cât şi din realism. Cucerirea imperială a dăunat mult mitului Franţei revoluţionare, soră mai mare a popoarelor oprimate venită să le întindă o mână ca să le elibereze de Vechiul Regim. Brutalitatea trupelor franceze, la Berlin sau Hamburg, rămâne prezentă în toate spiritele, şocate de altfel şi de Blocada continentală ce le-a ruinat toate economiile în vreme ce coasa serviciului militar obligatoriu le decima tineretul. La Madrid, Dresda, Varşovia, ca şi la Roma sau Bruxelles, aliaţii sau anexaţii au suferit o ocupaţie apăsătoare, punctată cu răpiri şi violuri, când nu era vorba, ca la Amsterdam sau Anvers, de gigantice autodafe-uri de produse de primă necesitate confiscate de vama imperială, aflată în război comercial cu perfidul Albion. Refluxul din 1813 s-a împlinit sub uralele locuitorilor grăbiţi să-şi regăsească vechii suverani. Dacă polonezii, walonii şi populaţiile riverane ale Rinului îi rămân favorabile, germanii şi spaniolii îi păstrează Franţei o ură tenace.

Sigur, după 1814, contra-revoluţia europeană aflată în marş le-a deschis ochii oamenilor şi a provocat o frământare contrară, iar 1 Mai cu seamă în Saxa unde a fost salutat cu multă agitaţie Zborul Vulturului. Dresda se agită în vreme ce contingentele saxone cantonate la Liege se revoltă strigând „Trăiască Napoleon”. Henry Houssaye menţionează de asemenea manifestaţii favorabile la Bruxelles, Gând, Liege, Mayence, Aix-la-Chapelle, Treves, Spire, Luxembourg şi în Piemont. Dar, aşa cum recunoaşte el însuşi acest ardent bonapartist, „vocile izolate ale beneficiile Codului Civil şi cele rezultate din organizarea raţională a Statului, exportate graţie cuceririlor imperiale, continuă să fie lăudate în numeroase ţări. Dar Napoleon ştie, greşelile din anul precedent nu pot face să fie uitat deceniul de război, de jafuri şi instabilitate al cărui simbol el rămâne. El preferă aşadar să se abţină de la orice provocare, spre a se plasa mai bine ca martir în faţa poporului său. Sub presiunea opiniilor publice, Europa în ceea ce o priveşte nu ezită să ameninţe Franţa. Dacă ruşii şi austriecii în general nu se pronunţă, englezii şi mai cu seamă prusacii se dezlănţuie prin jurnale, broşuri şi proclamaţii interpuse. Mărturie stă şi următoarea filipică extrasă din Jurnalul de la Frankfurt: „Nici un fel de tratat cu francezii! Prescripţia pronunţată de Congres împotriva şefului lor trebuie să se extindă la toată naţiunea. Trebuie să-i exterminăm, să-i ucidem ca pe nişte câini turbaţi.” Am fost prea buni cu ei anul trecut, scrie de asemenea un ziar prusac: „Ar fi trebuit să-i exterminăm pe toţi. Da, trebuie exterminată această bandă de cinci sute de mii de briganzi”, înainte să scoatem „în afara legii întreg acest popor lipsit de caracter, pentru care războiul este o necesitate”, şi să împărţim teritoriul său pe regiuni cu speranţa că se vor sfâşia între ele1. Acţionând în acest fel, aliaţii îşi asumă totuşi riscul de a apropia naţiunea de împărat. Dar ei fac de asemenea apel şi la propriile lor opinii naţionale, acuzându-1 pe Vultur că a violat tratatul de la Fontainebleau, pentru a-şi justifica propria lor iniţiativă. Ş.i ei trebuie să-şi convingă popoarele lor că se află în stadiul de legitimă apărare. Căci patriotismul născut în Franţa revoluţionară arde de acum înainte pe tot continentul. Bătălia dintre opiniile publice prelungeşte astfel bătălia legitimităţilor.

Virulenţa polemicilor contrastează cu calmul aparent, mai cu seamă în marile oraşe. Căderea Bursei, grăbită de publicarea raportului lui Caulaincourt, relevă totuşi angoasa crescândă a notabililor şi „Sau o Franţă împărţită, sau să împărţim noi lanţurile Franţei, iată alternativa noastră; dacă avem suficiente motive ca să vrem dispariţia lui Napoleon ca prinţ de pe scena politică, nu avem mai puţine pentru a-i neantiza pe francezi ca popor. Pentru asta nu e nevoie să-i înjunghiem; e destul să le dăm numeroşi prinţi în locul unui împărat, şi să-i organizăm după modelul poporului german. Lumea nu poate să rămână liniştită atâta vreme cât există un popor francez; să-1 transformăm deci în popor din Bureundia. Din discreditul guvernului imperial1. „Prestigiul e coborât la un nivel de neconceput, scrie atunci Baranţe. Libertatea presei devine licenţa cea mai ostilă. Nu mai există nici un fel de guvern atunci când suveranul e tratat în aşa hal.”2 Dorinţa de pace se regăseşte peste tot şi chiar, semn al timpului, în acest Paris simbol al Frondei şi Revoluţiei. Mediile cele mai înlesnite îşi exprimă teama şi oboseala în aşteptarea unei reveniri a lui Ludovic al XVIII-lea3, în vreme ce nici scuipaţii prusacilor şi nici filipicele de la Viena nu provoacă răscoala populară pe care se conta: „Niciodată, asigură Bourrienne, de la saturnaliile Revoluţiei, capitala nu a fost atât de tristă şi morocănoasă ca în aceste trei luni de agonie.” Cel de „al doilea Imperiu” eşuează în indiferenţă înainte chiar de a lupta4. Numai armata şi ceea ce rămâne din federaţi întreţin iluzia unei ardori. Ultima mână de fideli îşi face obiceiul să frecventeze cafeneaua Montansier. Situată aproape de Palatul Regal, ea devine centrul de întâlnire al bonapartismului popular în această Sută-dezile. In faţa unui bust al lui Napoleon urcat pe un soclu şi înconjurat cu lauri, amatorii îşi cântă de mama focului dragostea pentru mantaua cea gri şi pofta de a pleca la luptă. Repertoriul amestecă mari piese clasice revoluţionare precum Marsilieza sau Cântecul de plecare, cu noi cuplete inventate în fiece seară de „oratori cântăreţi”. Studentul La Bretonniere îşi aminteşte cuvintele fredonate: Nu, Franţa nu mai e ofilită,: Iar laurii noştri sunt mereu verzi; Ah! să repetăm cuvintele dragi: Napoleon, glorie, patrie.

1 Renta atinge un curs de 54 de franci la începutul lunii iunie faţă de 78 la începtul lui martie. 2 Napoleon i-a scris totuşi pe 29 mai lui Fouche să aresteze câţiva ziarişti: „Ar fi totuşi vremea ca poliţia să nu lase nepedepsite incitările la război civil. Trebuie ca acest lucru să înceteze.” Dar el n-a mai insistat. 3 Stă mărturie trecerea în revistă, mai degrabă rece, a gărzii naţionale pariziene pe care împăratul o efectuează pe 16 aprilie în curtea de la Tuileries. 4 „Chemarea militarilor aflaţi în concediu, mobilizarea gărzilor naţionale, certitudinea unui război, teama de o a doua invazie, slăbiciunea puterii, inerţia prefecţilor, ostilitatea primarilor, manevrele clerului, toate conspiră să altereze opinia publică în centrul şi estul Franţei, să o piardă pe cea din sud şi din vest, rezumă Henry Houssaye. Entuziasmul se Cu excepţia acestor chefuri nocturne, bonapartismul popular şi-a dat duhul. Violeta se ofileşte, în amintirile lui de tinereţe1, un oarecare Bary propune o definiţie destul de precisă a celor două tabere. El îi aşează de partea lui Ludovic al XVIII-lea pe emigraţi, pe nobili, pe preoţi, femeile şi copiii care se tem de înrolările obligatorii, pe „generalii plictisiţi să mai lupte” şi pe comercianţi. „Pentru împărat”: cei care au achiziţionat bunuri naţionale, soldaţii şi ofiţerii cât şi „tinerii care se dedică unei cariere militare”, muncitorii, în sfârşit medicii „cărora războiul le dă de lucru şi răniţi de îngrijit”. Pentru a reaprinde flacăra interioară, Napoleon mizează pe marea întrunire pe Champ-de-Mai. De la decretele de la Lyon care au anunţat-o pe 13 martie, ambiţia a mai scăzut. Acum nu mai e vorba de „a lua măsurile de cuviinţă pentru a corecta şi modifica instituţiile noastre”; şi cu atât mai puţin de a o încorona pe Marie-Louise şi pe regele Romei, ci doar de a promulga Actul adiţional. Prin înscenarea unei ceremonii civile şi militare care să ia ochii, el speră să ascundă mediocrele rezultate ale plebiscitului şi să afişeze uniunea sacră a naţiunii. Napoleon visează la o a doua încoronare, laică de astă dată, care se inspiră în acelaşi timp din ceremonialul carolingian2, din serbarea Federaţiei de pe 14 iulie 1790 şi din ceremonia remiterii vulturilor care a urmat încoronării sale3. Ca la 1804, el îşi asociază la

1 întitulate Cahiers d'un rhetoricien. 2 Toată lumea ştie că referinţa la Charlemagne e omniprezentă în epopeea imperială, începând cu titlul de împărat pe care Napoleon îl împrumută de la întemeietorul dinastiei carolingiene ca şi încoronarea de către papă, favoare de care a beneficiat numai Charlemagne în anul 800. Napoleon îl evocă deseori în corespondenţa sa pe împăratul cu barba înspicată (mai cu seamă în raporturile sale cu Pius al Vll-lea) şi se impregnează de metodele lui de guvernare atât în politica internă (prefectul se inspiră de la missi dominici) cât şi în cea externă (voinţa comună de a domina Rinul şi Italia de nord). Champs-de-Mai, teren care înlocuieşte Champ-deMars desemna sub Carolingieni adunarea generală a oamenilor liberi în faţa căreia se rezolvau principalele diferende din acea epocă, mai cu seamă cele care îi opuneau pe laici ecleziaştilor. După ce erau strigate cu voce tare în faţa poporului înarmat, deciziile de arbitraj erau consemnate în scris, pe capitole (capitule), de unde şi termenul de capitulaţii. Ceremonia de la 1815 împrumută astfel de la îndepărtata ceremonie străbună caracterul militar, popular şi solemn. 3 Serbarea Federaţiei (1790) marchează momentul fericit al Revoluţiei în faţa a 300000 de oameni aproximativ, dintre care 50000 de militari, Ludovic al XVI-lea prestase jurământul acceptând noua ordine revoluţionară, pecetluind astfel reconcilierea lui cu naţiunea. De la această sărbătoare împăratul a împrumutat locul, Champ-deMars, şi obiectivul, care constă în a strânge naţiunea în jurul monarhului proclamând în acelaşi timp sacralitatea valorilor revoluţionare. Cea de a doua parte a ceremoniei e copiată direct după f*t*rt*mnnin milifoI-S Al* t
astă dată notabilii fug de el, poporul nu are tragere de inimă iar Pius al VH-lea rămâne la Roma. Cu toate acestea, trebuie să facă faţă, să continue să afişeze o imagine de fericire şi seninătate. Orchestrate de David şi de arhitectul Fontaine, reglate de contele de Segur, mare maestru de ceremonii, festivităţile de pe data de joi l iunie3 reunesc două sute de mii de invitaţi înghesuiţi pe vaste gradene de lemn contruite pentru această ocazie, împăratul va ocupa succesiv două tronuri: unul în faţa Şcolii militare, celălalt dominând perspectiva spre Champ-de-Mars, corespunzător celor două secvenţe – civilă apoi militară – ale zilei. Reprezentanţii armatei ocupă gradenele de pe partea stingă şi de pe partea dreaptă, încercuind colegiile electorale care sunt plasate la mijloc. Reprezentanţii corpurilor constituite îl înconjoară pe suveran. Esplanada e umplută cu cincizeci de mii de militari şi de gărzi naţionale mobilizaţi pentru această ocazie, întreg ansamblul oferă o panoramă demnă de cele mai mari serbări imperiale: „Am văzut, confirmă Hobhouse, un spectacol imposibil de descris prin măreţia lui. Monarhul pe tronul lui, care se alcătuia ca o piramidă strălucitoare de vulturi, încoronat de penele lui albe; arme şi uniforme militare; o câmpie imensă plină de soldaţi, flancaţi de o mulţime atât de numeroasă încât taluzurile de ambele părţi erau un singur covor de capete; omul, împrejurarea, toate trezeau în noi o admiraţie de nedefinit faţă de spectacolul ce ni se oferea; care a devenit şi mai măreţ atunci când baionetele, căştile, cuirasele strălucind cât cuprindeai cu ochii, drapelurile ce se lansau făcând tumbe, muzica ce se auzea 1 Plebiscitul popular e confirmat în prezenţa unor membri mai înstăriţi ai colegiilor electorale (ceremonie civilă) înainte ca împăratul să îi remită armatei vulturii (ceremonie militară). 2 Mesaje ale camerelor şi jurăminte ca mărturii ale adeziunii notabililor, încoronarea populară se operează prin plebiscit, cea militară prin remiterea crucilor şi a vulturilor, iar cântând pe câmpie anunţară că toate, de aproape şi de departe, urmau să pornească în marş.” Trezită de o sută de lovituri de tun trase în zori, mulţimea aleargă spre locul adunării, în apropiere de Şcoala militară şi de Champ-deMars. Franţa imperială şi-a pus cele mai frumoase veşminte: e o

simfonie de aur şi culori, de vulturi şi albine, de săbii, chipie, dolmane, epoleţi, şei aurite, costume strălucitoare şi cai de ceremonie. La ora unsprezece, cortegiul imperial e gata alcătuit şi părăseşte palatul Tuileries. Înconjurat de o mică trupă de mareşali călare, împăratul a luat loc în caleaşca încoronării1. Escortate de elita cavaleriei, de vânători călări ai Gărzii, de husari, de dragoni şi cuirasieri, precedate de crainici în tunici albastre stropite cu albine de aur, circa douăzeci de căleşti se îndreptară spre Champ-de-Mars într-un răstimp de aproape două ore. Totul se prezintă sub cele mai bune auspicii când împăratul îşi face brusc apariţia. După lungi ceasuri de aşteptare, mulţimea febrilă se aşteaptă să-1 vadă pe războinic, pe bărbatul cu mantaua gri, fiul Revoluţiei. De la întoarcerea lui, mulţimea abia dacă 1-a înrezărit, pândind foarte rarele lui apariţii publice. Şi iată că ea descoperă cu uimire un suveran de operetă care pare să-şi fi croit surtucul după modelul lui Henri III, coafura ca în epoca Renaşterii iar pantofii în stilul cortegiului lui Ludovic al XIII-lea2. Ţinuta lui încă o mai evocă pe cea a încoronării, supraîncărcată cu hermină şi înflorituri de aur. Dacă în momentul apogeului această ţinută fusese tolerată, de astă dată ea uimeşte, pare depăşită şi chiar grotescă. Lovit în inimă de eşecul plebiscitului, Napoleon dă impresia că se agaţă cu disperare de trecut ca de o plută de salvare. Această legitimitate de paradă, produs al unei glorii defuncte, suscită de îndată râsete şi sarcasme. De la apoteoza imperială se alunecă spre comedia 'de bulevard3: „Regaliştii „Era o caleaşca aurită, cu panouri de cristal şi supraînălţată cu o imensă coroană de asemenea aurită ce acoperea toată imperiala, descrie Hobhouse. Patru lachei sau paji erau urcaţi în faţă, şase în spate, iar doi mareşali ai Imperiului călăreau la dreapta şi la stânga faetonului care era tras de opt cai albi bogat împodobiţi cu mari paruri albe şi conduşi de tot atâţia vizitii cărora nu le venea uşor să-i ţină în zăbală.” 2 Este descrierea pe care ne-o dă memorialistul Jal, unul din cei mai de încredere martori ai ceremoniei. „Napoleon, precizează Emile Le Gallo, era împodobit cu o tocă neagră, cu pene albe şi cu un diamant. Peste o tunică de culoare roşu deschis, el purta, ataşată la gât, o manta de aceeaşi nuanţă, dublată cu hermină şi brodată cu

aur, care îi cobora până la picioare. Pantalon scurt de satin alb, ciorapi de mătase albă, pantofi cu „rozele” completau această ţinută. Îşi bătură joc, artiştii criticară, chiar dacă David trecea pe acolo; companionii de nădejde ai împăratului gemură în surdină suferind de ridiculul la care se preta el; reprezentanţii poporului rostiră cu voce destul de tare că un asemenea travesti nu li se părea deloc potrivit. Din semicercul în care erau plasaţi deputaţii după ordinea alfabetică a departamentelor, se ridică un murmur dezaprobator atunci când Napoleon îşi făcu apariţia în amfiteatrul unde urma să se oficieze slujba religioasă. Acest murmur m-a înspăimântat”, scrie Jal în Amintirile1 sale. Cei trei fraţi, Jopseph, Lucien şi Jerome, travestiţi şi ei pentru ocazie, au parte de critici2 asemănătoare ce se înteţesc la sosirea lui Cambaceres, pomădat, cu perucă, în mantie albastră stropită cu albine de aur: „Am văzut trecând cortegiul imperial în mare ţinută de gală, cu penele în vânt, cu căciulile răsfrânte, cu surtucuri după moda spaniolă, în pantaloni de satin alb, cu pantofi cu fiong şi tot restul. Această mascaradă, când se anunţa o asemenea criză iar Franţa era pe punctul de a fi invadată şi împărţită în bucăţi, numai de dragul de a face impresie în ochii unor domni, această mascaradă, spun, îmi inspiră pe câtă indignare pe atâta dispreţ”, raportează ducele de Broglie4. Strigătele „Trăiască Franţa” şi „Trăiască naţiunea” le înăbuşesc repede pe cele cu „Trăiască împăratul”. Napoleon, cu capul înfundat între umeri, deloc în apele lui, înţelege de îndată că magia atât de mult tras într-o caleaşca de paradă, acest lucru ar fi însemnat un început de abdicare: el se ataşa de semne, ca şi cum ar fi simţit că realitatea îl părăseşte.” 1 Costumul „destul de ridicol” al lui Napoleon a fost comparat cu „cel purtat de cavalerii din Evul Mediu în melodramele de pe bulevard”, remarcă Le Gallo. 2 Lucien s-a certat copios cu Napoleon chiar înainte de ceremonie, considerând că înzorzonarea prevăzută era burlesca: „Nu vreau să apar în alb, ci cu o uniformă de gardă naţională, împăratul îmi răspunde cu un surâs deloc amical: „Da, ca să produci mai mult efect ca gardă naţională decât eu ca împărat, nu-i aşa?” (lung, Lucien Bonaparte et şes memoires.)

3 „A fost un mare hohot de râs în preajma noastră, când a fost văzut făcându-şi apariţia acest om al cărui gust şi ale cărui talente sunt de asemenea bine cunoscute în tot Imperiul”, raportează Hobhouse. 4 Ziarul Le Censeur este la unison: „Totul îndepărta ideea unui scop pur naţional. [.] O pompoasă etalare de căleşti, de broderii, de escorte, poate inspi a respect unui popor-copil, dar nu ar putea să producă nici un fel de bună impresie asupra unui popor adult care sa deprins să judece oamenii şi evenimentele. Mirabeau, încă de la 1789 [.] spunea: nu mai avem vreme să mergem pe căi ocolite. Nam putea rezista curentului opiniei publice: trebuie să fim sau susţinuţi de ea sau copleşiţi.” Numai Monitorul, iar cu Ţ ' *' ' ' – „ aşteptată nu se prezintă la întâlnire. Se simte ridicol? Se simte pierdut1? Conform mai multor mărturii, nu mai avea nici o tragere de inimă. Dădea impresia că e greoi, aproape apatic. Figura îi părea îmbătrânită, „îngrijorată, contractată, severă şi mecanică”, precizează Thibaudeau2. „Avea o mină foarte proastă şi părea îngrijorat”, confirmă Hobhouse. Privirea întunecată a lui Napoleon se încrucişează cu cea plictisită a mulţimii. Ceremonia, care se lungeşte până la şapte seara, pare că nu se mai termină. După liturghia celebrată în indiferenţa generală3, asistenţa se supune discursului tern adresat de Duboys d'Angers, reprezentant al electorilor4, după care urmează obositorul ceremonial însoţind proclamarea rezultatelor. Napoleon semnează constituţia ce intră de îndată în vigoare înainte de a se adresa mulţimilor. Superb, din păcate discursul lui nu este auzit de majoritatea publicului, ceea ce face să sporească dezamăgirea generală. Napoleon îşi sparge pieptul „cu un accent emoţionat şi aproape tulburat5” ca să-şi justifice întoarcerea: „împărat, Consul, soldat, tot ce am eu vine de la popor, în 1 Generalul Thiebault, care 1-a întâlnit la câteva zile după aceea, îşi notează impresiile în Journal. Ele sunt în acelaşi ton cu cele ale memorialiştilor contemporani: „Privirea lui, pe vremuri atât de formidabilă prin forţa de a scruta, îşi pierduse puterea şi chiar fixitatea; figura lui, pe care deseori o văzusem parcă strălucind de graţie sau modelată în bronz îşi pierduse orice expresie şi caracterul de forţă; gura contractată nu mai păstra nimic din fosta-i magie;

însuşi capul nu mai avea prestanţa ce îl caracteriza pe dominatorul lumii, iar mersul lui era la fel de ezitant ca întreaga ţinută şi gesturile îi erau nesigure. Totul în el părea denaturat, descompus, paloarea obişnuită a pielii sale fusese înlocuită de un ten verzui foarte pronunţat care m-a frapat.” Şi mai cu seamă privirea părea ca şi stinsă sau absentă, fără nici un raport cu ceea ce ar fi dictat circumstanţa. Fostul convenţionalist adaugă: „Impresia penibilă care m-a încercat nu s-a şters niciodată.” 3 Ceremonia e celebrată de Monseniorul de Barral, arhiepiscop de Tours. Împăratul 1-a impus anturajului său reticent pentru a-şi dovedi ataşamentul său faţă de religie în faţa valului crescând de anticlericalism. „Sire, spune mai cu seamă oratorul, poporul francez vă decernase coroana: aţi depus-o fără ca el să dorească acest lucru. Voturile de acum vă impun datoria de a o lua îndărăt.” Pregătit de CarrionNisas, un vechi tribun, textul a fost revăzut după aceea de Chaptal şi Cambaceres care au obţinut mai cu seamă suprimarea unei fraze insolente: „Noi ne-am raliat la cauza dumneavoastră fiindcă am sperat că veţi aduce o dată cu revenirea toată fecunditatea căinţelor unui mare om.” Cum spune Villemain. Memorialistul liberal adaugă aceste observaţii pătrunzătoare: „Evident, marele bărbat de război, marele dominator nu se mai afla în mediul său natural Şi pe linia destinului său. Nu mai acţiona de unul singur ca să facă, cum ar fi vrut şi în momentul în care ar fi vrut, lucruri extraordinar de noi: de asta Hata pi rnr>; n în,. /”. -(tm) r.* prosperitate, în adversitate, pe câmpurile de bătălie, în Consiliu, pe tron, în exil, Franţa a fost obiectul unic şi constant al gândurilor şi acţiunilor mele. Precum acel rege al Atenei, m-am sacrificat pentru poporul meu, în speranţa de a vedea realizându-se promisiunea făcută de a i se păstra Franţei integritatea naturală, onorurile şi drepturile. Indignarea de a vedea drepturile ei sacre, cucerite în douăzeci şi cinci de ani de victorii, necunoscuţi şi pe vecie pierduţi; ţipătul onoarei franceze terfelite; vocile naţiunii mau readus pe acest tron care-mi este scump fiindcă el e chezăşia independenţei, al onoarei şi drepturilor poporului.”

Introducerea promite o reîntemeiere globală a instituţiilor înainte să facă apel la uniunea sacră împotriva duşmanului. Mulţi spectatori, care se aşteptau la un anunţ spectaculos – unii murmurau că împăratul va profita de ocazie pentru a abdica în favoarea fiului său – sunt din nou dezamăgiţi1. Faptul că Marie-Louise şi regele Romei, foarte aşteptaţi, sunt absenţi, sporeşte şi mai mult această dezamăgire. Singurul moment forte al zilei a fost remiterea vulturilor ce intervine din nefericire la sfârşit şi nici nu va avea de altfel răgazul necesar să se încheie. Napoleon, cu un gest majestuos, îşi degrafează mantia care-1 apasă şi se repede spre estradă pentru a se alătura Marii Armate. Ca să poată să ajungă la ţintă, el trebuie să-i dea la o parte pe curioşii care îl înghesuie foarte strâns. Ajuns lângă vitejii lui, care1 aclamă ca nişte apucaţi, el simte în sfârşit că reînvie2, în privirile lor, el încă mai citeşte entuziasmul şi pasiunea, aceeaşi flacără sacră a 1 Fouche este cel care contribuie la răspândirea zvonului după ce încercase degeaba să-1 convingă pe împărat în acest sens: „împăratul a ratat o bună ocazie, îl sfătuisem să abdice astăzi; dacă ar fi făcut-o, fiul lui ar avea şansa să domnească şi nu am avea nici război” (cuvinte ale lui Fouchd către regina Hortense citate de aceasta din urmă în ale sale Memoires). Se pare că şi Lucien ar fi insistat în acest sens. Napoleon se indignează de această sugestie pe care o refuză în următorii termeni: „Ce! Vreţi o austriacă drept regentă şi să reduceţi Franţa la acest hal de degradare? Nu voi fi niciodată de acord cu aşa ceva, nici ca tată, nici ca soţ, nici în calitate de cetăţean. I-aş prefera chiar pe Bourboni. Nevasta mea ar fi jucăria tuturor partidelor, fiul meu ar fi nefericit iar Franţa umilită sub influenţă din afară.” 2 Thiers descrie măreţia momentului în Histoire du Consulat et de l'Empire: „Spectacolul, în acest moment, era magnific, căci grandoarea sentimentului moral egala măreţia locului. Ministrul de Interne ţinând drapelul gărzii naţionale a Parisului, ministrul de Război ţinând drapelul primului regiment al armatei, ministrul Marinei ţinându-1 pe cel al primului corp al Marinei, erau în picioare alături de împărat. Pe numeroasele trepte ce coborau din incintă până pe

Champ-de-Mars erau înşiraţi de o parte ofiţeri ţinând spiritului de sacrificiu. Ca la Fontainebleau în anul precedent, el nu poate conta decât pe ei. Pentru fiecare corp trecut repede în revistă1, împăratul pronunţă un scurt discurs, ultimul fiind în mod natural adresat Gărzii: „Iar voi, soldaţi ai Gărzii imperiale, juraţi că vă veţi depăşi pe voi înşivă în campania care va începe şi că veţi muri cu toţii mai degrabă decât să suferiţi ca străinii să vină să-şi dicteze legile lor în patrie.” „Jurăm”, urlă mai multe mii de piepturi entuziaste. „Defilând prin faţa împăratului, privirea lor strălucea de un foc ardent şi sumbru, constată ducele de Broglie; ai fi zis că vezi fluturând pe buzele lor monturi te salutant, iar răcnetele stridente pe care erau puşi să le scoată stricau impresia generală fără să o distrugă.” Concepută ca o mare sărbătoare a păcii, a bunei înţelegeri şi a libertăţii, ceremonia de pe Champ-de-Mai îşi ratează în mod evident ţelul, provocând efectul invers celui dorit, în loc de o nouă încoronare, asistăm mai degrabă la un requiem. Se înmormântează pacea care în mod teoretic trebuia celebrată şi se ia în bătaie de joc Imperiul liberal ce pare deja pierdut. Memorialistul Jal are drept vecin un ofiţer bonapartist. Descumpănit, acesta din urmă îi mărturiseşte înainte să dispară: „Nu mai are mult.” Venind după inconvenientul cu plebiscitul şi după eşecul legislativelor, această nouă decepţie prezice eşecul restauraţiei imperiale. Cinând între Cambon şi Barere2 în ajunul deschiderii sesiunii, un martor relatează conversaţia lor: „Acolo Imperiul era condamnat la moarte. Napoleon era tratat cu un dispreţ incredibil; se lua în calcul numai forţa lui şi în cel mai rău caz spre a fi trimis la război, însă cu promisiunea că va avea parte de tratamentul cel mai brutal o dată pacea revenită, dacă va mai rezista până atunci3.” „După fiecare din aceste discursuri, el însuşi continuând să stea în picioare, grav, cu privirile aţintite undeva sus, impunea cu o voce nerăbdătoare un accent sau altul orchestrei militare care-1 înconjura”, raportează Villemain în Souvenirs. Doi foşti convenţionalişti proaspăt aleşi în Camera deputaţilor. Din 629 de locuri bonapartiştii, să ne reamintim, nu obţinuseră decât aproximativ cincizeci. Ludovic-Filip, într-o scrisoare trimisă pe 30 mai prietenului său, şir Charles Stuart, analizează cu acuitate criza ce urmează să apară: „Aş vrea să vă fixez atenţia şi pe cea a

ducelui de Wellington, de asemenea, pe ceea ce se petrece în Franţa, ceva ce este foarte remarcabil şi interesant: este alcătuirea acestei adunări a cărei existenţă, pe termen lung, mi se pare incompatibilă cu cea a lui Buonaparte. Dacă este el cel care triumfa în lunta r. P „p va anuala atunci o să o distrueă. Iar ei ştiu la fp. L HP hinp ra nni Dar Aar* pi Singurătatea puterii l ^' Ultima concesie făcută liberalilor se dovedeşte repede a fi dezastruoasă. Plină de opozanţi, Camera constituie o ameninţare directă pentru împărat în vreme ce el se pregăteşte să intre în campanie militară. Agitaţi indirect de Fouche, împinşi de La Fayette, parlamentarii cer de la bun început refondarea generală a instituţiilor imperiale într-o singură constituţie liberală. Dacă Napoleon a promis, el consideră cu toate acestea că prioritar rămâne războiul care necesită mobilizarea tuturor energiilor. După victorie, se va găsi timp pentru definitivarea operei interne angajată prin Actul adiţional. Dialogul surzilor începe cu o înfruntare, încă de la şedinţa inaugurală, puterea legislativă încearcă să încrucişeze spada cu împăratul. Cel dintâi scrutin mai important priveşte alegerea preşedintelui Camerei reprezentanţilor. Observat cu lupa, el traduce situaţia în care se află forţele divergente. Cu această ocazie, Napoleon suferă o primă înfrângere. Constrâns să retragă candidatura fratelui său Lucien în faţa ostilităţii deputaţilor1, el îl propulsează după aceea în zadar pe unul din fidelii săi, Merlin de Douai, făcut pentru această ocazie ministru de stat2. Or în primul tur de scrutin candidatul oficial nu obţine decât trei voturi faţă de 189 ale lui Lanjuinais! Susţinut în secret de Fouche, acesta din urmă va fi ales în funcţie în cel de al doilea tur. Alegerea noului preşedinte a fost calculată aşa încât să-i displacă lui Napoleon. Liberal moderat, Lanjuinais3 este într-adevăr unul dintre cei mai vechi şi constanţi adversari ai săi. Ca senator, el s-a opus mai cu seamă tribunalelor de excepţie, de asemenea Consulatului pe viaţă şi Imperiului înainte să contribuie activ în favoarea detronării din 1814, ceea ce i-a adus titlul de pair dat de mâna lui Ludovic al XVIII-lea. Asta ca să ne dăm seama de amploarea conflictului care îl opune împăratului. Alegerea celor patru vice-preşedinţi confirmă tendinţa: în afara lui La

1 Operaţiunea este pregătită de Fouche care îi face pe deputaţi să ceară prezentarea imediată a listei pairilor. Or Napoleon voia să aştepte rezultatul alegerilor la preşedinţie înainte de a fixa soarta fratelui său. Totuşi, sfârşeşte prin a ceda şi îl numeşte pe Lucien pair, ştiind că nu are nici o şansă serioasă să câştige în rândurile Camerei deputaţilor. In opinia lui Lucien, Napoleon nu 1-a încurajat deloc. „Mă bănuieşte, îi spune el fratelui mai mare, că am ambiţia ascunsă de a mă face numit preşedinte cu ideea de a organiza un nou optsprezece Brumar împotriva lui.” 2 O dată cu trei alţi preşedinţi de secţii ale Consiliului de Stat, de asemenea deputaţi: Regnault de Saint-Jean-d'Angely, Boulay de la Meurthe şi Defermon. Fayette sunt numiţi doi alţi liberali, Flaugergues şi Dupont de l'Eure, cărora li se adaugă obscurul general Grenier. Napoleon pricepe imediat mesajul: „Au vrut să mă ofenseze! explodează el în prezenţa anturajului. Au vrut să mă slăbească în acest moment critic. Dacă e aşa, voi dizolva această adunare, voi face apel la Franţa, care nu mă cunoaşte decât pe mine; pentru apărarea ei Franţa nu are încredere decât în mine şi nu ţine câtuşi de puţin seama de aceşti necunoscuţi care nu pot face nimic pentru binele ei. [.] Căci revoluţia poate fi apărată numai cu lovituri de tun şi care dintre ei e capabil să tragă una singură?” Descurajându-i pe fidelii săi, împăratul ameninţă încă o dată fără să lovească şi sfârşeşte prin a ratifica numirea lui Lanjuinais. Oboseală? Dezgust? Indiferenţă? Deputaţii percep concesia ca pe o capitulare care le dă imediat aripi. În discursul tronului pronunţat pe 7 iunie, Napoleon se arată totuşi foarte conciliant: „De trei luni, declară el, circumstanţele şi încrederea poporului mi-au conferit din nou o putere nelimitată. Astăzi se împlineşte dorinţa cea mai presantă a inimii mele. Încep monarhia constituţională.” El îşi reafirmă, pentru a linişti din nou majoritatea, voinţa de a refonda instituţiile imperiale într-un singur cadru. Totuşi, el are grijă să pună clar limite ambiţiei parlamentare crescânde: „Am ambiţia să văd Franţa bucurându-se de toată libertatea posibilă; spun posibilă, fiindcă anarhia duce întotdeauna la guvernarea absolută.” După ce a recomandat regularizarea libertăţii presei1, el face ca întotdeauna un apel la uniune: „Duşmanii noştri

contează pe diviziunile noastre interne. [.] E posibil ca cea dintâi datorie a prinţului să mă cheme în curând în fruntea copiilor naţiunii spre a lupta pentru patrie. Armata şi eu, ne vom face datoria.” Se subînţelege: faceţi-v-o şi voi pe a voastră! La Fayette, care îl observă fără indulgenţă, denunţă „în toată figura sa, în accentul discursului său, violenta constrângere pe care i-o impune noua lui situaţie.” îndărătul liberalului de circumstanţă, îl vede mereu pe despotul aţipit2. „Libertatea presei, precizează Napoleon, este inerentă Constituţiei actuale; nu putem schimba nimic fără să alterăm întreg sistemul nostru politic; dar e nevoie de legi represive, mai cu seamă în actualul stadiu al naţiunii. Vă recomand să meditaţi la acest obiect important.” 2 La Fayette îi scrie în acelaşi timp unui prieten: „Figura lui [.] mi-a părut că este cea a unui despot bătrân iritat de rolul pe care poziţia în care se află îl forţează să îl joace”, înainte de a povesti scurta sa întrevedere între patru ochi cu împăratul: „Vă găsesc întinerit”, mi-a spus el; „aerul de la ţară vă face bine” – „ Mi-a făcut destul de bine”, i-am răspuns eu. Nu puteam să-i întorc complimentul, căci îl aăseam mult schimbat „si cit n După câteva puneri la încercare1, tensiunea sporeşte din nou pentru a izbucni pe faţă o dată cu discuţia despre adresările parlamentare2. La camera inferioară, La Fayette se distinge prin virulenţă. El întreabă „dacă această cameră trebuie să se numească reprezentare a poporului francez sau club Napoleon”, înainte să obţină să se înlocuiască în adresă, pentru desemnarea împăratului, calificativul de erou cu cel de mare om prevăzut iniţial. „Mare om presupune virtuţi morale de care un erou poate foarte uşor să se lipsească”, comentează perfid prietenul său Lanjuinais. Spre uimirea lui Napoleon, camera superioară îi urmează exemplul. Formată doar din 117 membri3, şi fără să se bucure de vreo consideraţie, pairia încearcă să cucerească un simulacru de legitimitate arătându-şi independenţa faţă de binefăcătorul ei. Fără surpriză, adresele insistă apăsat pe amendamentele constituţionale ce trebuie aduse. Dând vina ostilităţilor pe Europa, ele îl avertizează la modul solemn pe împărat asupra caracterului defensiv pe care trebuie să-1 aibă viitorul conflict: „Nici chiar voinţa

prinţului victorios nu va putea să antreneze naţiunea dincolo de limitele propriei sale apărări”, ameninţă deputaţii. „Instituţiile noastre îi garantează Europei că niciodată guvernul francez nu va putea fi atras de seducţiile victoriei”, supralicitează Camera pairilor. Pe 11 iunie, Napoleon răspunde cu vigoare, „pe un ton sever şi dispreţuitor” după Thibaudeau: „Lupta în care suntem angajaţi e ' Intervine de exemplu un incident în legătură cu numirea lui Lanjuinais. Deputaţii fiind nerăbdători să cunoască decizia împăratului, acesta din urmă, exasperat, pune să li se răspundă că o să le-o comunice prin intermediul unui şambelan de serviciu. Numeroşi deputaţi protestează contra acestei „ofense aduse reprezentanţei naţionale”. De altfel, deputatul Felix Lepelletier care voia să-i decerneze titlul de „salvator al patriei” lui Napoleon, este adus la ordine la modul cel mai sec şi trebuie să-şi retragă jalnic moţiunea, în sfârşit, un ultim exemplu semnificativ, Dupin se ridică contra prestării obligatorii a jurământului de fidelitate faţă de împărat (acest lucru înainte chiar de discursul tronului). Până la urmă se depune jurământul în masă în urma unei tranzacţii negociate între Joseph şi La Fayette. 2 Fiecare din camere răspunde la discursul tronului printr-o 'adresă al cărei text face obiectul dezbaterilor preliminare între parlamentari şi anumiţi miniştri din guvern. 3 Lista e decisă de împărat în Cosiliul de miniştri din seara de 2 iunie: opt pairi de drept, cei patru fraţi ai împăratului (Joseph, Lucien, Louis, Jerome), cardinalul Fesch, Eugene de Beauharnais, Cambaceres şi Lebrun, stau alături de militari şi notabili, adesea iluştri: Suchet, Măreţ, Brune, Boissy d'Anglas, Carnot, Chaptal, Clauzei, Cornudet, Moncey, Cambronne, Soult, Lefebvre, Decres, Drouot, Massena, Davout, Drouet d'Erlon, Flahaut, Gaudin, Girard, Grouchy, Jourdan, Lac6pede, La Bedoyere, Lameth, Lallemand, Lavalette, Lecourbe, Mouton, Ney, Montalivet, Mole, Mollien, Fouchă, Pajol, r,. Da„ D”jc (tm), (tm) Knofr Ducos, Sieyes, Mortier, Thibadeau, ?' m serioasă. Nu obişnuinţa cu prosperitatea este primejdia care ne ameninţă astăzi: ci sunt furcile caudine pe sub care străinii vor să ne oblige să trecem! [.] Marile naţiuni ca şi marii oameni îşi desfăşoară toată energia caracterelor lor, şi devin obiect de

admiraţie pentru posteritate tocmai în vremurile dificile.„ Aceeaşi iritare transpare şi în răspusul către deputaţi: „Constituţia este punctul nostru de asociere; ea trebuie să fie steaua noastră polară în momente furtunoase. [.] Criza în care suntem angajaţi e puternică. Să nu imităm exemplul Imperiului de jos care, împins din toate părţile de barbari, s-a făcut de râs în faţa posterităţii ocupându-se de discuţii abstracte în momentul în care berbecele le spărgea porţile oraşului.” în aceste două discursuri, Napoleon face referire la onoare şi la posteritate. Dar predică în deşert. Parlamentarii rămân obsedaţi de teama unei dictaturi, neglijând imperativul de uniune cu împăratul pentru a face să prevaleze reformele şi chiar pentru a-şi calma suspiciunile sau neguroasa lor sensibilitate. Cine să-1 audă? d'pe să-1 poată înţelege? Hotărât lucru, aceşti blestemaţi de liberali nu sau schimbat, se gândeşte împăratul. Mereu aceiaşi indivizi vanitoşi nutrind vise găunoase, aceiaşi oameni care bagă beţe în roate şi dau întâietate utopiilor metafizice nu realităţii puterii. A guverna nu înseamnă a negocia permanent în speranţa de a găsi un compromis, înseamnă a alege, a tranşa. A guverna presupune sânge rece, iniţiativă şi responsabilitate. Văzând că se înmulţesc scenele de hârjoană ce ţin de protocol dublate de insolenţe în discursuri, el se enervează: „îmi dau seama cu durere, îi mărturiseşte el lui Fleury de Chaboulon, că deputaţii nu sunt câtuşi de puţin dispuşi să facă corp comun cu mine, şi că nu lasă să le scape nici o ocazie ca să-mi caute gâlceavă. De ce se pot ei plânge? Ce le-am făcut? Le-am dat libertatea cu amândouă braţele, poate că le-am dat prea mult, căci astăzi regii au mai multă nevoie de garanţii decât naţiunile. Am să dau de la mine cât am să pot; dar dacă îşi imaginează că pot să facă din mine un om de nimic sau un al doilea Ludovic al XVI-lea, se înşeală; eu nu sunt omul care să accepte ca'avocaţii să-i facă legea. Şi nici să las să mi se taie capul de către nişte răzvrătiţi1.” Precum adesea în istoria agitată a puterii, şi mai cu seamă în istoria raporturilor dintre executiv şi legislativ, suspiciunea e mai puternică decât necesara colaborare pe vreme de criză. Liberalii îl bănuiesc pe Napoleon că profită de război pentru a plănui o lovitură de stat.

FrayS nrnnimtiltS îmr>r, tri! > Annvitioi lihpralp rlin împăratul, în ceea ce-1 priveşte, este convins că ei nu aşteaptă decât cea dintâi ocazie ca să-1 lichideze. Fără îndoială că niciuna din părţi nu se înşeală. „Dar toate acestea, neîncredere reciprocă, vis de libertate. Se îndreptau acum spre loteria războiului”, comentează Villemain care continuă: „Tocmai prin aceste caracteristici extraordinara dramă a celor O-sută-de-zile, această parodie condensată a Consulatului şi Imperiului, această comedie a libertăţii îndurate, această febră revoluţionară percepută ca un mijloc de apărare [.] tot acest haos de zadarnice simulacre, dobândesc un caracter nefast şi pentru totdeauna lamentabil.” în această atmosferă vagă, Fouche continuă să manipuleze din umbră, poliţist cum este el în suflet, iubitor de comploturi în spirit, intrigant peste tot pentru a fi gata să exploateze situaţia în folosul lui, oricare ar fi deznodământul. Pe l mai, îşi lansează propriul său ziar al cărui titlul, Independentul, atestă voinţa de a se situa deasupra partidelor, deja ca o poziţie de recurs, în faţa vizitatorilor săi, ducele de Otranto nici măcar nu-şi mai dă osteneala să disimuleze. El se prezintă drept pivot al inevitabilei recompoziţii politice din viitor, fără să-i dea nici o şansă lui Napoleon: „Europa se înarmează împotriva împăratului; el va sucomba inevitabil; miroase deja a cadavru”, îi scrie, implacabil, lui Paul Bovet, agentul lui din Vendeea1. El anticipează deja revenirea Bourbonilor, încredinţat că îi va putea manipula după bunul lui plac. „Bah! Bah! îi spune el confidentului Thibaudeau, cu două camere solide, cu buni miniştri, cu o armată bună, numai să-şi bage dracul coada ca să nu-i putem ţine în frâu pe un rege olog, pe nişte prinţi cretini, pe nişte emigranţi imbecili cărora le-a trecut vremea.” Ca să evite o reacţie regalistă, el întăreşte curentul republican, încurajează caricaturi şi publicaţii ostile dinastiei2, susţine tot felul de federaţii. Regele va trebui să înţeleagă că nu va putea domni fără ajutorul lui. Trimite agenţi nu numai la Gând, dar şi pe 1 Altă confidenţă a lui Fouche dezvăluită de Villemain în preţioasele sale Souvenirs: „Acest om s-a întors mai nebun decât plecase. Se agită mult dar nu o să reziste nici trei luni. Vedeţi, e ceva clar ca lumina zilei: e un calcul de aritmetică morală. Se va dovedi că Dumnezeul armatelor e totdeauna de partea marilor batalioane,

atunci când ele nu sunt conduse prea nebuneşte. Soarta acestui om e fixată iar urzeala lui s-a destrămat în proporţie de nouă din zece; mai rămâne numai viitorul, un pic obscur, dar care nu-i opreşte pe oamenii inimoşi. Trebuie să ne debarasăm de ceea ce ne jenează, după care vom mai vedea.” 2 Henry Houssaye raportează că Fouch6 reeditează Memoire au roi de Carnot cu —: j„ T. I _- j-_”ma”t^1o m rnriratiiri în. – ai-o T nrlnvir al lângă marile puteri, continuându-şi diplomaţia paralelă, desfăşurându-şi antenele în anturajul lui Metternich, al ţarului şi al ducelui de Orleans, pretendentul mascat pe care el speră să-1 promoveze dacă nu îi iese combinaţia cu scumpa lui regenţă pe care nimeni nu o vrea. Ca să-1 înşele pe Napoleon, cel mai adesea transmite o circulară oficială, loială faţă de împărat, dublată însă de o notă secretă care îndeamnă la nerespectarea ei. Iar acolo unde se decide puterea, el se oferă fără reţineri însă nu şi necondiţionat. Negociindu-şi intrarea în minister, păstrarea drapelului tricolor, o constituţie echilibrată şi „uitarea trecutului”, el răspunde la toate aşteptările, în perspectiva unui război, se fereşte să-1 înfrunte pe Napoleon prea pe faţă; îşi ţine toţi cartofii în foc şi are grijă să nu se ardă. Napoleon ajunge să fie pus la curent de intrigile lui. Un agent austriac, arestat de poliţie, îi mărturiseşte împăratului că el acţionează ca reprezentant al lui Metternich pe lângă Fouche care trebuie să trimită în curând un reprezentant la Bale pentru a negocia. Spre surpriza, dar nu în întregime, a lui Napoleon, ducele de Otranto, în ciuda aluziilor lui insistente, rămâne mut asupra subiectului în timpul întrevederii lor. Ca să-1 demaşte, împăratul îl trimite în secret pe Fleury de Chaboulon la Bale ca reprezentant al ministrului său. Spre uimirea trimisului austriac, un oarecare Ottenfels, Fleury îi afirmă că Fouche a devenit cu totul bonapartist, cum se întâmplă de altfel şi cu întreaga naţiune, şi că nu trebuie să se pună bază pe el pentru a acţiona împotriva împăratului. Degeaba îi afirmă Ottenfels că Fouche, chiar după spusele lui Metternich, îl urăşte pe Napoleon, Fleury rămâne de piatră şi îi repetă versiunea lui. Este oare sfârşitul lui Fouche prins în sfârşit în flagrant delict de trădare? Avertizat de Real1, şmecherul ministru se repoziţionează în

extremis faţă de Napoleon. Mărturisind până la urmă misiunea, cere în consecinţă instrucţiuni. Fleury este ales pentru o a doua călătorie, sortită eşecului, în vreme ce ministrul se plânge fără ruşine de suspiciunea imperială în ceea ce-1 priveşte: „E singurul pe lumea asta care a putut să-şi vâre în cap, pentru o clipă, că eu aş putea să-1 trădez pentru Bourboni”, îi spune el lui Fleury, înainte să adauge fără ambiguitate: „îi dispreţuiesc şi îi detest tot atâta ca el.” A Bineînţeles, Napoleon pricepe dublul joc al sinistrului său rival. Insă el oscilează ca întotdeauna între mânie şi resemnare. Dar îşi ex-Primă furia de cel puţin două ori. O primă înfruntare are loc în aprilie în timpul unei întrevederi foarte tensionate între cei doi: „Sunteţi un trădător, Fouche, ar trebui să pun să vă spânzure”. La care cel interesat răspunde rece, dezarmându-1 pe împărat: „Sire, nu sunt de părerea Majestăţii Voastre.” Un duel şi mai viu are loc în Consiliul de miniştri, împăratul constituţional îşi reia pentru o clipă masca de Cezar şi îl execută public: „Mă trădaţi Domnule duce de Otranto, am dovezi. Luaţi mai bine cuţitul şi înfigeţi-1 în pieptul meu, ar fi mai cinstit decât ceea ce faceţi; nu ar depinde decât de mine să ordon să fiţi împuşcat, şi toată lumea ar aplauda un astfel de act de dreptate. Vă întrebaţi poate de ce nu o fac: pentru că vă dispreţuiesc, fiindcă nu cântăriţi în balanţa mea nici o uncie.” Fouche se preface uimit înainte de a borborosi: „Ah! Sire! Cum puteţi crede! Am fost calomniat.1” Totuşi, spre supriza tuturor, împăratul se calmează înainte de ridicarea şedinţei. Aşa cum a procedat întotdeauna, încearcă să obţină un avantaj punând teama să lucreze pentru el. Dezvăluind faptul că e la curent cu manevrele lui, speră să-i taie craca de sub picioare şi să-1 oblige, din teamă, să se alieze în sfârşit la cauza sa. În acest stadiu, refuză în continuare să se debaraseze de el căci individul rămâne după părerea lui mult mai util decât primejdios. Dacă agenţii lui conspiră împotriva împăratului, ei îl servesc de asemenea furnizându-i preţioase informaţii despre curtea de la Gând şi despre pregătirile militare ale aliaţilor. Lipsit de asemenea ochi şi urechi după blocafea frontierelor, Napoleon e obligat, dacă vrea să obţină informaţii de acest fel, care sunt evident de o importanţă crucială în ajunul intrării în război, să se bizuie pe reţeaua ministrului său, singurul care are uşi deschise la Viena: „Astfel, rezumă Fleury

de Chaboulon, Domnul duce de Otranto, dacă e să credem în aparenţe, furniza cu o mână duşmanului secretul Franţei, şi îi livra cu alta lui Napoleon, secretul străinilor şi al Bourbonilor.”2 1 Analiza dată de Ştefan Zweig în privinţa naturii profunde a lui Fouche este de un rar spirit de pătrundere: „îi place dificultatea de dragul dificultăţii; el o ridică în mod artificial la puterea a doua, la a cincea, nemulţumit să fie doar trădător pur şi simplu, ci fiind prin esenţă un trădător multiplu şi împotriva tuturor. Cel care 1-a cunoscut cel mai bine, Napoleon, a spus despre el pe Sfânta Elena acest adevăr profund: „Trădător consumat şi nu ocazional, o natură având geniul trădării.„ Iată ce era, căci trădarea face mai puţin parte din intenţia şi din tactica lui, decât din natura lui fundamentală.” 2 Acelaşi memorialist precizează modalităţile dispozitivului: „Informaţiile obţinute din sursă sigură şi agenţii care îl furnizau pe ducele de Otranto, au contribuit la cunoaşterea, în toate detaliile, a poziţiilor aliaţilor. Agenţii mituiţi de rege făceau dus-întors între Gând şi Paris şi între Paris şi Gând. Domnul duce de Otranto, care fără îndoială că avea bune motive ca să-i cunoască, se oferi să-i procure împăratului noutăţi — -~a va ^. Ot. – a„a., A: -1” j„ „.„<; ar”, iar TmnSratul a rnnnsriit tnrmai nrin De altfel, împăratul încă mai are nevoie de medierea lui pentru a pacifica Vendeea, pentru a supraveghea presa şi a menţine – ceea ce îi reuşise perfect până atunci – calmul în interior. A-l strivi pe Fouche, care devenise un simbol de moderaţie prin circularele sale, riscă de asemenea să înteţească ostilitatea camerelor. Evocând punerea lui pe liber, Napoleon îi mărturiseşte lui Fleury: „Va scrie peste tot că sunt un tiran bănuitor şi că îl sacrific fără motiv.” Fără să îndrăznească s-o mărturisească el se teme în continuare de cel care-1 doborâse pe Robespierre, mai mult rival decât subordonat, în sfârşit, a-1 înlătura pe ducele de Otranto ar însemna să se dezaprobe în mod public, să mărturisească faptul că se înşelase chemându-1 la guvern cu câteva săptămâni mai devreme. Plecarea omului cel mai bine informat din Franţa, reputat pentru geniul politic şi simţul său de anticipare, ar putea să pună capăt şi ultimelor speranţe ale opiniei publice. Dacă Fouche părăseşte guvernul, avem dovada că împăratul e definitiv condamnat. Consultat în această

privinţă în ajunul ostilităţilor, Carnot îl sfătuieşte pe Napoleon să nu recurgă la această măsură extremă. „Ducele de Otranto mă trădează, îi mărturiseşte împăratul. Vreau să mă debarasez de el. Mă gândesc chiar să suprim ministerul Poliţiei pentru a face din el simplă diviziune în birourile voastre.” înainte de suprimarea ministerului, Carnot refuză totuşi demiterea ministrului: „Aş fi aprobat-o cu o lună în urmă; dar în ajunul evenimenelor grave, ea ar spori ezitările şi reţinerile atât de grave ale opiniei publice. Aveţi dreptate, conchide Napoleon, o să vedem asta mai târziu, la întoarcerea mea.” „Dacă eram învingător la Waterloo, aş fi pus să fie împuşcat de îndată”, îi mărturiseşte mai târziu lui Gourgaud1. Starea de spirit a ţării este în general un fel de aşteptare, departe de exclamaţiile şi invectivele celor două părţi. Dacă trupele sunt mobilizate cu uşurinţă, nu există totuşi un adevărat elan patriotic, cu excepţia estului şi a zonei Bourgogne. Pe de altă parte, în afară de Vendeea, mult zel să-i procure suveranului său cei mai buni emisari cu cât se servea de ei pentru Propriile sale intrigi”, adaugă Henry Houssaye. „Nu am avut dreptate când m-am îndepărtat de principiul existent în Franţa că trebuie să-1 exilezi pe un ministru. Trebuia s-o fac pentru Fouche ca şi pentru Talleyrand. Era un principiu al monarhiei acela de a nu numi a doua oară în funcţie un ministru dizgraţiat. [.] Am greşit cât se poate de mult numindu-1 pe Fouche ministru pentru a nici o tulburare serioasă nu vine să contrarieze efortul de război şi ordinele împăratului. Franţa tremură şi se simte obosită. De la revenirea lui, Napoleon nu găseşte un real sprijin decât în sânul armatei. Astfel, dacă nu vrea să trezească masele, cel puţin doreşte să-şi îmbărbăteze trupele, înmulţind trecerile în revistă, de acum înainte aproape zilnice, încearcă în acelaşi timp şi să le inspire încredere şi să îi mobilizeze pe luptători înaintea bătăliei. După cum are obiceiul, parcurge toate rândurile, cere păreri, primeşte cu bunăvoinţă reclamaţii şi trage de urechi cu un aer de veselie. Hobhouse, martor al unei treceri în revistă în luna aprilie, îşi aminteşte cu emoţie de „un om care nu arăta bine” care mai întâi a fost arestat iar apoi eliberat din ordinul împăratului ca să vină să converseze câteva clipe cu el: „încă îl văd şi acum pe Napoleon din acel moment: calmul imperturbabil al atitudinii sale la cea dintâi

mişcare a soldatului, transformându-se treptat într-o privire atentă şi plină de bunătate, nu-mi va ieşi niciodată din memorie.” înainte de campanie, el profită pentru a verifica cel mai mic detaliu, de la numărul perechilor de bocanci la cât de ascuţite sunt baionetele, în faţa „copiilor” săi el ţine mereu acelaşi discurs, precum următorul pronunţat la Carrousel: „Toate armatele noastre sunt alcătuite din viteji ce şi-au făcut simţită prezenţa în numeroase bătălii şi care îi vor înfăţişa duşmanului o frontieră de fier. [.] Răsturnările de situaţii au călit de fiecare dată caracterul poporului francez; el a redobândit această tinereţe, această vigoare care, cu douăzeci de ani în urmă, uimea Europa.” Iese rareori din casă şi îşi consacră mai tot timpul ca să pregătească intrarea în campanie. Pe 21 aprilie se duce totuşi să asiste la Teatrul Francez la reprezentarea uneia din piesele sale favorite, Moartea lui Hectar, scrisă de obscurul Luce de Lancival. La cuvintele: „Acesta era Ahile! Iată-1 că în sfârşit reapare!” parterul îl aclamă. Dar el rămâne de marmură şi dispare imediat după sfârşitul piesei. Negocierile ratate cu Europa, deziluziile de pe Champ-de-Mai şi fierberea parlamentară reflectă o izolare ce sporeşte o dată cu primejdia. Pe zi ce trece, împăratul dă impresia că nu mai crede, că şi-a pierdut credinţa şi voinţa ce însufleţesc politica, începând cu mijlocul lunii aprilie, a avut parte de eşecuri după eşecuri. Atins de două înfrângeri electorale, totul pare că se sfărâma între degetele lui: pacea, oamenii, puterea, încrederea. Afectat fizic şi moral, plasându-se tot săi, indecis, neînţeles, pândind o portiţă de ieşire care i-ar îngădui în sfârşit să preia controlul asupra lucrurilor. În singurătatea lui, cea mai dureroasă pentru împărat rămâne fără îndoială opoziţia categorică pe care o arată Marie-Louise la orice tentativă de apropiere1, împărăteasa, dornică să păstreze suveranitatea asupra Parmei pe care tocmai i-o încredinţase Congresul, acceptă să-şi trimită fiul la Viena ca dovadă a bunei sale credinţe. Aliaţii, care se tem de o tentativă de răpire din partea lui Napoleon, îl pun în lanţuri pe Micul Vultur separându-1 de guvernanta sa, „Maman quiou”, această Doamnă de Montesquiou care veghează asupra lui cu dragoste încă de la naştere. Deja descumpănit după ce-1 abandonase mama, copilul ostatic nu

rămâne totuşi mai puţin un Bonaparte. Meneval, singurul francez mai de soi tolerat în preajma lui, vine să-1 întrebe dacă are de transmis vreun mesaj tatălui său. „Domnule Meva, îi răspunde copilul, pe atunci de patru ani, să-i spuneţi că-1 iubesc în continuare foarte mult.” Ajuns la Paris pe data de 15 mai, acest fidel secretar2 e primit de Napoleon timp de şase ore lungi. Darea lui de seamă îi risipeşte împăratului ultimele iluzii. El îi confirmă legătura dintre împărăteasă şi Neipperg, captivitatea fiului său şi ura Europei. Dacă ea refuză un divorţ, Marie-Louise îi oferă în schimb o separare de bună înţelegere şi confirmă că nu va reveni niciodată. Napoleon încasează lovitura: „în rest, sfârşeşte el prin a spune cu un surâs pe care Meneval îl califică drept melancolic, Dumnezeu e mare şi le iartă pe toate!”3 Carnot îl găseşte scăldat în lacrimi în faţa unui tablou ce-i reprezenta pe soţia şi fiul său. El arată portretul cu un gest mut şi strânge convulsiv braţul Napoleon îi scrisese pe 28 martie: „Buna mea Louise, sunt stăpân peste toată Franţa; întreg poporul şi toată armata arată cel mai mare entuziasm. Aşa-numitul rege a trecut în Anglia. Zilnic trec în revistă unităţi militare de 25000 de oameni. Te aştept în luna aprilie.” Meneval îl înlocuise pe Bourrienne sub Consulat, înainte de a fi plasat în serviciul Mariei-Louise pe timpul ultimilor ani ai Imperiului. Rămas la Viena, el i-a furnizat lui Napoleon informaţii despre evoluţia Congresului şi atitudinea soţiei sale. Meneval precizează în ale sale Memoires: „Toate cuvintele sale erau impregnate de ° tristeţe calmă şi o resemnare ce făcură asupra mea o vie impresie. Nu-1 mai regăseam animat de siguranţa succesului care-1 făcuse altădată încrezător şi invincibil. Părea că încrederea în norocul lui, cea care 1-a împins să încerce experienţa atât de îndrăzneaţă a revenirii sale de pe insula Elba, şi care îl susţinuse în marşul său miraculos de-a lungul Frânt*. -_. – ministrului înainte să-1 împingă spre biroul său. Obişnuit cu furiile şi sarcasmele sale, Mollien descrie „un om cu totul nou pentru cei care îl cunoscuseră în alte vremuri”, plin de răbdare şi de înţelegere, avid să angajeze conversaţii particulare şi să asculte, acceptând controversa, „calm”, „meditativ”, plictisit, atât de departe de portretul Cezarului arţăgos şi dinamic din epoca apogeului1. În

ajunul plecării pe front, pe 11 iunie, Decres îl suprinde „adâncit întrun fotoliu, având aerul că moţăie”. Silenţios şi imobil, ministrul Marinei îl vede brusc pe Napoleon ridicându-se şi clamând: „Iar la urma urmei, va fi cum se va putea.” Consumat de griji, el fugise de la Tuileries încă de pe data de 17 aprilie pentru a se instala în cadrul mai intim de la Elysee. Fostul palat al lui Murat, ce aparţinuse Doamnei de Pompadour2, îi evocă plăcute amintiri, mai cu seamă întâlnirile sale cu Eleonore Dannuelle, cea însărcinată cu lecturile Josephinei, de la care a avut un băiat, pe faimosul conte Leon, în 18063. S-a instalat la parter, aproape de grădina prin care iese la plimbare, departe de imensitatea goală de la Tuileries, palat părăsit de diplomaţi şi curteni, ecou al imensei sale solitudini4. Deplasarea nu avea însă cum să şteargă penibila 1 „Privirea lui, altădată atât de încrezătoare, atât de rapidă, şi deseori atât de justă, devenea mai ezitantă, precizează Mollien. Planurile lui păreau mai puţin desăvârşite şi mai puţin energice, în consilii, în loc să-şi notifice rezoluţiile în stilul în care să fie notate, el propunea variante dubitative, prezenta întrebări, prelungea atât de mult deliberările pentru ca decizia ce intervenea să pară că ar fi opera tuturor.” 2 Metresa lui Ludovic al XV-lea îl cumpărase în 1753 de la contele d'Evreux. După moartea favoritei, palatul cunoaşte diverşi stăpâni înainte să fie cumpărat de Murat care, devenit rege la Neapole în 1808, îl cedează împăratului. El trece în mâinile Josephinei (18101812) înainte să fie din nou preluat de Napoleon. 3 Ceea ce face din contele Leon cel dintâi copil al lui Napoleon, căruia el îi poartă partea a doua a prenumelui. Asemănarea lui cu împăratul îi frapează pe toţi contemporanii. Protejat de Vultur, înscris în testament la Sfânta Elena, el cunoaşte o viaţă mai degrabă împrăştiată, ratată la joc şi în datorii, până la moartea survenită în 1881. 4 Putem în această privinţă să ne referim la mărturia baronului Thiebault: „Napoleon părăsise palatul Tuileries, pe care nu mai avea mijloace să îl umple, în chiar momentul în care numele lui umplea din nou întreaga lume. Palatul într-adevăr scotea prea mult în evidenţă vidul ce se alcătuise în jurul împăratului; o linişte de moarte

domnea în apartamentele Mariei-Louise şi în cele ale regelui Romei; indiferent de faptul că, în această reşedinţă, fiecare pas trezea crude amintiri, rămâneau atât de puţine raporturi între ea şi cel care o ocupa, cât de colosale i-ar fi fost proporţiile, că devenise indispensabil un spaţiu mult mai mic pentru un rol cu adevărat micşorat. [.] în această situaţie nu mai puţin falsă decât ameninţătoare, Elysâe devine un refugiu; Napoleon nu mai reapăru la incertitudine ce-1 invada, în vreme ce destinul se abate asupra lui, el se agaţă de trecut, pleacă în căutarea fericirii pierdute, îi convoacă pe cei din urmă fideli, trage de vechile mustăţi, efectuează un prim pelerinaj la Malmaison unde ia masa cu Hortense în umbra binevoitoare a Josephinei. De acum încolo, ca la 1800 înainte de Marengo, ca la 1805 înainte de Austerlitz, ca la 1814, soarta lui nu mai depinde decât de arme. „Fiindcă puterea lui Bonaparte nu mai are alte baze decât armata, trebuie să batem această armată”, rezumă Wellington cu obişnuitul său laconism. Pe câmpul de luptă, alături de singurii şi adevăraţii săi fideli, se va angaja în fine partida decisivă. Şocul armatelor, în acest context, capătă o dimensiune tragică fără egal. Pentru acest Vultur slăbit, intrigile de la curte, cloaca respingătoare a calculelor şi combinaţiilor parlamentare, manevrele partidelor şi vicleniile lui Fouche sunt nişte epifenomene în comparaţie cu miza militară ce se profilează. Aşa cum notează Villemain: „Deci el temporiza, îi menaja chiar şi pe trădători, întorcea privirea cu bună ştiinţă, se făcea că nu aude şi aştepta tunul.” înainte să plece, întăreşte Consiliul introducându-i pe Lucien şi Joseph, acesta din urmă pentru a exercita preşedinţia în absenţa lui1. Speră prin asta să-1 contracareze pe Fouche şi camerele, ştiind că-şi rezervă sieşi deciziile esenţiale pe care le va comunica guvernului prin intermediul lui Berlier, secretarul Consiliului. Dar nu-şi face nici un fel de iluzii: „Dacă nu voi câştiga în curând o bătălie, ele [camerele] o să vă devoreze pe toţi, cât de mari aţi fi voi, le mărturiseşte el miniştrilor săi. Acum, va trebui să ne descurcăm cum putem. Miniştrii cu portofolii vor administra, miniştrii de stat vor vorbi cum pot ei mai bine, iar eu am să mă duc să mă bat. Dacă ies victorios, îi obligăm pe toţi să rămână în cadrul atribuţiilor lor, şi vom avea timp să ne obişnuim cu acest nou regim. Dacă sunt învins, numai Dumnezeu

ştie ce o să se întâmple cu voi şi cu mine! în douăzeci sau în treizeci de zile, conchide el, totul se va decide. Pentru moment, să facem ce se poate, vom mai vedea după aceea. Dar prietenii libertăţii trebuie să se gândească bine: dacă, prin stângăcia lor, pierd partida, nu eu am s-o câştig, ci Bourbonii.” Destinul său, începând cu botezul lui de la Toulon, 1-a condamnat la precaritate şi la hazardul luptei. Pentru ultima sa cavalcadă, monarhul care începe să îmbătrânească redevine aventurier, eternul cuceritor în căutarea unei reuşite spectaculoase, după cum îi mărtusiseşte el lui 328 CELE O-SUTĂ-DE-ZILE. Carnot. Înconjurat de duşmani, strivit de camere, ameninţat de Fouche, blocat în problemele interne, vrea să-şi regăsească libertatea de mişcare şi să reînvie legenda. Decât să continue să-şi epuizeze ultimele atuuri, acest etern jucător preferă să mizeze tot ceea ce-i rămâne pe masa de joc a câmpului de luptă1. „Numai soldatul a murit pentru Napoleon cu o sinceritate admirabilă; ceilalţi au fost doar o turmă ieşită la păscut, îngrăşânduse la dreapta sau la stânga.” „Napoleon fusese denunţat la infinit, şi căderea lui era hotărâtă. II jena pe Dumnezeu. In bătălia de la Waterloo, nu au fost numai nori. A fost şi un meteor. Dumnezeu şi-a făcut apariţia.” „Destin cu totul ciudat, de trei ori am văzut scăpându-mi din mâini triumful asigurat al Franţei: dacă nu era dezertarea unui trădător, aş fi nimicit duşmanul intrând în campanie, l-aş fi strivit la Ligny dacă stingă şi-ar fi făcut datoria, l-aş fi strivit de asemenea la Waterloo dacă dreapta nu şi-ar fi ratat-o la rândul ei.” Ultima bătălie Născut prin sabie, Napoleon supravieţuieşte prin sabie1. Victoria sau moartea, dar în orice caz gloria. S-a terminat demult cu războaiele în dantele, punctate de asedii interminabile şi de ciocniri repetate, începând cu prima campanie din Italia, „mantaua cea gri” a revoluţionat arta de a lupta căutând distrugerea inamicului prin combinarea ofensivei cu mişcarea, a puterii cu viteza. E vorba să-ţi aneantizezi adversarul cât mai repede posibil. Şi fiecare, în tabăra franceză, se pregăteşte pentru „mama bătăliilor” care să le

încoroneze pe cele de la Marengo, Austerlitz, lena, Friedland, Wagram şi alte Moscove. În această veghe a armelor, e o mare surpriză să constaţi că motivaţiile sunt inversate în comparaţie cu precedentele campanii: Napoleon, cuceritorul, avansează dând înapoi în vreme ce aliaţii, regrupaţi în cea 1 Cum scrie Andre Suares inspirat de Clausewitz: „Războiul 1-a adus în politică; iar politica îl redă mereu războiului, căruia ea îi este ultim cuvânt şi raţiune supremă.” Acelaşi autor scrie în ale sale Vues sur Napoleon: „Pentru el, victoria este principiu de de a şaptea coaliţie1, visează să termine o dată cu el, ei care multă vreme au suferit pe spinarea lor nuiaua. În 1814, Napoleon abdicase fără să fi fost cu adevărat bătut. De la campania din Franţa, „zeul Marte2” îşi păstrase aura intactă în ochii oamenilor săi, întărită şi prin amintirea tulburătoare a scenei de abdicare de la Fontainebleau. Graţie atuurilor sale de rapiditate, experienţă şi instinct reunite, el încă mai poate spera să-şi dea peste cap adversarul, convins că numărul este mai puţin important decât moblitatea şi surpriza. Marea Armată, împărţită prin grija lui în corpuri autonome, îi oferă supleţea şi viteza necesare să poată realiza diversiuni prealabile, înainte să-şi concentreze forţele în momentul atacului. El combină impecabil folosirea a trei arme: tunuri, baionete şi cai. Artileria, arma lui de la început, pregăteşte atacul, împroşcând liniile de front sub un potop de foc precum la Wagram. Precedată de trăgători, infanteria năvăleşte în valuri pentru a cuceri un obiectiv sau se dispune în pătrate spre a respinge atacul advers. Cavaleria, arma supremă, decide ruptura frontului prin şarje şi transformă victoria în triumf prin urmărire3. La Eylau, în 1807, asaltul celor optzeci de escadroane ale lui Murat va fi decisiv, ca şi cel al polonezilor la Somosierra un an mai târziu. Dacă încă se mai poate conta pe înflăcărarea husarilor, acum regele Neapolelui străluceşte însă prin absenţă iar o dată cu el numeroşi spadasini emeriţi morţi pe câmpul de onoare precum generalii Lasalle, d'Hautpoul sau Caulaincourt4, propriul frate al ministrului. —1795: cea dintâi coaliţie provocată de agresiunea franceză împotriva Austriei, întărită de Anglia şi Spania din cauză de regicid; 1799-1801: a doua coaliţie (Austria-Anglia-Rusia). Ia sfârşit după victoriile de la Marengo şi Hohenlinden; 1805: cea de a treia coaliţie

(aceiaşi participanţi. Ea se termină la Austerlitz); 1806-1807: cea de a patra coaliţie (Anglia, Prusia, Rusia). Ia sfârşit o dată cu victoria de la Friedland (14 iunie 1807); 1809: cea de a cincea coaliţie (Anglia, Austria). Ea se termină graţie victoriei de la Wagram; 1813-1814: cea de a şasea coaliţie (Anglia, Austria, Prusia, Rusia), de astă dată victorioasă. Pentru prima dată, aliaţii sunt reuniţi cu toţii. Napoleon abdică la Fontainebleau. 2 Poreclă pe care i-a dat-o abatele de Pradt. 3 Cavaleria grea, mai cu seamă cuirasierii, se distinge în mod particular în timpul celui dintâi exerciţiu, iar cavaleria uşoară în faza urmăririi. 4 Aceşti trei generali au în comun un curaj şi un instinct inegalabil. Lasalle, mort la Wagram în 1809, s-a distins mai cu seamă la Rivoli, în Egipt şi în timpul campaniei de la 1806 când, în fruntea brigăzii sale, numită „brigada infernală”, a jucat un rol decisiv în urmărirea armatei prusace. E cunoscută celebra lui maximă: „Orice husar care nu e mort la treizeci de ani este un jean-foutre” (el e mort la 34 de ani); jean-foutre” poate fi tradus aici, vag, cu: terchea-berchea. (n. Trad.). D'Hautpoul e doborât la Eylau în fruntea în fruntea acestei armate, marele strateg ştie să se arate imprevizibil şi îndrăzneţ. Ca să-şi păcălească adversarul, el îl atrage deseori spre una din aripi, obligându-1 să-şi descopere centrul înainte să facă apel la întăriri pentru a sparge întreg frontul: „în toate bătăliile, precizează el, vine un moment în care cele mai mari trupe, după un mare efort, sunt gata să fugă. Arta constă în a face să se nască această ocazie şi în a inventa pretextul.”1 Aşa că prevede să dispună de rezerve proaspete pentru a le arunca în toiul încăierării la momentul oportun: „Când un om a asistat la mai multe afaceri, el sesizează momentul potrivit fără nici o dificultate; e la fel de uşor ca o adunare aritmetică.” La Austerlitz, pe 2 decembrie 1805, îşi atrage duşmanul să se descopere pe aripa dreaptă, cucereşte cu uşurinţă platoul Pratzen, inima dispozitivului advers, şi se abate spre aripile lui2, îi place de asemenea să producă supriză aruncând în bătălie unul din corpurile păstrate ca întărire. Astfel irupţia lui Ney la Bautzen în 1813 a decis soarta bătăliei. Rămâne în sfârşit Garda imperială care, alcătuită din cei mai buni luptători, se aruncă precum la Eylau în bătălie atunci când nu mai sunt rezerve sau acoperă retragerea precum în Rusia,

în acel moment cel mai mare atuu al lui Napoleon îl constituia forţa mitului ce îl tetanizează pe adversar. Chiar dacă după Berezina se terminase cu reputaţia ei de invincibilitate iar câţiva adversari îşi modernizaseră armamentele şi întineriseră cadrele, teama totuşi nu dispăruse. Iar campania din Franţa venise să aducă dovada unei înflăcărări franceze ce rămânea în continuare de temut. În bătălia ce se anunţă, se poate întrevedea unul din acele rare momente în care destinul naţiunilor poate oscila pe tabla de şah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, una veche ce nu era bogată decât în oameni şi alta modernă în care se afirmă primordialitatea tehnicii, Waterloo ţine de cea veche prin ardoarea combatanţilor dar prefigurează bătălia de pe Marna sau cea de la Stalingrad prin violenţa şi amploarea măcelului. De fapt, campania din 1815 anunţă noua vârstă a războiului prin importanţa forţelor deja Andre Malraux în a sa Vie de Napoleon par lui-meme citează altă frază ce datează din 1800: „O bătălie este o acţiune dramatică, ea are un început, o dezvoltare şi un sfârşit. Soarta unei bătălii e rezultatul unui moment, al unei gândiri. Când vreţi să daţi o bătălie, adunaţi-vă toate forţele, nu neglijaţi niciuna. În război trebuie să profiţi de toate ocaziile, căci norocul e o femeie: dacă vă scapă astăzi, să nu vă aşteptaţi să o regăsiţi mâine.” Acest nlan cunoaşte variante Uneori Nanoleon ataca în r>„ntm ^a ca „5, xiao”s angajate, prin puterea de foc şi numărul victimelor1. Evoluţia este uluitoare, dacă ne raportăm la primemle bătălii ale secolului. La Marengo, Bonaparte nu dispunea decât de circa douăzeci de mii de oameni în vreme ce la Waterloo el are 70000. În acea epocă, Desaix comanda 6000 de soldaţi; acum, Grouchy dirijează 33000. Forţa globală a armatelor coalizate atinge acum peste un milion de oameni împotriva a 500000 de francezi. Rând pe rând – anul 1812 fiind cel decisiv – populaţiile şi-au vărsat sângele iar naţiunile au devenit solidare pentru aceeaşi istorie, pentru aceeaşi dramă. Fiecare familie (sau aproape) de pe continentul european este pusă la contribuţie. Fiecare regat, dotat la început cu o armată slabă, s-a angajat într-o cursă dezlănţuită a înarmării adoptând şi serviciul militar obligatoriu.

Raportul de forţe dintre Franţa şi cei coalizaţi împotriva ei, de unu la trei în momentul în care coalizarea adversă va fi încheiată, pare disperat. Prezenţa aliaţilor la Viena 1-a deservit pe Napoleon, permiţând o reacţie imediată şi concertată din partea duşmanilor săi. Primele două armate, ale lui Wellington şi Bliicher2, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă şi alte copuri aflate în formare, 800000 de combatanţi se pregătesc să se repeadă asupra Franţei, deci mult mai mulţi decât cei 600000 de oameni ai armatei celor douăzeci de naţiuni mobilizaţi de Napoleon pentru invadarea Imperiului rus. Convinşi că de astă dată au victoria în mână, aliaţii se arată mai prudenţi decât în 18143. Planul lor prevede să aştepte sosirea celor trei armate principale la frontiera franceză pentru a trece apoi la atac. Concentrarea austriecilor lui Schwarzenberg încă nu s-a încheiat. Ruşii, care întârzie de asemenea să ajungă la locul prevăzut din pricina distanţelor lungi la care se aflau bazele lor, vor servi de rezervă sau ca al doilea val dacă va fi necesar. Ofensiva, prevăzută pentru începutul lunii iulie, se anunţă cu atât mai 1 în Ştiinţa veselă, Nietzsche va merge până acolo încât va declara: „Nu-i datorăm Revoluţiei franceze, care a vizat totdeauna o fraternizare internaţională şi ghirlande de efuziuni universale, ci lui Napoleon, puterea de a presimţi astăzi o succesiune de secole războinice care nu vor mai avea comparaţie în istorie; lui îi datorăm faptul că am intrat în vârsta clasică a războiului, războiul ştiinţific şi în acelaşi timp naţional, războiul cu majusculă (date fiind mlijloacele, talentele şi disciplina ce le reclamă), pentru care secolele următoare ne vor invidia cu respect ca şi cum ar fi vorba de un eşantion al perfecţiunii: căci mişcarea naţională din care va ieşi această glorie războinică nu este decât un şoc de răspuns contra lui Napoleon şi nici nu ar exista fără el.” 2 Cei 210000 de austrieci din Schwarzenberg se masează pe Rin, 150000 de ruşi se – -!” în Polonia, în timp ce o rezervă de 120000 de luptători se mobilizează pe teritoriile — A lui vnn Fremont şi Bianchi de temut cu cât Restauraţia a redus masiv efortul militar. Marea Naţiune înarmată se transformase într-un stat paşnic. Imposibil în acest context să se decreteze mobilizarea în masă fără ca acest lucru să fie justificat imediat de agresiunea

aliaţilor şi fără să se provoace panică într-o populaţie bântuită deja de coşmarul serviciului militar obligatoriu. Sprijinit în mod remarcabil de ministrul său de Război, Napoleon reuşeşte totuşi imposibilul, în numai zece săptămâni, el ajunge să scoată din pământ o nouă armată. Chemându-i înapoi pe militarii aflaţi în concediu1, mobilizându-i pe rezervişti, descoperind fiecare bărbat disponibil, el pune pe picioare un contingent de cinci sute de mii de oameni dintre care ceva mai puţin de jumătate gărzi naţionale, destinate să menţină securitatea în oraşe şi să servească de eventuale rezerve proaspete2. Cât despre federaţi, ei sunt îndepărtaţi pentru totdeauna. Rămâne să fie definită strategia. Totul depinde de alegerea principală pe care urmează să o facă ofensiva. Pentru Napoleon, cea mai bună defensivă încă rămâne atacul. Care îi permite să-şi păstreze de partea lui şansele, să aibă iniţiativa şi să beneficieze de efectul suprizei. Numai atacul poate ridica moralul soldaţilor săi, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că campania din Franţa a dovedit că populaţiile suportă foarte greu, fizic şi moral, invazia, cu tot cortegiul ei de violuri, jafuri şi distrugeri. De altfel, o strategie defensivă 1-ar obliga să-şi concentreze trupele în punctul cel mai sensibil al frontului, după toate probabilităţile în jurul capitalei. El ar compensa astfel inferioritatea lui numerică şi ar putea spera, în faţa aliaţilor slăbiţi de întinderea liniilor lor de comunicaţie şi de împărţirea lor în trei armate distincte, să contraatace pentru a-i bate separat şi a-i alunga dincolo de frontiere. Posibil din punct de vedere tactic – căci Napoleon dispune de o putere de lovitură de două ori superioară celei După Louis Medelin, armata nu mai numără decât 180000 de oameni la întoarcerea împăratului, ştiut fiind că 80000 au dezertat în primăvara anului 1814 şi că Restauraţia a redus, aşa cum am văzut, efectivele la jumătate. Napoleon convoacă de îndată 50000 de oameni plasaţi în „concediu de semestru”. Promoţia 1815, chemată în 1814 dar demobilizată, este de asemenea convocată. 2 De exemplu, după Robert Margerit, Garda sporeşte de la 7390 de oameni la 28328; sunt fabricate trei sute de mii de puşti în ateliere. Un alt istoric al bătăliei, Jean-Claude. – mstnarsa socoteală: 413000 de oameni înrolaţi în două luni de la 1814 – planul e respins din

pricina costului său politic şi uman foarte ridicat. Expunând Franţa unei invazii în regiunea Bourgogne şi în partea ei răsăriteană1 el riscă să provoace o panică generală şi să descurajeze armata. Belgia se impune drept cel mai bun teren de acţiune: propice pentru manevre în absenţa unor obstacole naturale, iar faptul că nu se află departe permite de asemenea o retragere rapidă în caz de eşec2; trebuie adăugat şi caracterul francofil al teritoriului, sensibil accentuat după ataşarea forţată a zonei la Olanda, decisă de Congresul de la Viena. De altfel tot acolo se concentrează şi cele dintâi forţe operaţionale ale aliaţilor, armatele lui Wellington şi Blucher, între care Napoleon are ambiţia să se strecoare pentru a le bate pe rând. Niciuna din ele nu aşteaptă efective franceze disponibile pentru atac (Wellington are 93000 de oameni iar Blucher 117000). Din cei 250000 de oameni ai armatei active, principala forţă de lovitură – 130000 până la 140000 de soldaţi – este într-adevăr rezervată noii armate din nord3. De altfel, Wellington şi Blucher sunt prea departe unul de altul – englezul la cartierul său general de la Bruxelles şi prusacul la Namur4 – iar trupele lor se întind pe un front prea desfăşurat: 175 de kilometri în lungime pe 60 în adâncime. Convinse de superioaritatea pe care o deţin, ele nu se aşteaptă la o ofensivă a lui Napoleon care poate aşadar spera să obţină un maxim efect de supriză. În sfârşit, să nu uităm că Ludovic al XVIII-lea e refugiat tot în Belgia. Ducând războiul pe terenul lui, împăratul îi lansează o ultimă provocare. Va îndrăzni oare să vină el însuşi să lupte sau va continua să se ascundă în spatele aliaţilor, braţul 1 Regiuni care şi-au dovedit din nou fidelitatea cu ocazia plebiscitului. Apropiere care limitează de asemenea şi problemele de intendenţă şi de extindere a liniilor de comunicaţie, ceea ce ar obliga, în caz contrar, la o numeroasă afectare de oameni pentru aceste sectoare cum o demonstrase, de exemplu, campania din Rusia. 3 Restul fiind repartizat la diferite puncte strategice din teritoriu: Rapp la Nancy cu 23000 de oameni având ordinul să facă faţă armatei lui Schwarzenberg. Lecourbe cu puţin mai mult de 8000 de oameni în Jura pentru a-i stopa pe cei 37000 de elveţieni ai lui Bachmann. Suchet cu 23000 de oameni la Lyon. Brune, cu doar l 500 de oameni trebuie să apere în acelaşi timp regiunea Var şi să se

opună armatei napolitane, alcătuită din 23000 de oameni, în sfârşit, Decaen la Toulouse (7600 de oameni) şi Clauzei la Bordeaux (6800 de oameni) au ca sarcină să-i întâmpine pe cei 80000 de hispanoportughezi. Vedem prin intermediul acestor cifre, stabilite scrupulos de Henry Houssaye, dramatica disproporţie de forţe dintre armata franceză şi cele ale aliaţilor. Există 15000 de angajaţi voluntari, cifră mult superioară campaniei din Franţa dar încă foarte departe de armat al Restauraţiei, soldaţi prin procură ai unei regalităţi reduse la un rol prea puţin glorios, de satelit al coaliţiei? În privinţa alegerii momentului, în afara unor evidente consideraţii climatice, luna iunie pare perioada cea mai potrivită: armata franceză va fi deja în stare de a lupta în vreme ce austriecii şi ruşii încă vor mai avea de mărşăluit spre Franţa. La un raport de unu contra doi, partida încă rămâne acceptabilă pentru capacităţile lui Napoleon; dar începând cu luna iulie, fiecare zi pierdută va acţiona împotriva lui. Impusă de conjunctură, strategia imperială trebuie să permită dizlocarea primului val al ofensivei aliate, în sfârşit, graţie revoltei Belgiei francofone, pe care se conta, el speră, fără creadă însă prea mult, să fragilizeze şi guvernul torry (conservator) care ar putea ceda locul partidului whigs (liberal), în majoritatea lui pacifist, cum depun mărturie şi violentele dezbateri parlamentare de dincolo de canalul Mânecii1. Împăratul se gândeşte să pătrundă pe la Charleroi, punct de joncţiune între cele două armate aliate, avansând pe trei coloane ca de obicei: stânga întoarsă împotriva englezilor, dreapta împotriva prusacilor, el la centru cu masa principală pe care o să o împingă succesiv spre cei doi adversari. Această strategie a balanţei oscilatorii aminteşte prin îndrăzneală şi temperament de prima lui campanie din Italia şi ultima campanie din Franţa. O dată ce angloprusacii vor fi striviţi, Napoleon ar urma să se dirijeze spre est înglobând în trecere trupele pe care le lăsase pe loc şi pe cei cincizeci de mii de recruţi suplimentari pe care îi aşteaptă. După care se va ocupa de austriaco-ruşi, sperând să le dea o În Histoire du Consulat et de l'Empire, Madelin precizează: „Ziarul Morning Chronide nu-şi ascunde admiraţia; Napoleon a recucerit în cincisprezece zile tronul de pe care n-a putut fi răstrurnat de întreaga Europă decât după un număr important de ani. Nu există nimic

asemănător în istorie, în camera Comunelor, opoziţia a tras concluzia că nimeni nu avea dreptul să-1 detroneze din nou pe acest om: „Bonaparte a fost primit în Franţa ca un eliberator. Bourbonii şiau pierdut tronul din cauza propriilor lor greşeli. Ar fi o măsură monstruoasă să-i declari război unei naţiuni ca să-i impui un guvern pe care ea nu-1 vrea!„ şi chiar în camera Lorzilor, un orator protesta cu anticipaţie împotriva unui război hotărât spre a-1 proscrie pe omul pe care poporul Franţei, în aceeaşi măsură ca armata, 1-a ales stăpân pe destinul său.” Insă, aşa cum am văzut, dezbaterile subliniază strivitoarea majoritate de care se bucura pe atunci Castelereagh. Armata din nord e constituită din Garda imperială (Comandată de Mortier care, suferind de gută, îi lasă comandamentul suprem lui Drouot, unul din fidelii de pe insula Elba), din cinci corpuri de infanterie şi din patru de cavalerie. Principalii ei şefi sunt: Drnnnt H'Frlnn IVirimiil rnrnl Rpillp (rfHp al 9-lpa r-r, iW> o„^n”, (tm) = r”î l l-Nnouă lecţie Austerlitz. Dar el presimte că prima lovitură va fi decisivă, şi că ea va deschide rapid o cale pentru încheierea păcii. Fantasme de leu îmbătrânit în aceşti doi ani de înfrângeri şi avid să-şi ia revanşa? Nimic mai puţin sigur. Napoleon încă mai beneficiază de multe atuuri solide în jocul lui. Mai întâi, spre deosebire de campaniile precedente, el nu mai delegă puterea, sau prea puţin. Nu se mai pune problema să le lase mareşalilor iniţiativa. Diviziunile lor din Spania, înfrângerile lor succesive din 1813, pasivitatea lor din 1814, insuficienţele lor agravate prin eternele lor certuri 1-au împins spre prăpastie. Singur la manevră, cel mai mare căpitan din vremea lui va fi deci şi singurul responsabil. De altfel, a ieşit totdeauna învingător când a comandat personal, nu însă şi la Leipzig unde poate afirma, ca să explice înfrângerea, că a fost trădat de saxoni. De astă dată, „spada Franţei' contează să se sprijine şi mai mult pe tinerii divizionari, mai fideli decât mareşalii, mai ambiţioşi de asemenea căci ei visează să-şi câştige legendarul baston de mareşal cu vârful săbiei. Pe de altă parte, armata lui se dovedeşte a fi cea mai bună de care dispune din 1807: nu mai are contingente străine, germani care trădează sau napolitani care se luptă numai când au ei chef. Cu excepţia câtorva sute de polonezi şi a unui batalion elveţian – acesta compus însă din soldaţi de elită cu

fidelitate dovedită – Marea Armată redevine franceză. Iar războnicii, electrizaţi de reîntoarcerea împăratului1 lor, au făcut deseori dovada în aceste vremuri în care valoarea individuală a oamenilor rămâne hotărâtoare – că rămân cei dintâi soldaţi ai lumii, rezistenţi la marş şi eroici în luptă. Aceşti bravi recruţi din 1813 şi 1814, descrişi cu emoţie de Erckmann-Chatrian, însă al căror curaj nu putea din păcate să suplinească lipsa lor de experienţă, nu mai sunt nişte chemaţi de felul promoţiei „Marie-Louise”. În marea ei majoritate armata nordului se compune din veterani: unii foşti cu jumătate de soldă care nu visează decât să plătească vechi poliţe; foşti prizonieri de război care de când au fost eliberaţi în 1814 nu visează decât cum să-1 sângereze pe englez; soldaţi pierduţi de la Danzig, Anvers sau Hamburg, încercuiţi pe vremuri de coaliţie, decimaţi de epidemii, stăpâniţi de o ură neputincioasă când îşi aduc aminte că patria lor fusese invadată cu un an în Ca dovadă entuziasmul cu care armata a primit vestea reîntoarcerii lui, cum urmă. Iată că elita elitelor, care şi-a primit vulturii pe Champde-Mai, a revenit şi are intenţia să se afle acest lucru. Ea nu-şi va economisi nici sângele nici curajul. Că va triumfa sau că va fi înfrântă, cauza ei rămâne legată de cea a împăratului. Ca şi el, nici ea nu mai are nimic de pierdut. Şi, contrar giruetelor pariziene, contrar mareşalilor şi miniştrilor necinstiţi, ea nu s-a îndoit niciodată de geniul şefului ei care a condus-o de atâtea ori la victorie. Aura acestor soldaţi străluceşte peste întreaga armată. Aceşti soldaţi, care nu pricep nimic din strategie, îl privesc uluiţi pe supraomul aplecat ceasuri în şir peste nişte hărţi pe care ei sunt incapabili să le citească, care trimite ştafete cum ai trimite un roi de muşte dictând în aceaşi timp scrisori, observând totul, ştiind totul, deducând totul. Ei îl venerează pe acest „părinte al soldatului”, afectuos, bine dispus, care îi trage de ureche, gustă din supa lor şi ţine discursuri în ajun, atât de apropiat şi deopotrivă inaccesibil1. El e capul, ei sunt picioarele, între ei şi el, ca în cele mai frumoase prietenii, e pe viaţă şi pe moarte. „Trupele, confirmă generalul Foy, sunt încercate nu de patriotism, nu de entuziasm, ci de o adevărată turbare pentru împărat şi împotriva duşmanilor săi.”2

Războiul le redeschide porţile spre ascensiunea socială, spre emulaţie şi glorie. Pentru această armată şi îndeosebi pentru demobilizaţii de la 1814 reîntorşi după ce ieşiseră la pensie, intrarea în campanie e trăită ca o sărbătoare. Ei regăsesc frumoasele uniforme, elanul aventurii şi fraternitatea de arme, recompensele nobile al crucii sau ale ridicării în grad, solda şi, evident, dar cine să îndrăznească s-o spună, beţia victoriei, până în excesele ei. Pentru aceşti oameni, războiul constituie un joc unde averea se poate câştiga sau pierde într-o singură zi; însă de astă dată cu toţii joacă toată miza pe o singură carte. Din această solidaritate de destine se naşte o solidaritate fără pereche între Şef şi Marea lui Armată. Şi totuşi, în ciuda acestor atuuri, câte zone de umbră fac în acelaşi timp improbabilă victoria finală! Mai întâi, disproporţia efectivelor, Segur adaugă: „Era un monarh, dar era monarhul Revoluţiei iar ei iubeau un soldat care reuşise în viaţă şi îi ajuta şi pe alţii să reuşească. Totul la el te atrăgea, nimic nu te respingea.” 2 „Nicicând entuziasmul şi încrederea în viitor nu fuseseră atât de puternice atât la ofiţeri cât şi la soldaţi”, confirmă colonelul Trefcon în al său Carnet de campagne. Celebrul căpitan Coignet rezumă în Cahiers adulaţia trupelor pentru şeful lor în felul UrmStnrCVo „m, l,.”1 (tm) a', Hur ci fol moi h„n- – „*: t- > -f. – într-o epocă în care efectivul numeric reprezintă un factor hotărâtor în asemenea bătălii punctate de numeroase şocuri frontale1. Apoi, trebuie spus că geniul tactic imperial nu mai produce acelaşi impact devastator ca odinioară. Prestidigitaţiile magicianului, în marea lor majoritate divulgate de Moreau, Jomini sau Bernadotte2, nu mai reprezintă nici ele nişte necunoscute. Napoleon a putut să verifice acest lucru de la campania din Rusia. Deci, evantaiul strategic de care mai dispune el este limitat. Nu se mai poate, ca în perioada apogeului, să se arunce în spatele duşmanului pentru a-i tăia liniile de comunicare înainte să-1 încercuiască şi să-1 strivească într-o menghină. Ca să mai realizeze aşa ceva, i-ar trebui două armate de anvergură: una care încercuieşte în timp ce a doua serveşte de momeală. Or Napoleon nu mai are decât o singură armată operaţională. Lipsa ofiţerilor superiori de calitate constituie un alt handicap major, în marea lor majoritate mareşalii lipsesc la apel. Bethier tocmai

moare în mod tragic3. Absenţa braţului drept al împăratului, executant meticulos şi neobosit al ordinelor sale, se va face simţită la modul cât se poate de crud. Marmont, Gouvion, Saint-Cyr, Perignon, Victor şi Macdonald au rămas în tabăra lui Ludovic al XVIII-lea. Urât de trupă după trădarea din anul precedent, Murat nu mai poate fi recuperat4. Alţii sunt prea bătrâni, ca Massena. Davout, cel mai bun strateg al Marii Armate dacă nu-1 punem la socoteală pe Napoleon, trebuie să rămână la Paris la minister. Mortier, ţintuit la pat de o sciatică, trebuie să abandoneze comandamentul Gărzii încă de la începutul campaniei. 1 Pe plan tehnic, armatele aflate faţă în faţă sunt în general de acelaşi nivel, atât în privinţa puterii de deplasare cât şi a puterii de foc. Istoricii militari insistă asupra rezervelor pe care le avea Napoleon faţă de tehnicile noi. Astfel, prin armament armata rămâne apropiată de Vechiul Regim: puşca este modelul din 1777. Ritmul de tir, inferior ritmului pe care-1 au englezii, este de aproximativ patru gloanţe în trei minute. Eficacitatea se degradează în mod vădit după 50 de metri. Artileria, încărcată cu ghiulele sau cu mitralii, nu cunoaşte încă şrapnelul englez şi rămâne fixată pe inovaţiile introduse de Gribeauval în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Cadenţa de titr a tunului este de circa două lovituri pe minut. După 500 de lovituri, tunul riscă să explodeze. Tirul rămâne eficient până la circa 600 de metri. 2 Tustrei trecuţi în serviciul coaliţiei în 1813 după ce-1 serviseră pe Napoleon: Moreau după campania de la 1800 pe care a încheiat-o victorios la Hohenlinden, celebrul strateg Jomini ca şef de stat major al lui Ney; Bernadotte ca mareşal pe durata tuturor campaniilor Imperiului până la Wagram. 3 Accident sau sinucidere, Berthier cade de pe balcon, pe întâi iunie, în timp ce privea trecerea trupelor. Napoleon, sensibil la semne prevestitoare, a fost profund afectat. În afară de Ney, chemat în extremis, şi de Soult, făcut din lipsă de ceva mai bun maior-general, împăratul nu-1 va avea alături de el decât pe Grouchy, ultimul numit, care îşi primeşte bastonul de mareşal fiindcă îl pusese în genunchi pe ducele de Angouleme. Au existat şi victorii mai dificile decât asta! Or acest trio care, cu excepţia prinţului de Moscova, e lipsit de experienţă1 şi de carismă,

va acumula greşeli. Napoleon, obişnuit cu mereşalii lui care-1 înţeleg din jumătăţi de cuvinte, suferă că nu poate să dispună de colaboratorii tradiţionali.

Pe de altă parte, climatul în sânul armatei e detestabil. Trădarea mareşalilor a lăsat urme profunde în rândurile trupei. Toţi ofiţerii generali sau aproape toţi sunt suspectaţi de oamenii lor că ar înclina spre Ludovic al XVIII-lea2, precum acest Soult despre care nimeni nu a uitat că devenise ministrul radicalilor monarhişti, autor al unor proclamaţii insultătoare la adresa împăratului, iar acum, nou maior general, iată-1 ajuns numărul doi în armată! Râca ce se manifestă între trupă şi ofiţerii generali reflectă amplu ruptura dintre popor şi notabili, înaltul comandament a fost gangrenat treptat de spiritul de curte care a grăbit căderea de la 1814. Îmbuibaţi cu bunuri şi onoruri, cu titluri şi proprietăţi, după ce s-au îmbogăţit îndeajuns, generalii şi mareşalii se tem acum să nu piardă totul: banii, puterea şi plăcerile dar, de asemenea, şi reputaţia. Precum Ney sau Soult, ei se obişnuiseră cu această Restauraţie care le-a menţinut interesele. Lanţul comandamentului nu mai este cel de odinioară. Rezultă din asta o enormă tensiune care poate avea şi cele mai bune şi cele mai nefaste efecte: furia de a învinge sau zvonurile şi panica. În comparaţie cu francezii, anglo-prusacii beneficiază şi de alte avantaje decât de superioritatea lor numerică. Cât de îndepărtată pare 1 Grouchy, general de cavalerie, nu are obiceiul să comande corpuri de armată. Soult, care în schimb e obişnuit cu marile comandamente, n-a dirijat niciodată un stat major, fiindcă Berthier monopolizase această responsabilitate până în 1814. 2 în amintirile sale căpitanul Mauduit sintetizează perfect sentimentele armatei: „Cu foarte rare excepţii, numai ofiţerii inferiori şi soldaţii păstraseră în ei focul sacru, instinctul de război, setea de luptă! Prea numeroşi generali nu mai erau deloc demni de a comanda peste asemenea trupe; unii dintre ei, în sinea lor nişte trădători, se rugau împotriva triumfului armatelor noastre; alţii, nişte papă-lapte, nehotărâţi şi lipsiţi de elan, mergeau la luptă fără tragere de inimă.” Napoleon, care avea nevoie de toată lumea, a limitat la maximum epurarea comandamentului. Până la urmă, sunt suspendaţi cu totul nu mai mult de o sută de ofiţeri regalişti. Evident că figurează printre ei Souham, generalul O.arp a trrăhit nrpHar^îi pnrniiliiî TVTarmnnt. Fără niri un fM Af miHnor^ M „n^5 mr>'.

Acea vreme, deşi nu e mult de atunci, când francezii îşi băteau adversarii ca şi cum ar fi mers la paradă! Englezii, căliţi de conflictul spaniol, şi-au dezvoltat reale capacităţi militare, mai cu seamă în sectorul apărării, în schimb, cavaleriei lor, comandată de lord Uxbridge, încă îi lipseşte puterea şi disciplina. Dar englezii posedă o remarcabilă infanterie, asistată de o artilerie dotată cu o putere de tir superioară fiindcă foloseşte şrapnelul; această înspăimântătoare cutie de mitralii foarte eficientă pe distanţă medie aruncă o ploaie de muniţii spre corpurile duşmanilor, semănând panică atunci când este bine reglată – ceea ce nu e cazul întotdeauna, nici pe departe, în fruntea acestei armate, Arthur Wellesley, prim duce de Wellington. Acest Nelson terestru încă nu 1-a înfruntat niciodată direct pe Napoleon, dar i-a bătut pe principalii săi locotenenţi, mai cu seamă pe Soult şi pe Ney, în timpul războiului din Spania. Ca şi împăratul, „ducele de fier” este un tactician pragmatic, chiar dacă natura lui e mai puţin predispusă la ofensivă precum cea a ilustrului său rival, care are de asemenea amploare de viziune şi excepţională capacitate de manevră, în peninsula iberică, el se distinsese prin capacitatea de a-şi uza adversarul, aşteptând momentul potrivit ca să lanseze un contraatac distrugător. Dotat cu o remarcabilă stăpânire de sine, el ştie perfect să-şi aleagă poziţiile şi momentul, cum va demonstra-o la Waterloo1. În ceea ce o priveşte, armata prusacă nu mai are prea multe lucruri în comun cu cea care se lăsase bătută măr în 1806 la lena şi Auerstaedt. Comandamentul fusese reorganizat, epurat de vechii ofiţeri care nu ieşeau o iotă din dogmele de neatins dictate de Frederic al II-lea în secolul precedent. După Tilsit, reforma condusă de un grup de ofiţeri, printre care se distinge Clausewitz, a apropiat Prusia de rivala ei victorioasă. Odinioară armată hibridă populată cu mercenari şi răufăcători, o babilonie pe care numai disciplina de fier şi pedepsele corporale înfiorătoare o ţineau strâns laolaltă, armata prusacă s-a 1 Şi cum a dovedit-o deja Wellington la Torres Vedras, în Portugalia (1810-1811), cu puternica poziţie defensivă în spatele căreia se retrăsese înainte de a respinge victorios ofensiva lui Massena. „Ea [tactica lui] consta în a se plasa pe o poziţie bună, fortificată de circumstanţele locale, lăsând adversarul să se consume în eforturi

epuizante pentru a-1 scoate de acolo, după care ieşind brusc, în momentul când îşi vedea duşmanul obosit şi slăbit, să-1 copleşească sub greutatea trupelor proaspete pe care avusese grijă să le ţină în rezervă dincolo de zona de bătaie a gloanţelor şi ghiulelelor. Era totdeauna acelaşi procedeu ce-1 făcuse celebru în liniile de la Torres Vedras. Pentru acest fel de strategie nu germanizat, dobândind chiar un fanatism naţional iritat de înfrângere şi de spectacolul vexant al francizării Rinului. Recucerirea de la 1813 a fost trăită ca un război de eliberare, campania din Franţa ca o revanşă pentru cea din 1806; revanşă totuşi incompletă şi sursă de noi frustrări. În vreme ce Prusia a trebuit să accepte la Tilsit dureroasa amputare a unei jumătăţi din teritoriul ei, de ce a fost Franţa cruţată în mod atât de scandalos prin tratatul de la Paris? De astă dată, fiindcă a recidivat, va trebui să i se ia gâtul. Acest naţionalism ce vrea să meargă până la capăt e incarnat chiar de generalul şef, faimosul Bliicher, care ajurat să-1 spânzure pe Napoleon în faţa trupelor. Cu toată vârsta lui înaintată – pe atunci el avea şaptezeci şi trei de ani – omul şi-a păstrat o uluitoare vigoare fizică care, adăugată curajului său, explică succesul de care se bucură în rândurile soldaţilor care 1-au poreclit afectuos „papa Bliicher” sau „Mareşalul înainte marş” („Vorwaerts”) din cauza bine cunoscutei sale preferinţe pentru ofensivă1. Veteran al războiului de Şapte Ani, bătut zdravăn de Marea Armată în mai multe rânduri, noul prinţ de Wahlstadt incarnează metamorfoza armatei de meserie în armată naţională. Originar din Mecklembourg, el însuşi a început prin a servi Suedia înainte de a se alătura Prusiei pe care a început s-o iubească cu pasiune. Ştie să dirijeze oamenii, ca Murat sau Ney, dar nu este un strateg. Din fericire, e secondat în această privinţă de cel mai bun şef de stat major din tabăra aliaţilor, generalul August von Gneisenau, eminenţa lui cenuşie, despre care zice de altfel că este „capul” lui, la rândul său un naţionalist convins şi mai cu seamă un om care ştie să facă manevre. Completându-se unul pe altul, Wellington şi Bliicher se înţeleg de minune: unul apară, altul atacă; primul este reprezentantul aristocraţiei britanice, flegmatic şi calculat; cel de al doilea este grosolan, violent, agitat, împroşcând cu ameninţări în dreapta şi-n

stânga, urând Franţa şi pe francezi, visând să-1 bată pe Napoleon, ceea ce nu a reuşit niciodată să facă singur. Această alianţă între apă şi foc se va dovedi decisivă. Dacă e adevărat că doresc să realizeze necesara uniune pentru a1 învinge pe împărat, anglo-prusacii trebuie în acelaşi timp şi să 1 Vigoarea lui Bliicher contrastează cu caracterul temător al principalilor generali din coaliţie dar frizează uneori şi inconştienţa. Cei 120000 de oameni ai lui – 85000 de infanterişti, 20000 de călăreţi şi 15000 de artilerişti plus soldaţii de geniu – se repartizează în patru corpuri: — Corpul I: Ziethen (34000 de oameni); — Corpul II: Pirch (35000 de oameni); depăşească mai multe obstacole. Rivalitatea dintre ei, dar şi faptul că sunt împrăştiaţi, le reduce capacitatea de a face faţă ofensivei imperiale. Gneisenau şi majoritatea ofiţerilor prusaci îi detestă pe englezi, socotiţi aroganţi şi nu tocmai de încredere, mai cu seamă de la Congresul de la Viena unde ei n-au ezitat să se alieze cu rivalul lor austriac şi cu Franţa lui Ludovic al XVIII-lea pentru a-i împiedica pe prusaci să se întindă în Germania. Depărtarea la care se află cartierele generale, bariera limbii, lipsa de contact şi de coordonare dintre cele două forţe îi pot permite lui Napoleon să le despartă uşor. In plus, faptul că armata engleză e amestecată, îi slăbeşte capacitatea de manevră. Ea e alcătuită doar din ceva mai mult de un sfert de englezi, restul fiind constituit din contingente germane1, dar şi din olandezi şi belgieni, extraordinar de suspecţi fiindcă au luptat multă vreme alături de francezi. Pentru a depăşi această dificultate, Wellington amestecă elementele mai puţin sigure în sânul unităţilor cu experienţă şi plasează cele mai bune trupe, îndeobşte pe veteranii din Spania, în punctele strategice. Nimeni, mai cu seamă, nu se aşteaptă la un atac din partea Iui Napoleon, într-atât superioritatea numerică a aliaţilor pare strivitoare, în consecinţă, nici Bliicher nici Wellington nu au anticipat un scenariu defensiv. Dovadă este următoarea scrisoare a unui generalisim prusac trimisă soţiei sale, scrisă chiar înaintea începerii ostilităţilor: „Vom intra în curând în Franţa. Dar am putea să rămânem aici liniştiţi încă un an, căci Bonaparte nu ne va ataca.” O victorie ă la Pyrrhus însoţit de fratele mai mic Jerome, Napoleon ajunge pe teatrul operaţiunilor înfofolit în berlina lui ca şi cum încă 1-

ar mai fi urmărit pe Ludovic al XVIII-lea, refugiat la Gând. Se simte că împăratul e neliniştit, chiar dacă pare că răsuflă uşurat că se vede scăpat de supravegherea parlamentarilor şi de sfaturile liberalilor, încă o dată, pentru orice putere ameninţată războiul rămâne cel mai bun antidot împotriva crizei. Regruparea discretă a armatei nordului se realizează fără să fie trezită atenţia adversarului, în condiţiile de rapiditate şi confidenţialitate prescrise. Ea se desfăşoară pe un front restrâns – 35 de kilometri de lungime pe 15 de adâncime – în juoil localităţilor 1 în memoriile sale, sergentul major englez Cotlon detaliază compoziţia: 105000 de Maubeuge, Beaumont, Philippeviile. Pe 15 iunie, la ora trei dimineaţa, ea se adună într-o ordine perfectă spre Charleroi, la punctul de joncţiune al anglo-prusacilor. Este trecut râul Sâmbre iar avangardele prusace, luate prin suprindere, sunt uşor date peste cap. Atunci răsună în toate cantonamentele proclamaţia lansată de împărat în ajunul campaniei, prin care se face un apel solemn la trezirea spiritelor: „Soldaţi! Aniversăm astăzi Marengo şi Friedland1, care au hotărât de două ori destinul Europei. [.] Soldaţi, la lena, împotriva aceloraşi prusaci deveniţi astăzi atât de aroganţi, eraţi unul contra trei; la Montmirail, unul contra cinci. Nesimţiţii! Un scurt răgaz de prosperitate ajunge să îi orbească. Dacă pătrund în Franţa, îşi vor găsi acolo mormintele. Soldaţi, urmează să facem marşuri forţate, să dăm bătălii, să ne expunem la riscuri; însă, dacă ne păstrăm tenacitatea, victoria va fi a noastră; drepturile, onoarea şi patria vor fi recucerite. [.] Pentru orice francez care are o inimă, conchide textul, a venit momentul de a învinge sau de a pieri.” Primirea entuziastă pe care i-o fac belgienii îl umple de satisfacţie2: „Ar fi trebuit să fi fost îndepărtate populaţiile care se precipitau în masă la trecerea lui, povesteşte un martor. Cu toţii voiau să-i vorbească, să-1 atingă, să-1 audă, sau cel puţin să-1 vadă. „Mulţumesc, copiii mei, spunea el, vă mulţumesc! Dar acum plecaţi fiindcă azi sau mâine va avea loc aici o mare bătălie.„ I se aruncau flori în cale iar printre ele erau mulţi maci foarte roşii care ajunşi pe pământ păreau deja nişte pete de sânge.”3 însă mai multe semne vin să întunece brusc orizontul. Importante întârzieri, pentru care

principala responsabilitate îi revine mareşalului Soult, încetinesc ofensiva. Spre deosebire de ordinele date de Berthier, ordinele acestuia sunt cel mai adesea vagi şi lipsite de concizie. Din lipsă de practică, prea puţin obişnuit să transmită gândurile împăratului, ducele de Dalmaţia compune fraze alambicate ce pot da naştere la confuzii. Acolo unde Berthier trimitea din spirit de siguranţă până la 114 iunie 1800 şi, respectiv, 14 iunie 1807. Sergentul Cotlon reproduce textul proclamaţiei sale către belgieni: „Succesele efemere ale duşmanilor mei v-au detaşat pentru un moment de Imperiul meu: din exilul meu, de pe stâncă, în mijlocul mării, am auzit plângerile voastre. Dumnezeul bătăliilor a hotărât asupra soartei frumoaselor voastre provincii; Napoleon este din nou printre voi. Sunteţi demni de a fi francezi. Ridicaţi-vă în masă, alăturaţi-vă neînvinselor mele falange, ca să exterminăm restul barbarilor, care sunt duşmanii voştri şi ni meiiatS-i rum fnp rn opt sau zece copii duse de ofiţeri diferiţi, noul maior general se mulţumeşte cel mai adesea cu un singur curier. Or necunoscutele unui război pot face ca un călăreţ să fie capturat, ucis, rănit sau să se rătăcească pe drum. Astfel, generalul Vandamme, aşteptat în avangardă, nu-şi primeşte ordinul de misiune decât cu câteva ore de întârziere şi trebuie să alerge cu sufletul la gură pentru a reface timpul pierdut1. Greşeală similară cu cavaleria lui Grouchy, uitată vreme de câteva ceasuri! Cât despre Drouet d'Erlon, corpul lui de armată începe de asemenea să mărşăluiască după câteva ore bune de întârziere. La această lipsă de coordonare se adaugă rivalităţile în sânul comandamentului, îndeosebi cele dintre Vandamme şi Grouchy. În ziua de 15, Napoleon tocmai plasează corpul de armată al celui dintâi sub autoritatea celui de al doilea, numit cu această ocazie comandant al aripii drepte. Sub pretext că nu dispune de confirmare în scris, Vandamme refuză să asculte de noul său superior ierarhic: „Domnule, nu am obiceiul să primesc ordine de la un general de cavalerie”, îi replică el scurt. Aşa că trupele lui, deja aflate în întârziere, rămân cu arma la picior împiedicând distrugerea avangardei prusace în jurul localităţii Gilly. Napoleon, care face naveta între diferitele corpuri, ordonă chiar în aceeaşi seară o şarjă pentru a-i prinde din urmă pe fugarii lăsaţi de Vandamme să scape. Dacă această şarjă reuşeşte să treacă prin sabie câteva batalioane,

ea se soldează şi cu moartea generalului Letort, unul din cei mai buni cavaleri ai armatei şi unul din ofiţerii preferaţi ai împăratului2, în definitiv, prusacii – foarte dispersaţi la început – nu au pierdut decât două mii de oameni în timpul zilei şi pot să se regrupeze în ordine în jurul lui Fleurus. Efectul de surpriză nu a fost aşadar exploatat decât în mod parţial. Ultimul mare inconvenient: trădarea generalului de Bourmont. Fost şef şuan integrat în Marea Armată, braţ drept al mareşalului Ney la începutul Zborului Vulturului, pe acest regalist notoriu Napoleon îl consideră de multă vreme suspect. Atunci de ce a plasat un asemenea om în fruntea unei divizii? Defecţiunile în lanţ înregistrate la înaltul comandament – fie că e vorba de emigraţii fie de boli diplomatice nu-i permit lui Napoleon să facă pe dificilul când e vorba să-şi aleagă divizionarii. Or Bourmont e considerat un bun comandant şi de altfel e recomandat călduros de generalul Gerard care răspunde pentru el faţă de împărat cu capul: „Gerard, îi spune el lui Davout cu simţ de l/„vr-i- 1 J t- <- ' „ – ' X ' J X n alinul îr-I „ 1 _1 f itTA.- iii na C.„OT „nmnr, n r-nr, -„ ri n+ f5_” Oi-llir-fl firflinill ÎŞI riinSPlţf* IllPinrilI nP firiHTl premoniţie, se înşeală, eu nu răspund de nimeni, nu răspund decât de mine.” Se resemnează totuşi să-1 folosească pe Bourmont care, încă de pe 15 iunie în zori, se alătură aliaţilor cu o parte din statul său major. Trădarea lui produce o nouă întârziere în operaţii şi stârneşte temerea că ar putea fi divulgat planul de campanie. Napoleon nu pare totuşi prea afectat: „V-am zis, îi spune el bietului Gerard care nu-şi poate reveni, cine e albastru e albastru şi cine e alb rămâne pentru totdeauna alb.” Dacă e să-1 credem pe cel interesat, gestul său premeditat nu a avut alt scop decât să cruţe Franţa grăbind reîntoarcerea regalităţii1, îi predă totuşi duşmanului numeroase documente compromiţătoare: ordine de marş, starea precisă a efectivelor. Dar nimic hotărâtor. Desfăşurarea trupelor imperiale în jurul localităţii Charleroi dovedeşte cu prisosinţă voinţa împăratului de a pătrunde adânc între cele două aripi. Aşa că Bourmont nu mai are mare lucru de le comunicat. De altfel, Bliicher, indignat de atâta duplicitate, refuză să-1 primească: „Ce importanţă are cocarda, tranşează el, un f. În cur rămâne tot un f. În cur!”

Anunţul acestei dezertări afectează mai cu seamă moralul oamenilor, într-adevăr armata o resimte ca pe un pumnal înfipt în spate, încep să se înmulţească tot felul de zvonuri despre alte trădări. De ce să ne mai batem, se gândesc veteranii, dacă generalii sunt regalişti sau vânduţi aliaţilor? Oare Murat şi Marmont n-au trădat deja în 1814? întrebările sunt cu atât mai presante cu cât Napoleon el însuşi a alimentat bănuielile în proclamaţiile de la GolfeJuan. O mare parte a trupelor îşi pierde acum încrederea în ofiţeri ca la începutul Revoluţiei! Gerard, compromis în ochii soldaţilor din pricina protecţiei pe care prea multă vreme i-a acordat-o lui Bourmont, e obligat să vină în faţa trupelor ca să jure că îi rămâne loial împăratului. Dar insuportabila îndoială persistă şi lasă loc pentru şi mai rele presimţiri. Va putea oare ea armata nordului să reziste până la sfârşitul campaniei fără să mai aibă încredere în generalii ei? Bourmont încearcă să se justifice scriindu-i această scrisoare lui Gerard: „Nu vreau să contribui la stabilirea în Franţa a unui despotism sângeros care ar duce ţara mea la pierzanie. Mi-aş fi dat demisia şi aş fi plecat acasă la mine dacă aş fi putut să cred că aş fi fost lăsat să aleg. Aşa ceva nu mi-a părut probabil, şi a trebuit să-mi asigur libertatea pe alte căi. Nu o să mă vadă nimeni în coloanele străinilor. Nu vor avea de la mine nici o informaţie capabilă să-i dăuneze armatei franceze, care se alcătuieşte din oameni pe care-i iubesc şi cărora nu voi înceta să le port un viu ataşament.” Gestul acesta îi va aduce lui Bourmont o carieră excepţională sub Restauraţie, Carol al X-lea îl va face ultimul său ministru de Război şi îi va înrrpHinta cnnHii (tm) „t-oa <„vr>„. H; tia; în această privinţă, Ney, care vine să se alăture împăratului, evident că nu este deloc cruţat. Oare nu jurase el, cu câteva săptămâni în urmă, în faţa lui Ludovic al XVIII-lea să i-1 aducă pe împărat într-o cuşcă de fier înainte să-şi întoarcă cămaşa pe dos şi să se arunce în braţele acestuia? Conduita lui febrilă reţine atenţia istoricilor, în zorii bătăliei, pare tulburat, chiar agitat, oscilând precum Napoleon între voinţa de a forţa toate şansele şi, pe de altă parte, un negru fatalism. După atâtea schimbări la faţă, nici el nu mai ştie ce să gândească, ros de remuşcări şi îndoieli. El, „viteazul vitejilor”, „leul cel roşu”, victorios la Elchingen şi Moscova, salvatorul Marii Armate în timpul retragerii din Rusia, prin iniţiativele lui neaşteptate nu şi-a cernit el reputaţia şi a

accelerat ruina ţării sale crezând că o salvează? în 1814, a obţinut abdicarea lui Napoleon din care a rezultat slăbirea armatei şi a nobilimii Imperiului. După care a grăbit şi căderea lui Ludovic al XVIII-lea pe care jurase că îl va apăra. Or iată că Franţa e în război aruncată într-o luptă ca şi disperată în care riscă să sucombe. Oare nu este el pasărea-cobe, ales de destin să nimicească Revoluţia iar apoi această glorie imperială pe care el o încarnează mai mult decât oricine? Aşa cum notează Louis Madelin, toate aceste întrebări se amestecă în spiritul mareşalului: „Evident că Ney rămânea un impulsiv, un îndrăzneţ, un violent, dar pe timpul cât trăise retras el îşi rumegase atât de mult îngrijorările încât devenise, pentru moment, nesigur, temător să nu facă un pas greşit de felul celor spre care caracterul lui îl împinsese adesea, şi capabil, după atâtea nefericite experienţe, să ezite, chiar în cazurile cele mai puţin justificate. Părând că nu mai e stăpân nici pe gândirea, nici pe voinţa lui, el va arăta în cele trei zile [16, 17 şi 18 iunie] toate faţetele acestei alienări: neînţelegerea mergând până la un soi de orbire, iar surescitarea atingând uneori demenţa.” Chemat în ultima clipă, eroul de la Moscova i se alătură lui Napoleon pe data de 15 iunie la începutul după-amiezii. Singurul mareşal prezent împreună cu Grouchy şi Soult, el moşteneşte, din lipsă de ceva mai bun, comandamentul aripii stângi. Are sarcina prioritară de a face loc în faţa lui împingându-i pe englezi pentru a lărgi calea dintre cele două armate duşmane. Trebuie deci neapărat, aşa cum i-a ordonat1 împăratul, să cucerească poziţia cheie de la Quatre-Bras, nod A existat o vie dezbatere la acest punct. Apărătorii lui Ney vorbesc de instrucţiuni -; -1: -rt^n i,; M„I-n”_”; -;: i,; Mtmnlpnn nrintrp rarp cp Hictinup mai cu strategic între Bruxelles şi Namur care constituie şi principalul drum disponibil dintre Wellington şi Bliicher. Or – iată marele lui eşec această poziţie tocmai a fost ocupată de o brigadă a aliaţilor de trei mii de oameni puşi sub comanda generalului Constant-Rebecque. Acţiunea, care blochează aripa stângă franceză, va juca un rol considerabil în desfăşurarea evenimentelor. Într-adevăr, pentru a contracara superioritatea numerică a adversarilor, armata imperială nu poate conta decât pe rapiditate şi precizie. Nu numai că trebuie să intre adânc în breşa dintre englezi

şi prusaci dar trebuie să acţioneze şi într-un timp record ca să poată să-i bată separat. Din nefericire, în vreme ce lui Soult îi lipseşte rigoarea, Ney contrar obiceiului său – nu dă dovadă de destulă îndrăzneală. El ezită în faţa poziţiilor adverse fără să îndrăznească să atace, temându-se că are de a face cu capul coloanei ce precede întreaga armată engleză, înainte să acţioneze, preferă să-şi concentreze trupele1. Ratează astfel o ocazie decisivă. Iar această primă întârziere anunţă multe altele. Din acumularea lor va rezulta dezastrul final. Cu toate acestea, bilanţul acestei prime zile de campanie rămâne, în ansamblu, pozitiv. Dispozitivul advers a fost rupt pe centru: aripa stângă (Ney) presează asupra englezilor iar cea dreaptă (Grouchy) asupra prusacilor. Napoleon, în centru cu masa principia, poate să oscileze în voie de o parte sau de alta pentru a provoca ruptura decisivă. Din pricina mai bunei lor concentrări şi a dorinţei lor de a se bate, totul lasă să se prevadă că cel dintâi şoc va avea loc împotriva prusacilor (vezi harta nr. L). Seamă pe dialogul iniţial dintre Napoleon şi mareşal: „Bună ziua, Ney. Sunt foarte încântat să vă văd. Veţi lua comandamentul corpurilor I şi II ale armatei. Vă încredinţez de asemenea şi divizia de cavalerie uşoară a Gărzii mele dar să nu vă serviţi de ea. Mâine, vi se vor alătura cuirasierii lui Kellermann. Curaj, împingeţi-1 pe duşman în direcţia oraşului Bruxelles şi luaţi poziţie la Quatre-Bras.” Familiarizându-se cu ele fiidcă Ney abia îşi preluase comandamentul, cum aminteşte adjutantul său colonelul Heymes, care a publicat în 1829 o relatare a campaniei în care îşi apără cu vigoare şeful: „Trupele erau obosite după un marş de douăzeci de ore. Mareşalul nu cunoştea nici numele generalilor nici pe cele ale coloneilor. Nu cunoştea forţa regimentelor şi ştia şi mai puţin numărul oamenilor care putuseră să urmeze capetele coloanei întrun marş atât de lung.” Dimpotrivă, căpitanul Mauduit consideră pasivitatea Iui impardonabilă: „Ce timp preţios pierdut şi cât sânge va curge pentru repararea unei asemenea greşeli! Faptul că s-a stat cu arma la picior şi cu hăţurile pe braţ timp de aproape zece ore, în prezenţa a cinci, şapte sau zece batalioane şi a unei baterii sau două,

16 iunie începe oarecum ca ziua precedentă, cu noi întârzieri: Napoleon trebuie să aştepte corpul de armată al lui Gerard ca să treacă la atac, în vreme ce Ney continuă să tergiverseze în faţă la Quatre-Bras. O veste bună soseşte totuşi să-1 liniştească pe împărat: în vreme ce lui îi lipseşte unul din cele patru corpuri de armată, Bliicher caută să angajeze bătălia în jurul localităţii Ligny. De pe această poziţie defensivă, reperată cu două luni mai devreme, el crede că-i va putea uza pe imperiali până să-i sosească cei treizeci de mii de oameni care-i lipsesc şi până la sosirea lui Wellington care, la ora unu după-amiază îi promite să-1 sprijine în caz că el însuşi nu este atacat. Or Ney, pe aripa lui, lansează în sfârşit atacul împotriva englezilor. Se dau deci două bătălii în aceeaşi zi, ca în 1806 la lena şi la Auerstaedt. Bătălia principală, importantă prin efectivele angajate, se desfăşoară în jur de Ligny. Deşi se gândeşte mai întâi că se izbeşte de un corp izolat, Napoleon descoperă cu satisfacţie că va înfrunta grosul armatei prusace. Concepe atunci un plan ambiţios care vizează, ca la Austerlitz sau Friedland, aneantizarea adversarului, înainte să atace pe centrul care este regrupat în jurul localităţii Ligny, el intenţionează să lovească pe aripa dreaptă, desfăşurată în cot în jur de. SaintAmand (vezi harta nr. 2). Pentru a acoperi acest sat, punct slab al dispozitivului său din pricina terenului dificil, Bliicher va trebui să-şi folosească rezervele. Când ele vor fi destul de slăbite, Napoleon va organiza un atac de diversiune prin spate, angajând el însuşi în acelaşi timp cu grosul forţelor sale asaltul decisiv, în acest scop, el trebuie să prevadă o întărire suplimentară ce nu poate veni decât dinspre aripa lui stângă comandată de Ney. Astfel el dă mai multe ordine în acest sens: „S-ar putea ca în trei ore soarta războiului să se decidă, îi spune el lui Gerard. Dacă mareşalul Ney execută bine ordinele, n-o să-i scape nici un tun al acestei armate.”1 Or, în acelaşi moment, cu circa cincisprezece kilometri mai departe, Ney tocmai începuse bătălia împotriva englezilor, încă o dată, 1 Un nou ordin ameninţător adresat de Soult lui Ney la trei şi un sfert: „V-am scris, cu o oră în urmă că împăratul urmează să atace duşmanul în poziţia pe care a luat-o între satele Saint-Amand şi Brye. În acest moment, angajamentul este foarte avansat. Majestatea Sa mă însărcinează să vă spun că trebuie să efectuaţi

imediat o manevră astfel încât să învăluiţi dreapta duşmanului şi să ajungeţi pe scurtătură în spatele lui. Această aşteptase toată dimineaţa degeaba, contând pe întăriri care nu soseau în vreme ce încă mai dispunea de o majoritate strivitoare: 12000 de francezi contra a 7500 de anglo-olandezi. Wellington, care în ajun observase mişcările imperiale fără să se mişte, a socotit chiar nimerit să asiste împreună cu statul său major la balul ducesei de Richmond. Această încetineală ar fi putut să-1 coste scump. Din fericire pentru el, Ney rămâne incredibil de pasiv, făcându-i cadou ducelui dimineaţa pentru a-şi putea întări poziţia. Când se decide în sfârşit să-1 atace, la începutul după-amiezii, raportul de forţe, încă echilibrat în acest moment, nu încetează să evolueze în favoarea englezilor, în aceste condiţii, nici vorbă să mai efectueze mişcarea dorită de împărat! La ora şapte seara, duşmanul are deja un efectiv aproape dublu faţă de francezi care dau înapoi în ordine spre poziţiile de la plecare. Cu două ore mai târziu, bătălia se termină fără rezultat, şi sunt deja patru mii cinci sute de oameni morţi pentru nimic. În jurul localităţii Ligny, înfruntarea franco-prusacă seamănă aproape cu un măcel. Bătălia aceasta este noua rundă a unei rivalităţi încărcate de o ură ce vine încă de pe vremea războiului de Şapte Ani. Prusacii au câştigat prima bătălie din 1757 la Rossbach, francezii în 1806 pe cele de la lena şi la Auerstaedt. Între cele două armate naţionale raportul de forţe se echilibrează: 75000 de francezi împotriva a 78000 de prusaci. Electrizaţi de prezenţa lui Bliicher1, prusacii opun o rezistenţă înverşunată ofensivei franceze la Ligny şi Saint-Amand. Se spintecă unii pe alţii cu săbiile, cu crosele şi cu baionetele în această ură fanatică pe care căpitanul Mauduit o botează cu numele „război civil militar2”. Cu un singur cuvânt Napoleon îl pune la punct pe un ofiţer de ordonanţă care se hlizeşte la spectacol: „Domnule! Nu trebuie nici să râdeţi nici să glumiţi când atâţia viteji se înjunghie sub ochii noştri.” „Erau plini de elan, se credeau invincibili, notează Henry Houssaye.'Cu cei 120000 de prusaci ai mei, i-a scris el soţiei sale, m-aş angaja să cuceresc Tripoli, Tunis şi Alger, dacă nu ar fi de trecut apa.” Acelaşi martor raportează cuvintele rostite de generalul Roguet în faţa subordonaţilor: „Domnilor, preveniţi-i pe grenadieri că pe cel dintâi care îmi aduce un

Prizonier, am să pun să fie împuşcat.” Locotenent colonelul Charras scrie în istoria acestei campanii: „Prusacii şi francezii s-au amestecat în cea mai înfiorătoare grămadă dând şi Primind moartea fără ca nimeni să se gândească să ceară îndurare. Ofiţerii înşişi au pus mina pe puşcă. Nu e o bătălie, sunt mii de bătălii ce se dau simultan. Fiecare stradă, fiecare ădire, fiecare îngrăditură e atacată şi apărată cu furie. Se împuşcă unii pe alţii, se împung u baioneta, îşi vin de hac dând şi primind lovituri cu crosa. Ne trentelft răilor în ramere 352 CELE O-SUTĂ-DE-ZILE. Cele două sate sunt cucerite şi recucerite de mai multe ori: „Nu era o bătălie, era un măcel”, rezumă celebrul căpitan Coignet1. Soldaţii înăbuşiţi de fumul exploziilor, în mijlocul caselor cuprinse de flăcări, îşi croiau un drum în ritmul muzicii ce serveşte de reper şi însufleţeşte bojocii când se aude Cântecul plecării sau Să veghem la salvarea Imperiului. Totuşi, în aceste violente înfruntări – Ligny este un şoc frontal ce aminteşte sângeroasele bătălii de la Eylau şi de la Moscova – prusacii sunt cei care suferă mai mult. Bateriile franceze, perfect poziţionate, îi decimează, obligându-1 pe Bliichner să-şi scoată rezervele slăbindu-şi astfel centrul, aşa cum dorea Napoleon. La cinci şi jumătate, Vulturul se pregăteşte să dea atacul supriză când un misterios fum alb se ridică din marginea câmpului de luptă. Vandamme – prost informat – crede că a sosit ultimul corp prusac şi schiţează o mişcare de repliere2. Atacul e suspendat timp de o oră, până se poate vedea mai limpede, în realitate, se apropie cei douăzeci de mii de francezi ai lui Drouet d'Erlon. În absenţa lui Ney, prins în continuare în încleştarea cu puternica rezistenţă engleză, împăratul se vede nevoit să recurgă la acest corp situat la jumătatea drumului dintre cele două armate şi prevăzut iniţial să sprijine atacul mareşalului. 1 La sfârşitul bătăliei, câmpul de luptă are o înfăţişare oribilă, cum mărturiseşte generalul Lefol în ale sale Souvenirs: „Satul, căruia i se dăduse foc în ajun, încă mai ardea, pârlindu-i pe răniţii care câutas. Eră refugiu prin case. Bucăţi de cadavre completau acest tablou de care n-au avut probabil parte nici cele mai mari războaie, căci aici patru mii de soldaţi morţi erau înghesuiţi pe o foarte mică suprafaţă; drumurile ce duceeau spre Ligny erau într-atât de saturate încât, fără

să fiu taxat că exagerez, pot să depun mărturie că anevoie îşi găsea calul meu o cale ca să evite să calce pe cadavre. [.] încă mai am în urechi zgomotul acela pe care-1 produce trecerea roţilor ce strivesc cranii de soldaţi, din care creierii, amestecaţi cu bucăţi de carne, se împrăştiau hidos pe drum.” începutul acestei retrageri aproape că se transformă în panică, cum va fi cazul a doua zi la Waterloo: „Cercelând situaţia cu un ochi expert, generalul Lefol socoti că panica soldaţilor noştri ar putea să antreneze rezultate de o imensă gravitate, şi nu mai ezită nici o clipă, scrie nepotul său care îi era adjutant pe timpul campaniei. M-a trimis să-i ordon ofiţerului de artilerie să întoarcă tunurile împotriva fugarilor noştri care atunci, crezându-se prinşi între două focuri, adică între tunurile noastre şi această divizie despre care se înşelau crezând că aparţine duşmanului, reveniră pe locurile lor şi încercară prin ardoarea lor de luptă să şteargă ruşinea de care se acoperiseră cu câteva clipe mai devreme.” Cât despre căpitanul Fran9ois, el denunţă deficienţele comandamentului la începutul bătăliei: „De multă vreme, nu mă mai bătusem cu atâta îndrăzneală şi devotare. Dezordinea în care ne adusese duşmanul mă făcea să-mi blestem existenţa. Doream să fiu ucis atât eram de mânios văzând o luptă atât de prost condusă. Nimeni nu comanda. Nu se vedeau nici generali, nici ofiţeri de stat major, nici adjutanţi. Regimentul a fost distrus în proporţie de două treimi fără să primim nici întăriri nici ordine şi am fost constrânşi să ~ ' -i~.,. I~”f ~Kov. ^rtMânHii_n*> ramarayii răniţi şi mereând să ne regrupăm „Să-i spuneţi lui Ney, ordonă împăratul, că, oricare ar fi situaţia în care se află, trebuie absolut să execute acest ordin; eu nu acord prea mare importanţă celor ce se întâmplă astăzi de partea lui, toată afacerea este aici unde mă aflu eu, fiindcă vreau să termin o dată cu armata prusacă. Iar el trebuie, dacă nu poate să facă mai bine, să se mărginească să ţină în frâu armata engleză.” Dar fatalitatea începe deja să se încăpăţâneze. Transmis prost lui Drouet, şi acest ordin imperial este de asemenea, în graba de faţă, prost înţeles: el trebuie să se ducă „pe înălţimile” [sur Ies hauteurs, n. Trad.] şi nu „în dreptul” [ă la hauteur, n. Trad.] localităţii SaintAmand, aşa cum greşit înţelege; de unde şi sosirea lui decalată, care provoacă neliniştea legitimă a împăratului, în loc să dea, cum era prevăzut, lovitura de graţie, Drouet compromite bătălia

înşelându-se asupra locului întâlnirii. După care Ney, pasiv în timpul dimineţii, îşi pierde sângele rece şi exultă în momentul când nu mai are nici o şansă să câştige. E auzit exclamând: „Ah, găluştile astea englezeşti, aş vrea să mi le îndes pe toate în burtă!”1 „îşi agita spada ca un nebun”, va scrie comandantul Baudus venit să-i transmită ordinele categorice ale lui Napoleon. Ignorând teama, înşelând moartea, Ney se dezlănţuie în toate sensurile, în loc să se execute, îl cheamă imperativ pe Drouet d'Erlon alături de el în timp ce lansează o inutilă şarjă de cavalerie contra englezilor, de acum înainte prea numeroşi ca să mai poată fi scoşi de pe poziţie, împărţit între aceste ordine contradictorii, bietul Drouet d'Erlon, ascultând în sfârşit ordinul lui Ney, se retrage. Când ajunge până la urmă aproape de Quatre-Bras, bătălia se terminase. Aşa că n-a luptat deloc toată ziua. Neputând să mai conteze decât pe propriile sale forţe, împăratul se hotărăşte totuşi să lanseze atacul general împotriva prusacilor la începutul serii. Chiar dacă nu reuşeşte să-1 nimicească pe Bliicher, el încă mai poate să-i lamineze trupele graţie Gărzii şi a câtorva regimente proaspete în vreme ce generalul prusac şi-a angajat aproape toţi oamenii. Atacul, bine pregătit de o lungă canonadă, sprijinit de o puternică şarjă de cavalerie, dislocă centrul duşmanului care se află la capătul puterilor. Bliichner, răsturnat de pe cal în cursul şarjei şi plin de vânătăi, scapă ca prin minune să nu fie capturat. Spre ora nouă seara, profitând de căderea nopţii, el se repliază în ordine. Bilanţul e sever: 15000 de prusaci morţi sau răniţi contra a 8000 de francezi. Cum mărturiseşte Wellington: „Bătrânul Bliicher a primit o zdravănă bătaie la fund.„1 însă cu toate acestea nu e scos din joc. Atins dar nu ucis, „Vulpoiul” încă mai poate să se bată. Brusc, şansele francezilor sunt serios compromise. Până la urmă, la Ligny se dovedeşte că a fost o zi în care au fost înşelate toate aşteptările: Bliicher nu a primit sprijinul sperat din partea englezilor; Ney a supraestimat importanţa rezistenţei de dimineaţă şi a atacat în contratimp, când nu mai era în măsură să cucerească Quatre-Bras; Napoleon în sfârşit a aşteptat degeaba întăriri fără să reuşească să-i distrugă pe prusaci, ceea ce 1-a obligat să lanseze o parte importantă a trupelor sale în urmărirea lor.

Numai Wellington, care şi-a păstrat poziţia la Quatre-Bras şi şi-a cruţat forţele, se poate declara mulţumit. Eroul zilei, chiar dacă uitat de istorie, este Gneisenau, braţul drept al lui Bliicher. În absenţa şefului său, care este rănit după căderea de pe cal şi despre care timp de câteva ceasuri se crede că e pierdut sau capturat, el preia iniţiativa şi dirijează retragerea, nu spre Namur, punctul de întâlnire cel mai uşor de atins, ci spre Wavre. Acţionând astfel cu bună chibzuinţă, el se apropie de englezi. Francezii, epuizaţi de două zile de lupte neîntrerupte, nu mai au puterea să-i urmărească imediat. Noaptea le aparţine prusacilor. Ei iau un avans decisiv ce nu va mai fi niciodată recuperat de francezi. Bliicher îi scrie chiar în aceeaşi seară soţiei sale: „Dacă Napoleon mai dă o bătălie asemănătoare, e pierdut.” Dimineaţa zilei de 17 se desfăşoară fără vreo iniţiativă strategică de anvergură, împăratul vizitează câmpul de bătălie din ajun, discută politică cu ofiţerii, îşi lasă oamenii să răsufle, ceea ce le dă aliaţilor timp să-şi organizeze retragerea convergentă. Limbile orologiului avansează inexorabil. La Sfânta Elena, captivul de la Longwood îşi va recunoaşte responsabilitatea: „Am comis greşeala că m-am culcat la Fleurus. Bătălia de la Waterloo ar fi avut loc cu 24 de ore mai devreme. Wellington şi Bliicher nu ar fi reuşit să-şi alăture forţele.” într-adevăr, după ce încheiase prima fază a planului împotriva prusacilor, ar fi fost logic ca, rămas fidel aceleiaşi strategii de balansare în dreapta şi în stânga, să se întoarcă imediat în stânga spre Ney pentru a se arunca încă de dimineaţă asupra englezilor la Quatre-Bras. Are însă scuza, să nu uităm, că toată lumea, inclusiv el, e extenuată şi doreşte puţină odihnă. Principala eroare de apreciere a împăratului priveşte amploarea pierderilor prusacilor. Crede că ele sunt decisive când ele de fapt nu sunt, şi se convinge greşit că Bliicher şi oamenii lui nu mai sunt în stare să lupte la modul serios. Aici este greşeala lui majoră. Căci în acest timp prusacii, profitând de libertatea de mişcare, se repliază cu uşurinţă spre Wavre, la câţiva kilometri de Belle-Alliance unde la rândul său Wellington trebuie să ajungă la sfârşitul zilei. Reuniunea fatală se schiţează. Generalisimul englez, care îşi începe replierea la zece dimineaţa, îl avertizase cu o oră mai devreme de intenţiile sale pe adjutantul lui Bliicher: „Am să mă stabilesc la Mont-Saint-Jean. Îl

voi aştepta acolo pe Napoleon pentru bătălie, şi sper să fiu susţinut de un singur corp prusac. Dar dacă acest sprijin îmi va lipsi, voi fi contrâns să sacrific Bruxelles şi să iau poziţie în spatele localităţii Escault.” La unsprezece dimineaţa, după cele dintâi rapoarte ale cercetaşilor trimişi pe urmele prusacilor, Napoleon reacţionează în sfârşit. Se lansează pe stânga în urmărirea englezilor şi detaşează un sfert din forţele sale, deci treizeci şi trei de mii de oameni, plasaţi sub autoritatea lui Grouchy, cu misiunea de a-i vâna sau dacă e nevoie de a-i ţine pe loc pe prusaci în vreme ce el se va ocupa de Wellington. Rolul lui Grouchy este de fapt cel pe care-1 avusese Ney în faţa englezilor, în aparenţă uşor de pus în practică fiindcă forţele lui Blucher tocmai fuseseră învinse şi riscă să fie traumatizate de acest eşec. Faptul că împăratul 1-a desemnat pe Grouchy constituie o alegere discutabilă care stârneşte încă şi în zilele noastre discuţii pasionante. Ieşit dintr-o veche familie de nobili, cumnat al lui Condorcet, el a fost un excelent secund în compania lui Murat, aplicându-i ordinele cu stricteţe. Spadasin emerit, e unul din cei mai bravi cavaleri ai Imperiului1. Totuşi, curajul lui în luptă ascunde o crudă lipsă de spirit de iniţiativă. Din pricina lui eşuase deja sub Directorat expediţia din Irlanda2 când, şef de sat major al lui Hoche şi separat de el de o furtună, el preferă să revină la Brest decât să debarce. De altfel, cu ocazia capturării ducelui de Angouleme, el a refuzat să fie aplicată convenţia de armistiţiu până ce n-a primit confirmarea scrisă a Grouchy a comandat mai cu seamă escadronul sacru în timpul retragerii din Rusia ce se evidenţiase în mod narticular la HnhenlinHen Fvlaii FricrllanH Waoram şi împăratului. Această chiţibuşăraie şi această supunere absolută îi asigură aprecierea lui Napoleon, convins că nu va avea niciodată în cazul lui suprize neplăcute. În sfârşit, lui Grouchy îi lipseşte şi experienţa. Obişnuit să comande doar cavaleria, el încă nu dirijase niciodată o armată combinată. Pe scurt, îi lipsesc deopotrivă instinctul, simţul de iniţiativă şi practica. Cu toate acestea, tocmai el este cel ales de Napoleon să dea asaltul împotriva lui Bliicher care, cu cei peste cincizei de ani de campanie

la activ, este, dimpotrivă, unul din generalii europeni cei mai experimentaţi. De fapt, Vulturul nu are de ales. Dată fiind importanţa efectivelor angajate, el trebuie să încredinţeze comandamentul corpului de urmărire unui mareşal. Or ne amintim că nu există decât trei mareşali sub ordinele lui dintre care numai doi – Soult fiind maior general – pot fi utilizaţi pe front. Ney fiind prins pe stânga în încleştarea cu Wellington, nu-i rămâne aşadar decât Grouchy. Iată de ce în mod logic i-a încredinţat lui aripa dreaptă în această zi de 15. Şi de ce de asemenea îl însărcinează cu urmărirea, amintindu-şi fără îndoială că tânărul său mareşal reuşise, în 1806, tocmai să-1 scoată din bârlog pe Bliicher la Liibeck. În faţa amplorii şi dificultăţii misiunii ce i se încredinţează, Grouchy ezită şi îşi mărturiseşte îndoiala faţă de împărat: nu riscă oare să fie dat peste cap, la unul pentru trei, dacă cei o sută de mii de prusaci care au mai rămas se regrupează dintr-odată împotriva lui? Napoleon are grijă să-i risipească scrupulele foarte sec: „Credeţi că ştiţi mai mult decât mine ce am de făcut?” după care se îndreaptă spre Ney şi spre propriul său destin. Waterloo sau crucificarea întârzierea, încă o dată întârzierea, mereu întârziere. Ziua de 17 nu a adus nimic nou. Retragerea simultană a celor două armate duşmane nu poate fi încetinită. Prea târziu pentru Ney care nu vede cele dintâi coloane engleze îndepărtându-se şi confundă perdeaua de cavalerie lăsată de Wellington cu propria sa avangardă. Prea târziu pentru Napoleon ajuns doar la jumătatea zilei pe stânga lui şi care angajează, degeaba, o urmărire dezlănţuită între Quatre-Bras şi Belle-Alliance. 1 Napoleon preia el însuşi conducerea acestei urmăriri care, în ciuda ploii, se Când oamenii nu mai înţeleg planurile bătăliei sale, iată că se amestecă şi elementele naturii. Un potop se abate brusc peste armate şi împiedică urmărirea. „Scena avea un incredibil caracter sublim, raportează englezul Cavalie Mercer. Fulgerele erau neîntrerupte iar tunetele şi trăsnetele înfricoşătoare păreau că nu se mai termină.” Avangarda franceză, condusă de Napoleon în persoană a ajuns în apropierea ultimelor tunici roşii. „Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, imploră lordul Uxbridge, pentru numele lui Dumnezeu! Galopaţi, dacă nu o să vă prindă pe toţi din urmă.” Spre furia

împăratului, ei reuşesc totuşi să se replieze fără probleme spre Waterloo1. Ciocnirile dintre cele două trupe consemnează câteva scene de eroism demne să îmbogăţească epopeea. Astfel, colonelul Sourd îşi pierde braţul în urma unei violente înfruntări cu cavaleria engleză. Imediat amputat, el se pregăteşte să plece din nou la luptă când află că Napoleon 1-a numit general de brigadă. Refuză, dictându-i imediat împăratului această scrisoare exemplară pentru a-şi justifica decizia: „Sire, în şarja pe care regimentul meu a purtat-o asupra englezilor, eu am primit cinci lovituri de sabie, dintre care trei pe braţul drept, ceea ce a făcut necesară amputarea acestui membru pe care D-l Larrey, chirurgul şef al armatei mi-a şi făcut-o. Sire, vă datorez mult, dar cea mai mare favoare pe care aţi putea să mi-o faceţi este aceea de a mă lăsa colonel la regimentul meu de lăncieri, pe care sper să-1 conduc din nou la victorie. Generalul Damon tocmai îmi spune că am fost numit general. Refuz acest grad. Gradul de colonel e totul pentru mine.” în sfârşit, e destul de târziu şi pentru bietul Grouchy care, de teamă să nu-i întâlnească pe prusaci, se deplasează cu o încetineală să te scoată din minţi. Urmărirea, care începe să semene mai mult a promenadă militară, îl face să ajungă în aceeaşi seară în micul orăşel Gembloux, la câţiva kilometri doar de Ligny. Cât despre prusaci, ei sunt în jurul localităţii Wavre, la cincisprezece kilometri de Mont-Saint-Jean unde vor trebui să facă joncţiunea cu Wellington. Grouchy are deja faţă de Blucher aproape o zi de întârziere pe care nu va putea s-o recupereze. (tm) ai multe ori în mijlocul obuzelor şi al ghiulelelor lansate asupra noastră de artileria duşmană, îl puteau auzi strigând la tunarii din garda sa, cu un accent de ură bine marcat: „Trageţi, trageţi, sunt englezii!” În noaptea decisivă de pe 17 pe 18, trupele au „trebuit să staţioneze într-o mocirlă lrnpuţită şi fumegândă, printre casele îmbibate de ploaie, lipsite de adăpost şi de alimente”, Napoleon crede în continuare că el conduce jocul în vreme ce aliaţii se pregătesc să-1 prindă în plasă. Numai distrugerea masivă şi rapidă a englezilor retranşaţi în jur de Mont-Saint-Jean ar permite evitarea acestei capcane. Or, ca şi Bliicher la Ligny, Wellington şi-a ales o bună poziţie defensivă pe care se regrupează în seara zilei de 17 cei

şaptezeci şi patru de mii de oameni ai săi1. Waterloo nu este „câmpia plată” a legendei. Având în spate pădurea de la Soignes, la nouăsprezece kilometri de Bruxelles, poziţia engleză se stabileşte pe mijlocul unor văi unde trupele se ascund pe contrapantă în spatele vârfurilor, ale lanurilor de secară şi hăţişurilor, departe de gurile de foc ameninţătoare ale artileriei. Dacă vrea să străpungă această poziţie, cavaleria şi infanteria trebuie să urce micile coaste – ceea ce le va încetini elanul – înainte să se expună unui tir de baraj direct. Solul, îmbibat de apă după puternicele ploi căzute, constituie un atu în plus pentru „ducele de fier”. De altfel, linia sa este protejată de o serie de ferme fortificate controlate de garnizoane solide – Papelotte, La Haye-Sainte şi mai cu seamă Hougoumont care trebuie neapărat cucerit înaintea oricărui atac de anvergură (vezi harta nr. 3). În sfârşit Wellington are avantajul unui front îngust, ideal pentru apărare, care nu permite desfăşurarea combatanţilor şi se dovedeşte foarte primejdios pentru cavalerie: „Waterloo, va insista Victor Hugo, este, dintre toate bătăliile pregătite, cea care a avut frontul cel mai mic pentru un număr atât de mare de combatanţi. Din această desime a rezultat măcelul”. În zorii bătăliei, Wellington primeşte confirmarea sosirii iminente a lui Bliicher pe câmpul de luptă: „Nu voi veni numai cu două corpuri, ci cu întreaga mea armată”, îi precizează bătrânul mareşal2. Uşurat, Arthur Wellesley ştie că nu-i mai rămâne decât să reziste cu orice preţ până la sosirea salvatorului său. 170000 după Robert Margerit faţă de 72000 de francezi. Sensibil egali în infanterie şi cavalerie, francezii au fără îndoială superioritate în artilerie: 240 de tunuri contra a 100 până la 170 de partea lui Wellington. 2 Altă scrisoare a lui Bliicher destinată generalului von Muffling: „Vă rog să-i spuneţi în numele meu ducelui de Wellington că deşi sunt bolnav, am să mă plasez în fruntea trupelor mele ca să cad peste aripa dreaptă a duşmanului imediat ce Napoleon va angaja lupta. Dacă ziua trece fără nici un atac din partea francezilor, sunt de părere să-i atacăm împreună mâine.” Gneisenau, încă suferind la amintirea celor întâmplate la Ligny, adaugă un post-scriptum prevenitor: „Generalul von Gneisenau este întru totul de acord cu felH-mare. Saliil' Har pi n rnaoa rPv^plpnta rcă rtătrnnrlă în „prrptplp

oânHirii în faţa lui Wellington, Napoleon îşi sprijină aripa stingă aproape de Hougoumont, dreapta aproape de Papelotte, centrul la Belle-Alliance faţă în faţă cu Haye-Sainte. Îşi plasează trupele în timpul nopţii pe măsură ce ele sosesc, dornic să atace încă din zori1. Precum la Ligny, doreşte în prealabil să-şi concentreze efortul asupra aripei drepte duşmane, să dea peste cap dispozitivul la Hougmount pentru a-1 obliga pe Wellington să-şi slăbească centrul în care el atunci îşi va îndesa rezervele disponibile şi Garda2. Deci puţine manevre în perspectivă, dar o bătălie de uzură, frontală, după modelul celei date cu două zile înainte. Duminică 18 iunie 1815. Ordinul de atac, dat până la urmă pentru ora nouă dimineaţa, este din nou întârziat cu două ore, fiindcă terenul îmbibat de ploaie nu se pretează la ofensivă3. Acest răgaz suplimentar le lasă prusacilor timp să manevreze. Făcându-şi apariţia pe dreapta lui, ei se pregătesc să-1 ia în răspăr. „Dacă n-ar fi plouat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1815, viitorul Europei ar fi fost altul, scrie Hugo. Câteva picături de apă în plus sau în minus 1-au făcut pe Napoleon să se încline. Pentru ca Waterloo să devină sfârşitul Austerlitz-ului, providenţa nu a avut nevoie decât de puţină ploaie, iar un nor care a traversat cerul în contra-sensul anotimpului a fost destul ca să se prăbuşească o întreagă lume4.” 1 Napoleon va afirma că a întreprins mai multe recunoaşteri pe timpul nopţii pentru a-şi pune la punct planul de bătaie şi a verifica dacă englezii acceptă lupta, în consecinţă, va fi dormit puţin, permiţându-şi doar o scurtă odihnă la ferma lui Caillou situată la sud de Belle-Alliance. Alte versiuni vorbesc despre o odihnă mai mult reparatoare. In privinţa celor mai mici detalii (începând cu starea precisă a efectivelor), Waterloo face de asemenea obiectul unor dezbateri contradictorii dintre care cele mai multe nu sunt încă rezolvate. Mai precis e vorba de centrul stânga astfel ca să-i taie definitiv lui Wellington legătura cu Bliicher. Victor Hugo a descris bine logica implacabilă a lui Napoleon: „Aşa cum recunoaşte toată lumea, planul lui de bătaie era o capodoperă. Să te duci drept în centrul liniei aliate, să faci o gaură în rândurile duşmanului, să-1 desparţi în două, să împingi jumătatea britanică spre Hal şi jumătarea prusacă spre Tongres, să faci din Wellington şi din Blucher două tronsoane, să

cucereşti Mont-Saint-Jean, să ajungi la Bruxelles, să-1 arunci pe german în Rin şi pe englez în mare” (Mizerabilii). Trebuie recitită în acest sens, minunata descriere a lui Hugo din Mizerabilii: „Plouase toată noaptea; pământul era răscolit de aversă, apa se adunase ici şi colo în gropile şesului, ca în nişte găvane; în anumite locuri carele şi căruţele se înfundau până la osii; pe chingile cailor de la atelaje se prelungea o mâzgă lichidă [.] Totul a început târziu; Napoleon [.] a vrut să aştepte până când bateriile de tunuri înhămate ar fi putut să alerge şi să galopeze nestânjenite; ar fi fost nevoie pentru asta să apară soarele şi să zvânte După ce a luat masa cu statul său major şi a expus consemnele, Napoleon îşi pregăteşte diversiunea pe partea dreaptă engleză, la Hougoumont, continuând să pisese centrul printr-o serie de ofensive. Când englezul se va afla la capătul puterilor, atunci va da asaltul. „Armata engleză e superioară cu mai mult de un sfert armatei noastre, constată împăratul. Dar noi avem nu mai puţin de nouăzeci la sută şanse de partea noastră şi abia de zece contra”, exclamă el triumfător1. Soult, care a luptat împotriva lui Wellington în Spania, se nelinişteşte. El cunoaşte calităţile defensive ale adversarului şi sugerează, precum în ziua precedentă, să fie chemată o parte din corpul lui Grouchy: „Pentru că aţi fost bătut de Wellington, îi răspunde sever Napoleon, vă uitaţi la el ca la un mare general. Iar eu vă spun că Wellington este un prost general, că englezii au trupe proaste, şi că totul o să dureze cât o masă de prânz.”2 Jerome, între patru ochi, îşi exprimă via nelinişte. Bucătarul, care îi pregătise supa în ziua precedentă după ce îl servise pe Wellington la prânz, a auzit evocându-se o viitoare regrupare a prusacilor cu tunicile roşii3. „După o bătaie precum cea de la Fleurus, îi răspunde Napoleon, joncţiunea dintre englezi şi prusaci este imposibilă în următoarele două zile, afirmă el pe un ton categoric, de altfel prusacii îl au pe Grouchy pe urmele lor.” Napoleon, călare pe iapa lui albă Mărie4, parcurge linia de bătaie spre ora zece dimineaţa. Ca la începutul oricărei zile istorice, el vine să-şi încurajeze trupele: „Niciodată, scrie un ofiţer din corpul de la Erlon, nu se va fi strigat „Trăiască împăratul” cu mai mult entuziasm; era ca un delir; ceea ce făcea scena şi mai solemnă şi mai emoţionantă,

5 ar fi căzut în mâinile unei armate victorioase.” Dar trebuie adăugat că nu toate trupele imperiale sunt încă raliate în această clipă, ceea ce obligă în egală măsură la întârzierea ofensivei. 1 Napoleon îi spune de asemenea lui Ney: „El [Wellington] a dat cu zarurile, iar zarurile sunt pentru noi.” Această aroganţă îl descurajează pe generalul Reille care vrea să-i sugereze să recurgă mai degrabă la o manevră decât la un atac frontal. Mărturiile sunt diferite în această privinţă: sau Reille şi-a făcut cunoscute remarcile direct împăratului care nu a ţinut seamă de ele, sau el a renunţat, mulţumindu-se să-i declare lui Drouot: „La ce bun? Oricum nu ne-ar asculta.” 3 în consiliul de război ţinut în ajun, Ney s-a arătat ostil bătăliei, evocând starea de epuizare a trupelor. „Soult făcu şi el presiuni asemănătoare. Numai Bedoyere a fost de părere contrară susţinând că trebuie urmărit inamicul cu spada în rărunchii acestuia. Ney îl fulgeră din priviri pe tânărul care îndrăznea să i se opună şi fu cuprins de un acces de furie în care a fost auzit repetând, una după alta, de mai mult de zece ori: „Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui Dumnezeu!” (Georges era faptul că în faţa noastră, poate la o mie de paşi, se vedea distinct linia de un roşu închis a armatei engleze1.” Cu o savantă punere în scenă, împăratul le indică forţelor sale dispozitivul de bătaie. Ritualul nu are alt scop decât să impresioneze adversarul şi să stimuleze ardoarea soldaţilor săi. „Era, precizează locotenentul Martin, un spectacol de toată măreţia. Baionetele, căştile, cuirasele străluceau; drapelele, fanioanele, blazoanele lăncierilor, în vântul care sufla, făceau să unduiască cele trei culori. Tobele băteau, alămurile sunau, toate orchestrele regimentului intonau aria: „Să veghem la salvarea Imperiului.”2 Desfăşurate în evantai, trupele ard acum de nerăbdare să înceapă. Potrivit obiceiului, artileria Gărzii trage trei lovituri fără încărcătură ca să anunţe începutul carnajului. Este aproximativ unsprezece şi jumătate dimineaţa. Nu există unul singur ci mai multe Waterloo. In funcţie de colina pe care te plasezi, viziunea de luptă e diferită, indiferent că eşti francez sau englez, soldat sau şef de corp. Perspectiva lui Ney în centru nu este aceeaşi cu cea a lui Jerome Bonaparte la stânga. Cel aflat la

atacul castelului de la Hougoumont, ca şi cel care urcă să dea asaltul la Papelotte, nu întrevede decât o mică parte a spectacolului. Niciodată privirile lor nu se încrucişează. Unii se luptă de dimineaţă până seara. Alţii – mai cu seamă Garda – rămân cu arma la picior până la căderea nopţii. Dar fie că se află angajat sau aşteaptă să fie, nimănui nu-i scapă ecoul arzător al canonadelor, ţiuitul mitraliilor. Mai întâi bătălia este o mare gălăgie înainte de a deveni o viziune. Peste tot gemetele, ţipetele şi tropotul cailor se amestecă cu zăngănitul săbiilor, în mijlocul unor fragmente de arii muzicale, de fluiere şi tobe. În acest haos indescriptibil, trupele se încăpăţânează să urmărească baletul steagurilor. Mai târziu, istoria şi literatura vor înmulţi, printr-un joc de oglinzi contrastante, impresiile subiective şi punctele de vedere. Ne gândim la acel Waterloo îndepărtat, adâncit în ceţuri, al lui Fabrice del Wellington îşi va trece şi el trupele în revistă (între nouă şi zece dimineaţa). Cotton îi descrie ţinuta: „Pantalon alb din piele de căprioară, cizme de Hessa cu ciucuri, veşminte albastre cu o manta scurtă de aceeaşi culoare, cravată albă, o simplă pălărie. Fără pene sau alte ornamente, cu excepţia marii cocarde negre a Marii Britanii, şi alte trei mai mici ale Spaniei, Portugaliei şi Olandei, în mâna dreaptă ţinea un lung telescop de campanie, desfăşurat, gata să fie folosit.” Potrivit lui Hugo, „împăratul a exclamat de două ori, emoţionat: Minunat! Minunat!”. „Aspectul general al câmpului de luptă, precizează G. Barral, reprezenta foarte bine acel A majuscul al lui Victor Hugo, de la Waterloo, trasat în episodul celebru din Dongo din Mănăstirea din Parma sau la cel plin de sânge şi cărnuri din Mizerabilii. Dacă le adăugăm şi mărturiile opuse, riscăm foarte mult să ne pierdem printr-un labirint şi să fim copleşiţi de o mulţime de detalii a căror precizie şi exhaustivitate ajung să oculteze caracterul tragic el evenimentului. Iată de ce pare preferabil, cum va sugera şi Napoleon la Sfânta Elena, să reducem bătălia la câteva momente cheie pentru a-i pricepe sensul evitând simplificarea grosieră sau colecţia de anecdote1. Aşadar trebuie să distingem trei timpi: ofensiva mai întâi, ce se complică prin sosirea prusacilor care răstoarnă datele iniţiale; după aceea, replica francezilor, cu tentativele lor din ce în ce mai disperate de a străpunge linia engleză

stopând în acelaşi timp pe dreapta avansul corpului lui Bliicher; în sfârşit ultimul atac şi prăbuşirea (vezi harta nr.4). Cea dintâi ofensivă, începută la unsprezece şi jumătate dimineţa şi care culminează la ora unu, vizează aripa dreaptă engleză, protejată de poziţia avansată de la Hougoumont, puternic fortificată, înconjurată de hăţişuri stufoase, de un pâlc de pădure şi de gropi ce fac accesul foarte dificil. Obiectivul împăratului este acela de a dezechilibra frontul adversarului şi în acelaşi timp de a simula o năvală, pentru a-i săpa moralul şi a-i cauza de la bun început pierderi sensibile, astfel ca până la urmă să-1 oblige mai cu seamă să-şi slăbească centrul încât francezii să-1 poată stăpunge mai bine ulterior. Atacul e condus de Jerome Bonaparte, cel mai tânăr frate al împăratului şi fost rege de Westphalia, care avea deja o reputaţie de luptător mediocru. Plasat în fruntea unui corp de armată în Rusia, acest „suveran de operetă” acumulase într-atât de multe greşeli că Napoleon a trebuit să se resemneze să-i ia comanda şi să i-o dea lui Davout2. Amator de jocuri de noroc, cheltuitor, arogant cu subordonaţii, el s-a arătat după aceea incapabil să-şi apere teritoriul, invadat cu uşurinţă după deruta de la Leipzig, la sfârşitul lui 1813. În 1815, vrea să-şi răscumpere greşelile şi, asemeni împăratului, profită de o a doua şansă. El acceptă deci, cu 1 „Arta de a povesti constă în a suprima ceea ce e inutil, ceea ce jenează înaintarea. Povesteşti prost o bătălie, dacă vrei să te referi la toate incidentele; trebuie să reţii trăsăturile principale, cele de care depinde soarta zilei. Dacă vreţi să vorbiţi de toate evenimentele, nu veţi reuşi; când relatarea va fi încheiată, puteţi vorbi de câteva episoade, de câteva fapte particulare dacă vreţi, dar nu complicaţi relatarea, altfel nu veţi reuşi să fiţi înţeles. Orice relatare e ca o persoană: e nevoie de un început, de o parte de mijloc şi de un sfârşit; totdeauna e nevoie de un anumit tip de unitate.” 2 Furios, Jerome a făcut cale întoarsă împreună cu întrega sa gardă, dar greşelile lui o umilinţă ce nu-i stă în caracter, să comande ca simplu general de divizie, însărcinat cu primul mare atac, în faţa armatei desfăşurate, el încearcă să impresioneze, înmulţindu-şi asalturile cu vigoare şi pasiune: „Va trebui să ne găsim aici sau învierea sau mormântul”, îi spune fratelui său mai mare înainte să plece ca să-şi preia comandamentul.

Din nefericire, oamenii lui sunt repede decimaţi şi respinşi de englezi care, la adăpostul palisadelor şi al mortierelor, îi doboară ca la bâlci. Jerome, în loc să întrerupă operaţiunea, îşi dublează avântul. În loc să profite de locul în care se afla, ar fi trebuit să-şi exploateze avansul pe care-1 avea pentru a bombarda apărarea inamicului cu propria lui artilerie şi nu să continuie neîncetat să atace, cu valuri succesive trimise direct la abator. Unul din cei mai buni oameni ai lui, locotenentul Legros, supranumit „răzbătătorul”, reuşeşte în sfârşit să spargă cu securea poarta principală şi pătrunde în curte însoţit de o mână de soldaţi, înconjuraţi de puştile engleze, sunt masacraţi până la ultimul. Diversiunea imaginată de împărat se epuizează rapid. Atacul ratat îi va costa pe francezi 8000 de oameni faţă de numai 4000 de pierderi de partea englezilor. „Hougoumont, rezumă Hugo, a fost acolo un loc funebru, a fost cel dintâi obstacol, cea dintâi rezistenţă de care se va izbi la Waterloo acest mare tăietor de lemne al Europei căreia i se spune Napoleon; cel dintâi ciot sub izbitura securii.” Cu această ocazie, împăratul descoperă curajul şi rezistenţa soldatului britanic care, la fel ca rusul, moare pe loc decât să dea înpoi. Ferocitatea luptei nu e mai mică decât cea de la Ligny. „Aici aş putea să descriu teribile scene de măcel, atestă un cadet. Nu peste mult timp, ne-am scăldat picioarele în sânge; în mai puţin de o jumătate de oră rândurile noastre au fos rărite mai mult de jumătate. Fiecare îşi aştepta stoic moartea sau răni oribile. Eram acoperiţi sub împroşcături de sânge, şi cu toate acestea curajul nostru atinsese cel mai mare grad de exaltare. Nici un rănit nu părăsea câmpul de luptă; nici un muribund nu-şi dădea ultima suflare fără un gând de devotament faţă de împărat.”1 După acest prim eşec, Napoleon, revenit la cartierul său general situat în retragere pe un teren din apropierea fermei Rossomme, decide fără să mai aştepte să preia el însuşi situaţia în mână2. Se 1 Larreguy de Civrieux, Souvenirs d'un cadet. 2 Situat la o mie cinci sute de metri în spate, împăratul îşi petrece aici aproape toată îndeletniceşte multă vreme să studieze cu luneta de jur împrejurul hărţilor de luptă, pregătind atacul frontal care e dat de coprul lui Drouet d'Erlon1. Primele coloane napleoniene se pun în mişcare sub protecţia celor optzeci de guri de foc care îşi scuipă

ghiulelele. Dar liniile engleze, ascunse în spatele crestelor, se situează în general dincolo de zona de impact. Spre aproximativ ora unu după-amiază, Napoleon parcurge cu ochii orizontul când o pată neagră îi atrage brusc atenţia. Urmează presupuneri de toate soiurile până când un prizonier prusac anunţă sosirea iminentă pe partea dreaptă a corpului lui Biilow. Totuşi Napoleon încă nu se simte descurajat. Crede în această clipă că nu are de a face decât cu treizeci de mii de oameni ai locotenentului lui Bliicher, convins că Grouchy va şti să facă faţă restului armatei duşmane. Vrea să-1 liniştească pe Soult, care este din ce în ce mai perplex: „în acesta dimineaţă aveam nouăzeci la sută şanse de partea noastră, îi spune. Ne mai rămân încă şaizeci contra patruzeci. Iar dacă Grouchy îşi repară teribila greşeală comisă ieri când s-a dus să se distreze la Gembloux şi îşi trimite rapid detaşamentul, victoria va fi şi mai decisivă, căci corpul lui Biilow va fi pierdut în întregime.” De fapt, Napoleon încearcă să se liniştească mai cu seamă pe el însuşi2. Depeşa iniţială pregătită de Soult pentru Grouchy este completată mult mai explicit înainte de a fi expediată (modificările din text sunt scrise cu caracter italic): „împăratul îmi ordonă să vă transmit că trebuie să continuaţi să manevraţi în direcţia noastră, şi să încercaţi să vă apropiaţi de armată ca să puteţi să vă alăturaţi nouă înainte ca vreun corp inamic să se poată strecura între noi. Nu vă indic direcţia. Trebuie să vedeţi singur punctul în care ne aflăm pentru a face în consecinţă reglajul şi pentru a lega comunicaţiile noastre, cât şi de asemenea pentru a fi mereu în măsură să daţi peste ele şi să le striviţi pe acele trupe duşmane ce ar încerca să ne pună probleme pe partea dreaptă, în acest moment bătălia e angajată pe linia spre Waterloo în faţa pădurii Soignes. De frică pe calul lui şi visând să-şi ia tălpăşiţa, până la urmă ghidul se vede pus la punct, pe un ton foarte blând, e drept, de Napoleon: „Prietene, nu vă mai agitaţi atâta, un glonte vă poate ucide la fel de bine prin spate nu numai prin faţă, făcându-vă în plus o rană şi mai urâtă.” 1 Avid de luptă pentru a-şi face iertată absenţa de la Ligny, corpul lui Drouet d'Erlon e<; tp ne Heasnnra ii mult mai nroasnăt decât celelalte.

Centrul armatei este la Mont Saint-Jean. Manevraţi deci în aşa fel încât să vă alăturaţi dreptei noastre. P. S. O scrisoare ce tocmai a fost interceptată ne informează că generalul Btilow trebuie să atace flancul noastru drept. Deci nu pierdeţi nici o clipă pentru a vă apropia de noi, pentru a vă alătura nouă, şi pentru a-l strivi pe Bulow pe care-l veţi prinde în flagrant delict.” în acel moment Grouchy trebuie să facă faţă contestaţiei ce vine din partea subordonaţilor săi direcţi, Gerard, Exelmans şi Vandamme, care discută opţiunile lui. Instinctiv, ei îşi somează şeful ierarhic din acea zi „să meargă după tun” spre această bătălie care poate fi auzită în depărtare, şi să sară imediat în ajutorul împăratului. „Pentru numele lui Dumnezeu! înjură Gerard, evenimentele îţi comandă să te duci înainte iar tu nu te mişti mai repede decât un catâr.” Dar Grouchy nu vrea să ştie nimic. Fidel executant, el se agaţă de ordinele primite, refuzând să modifice o iotă1.1 s-a cerut să alerge după prusaci, iată că aleargă după prusaci, de care tocmai sa izbit la Wavre. Or, contrar aşteptărilor sale, nu găseşte la faţa locului decât unul singur din cele patru corpuri ale lor. Celelalte trei au „şters-o englezeşte” să i se alăture lui Wellington cu câteva ore mai devreme. Bliicher, vulpe şireată, îl păcălise şi reuşise să inverseze datele strategice iniţiale: nu mai e Grouchy cel care îl ţine în frâu ci de acum înainte el îl reţine pe Grouchy la Wavre, unde bietul diavol se va epuiza, câştigând abia la sfârşitul zilei o victorie cât se poate de inutilă. La ora trei şi jumătate Grouchy mânca pe atunci căpşuni cu frişca, detaliu pe care îl vor exploata adversarii săi pentru a-l prezenta ca pe un sibarit inconştient de gravitatea momentului. Căpitanul Fran9ois relatează în Journal-usău acest „război al şefilor” ce începe cu o vie interpelare a lui Grouchy din partea lui Exelmans: „- împăratul e angajat corp la corp cu armata engleză, nu încape îndoială, Domnule Mareşal, trebuie să mărşăluim spre foc. Sunt un vechi soldat al armatei din Italia şi 1-am auzit de o sută de ori pe generalul Bonaparte emiţând acest principiu. Dacă o luăm la stânga, vom fi într-un ceas pe câmpul de bătaie. — Cred, spune mareşalul, că aveţi dreptate, dar dacă Bliicher iese din Wavre şi mă prinde în flanc, voi fi vinovat că nu am ascultat ordinele care spun că trebuie să mărşăluiesc împotriva lui Blucher.

La rândul său generalul Gerard, mulţumit să vadă că şi generalul Exelmans era de părerea lui, îi spune mareşalului: „Ordinul pe care 1-aţi primit e menit să „e aplicat pe câmpul de luptă. Blucher a câştigat deja o rundă asupra voastră; el era ieri la Wavre iar dumneavoastră la Gembloux şi cine mai ştie unde se află el acum? Dacă s-a reunit cu Wellington îl vom regăsi pe câmpul de luptă, iar din acel moment ordinul dumneavoastră va fi executat punct cu punct. Dacă nu e acolo, sosirea dumneavoastră va decide soarta bătăliei. Peste două ore, putem să luăm parte la bătălie iar dacă vom distruge armata engleză ce ar mai putea să facă îmnotrivn noastră RUirhpr n A^ts î”i„o9” n-x Grouchy primeşte cu o întârziere incredibilă1 o primă depeşă trimisă de Soult. Datată la zece dimineaţa, ea îi anunţă începutul bătăliei şi îi confirmă, continuând să-1 împingă spre Wavre, instrucţiunile de la început. Abia la cinci şi jumătate după-amiază el primeşte cea de a doua depeşă decisivă care îl cheamă în ajutor, expediată la ora treisprezece şi treisprezece precis. Cum în acel moment el întâmpină o puternică rezistenţă din partea prusacilor, şi nemaiavând timp să ajungă la Waterloo, el rămâne ţintit pe loc. Lent şi ezitant în ajun, în această zi de 18 iunie el face din nou dovada unei crude lipse de instinct şi iniţiativă, vinovat în definitiv de această întârziere de o jumătate de zi fatală pentru toată armata. Dar oare adevărata răspundere nu-i revine lui Napoleon care se hazardase să-i încredinţeze o sarcină prea grea pentru el refuzând în acelaşi timp să urmeze înţeleptele sfaturi ale lui Soult care preconiza, încă din ajun, repatrierea unei părţi din trupe? Apariţia prusacilor schimbă radical datele problemei, împăratul se vede obligat, cum fusese Bliicher cu o zi înainte, să substragă o parte din rezerve pentru a le plasa pe dreapta, reducând cu tot atâta capacitatea de efort dirijat spre centru. Capcana se închide în jurul lui iar datele dramei se înlănţuie. „Destinului îi plac asemenea răsturnări bruşte, remarcă Hugo; se aştepta la tronul lumii; începe să zărească Sfânta Elena.” Degeaba se încăpăţânează Napoleon să spargă dispozitivul englez în vreme ce se epuizează acoperindu-şi partea dreaptă, ameninţat să fie asfixiat de afluxul progresiv al noilor regimente prusace. De acum înainte contează fiece minut în această

cursă contra cronometru împotriva morţii peste care planează umbra lugubră a înfrângerii. Nu mai are dreptul, de acum înainte, la nici un fel de greşeală. Or, ca să-şi sporească puterea de foc în vederea unui atac decisiv, d'Elron îşi regrupează trupele în linii compacte în loc să scindeze unităţile în coloane mai mici, mai mobile şi deci mai puţin expuse la focul duşmanului2. Astfel că englezii reuşesc perfect să-şi combine riposta. 1 Eroare ce rezultă încă o dată din neglijenţa lui Soult. Un prim mesager s-a evaporat în natură; un al doilea – polonez – s-a pierdut pe drum. Foarte neliniştit că nu are nici un răspuns de la Grouchy, Napoleon ajunge până la urmă să-1 întrebe sec pe Soult câţi mesageri trimisese. După ce acesta i-a răspuns că trimisese unul, împăratul îi răspunde mânios şi cu ciudă: „Ah, Domnul Berthier ar fi trimis o sută!” 2 „în loc să fie dispuse trupele în coloane de atac, deci în coloane de batalioane, pe divizii la jumătate de distanţă sau la o distanţă întreagă, dispozitiv tactic favorabil c-~-„i/”, fiicoof. Aroniat ne batalioane După ravagiile provocate de artilerie, atacul francez e blocat net de infanteria1 lor, în vreme ce înspăimântătorii Scot Greys ai generalului Ponsonby îi dispersează pe ultimii soldaţi francezi, prea strânşi unii în alţii ca să poată manevra şi se se dispună în careuri, în cursul contraatacului, generalul englez Pieton, unul din cei mai buni divizionari ai lui Wellington, cade atins mortal, îmbrăcat în continuare în costumul său civil cu cilindru pe cap, fiindcă nu-i sosise la timp uniforma. Constatând debandada oamenilor săi, care se întorc în dezordine spre liniile lor de plecare, împăratul îşi lansează la rândul său cavaleria să blocheze avansul englezilor ce pare aproape irezistibil. Strigând „No quarter”, cei două mii cinci sute de călăreţi trec prin sabie tot ce le cade sub mână înainte să fie la rândul lor surprinşi de riposta imperială. După o sângeroasă şi mortală luptă corp la corp, care se întoarce în avantajul francezilor, fiecare din cele două armate e retrasă pe linia de plecare. Napoleon eşuase din nou. În acest moment este ora trei şi jumătate, în vreme ce se precizează cea dintâi ameninţare prusacă, Ney se hotărăşte să

încerce tot ce-i stă în putinţă. Fiindcă infanteria n-a reuşit să treacă, el va angaja direct cavaleria2. Din proprie iniţiativă, adună circa cinci mii de cai, cu cavaleria grea dispusă în faţă, pentru o şarjă sălbatică lansată cu săbiile în aer în intenţia de a străpunge centrul advers. Artileristul englez Alexandre Cavalie Mercer descrie până la urmă gravitatea momentului: „Spectacolul era impozant şi dacă vreodată cuvântul sublim va fi fost aplicat cu exactitate el ar fi putut fi folosit în mod sigur de astă dată. Călăreţii avansau în escadroane strânse unul în spatele celuilalt, acum atât de numeroşi încât ultimele rânduri încă rămâneau ascunse de creastă în momentul când capul de coloană ajusese la doar 60 până la 80 de iarzi dinaintea tunurilor noastre. Alura lor era puţin cam lentă profunzime de douăzeci şi patru de oameni„, raportează Houssaye. Clausewitz şi Jomini critică de asemenea ordinea de luptă adoptată. Stendhal, în Mănăstirea din Parma, denunţă la fel această „dispoziţie stranie ce avea să ne coste scump, căci nu ne puteam dispune în careuri pentru a ne apăra de cavalerie, iar artileria inamică ne putea atinge pe douăzeci de rânduri de adâncime”. Rămasă ascunsă până în ultima clipă şi de astă dată fără să mai ezite, cum s-a obişnuit deja în Spania, să rămână culcată înainte de a se ridica brusc când inamicul ajunge în bătaia puştii, întâmpinându-1 cu un foc ucigaş şi destabilizând astfel coloanele lui de atac. Napoleon nu autorizase decât şarja cuirasierilor lui Milhaud. Ney este cel care preia iniţiativa de a angaja alături de el jumătate din cavalerie, crezând că vede armata engleză în retragere (când nu era vorba decât de o repliere tactică de câţiva zeci de metri efectuată însă susţinută. Nu era una din acele furioase şarje în galop, ci avansarea, cu o ţinută studiată, a unor oameni hotărâţi să-şi atingă ţelul. Mergeau într-o tăcere profundă, iar singurul zgomot pe care îl distingeai printre mugetele neîncetate ale bătăliei era un răpăit surd de pământ frământat simultan sub copitele acestor numeroşi cai.” Ca să spargă acest val, Wellington îşi regrupează oamenii în careuri pe patru şiruri de profunzime. Desfăşurată ca o tablă de şah, formaţiunea constituie cea mai bună apărare împotriva şarjelor de cavalerie. Oare nu tot aşa avusese parte şi Marea Armată de cele mai mari victorii ale ei la piramide, la Marengo şi la Auerstaedt?

Principiul e simplu: primul rang, genunchiul la pământ; celelalte două din spate, în picioare, trăgând direct în călăreţi înainte să-şi înfigă baionetele în cai, iar cel de al patrulea rând încarcă armele. De pe laturi, tunurile scuipă până în ultima clipă ghiulele şi mitralii, în aceste condiţii, şarja are cu atât mai puţine şanse să fie eficientă cu cât ea soseşte asupra obiectivului încetinind din pricina configuraţiei vălurile a terenului, care în plus a rămas şi îmbibat de apă1: „E o crimă să trimiţi cavaleria împotriva infanteriei disciplinate dacă nu e însoţită de artilerie împreună cu care să acţioneze cu bună înţelegere: numai atunci reuşeşte ea să străpungă careurile şi să obţină avantaj după ce le pune în derută”, adaugă sobru grenadierul englez Lawrence, prezent la bătălie. Celebrul Marbot tranşează la fel de expeditiv: „Am fost manevraţi ca nişte bostani.”2 Cu tot curajul lui Ney, primele două ofensive eşuează complet. „Formaţiunea de luptă era monstruoasă. Aceste careuri nu mai erau batalioane, erau nişte cratere; aceşti cuirasieri nu mai erau o cavalerie, erau o furtună, scrie Hugo. Fiecare careu era un vulcan atacat de un nor; lava se lupta cu trăsnetul.”3 Sutele de cai morţi stivuiţi pe marginea acestor fortăreţe umane constituie tot atâtea obstacole suplimentare 1 „Caii urcau la trap, destul de încet pe aceste pante pronunţate cu pământ gras şi îmbibat de apă, printre lanurile de secară ce mângâiau pieptul cailor”, scrie Henry Houssaye. 2 Citat din Memoriile sale reeditate în mod constant pentru verva lor. Din păcate, ele nu tratează (decât în anexă) momentul Waterloo. 3 Tabloul merită completat prin acest alt citat, extras tot din Mizerabilii: „Nimic de această anvergură nu mai fusese văzut de când marea cavalerie cucerise uriaşa redută a Moscovei; lipsea de astă dată Murat, dar se regăsea Ney. Părea că această masă devenise un monstru cu un singur suflet. Fiecare escadron unduia şi se umfla ca tentaculul unei caracatiţe. Puteau fi zărite din loc în loc printre zdrenţe de fum. Amestec de căşti, de ţipete, de săbii, zvâcnete înfricoşătoare de crupe de cai în sunete de tun şi fanfară, tumult disciplinat şi teribil; iar dedesubt cuirasaţii, ca solzii unei hidre. Poveştile acestea par de care se izbeşte în plus elanul şarjelor. „Descărcatul fiecărui şir de puşti, notează Cavalie Mercer, era urmat de căderea cavalerilor şi a cailor, ca iarba sub coasă.” „Le

Rougeaud” a ucis sub el cinci cai. Îl auzim, în toiul bătăliei, strigându-i lui d'Erlon: „Ţine-te bine, prietene, fiindcă dacă nu murim aici vom fi spânzuraţi de emigranţi!” La ora patru, prusacii, în sfârşit adunaţi, au început să dea atacul spre Plancenoit în vreme ce englezii continuă să reziste pe poziţiile lor. „Câmpul de luptă semăna cu un adevărat cuptor, raportează ofiţerul Trefcon; bubuitul tunurilor, şuieratul gloanţelor, ţipetele combatanţilor, la toate adăugându-se şi soarele care ardea, păreau infernul damnaţilor1.” Or, în momentul în care trebuia să controleze cât mai îndeaproape operaţiunile2, Napoleon rămâne retras. Marcat de primele trei zile ale campaniei, fără îndoială că indispus, el pare că se află în declin, mai cu seamă în comparaţie cu campania din Franţa. De pe înălţimea promontoriului, el îl observă pe Ney cu nelinişte: „Iată o mişcare prematură ce ar putea avea consecinţe funeste pentru întreaga zi”, îi declară el lui Soult după care adaugă: „Nefericitul, pentru a doua oară începând de ieri compromite soarta Franţei3.” Totuşi, nu mai are de ales şi tranşează: „E prea devreme cu o oră, dar trebuie să susţinem ce s-a făcut.” Din ordinul lui, sunt trimişi 5000 de călăreţi în plus. Întreaga cavalerie, deci aproape 10000 de cai, s-a aruncat de acum înainte în această arenă însângerată4. Ney, dezlănţuit, atacă între şapte în timpul zilei vremea se limpezise; trebuie să ştim însă că mărturiile, aceasta precum şi altele, pe măsură ce trece ziua, nu concordă. 2 Să evocăm oare starea sănătăţii lui? Dezbaterea, ca atâtea altele, de fapt nu s-a terminat. Charras, autorul unei istorii despre această campanie îl prezintă bolnav dar ostilitatea lui faţă de împărat face analiza lui extrem de suspectă: „Napoleon, în 1815, suferea deja de trei ani de o afecţiune disureică şi, de un an, de o afecţiune hemoroidală sporită; mai cu seamă aceasta din urmă i-a provocat cumplite dureri, chiar în acea zi la Waterloo. Deţinem informaţia de la marele mareşal al palatului Bertrand şi de la generalui Gourgaud. De mai multe ori 1-am auzit, pe unul sau pe altul, afirmând că din pricina acestor dureri a rămas Napoleon tot timpul pedestru pe durata marii bătălii renunţând să încalece chiar şi atunci când ar fi fost necesar să se deplaseze în cutare sau cutare loc. Dar nici Bernard, nici Gourgaud nu spuneau totul. Noi înşine, până acum, nu am crezut

necesar să vorbim, nici măcar prin aluzii, despre o a treia boală, accidentală în cazul ei, care îl jena, îl incomoda destul de mult pe Napoleon. Napoleon contractase boala de care a murit Franţois I-ul.” 3 Altă remarcă a lui Napoleon despre Ney pronunţată la Sfânta Elena: „Era bun să 370 CELE O-SUTĂ-DE&SBZ> ': şi zece ori una după alta. „Chipul lui, notează generalul Brack, e răvăşit; el strigă de mai multe ori – francezi, să nu ne clintim din loc! Aici se află cheia libertăţii noastre.” Unele careuri sunt cucerite, altele decimate, şase drapele sunt smulse. Englezii, însufleţiţi de prezenţa lui Wellington, se pliază însă totuşi nu rup rândurile. Ney simte totuşi că victoria lui se profilează, îi cere atunci împăratului întăriri de infanterie. Dar uită că Napoleon trebuie să susţină două bătălii în acelaşi timp, pe partea englezilor dar şi pe partea prusacilor unde trebuie să astupe breşele, atât de mult dezechilibrul de forţe îl pune la încercare: sunt 50000 de prusaci în linie faţă de mai puţin de 10000 de francezi. „Trupe? Dar de unde credeţi că le pot lua? Vreţi să mă apuc să le fabric?” Ora şase şi jumătate. Haye-Sainte, poziţie fortificată în amonte de centrul englezilor, este în sfârşit cucerită de oamenii lui Ney, după o luptă teribilă. Din circa o mie de englezi care alcătuiau garnizoana, abia mai puţin de cincizeci au reuşit să scape. Poate fi în sfârşit instalată o baterie care, la o sută cincizeci de metri de jur împrejurul careului, e capabilă în sfârşit să facă ravagii. Teama se mută în tabăra cealaltă: „Sau cade noaptea sau sosesc prusacii”, imploră Wellington, cu ochii pe ceasul lui de buzunar în vreme ce Napoleon repetă cu bucurie: „Ai noştri sunt, îi am la mână.” în acest moment i se poate da lovitura de graţie englezului îngenunchiat. „Centrul liniei era deschis, confirmă un ofiţer englez. Ne aflam în primejdie, în nici un alt moment, rezultatul bătăliei nu a fost mai îndoilenic.”1 Numeroşi fugari duşmani se îngrămădesc atunci pe toate drumurile, răspândind zvonul înfrângerii până la Gând. Napoleon vrea să prindă din zbor această şansă şi se întoarce spre Gardă, care încă nu-şi dăduse contribuţia. Dar în aceeaşi clipă prusacii îşi fac în sfârşit apariţia la Plancenoit, în spatele liniilor franceze, aproape de aripa dreaptă, pe care o ameninţă deopotrivă cu dizlocarea şi încercuirea. Turbat de mânie, împăratul trebuie să suspende atacul asupra lui Wellington pentru a detaşa patru mii de oameni

suplimentari din Garda sa, să recucerească satul şi să protejeze flancul ameninţat, în aşteptarea rezultatului contraatacului, nu-şi poate permite riscul să se lipsească de ultimele rezerve pentru a cheme înapoi, nu mai are la sfârşitul bătăliei rezerve de cavalerie disponibile. La Sflnta Elena va reveni deseori asupra acestui episod, acuzându-i pe Guyot şi pe Ney. Guyot va afirma că a acţionat din ordin superior, negând că s-a lăsat antrenat numai din dorinţa de a le lansa asupra lui Wellington. Epuizat, generalissimul englez profită de această oră miraculoasă spre a-şi reconstitui linia de front apelând la rezerve, lăsate până atunci în spate, de teama unei apariţii neaşteptate a lui Napoleon1. „Această stranie bătălie, rezumă Hugo, era asemeni unui duel între doi răniţi încăpăţânaţi care, fiecare în parte, continuând să se bată şi să reziste, se golesc treptat de tot sângele lor. Cine dintre cei doi va cădea primul?” Orele şapte, şapte şi jumătate, în momentul decisiv al bătăliei, Garda, cu un ultim elan, reuşeşte să recucerească Plancenoit. Napoleon încă mai poate respira. Totuşi, de astă dată la un raport de unul contra cinci, ştie că aripa lui dreaptă nu va rezista multă vreme sub loviturile lui Bliicher ai cărui oameni, intraţi rând pe rând în dansul macabru, sunt mult mai proaspeţi decât ai săi. Soluţia cea mai înţeleaptă dictează fără îndoială retragerea. Dar ea ar autoriza atunci ceea ce Napoleon vrea cu orice preţ să evite: regruparea englezilor cu prusacii, care împreună vor deveni inexpugnabili. Şi mai cu seamă anunţul înfrângerii, împăratul ştie, va genera consecinţe catastrofale în exterior. Aproape exact cu cincisprezece ani mai devreme, în zorii Consulatului, Napoleon a cunoscut o situaţie similară la Marengo: regrupată în careuri, armata lui ajusă la capătul puterilor era pe punctul de a ceda când Desaix a reuşit să sosească cu cinci mii de oameni pe câmpul de luptă pentru a asigura victoria, sacrificându-şi viaţa spre a salva mii de alte vieţi. Insă de astă dată, spre deosebire de Desaix, nu numai că Grouchy nu soseşte dar în plus Bliicher îşi asumă el însuşi rolul spre norocul lui Wellington2. Ca în acea zi de 14 iunie 1800, ce îi serveşte de referinţă, Napoleon continuă să creadă în steaua lui norocoasă, convins că jucând totul pe o carte încă mai poate să învingă. De altfel, nici nu are de ales căci retragerea înseamnă înfrângere iar înfrângerea, abdicare.

Totul depinde de acum înainte de Gardă, această elită a Marii Armate ce arde de nerăbdare să intre în duşman, însă pentru ultimul atac mai rămân în picioare numai nouă batalioane, deci mai puţin de cinci mii de infanterişti. Dar aceste câteva mii valorează de zece ori mai mult. În sânul armatei, Garda are reputaţia de a fi arma fatală ce aduce victoria. Nu a protejat el oare, cu îndrăzneală şi curaj, acest batalion sacru, retragerea din Rusia, după care i-a dat peste cap pe ' „Ducele de fier” se teme încă de la începutul campaniei să nu fie întors spre dreapta, ceea ce i-ar tăia accesul la mare. Aşa se explică în mare parte prudenţa lui iniţială. Aliaţi în timpul bătăliilor istorice ale campaniei din Franţa? Revenit printre oamenii lui, Napoleon găseşte cuvinte potrivite să-i încurajeze pe aceşti ultimi bravi şi mobilizează restul trupelor epuizate, făcând să fie anunţată peste tot prin intermediul lui La Bedoyere sosirea iminentă a lui Grouchy. Subterfugiul reuşeşte perfect, în spatele Gărzii, toţi luptătorii încă valizi, inclusiv răniţii, încep să urce cu frenezie pantele în direcţia tunicilor roşii1. Înainte! E rândul Gărzii! strigă el febril, înainte! lăncieri şi grenadieri cu ghetre de dril, Dragoni în care Roma credea că vede nişte legionari, Cuirasieri, cei care duc cu ei tunetele – tunari, îmbrăcaţi cu negrul colback, cu căştile lucitoare, Toţi, cei de la Friedland şi de la Rivoli, în picioare Salutându-l pe Dumezeu, în furtună, convinşi că urmau De fapt să-şi dea viaţa la serbarea în care intrau. Apoi din gura lor un singur strigăt a răsunat: „ Trăiască împăratul!” după care, calmă, s-a îndreptat Surâzând la mitraliile englezilor, cu muzica dând onor Garda imperială – şi a intrat în cuptor. Viziunea poetului – e Victor Hugo cel din Pedepsele – dă mai bine seama decât toate relatările despre intensitatea tragică a momentului. Moment teribil în care evenimentul atinge sublimul prin sacrificiul nemuritorilor. Ei intră în legendă dându-şi viaţa pentru acest şef care îi condusese de atâtea ori la victorie2. Aceşti gladiatori încă mai întrevăd victoria, după ce strivesc cele două batalioane inamice plasate în avanposturi, în fruntea lor, ei îl regăsesc pe marele Ney cel de pe câmpurile de bătălie, iar curajul lui îi face să-1 uite pe mareşalul giruetă, pe omul schimbător şi trădător.

Brusc primele rânduri aud un strigăt: „Stand-up guards!”: l 500 de diavoli roşii, ascunşi în grâne, se ridică şi trag direct în prima linie franceză; cad 500 de oameni. Spre uimirea generală, Garda ezită. Urmează cea de a doua salvă, la fel de distrugătoare, şi ca un fel de vânt de disperare imposibilul se produce: Garda dă înapoi, în acelaşi 1 „Cerul fusese acoperit pe tot timpul zilei. Brusc, în acest moment, când era ora opt seara, norii s-au îndepărtat de pe orizont şi au lăsat să stăbată, printre ulmii drumului spre Nivelles, uriaşa roşeaţă sinistră a soarelui ce apunea. Era acelaşi soare ce fusese văzut răsărind la Austerlitz” (Victor Hugo, Mizerabilii). 2 MU pvista nimic mai emoţionant în istorie decât acesta agonie ce izbucneşte în moment, un regiment englez atacă coloanele de flanc cu baioneta, în douăzeci de minute, atacul e stopat net. În paralel, pe flancul drept, cel de al treilea corp prusac a lui Ziethen, care ajunsese la Papelotte, lichidează rezistenţa franceză. Mia lor de călăreţi inundă deja câmpul de bătălie. Wellington îşi ridică atunci de trei ori pălăria, în chip de semnal pentru contraatacul general, în câteva minute de spectacol înfiorător, tot frontul francez se prăbuşeşte. E stupefacţia generală! Pentru toţi aceşti oameni care îl aşteptau pe Grouchy ca pe un salvator, decepţia, brutală, provoacă prăbuşirea. Epuizaţi, veteranii mustăcioşi cedează pentru prima dată panicii. Ţipete – „Trădare” şi „Se salvează cine poate” – se răspândesc precum o dâră de praf de puşcă. Epuizate de efortul depus în ultimele patru zile, copleşiţi de năvala prusacilor, regimentele intră în debandadă unul după altul. O învălmăşeală în care se amestecă ultimele rămăşiţe ale Marii Armate începe să se rostogolească pe pantele de pe Mont-Saint-Jean, urmărită îndeaproape de săbiile englezilor. Vitează dar nedisciplinată, Marea Armată se dovedeşte incapabilă să se replieze în ordine, aşa cum o ilustrase cu prisosinţă şi campania din Rusia1: Era un torent ieşit din matcă. Lua totul în cale”, va spune Napoleon în Memorial pentru a descrie spectacolul dezolant al dezordinii. Căpitanul Duthilt a lăsat o descriere grăitoare a scenei: „Cu excepţia vechii gărzi, toată lumea se repede simultan printre chesoane, piese de tun sparte şi bagaje de toate felurile. Luaţi de val, insensibili, soldaţii trec peste grămezi de morţi şi fug călcând în

picioare nenumăraţi răniţi fără să audă gemetele şi ţipetele lor de durere; aceste triste victime ale războiului sunt zdrobite; ele îşi dau ultima suflare strivite de roţile chesoanelor şi ale tunurilor. Soldaţii din toate armele fug amestecaţi la grămadă, fără şefi, iar şefii disperaţi fug fără soldaţi; cei din spate îi împing pe cei din faţă, iar tunurile, furgoanele, chesoanele, strânse laolaltă, fără atelaje, barând drumurile şi locurile de trecere încap pe mâna unor hoţi şi tâlhari lacomi.” Ney, disperat, încearcă să-i readucă pe fugari la luptă, urlând ca un apucat: „Veniţi să vedeţi cum moare un mareşal al Franţei!” Napoleon, refugiat în mijlocul Vechii Gărzi, pare de asemenea că vrea să-şi caute moartea, expunându-se mai mult decât e necesar. Precum pe vremuri la Toulon, comandă el însuşi focul până când statul său major, îngrozit, reuşeşte în sfârşit să-1 atragă pe drumul dinspre Charleroi spre ora nouă seara, când totul este pierdut1. „Focul liniilor noastre se stinge; cartuşele s-au terminat; câţiva grenadieri răniţi în mijlocul mulţimii de treizeci de mii de morţi, de o sută de mii de ghiulele însângerate, răcite şi înghesuite la picioarele lor, rămân încă în picioare sprijinin-du-se de muschete, cu baionetele frânte, cu ţevile de puşcă neîncărcate. Nu departe de ei, adaugă Chateaubriand, omul bătăliilor asculta, privind în gol, cea din urmă bubuitură de tun pe care avea s-o mai audă în viaţa lui.” În această dezordine indescriptibilă, ră„nân în sfârşit în picioare ultimele trei careuri ale Gărzii, comandate de generalii Cristiani, Roguet şi Cambronne. „Imobili în această şiroială a derutei, ca nişte stânci într-o apă ce curge”, notează Hugo, sunt singurii care mai protejează retragerea a ceea ce a rămas din Marea Armată, în ciuda somaţiilor englezilor, ei nu capitulează şi sunt decimaţi fără milă de tunurile şi puştile duşmanilor. Cucerită de mituri ce răscumpără mediocrităţile individuale şi îi aureolează destinul, naţiunea a uitat debandada de la sfârşit pentru a păstra numai imaginea sublimă a ultimului careu de fideli căzând pe câmpul de onoare, încoronarea însăşi a spiritului de sacrificiu. Iar ca punct final al tragediei, credem că încă mai auzim răsunătorul „Căcat, Garda moare dar nu se predă2”. Cambronne este pur şi simplu eroic, prezent de la începutul până la sfârşitul aventurii, de la Zborul Vulturului pe post de comandant al avangardei

până la dezastrul de la Waterloo. „O teribilă detunătură replică acestui cuvânt fără 1 în ale sale Cahiers Coignet spune: „El [Napoleon] îşi împinge calul să intre în careul pe care-1 comanda Cambronne, dar toţi generalii îl înconjoară: „Ce vreţi să faceţi?„, strigă ei. „Nu sunt ei destul de fericiţi că au victoria?„ împăratul îşi căuta moartea. De ce nu 1-au lăsat să şi-o ducă la bun sfârşit! L-ar fi scutit de numeroase suferinţe şi cel puţin am fi murit şi noi alături de el, însă marii demnitari care îl înconjurau nu erau hotărâţi să facă un asemenea sacrificiu. Totuşi, trebuie să spun că 1-am înconjurat noi, şi 1-am constrâns să se retragă.” 2 „A fulgera cu un asemenea cuvânt trăsnetul care vă ucide, înseamnă a învinge”, exclamă Hugo. Cuvântul poate nu a fost pronunţat, cel puţin nu în aceşti termeni. S-ar părea că a fost fabricat de un ziarist mai târziu, înainte să pătrundă în memoria colectivă prin pana lui Victor Hugo în Mizerabilii. Trebuie oare crezut un oarecare Levot (citat de Jean-Claude Carriere), care în biografia lui bretonă raportează această frază atribuită lui Cambronne: „Eu nu am putut să spun Garda moare dar nu se predă fiindcă eu nu sunt mort şi pentru că m-am predat”? Grav rănit la cap, Cambronne rămâne prizonier în Anglia. Revenit în Franţa în decembrie, băgat în închisoare de Bourboni, un consiliu de război îl va achita anul următor. Henry Houssaye crede în schimb că acest cuvânt a fost cu adevărat rm precedent în istorie, scrie Georges Barral. Această mână de eroi a fost culcată la pământ de o rafală de gloanţe. Unii dintre ei, răniţi, plini de sânge şi de contuzii, rămân leşinaţi; alţii, mai norocoşi, sunt ucişi cu totul. Cei cărora moartea le-a înşelat aşteptarea şi se ridică, se împuşcă unii pe alţii ca să nu supravieţuiască companionilor lor, şi mai cu seamă ca să nu fie trecuţi prin săbii, masacraţi, terminaţi de mâna duşmanilor.„ în acest timp, noaptea începe să se îndese peste aceşti oameni cu privirile rătăcite, mânjiţi cu noroiul şi sângele bătăliilor, care se îndreaptă spre frontieră, urmăriţi de norul călăreţilor prusaci1. Avizi de răzbunare, ei se aruncă peste acest cortegiu de umbre, decăzut acum din fala gloriilor de altădată. Căpitanul Coignet face parte din trupa fugarilor: „Soldaţi din toate corpurile şi din toate armele, mărşăluind fără nici un ordin, amestecându-se, se izbeau unii de

alţii, se stiveau pe străduţele acestui orăşel [Genappe], fugind în faţa cavaleriei prusace care striga un „ura!” puternic îndărătul lor. Era care pe care, cine ajunge mai repede la capătul celălalt al podului de peste Dyle. Totul dat peste cap! Era aproape de miezul nopţii. Nici o voce nu se putea face auzită în acest vacarm. Nimic nu putea să-i calmeze. Nu ascultau de nimeni, călăreţii zburau creierii cailor, infanteriştii îşi zburau propriul lor creier de teamă să nu rămână în mâna duşmanilor; era o harababură de nedescris. Mă găseam pentru a doua oară într-o vânzoleală semănând cu cea de la Moscova.” Drumul retragerii, care trece deci pe la Genappe, devine în curând impracticabil. Furgoane abandonate, fugari şi răniţi se îngesuie unii în alţii cuprinşi de panică, alcătuind un ghemotoc monstruos care este în avantajul urmăritorilor şi îi determină pe cei mai rezistenţi să o ia la fugă orbeşte de-a latul câmpurilor2. În aceste condiţii, e imposibil să te raliezi la vreun regiment: „Ce spectacol hidos!” deploră un ofiţer3. Torentul ce se prăvăleşte de pe crestele munţilor smulgând totul din rădăcini şi ducând cu el toate obstacolele întâlnite în cale este o slabă imagine pentru a descrie această grămadă de oameni, de cai, de căruţe ce trec una peste alta, strângându-se în faţa celui mai infim obstacol ca Englezii, epuizaţi, le abandonaseră lor urmărirea. Colonelul Levasseur, adjutant al lui Ney scrie în amintirile sale: „Nu mică mi-a fost uimirea, ajungând la Genappe, să văd acest orăşel sufocat de căruţe, în aşa hal încât era imposibil să avansezi pe străzi mergând pe jos; infanteriştii erau obligaţi să se strecoare pe sub echipaje ca să poată trece. Cavaleria da ocol oraşului.” E vorba de comandantul Lemonnier-Delafosse, adjutant al generalului Foy: Jmaeinaţi-vă 40000 de oameni pe un singur drum. Oorindu-se în gruouri masive! scrie el să alcătuiască o masă ce dă totul peste cap în direcţia pe care o deschide. Vai de capul celui care cădea în acest vârtej, el era strivit, pierdut.„ Urmărirea, „o adevărată vânătoare”, cum o califică Bliicher, va dura mai multe ceasuri, posibilă din pricina unui clar de luna care o favoriza. Armata franceză fiind strivită şi dispersată, drumul spre Paris se deschide din nou pentru aliaţi. Doar cei 30000 de oameni ai lui Grouchy, care îi înfruntaseră pe prusacii lui Thielmann la Wavre, vor

reveni aproximativ neatinşi după amara şi cât se poate de inutila lor victorie1! Dar sunt peste 50000 de oameni răniţi, ucişi sau daţi dispăruţi în momentul când Wellington şi Blucher se întâlnesc la puţin timp înainte de zece seara, în apropierea fermei atât de bine numită „Frumoasa Alianţă”2. „Mein lieber Kamarade! Quelle affaire!” exclamă Blucher. În aceeaşi seară, generalissimul prusac scrie aceste rânduri ce rezumă totul: „Cred că istoria lui Bonaparte s-a terminat. Nu pot să mai scriu, căci tremur din toate încheieturile. Efortul a fost prea mare.” Ajuns la Quatre-Bras spre ora unu dimineaţa însoţit de o mână de oameni, Napoleon poate în sfârşit sa facă o pauză. Baudus, adjutant al lui Soult îl descoperă la lumina unui foc de bivuac plângând în tăcere armata lui pierdută: „Pe chipul lui încruntat, cu o paloare de ceară, nu mai exista nimic ce aparţine vieţii decât lacrimi.” 1 Grouchy îl atacase pe Thielmann către ora cinci, acesta din urmă îl avertiză pe Gneisenau că riscă să fie bătut din pricina inferiorităţii sale numerice (28000 de oameni contra a 33000): „Generalul Thielemann trebuie să se apere cum va putea, i-a răspuns Gneisenau. Nu are importanţă că el va fi strivit la Wavre dacă noi vom fi victorioşi aici.” 2 „Acolo unde gemuse acest lamentabil dezastru, acum se aşternuse liniştea. Şanţul din faţă era umplut de cai şi călăreţi amestecaţi într-o masă de nedescris. O grămadă teribilă. Nu se mai distingea taluzul, cadavrele nivelau drumul la nivelul câmpiei şi chiar dădeau peste margini ca un obroc de orz bine îndesat. O grămadă de morţi în partea de sus, un râu de sânge în partea de jos, iată cum arăta acest drum, în seara zilei de 18 iunie 1815” (Victor Hugo, Mizerabilii). Englezii suferiseră şi ei foarte mult, cum s-a întâmplat şi cu Uxbridge, şeful cavaleriei. Atins la genunchiul drept la sflrşitul bătăliei, el comentă acest lucru flegmatic în prezenţa lui Wellington: „Cu voia lui Dumnezeu, Domnule, mi-am pierdut piciorul. — Efectiv cu voia lui Dumnezeu, Domnule”, replică Wellington. Piciorul lui Uxbridge a fost îngropat chiar pe câmpul de bătălie, simbolizând astfel oroarea zilei şi devenind aproape un obiect de cult pentru luptătorii aliaţi. — Aporii” r. IrtK- 1,. Hin i s nânS în 20 iunie (ucişi şi „Ar fi trebuit să mă fi prezentat în faţa camerelor de îndată ce sosisem. Le-aş fi

răscolit şi antrenat; elocvenţa mea le-ar fi entuziasmat; aş fi pus să li se taie capul lui Lanjuinais, lui La Fayette, şi altora vreo zece. Dar trebuie să recunosc: mi-a lipsit curajul.” Complotul Napoleon nu mai dispune de nici un răgaz. Abia s-a smuls din infernul dezastrului, trebuie să recunoască adevărul evident: armata, fărâmiţată, pornită în debandadă, nu mai e decât umbra ei. Din cei 70000 de oameni aruncaţi în ajun în luptă, abia mai puţin de 10000 mai sunt încă în stare de a lupta1. Sigur, el dispune în continuare de trupele lui Grouchy dar ele sunt prea slabe pentru a spera să poată face faţă celor 200000 de anglo-prusaci însufleţiţi de victorie2. Atunci ce-i de făcut? Să rămână în mijlocul oamenilor săi pentru a încerca să continue lupta, sau să se reîntoarcă la Paris pentru a-şi salva tronul de intrigi? Crudă alegere. O plecare grăbită nu ar face decât să sporească disperarea trupelor sale, lăsând câmp liber invadatorilor. Menţinându-se în fruntea armatelor, ar putea spera să-şi readune forţele în câteva zile „Pe 20 iunie, la ora la care Napoleon părăseşte Laon pentru a lua drumul Parisului, mai erau 2600 de soldaţi adunaţi la Philippeville şi circa 6000 la Avesnes. Asta era toată armata”, scrie Henry Houssaye. Şi să. Reia lupta. Nu arătase el că e capabil de miracole, făcându-i pe aliaţi în timpul campaniei din Franţa să încaseze replici teribile deseori cu mai puţin de treizeci de mii de oameni puşi sub ordinele sale directe? I-ar fi destul, ca în 1814, să evite orice înfruntare cu inamicul prea numeros şi să dea prioritate unor atacuri fulgerătoare asupra unor corpuri izolate. Dar acţionând astfel, el se expunea riscului de a-i lăsa pe parlamentari să profite de înfrângere ca să se ridice împotriva lui şi să ia martoră opinia publică cu sprijinul presei controlate de Fouche. Oare nu e mai bine să se întoarcă şi să încerce să câştige camerele pentru a prezenta un front unit împotriva invadatorului? Dezbaterea îi împarte pe partizanii săi în două tabere. La Bedoyere îi cere să plece imediat: „Napoleon trebuie să se ducă direct în sânul reprezentanţei naţionale, exclamă el; să vorbească pe faţă despre această nenorocire şi să spună, precum Philippe Auguste, că e gata să moară ca soldat şi să cedeze coroana cuiva mai demn ca el.” Plin

de nobile iluzii, acest tânăr general crede că deputaţii nu-1 vor abandona pe Napoleon în prezenţa lui şi că „se vor uni cu el pentru a salva Franţa”. Fleury de Chaboulon îşi iese din fire: „Cum vă vine să credeţi aşa ceva, camera nu numai că n-o să-1 plângă pe Napoleon şi nici n-o să-i vină în ajutor, ci îl va acuza că a pierdut Franţa şi va voi să se salveze pe ea însăşi sacrificându-1.” Flahaut plusează: „împăratul e un om pierdut dacă pune piciorul la Paris. [.] Nu există decât un singur mod de a se salva, el şi Franţa: să trateze cu aliaţii şi să cedeze coroana fiului său.”1 Napoleon nu ezită multă vreme. I se alătură Soult, căruia îi remite comandamentul, după care părăseşte Laon şi pleacă la Paris încă de pe 20 iunie2. Ca în 1799 în Egipt, şi ca în 1812 după Berezina, el estimează că situaţia internă reclamă revenirea lui în capitală. Absenţa lui din anul precedent nu dăduse oare liber curs trădării lui Talleyrand şi a senatorilor? îl învaţă experienţa, vrea să revină fără întârziere pentru a contracara intrigile pe care şocul dezastrului fără îndoială că le va suscita3. Nu-i pasă că regaliştii îl acuză că a fugit din faţa duşmanului: important e să-şi salveze tronul, iar o dată cu el chiar şi naţiunea. 1 Cum reiese din Memoires de Fleury de Chaboulon. 2 Napoleon ajunsese de la Waterloo la Laon trecând prin Philippeville, Marienbourg şi Leş Censes-Corbineau. 3 Tot potrivit lui Fleury de Chamboulon, Napoleon ar fi intenţionat să rămână la Laon npntni a-şi renrpani7a armata. Nu s-ar fi hotărât să plece la Paris decât după insistenţele Situaţia pare şi mai primejdioasă decât în 1814. Altădată servile, camerele îşi arată de asta dată intenţia să-1 înfrunte făţiş1. Victorios de la Brienne la Montereau pe timpul campaniei din Franţa, Napoleon revine de astă dată copleşit de o strivitoare înfrângere. Iar Fouche, care era pe atunci absent, complotează acum în fruntea ministerului Poliţiei. Doar că pentru moment, slabă consolare faţă de amploarea dezastrului, Parisul nu e cucerit, Joseph nu a fugit iar Talleyrand încă se mai află în străinătate. Ca să mai salveze ceea ce poate fi salvat, Napoleon trebuie să ajungă degrabă la Elysee unde prezenţa lui va dezarma poate majoritatea parlamentară care îşi ascute pumnalele. „Curaj, fermitate!”, îi scrisese el lui Joseph cerându-i să entuziasmeze camerele2, înainte de plecare, dictează

buletinul bătăliei „atât de glorioasă pentru armatele franceze şi cu toate acestea atât de funestă”. Ca să poată mobiliza energiile, el afişează fără fard gravitatea situaţiei aşa cum o făcuse cu cel de al 29-lea buletin după retragerea din Rusia: „Trebuie, cum s-a întâmplat şi după Moscova, să-i dezvăluim Franţei întregul adevăr, îi declară el anturajului. Are de gând să profite de emoţia şi teama suscitate de această noutate ca să obţină puteri depline, să poată efectua mobilizarea în masă şi să-şi repartizeze cât mai repede posibil noile forţe disponibile pe front. Dacă nu i se acordă 1 în afara lecturii rapoartelor asupra situaţiei interne făcută de Carnot şi Fouche, dezbaterile parlamentare din timpul campaniei au fost marcate de discuţii în privinţa revizuirii Actului adiţional. Sismondi este indignat constatând această obsesie constituţionalistă într-un astflel de moment: „Mă îngrijorează mai puţin mersul operaţiilor militare decât conduita Camerei reprezentanţilor, scrie el pe 17 iunie. Ea are un comportament lipsit total de logică; mereu agitată de mici vanităţi, de mici susceptibilităţi, incapabilă să abordeze adevăratele chestiuni liberale, adevăratele garanţii pentru popor, ea nu ştie să-şi manifeste decât morocăneala, pisălogeala şi neîncrederea faţă de miniştri.” O scrisoare „oficială” adresată miniştrilor este mai măsurată în expresii decât cea confidenţială adresată lui Joseph. Aceasta din urmă nu ascunde nimic din dezastru şi preconizează măsurile ce ar urma să fie luate: „Nu e totul pierdut. Presupun că au să-mi rămână, dacă îmi reunesc forţele, o sută cincizeci de mii de oameni. Federaţii şi gărzile naţionale, care sunt foarte inimoase, au să-mi furnizeze o sută de mii de oameni. Batalioanele de rezervă, cincizeci de mii. Voi dispune deci de trei sute de mii de oameni pe care să-i opun după aceea duşmanului. Voi înhăma la afetele tunurilor caii de lux. Voi ridica o sută de mii de conscrişi. Îi voi înarma cu puştile regaliştilor şi cu cele ale insatis-făcătoarelor gărzi naţionale. Voi ridica în masă zonele Dauphind, Lyonnais, Bourgogne, Plus Lorena şi zona Champagne. Îl voi copleşi pe duşman. Dar trebuie să fiu ajutat şi să nu mi se pună deloc beţe în roate, îi voi găsi fără îndoială pe toţi aceşti oameni. Nu am auzit vorbindu-se de Grouchy. Dacă nu a fost prins, aşa cum mă tem eu, aş putea să am în următoarele trei zile cincizeci de mii de oameni; cu ei îi voi da de lucru duşmanului, şi le

yoi da timp Parisului şi Franţei să-şi facă datoria. Englezii înaintează lent. Prusacii se tem de ţărani şi nu vor îndrăzni să avanseze prea mult. Totul încă poate fi reparat: relataţi-mi aceste puteri depline, va pune în aplicare acest nou 18 Brumar care bântuie deja toate spiritele: „Dacă mă întorc la Paris, îi spune el generalului Bertrand, şi dacă îmi bag mâna în sânge, va trebui să mi-o bag până în cot.” Oare încă mai e capabil de aşa ceva? Mai are voinţa şi mijloacele? în vreme ce el se grăbeşte, Fouche îşi pregăteşte riposta. Probabil că prevenit încă din seara de 19 asupra înfrângerii prin intermediul agenţilor1 săi, deci cu o zi înainte de Joseph şi de ceilalţi conducători, el se pune imediat pe treabă2. Decalajul de informaţie îi asigură ministrului Poliţiei un avantaj redutabil căci îi permite să ia iniţiativa şi să-şi întindă capcana. În timp ce capitala sărbătoreşte cu entuziasm pe 19 victoria de la Ligny – „Erau celebrate victoriile moarte în ajun de Watrerloo”, după aceeaşi frumoasă formulă a lui Chateaubriand3 – trădătorul are mult de lucru. Convins de înfrângerea ineluctabilă a lui Napoleon, el se pregătise, cu intenţia de a reface măiastră lovitură prin care îl îndepărtase deja pe Robespierre. Ca în 1794, el vrea să suscite teama – atât teama de o invazie străină cât şi teroarea în perspectiva unui război civil – ca să-şi atingă scopurile; deci ameninţă cu haosul, flatează interesele, stârneşte poftele. El uzurpă imaginea de salvator sub care se înfăţişase Bonaparte la sfârşitul Directoratului. Iată că eroul din 1799 trebuie să îmbrace din nou haina infamă a unei puteri uzate, contestate în interior de ameninţarea unei invazii. Iar în ceea ce-1 priveşte, bazându-se pe legăturile sale cu toate partidele cât şi cu aliaţii, Fouche apare în postura celui care îşi asumă cu sânge rece şi cu hotărâre misiunea de a domina situaţia, prezentându-se ca apărător al păcii şi intereselor Revoluţiei. ' „De două zile fără nici un fel de veste. Imposibil să nu fie bătut”, îi spune Fouchd lui Thibaudeau încă de pe data de 19 iunie, în aceeaşi seară, Carnot şi Caulaincourt, alertaţi de un bilet scris cu creionul care anunţa înfrângerea, se duc la ducele de Otranto: „Ne-a asigurat, cu flegma lui cadaverică, că nu ştia nimic. Dar ştia totul, nu am nici o îndoială”, raportează ducele de Vicenza.

2 Parizienii, în ceea ce-i priveşte, nu vor afla catastrofa decât după două zile, o dată cu întoarcerea lui Napoleon pe 21, iar restul Franţei va trebui să aştepte în plus între două zile şi o săptămână ca să fie informată. 3 Se trag 101 salve de tun pentru celebrarea zilei de 19. Lanjuanis îi adresează lui Napoleon o scrisoare de felcitări prin care îl asigură că în corpul legislativ el nu are „decât admiratori pasionaţi şi amici întreprinzători al căror devotament nu ar putea fi zdruncinat în criza ce se anunţă, ducele de Otranto este cel dintâi care vrea să-şi asume responsabilităţile şi să se demarce de profeţii apocalipsei care nu încetează să geamă pe tema nefericirilor aduse de acele vremuri, incapabil să accepte cel mai mic risc. El, Fouche, nu are nici un fel de ezitare. Ca pe vremea Thermidorului, îşi joacă viitorul, sigur că va ajunge la mal dacă îşi păstrează stăpânirea de sine. El face politică aşa cum Napoleon îşi duce războiul, ca un pragmatic absolut. Pentru a suplini absenţa de elan şi viziune, mai mult tactician decât strateg, el îşi diversifică atacurile şi anticipează loviturile, rapid, hotărât, insesizabil, mereu acolo unde nu te aştepţi. „Să distrugem mai bine decât să fim distruşi”, iată propunerea pe care o supune parlamentarilor chiar înainte de sosirea împăratului. Pentru a-şi vedea planurile împlinite, Fouche răspândeşte panica prin intermediul reţelelor sale, prin agenţii şi parlamentarii fideli lui. Prin Jay şi Manuel, face să se răspândească încă de pe 20 iunie, în ajunul revenirii lui Napoleon, ştirea despre înfrângere şi insinuează ideea veninoasă că împăratul revine ca să impună dictatura. Memoriile lui detaliază planul de bătaie: „Celor neliniştiţi, neîncrezători şi secretoşi din Cameră eu le spun: „Trebuie să acţionăm, să folosim puţine fraze dar să recurgem la arme. Se întoarce furios, hotărât să dizolve Camera şi sa impună dictatura. Nu vom suporta, sper din toată inima, această întoarcere a tiraniei.„ Iar partizanilor lui Napoleon le spun: „Nu vă daţi seama că agitaţia împotriva împăratului a atins culmea printre un mare număr de deputaţi? Se doreşte debarcarea lui, i se cere să abdice. Dacă sunteţi hotărâţi să-1 salvaţi, nu aveţi decât o singură metodă sigură, să rezistaţi cu vigoare în faţa lor, să le arătaţi că el încă mai dispune de multă putere, şi că nu ar avea nevoie decât de un singur cuvânt ca să dizolve Camera.„ Intram astfel în limbajul şi în vederile lor; ei

se lăsară atunci descoperiţi, astfel că eu am putut să le spun şefilor patrioţilor care se grupau în jurul meu: „Vedeţi bine că nici cei mai buni prieteni ai lui nu mai fac un mister; primejdia e presantă; în câteva ceasuri camerele nu vor mai exista; vă veţi face vinovaţi dacă neglijaţi singurul moment în care vă puteţi opune dizolvării.” Ca „lucrurile să fie clare1”, cum repetă el, Fouche are nevoie să se sprijine pe o majoritate parlamentară sigură. Pentru aşa ceva nu e suficientă clientela lui neo-jacobină obişnuită, trebuie să se alieze cu liberalii. El se întoarce evident spre La Fayette, cel mai ilustru dintre 61 Şi cel mai ostil împăratului. De când cu reuniunea celor două camere, eroul independenţei americane apare drept şef natural al opoziţiei, îndreptându-se împotriva împăratului, pactul FoucheVLa Fayette, „viciul şi virtutea”, consacră alianţa de circumstanţă a celor două forţe pe care Vulturul a încercat să se sprijine după revenirea lui. Prin intermediul lor, Convenţia îi dă mână liberă Constituantei ca să-1 abată fără somaţie. Mai rezistă doar câţiva pairi şi deputaţi. Ei consideră acest complot nedemn, mârşav şi scot în evidenţă imperioasa necesitate de a colmata diviziunile pentru a salva patria aflată în primejdie. Sieyes de exemplu, se ridică curajos împotriva intriganţilor, convins că ei se înşeală asupra adversarului: „Napoleon a pierdut o bătălie, el are nevoie de noi. Să mergem alături de el. Este singurul mijloc de a ne salva. O dată primejdia trecută, dacă el vrea să devină despot, ne vom reuni ca să-1 spânzurăm. Dar să-1 salvăm astăzi, pentru ca el să ne salveze.” Insă curentul e prea puternic în favoarea abdicării: partizanii săi sunt de părere că abdicarea ar putea îmblânzi condiţiile unei păci ce trebuie stabilită cât mai repede posibil1. Napoleon, singurul obstacol împotriva deschiderii negocierilor, trebuie sacrificat înainte să sosească aliaţii la porţile Parisului. „El nu mai putea să facă nimic pentru patrie. Devenise doar o stânjeneală”, pretinde Thibaudeau. Celor dintâi conjuraţi care nu mai îndrăznesc să dea înapoi, de teama represaliilor lui Napoleon, li se adaugă numeroasele giruete ce se orientează după cum bate vântul pentru a face de fapt jocul celor abili. Complotiştii nu au nici un plan, decât doar alcătuirea unui guvern provizoriu care să negocieze cu puterile străine. Niciodată cu stocul de minciuni epuizat, Fouche le-a promis că aliaţii nu se vor amesteca în alegerea viitorului regim. Din acest

moment totul e posibil, ştiut fiind că în materie de revoluţie nu se pune atât de mult problema să construieşti cât să faci tabula rasa, printr-un fel de „exorcism sacru”. După Ludovic al XVI-lea, după epoca Girondei şi cea a Montagniarzilor, iată că i-a venit rândul învingătorului de la Austerlitz să catalizeze ura şi să servească de ţap ispăşitor. Scenariul e pus la punct de cei doi şefi, Fouche şi La Fayette, ministrul şi parlamentarul. Excelent orator, generalul va ridica stindar1 „A susţine războiul împotriva întregii Europe numai de dragul de a nu-1 sacrifica pe un singur om, părea o gândire absurdă şi vinovată; şi nimeni nu-şi spunea că a-1 respinge încwamns a tp linşi de un eencral abil pentru ca să dul revoltei în Cameră în vreme ce Fouche îl va împinge pe Napoleon spre abdicare dându-i-o prin Regnault de Saint-Jean-d'Angely, unul din cei mai fideli miniştri ai împăratului a cărui loialitate nu va fi deloc bănuită, spre deosebire de loialitatea lui Fouche. Pentru a-1 atrage pe Regnault în această combinaţie, Fouche îi vorbeşte despre starea de exasperare a Camerei şi îl convinge că doar o abdicare în favoarea regelui Romei poate de acum înainte să salveze dinastia. Orbit de vârtejul în care intrase, Regnault se lasă păcălit, incapabil să-şi imagineze, ca majoritatea contemporanilor de altfel, că fostul regicid lucrează pe ascuns în favoarea lui Ludovic al XVIII-lea. Pe 21 dimineaţa, pe când Napoleon tocmai sosise, Thibaudeau îl surprinde pe Fouche în mare conversaţie cu La Fayette: „Ei bine, generale, îi spune Fouche, ne-am înţeles. Nu e nici o clipă de pierdut. — Da, da, îi răspunde La Fayette, fiţi liniştit. Mă duc imediat la Cameră, şi iese. — Aşadar, îl întreb eu pe Fouche, te-ai hotărât de care parte eşti? — E absolut nevoie, replică el. Totul se duce de râpă dacă-1 lăsăm pe el să decidă, ne-ar expune să fim tăiaţi în bucăţi şi decimaţi ca nişte oi.” Thibaudeau se interesează atunci în privinţa stării de spirit a împăratului: „Este, răspunde ducele de Otranto, foate abătut şi de nerecunoscut. Speră. Disperă. Vrea. Nu vrea. O căpăţână care nu mai funcţionează.” Năucit de înfrângere, epuizat de campanie,

învinsul de la Waterloo pare prea copleşit ca să poată să se apere. Fouche, care îşi cunoaşte bine stăpânul, consideră că trebuie acţionat fără să se mai aştepte. Lovitura de stat parlamentară Cele două reveniri precedente, de la Alexandria şi de la Moscova, iau permis lui Napoleon, graţie drumurilor lungi de la întoarcere, să dispună de răgazul necesar ca să se pregătească să înfrunte respectivele încercări. Bruxelles, atât de aproape de Paris, nu-i lasă timp să-şi pună la cale riposta, încă năucit de şocul titanilor europeni, prea obosit ca să poată anticipa, prea îndurerat pentru a acţiona, îi rămâne doar mstictul ce îl împinge să revină de urgenţă ca şi cum ar fi presimţit conjuraţia ministrului său trădător pusă la cale împreună cu cel mai aPrig duşman al său. Alternativa cu care se vede confruntat e clară: să „nirâtnl Ini 17Q^ în sneranta că îi noate alunea ne aliaţi dincolo odioasă a trădării, a capitulării şi restauraţiei lui Ludovic al XVIII-lea împlinită contra voinţei ţării, înainte să tranşeze, Napoleon vrea să ia adevărata temperatură politică a capitalei. Dar înainte de orice trebuie să-şi tragă suflarea. Pe peronul de la Elysee, în acea miercuri 21 iunie, este întâmpinat de Caulaincourt. De la confidenţele din timpul retragerii din Rusia până la Fontainebleau, ministrul său de Afaceri externe rămâne fidelul însoţitor al nefericirii imperiale: „A fost această mână atât de curajoasă şi atât de sigură, notează Villemain, care 1-a ajutat pe cuceritorul învins şi epuizat, să coboare din trăsură şi care 1-a susţinut.” Napoleon, abătut, nu pare să mai aibă forţa să suporte o altă privire decât pe a lui: „Tot materialul e pierdut, îi mărturiseşte el ducelui de Vicenza abia sosit în cabinetul de lucru. E cea mai mare pierdere. Afacerea era câştigată. Armata făcuse adevărate minuni; duşmanul era bătut în toate punctele; numai centrul englezilor mai ţinea. Insă la sfârşitul zilei, armata a fost cuprinsă de o teroare înspăimântată. E inexplicabil!” El adaugă de asemenea cu o voce alterată: „Ney s-a comportat ca un nebun; m-a făcut să-mi masacrez cavaleria. Nu mai pot. Am nevoie de două ore de odihnă ca să încep să mă ocup de treburile mele. [.] Mă înăbuş aici, spuse el arătânduşi pieptul.” Se aruncă pe o canapea, cere să i se pregătească o baie, dar începe deja să se informeze despre starea de spirit ambiantă. Dacă

ştirea înfrângerii încă nu transpirase, ea urma să se răspândească repede şi să suscite stupoare. Câteva ceasuri încă, parizienii mai gustă iluziile în care îi legănase victoria de la Ligny. Napoleon, fugind de realitate, vrea să se convingă de buna dispoziţie a reprezentanţilor: „Dar nu e pierdut totul, îi spune el lui Caulaincourt. Am să fac un raport în faţa camerelor despre ceea ce s-a întâmplat. Am să le descriu situaţiile nefericite în care s-a aflat armata, am să le cer mijloace ca să salvez patria. Sper că prezenţa duşmanului le va inocula deputaţilor sentimentul datoriei lor şi că cererea mea directă şi sinceră o să-i ralieze la această cauză. După care, am să plec din nou!” Fidel obiceiului său, el întoarce pe toate feţele argumentele pe care intenţionează să le dezvolte în viitorul Consiliu. Dar îl urmăreşte spectrul de la Waterloo. Cerne din nou în minte cauzele înfrângerii, gânditor şi trist, copleşit parcă şi deja pierdut, ezitând între voinţa de a se bate şi disperarea ce-1 invadează. Starea aceasta de prostraţie seamănă dezolare printre fidelii săi şi încurajează zvonurile. El adaugă XT, mai „m armată, nu mai am decât nişte fugari. O să mă urmeze. [.] Cred că nu-i judecaţi bine, majoritatea este bună şi este franceză. Nu-1 am împotriva mea decât pe La Fayette şi alţi vreo câţiva. Îi jenez. Ei ar vrea să manevreze în interesul lor. Dar n-am să-i las.”1 Vizitatorii continuă să se înghesuie la uşă în vreme ce Consiliul se adună. Fidelul Lavalette ajunge în mare grabă, în Amintirile sale el descrie un Napoleon ajuns la capătul nervilor: „De îndată ce m-a văzut, a venit spre mine cu un râs epileptic, îngrozitor. „Ah, Dumnezeule„ îmi spuse ridicând ochii spre cer şi începând să facă două sau trei ture de cameră. Această mişcare a fost foarte scurtă.” După ce şi-a mai revine în fire, începe să-i pună întrebări despre starea de spirit a deputaţilor. Lavalette îndrăzneşte cel dintâi să-i spună că abdicarea lui e pe toate buzele. Plictisit să mai aştepte în antecameră, Davout intră la rândul său. Plonjat în cadă, Napoleon, cu un gest disperat, îşi ridică braţul spre cer pentru a-1 saluta: „Ei bine, Ei bine!” repetă el, înainte de a lăsa brusc mâna să-i cadă în apă, împroşcându-1 zdravăn pe mareşalul ministru. Acesta din urmă, partizan al metodei forte, recomandă eradicarea preventivă a oricărei opoziţii: „Nimic nu e pierdut dacă Majestatea Voastră ia

măsuri energice cu promptitudine. Cea mai urgentă este prorogarea camerelor, căci cu ostilitatea ei pasională, Camera reprezentanţilor iar putea paraliza pe toţi cei devotaţi”, spune el, premonitoriu. Spre ora zece dimineaţa, Consiliul de miniştri în sfârşit se reuneşte, asociindu-i pe deasupra pe Lucien şi Joseph2. Înainte de a le da cuvân-tul miniştrilor, Napoleon îşi precizează intenţiile într-un discurs preliminar: „Dacă naţiunea se ridică, duşmanul va fi strivit. Dacă, în loc de o ridicare în masă şi de măsuri extraordinare, ne certăm, totul este pierdut. Duşmanul se află în Franţa. Am nevoie, pentru a salva patria, să fiu investit cu o mare putere, cu o dictatură temporară, în Caulaincourt nu-şi ascunde scepticismul în răspunsurile pe care i le dă: „Vestea despre nenorocirea dumneavoastră a transpirat deja. Toate spiritele sunt cuprinse de o mare agitaţie; dispoziţiile deputaţilor par mai ostile decât oricând; şi, fiindcă Majestatea voastră acceptă să mă asculte, trebuie să-i spun că există temeri că de astă dată Camera nu va răspunde deloc acestei aşteptări. Regret, Sire, că vă văd la Paris. Ar fi fost preferabil sa nu vă separaţi deloc de armată; ea este cea care vă dă forţa, siguranţa. Prezenţa Dumneavoastră ar fi raliat trupele la Laon, sau cel puţin la Soisson. Cum Majestatea oastră nu mai este la armată, statul major, generalii, Garda se vor repezi spre Paris.” Sunt prezenţi, în afara lui Napoleon şi a celor doi fraţi, miniştrii Măreţ, Cambaceres, „OUChe. Davnnt Pflrnnf OniiHin MnllioTi r”a (tm)-Ăr ^ '. –. R,. – interesul patriei, aş putea să mi-o iau singur; dar ar fi util, iar apoi ar avea un caracter mai naţional să mi se încredinţeze această putere din partea camerelor.” Imediat se schiţează trei partide: cel dintâi grup cu Davout1, Lucien şi Carnot preconizează fără întârziere o lovitură de forţă, în faţa unei Camere ostile, aceşti rezistenţi consideră că se impune o dizolvare şi adoptarea puterii absolute cu sprijinul poporului. Carnot încă mai vrea să reanime spiritul lui 1793, să declare patria în primejdie şi să retragă guvernul la sud de Loara. El aminteşte de Thermidor ca Lucien de Brumar şi Davout de Hamburg. Acest trio experimentat ştie că e nevoie de o lovitură rapidă şi puternică înainte ca opoziţia să aibă timp să se organizeze. De partea lor, Caulaincourt, Carnbaceres şi Măreţ conciliatorii – apără ideea căutării unui consens împreună cu camerele şi susţin propunerea împăratului.

Fouche rămâne impasibil dar fiecare îl bănuieşte de joc dublu. Spre uimirea generală, el se alătură părerii lui Carnot, sugerând totuşi să fie solicitate pe faţă camerele despre care el îndrăzneşte să afirme că ar fi favorabile, în acelaşi timp, cu tupeul şi sângele rece ce-1 caracterizează, printr-un bilet transmis discret el îl avertizează pe La Fayette că Consiliul se orientează spre dizolvarea în forţă: să acţioneze de îndată sau totul e pierdut, îi indică el în substanţă. Urmează atunci prima întorsătură spectaculoasă a zilei: defetiştii Decres căruia i se alătură Regnault de Saint-Jean-d'Angely – îl sfătuiesc să renunţe. Regnault îl asigură pe împărat că niciuna din camere nu-1 susţine. „Vorbiţi clar, spune Napoleon. Vor abdicarea mea? — Da, răspunde ministrul stânjenit. Aş spune în plus că ar fi chiar posibil, în cazul în care împăratul nu şi-ar oferi abdicarea din proprie iniţiativă, să se ajungă la situaţia în care Camera ar îndrăzni să i-o ceară.” Sub ochiul sardonic al lui Fouche, se instalează o tăcere apăsătoare pe care o rupe violenta izbucnire a lui Lucien: 1 Iată textul intervenţiei lui Davout raportat de Houssaye: „în asemenea momente, nu trebuie să existe două puteri. Nu e nevoie decât de una singură, destul de fermă pentru a pune la lucru toate mjloacele de rezistenţă şi pentru a ţine sub stăpânire facţiunile criminale şi pasiunile oarbe ale căror intrigi şi iniţiative ar pune peste tot obstacole. Trebuie ca într-o oră să fie prorogate camerele conform dreptului constituţional. E perfect i-i n”, no„t”, n Cp Atenua efectul acestei măsuri în spiritul oamenilor meticuloşi, se „In cazul în care camerele nu vor să-1 secondeze pe împărat, ne vom lipsi de ele! [.] Trebuie ca el [Napoleon] să se declare dictator, să proclame peste tot teritoriul stare de asediu şi să-i cheme la apărare pe toţi bunii francezi!” Dar Napoleon persistă în voinţa lui de conciliere: „Prezenţa duşmanului pe solul patriei le va da, sper, deputaţilor sentimentul datoriei. Naţiunea i-a numit, dar nu ca să mă răstoarne, ci ca să mă susţină. Mie nu mi-e teamă de ei. Orice s-ar gândi ei să facă, eu tot am să rămân idolul poporului şi al armatei. E destul să spun un cuvânt, ca să fie striviţi cu toţii. Insă, cum nu am pentru mine nici o teamă, am toate temerile pentru Franţa. Dacă ne certăm în loc să ne unim, vom avea soarta Imperiului de Jos.” După care împăratul

enumera cu convingere diferitele soluţii militare posibile pentru a rezista invaziei. Convingător, vivace, el răscoleşte asistenţa, îl face pe Fouche să se teamă: „Diavolul ăsta de om! îi va mărturisi el unui intim de-al său, m-a făcut astă dimineaţă să mă tem. Acultându-1, credeam că o s-o ia de la capăt. Noroc că nu se poate!”1 Ameninţând fără să lovească, împăratul face jocul complotiştilor, aşteptând momentul când Camera îşi manifestă ostilitatea pentru a face să cadă măştile, în vreme ce Consiliul îşi continuă deliberarea, deputaţii intră în sfârşit în şedinţă la un sfert de oră după prânz, afişând „aspectul unui stup de albine în anarhie”, potrivit generalului Thiebault. De dimineaţă începând, zvonurile – alimentate de Fouche şi conciliabulele s-au succedat unele după altele. Fiecare în parte îşi caută o bună justificare să-i refuze ajutorul. Villemain, care se face mic undeva în mijlocul acestei haite, îşi aminteşte: „Tot ceea ce se putea crede că a rămas tăinuit între zidurile de la Elysee, cele dintâi cuvinte de disperare rostite în prezenţa adjutanţilor, câteva informaţii chiar din discuţiile ce aveau loc în Consiliu, cutare ameninţare făcută la mânie, cutare mărturisire de descurajare abia ieşită din gura împăratului, erau cunoscute, comunicate mai întâi în rândurile privilegiaţilor de la Cameră, după care coborau şi erau colportate cu o răutăcioasă rapiditate, sporind din oră în oră, ca şi cum toate incidentele, până şi Confidentul ducelui de Otranto se numeşte Saint-Cricq. Planul împăratului prevede replierea spre Lyon a corpurilor ce nu au avut de suferit, conduse de Brune, Suchet şi j^courbe, lăsând răsăritul în paza unor locuri fortificate ce pot rezista trei luni. Parisul va 1 PUS în stare de asediu sub comanda lui Davout. În acelaşi timp, el va mobiliza 160000 cele mai secrete, ale acestei agonii politice, ar fi fost în mod fatal bănuite cu anticipaţie, sau trădate, pe măsură ce se produceau.” La Fayette se prezintă la tribună pentru a lovi cel dintâi. „în revoluţie, a avea intiţiativa, a ataca, reprezintă jumătatea succesului”, notează cu justeţe Thibaudeau. Fantoma de la 1789 vine să execute fără menajamente mascarada Imperiului liberal, cezarismul şi noul liberalism: „Acum, când pentru prima dată, după atâţia ani, îmi fac auzită vocea pe care vechii prieteni ai libertăţii au să o recunoască, mă simt chemat să vă vorbesc despre primejdiile

prin care trece patria, pe care numai voi, cei prezenţi aici, aveţi puterea să o salvaţi. Se răspân-diseră zvonuri sinistre; din nefericire ele se confirmă. Iată momentul când trebuie să ne strângem în jurul vechiului stindard tricolor, cel din 89, cel al libertăţii, al egalităţii şi ordinii publice; numai pe acela trebuie să-1 apărăm împotriva poftelor străine şi împotriva tuturor tentativelor din interior. Îngăduiţi-i, domnilor, unui veteran al acestei cauze sacre, care s-a ferit dintotdeauna să facă parte din vreo facţiune, să vă înfăţişeze câteva rezoluţii prealabile cărora le veţi aprecia, sper eu, necesitatea.” Propunerea lui, în cinci puncte, violează făţiş Constituţia dar adevărata lovitură de Stat rezultă din articolul 2: „Camera se declară în sesiune permanentă. Orice tentativă de a o dizolva constituie o crimă de înaltă trădare: oricine se va face vinovat de această iniţiativă va fi un trădător al patriei şi judecat ca atare.” Graţie lui La Fayette, împăratul se vede interzis să se folosească de una din puterile sale esenţiale: aceea de a proroga, amâna sau dizolva Camera. Alt articol anticonstituţional: cel de al cincilea şi ultimul, care îi convocă pe miniştrii Războiului, Poliţiei şi Afacerilor externe în sânul Adunării1. Adunarea e votată cu o largă majoritate de către parlamentari în vreme ce pairii – spre surprinderea împăratului – preiau ştafeta deputaţilor fără urmă de remuşcare aparentă: „Camera, rezumă Thibaudeau, punea mâna pe toate puterile, era o adevărată revoluţie, împăratul era nu numai detronat, dar şi mai mult, dacă îi trecea prin cap să reziste, era declarat cu anticipaţie trădător şi, ca să spunem astfel, scos în afara legii.” Prin acest nou, jurământ„ din sala „jeu de paume”2, iată-1 pe Napoleon transformat în Ludovic al XVI-lea. În acest moment, el 1 Următorii trei, mai neînsemnaţi, rămân în cadrul legal. 2 I f „erment du. Ten de nanme” are loc oe 17 iunie 1789 într-o sală acoperită, anexă a trebuie să se hotărască: sau dă imediat o replică sau nu ia în seamă ofensa, cu riscul să se condamna singur mai deveme sau mai târziu. Căci orice negociere înseamnă capitulare. Extrem de stânjenit ca întotdeauna pe teren parlamentar – cum o demonstrase cu prisosinţă în ziua de 19 Brumar – împăratul încasează lovitura când îi parvine vestea. Pentru acest om autoritar căruia îi repugnă compromisul şi care detestă partidele a desfiinţa

Camera pare soluţia cea mai atrăgătoare. El începe mai întâi să strige că „le va trimite acestor facţionari câteva companii ale Gărzii” şi comentează cu dispreţ: „Mă gândisem bine că aş fi putut să-i concediez pe aceşti oameni înaintea plecării mele. Acum s-a terminat totul, ei o să piardă Franţa.” Davout, care între timp a mai renunţat la neastâmpărul de a se bate, îşi ia misiunea să-1 lămurească: „A trecut momentul când se putea acţiona. Rezoluţia reprezentanţilor e anticonstituţională dar e un fapt consumat, în circumstanţele actuale, nimeni nu se poate lăuda că reface 18 Brumar, în ceea ce mă priveşte, aş refuza să fiu instrumentul unei asemenea acţiuni.” Ministrul de Război trece din acest moment în opoziţie, prefigurând o nouă trădare a mareşalilor. Fără să-şi mai facă iluzii în privinţa situaţiei militare, măsurând izolarea în care se află Napoleon, învingătorul de la Auerstaedt consideră că acesta nu mai poate avea nici o speranţă. Năucit, împăratul dă înapoi: „Văd că Regnault nu ma minţit, trage el concluzia. Voi abdica dacă e nevoie.” Napoleon care oscilează în continuare între revoltă şi supunere, pare inundat din nou de oboseală şi dispreţ, depăşit de evenimente, cuprins de această „paralizie a sufletului” subliniată de Ştefan Zweig1. Iar de acum încolo nu va înceta să reacţioneze în contratimp, cedând când trebuie să reziste, acuzând degeaba trădarea unora şi ingratitudinea altora, alergând să prindă din urmă deciziile camerelor cărora le lăsase 'niţiativa, tărăgănând tot timpul şi situându-se în defensivă. Dându-şi seama de eroarea pe care a comis-o când a vorbit de abdicare, Napoleon îşi vine totuşi în fire. Îi trimite pe Regnault şi ca să câştige timp, să pronunţe un discurs de uniune care să eputaţii nobilimii şi cei ai clerului, în contextul de faţă, al conspiraţiei Camerei împotriva „i Napoleon, referinţa la celebrul jurământ vrea să sugereze că el echivalează cu e|abprarea unei noi constituţii (n. Trad.). „Convingerea mea, notează tocmai şi Benjamin Constant, a fost aceea că dacă el va abdica, ceea ce mi „p r, 3roo „, u~u: i >_ -; – exprime dorinţa lui de concordie1. Speră astfel să-i pună pe parlamentari cu spatele la zid adoptând o atitudine ce dovedeşte spirit deschis şi respect faţă de legalitate. La 1800, Primul consul ştersese lovitura de Stat prin plebiscit, devenind de atunci unicul

reprezentant al naţiunii. La 1815, cum poporul suveran tranşase din nou în favoarea lui, el refuză să-i răspundă ilegalităţii prin violenţă şi provocării prin dizolvare. Refuzând escalada, Napoleon ştie să apară, în ochii generaţiilor viitoare, drept cineva rămas fidel voinţei populare şi caracterului sacru al Constituţiei. Cum spune frumoasa formulă a lui Prosper Duvergier de Hauranne, el preferă să cadă decât să scadă. Deci îi repugnă să provoace un nou Brumar. Dezgustul lui faţă de violenţă şi de asemenea simţul lui mereu ascuţit în privinţa raporturilor de forţă îndepărtează această ipoteză. Nu se mai poate nici resemna să revină la situaţia de odinioară şi să rămână pentru totdeauna doar un aventurier încoronat. O lovitură de Stat, ca să fie acceptată de contemporani şi de posteritate, trebuie să fie răscumpărată printr-o legitimitate morală, adică altfel spus trebuie să servească interesul general şi să se bucure de o popularitate imediată. Era cazul la 1799 în momentul când criza Directoratului justifica o viguroasă preluare a iniţiativei. Situaţia e cu totul alta la 1815, fiindcă Waterloo îl transformase pe eroul de la Arcole într-un paria al Europei. A renega opţiunea constituţională pe care tocmai o concretizase ar conferi consistenţă acuzaţiilor de despotism şi ipocrizie pe care adversarii săi nu încetează să le profereze de la revenirea lui. Cezar refuză să devină un Nero şi să prăbuşească Franţa în ruine pentru a-şi salva tronul. Oare nu în sacrificiu se află adevărata măreţie, mai degrabă decât într-o luptă disperată cu circumstanţele? Iar dacă pune Camera la pământ, va mai putea el oare să-şi continue lupta? Şi cât timp? ' Mărturia lui Fleury de Chaboulon este cât se poate de precisă în această privinţă: „Afirmaţie imprudentă şi funestă [, j'abdiquerai s'il le faut”] care, transmisă imediat duşmanilor lui Napoleon, fortifică intenţiile lor şi le sporeşte îndrăznela. Imediat ce a pronunţat aceste cuvinte, împăratul a şi început să dea înapoi anunţând că va trebui, înainte să se decidă într-un fel sau altul, să ştie cum se vor desfăşura după aceea lucrurile. El îi indică deci lui Regnault să se ducă în faţa Camerei ca s-o calmeze şi să sondeze terenul: „Să-i anunţaţi că m-am întors; că tocmai am convocat Consiliul de miniştri; că armata, după o victorie ce se prefigura, a dat o mare bătălie; că totul se desfăşura în cele mai bune condiţii; că englezii erau bătuţi;

că noi le cuceriserăm şase drapele; că în acel – _x-:”-; „, „, „, t „, r,;„5 „i ternarer. Î armata s-a raliat acestora; că eu am dat Pentru moment, împăratul aşteaptă mult de la intervenţia miniştrilor săi în faţa camerelor. Dar primirea parlamentară se dovedeşte a fi glacială, mai cu seamă din partea deputaţilor care îşi reînnoiesc ultimatumul dat dimineaţă şi cer să-i audieze în şedinţă plenară pe principalii miniştri1. Ezitările împăratului, pe care ei le percep şi despre care sunt de altfel informaţi cu regularitate prin Fouche, îi fac să fie şi mai hotărâţi2. Vrând să câştige timp, împăratul nu reuşeşte decât să-şi slăbească tot mai mult poziţia. Conştient că va rebui să meargă în persoană să le vorbească deputaţilor, el totuşi refuză, măcinat de ruşinoasa amintire de pe 19 brumar. Pe la mijlocul după-amiezii, Regnault revine la Elysee cu trăsăturile răvăşite şi transmite ucazul parlamentarilor. Lovit direct, într-un prim moment, Napoleon îşi scoate ghearele: „Vă interzic să vă mişcaţi de aici!”, le ordonă miniştrilor care se pregătesc ascultători să se prezinte în faţa Camerei. După care umilinţa şi mânia încep să cedeze în faţa ezitărilor şi chiar a melancoliei. La ce bun să mai lupte? Pentru a salva aparenţele, indică să fie însoţiţi miniştrii convocaţi de Lucien, în spatele căruia Napoleon se adăposteşte din nou, după ce trecuseră cincisprezece ani de la lovitura de Stat întemeietoare. Aşa cum va proceda de mai multe ori în timpul zilei, iese câteva minute în grădină pentru a se linişti. Lucien, fidel acelei pasiuni din primele zile, îl însoţeşte, energic şi curajos, încercând să trezească combativitatea fratelui său mai mare. Dialogul se înnoadă cu încredere reciprocă: „Lucien: Unde e fermitatea voastră. Părăsiţi această stare de nehotărâre. Ştiţi ce preţ plăteşte cel care nu îndrăzneşte. Napoleon: Nu am făcut altceva decât să îndrăznesc tot timpul prea mult. Lucien: Prea mult şi prea puţin, îndrăzniţi pentru ultima dată. Napoleon: Un nou optsprezece Brumar! Lucien: Nici vorbă. Un decret foarte constituţional. Constituţia vă dă acest drept. Davout, Caulaincourt şi Carnot. „Deputaţii, văzând că nu sosesc [e vorba de miniştri], interpretară întârzierea lor ca Pe o ofensă adusă naţiunii, raportează Fleury de

Chaboulon. Unii dintre ei, familiarizaţi deja cu dispreţul împăratului dar şi cu principiile constituţionale, doreau să li se ordone miniştrilor să se prezinte imediat la Adunare, lăsând la o parte toate celelalte treburi. Alţii, cu tulburări de conştiinţă şi cu teama unei lovituri de Stat, începeau să aibă vedenii; convinşi că Nanoleon trimi^pcp tmr”> (tm) ox (tm). *. – i- – -*-: _Napoleon: Ei nu vor respecta această Constituţie şi se vor opune decretului. Lucien: Vor deveni astfel rebeli şi cu atât mai mult se va justifica dizolvarea. Napoleon: Garda naţională o să le sară în ajutor. Lucien: Garda naţională nu are decât o forţă de rezistenţă. Când vor trebui să acţioneze, prăvăliaşii se vor gândi la nevestele şi la magazinele lor. Napoleon: Un optsprezece Brumar ratat poate să aducă după el un treisprezece Vendemiaire. Lucien: Văd că deliberaţi când ar trebui să acţionaţi. Ei acţionează şi nu deliberează. Napoleon: Ce pot ei să facă? Nu sunt decât nişte guralivi. Lucien: Opinia publică e de partea lor. Vor pronunţa decăderea din drepturi. Napoleon: Decăderea! Nu vor îndrăzni! Lucien: Vor îndrăzni totul dacă nu veţi îndrăzni nimic.” Lucien îi atrage atunci atenţia asupra mulţimii care, mânată de zvonuri, începe să se adune în jurul palatului Elysee pentru a-1 aclama: „Ei bine! exclamă el. Auziţi poporul. Tot restul Franţei este ca ei! Aveţi de gând să vă lăsaţi pe mâna facţiunilor? Sunt eu oare mai mult decât un om, replică Napoleon, să pot aduce o Cameră legislativă care s-a rătăcit la acea uniune care numai ea ne poate salva? Sau sunt eu oare un mizerabil şef de partid ca să aprind un război civil? Nu! Niciodată! în acel brumar am putut să tragem spadele pentru binele Franţei. Tot pentru binele Franţei, astăzi trebuie să aruncăm departe de noi această sabie, încercaţi să readuceţi camerele. Pot să fac totul dacă sunt împreună cu ele. Fără ele, aş putea să fac mult în interesul meu, dar nu aş putea să salvez patria. Plecaţi deci, dar vă interzic în momentul când ieşiţi să ţineţi vreun discurs în faţa acestui popor care îmi cere armele. Voi încerca

totul pentru Franţa; nu vreau să încerc nimic pentru mine.„1 După care el revine şi le dă ultimele instrucţiuni miniştrilor: „Plecaţi. Vorbiţi în interesul Franţei care trebuie să fie nepreţuită pentru toţi reprezentanţii. La întoarcerea voastă voi lua acea decizie pe care mi-o va dicta-o datoria.” 1 Lucien Bonaparte, La Verile sur Ies Cents-Jours, şi tot el adaugă: „Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit Napoleon. Ochii mei sau umplut de lacrimi şi pentru prima dată în viaţa mea, am căzut în genunchi, admirându-1 din adâncul inimii pe acest Părinte al oatriei, trădat, nicidecum cunoscut de reprezentanţii ei rătăciţi.” Considerând că atitudinea încă o dată, Lucien se oferă să fie pavăză pentru fratele său slăbit. El are experienţa dezbaterilor agitate şi speră, prin forţa convingerii sau dacă nu prin cea a fricii, că va face Camera să se plieze. Este aproape şase seara când prinţul de Canino soseşte la Palatul Bourbon însoţit de miniştri. Discursul său reia argumentele principale deja înfăţişate de Regnault de Saint-Jean-d'Angely. E vorba de înfrmgere, de uniune naţională în jului lui Napoleon, de colaborarea puterilor şi de necesara salvare publică. Imediat ţâşnesc interpelările. Atunci când un Bonaparte de află în defensivă el nu mai sperie pe nimeni. Trimiterea salvatorului din Brumar e percepută de La Fayette şi prietenii săi ca o provocare suplimentară. Obscurul Lacoste1 devine celebritatea zilei punând cel dintâi, e drept că pe ocolite, problema menţinerii împăratului: „Ne vorbiţi de independenţă naţională, ne vorbiţi de pace, miniştrii ai lui Napoleon; dar ce bază nouă le conferiţi voi acestor negocieri? Ce nou mijloc de comunicare se află în puterea voastră? Ştiţi şi voi, ca şi noi, că numai singur lui Napoleon i-a declarat Europa război! V-aţi hotărât de acum înainte să separaţi naţiunea de împărat?” Lucien îi răspunde amintind promisiunile goale făcute de aliaţi în 1814. Pretextând că vrea să-1 doboare pe Napoleon dar că în acelaşi timp vrea să ocrotească naţiunea, Europa voia să distrugă Revoluţia şi să umilească Franţa impunând restaurarea Bourbonilor: „Scopul lor, insistă el, căutând să izoleze naţiunea de împărat, este de a ne diviza pentru a ne înfrânge şi a ne înfunda mai uşor în umilinţele şi sclavia de care arh scăpat o dată cu întoarcerea lui.” însă Lacoste deschide calea. Tirada lui dezleagă limbile şi le dă curaj celor slabi. Noul 18 Brumar, visat de Lucien, se întoarce

împotriva lui pentru a semăna cu acel 9 Thermidor când Robespierre a văzut crescând ostilitatea Convenţiei până la paroxismul decretului de acuzare. La o proporţie de cinci sute contra unuia singur, în contextul în care deputaţii bonapartişti se arată ciudat de discreţi, parlamentarii se încurajează unii pe alţii. Din această laşă masă anonimă ţâşnec tot felul de ţipete şi înjurături ca să-1 impresioneze pe fratele împăratului. Trimis de stăpânul său Fouche să întărească rândurile, Jay îşi face imediat auzit glasul. El îi îndeamnă pe parlametari să fie întrebaţi miniştrii dacă Franţa încă mai poate rezista invaziei şi dacă prezenţa iui Napoleon nu constituie tocmai un obstacol împotriva oricăror negocieri. După care, apostrofându-1 pe Lucien, spune: „Iar dumneavoastră, care aţi arătat un caracter nobil şi când v-a surâs şi când v-a părăsit norocul, întoarceţi-vă la fratele dumneavoastră şi spuneţi-i că adunarea reprezentanţilor poporului aşteaptă de la el o rezoluţie care îl va onora pe viitor mai mult decât toate victoriile, căci abdicând de la putere el poate salva Franţa, asupra căreia destinul lui apasă, şi că peste o zi sau probabil chiar peste o oră va fi prea târziu. Eu cer numirea unei comisii însărcinate să meargă să-1 invite pe Napoleon să abdice şi să-1 anunţe că în caz de refuz, Adunarea va pronunţa decăderea lui din drepturi.” Cuvântul a fost rostit. Singur în furtună, Lucien face totuşi faţă cu mult curaj. După ce a constatat dezmembrarea armatei, el face apel la onoarea Franţei, incarnată prin reprezentanţii ei: „Gândiţi-vă deci de asemenea, dragi concetăţeni, la demnitatea, la consideraţia de care se bucură Franţa! Ce va zice despre ea lumea civilizată, ce va spune posteritatea de faptul că, după ce 1-a primit pe Napoleon cu frenezie pe 20 martie, după ce 1-a proclamat erou eliberator, după ce a prestat în faţa lui un nou jurământ în solemnitatea atmosferei de pe Champ-de-Mai, ea vine, după numai douăzeci şi cinci de zile, după o bătălie pierdută, sub ameninţare din străinătate, să declare că el este cauza unică a nenorocirii noastre şi să-1 îndepărteze de pe tronul pe care tot ea îl chemase mai adineaori? Oare nu expuneţi voi astfel Franţa la un grav reproş de inconsecvenţă şi lejeritate, dacă în acest moment ea 1-ar abandona pe Napoleon?” La Fayette simte că a venit momentul să dea atacul final: „Ne acuzaţi, spune el fixându-1 insistent cu privirile pe Lucien, că nu ne facem datoria faţă de onoare şi faţă de Napoleon. Aţi uitat oare ce

am făcut noi pentru el? Aţi uitat că 1-am urmat în nisipurile din Africa, în deserturile din Rusia, şi că osemintele copiilor şi fraţilor noştri sunt pretutindeni dovada fidelităţii noastre? Noi am făcut destul pentru el; acum avem datoria să ne salvăm patria.” Un ropot de aplauze îl convinge pe Lucien că nu mai e nimic de sperat. Camera depăşeşte o etapă suplimentară votând în şedinţă plenară numirea unei comisii de zece membri – câte cinci pentru pairi şi deputaţi – care să se asocieze la deliberarea din Consiliul de miniştri. E un guvern provizoriu ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume! Partizanii lui La Fayette sunt majoritari, mai cu seamă printre deputaţi. Bonapartiştii reuşesc să-1 desemneze doar pe Drouot printre pairi. 1 Alcătuirea unei comisii a propus-o Lucien dar modalităţile sunt stabilite. De Cameră care precizează cu aroganţă că e vorba de o măsură provizorie în aşteptarea evidentă a abdicării. — -„- „- „ -”- * -o (tm)- „c. A, i;”t” ci no rpi natni vâre nresedinti. Fouche îl deleagă pe Thibadeau ca observator: „Cu fiecare clipă în plus, notează acesta din urmă, Camera îşi avansa uzurparea şi se întărea, iar puterea împăratului decădea din drepturi.” La Elysee, Napoleon primeşte fără prea mare surpriză relatarea fratelui său. Lucien insistă asupra urgenţei situaţiei; împăratul trebuie să dizolve camerele fără să mai aştepte dacă nu vrea să fie silit să abdice: „S-au rostit în Cameră cuvinte prea puternice, îi spune el, ca să mai putem spera să o facem să se răzgândească. În douăzeci şi patru de ore Camera trebuie să fie lipsită de orice autoritate. Nu există decât dizolvarea sau abdicarea.” Invers, Măreţ şi Caulaincourt îl sfătuiesc să cedeze noilor exigenţe parlamentare pentru a evita decăderea din drepturi şi a păstra astfel şansele pentru regele Romei. Pus astfel la zid şi de „ideologi” şi de „metafizicieni”, Napoleon nu rei'şeşte să se decidă. Cât de departe în timp i se pare a fi întoarcerea lui triumfală! Iluzia a lăsat loc durerii; iar durerea dezgustului. El nu se poate hotărî să-şi bată joc de propria-i legitimitate în faţa acestor neguţători de templu, după cum nici nu vrea să recurgă la forţă. Ce ar putea câştiga cu o nouă lovitură de Stat? Evident că sânge vărsat inutil, dată fiind situaţia militară dezastruoasă. A dizolva Camera prin violenţă înseamnă a risipi magia unei revoluţii paşnice care s-a degajat din Zborul Vulturului.

Să se bată? îl vor acuza, cum o fac fără încetare din martie încoace, că face Franţa să sângereze doar pentru gloria lui trăgând-o după el în prăpastie. Atunci să abdice? Fără îndoială că da, dacă nu este altă soluţie, dar cu demnitate, când va socoti el potrivit şi din propria lui iniţiativă, în comuniune cu naţiunea care, ea, nu a încetat să-1 sprijine de la această întoarcere. Vai de ea Cameră ce se teme de un nou Thermidor şi nu îşi dă seama că îndepărtându-1 îl readuce astfel pe Ludovic al XVIII-lea şi se condamnă pe sine. Spre deosebire de Convenţie care avea sute de mii de oameni la dispoziţia ei, gata să se dezlănţuie asupra duşmanului, această adunare nu mai reprezintă pe nimeni. Cu atât mai rău. Decât să se renege şi decât să sucombe sub umilinţă şi dezonoare, mai bine renunţă la totul. Numai dragostea faţă de Franţa îl mai reţine să împlinească acest ultim sacrificiu, această Franţă care – o simte, o ştie – va fi pradă jafului, în cazul în care el abdică, mânjită de ocupaţia aliaţilor, dominată de regaliştii radicali avizi de răzbunare şi prescripţie. Sigur că este tentat să-i lase pe parlamentari să poarte singuri responsabilitatea unei reacţii sângeroase care îi va demasca pe aceşti, jacobini orice recurs la violenţă, împăratul speră să-şi aroge aura sacrificială a unui Ludovic al XVI-lea întemeietorul, prin martiriul său, al unei nostalgii după monarhie căreia i s-au redat astfel originile ei cavalereşti. Prin nobleţea propriei sale căderi el vrea să-i smulgă regalităţii legitimitatea ei morală. Dar sirenelor mitului le răspund frământările propriei sale conştiinţe. Supunându-se vindictei reprezentanţilor, nu se face el oare vinovat de o adevărată trădare? Oare cel mai frumos sfârşit nu ar fi tocmai acela de a da o ultimă bătălie până la moarte, convins că în faţa unei invazi a aliaţilor orice capitulare ar fi nedemnă? Iar apoi, să nu mai existe oare nici o şansă de succes, cât ar fi ea de infimă? Aleşii naţiunii 1-au abandonat pentru a-şi salva propriile lor interese dar astfel ei sacrifică patria şi idealul revoluţionar. Să reziste sau să se resemneze? încă mai ezită, va continua să ezite. Printre vizitatorii de seară de la Elysee, îl regăsim şi pe Benjamin Constant. Napoleon îl apreciază pe acest interlocutor capabil să-1 înţeleagă din jumătăţi de cuvinte, dotat cu suficientă promptitudine în replici ca în prezenţa lui să se poată lăsa în voia inspiraţiei, sperând

astfel să găsească soluţii din confruntarea punctelor lor de vedere, în faţa lui, el se dedă la o adevărată înfruntare cu el însuşi. Se judecă, se cântăreşte, se depăşeşte. Nicicând nu este mai strălucitor Napoleon decât în schimbul cu arme egale. El ştie de altfel că mărturisirile lui în faţa lui Benjamin – sau în faţa lui Caulaincourt, în faţa lui Mole – vor contribui la sculptarea statuii sale pentru eternitate. Ultima conversaţie în doi capătă întreaga ei forţă dacă o plasăm în perspectiva celei dintâi. Amândoi constată naufragiul acestui Imperiu liberal pe care ei 1-au botezat împreună, venit prea repede pentru Franţa şi prea târziu pentru Europa. Constant, care încă mai refuza această soluţie în cursul dimineţii, îi sugerează cu delicateţe să abdice. Napoleon se enervează: „Se doreşte abdicarea mea! — Fost-au oare calculate urmările inevitabile ale acestei abdicări? Armata se adună în jurul meu, în jurul numelui meu. Îndepărtarea mea de ea ar însemna dizolvarea ei. Dacă eu abdic astăzi, în două zile nu mai aveţi nici armată. Această armată nu pricepe subtilităţile voastre. Credeţi oare că acţiunile metafizice, declaraţiile de drepturi, discursurile de la tribună, vor putea opri o debandadă? Să mă retrag spre Cannes, poate că aş fi putut să concep: dar nu concep să abandonez astăzi. Nu răstorni un guvern fără să provoci grave consecinţe în momentul în care duşmanul se află la douăzeci şi cinci de leghe.' l ţicâtatoa orlf>t-Qcirilr>r căi îl inrlianpa^ă Dară mă răsturnau în urmă parte din ceea ce duşmanul atacă, deci eu fac parte din ceea ce Franţa trebuie să apere. Dacă mă predă pe mine, se predă ea însăşi, îşi mărturiseşte slăbiciunea, se recunoaşte învinsă, încurajează îndrăzneala învingătorului. Astfel că nu mă destituie libertatea, ci Waterloo, adică teama, o teamă de care duşmanii noştri vor profita. [.] Şi în numele cărei împuterniciri îmi cere mie Camera să abdic? Ea îşi depăşeşte sfera legală, nu mai are nici o misiune. Eu am dreptul, datoria de a o dizolva.” Nu departe de Avenue de Marigny se mai aud încă ţipetele puternice „Trăiască împăratul” ce au răsunat toată ziua: „O mulţime, alcătuită în mare din clasa muncitoare nevoiaşă, se înghesuia pe această stradă, cuprinsă de un entuziasm aproape sălbatic, încercând să sară peste zidurile de la Elysee pentru a-1 înconjura pe Napoleon şi a se oferi să-1 apere. Asemenea ţipete, ce se auzeau

odinioară la festivităţi şi marcau triumfurile, se amestecau de astă dată în convorbirea noastră despre abdicare, alcătuind un contrast ce mă pătrunse cu o profundă emoţie, scrie Constant. Bonaparte îşi plimbă câtva timp privirile peste această mulţime cuprinsă de pasiune: „îi vedeţi, îmi spuse, nu sunt cei pe care i-am copleşit de onoruri şi averi. Ce-mi datorează ei mie? I-am lăsat săraci aşa cum iam găsit. [.] Dacă eu vreau, dacă eu permit, Camera rebelă, într-o oră, nici nu va mai exista.„ Dar nu va ceda acestei tentaţii, cât de puternică ar fi ea: „Nu am revenit de pe insula Elba pentru ca Parisul să fie inundat de sânge„, declară el ca un ecou al superbei fraze „Nu vreau să fiu regele unei răscoale”, pronunţată la prima lor întrevedere1. Spre ora unsprezece seara se face un pas în plus. Cei zece comisari tocmai numiţi de camere împreună cu miniştii de Stat se reunesc la Tuileries în sala Consiliului de Stat. Se decide cu şaisprezece voturi contra cinci că o comisie, numită evident de parlamentari, se va deplasa în tabăra aliaţilor pentru a negocia pacea. Aşa cum scrie Pasquier în Memoriile sale: „Era aproape pregătirea decăderii sale din După ce evocă exilul – înclinând pentru Statele Unite – împăratul încheie mtrevederea cu aceste cuvinte îmbibate de resemnare: „în rest, voi mai vedea; nu vreau să mă folosesc aţiş de forţă ca să mă lupt. Sosisem pentru a strânge laolaltă ultimele noastre resurse: iatămă abandonat. Mă abandonează cu aceeaşi uşurinţă cu care m-au primit. 1 bine! Ştergem du buretele, dacă e posibil, această dublă pată de slăbiciune şi neseriozitate! Sau cel puţin să fie acoperită de câteva bătălii, de câteva fapte de glorie! Să se întreprindă cel puţin în folosul patriei ceva re nu „> r. R, „t drepturi.„ Ca să mai salveze aparenţele, rezoluţia precizează că împăratul va trebui să-şi dea consimţământul la alcătuirea acestei comisii. Dar cu complicitatea uluitoare chiar a unei părţi dintre miniştrii săi, el e lipsit de dreptul de a negocia viitorul tratat de pace pentru care abdicarea lui (care nu mai este un secret) constituie o condiţie prealabilă. La Fayette, care încearcă să obţină prin forţă decăderea din drepturi, încă nu obţine satisfacţie datorită rezistenţei lui Lucien şi a lui Cambaceres1. Dar nu este decât o remiză. La ora trei dimineaţa, când membrii se

separă, Fouche îi spune lui Thibaudeau: „Trebuie să terminăm astăzi.” Ziua de 22 iunie trebuie să-1 răzbune pe acel 19 Brumar2. Renunţarea După o noapte scurtă, cei din urmă fideli – Caulaincourt, Joseph, Regnault, Rovigo, Lavalette – se prezintă în jurul lui Napoleon pentru a-1 convinge să abdice, împăratul ascultă, grav, dezabuzat, ca şi cuprins de fatalitate. Impasibil, pare să se resemneze cu sacrificiul, în faţa miniştrilor săi, îşi dă acordul la numirea comisarilor precizându-i în acelaşi timp lui Regnault că va şi pleca dacă menţinerea lui pe tron împiedică începerea negocierilor. În rândurile deputaţilor, reuniţi încă de la nouă dimineaţa la Palatul Bourbon, tensiunea sporeşte, mai cu seamă că Fouche şi Lanjuinais îi grăbesc să accelereze mişcarea înainte ca Napoleon să apuce să se răzgândească. Astfel, când încep să se răspândească zvonurile despre noile concesii făcute de împărat, ei încă le socotesc insuficiente, potrivit regulii din vremuri de criză ce spune că pe măsură ce puterea dă înapoi opoziţia îşi sporeşte pretenţiile. Fronda devine revoltă. Deputatul Duchesne trece la atac: „Nu cred că această Cameră le poate propune negocieri puterilor aliate, fiindcă ele au declarat că nu vor 1 încă o dată un schimb viguros de cuvinte îi opun pe Lucien şi La Fayette. Acesta din urmă cere din nou abdicarea. Lucien se enervează: „Dacă prietenii împăratului ar fi crezut că abdicarea e necesară pentru salvarea Franţei, ar fi fost cei dintâi ca să i-o ceară. — Dacă e vorba de adevăraţi francezi, răspunde ironic La Fayette. Adopt această idee şi cer să mergem de îndată cu toţii la împărat pentru a-i spune că abdicarea lui a devenit necesară în interesul patriei;” Lucien reuşeşte în extremis să-i convingă pe ceilalţi membri că momentul nu e bine ales dată fiind invazia inamicului. Cambacărăs, care prezidează şedinţa, îl sprijină cât poate el mai bine refuzând să supună la vot moţiunea de abdicare. Trata niciodată atâta vreme cât Napoleon domneşte. Deci nu este decât o soluţie, să-1 facem pe împărat să abdice.„ Generalul Solignac, deşi a fost unul din personajele din brumar, propune să fie aleasă fără întârziere o delegaţie care să-i exprime împăratului „urgenţa deciziei„. La Fayette, excedat, se răsteşte încă o dată la

Lucien: „Spuneţi-i fratelui dumneavoastră să ne trimită abdicarea, dacă nu îi trimitem noi decăderea din drepturi. — Iar eu, îi răspunde prinţul de Canino, am să vi-1 trimit pe La Bedoyere cu un batalion al Gărzii.” Cele două părţi de separă cu aceste cuvinte foarte puţin binevoitoare. Şedinţa se suspendă pentru o oră în aşteptarea mesajului împăratului. Curajos dar nu şi temerar, Solignac încearcă să-1 covingă pe Napoleon, fără ca totuşi să îndrăznească să-i dezvăluie conţinutul ultimatumului. Ca şi în ajun, îi revine lui Regnault rolul celui care aduce veştile proaste: împăratul dispune de şaizeci de minute ca să abdice. Reacţia lui Napoleon e uşor de imaginat. „Fiindcă se exercită asupra mea o violenţă, spune el, ei bine nu voi abdica deloc! Camera nu-i decât o adunătură de jacobini, de capete înfierbântate şi de ambiţioşi. Trebuia să-i denunţ în faţa naţiunii şi săi alung. Timpul pierdut poate fi reparat!” „Agitaţia împăratuluiajunsese la extremă, adaugă Fleury de Chaboulon; se învârtea făcând paşi mari prin cabinet şi „pronunţa jumătăţi de cuvinte imposibil de înţeles.” Regnault ştie să găsească cuvintele potrivite care să-1 mai liniştească: „Sire, vă conjur să nu mai încercaţi să luptaţi împotriva invincibilei forţe a lucrurilor. Timpul trece. Duşmanul avansează. Nu-i daţi Camerei, naţiunii, mijloacele de a vă acuza că aţi împiedicat obţinerea păcii. V-aţi sacrificat în 1814 pentru salvarea tuturor: reînnoiţi astăzi acest mare, acest generos sacrificiu.” Mânia imperială se consumă tot atât de repede cum se inflamase: „Voi vedea, răspune Napoleon; nu am avut niciodată intenţia să refuz să abdic. Am fost soldat; voi redeveni; dar vreau să fiu lăsat să mă gândesc cu calmul necesar la interesul Franţei şi al fiului meu: spuneţi-le să aştepte”, înainte să-i precizeze lui Lucien: „Şi La Fayette şi piticii lui de Prieteni politici sunt nişte nebuni. Vor abdicarea mea şi tremură că nu am să le-o dau. Am să le-o dau făcându-i responsabili de toate relele ce se vor abate asupra Franţei.” împăratul procedează mai mult de dragul formei la o ultimă consultare cu anturajul său. Cu excepţia lui Carnot1 şi a lui Lucien, Joseph şi ceilalţi miniştri preconizează renunţarea. Atunci el se înclină, refu-zând să adauge un război civil războiului venit din afară: „Domnilor, conchide el, singur nu pot nimic. [.] Am reunit această

adunare ca să-mi dea forţă; în loc de aşa ceva, diviziunile din sânul ei sfârşesc prin a-mi lua şi puţinele mijloace de care mai puteam dispune [.] Ea îmi cere să mă sacrific, iar eu consimt pentru că nu am revenit în Franţa pentru a aţâţa discordiile interne. Timpul, care analizează totul, va dovedi care au fost intenţiile celor ce ajung să-mi distrugă toate resursele şi posibilităţile încă aflate la dispoziţia mea.” Lucien face un efort disperat să-1 convingă să utilizeze forţa. Napoleon îl opreşte net: „Prinţe Lucien, scrieţi!” îi ordonă el brusc fratelui său. Tonul e solemn, şi atunci fiecare înţelege că el va ceda. Ochii i se încrucişează cu privirea cenuşie a lui Fouche. La începutul acestei dimineţi, şiretul îşi savurează triumful redactând în grabă o scrisoare către Manuel pentru a-1 informa de sfârşitul favorabil, însă împăratul nu se lasă înşelat: „Scrieţi-le, domunle duce de Otranto, scrieţi-le acelor oameni să stea liniştiţi: vor fi satisfăcuţi!” Pentru Lucien e prea de tot! Furios, el se ridică şi dă să plece. Napoleon îi ordonă din nou să se aşeze şi să noteze termenii abdicării. Textul scurt dar argumentat solid, denunţă jocul parlamentarilor, face apel la independenţă naţională şi scoate în lumina valoarea sacrificiului pentru care s-a optat. Ca şi în 1814, Napoleon se execută pentru a salva Franţa: „Francezi, atunci când am început războiul pentru a susţine independenţa naţională, mă bizuiam pe întrunirea tuturor eforturilor, a tuturor voinţelor şi pe ajutorul venit din partea tuturor autorităţilor naţionale; aveam temeiuri să cred în succes iar în acest sens am bravat toate declaraţiile puterilor reunite împotriva mea. Acum circumstanţele îmi apar schimbate. Mă sacrific oferindu-mă urii duşmanilor Franţei. Poate că au fost sinceri în declaraţiile lor când au spus că aveau ceva numai împotriva persoanei mele! Uniţi-vă pentru salvarea publică şi rămâneţi o naţiune independentă.” Lucien şi Carnot protestează în cor: împăratul a uitat să-1 menţioneze pe fiul său: „Fiul meu, fiul meu! Ce himeră! Dar eu nu abdic în favoarea fiului meu, ci în favoarea Bourbonilor”, exclamă Napoleon, 1 „Carnot s-a opus cu forţă împotriva acestei hotărâri, precizează Montholon; el a împins până la ultima limită a respectului insistenţa de a-1 ruga pe împărat să asculte vocea poporului şi să nu predea, prin abdicare, Franţa şi Revoluţia la discreţia răzbunătoare a

—: -x-m„ A” „,.; 5 naţională. Înainte să adauge cu amărăciune: „Cel puţin aceia nu sunt prizonieri la Viena.”1 După care, cu un soi de docilitate resemnată, dictează un nou paragraf: „Viaţa mea politică s-a încheiat, îl proclam pe fiul meu, cu titlul de Napoleon al II-lea, împărat al francezilor. Prinţii Joseph şi Lucien şi miniştrii actuali vor alcătui în mod provizoriu consiliul de guvernare. Interesul pe care îl port fiului meu mă angajează să invit camerele să organizeze fără întârziere regenţa printr-o lege.” Măreţ face atunci observaţia că participarea fraţilor la guvernul provizoriu riscă să fie percepută de Cameră ca o provocare iar împăratul, fără să ezite, pune să fie suprimate numele lor. Ce importanţă mai au fraţii! Ce importanţă mai are chiar fiul! Nu e momentul să se concentreze asupra dinastiei ci asupra bătăliei, această bătălie pentru Paris pe care i se interzice cu atâta laşitate să o dea. II menţionează pe Micul Vultur doar de formă, renunţând însă la toate mijloacele pe care i le conferă constituţiile ca să-1 întroneze2. Ştie că copilul, închis la Viena, nu poate profita imediat de această situaţie. Ca să-i păstreze şansele pe viitor, el trebuie acum să părăsească scena pentru a face apel la istorie. Numai ea va putea să-1 reabiliteze şi să-i ofere astfel o ultimă şansă, lui însuşi sau descendenţei sale. În vreme ce la 1814 cele două abdicări3 se mulţumeau să acuze marile puteri, de astă dată Naploeon nu ezită să arunce oprobriul asupra lui La Fayette şi a prietenilor săi. Acuzaţia de „duşmani ai patriei” se aplică deopotrivă parlamentarilor şi aliaţilor. Violând Actul adiţional, reprezentaţii au dovedit că nu ţin seama de această sacrosanctă legalitate în slujba căreia afirmă că ar fi devenit nişte 1 Lucien îşi aminteşte de o-replică şi mai dură: „Bourbonii valorează mai mult decât fiul meu; ei cel puţin sunt francezi.” Fleury de Chaboulon scrie: „Ducele de Bassano mi-a remis nota prinţului Lucien, ca s-o trimit în două locuri; când cele două exemplare i-au fost prezentate împăratului, se puteau distinge pe ele urmele dezolării mele: el şi-a dat seama şi, aruncându-mi o privire cât se poate de expresivă, îmi spuse: „şi-au căutat-o.” El le lasă celor două camere grija de a organiza regenţa chiar dacă ea este asigurată prin capitolul IV al Senatus-consultului organic de

pe 28 floreal anul XII (18 mai 1804); el îl îndepărtează pe Lucien, dar mai cu seamă pe Joseph, căruia regenţa îi revenea de drept. Textul de la 1815 merită să fie pus în paralel cu textul celor două abdicări precedente: „Fiindcă puterile străine au proclamat că împăratul Napoleon era singurul obstacol ce se opune restabilirii păcii în Europa, împăratul Napoleon, fidel jurământului său, declară că e gata să coboare de pe tron, să abadoneze Franţa şi chiar viaţa, pentru binele patriei, inseparabil în drepturi de fiul său, de drepturile de regenţă ale împărătesei, şi de legile Imperiului” (4 aprilie 1814). „împăratul Naooleon reuntă nentru eh nentni „nrrpcnrii ci Hpc
Camera pairilor. Ministrului Poliţiei îi revine, din ordinul împăratului pe care trebuie să-1 considerăm drept o ironie a istoriei, să organizeze momentul predării ştafetei în faţa deputaţilor2, în faţa complicilor săi entuziasmaţi, maestrul Jacques al complotului vine personal să semnaleze reuşita operaţiunii şi să pună mâna pe putere. După ce aminteşte că regulamentul interzice orice demonstraţie publică în sânul Adunării, preşedintele Lanjuinais citeşte textul abdicării. Ne putem imagina sentimentele manifestate de reprezentanţi la anunţul veştii: în l 159, 25 franci pe data de 22 iunie faţă de 54 de franci în ajun. 2 Ducele de Otranto e însoţit de Caulaincourt, regnault şi Decres; Mollien şi Gaudin îl escortează pe Carnot în faţa camerei superioare, în acest timp, camerele se arată nerăbdătoare şi trimit un emisar (adjutantul general al gărzii naţionale) să-1 anunţe pe faţa unei minorităţi bonapartiste disperate se ridică majoritatea libera-lojacobină ce triumfă în secret, convinsă că a scăpat de o lovitură de stat şi fără îndoială surprinsă să constate că i-a venit de hac împăratului cu atâta uşurinţă. Fouche urcă atunci la tribună şi are grijă să îi aducă un omagiu strălucit lui Napoleon despre care declară că vrea să-1 plaseze sub protecţia Adunării1. Sub flori, se ascund spini: discursul nu menţionează numele regelui Romei. Deputatul Dupin, în numele majorităţii, desăvârşeşte manevra: „Camera reprezentanţilor, proclamă el, aceptă abdicarea lui Napoleon Bonaparte, şi declară tronul vacant până în momentul în care naţiunea îşi va exprima voinţa.” Dupin convinge apoi Camera să adopte crearea unei comisii de constituire şi a unui guvern provizoriu de cinci membri – un nou Directorat – dintre care trei vor fi aleşi de deputaţi, iar ultimii doi de pairi. În timp ce parlamentarii pun Imperiul între paranteze, două delegaţii, de deputaţi şi de pairi, vin să-i mulţumească lui Napoleon pentru gestul său. Împăratul, scârbit de cinismul lui Fouche, se revoltă în faţa pairilor care s-au raliat ca nişte fricoşi rezoluţiilor din camera inferioară. Thibaudeau relatează scena: „Ipocrizie şi deriziune! [.] Ce profundă singutătate, în acest palat! Ce tăcere morocănoasă! Doar un singur om care ne introduce. Sosim în faţa împăratului, care e singur, în picioare, fără nimeni din protocol. Distingem eforturile pe care le face ca să-şi ascundă agitaţia din

suflet.” Cum Lacepede omisese să-1 menţioneze pe Micul Vultur, el răspunde „cu amărăciune şi pe un ton foarte însufleţit: „Nu am abdicat decât în favoarea fiului meu [.] în cazul în care camerele nu îl proclamă, abdicarea mea va fi nulă [.] După cum au luat-o lucrurile, vor fi aduşi înapoi Bourbonii [.] Veţi vărsa în curând lacrimi de sânge [.] Vă lăudaţi că-1 veţi obţine pe ducele de Orleans, dar englezii nu-1 vor. Nici d'Orleans nu o să vrea să se urce pe un tron înainte ca branşa regală să abdice, în ochii regilor de drept divin, ar fi un uzurpator.„ După acestea el ne-a concediat cu un salut iar noi ne-am retras.” încă o dată, mânia lui soseşte prea târziu. Ni-1 putem oare imagina revenind asupra abdicării la numai câteva ore după ce o semnase? „Nu în faţa unei Adunări compuse din francezi, proclamă Fouche, trebuie să vin eu spre a recomanda considerentele pe care le datorăm împăratului Napoleon şi pentru a reaminti sentimentele pe care el trebuie să le inspire în nefericirea lui. Reprezentanţii Restul după-amiezii pentru deputaţi, seara şi o parte din noapte pentru pairi sunt consacrate alegerii noului guvern. Potrivit sfaturilor interesate ale lui Fouche, La Fayette se vede îndepărtat de deputaţi, ca şi Lanjuinais de altfel, persoană prea mândră şi prea întreagă pentru a-i conveni noului stăpân. Reprezentanţii îl aleg în frunte pe Carnot cu 329 de voturi, urmat de ducele de Otranto care reuşeşte, graţie manevrelor puse la cale, să obţină 293 de voturi. Nici un altul neîntrunind majoritatea absolută, e nevoie de un al doilea tur. Generalul Grenier, vechi prieten al lui Moreau, are avantajul că reprezintă armata fără să aibă inconvenientul că îl adulează pe împărat. E ales cu uşurinţă. Pairii îşi opresc alegerea asupra lui Caulaincourt şi Quinette1, consacrând revenirea în forţă a regicizilor care alcătuiesc trei cincimi din noua instanţă2. Guvernul provizoriu, contrar celui din 1814, nu comportă de astă dată nici un regalist declarat, în definitiv, guvernul pare unul şi mai opus lui Ludovic al XVIII-lea decât lui Napoleon3. Ostilitatea Camerei faţă de dinastie sporeşte importanţa lui Fouche care se impune ca un intermediar obligatoriu al monarhiei, atât faţă de naţiune cât şi faţă de aliaţi. Chiar în aceeaşi seară Lucien intervine în faţa pairilor cu speranţa că îi va face să-i recunoască nepotul. Chiar dacă bătut la modul sever el a obţinut doar 18 voturi la alegerile pentru comisia

guvernului – şeful a ceea ce a mai rămas din partidul bonapartist cere proclamarea lui Napoleon al II-lea şi alcătuirea unui consiliu de regenţă în care el, Joseph şi Jerome ar urma să fie membri. Drepturile dinastiei, să nu uităm, sunt şi ale lui. Excelent orator, fratele lui Napoleon încearcă să obţină cu ajutorul verbului ceea ce nu mai poate obţine cu forţa. Fiindcă parlamentarii sunt pierduţi pentru această cauză, el încearcă să-i convingă pe „pairi, despre care se poate presupune că sunt mai leali decât deputaţii şi, de altfel, infinit mai puţini, ceea ce îi face mai influenţabili4. Mizează pe lirism ca să-i aducă pe calea datoriei: „împăratul e mort, trăiască împăratul! exclamă el. Împăratul a abdicat! Nu se poate instala un interval între împăratul care moare, sau care abdică şi succesorul lui. [.] Orice întrerupere este anarhie, în conformitate cu Actul constituţional, îi cer Camerei pairilor să declare, printr-o mişcare spontană şi unanimă, în faţa poprului francez şi a 1 Efemer ministru de Interne ne timtml Revoluţiei apoi prefect al Imperiului. Străinilor, că îl recunoaşte pe Napoleon al II-lea drept împărat al francezilor.” La aceste cuvinte murmurele sporesc: „Eu dau cel dintâi exemplul şi îi jur fidelitate”, mai adaugă prinţul. Huiduit, Lucien se încordează brusc: „Dacă există în jurul nostru trădători, dacă există francezi care gândesc să ne lase în seama dispreţului altor popoare [.], dacă o minoritate facţionară ar vrea să atenteze la interesele dinastiei şi să submineze Constituţia, nu în Camera pairilor vor găsi aceştia sprijin”, adaugă tot el ironic. Pontecoulant, partizan ardent al abdicării, ţâşneşte de îndată. Pentru el, a fi patriot nu înseamnă a te lamenta pe tema drepturilor unei dinastii perimate ci a salva pacea cât mai este încă vreme. Aliaţii nu-1 vor pe regele Romei mai mult decât pe Napoleon. De altfel, oare se poate avea în vedere la modul decent să fie lăsat să domnească acest copil de patru ani a cărui mamă se complace să stea la Parma? Ar fi marele risc de a-1 vedea pe „Căpcăun” revenind în galop din exil sub aclamaţiile mulţimii, „îl întreb pe prinţ, exclamă el, în ce calitate i se adresează acestei camere? Ca francez? Nu-1 recunosc ca atare. [.] E prinţ roman iar Roma nu mai face parte din teritoriul francez.” Refuză de asemenea să-1 recunoască pe Micul

Vultur. „A lua o asemenea hotărâre, conchide el, ar însemna să închidem uşa pentru toate negocierile.” Decât să ne aventurăm să-1 stabilim în drepturi, e mai urgent să garantăm interesele Revoluţiei printr-o constituţie pe care va trebui să jure viitorul suveran. Atmosfera se încinge, înfierbântatul Le Bedoyere, care st„ ca pe jăratec de la începutul serii, se precipită furios la tribună: „Rareori au fost văzute trăsăturile unei fizionomii dintre cele mai nobile alterate, răvăşite de o pasiune mai vehementă decât cele care îl agitau, în acel moment, pe generalul La Bedoyere, raportează Villemain. În vârstă de abia treizeci de ani, cu o talie elegantă, mişcările lui uşoare aveau toată vivacitatea primei tinereţi. Fruntea lui foarte descoperită, aproape lipsită de podoabă capilară, era înaltă şi lucitoare, dar încărcată de o sumbră iritare; iar ochii lui albaştri străluceau de mânie. Se simţea în el o natură generoasă şi blândă răvăşită de durere, tulburată de violenţa pe care şi-o aplica sieşi.” Animat de fidelitatea lui cavalerescă faţă de împărat, el îi urăşte pe aceşti nenorociţi de civili care întineză cu palinodiile lor sacrificiul celor bravi şi calcă în picioare jurământul prestat pentru a-şi servi mediocrele lor interese1. Tânărul general ştie că îşi joacă în acest moment capul – de altfel va fi împuşcat cu câteva săptămâni mai târziu – dar, spre deosebire de atâţia alţii, el are curajul să-şi asume responsabilitatea. El aspiră la un sfârşit demn al epopeii inaugurate la Grenoble. Nu vrea să se târguiască – ştie că totul s-a terminat – vrea doar pălmuiască, ca şi cum ar vrea să o provoace în duel, această ruşinoasă adunare a pairilor. Vocea lui bubuie pe neaşteptate: „Napoleon a abdicat pentru fiul său; abdicarea lui este una şi indivizibilă. Dacă fiul lui nu e recunoscut, nu este încoronat, eu zic că Napoleon nu a abdicat: declaraţia lui e nulă, de toată nulitatea, ca şi condiţia pe care a r>uso. Ştiu, văd acest lucru; oamenii care se târau la picioarele lui, pe vremea proprităţii, aceiaşi se vor ridica împotriva fiului său, copil, captiv, lipsit de un atât de mare apărător. Dar mai există şi alţii care doresc să le rămână fideli amândurora. În camerele franceze există oameni nerăbdători să-i vadă sosiţi aici pe duşmani, cărora le vor spune în curând aliaţi.” Acuzaţia de trădare îi trezeşte pe pairi şi provoacă violente proteste: „împăratul, continuă el ridicând tonul, va fi probabil trădat din nou; poate că există generali necinstiţi care

tocmai în acest moment se gândesc să-1 abandoneze. Nu are importanţă, împăratul e al naţiunii şi împreună cu ea el poate să facă totul. Ca să o apere, va şti el să găsească inimi mai tinere ce nu se angajează decât o singură dată. [.] Scoateţi legi care să dezonoreze trădarea. Dacă numele trădătorului e blestemat, casa lui rasă de pe faţa pământului, familia lui proscrisă, nu vor mai exista trădători; nu vor mai exista nici laşele manevre care ne-au adus recenta catastrofa, ale căror complici, poate chiar autori se află aici de faţă.” în acest moment oratorul îl fulgeră din priviri pe Ney1. De astă dată pairii se ridică în picioare şi îi cer insolentului să tacă. „Tinere, aţi uitat, se indignează Massena, cine s-ar putea simţi vizat pe bună dreptate”. Lameth2 plusează: „încă se mai crede în corpul de gardă!” Preşedintele îşi pune mâinile pe cap în semn de dezaprobare, înăbuşită în parte de proteste, vocea lui Bedoyere încă se mai aude înainte să fie îndepărtat cu forţa de la tribună: „Oare s-a decretat că niciodată nu vor fi suportate în această sală decât voci servile şi josnice?” 1 Ney pronunţase înainte un discurs apocaliptic despre starea armatei, trăgând concluzia ca e imposibilă continuarea luptei şi că deci trebuie să înceapă de îndată negocierile. 2 Alexandre-Theodore, unul din cei trei fraţi Lameth care s-au remarcat mai cu seamă „ ' A-: *-: -*~ ~x? n^^ono că CP <; nerie de Violenţa ieşirii lui alimentează jocul prietenilor, lui Fouche. Ei profită ca să spună cu regret că bonapartiştii rămân în continuare nişte dictatori care îi dispreţuiesc pe reprezentanţii parlamentari, nu le pasă de interesul ţări, e drept că sunt bravi, dar sunt şi proşti, incapabili să rezolve criza care cere spirit pragmatic şi stăpânire de sine. Aşa cum o atestă şi numărul mic de voturi obţinut de Lucien, Imperiul, incapabil să încoroneze durabil Revoluţia, nu va supravieţui întemeietorului său. Adevăratul triumfător al zilei este Fouche. Împingându-l pe Napoleon spre ieşire şi îndepărtându-1 pe La Fayette, el dă o dublă lovitură. Aşa că nu-şi ascunde deloc satisfacţia în faţa lui Pasquier venit să afle ce mai e nou: „Veţi fi de acord cu mine, îi spune, că s-au înfăptuit nu puţine lucruri în mai puţin de două ori douăzeci şi patru de ore.” Vai de cei învinşi

O dată cu sfârşitul domniei lui Napoleon, se prăbuşeşte o lume a onoarei şi gloriei spre a-i lăsa locul unei lumi a abilităţii şi renegării. După revoluţia poporului, după lovitura de stat a Vulturului, iată că a sosit, în 1814 ca şi în 1815, vremea revoluţiilor de palat, timpul unei puteri confiscate de elitele instalate. Crudă umilinţă pentru acest împărat pe care Franţa şi 1-a ales să-i fie epifanie. Iată că hoitarii înaintează, avizi să profite de perioada de tranziţie ce se deschide. Fouche, în fruntea lor începe prin a pune mâna pe comisiile executive, chiar dacă nu fusese ales decât în a doua poziţie după Carnot. Îndreptăţit de acest vot, ministrul de Interne se instituie preşedinte de drept şi convoacă în seara de 22 iunie noile colegii pentru a doua zi. Ducele de Otranto replică imediat adresând propria lui scrisoare de convocare sfertului provizoriu. Profită de şedinţa inaugurală, în dimineaţa de 23 martie, pentru a-1 păcăli pe bietul Carnot. Contând pe sprijinul colegilor săi, Fouche obţine ca preşedintele să fie numit de comisie şi nu de camere. După ce vede că a obţinut această condiţie prealabilă, promite să-şi dea votul lui Carnot, care se crede obligat să facă la fel. Cum era' de aşteptat, Fouche votează pentru el însuşi şi obţine majoritatea. De acum înainte, el beneficiază de sprijinul unanim al comitetului, cu excepţia lui Carnot care se va lupta cu el fără încetare. Fouche profită de această primă şedinţă pentru a mai îndulci umilinţa pe care i-o impusese rivalului său plasându-1 pe fratele acestuia, CarnotFeulins, la ministerul de Interne1. La Fayette, căruia totuşi îi promisese comandamentul gărzii naţionale, se vede din nou înlăturat în favoarea lui Massena, unul din apropiaţii săi, şi trebuie să se mulţumească cu un modest post de plenipotenţiar, inutil căci aliaţii refuză să angajeze orice discuţie cu o adunare naţională descalificată date fiind originile ei imperiale. Deci într-o singură şedinţă, Fouche reuşeşte să-i marginalizeze pe mentorul republicanilor şi pe cel al liberalilor. Mândru de manevra sa, el îşi permite să-şi califice adversarii drept „imbecili” şi „nătângi”1, în vreme ce el devine pentru următoarele cincisprezece zile stăpânul Franţei. Misiunea lui principală este aceea de a-1 îndepărta pe împărat pe care încă îl crede capabil să se răzgândească. Se teme mai cu seamă de influenţa pe care o are asupra armatei mai ales că

retragerea progresivă a diferitelor corpuri de armată în jurul capitalei îi oferă o puternică pârghie de care nu dispunea când sosise cu câteva zile în urmă. În opt zile, cu peste cincizeci de mii de oameni disponibili, Napoleon ar putea fi tentat să-şi reia puterea, pretextând violări ale Actului adiţional – lovitură de stat parlamentară, faptul că Micul Vultur a fost uitat – pentru a-şi legitima astfel acţiunea, în faţa unui astfel de concurent, Fouche ştie că el nu reprezintă nimic. Ce greutate pot avea patru voci ale unui guvern provizoriu desemnat de nişte deputaţi aleşi de o mână de alegători şi de nişte pairi numiţi direct de împărat? Fouche se simte totuşi scindat între neliniştea suscitată de prezenţa lui Napoleon şi dorinţa de a-1 avea la mână ca pe o monedă de schimb în încercarea de forţe la care s-a angajat cu Ludovic al XVIII-lea şi cu Europa. Iată de ce nu dă imediat urmare insistenţelor lui Napoleon care cerea două fregate pentru a se exila în Statele Unite. Câştigă timp, cerându-i lui Wellington permise de liberă trecere pentru împărat. E o măsură dilatorie întrucât el ştie cu precizie că nu le va obţine. Măsură de asemenea perfidă căci, solicitându-1 pe „ducele de fier”, el aruncă asupra aliaţilor reponsabilitatea unei eventuale arestări a lui Napoleon2. Oare a fost şi mai josnic mergând până la a propune să-1 şi Decres îşi păstrează portofoliile; Drout este numit comandant al Gărzii imperiale, în aceeaşi seară, în cursul celei de a doua şedinţe a comisiei, Grouchy este numit la comandamentul armatei din nord. 1 „Ce spuneţi de acest bătrân imbecil? îl întreabă Fouche pe Mole vorbind de La Fayette? Cunoaşteţi oare vreunul mai nătâng?” Ceilalţi plenipoten, ia. I însărcinaţi să negocieze cu aliaţii sunt Sebastiani, La Forest, d'Argenson şi Pontecoulant. Benjamin Constant fiindu-le adjunct ca secretar. 2 Cete. Ae. Ciefmpnpc) mai mult Hprât nrnhahil rS Fonrhfi ţnliritândll-i nasanoatte lui predea pe Napoleon aliaţilor? Nimic nu îndreptăţeşte această afirmaţie, deşi îndoiala subzistă1. În aceste împrejurări preşedintele provizoriu face în aşa fel încât să-1 îndepărteze de-a binelea pe Napoleon al II-lea, suveran oficial dacă e să luăm în consideraţie termenii abdicării tatălui său şi textul Constituţiilor Imperiului. Micul Vultur beneficiază de mobilizarea puternică a ultimilor bonapartişti pentru care viitorul, dacă nu reuşesc

să-1 impună cât mai repede posibil, se anunţă sub culorile sumbre ale fugii sau martiriului. Ducele de Otranto se teme să nu vadă pasiunile înteţindu-se şi armata animată pe această temă – cum se întâmplase şi cu discursul lui Bedoyere – iată de ce acceptă o concesie pur formală, sperând să-i mai îmblânzească. Pe 23 iunie, la iniţiativa fidelului său Manuel, el face să fie votat în unanimitate un ordin de zi ce recunoaşte suveranitatea lui Napoleon al II-lea, dar „uită” să organizeze regenţa legitimând astfel guvernul provizoriu ales în ajun. După ce îl alungase pe împărat, acum Fouche escamotează Imperiul; „Bietul regişor al Romei, scrie La Bretonniere, şi-a văzut regalitatea adoptată în Cameră cu aceeaşi solemnitate ca un amendament asupra tutunului sau potasiului.” De îndată ce a fost întronat, Napoleon al II-lea nici nu mai există, iar „domnia” lui se alătură celei a lui Ludovic al XVIII-lea în panteonul legitimităţilor avortate. Împăratul, continuând să fie aclamat de o numeroasă mulţime, rămâne la Elysee până pe 25 iunie, îl trage cu atât mai puţin inima să plece cu cât, spre deosebire de situaţia din 1814, acum îşi riscă viaţa fiindcă soarta lui nu e fixată printr-un tratat. Până la sfârşit, pândeşte un semn al destinului, un apel al armatei sau o adresă din partea parlamentarilor. Dar salvarea aşteptată nu soseşte: „Sunt ca Hanibal, spune el atunci, dar un Hanibal rară armată şi fără azil avându-i chiar pe cartaginezi duşmani implacabili”. E o confidenţă ce dă măsura dimineaţa, dusă de generalul Tromelin care nu va ajunge la cartierul general englez decât Pe data de 30. Or, încă de pe 27 unie, lordul Melville, prim lord al Amiralităţii, îi scrie amiraluui lord Keith, comandant al flotei din Canalul Mânecii, ca să-1 avertizeze de planul de fugă al lui Napoleon spre America şi să-i ceară să-1 intercepteze. Deci guvernul britanic a fost informat pe alte căi. 1 Potrivit lui Henry Houssaye, Fouche” le-ar fi dat plenipotenţiarilor, plecaţi de la Paris Pe 24 iunie, instrucţiuni secrete în acest sens. Dacă armistiţiul ar fi cerut acest preţ, Napoleon ar putea fi predat Angliei sau Austriei, în sprijinul tezei sale el citează o scrisoare de Wellington dar, cum o recunoaşte el însuşi, nu există nici o mărturie franceză nici un cuvânt al Ini Fnnrhis r^rt imensei sale nefericiri. Căzuse între 1812 şi 1814 în doi ani. Iată că de astă dată a fost răsturnat în două zile, făcând să urmeze fără întrerupere, după un

dezastru militar, un fiasco politic şi fără să mai aibă timp să-şi tragă suflarea. De pe o zi pe alta, salvatorul Franţei, dat afară ca un lacheu prin complotul parlamentar, cunoaşte din nou vidul de putere şi singurătatea de la Fontainebleau. Redus la el însuşi, va trebui să înfrunte această trecere brutală de la puterea extremă la viaţa obişnuită, deposedat de substanţă şi energie. Sigur, Napoleon nu se află la prima lui încercare: a avut deja parte de plictiseală, de epuizare fizică şi morală; a cunoscut abandonul din partea celor apropiaţi, a simţit pe propria lui piele comploturile, trădările – ieri pe cele a lui Talleyrand şi Marmont, astăzi pe cele ale lui Fouche şi Davout. Dar de astă dată nenorocirea lui este agravată din mai multe pricini: o brutală înfrângere militară deşi victoria a ţinut de un fir de păr, caracterul brusc al căderii sale care îi dă un sentiment de ameţeală, iar apoi faptul că trebuie să cantoneze la Paris, lucru care îi sporeşte frustrarea. La Elysee, împăratul se învârte în cerc, supravegheat de poliţia ducelui de Otranto care domneşte de acum înainte în locul lui la Tuileries. Degeaba îi blestemă pe aceşti parlamentari care se străduiesc copilăreşte să facă o nouă constituţie1, acest guvern provizoriu pe care el îl porecleşte cu dispreţ „cei cinci împăraţi”, pe acest Fouche care negociază în secret cu aliaţii şi manipulează pe toată lumea doar în speranţa că se va acroşa de putere. Tristeţea lui vine şi din sentimentul că este neînţeles şi se dublează cu nostalgie în faţa spectacolului patetic al acestei mulţimi care îl aclamă de îndată ce îşi face apariţia la balcon. Printre ei se află muncitori, studenţi, câţiva militari, din ce în ce mai numeroşi pe zi ce trece, şi mai cu seamă sunt aceşti federaţi de care probabil regretă că nu s-a fi folosit pe vremea când încă mai avea efectiv puterea2. 1 La puţin timp după abdicare, împăratul îl întreabă pe Regnault cu ce se ocupă parlamentarii. Auzind că e vorba de o constituţie, el are următorul comentariu: „Suntem tot în Imperiul de Jos. Deliberează, nefericiţii! Deliberează, iar inamicul e la poartă.” 2 Mărturia lui Pasquier face să apară cât se poate de sugestiv dispreţul pe care îl resimţea elita politică în contact cu poporul parizian: „Napoleon, scrie el în ale sale Memoires, se simţea adesea obligat să-şi facă apariţia şi să le mulţumească. L-am văzut în acea zi apărând pe terasă. Nu-1 mai revăzusem de la ultima întrevedere

avută cu el, în 1814, în ajunul plecării sale în campania din Franţa, şi nu am putut să mă eliberez de o profundă emoţie, văzându-1 redus la situaţia de a veni să răspundă prin saluturi repetate aclamaţiilor pornite de atât de jos. Există puţine spectacole mai triste, mai emoţionante, mai copleşitoare decât cel al acestui om, multă vreme însoţit de o atât de mare glorie şi de o impresionantă putere, redus la astfel de umiliri. Fizionomia lui, evident că gravă, Cu toate subsidiile distribuite de Fouche pentru a-i face pe manifestanţi să plece, alţii li se adăugau în curând. În aceste condiţii, tentaţia de a prelua din nou puterea îl obsedează pe Napoleon, fără ca el să lase să se vadă ceva. Ar fi destul să dea un singur ordin pentru ca toate aceste mii de oameni, cărora în curând li se alătură şi armata, să se repeadă asupra trădătorilor de la Tuileries şi de la Palais-Bourbon? Cu toate acestea, el refuză în continuare să se joace ca un ucenic vrăjitor: „Dacă aş pune în acţiune forţa brutală a maselor, îi mărturiseşte el lui Montholon, aş salva fără îndoială Parisul şi mi-aş asigura coroana fără să recurg la ororile războiului civil; dar ar însemna şi să risc să vărs valuri de sânge francez. Ce forţă ar fi atât de puternică încât să poată domina atâta pasiune, atâta ură, atâta răzbunare?” Spectrul Terorii îl împiedică să cedeze acestei tentaţii: „Nu, nu pot uita un lucru: şi anume că am fost purtat de la Cannes la Paris în mijlocul acestor ţipete de sânge: Jos preoţii! Jos nobilii! îmi plac mai mult regretele după Franţa decât coroana ei.” Căci violenţa, legitimă pe timp de război, rămâne în ochii lui imorală şi barbară atunci când se dezlănţuie chiar în sânul unei naţiuni. Oricât de mult 1-ar costa, Napoleon rămâne fidel opţiunii pentru legalitate care 1-a împins la sacrificiu şi îl forţează la exil. Agitaţia pariziană îl incită pe Fouche să înmulţească iniţiativele dar şi zvonurile ca să-1 oblige pe Vultur să părăsească Parisul, în una din nopţi, pune să fie întărită garda, având grijă ca Napoleon să afle că nu întreprinde altceva decât să prevină o tentativă de răpire din partea regaliştilor dar că nu va putea să-i garanteze securitatea la nesfârşit. Davout, câştigat în această privinţă, se repede la Elysee pe 24 iunie pentru a-i cere indezirabilului să se îndepărteze fără întârziere1. Îi explică în substanţă că prezenţa lui compromite pacea civilă şi face să fie pusă sub semnul bănuielii buna credinţă a guvernului în negocierile ce se desfăşoară, împăratul spune că e

gata să cedeze cu condiţia să i coloane dinspre „foubourg du Temple”, „foubourg Saint-Antoine”, „foubourg Saint-Marcel”. Printre meseriaşii din toate corpurile de meserii se aflau cărbunarii şi matahalele din Hala de grâu pe care Napoleon îi poreclea râzând „muşchetarii mei în negru Şi gri.” Abdicarea a fost foarte prost primită, confirmă istoricul: „Se auzeau grupuri strigând: „Nu abdicare, nu! e o trădare! Cum de s-a lăsat împăratul răsturnat de camere în loc să Ie dizolve? Miniştrii sunt nişte trădători. Nu-1 vom avea pe regele Romei, va trebui să avem parte de răzbunarea Bourbonilor. Trăiască împăratul!„ Au fost şi încăierări, căci era de îndată insultat şi maltratat orice individ care surâdea sau scotea un cuvânt echivoc ce îl făcea să fie bănuit de sentimente regaliste. [.] în Place Vendome, două până la trei sute de persoane îngenunchiară în fata coloanei inrânrl „a mnvrs „*. Xr-i- >. Se garanteze că va putea să se îmbarce pentru Lumea Nouă: „Se doreşte plecarea mea. N-o să mă coste mai mult decât restul”, declară el cu dispreţul pe care i-1 inspiră atitudinea fostului său ministru, înainte să pronunţe aceste cuvinte profetice: „Fouche înşeală pe toată lumea şi va fi până la urmă înşelat el însuşi şi prins în propriile lui plase. El manipulează Camera, aliaţi au să-1 manipuleze pe el şi îl veţi avea chiar din mâna lui pe Ludovic al XVIII-lea adus de ei.” Dezgustat mai mult ca oricând, el se simte incapabil să mai suporte multă vreme aclamaţile acestei mulţimi care, dacă îl asigură că a rămas popular, sună totuşi ca un reproş şi un regret. Aşa că cere să fie găzduit de Hortense, instalată la Malmaison de când murise Josephine. Locul îi place şi prezintă avantajul că e aproape de Paris, în funcţie de turnura pe care o vor lua evenimentele, el se va îndrepta spre exil sau, cine ştie, spre această ultimă revenire în care speră fără să creadă însă prea mult. Peste câteva zile, capitala riscă să fie asediată în vreme ce militarii, tot mai numeroşi, vor fi cantonaţi nu departe de el în perspectiva bătăliei. Nu-şi poate imagina că Parisul va capitula fără să se bată, cu atât mai mult cu cât Fouche, pentru a negocia în poziţie de forţă, ordonase intense pregătiri militare. Poate că încă o dată se vor gândi să-şi întoarcă ochii spre eternul lor salvator, opinia publică de teamă, militarii din pasiune. Pe 25 spre amiază, Napoleon îl primeşte pe Carnot căruia îi apreciază

curajul şi fidelitatea dovedite în cursul ultimelor evenimente: „Adio, Carnot, îi spune în timp ce-1 conduce, v-am cunoscut prea târziu!”1 Se pregăteşte acum să părăsească palatul Elysee. O mulţime şi mai numeroasă, avertizată de zvonuri, umple foburgul Saint-Honore, hotărâtă să împiedice plecarea lui. Emoţionat şi în acelaşi timp umilit, el îşi ascunde suferinţa în faţa partizanilor săi care strigă din răsputeri: „Trăiască împăratul! Trăiască împăratul! Nu ne abandonaţi.” Ca să nu rişte să se vadă prins în această agitaţie, Napoleon trebuie să recurgă la un şiretlic. Ordonă să fie îndreptată caleaşca spre ieşirea oficială după care iese prin poarta grădinii şi urcă în trăsura mai discretă a marelui mareşal Bertrand. Soseşte la Malmaison spre unu şi jumătate după-amiază. 1 Camot a insistat ferm să plece spre Statele Unite în următorii termeni: „Să nu mergeţi în Anglia. Aţi stârnit acolo prea multă mânie; veţi fi insultat de boxeri. Nu ezitaţi „s treceţi în America. De acolo încă îi veţi mai face pe duşmani să tremure. Dacă va fi ca Cu revenirea la surse spre unul din locurile de primă importanţă ale puterii sale, Napoleon pune astfel capăt existenţei sale publice1; în plus, îşi reafirmă ataşamentul faţă de Josephine care cumpărase această proprietate unde se retrăsese după divorţ până la moartea ei. O regăseşte aici pe Hortense, fiică a scumpei lui creole şi mamă a vitorului Napoleon al III-lea, într-un moment ce pare, privit în urmă, ca o trecere a ştafetei de la un imperiu la altul. Napoleon rămâne pe loc din 25 până în 29 iunie, într-o stare de o violentă incertitudine, cernând în amintire trecutul, blestemând prezentul, temându-se pentru viitor. Continuă să se îndoiască că abdicarea lui ar fi fost justificată şi, cum se întâmplase şi la Fontainebleau, face figura unui om dărâmat, departe de imaginile convenţionale ce îl prezentau în anii de glorie ca pe un Cezar. Extrema lui încetineală de a pleca atestă faptul că îi repugnă să se supună inexorabilei fatalităţi2. Ca să încerce să scape de ea, se lasă legănat de visul unei recuceriri. Iar atunci se înflăcărează, ca în prezenţa lui Măreţ: „Nu aş putea să fac nimic mai bun pentru voi toţi, pentru fiul meu, pentru mine, decât să mă arunc în braţele soldaţilor mei. Apariţia mea ar electriza armata; şi i-ar trăsni pe străini. Dacă, dimpotrivă, mă lăsaţi aici să-mi privesc neputincios sabia, ei o să-şi bată joc de voi iar voi o să fiţi nevoiţi să-1 primiţi pe Ludovic al XVIII-

lea cu pălăria scoasă.” Cum ducele de Bassano a emis anumite obiecţii, Napoleon nici măcar nu mai încearcă să argumenteze şi cade din nou în prostraţie: „Ei bine, constat că trebuie tot timpul să cedez.” După care adaugă suspinând: „Nu trebuie să iau asupra mea responsabilitatea unui asemenea eveniment. Trebuie să aştept să fiu chemat de vocea poporului, de soldaţi şi de camere. Dar de ce nu mă cheamă Parisul? Nimeni nu observă aşadar că aliaţii nu ţin câtuşi de puţin seama de abdicarea mea?” A doua zi după sosire evocă împreună cu Hortense amintirea absentei: „Cu o expresie emoţionantă, mi-a zis: „Biata Josephine! Nu mă pot obişnui să locuiesc aici fără ea! Mi se pare tot timpul că o văd ieşind de pe o alee şi culegând unele din acele plante pe care le iubea atât de mult! Biata Josephine!” După care, văzând că m-am întristat, „Aşa cum arătau aceste grădini abandonate, aceste camere nelocuite, aceste galerii ofilite de fastul serbărilor de altădată, aceste săli în care cântecele şi muzica încetaseră, Napoleon putea şi el săşi perinde în amintire întreaga carieră”, scrie Chateaubriand. Ii va spune lui Las Cases: „Speram că la vederea primejdiei, li se va lua unora ceaţa de pe ochi, că se vor îndrepta spre mine iar eu voi putea să salvez patria: iată ce anume adăugă: „Pe de altă parte însă, acum ar fi destul de nefericită. Nu am avut totdeauna decât un singur subiect de ceartă: o dojeneam pentru datoriile ei. Era persoana cea mai dăruită cu graţie pe care am cunoscut-o vreodată. Era femeie în toată puterea cuvântului, vie, cu inima cea mai generoasă. Faceţi-mi un al portret al ei; aş vrea să fie în medalion.” Altă dată, îi spune cu tristeţe: „Ce frumos e la Malmaison! Nu-i aşa, Hortense, că ar fi minunat să pot să rămân aici?” Regina, strânsă de gât de emoţie, nu găseşte puterea să-i răspundă. Totuşi prezenţa ei discretă îl reconfortează şi-i îngăduie să-şi refacă forţele în perspectiva noilor încercări ce îl aşteaptă. In ciuda insistenţelor sale, ea refuză să se îndepărteze de el, chiar dacă ştie că se condamnă ea însăşi la exil primindu-1 în reşedinţa ei. Dar în aceste timpuri de abandon, ea consideră normal să-şi plătească datoria faţă de omul care a iubit-o pe mama ei iar pe ea a înconjurat-o totdeauna de afecţiune, răsfăţând-o ca pe propria lui fiică şi ridicând-o la tronul Olandei. Sunt două suflete blestemate1 care se apropie natural în acest adio spus trecutului, într-un loc ce le aminteşte fericitele zile

ale Consulatului. Se întâmpla doar cu zece ani şi ceva în urmă; zece ani ce par deja secole. Chestiunea principală continuă să o constituie plecarea plănuită spre Statele Unite2, în vreme ce Fouche face să tărăgăneze răspunsul. Pe 26 iunie, acesta dă în sfârşit instrucţiuni să fie pregătite două fregate la Rochefort dar pune condiţia că apareiajul lor se va produce numai la sosirea paşapoartelor de liberă trece3, în realitate, el vrea să-1 îndepărteze pe împărat dar fără să-1 lase să scape, ca să poată fie să-1 agite ca pe o sperietoare de ciori fie să-1 predea dacă e necesar. Conştient de ezitările ministrului său, Napoleon profită pentru a-şi prelungi şederea, cu speranţa nebună că se va produce o lovitură de 1 Născută în 1793, Hortense a avut o tinereţe dificilă – tatăl ei mort, mama ei întemniţată în vremea Terorii – înainte să-şi vadă viaţa tulburată de căsătoria lui Napoleon cu Josephine. Căsătorită neinspirat cu Ludovic Bonaparte sub Consulat, ea a suferit din pricina acestui bărbat gelos şi autoritar înainte să cunoască drama pierderii fiului ei cel mare în 1807. Trăind separat de soţul ei din 1810, detestată de familia Bonaparte, ea a fost greu încercată şi de dispariţia mamei sale anul precedent. 2 Caulaincourt, primit pe 25, îl sfătuieşte să plece cât mai repede posibil şi propune paşapoarte antedatate pentru a ajunge în Statele Unite: „Sunteţi foarte grăbit să mă vedeţi plecat”, comentează Napolon. Fostul său ministru îi răspunde că e neliniştit de avansarea aliaţilor. „Am abdicat, îi revine Franţei rolul să mă protejeze! „ ripostează Vulturul doborât. 3 Primele patru articole ale ordinului dat de comisia guvernamentală pe 26 iunie — -' -l~„x ac'^^t^-o^^o Ini „Mnnnlpnn nana la teatru. Încăpăţânarea lui Fouche îi permite să adopte o postură de martir, de surghiunit căruia i se refuză orice şansă de salvare. Joacă şi el un joc dublu pentru că, în vreme ce speră să rămână aproape de capitală, trimite tot mai mulţi emisari, cerând să fie ridicat articolul respectiv iar fregatele să primească ordin de plecare încă de la sosirea lui. Pe 27, Fouche îşi dă pentru prima dată acordul dar se retractează aproape imediat, după ce primeşte o depeşă ce dezvăluie intenţia puterilor aliate de a împiedica orice tentativă de evadare a Vulturului. Ca să

se asigure mai bine că îl controlează pe împărat, ducele regicid a pus să fie numit generalul Becker peste comandamentul micii garnizoane de la Malmaison cu misiunea oficială de a-1 escorta pe Napoleon până la îmbarcare. Dizgraţiat în 1810, Becker face parte dintre rarii generali pe care Fouche crede că poate conta să exercite o discretă misiune de supraveghere. Dar acest om de onoare refuză să se coboare la rolul de temnicer şi spion, mai cu seamă că după câteva ezitări Napoleon ajunge să-i acorde încrederea. Din 26 până în 28 iunie, toată lumea rămâne în acest impas. Napoleon refuză în continuare să plece spre Rochefort iar Fouche refuză să-i ridice obstacolele la plecarea fregatelor1. „Doresc, insistă Napoleon, să nu plec la Rochefort, decât cu condiţia de a fi sigur că voi pleca chiar în acesta clipă.”2 Pentru a debloca situaţia şi a obţine câştig de cauză, împăratul continuă să-şi trimită emisarii spre guvernul provizoriu care dă în schimb dovadă de o nerăbdare crescândă. Chiar şi Carnot şi Caulaincourt, neliniştiţi de avansarea prusacilor, îl împing de acum înainte să plece. 1 într-o scrisoare pe care i-o scrie lui Davout pe 28 iunie 1815, Becker recapitulează astfel poziţia împăratului: „După ce i-am comunicat împăratului decizia guvernului privitoare la plecare sa spre Rochefort, Majestatea Sa m-a însărcinat să-i anunţ Alteţei Voastre că renunţă la această călătorie, dat fiind faptul ca nefiind comunicaţiile libere, Majestata Sa nu găseşte nici suficiente garanţii pentru persoana sa. De alffel, odată ajus la această destinaţie, împăratul se consideră prizonier, fiindcă plecarea sa de pe insula Aix e condiţionată de sosirea paşapoartelor pentru America, ce îi vor fi fără îndoială refuzate. Ca urmare a acestei interpretări, împăratul e hotărât să-şi primească arestarea la Malmaison şi, aşteptând ca ducele de Wellington, căruia guvernul îi poate comunica această hotărâre, să ia o decizie în privinţa soarte sale, Napoleon va rămâne la Malmaison, convins că nu se va întreprinde nimic împotriva lui care să fie sub demnitatea naţiunii şi a guvernului ei.” 2 Hanry Houssaye notează în această privinţă: „Acest refuz, totuşi foarte chibzuit şi foarte explicit a creat legenda tergiversărilor lui Bonaparte. Dar Napoleon nu tergiversa. Pe 28, suntem aproape de o ruptură, în acea zi, generalul Flahaut1 se prezintă în faţa comisiei în numele împăratului. El se ciocneşte

violent cu Davout care devenise, potrivit frumoasei expresii folosite de Villemain, „braţul politic pentru ceea ce Fouche era sufletul”. „Bonaparte al vostru, îi spune Davout cu mânie, na vrea să plece, dar va trebui să ne scape de el el însuşi; prezenţa lui ne jenează, e neavenită; dăunează succesului negocierilor noastre. Dacă mai speră că-1 vom lua înapoi, se înşeală; nu-1 vrem. Spuneţi-i din partea mea că trebuie să plece, şi că dacă nu pleacă acum, am să pun să-1 aresteze, sau o să-1 arestez chiar eu însumi.” Flahaut, care este un alt La Bedoyere, se enervează: „N-aş fi putut niciodată să cred, domule mareşal, că un om care, cu opt zile în urmă, îngenunchia în faţa lui Napoleon, poate avea astăzi un asemenea limbaj. Mă respect prea mult pe mine însumi şi respect prea mult persoana şi nenorocul împăratului ca să răspund acestor cuvinte; duceţi-vă singur la el, domnule mareşal; vă convine mai mult decât mie.” Tonul devine tot mai ridicat, Davout vrea să-şi consemneze subordonatul la Fontainebleau: „Nu, domnule, răspunde cu vigoare Flahaut, nu merg câtuşi de puţin, nu vreau să-1 abandonez pe împărat; am să-i păstrez până la sfârşit fidelitatea pe care atâţia alţii i-au jurat-o. — Am să vă pedepsesc pentru nesupunere, exclamă Davout. — Nu mai aveţi dreptul. Din acest moment îmi dau demisia. N-aş mai putea servi sub ordinele voastre fără să-mi dezonorez epoleţii”, conchide Flahaut. Malmaison se goleşte, pe zi ce trece, de ocupanţii ei. În curând nu mai rămâne decât o mână de ofiţeri valoroşi, viitorii însoţitori în exil: Montholon, Gourgaud, Bertrand, generalul Lallemand, foştii miniştrii Savary şi Măreţ şi, evident, La Bedoyere şi Lavalette. În această partidă de şah ce degenerează în război al nervilor, Fouche cedează primul. El continuă să se teamă de o lovitură de stat militară pusă la cale de cei retraşi la Malmaison. Aşa că refuză să includă în Monitor proclamaţia către trupe redactată de Napoleon imediat ce sosise. E adevărat că ea îi atacă în termeni abia mascaţi pe parlamentari şi, prin ricoşeu, comisia, subliniind faptul că abdicarea a fost mai degrabă smulsă decât liber consimţită. Imediat opozanţii 1 După abdicare, Napoleon a trimis degeaba numeroşi emisari spre guvernul provizoriu pentru a obţine satisfacţie. Pe 25 i se plânge

explicit lui Becker în timpul primei ii„*îi”; Qţnt întâmat să oărăsesc Franţa pentru a scăpa de această catastrofă, a cărui împăratului văd în ea mai mult un apel la forţă decât un adio armelor. De fapt, acest text, energic, nu e scutit de ambiguităţi: „Soldaţi! Deşi am cedat necesităţii ce mă forţează să mă îndepărtez de brava armată franceză, iau cu mine fericita certitudine că ea va justifica prin serviciile eminente pe care le aşteaptă de la ea patria, elogiile pe care nici duşmanii noştri înşişi nu pot să i le refuze. Soldaţi! voi urmări paşii voştrii chiar dacă absent, căci eu cunosc toate corpurile de armată, şi nu se va întâmpla ca vreunul dintre ele să repurteze vreo victorie semnalată ca atare fără ca eu să fac dreptate curajului de care va fi dat dovadă. Şi voi şi eu am fost calomniaţi, oameni nedemni să aprecieze înfăptuirile noastre au văzut în dovezile de ataşament pe care mi le-aţi arătat, un zel al cărui obiect aş fi fost eu singur. Fie ca viitoarele voastre servicii să-i deprindă cu ideea că mai presus de orice voi serveaţi patria ascultând de ordinele mele, iar dacă eu am oarecum parte de afecţiunea voastră, o datorez iubirii mele arzătoare pentru Franţa, patria noastră comună. Soldaţi! încă un mic efort şi coaliţia va fi dizolvată. Napoleon vă va identifica pretutindeni după loviturile pe care o să i le daţi. Salvaţi onoarea, independenţa francezilor, rămâneţi până la sfârşit aşa cum v-am cunoscut de douăzeci de ani şi veţi fi invincibili.” Contrar obiceiului, el semnează în mod oficial Napoleon I-ul şi nu doar Napoleon ca înainte, dorind prin acest detaliu să marcheze succesiunea fiului său. În intenţia de a împiedica o eventuală conjuraţie, Fouche avusese deja de grijă să-i îndepărteze de împărat pe cei mai buni dintre ofiţerii lui superiori. Ei sunt afectaţi la diverse comandamente precum Drouot, numit în fruntea Gărzii, a cărui plecare îl afectează pe Napoleon1. Această decizie prealabilă nu-1 împiedică pe ducele de Otranto să rămână vigilent. După fronda generalilor, el o presimte acum pe cea a trupei care, de când a aflat de abdicare, oscilează între dezgust dezertările se ţin lanţ – şi revoltă2. Nu este oare el îndreptăţit să se „Drouot rămâne în Franţa, îi spune el lui Lavalette; văd că ministrul de Război vrea să-1 păstreze pentru ţară. Nu pot să mă plâng, dar este o mare pierdere pentru mine; e capul ce' mai luminat şi inima cea mai dreaptă dintre câte am întâlnit: e un om făcut să fie oriunde Prim ministru.'^Drouot nu-şi acceptă numirea

decât după ce a obţinut în prealabil acordul lui Napoleon, „împăratul, notează el, aplaudă hotărârea mea. M-am despărţit de binefăcătorul meu cu intenţia şi speranţa de a mă alătura din nou lui atunci când Franţa va n salvată. Evenimentele care au urmat au tulburat toate speranţele mele cele mai scumpe.” H1 Puţin timp după aceea, când armata de pe Loara era dizolvată sub autoritatea lui Macdonald, Drouot va fi singurul care se va duce curajos să se constituie prizonier. Va fi achitat un an mai târziu. Hp. Nrv Hniiscavp Ha” mai multp p. Vpmnlp orăitriarp' SsnlrlaHî rltn Oarrlâ aii rnnt teamă că un regiment va veni să-1 elibereze pe împărat pentru un al doilea Zbor al Vulturului? Poate Malmaison e prea aproape de Paris. Fouche doreşte de asemenea să evite capturarea lui de către aliaţi. Or, această ipoteză capătă pe zi ce trece tot mai multă consistenţă din pricina avansării spectaculoase a forţelor inamice spre regiunea pariziană. Prusacii, al căror cap de coloană se anunţă în apropiere de Malmaison pe 28 iunie, visează să pună mâna pe împărat iar Bliicher spune tot timpul că el ar trebui să fie împuşcat în faţa trupelor1, începând din acest moment, răpirea lui Napoleon devine coşmarul preşedintelui provizoriu întrucât ştie că greşeala îi va fi lui atribuită. Trebuie deci să se elibereze cu orice preţ de această responsabilitate cât mai e timp. Mobilizând fregatele fără să mai pună restricţii, va lăsa impresia că îl protejează pe împărat. Dacă el scapă, va apărea ca salvator al său. Dacă eşuează, nimic nu i se va putea imputa. De altfel, Fouche nu ignoră faptul că s-a răspândit deja zvonul plecării lui Napoleon spre Satele Unite. Zvon la care contribuise şi el, fără îndoială. Trimiţându-1 la Rochefort unde îl aşteaptă englezii, îi întinde o nouă capcană îndepărtându-1 în acelaşi timp şi de prusaci şi de proprii lui soldaţi fideli. Iată de ce se decide să dea curs acum cererii împăratului, numai să plece fără să mai aştepte2. Unul din căpitanii batalionului de pe insula Elba, a fost cuprins de un soi de atac de nervi frenetic. Se tăvălea pe pământ, relatează un martor, făcând spume la gură ca şi cum ar fi fost atins de hidrofobie. În acea zi, mai mult de o mie de vânători de munte şi de grenadieri au părăsit armata în grupuri ca să meargă la Paris unde, spuneai ei, „ar putea să-i mai fie încă de folos împăratului”, în rândurile trupelor

de linie dezertările au fost şi ele la fel de numeroase. Soldaţii strigau: „Cum nu mai există împărat, nu mai există nici armată.” 1 Bliicher doreşte să-1 execute pe Napoleon la Vincennes, chiar pe locul unde pierise ducele de Enghien, ceea ce Gneisenau numeşte un exerciţiu al „imprescriptibilei justiţii a lui Dumnezeu”. Wellington încearcă să-1 facă să se răzgândească, aşa cum dovedşte următoarea scrisoare pe care o scrie atunci: „Bliicher vrea să-1 omoare pe Napoleon, dar eu am declarat că voi vorbi şi voi insista să-i hotărâm soarta de comun acord. I-am spus de asemenea lui Bliicher, în calitate de prieten particular, că îl sfătuiesc să nu se amestece într-o afacere atât de infamă; că el şi cu mine am avut un rol foarte nobil în aceste evenimente ca să mai devenim după aceea şi călăi, şi că dacă suveranii doresc supliciul iui, eu eram decis să numesc un executant care să nu fiu eu.” Bliicher se va înclina cerând totuşi ca Napoleon să-i fie predat lui. Gneisenau comentează în termeni ironici: „Wellington se opune supliciului lui Bonaparte, el gândeşte şi acţionează ca un adevărat englez. Anglia nu-i este nimănui mai recunoscătoare decât acestui scelerat căci, prin evenimentele pe care le-a generat, măreţia şi bogăţia Angliei nu au făcut decât să sporească. Altceva a fost pentru noi, prusacii. Noi am fost sărăciţi de Napoleon. Nobilimea noastră n-o să se refacă niciodată. Dar fie cum o fi.” în zorii zilei de 29, între ora trei şi patru, Decres, în continuare ministru al Marinei, îi aduce în sfârşit vestea cea bună lui Napoleon. Două fregate îl aşteaptă la Rochefort şi au primit ordin să ridice ancora imediat după îmbarcarea lui. Fostul său ministru insistă să-i anunţe sosirea iminentă a aliaţilor şi ameninţarea pe care acest lucru o reprezintă pentru securitatea lui. Napoleon îl anunţă că va pleca în timpul zilei. Cum Fouche cedase brusc exigenţelor sale, fără îndoială că mai devreme decât era de prevăzut, împăratul se simte brusc cuprins de vârtej în perspectiva acestei plecări ce-i elimină astfel orice şansă de recucerire îndepărtându-1 de teatrul luptelor. În timp ce dă mai multe dispoziţii, aclamaţiile unei coloane de soldaţi care îl cheamă să se pună în fruntea lor îl fac să întrevadă speranţa unei ultime şanse. El se foloseşte de primul pretext pentru a încerca totul pentru totul: „Franţa, declară el imediat, nu trebuie să se supună unei mâini de prusaci. Eu încă mai pot să opresc

duşmanul şi să-i dau guvernului timp să negocieze cu aliaţii. După care, voi pleca spre Statele Unite ca să-mi împlinesc destinul.” Consultând hărţile, judecă dintr-o singură aruncătură de ochi şubrezenia poziţiilor prusace înşirate pe o distanţă prea lungă: avangarda lor, aflată la o bătaie de puşcă de Paris, poate fi distrusă cu preţul unui viguros contraatac. Se şi vede răzbunând înfrângerea de la Waterloo, repus în glorie şi stăpân pe propriul său destin, asigurându-şi astfel o demnă ieşire din scenă, care să nu aibă nimic de a face cu această mizerabilă fugă ce i se propune, fără nici o garanţie de viitor, nedemnă de persoana ca şi de istoria lui. Aşa că, după ce şi-a reluat uniforma, îi propune unui Becker uluit să plece imediat spre comisie ca să trasmită cererea lui: „Spuneţi-i guvernului provizoriu că Parisul nu trebuie să cadă precum o mizerabilă bojdeucă. Am să reunesc armata, am s-o însufleţesc, am să-i resping pe prusaci, am să obţin cele mai bune condiţii şi totuşi am să plec. Abdicarea s-a petrecut, am s-o respect, mi-am dat cuvântul de onoare, cuvântul meu de onoare de soldat.” La Tuileries, Becker are parte de uluirea iar apoi de mânia interlocutorilor. Fouche explodează: „îşi bate joc de noi?” întreabă el înainte de a adăuga: „Dacă i s-ar întâmpla, într-adevăr, să obţină câteva avantaje, imediat ar dori să urce la loc pe tron. [.] Nu ar fi atunci un spectacol frumos să-1 vedem pe acest mare om incorigibil, trăgând după el o dată cu ruina lui armata, Parisul, Franţa, pe noi pe toţi, decât să Cadă sincnir Hf„ cicts ^. ^xo” încredinţată, Becker se înclină şi revine la Malmaison1. Descoperă aici un adevărat stup în agitaţie, excitat de perspectiva unei întoarceri la arme. Împăratul – în uniformă militară, cu pantalon alb şi cizme înalte e pe picior de război. Auzind răspunsul negativ al comisiei, se arată mai mult dezamăgit decât surprins: „Oamenii aceia s-au îmbătat cu suveranitatea lor postişă”, după care adaugă: „Mă sacrifică, pe mine şi patria, pentru orgoliul şi vanitatea lor. Vor pierde totul.” Reveninduşi repede în fire, el consideră inutil să lupte mai departe şi dă ordin să fie încheiate pregătirile de plecare. Fleury de Chaboulon îl întrebase încotro intenţionează să se îndrepte: „Plec în Statele Unite, i-a răspuns împăratul. O să mi se dea pământuri sau le voi cumpăra, şi le vom cultiva. Voi sfârşi acolo de unde a început omul: voi trăi din produsele pământurilor mele şi din cele ale trupelor

mele.” Fleury, clarvăzător, îi prezice că Anglia n-o să-1 lase să plece. Vulturul rănit încă mai crede că îşi poate lua zborul: „Voi pleca la Caracas, sau dacă nu-mi va fi bine, mă voi duce la Buenos Aires, sau în California; voi rătăci de pe o mare pe alta, până voi găsi un azil împotriva răutăţii şi persecuţiei oamenilor.”2 Lui Monge venit ceva mai devreme să-1 viziteze, i-a vorbit despre voinţa lui de a se consacra ştiinţei şi i-a mărturisit: „Lipsa de ocupaţie va fi pentru mine cea mai crudă dintre torturi.”3 împăratul detronat este în sfârşit pregătit pentru ultima sa călătorie. Franţa nu iartă înfrângerile. După Ludovic al XVI-lea, care a eşuat la Varenne în 1791; după Ludovic al XVIII-lea câteva luni mai devreme, înaintea lui Carol al X-lea, înaintea lui Ludovic-Filip şi a lui Napoleon al III-lea, împăratul se pregăteşte să reia drumul exilului. Pe 29 iunie 1 Becker mai întâi demisionează, apoi acceptă să execute misiunea după o severă săpuneală din partea preşedintelui guvernului provizoriu: „Credeţi, generale, că noi dormim pe un pat de trandafiri? îl interpelează Fouche. Nu putem schimba nimic din conţinutul deciziilor a căror executare ne este încredinţată. Plecaţi deci şi transmiteţi-i împăratului invariabila rezoluţie luată de noi: de a nu schimba nimic din dispoziţiile luate.” 2 „în fond, conchide împăratul, ce vreţi să fac? Vreţi să mă las prins aici de Wellington, ca un prost, şi să-i ofer plăcerea de a mă purta în triumf pe străzile Londrei ca pe regele loan? Nu am decât o singură alegere, plecarea, întrucât serviciile mele sunt refuzate. Destinul face restul. [.] Ştiu că aş putea să-mi spun ca Hanibal, să-i eliberăm de teroarea pe care numele meu le-o inspiră; dar sinuciderea trebuie lăsată sufletelor necălite şi creierelor bolnave. Oricare îmi va fi destinul, niciodată nu voi avansa cu nici o clipă ultimul meu moment.” 3 „De acum înainte lipsit de armată şi de Imperiu, nu văd că altceva decât ştiinţa s-ar putea impune cu forţă sufletului meu, îi spune lui Monge. Dar a-mi însuşi ceea ce au făcut alţii nu mi-ar fi suficient. Vreau să încep o nouă carieră, să las în urma mea lucrări, descoperiri demne de mine. Am nevoie de un companion care să mă familiarizeze mai în acest sfârşit de după-amiază, se reculege câteva minute în camera absentei, Josephine, femeia iubită pe vremea când încă nu era decât un tânăr general, solitar şi

înfierbântat. Amândoi marcaţi cu sigiliul exilului, aristocraţi duşi de valul revoluţionar, destinele lor s-au amestecat în ascensiunea de la câmpiile Italiei până la apogeul de la Wagram. După care se desparte de mama sa şi de Hortense care îi oferă un colier de diamante în valoare de două sute de mii de franci. Câţiva bravi soldaţi vin să-1 salute cu ochii în lacrimi. Totul e diferit de măreţia scenelor de adio de la Fontainebleau. Îmbrăcat ca un burghez, cu o pălărie rotundă pe cap, el intră spre ora cici după-amiază în interiorul unei modeste berline galbene de patru locuri unde îl însoţesc Bertrand, Becker şi Savary. Copleşit, rămâne tăcut până la sosirea nocturnă de la Rambouillet. Chiar în acea seară, husarii prusaci năvălesc la Malmaison. În acest timp, la Rochefort, este pe cale să se închidă o altă piedică: „în vreme ce convoiul, plecat de la Malmaison, se grăbea într-o competiţie atât de inegală, notează Villemain, vasele engleze, cel puţin treizeci de nave, de toate mărimile, se apropiau din toate părţile de punctul de sosire pentru a-1 pândi pe fugarul captiv.” De acum înainte se decide o altă istorie fără el, între Fouche pe de-o parte, Talleyrand şi Ludovic al XVIII-lea pe de altă parte1, înainte să revenim la cele din urmă zile ale împăratului pe sol francez, trebuie să povestim acum aventura ducelui de Otranto care oficiază la Paris în timp ce prinţul de Benevent se pregăteşte să ia puterea în sânul micii Curţi regale aflate deja pe drumul întoarcerii. Aşa cum cititorul poate să remarce, fiecare protagonist al dramei este pus în lumină PC rând. De unde decizia de a trata căderea politică a lui Napoleon înainte de a observa manevrele lui Fouche la Paris iar apoi pe cele ale lui Talleyrand şi Ludovic al XVIII-lea PC drumul întoarcerii. Vom trata după aceea noua Restauraţie, concluzia politica a acestei O-Sută-de-Zile, înainte să-1 urmăm pe Napoleon în ultima sa călătorie. Dacă această Prezentare obligă la câteva drumuri dus-întors (de unde şi necesitatea cronologiei sumare de la sfârşitul cărţii), ea pare de preferat unei stricte prezentări cronologice a faptelor care sunt de o aşa densitate şi pun în scenă atât de mulţi actori încât sfârşesc prin a ascunde legăturile şi interzic să se poată citi în jocul respectiv al celor patru mari actori din ultima rază. Metoda pare în sfârşit şi mai fidelă unei epoci ce nu cunoaşte încă informaţia în timp real. Se cuvine deci să manevrăm

cronologia cu cea mai mare prudenţă şi mai cu seamă să evităm apropierea de date ce deformează perspectiva în care evoluează actorii în sfera lor ParticularăFn, rht U D., -: r. – -. „Atunci când oamenii cinstiţi nu ştiu să înţeleagă şi să ducă la bun sfârşit intenţiile Providenţei, necinstiţii se însărcinează ei să o facă.” încoronarea regicidului? Obţinând abdicarea şi apoi plecare lui Napoleon, ducele de Otranto repurtează o victorie decisivă, însă e departe de a fi câştigat partida. Sigur că cel care avusese parte de un etern rol secundar trece în sfârşit în avanscenă, dar de acum înainte e obligat să navigheze la vedere printre primejdiile pe care i le scot în cale regaliştii şi aliaţii înfruntând în acelaşi timp furtunile ce se abat asupra ţării, în acest moment fărâmiţarea forţelor politice în nenumărate facţiuni ce se duşmănesc îi serveşte interesele. Şi nu se impune el tocmai ca singura punte de unire între partide? Cu toate acestea, marea rămâne foarte agitată iar căpitanul se poate teme, dacă se răstoarnă nava, să se vadă scufundat o dată cu ea. Sub influenţa lui Carnot, comisia guvernamentală riscă să se întoarcă împotriva lui iar Camera reprezentanţilor de asemenea, dacă descoperă că el lucrează în umbră în favoarea Restauraţiei1. Dar armata mormăie nemulţumită iar Davout îi temperează cu multă dificultate ardoarea războinică, animată de voinţa de revanşă. Sarcina lui Fouche pare mult mai grea decât cea a lui Taleyrand în 1814. Dar am văzut că ducele de Otranto ştie să piloteze ţinând seama de de criză când îşi dă măsura capacităţilor1. Ca să se ridice la înălţimea evenimentului, cum nu-i stă în putere să-i mobilizeze pe alţii ca Napoleon în jurul unui ideal comun, el ştie să îmbine minciuna cu adevărul, să seducă şi în acelaşi timp să ducă cu vorba, dar şi să facă dovadă de autoritate şi hotărâre. El presimte că, de teamă, mai toţi cei care se opun dinastiei îşi vor sacrifica convingerile pentru interese, antrenând după ei o clientelă de oi docile. Cât despre popor şi armată, nimeni nu se va mişca în absenţa şefilor care să-i conducă. Iată de ce noul preşedinte înţelege să-i supravegheze de acum înainte îndeaproape pe La Fayette şi Carnot, singurii a căror notorietate ar putea încă să-i mai facă umbră.

Negocierea unui armistiţiu se dovedeşte a fi sarcina cea mai urgentă. Prusacii şi englezi înaintează convergent spre capitală2. Prin abdicare, problema rezistenţei militare în faţa invadatorului nu se mai pune în aceiaşi temeni: nu mai e vorba să învingi sau să mori ci să ai parte sau nu de pace. Oare căderea Vulturului va fi suficientă pentru a-i calma pe aliaţi sau se pregătesc ei să facă din restaurarea lui Ludovic al XVIII-lea, încălcându-şi promisiunile, condiţia sine qua non a încetării ostilităţilor? Fouche nu se îndoieşte câtuşi de puţin, dar vrea să aibă confirmarea cât mai repede posibil. Aflat de multă vreme în corespondenţă cu Metternich, el îşi dezvoltă legăturile şi cu Wellington care, după Waterloo, se afirmă drept omul forte al coaliţiei. 1-1 trimite în mai multe rânduri pe unul din cei mai buni agenţi ai săi, Macirone, pentru a-i sonda intenţiile. Răspunsul „ducelui de fier” soseşte câteva zile mai târziu, lipsit de orice ambiguitate: „Spuneţi-i comisiei de guvernare că ceea ce are mai bun de făcut este să-1 proclame de îndată pe rege. Eu nu pot trata un armistiţiu, adaugă tot el, în alte condiţii. Regele nu se află departe; trebuie să i se trimită actul de supunere.”3 „Chiar dacă istoria îl condamnă pe Fouch6, ea nu poate să-i refuze pe timpul acestei Sute-de-Zile o atitudine îndrăzneaţă, o superioritate în mânuirea partidelor şi o grandoare w intrigi care 1-ar plasa în primul rang al oamenilor de stat ai veacului său, dacă ar putea exista adevăraţi oameni de stat lipsiţi de demitatea caracterului şi de virtute”, va scrie Lamarrine despre el. Trupele lor cele mai înaintate ocupă Aubervilliers, Chatou, Marly şi Saint-Germain Pe data de 30 iunie. Acest răspuns e dat pe 30 iunie. Plenipotenţiarilor trimişi să negocieze un armistiţiu, Wellington le face aceeaşi declaraţie într-un limbaj mai diplomatic: „Europa nu are altă Hp a nactra narfa HaniS altă r„rcr”anţS H*„/*it rf<* a rp”fr^liiî f rVi*amat3 t Alături de ducele de Otranto, Wellington apare ca principalul artizan al întoarcerii lui Ludovic al XVIII-lea. Bourbonii, paşnici şi preocupaţi să păstreze echilibrul european, constituie în ochii lui cea mai bună metereză împotriva Revoluţiei şi a spiritului de cucerire care face Anglia să sângereze şi o obligă să finanţeze coaliţia de peste douăzeci de ani. Generalissimul englez, nimbat cu aura dobândită la

Waterloo, se erijează în arbitru al destinului naţional şi salvator al monarhiei, artizan al unei restaurări pe care el o doreşte liberală şi cât mai naţională posibil, diferită de opiniile radicalilor monarhişti deja avide de răzbunare. Talleyrand şi Fouche, ca şi regele, află în el cel mai bun aliat, un fel de Monk1 al celei de a doua Restauraţii. Îi rămâne doar să se şi impună în negocierile delicate ce încep. Ducele de Otranto contează să se sprijine pe interesele comune ale altor protagonişti – dinastia şi aliaţii – care trebuie să solicite medierea lui dacă vor să evite reproşurile de cârdăşie. Să-1 impui pe rege cu forţa baionetelor străine ar însemna a condamna mai devreme sau mai târziu dinastia. Deci mai bine să nu insulţi viitorul şi să înlesneşti încheierea unui pact între rege şi noua Franţă sub egida lui Fouche. Numai el pare capabil să ridice obstacolele majore – ostilitatea armatei şi a camerelor – ce ar putea împiedica revenirea lui Ludovic al XVIII-lea. Militarii visează să dea o bătălie pentru apărarea Parisului. Chiar dacă în perspectivă mai îndelungată eşecul pare inevitabil, situaţia militară, în aceste ultime zile din iunie, încă mai lasă să se poată spera într-o reacţie care să aducă victoria. Datorită revenirii corpului de armată condus de Grouchy2, şaptezeci şi cinci de mii de oameni se regrupează în jurul capitalei la sfârşitul lunii iunie, în vreme ce prusacii, chiar dacă au plecat mai devreme decât englezii, încă nu şi-au terminat concentrarea şi constituie, cum s-a spus deja, o pradă uşor de surprins. Cât priveşte antiregalismul parlamentarilor, el îşi dovedeşte din nou existenţa prin desemnarea unei majorităţi de persoane cu trecut regicid cuceriri în străinătate; iar puterile Europei ar trebui, în acest caz, să se pună în gardă în faţa unui asemenea rău.” 1 Monk a fost generalul englez care a restaurat dinastia Stuart după protectoratul lui Cromwell. Wellington se situează net pe această poziţie încă de pe 20 iunie proclamând în faţa armatei sale că suveranii europeni sunt aliaţi cu regele Franţei. Rolul său central e subliniat mai cu seamă de Talleyrand într-o scrisoare de pe 3 iulie către ducesa de Courlande: „Wellington a construit singur afacerile tuturor.” 2 Peste 25000 de oameni şi 100 piese de tun, după Henry Houssaye care dă starea în sânul comisiei guvernamentale. De

altfel, locurile lor nu sunt asigurate prin Actul adiţional ce interzice restabilirea Bourbonilor pe tron? Albii, care în marea lor majoritate nu au votat la precedentele alegeri, nu sunt decât foarte puţini în cele două camere. Dacă se ştie că majoritatea, liberală şi neojacobină, nu-1 vrea pe Ludovic al XVIII-lea mai mult decât pe Napoleon, nu sunt totuşi uşor de distins aspiraţiile reale între Republică, Napoleon al II-lea şi Ludovic-Filip. Absenţa partidelor politice structurate şi a unei voinţe forte favorizează jocul lui Fouche. Incapabili să-şi aleagă un suveran, parlamentarii s-au pus de acord să stabilească o constituţie cu speranţa că vor putea să-şi impună condiţiile viitorilor conducători. Preşedintele guvernului provizoriu îi îndeamnă în acest sens, cât se poate de fericit să-i îndepărteze cu puţine eforturi de negocierile pe care le duce el în secret cu Wellington şi cu regele. Se gândeşte să-i pună în faţa faptului împlinit şi să-i împace când va fi momentul, obţinând din partea monarhului ca el să consimtă acceptarea majorităţii articolelor votate de ei în acest interval de timp. Spera astfel să-i păcălească pe parlamentari servindu-se în acelaşi timp de ei pentru a face presiuni asupa lui Ludovic al XVIII-lea. Acest „Janus bifrons” (cum i-a spus Houssaye) calculează că până la urmă camera va accepta Restauraţia din lipsă de ceva mai bun, aşa cum a făcut şi el însuşi. Republica nu are nici o şansă. Liberalii – fie că erau apropiaţi de bonapartişti precum Constant sau de regalişti cum e cazul lui La Fayette – păstrează în continuare spaimele Convenţiei. Acolo unde e poporul e văzută întotdeauna şi umbra barbarului; plebea nu-i reprezintă decât pe federaţi şi pe calici asmuţiţi împotriva ordinii burgheze. Republica este aşadar respinsă de parlamentari, mulţi dintre ei fiind veterani ai Revoluţiei raliaţi la spiritul de ordine napoleonian cu speranţa de a-şi putea păstra interesele, în acest context, ipoteza Napoleon al II-lea ar fi putut să fie interesantă pentru unii. Vârsta lui fragedă şi faptul că se afla departe ar fi justificat alcătuirea unui consiliu de regenţă din care nu ar fi lipsit principalele personalităţi ale vremi. Dar Fouche şi majoritatea notabililor au trebuit să renunţe la această idee din cauza ostilităţii ferme a aliaţilor1. În schimb, candidatura lui Ludovic-Filip se bucură de un anume succes căci ea pare să realizeze alchimia dintre monarhie şi

Revoluţie. Născut în 1773, Ludovic-Filip şi-a dovedit ataşamentul faţă de Revoluţie combătând alături de Dumouriez la Valmy şi Jemmapes, titluri de glorie pe care nu se sfieşte să le afişeze. Prin tatăl său, Philippe-Egalite, membru al Convenţiei din ambiţie, regicid din laşitate, mare amator de comploturi şi mare pişicher, el are strânse legături cu acel „sindicat al crimei” alcătuit din foştii membrii regicizi ai Convenţiei, „votanţii” a căror încarnare este Fouche şi care ocupă fără întrerupere puterea din 1793. Cum rezumă D-na de Remusat într-o formulă lapidară: „Este din sângele Bourbonilor dar şi mânjit cu el”. Ameninţat de jacobini, ducele de Orleans s-a resemnat să emigreze în 1792, după o perioadă de izolare forţată, apoi s-a hotărât să facă gestul de supunere în faţa lui Ludovic al XVIII-lea. Dar dacă s-a supus nu s-a şi renegat fiindcă a refuzat să ridice arma împotriva patriei şi i-a curtat pe liberali cu asiduitate. Trecutul său tricolor şi dovada lui de moderaţie pledează în favoarea lui. Candidatura are de altfel ca argument şi un precedent istoric englez, acea glorious revolution care îi obsedează pe liberali. Este cea care a permis la 1688 înlocuirea ramurei vârstnice a Stuarţilor cu ramura cadetă a casei de Orania la apelul Parlamentului. Din această epocă Ludovic-Filip dispune de numeroase simpatii în Franţa, mai cu seamă dintre apropiaţii săi din grupul Coppet cum este ducele de Broglie sau tânărul Charles de Remusat, viitorii săi miniştri. Şi Talleyrand îi este favorabil în secret, ca şi Fouche de altfel. El încarnează Revoluţia rezonabilă, cea a Constituantei atât de dragă prietenilor D-nei de Stael, şi de altfel tot el a dovedit că s-a separat net de radicalii monarhişti pe timpul primei Restauraţii, consolidânduşi astfel popularitatea de care începea să se bucure. Aşa cum am văzut, conştient de primejdie, Ludovic al XVIII-lea a încercat să-şi marginalizeze rivalul plasându-1 sub comandamentul contelui d'Artois la începutul Zborului Vulturului. Umilit, Ludovic-Filip a renunţat să-1 urmeze pe rege la Gând şi s-a plâns cu voce tare de greşelile comise de radicalii monarhişti. Fouche începe imediat să-i trimită agenţi în vreme ce ţarul se declară favorabil întronării lui. Dar Anglia şi Austria refuză să susţină această uzurpare în sânul unei bune familii. Va încerca oare Ludovic-Filip să depăşească aceste

obstacole şi să încerce să-1 ia prin suprindere pe Ludovic al XVIIIlea cu ajutorul ducelui de Otranto? Cu inteligenţa lui strălucită, şeful ramurei cadete consideră că se află într-o situaţie prea precară ca să-şi asume un asemenea risc. Ii lipsesc încă reţelele de sprijin şi experienţa. Iar în afară de ostilitatea lui Wellington, a radicalilor, a bonapartiştilor şi rennhlioanilor. El nu nhtine unanimitate nici măcar în orooria lui care continuă să i-o poarte lui Philippe-Egalite a cărui amintire planează şi asupra lui Ludovic-Filip şi îl sfătuieşte să se ferească să intre în jocul conspiraţiilor. Aliindu-se cu jacobinii pentru a-1 abate pe Ludovic al XVI-lea, tatăl său şi-a mânjit numele şi i-a compromis cauza sfârşind pe eşafod abandonat de toţi. Şeful ramurei de Orleans este hotărât să nu mai facă aceeaşi greşeală semnând un pact diabolic cu Fouche care ar comite un nou regicid, de astă dată politic, reducându-1 cu trup şi suflet la discreţia vechilor jacobini. Bântuit de acest trecut şi estimând cu luciditate dificultăţile prezentului, el preferă deci să arunce în brazdă sămânţă pentru viitor. Demarcându-se şi de rege dar şi de radicalii săi, el îşi plasează astfel în timp şansele de partea lui, convins că, dacă vrea să îşi aşeze coroana pe cap, va trebui s-o culeagă dintr-o gârlă. Cunoaşte ablitatea lui Ludovic al XVIII-lea, contează mai mult pe încăpăţânarea reacţionară a fratelui său mai mic. Din pragmatism, se hotărăşte deci să rămână loial: loial faţă de înaintaşii săi, faţă de trecutul său liberal, ceea ce-1 împinge să-i atace pe „ultras” dar şi să respingă toate avansurile regicizilor. Fiindcă republica a lăsat în urma ei un gust amar, că Imperiul e condamnat în urma înfrângerii iar orleanismul e interzis din pricina eschivării şefului mişcării, nu mai rămân deci în continuare decât tot Bourbonii: ei beneficiază de sprijinul aliaţilor victorioşi, de moderaţia apreciată a regelui cât şi de susţinerea lui Taleyrand, mai valoroasă decât toate celelalte, încă după Waterloo, spritele clarvăzătoare au văzut sfârşitul aceste istorii. Napoleon mai cu seamă nu s-a îndoit niciodată de revenirea lui Ludovic al XVIII-lea. Ajunşi la Paris, aliaţii vor cere drept garanţie pentu liniştea tuturor, restaurarea monarhiei paşnice care anesteziază, cu alifia magică a Chartei, spiritul revoluţionar pe care ei vor să-1 extirpe. Celelalte combinaţii ameninţă securitatea lor căci ele legitimează anul 1789. Iată de ce Fouche, care şi-a făcut de multă vreme calculele, se orientează

hotărât spre ei: „Să revină Bourbonii, nu există soluţie mai bună, îi mărturiseşte el lui Pasquier, e chiar necesar, dar în cele mai bune condiţii, exprimate limpede, garantate solid, care să reprezinte salvgardarea tuturor drepturilor, a tuturor intereselor, a tuturor existenţelor.”1 Grăbindu-se să sprijine victoria, el încă mai poate spera să joace un rol, să evite funia sau exilul pe care trecutul său pare să i le promită: „Bourbonii nu erau preferinţa ci previziunea lui, rezumă Thiers. Considerându-i inevitabili, el era decis să munceasă pentru restabilirea lor, păstrându-şi astfel cât mai multe avantaje.„ Ostilitatea ambiantă îi permite să sporească miza atât vizavi de aliaţi cât şi faţă de Curtea de la Gând. Depinde într-o oarecare măsură şi de buna lui voinţă ca revenirea regelui să ia aspectul paşnic al lui Henric al IV-lea sau aspectul hidos al unei noi nopoţi a Sfântului Bartolomeu. Acest „pacificator” va servi regalitatea oferindu-i lui Ludovic al XVIII-lea ficţiunea unei reveniri liber consimţite, ce nu e adusă în furgoanele armatelor străine. Ralierea lui îi permite în sfârşit monarhiei să seducă acea clientelă tradiţională a Revoluţiei şi Imperiului, asigurând-o că a fost îndepărtat orice risc de contrarevoluţie1. Drumul şefului de guvern rămâne totuşi presărat cu multe piedici. La prima vedere, obiectivul lui pare chiar imposibil de atins. Va trebui în acelaşi timp să se impună şi în faţa lui Ludovic al XVIII-lea dar şi să facă în aşa fel încât o capitală ce detestă familia regală să accepte Restauraţia ferind totodată Parisul de distrugere, fie că ea ar veni din partea aliaţilor sau printr-o lovitură de stat militară, perspectivă de care ar putea fi sedusă o armată disperată de căderea idolului ei. Aşa că Fouche riscă în orice clipă să devină o victimă sacrificată din pricina evenimentelor. În haosul crizei, deseori evenimentele îi mână ele pe oameni. Genul lui Foche va consista în a crea iluzia că el însuşi le conduce, când de fapt şi el se supune, precum ceilalţi, situaţiei militare şi capriciilor populare. „Era curios de observat, constată Vitrolles, plăcerea şi vanitatea acestui jucător de mari partide; considera că aceste primejdii, şi măreţia mizelor, sunt demne de el prin importanţa lor.” Şef provizoriu al unui guvern fantoşă, fără să fie susţinut şi fără să aibă legitimitate, acest magician îşi acordă posibilităţi de a

manevra, exploatând pasiunile pentru a poza în arbitru şi spaimele pentru a se afişa ca salvator, într-o ţară cuprinsă de oboseală, el a înţeles încă de timpuriu că trebuie să sufle peste cenuşa revoluţionară pentru a obţine de la rege acele concesii ce-i vor permite lui să-şi mulţumească clientela. Tot aşa, el se foloseşte de bunele relaţii cu regaliştii şi aliaţii ca să le promită şi jacobinilor o soluţie favorabilă. Fouche a angajat încă de pe 24 iunie negocieri decisive cu regaliştii şi s-a oprit asupra lui Vitrolles pe post de interlocutor privilegiat. Prin '. A fost o confruntare între Vechiul Regim şi Constituţiile Imperiului, declară Fouche intermediul lui, speră să-1 poată lua de guler pe Ludovic al XVIII-lea aliindu-se cu aripa dură din pavilionul Marsan, în principiu cea mai ostilă persoanei sale din cauza trecutului său regicid. Se dovedeşte a fi o alegere abilă. Mai întâi de toate acest „ultra” nototiu şi consilier foarte ascultat atât de Ludovic al XVIII-lea cât şi de viitorul Carol al X-lea îi datorează, să ne aducem aminte, tocmai lui viaţa. Arestat la Toulouse unde conducea operaţiunile de rezistenţă împotriva împăratului, nu şi-a datorat salvarea decât intervenţiei sale. Trimiterea D-nei de Vitrolles la Gând pentru a duce acea veste bună a permis să fie cunoscute meritele lui şi să fie puse bine în evidenţă bunele lui intenţii, în Vitrolles, ducele de Otranto găseşte un adevărat frate, la fel de atras de intrigi. Omului îi plac situaţiile de criză şi are gustul secretului. Destul de puternic să-i poată comanda pe regaliştii parizieni, nu este totuşi destul de puternic încât să poată să-1 pună pe el în umbră. Apoi, are şi experienţă, întrucât el contribuise să fie dusă la bun sfârşit cea dintâi Restauraţie, în rezumat, este omul competent, atât pentru a-i câştiga pe radicali cât şi pentru a le modera excesele. Lui Fouche îi este teamă într-adevăr că regaliştii îşi vor da prea devreme la iveală intenţiile şi vor porni prosteşte cu drapelul alb în frunte să străbată trumfători străzile capitalei ca să le caute sămânţă de harţă bonapartiştilor. Dată fiind tensiunea ajunsă la maximum, o asemenea iniţiativă riscă să se lase cu o baie de sânge. Fouche îi cere de la bun început noului său aliat o încredere oarbă: „O să-1 întâlniţi pe rege, îi zice, trebuie să-i spuneţi că noi muncim în serviciul domniei sale, şi chiar şi atunci când nu vom merge drept la ţintă, vom sfârşi până la urmă să ajungem la el. În acest moment,

trebuie să ne punem de-a curmezişul lui Napoleon al II-lea, iar probabil că după aceea împotriva ducelui de Orleans, dar la sfârşit vom ajunge la el. — Cum, îi replică Vitrolles cu însufleţire, aici aţi ajuns! Nu credeţi că această nefericită de coroană a Franţei a fost destul de mult târâtă prin noroi? Vreţi să o plimbaţi de pe un cap pe altul, şi încă pe ce capete! — Nu zic, răspunde Fouche, că este este tocmai ceea ce aş dori; dar este ceea ce eu prevăd că se va întâmpla.” După care cei doi complici trec la lucruri serioase. Vitrolles cere garanţii: protecţie individuală, paşapoarte pentru liberă circulaţie, întâlniri regulate cu Fouche. În schimb, se oferă să conducă negocierile în numele regaliştilor parizieni luând contact şi cu regele, aflat deja în foarte bine în acest rol. Micuţii de regalist! parizieni vor fi cât se poate de încântaţi. [.] Iar ca să răspund condiţiilor puse, am să vă spun că şi capul meu şi capul dumneavoastră vor atârna de aceleaşi cârlige; dacă îl salvez pe unul dintre ele, vi-1 garantez pe celălalt. Dar vă previn că al meu este cât se poate de ameninţat. Toate forţele armatei, Flahaut, Exelmans, au jurat să-mi facă o figură urâtă. Cât despre paşapoarte, am să pun să vă elibereze cincizeci pe care puteţi să le folosiţi cum vreţi; iar ca să ne vedem, va trebui nu o dată, ci de două sau de trei ori pe zi, tot timpul, la orice oră, când vreţi.” Virolle, exaltat de acest joc, flatat că a fost desemnat tocmai el de un om politic cu o asemenea anvergură, se grăbeşte să-şi transmită consemnele şefilor regalişti ca baronul Pasquier sau Hyde de Neuville: tăcere şi discreţie, aşteptând să sosească aliaţii. Fouche, câştigat pentru cauza lor, îşi ia sarcina să demineze situaţia în interior. Totuşi, contactele frecvente între cei doi oameni sunt repede remarcate. Carnot, indignat de duplicitatea colegului său, îl ia la o parte înaintea unei şedinţe: „Credeţi, îi zice el exasperat lui Fouche, că veţi constitui singur comisia guvernului? Sunteţi atât de grăbit să predaţi Franţa Bourbonilor, şi oare le-aţi promis-o deja? — Iar dumneavoastră, replică acru ducele de Otranto, credeţi oare că serviţi patria cu o veleitate de rezistenţă zadarnică? Vă declar că nu pricepeţi nimic.”

Demascat, Fouche acceptă ca Vitrolles să fie plasat din nou în stare de arest. Ca să pareze lovitura, îl previne şi continuă să-1 întâlnească în secret. Pe 29 iunie o delegaţie de generali şi parlamentari, venită să aducă o adresă către armată, pătrunde în biroul lui Davout în timp ce el se află în discuţie cu agentul regalist. Mareşalul, stânjenit, bâlbâie câteva explicaţii descusute care nu înşeală pe nimeni: „Nu-i vom suporta niciodată pe Bourboni, vociferează generalul Dejean. Preferăm să murim până la ultimul decât să suferim această ruşine.” Davout se grăbeşte să-1 dea afară pe Vitrolles după care se străduieşte să restabilească calmul. 1 Şaptesprezece generali publică o notă ostilă lui Ludovic al XVIIIlea iar Camera votează tipărirea ei în 20000 de exemplare. Printre aceşti generali: Vandamme, Roguet, Pajol şi d'Erlon. Davout se crede obligat să-şi pună semnătura. Redactată de generalul Fressinet, ea respinge familia regală: „S-ar dori să ne fie impuşi Bourbonii, dar aceşti Aceste incidente îi servesc lui Fouche întrucât ele dovedesc cât de mult Restauraţia suscită reacţii ostile. Ele confirmă, dacă mai era nevoie, poziţia dificilă în care se află ducele de Otranto, singurul om capabil să dezlege criza şi care, din această pricină, trebuie să fie menajat de regalişti înainte ca, într-o bună zi, să fie recompensat pe măsura imenselor lui servicii1. Dar ele dovedesc de asemenea cât de primejdioasă rămâne misiunea lui căci dacă parlamentarii, discreditaţi fiindcă provocaseră căderea împăratului, sunt nişte adversari neglijabili, altfel stau lucrurile în privinţa armatei, a cărei însemnătate sporeşte pe zi ce trece. În precedenta lună martie armata îl făcuse pe Napoleon şi-1 defiinţase pe Ludovic al XVIII-lea. Câtă vreme ea rămâne pe loc, regele nu va putea reveni, decât dacă vrea să calce peste o sută de mii de cadavre, cum sună expresia celebră a lui Bonaparte. Acestei prime concluzii, care îl împinge pe Fouche să vrea să încheie cât mai repede posibil un arminstiţiu, i se adaugă şi convingerea lui că o înfrângere ar fi inevitabilă. El consideră preferabil să negocieze acum având peste şaptezeci de mii de oameni sub arme – agitând în faţa aliaţilor spectrul unor bătălii de stradă sângeroase2 – decât să aştepte un rezultat catastrofal, ceea ce ar face condiţiile de pace încă şi mai draconice. Ministrul de Război împărtăşeşte şi el această

convingere: „Nu mă îndoiam deloc, va scrie Davout, că nu am fi putut să câştigăm o bătălie sub zidurile Parisului consolând astfel cu un succes de moment durerile patriei. Dacă nu aş fi ascultat decât interesul gloriei mele 1 Tabloul cel mai echitabil despre rolul lui Fouche a fost dat de Guizot în ale sale Memoires: „Sub imperativul necesităţii şi în mijlocul neputinţei generale, se găsesc totdeauna spirite corupte, pline de îndrăzneală şi sagacitate care descâlcesc ceea ce trebuie să se întâmple, ceea ce poate fi îndrăznit, şi se fac instrumentele unui triumf care nu le aparţine în mod natural, dar în legătură cu care ele reuşesc să-şi dea aere pentru a-şi însuşi rezultatele. Ducele de Otranto a fost, în aceste O-Sută-de-zile, revoluţionar devenit mare senior şi dorind să fie sacralizat, sub acest dublu caracter, de către vechea regalitate franceză, el a desfăşurat, urmărindu-şi ţelul, toată priceperea şi toată îndrăzneala unui viclean mai prevăzător şi mai lucid decât cei cu care semăna. Şi poate că de asemenea, căci dreptatea trebuie să-şi aibă propriile ei scrupule, chiar şi atunci când e vorba de oameni care nu au aşa ceva, poate că de asemenea dorinţa de a-şi feri ţara de violenţe şi suferinţe inutile nu a fost nici ea străină de această serie de trădări şi de imperturbabile schimbări la faţă cu ajutorul cărora, înşelându-i şi jucându-i pe degete rând pe rând pe Napoleon, La Fayette şi Carnot, Imperiul, Republica şi Convenţia regicidă, Fouche a câŞtigat timpul de care avea nevoie pentru a-şi deschide lui însuşi uşile cabinetului regelui, lr> timp ce i le deschidea regelui pe cele ale Parisului.” Fouche are în acest sens tot felul de gesturi de famfaronadă, trimite comisari să-şi ralieze armatele, publică apeluri de mobilizare. O ordonanţă de pe 25 iunie a comisiei sună astfel: „Toţi militarii absenţi actualmente de sub drapel se vor reuni de urgenţă la militare, nu aş fi ezitat nici o clipă să profit de această şansă ce mi se oferea. Dar victoria nu mi-ar fi servit decât mie.” într-adevăr, în urma prusacilor şi a englezilor, iată că armele austriece şi cele ruseşti avansează de asemenea în marş forţat spre capitală. In câteva săptămâni, peste cinci sute de mii de oameni vor încercui Parisul1. Nu numai că Davout recomandă capitularea dar în plus, convins cu multă abilitate de mareşalul Oudinot, el susţine de acum înainte Restauraţia ca singura soluţie posibilă. Or Davout n-ar putea fi suspectat de

sentimente regaliste; ostilitatea lui faţă de Bourboni e de notorietate publică. Ralierea lui la această cauză se dovedeşte a fi esenţială pentru Fouche, mai întâi fiindcă ea vine în sprijinul tezelor sale şi le întăreşte, iar după aceea fiindcă îi permite, graţie autorităţii intacte pe care o exercită mareşalul asupra trupei, sa întrevadă cu relativă seninătate urmarea evenimentelor. Restaurarea paşnică ar fi putut să se împlinească în dimineaţa zilei de 27 iunie, în faţa comisiei reunite de Fouche în acest scop, Davout propune să fie chemat Ludovic al XVIII-lea pe tron înainte de sosirea aliaţilor. Dar el pune condiţii prealabile ce sunt inacceptabile pentru cei care au grijă de aspectele legitimităţii: acceptarea cocardei tricolore, garantarea Legiunii de onoare, uitarea tuturor actelor şi opiniilor exprimate după 20 martie, menţinerea celor două camere în stadiul lor actual şi păstrarea armatei fără concedieri abuzive2. Degeaba încearcă programul să reia exigenţele dictate de Senat anul precedent, el păcătuieşte prin lipsă de realism. Căci circumstanţele s-au modificat. De astă dată regele nu mai apare ca un pretendent ci ca un suveran victimă a unei trădări. A accepta exigenţele lui Davout ar însemna a plasa tronul sub tutela intereselor şi a personalului politic rezultat din Revoluţie şi din Imperiu, ceea ce monarhul a considerat întotdeauna ca incompatibil cu legitimitatea lui. Regele e dispus la anumite concesii dar fără să treacă peste anumite principii. Deci nu poate fi vorba de larga amnistie cerută de mareşal, nici de menţinerea camerelor aşa cum au fost ele stabilite prin Actul adiţional. Armata, 1 Feld-mareşalul bavarez de Wrede trece râul Sarra încă pe 23 iunie în fruntea celui de al IV-lea corp din Schwarzenberg. Cel dintâi corp al armatei austriece se izbeşte pe 26 iunie de corpul generalului Lecourbe în localitatea Trois-Maisons, aproape de Altkirch. A doua zi, cel de al patrulea corp al armatei ruse, comandat de generalul Rajewski, trece Rinul. El este urmat de ţar, de regele Prusiei şi de împăratul Austriei. 2 Davout recapitulează cererea de garanţii pe care i-o adresase în ajun lui Oudinot. Se –. – -j; *: i„ _”. -„,”, *” rawn'ircx rppehii la Paris neînsoţit de trupe străine, rămasă oaia neagră a regaliştilor, nu ar putea fi nici ea păstrată pe picior de război, o dată obţinută pacea.

Cât despre cocardă, regele vrea să audă despre ea mai puţin ca oricând. Vitrolles, consultat de Davout, totuşi nu-1 descurajează. II asigură, aşa cum a făcut-o deja Oudinot, că monarhul nu are decât un singur ţel, să se împace cu francezii în jurul tronului său, deci în acest scop va evita orice reacţie inutilă. Pentru regalişti ca şi pentru Fouche, în acel moment esenţial este să se încheie un armistiţiu fără întârziere, prin orice mijloace, astfel ca să poată fi îndepărtată din capitală defuncta Mare Armată. Dăinuie impresia că se ajunsese la momentul opţiunii pentru Restauraţie când soseşte pe neaşteptate un mesaj trimis de La Fayette şi alţi plenipotenţiari1 cărora li se pierduse urma şi, ca să spunem drept, li se uitase şi existenţa. Aceşti parlamentari, care au trecut cu greu prin tot felul de avanposturi, au ajus totuşi până la urmă să se întâlnească cu ofiţerii de stat major de ai lui Bliicher. Auzind ceea ce voiau să audă, au luat de bune vagile angajamente pe care le-au primit în privinţa neutralităţii coaliţiei. Ei îşi imaginează că, o dată Napoleon bătut, Franţa e liberă să-şi desemneze suveranul cum îi place2. Vane promisiuni pe care Wellington, se ştie, nu va întârzia să le dezmintă precizându-le interlocutorilor săi că, dacă nu se va produce restaurarea lui Ludovic al XVIII-lea, puterile vor dezmembra naţiunea şi vor obliga-o să plătească scump rebeliunea din primăvară. In aşteptare, emisarii îşi fac iluzii. După părerea lor, încă mai există posibiltatea să fie evitaţi Bourbonii. Stânjenit, Davout îşi retrage imediat propunerea. Fouche încearcă un discret sentiment de uşurare căci se temea să nu fie pus în faţa unui fapt împlinit de către ministrul său de Război şi să piardă astfel rolul de salvator al monarhiei. De altfel, în acel moment Napoleon încă mai e prezent la Malmaison iar Fouche nu doreşte să-şi arate gurile de foc înaintea plecării sale şi a împrăştierii armatei. Şi de asemenea, îi repugnă să-1 proclame pe rege fără să fi obţinut garanţii prealabile. Instrucţiunile, redactate de ministrul pentru Afaceri externe Bignon, prevăd îndepărtarea lui Ludovic al XVIII-lea în favoarea lui Napoleon al II-lea precum şi garantarea siguranţei şi inviolabilităţii împăratului pe timpul retragerii sale. Dar Fouchă, care îi întâlneşte pe 24 iunie înaintea plecării lor, le-a specificat că pot să se îndepărteze de ele.

În deschiderea reuniunii de pe 27 iunie, Fouche numeşte cinci noi comisari: Flaugergues, generalii de Vălence şi Andre”ossy, Boissy d'Anglas şi La Besnadiere. 2 Aceste întrevederi datează de pe 26 iunie. Depeşa precizează că „prinţul Bliicher ne-a transmis prin adjutantul său că Franţa nu va fi în nici un fel jenată în alegerea Totuşi, reuniunea nu trece neobservată, în vreme ce renta urcă cu trei franci1, zvonul despre o Restauraţie se răspândeşte, contribuind la faptul că jocul lui Fouche devine din ce în ce mai strâns. Tot felul de ofiţeri încep să strige că e vorba de trădare, câţiva deputaţi chiar vin să-1 găsească pe Carnot pe 27 iunie pentru a-i propune să decreteze acuzarea şefului de guvern provizoriu. Dar Carnot refuză să devină un nou Robespierre: „Gata cu capetele căzute, le răspunde el interlocutorilor; dacă unul singur cade, vor cădea după aceea o mie, şi nimeni nu le va mai putea opri.”2 În aşteptare, nemulţumirile sporesc riscând să se unească împotriva ducelui de Otranto. Agent dublu plasat între Revoluţie şi Bourboni, expus pe zi ce trece tot mai mult, Fouche este acum obligat să ajungă la un rezultat dacă nu vrea să fie dus de curent, înainte de asta însă, are nevoie să cunoască numele corespondentului său oficial din tabăra regalistă fiindcă Vitrolles nu-i reprezenta decât pe legitimiştii de la Paris, întredeschizând uşa pentru o posibilă întoarcere, noutatea de la Waterloo a declanşat şi ambiţiile în sânul Curţii de la Gând. Lupta între constituţionalişti şi „ultras” se ascute zi de zi, dublată şi de intriga împotriva lui Blacas. Fiind perfect la curent cu diviziunile ce se manifestă printre „amicii regelui”, Fouche aşteaptă să vadă în ce parte va bate vântul înainte să-şi dea foc vaselor. Dacă Monsieur rămâne şeful mărturisit al radicalilor, Talleyrand incarnează în ceea ce-1 priveşte linia moderată favorabilă reformării Chartei şi menţinerii personalului politic imperial. Printr-un hazard al destinului, încă o dată soarta ducelui de Otranto rămâne suspendată de cea a prinţului de Benevent3. 1 Urcare ce continuă în zilele următoare fiindcă se trece, potrivit lui Henry Houssaye, de la cincizeci şi nouă de franci pe 28 iunie la şaizeci şi patru de franci pe 30.

2 Doi deputaţi, Felix Desportes şi Durbach – informaţi despre convorbirile în favoarea Bourbonilor – vin să-i facă o scenă ducelui de Otranto în dimineaţa zilei de 28 iunie. Desportes strigă: „Cele mai violente bănuieli se ridică din toate părţile împotriva dumneavoastră. Sunteţi acuzat de trădare şi de înţelegere cu inamicul patriei.” Fouche răspunde: „Nu eu trădez; trădează bătălia de la Waterloo, ne trădează evenimentele. Dar orice s-ar întâmpla, eu nu voi înceta să fiu fidel cauzei naţionale.” 3 Cei doi miniştri întreţin contacte regulate încă de pe vremea congrsului de la Viena: Talleyrand îi transmisese încă de pe atunci lui Fouctrâ că el nu va acepta să trateze în favoarea altui suveran decât Ludovic al XVIII-lea: „Amintiţi-i bine Domnului Foucheâi spusese Talleyrand unuia dintre emisarii cei mai intimi, că toate contradicţiile sunt posibile, în conduita oamenilor; dar că pentru asta ai nevoie de timp. Acum nu dispunem de aşa ceva. Totul trebuie rezolvat în cursul acestui an, dacă nu vrem ca totul să se Talleyrand a întârziat cât a fost posibil la congresul de la Viena, păstrând distanţa faţă de Curtea de la Gând şi jurând că nu se va ralia regelui decât cu condiţiile care îi fuseseră refuzate în 1814. El vrea preşedinţia Consiliului şi doreşte să se asigure de necesara solidaritate ministerială fără de care această funcţie nu înseamnă nimic, înţelege să se afirme astfel ca şef al unui guvern autonom visâ-vis de monarh, sprijinit pe o majoritate parlamentară pe care el ar suda-o în jurul unui program de revizuire liberală a Chartei. Această ambiţie se justifică în ochii lui prin succesul obţinut la Congres şi mai cu seamă în urma numeroaselor greşeli comise de guvern în timpul absenţei sale. El continuă să-i facă mai întâi de toate pe radicalii monarhişti responsabili de revenirea împăratului. Altfel spus, se poziţioneză ca rival direct al lui Monsieur. Aroganţa lui îi displace şi lui Ludovic al XVIII-lea şi lui Blacas, cât se poate de ostil parlamentarismului pe atunci aflat în plină ascensiune în Anglia şi pe care-1 va rezuma peste câţiva ani celebra formulă a lui Thiers: „Regele domneşte dar nu guvernează.” Plecat de la Viena pe 10 iunie, prinţul de Benevent se alătură regelui la Mons în seara zilei de 23. Convins că a venit momentul său, soseşte să ceară capul lui Blacas, să câştige o poziţie clară aşa cum Fouche se impusese în ajun la Paris, în calitate de nou om

forte, el speră să poată trata de la egal la egal cu şeful guvernului provizoriu pe care îl cunoaşte atât de bine şi de atâta vreme. Vrea să apară pe postul necesarei verigi de legătură între Curte şi capitală, celebru cum este pentru contactele pe care le are, pentru perfecta lui stăpânire a angrenajelor, pentru capaciatea lui de a înţelege raporturile de forţă şi de pasiuni de inimă şi suflet. „Domnia” lui, precum cea a lui Fouche, se naşte din ruptura dintre Revoluţie şi Contrarevoluţia ce cade în declin, chiar în sânul regaliştilor, prin duelul dintre „ultras” şi moderaţi. Numai el singur pare atunci în poziţia de a putea reduce această ruptură şi de a încheia o pace acceptabilă cu Europa. Prezenţa ducelui de Otranto în capitală constituie pentru el un atu major. Dincolo de o antipatie prea puternic afirmată ca să fie cinstită, ce doi oameni ştiu, ca la 1809, că interesul le comandă o alianţă de circumstanţă. Fiecare îl garantează pe celălalt. Fouche îl protejează pe Talleyrand de războiul civil asigurând securitatea interioară şi asumându-şi tranziţia. De altfel, fiindcă este un regicid, el îl „spală” pe Talleyrand de trecutul său revoluţionar şi de apostazia faţă de regalişti. Talleyrand, în ce-1 priveşte, îl protejează pe Fouche de Curte şi numai el poate să-i asigure această intrare în guvernul regal pe care o vizează. El îl pune la adăpost pe partea dreaptă de mânia emigranţilor, în vreme ce Fouche îl protejează la stânga de răzbunarea jacobinilor. Ceea ce-i apropie atunci – trecutul lor, faptul că amândoi îi detestă pe radicalii regalişti, voinţa lor de pace şi moderaţie, gândul ascuns de a-1 marginaliza pe rege în folosul lor – este infinit mai important decât ceea ce-i divizează dintotdeauna: mediul în care se învârt, metoda -Fouche este un încăpăţânat care munceşte în vreme ce Talleyrand contează pe faptul că ştie să se facă plăcut şi simpatic în societate – şi în sfârşit concurenţa pentru putere care îi va împinge în curând să se înfrunte. Acest pact de la 1815 e comandat de teama unei reacţii a radicalilor monarhişti şi de necesiatea de a-i stopa net prin reunirea veteranilor Revoluţiei ca să impună politica lor lui Ludovic al XVIIIlea. Le revine astfel celor doi vechi stâlpi ai Imperiului misiunea de a încorona de-a binelea această Restauraţie faţă de care totul îi opune. Hotărât lucru, această Sută-de-zile e bogată în paradoxuri şi renegări. Regimurile se prăbuşesc, legitimitatea se modifică, dar de

astă dată miniştii rămân. Siguri de ei prin experienţa acumulată, sprijinindu-se pe o clientelă care li se aseamănă în totalitate, aceşti puternici ai zilei pot să-i privească de sus pe atâţia stăpâni şi idoli detronaţi şi să-şi dicteze legea lor regelui după ce-1 slujiseră pe Bonaparte. Prin intermediul lor, spiritul de curte triumfă cu sprijin din afară, singurul care stăpâneşte evenimentele dată fiind anatomia ţării şi starea deplorabilă a armatei. Dacă privim cum evoluează acest duo diabolic, ne convingem că Revoluţia a modificat fără posibilitate de revenire ordinea lucrurilor, în 1788, Fouche încă nu era decât un profesoraş în vreme ce Talleyrand era deja episcop la Autun. De nu era anul 1789, fără îndoială că ei nu s-ar fi întâlnit niciodată. Rând pe rând miniştri ai Republicii şi Imperiului, iată-i dansând acum pe cadavrul politic al lui Napoleon, agenţi zeloşi ai unei monarhii pe care au combătut-o atât de puternic în trecut. Talleyrand regăseşte Curtea într-o stare de euforie cu atât mai pronunţată cu cât ziua de 18 a fost trăită la Gând ca un adevărat calvar. Fugeau, ceea ce a făcut iniţial să se creadă într-o înfrângere1. Imediat anturajul a început să se pregătească de plecare, gata să se retragă din nou, mai departe, aproape în debandadă. Ştirile care au adus uşurarea au început să-şi facă drum în timpul nopţii, pentru a se confirma în zorii zilei de 19 prin depeşe triumfătoare trimise de „ducele de fier” şi de Pozzo di Borgo. Climatul se modifică în întregime, cum constată D-na de Chateaubriand cu umor în ale ei Carnete: „începuserăm deja să ne facem pachetele; regele se pregătea să plece spre Olanda. Dar în curând ne parveni ştirea despre rezultatul bătăliei de la Waterloo, de care n-am fi fost mai mândri nici dacă Bonaparte ar fi fost învins de un fiu al Franţei. Descurajarea noastră fusese completă: o dată cu succesul aliaţilor a revenit şi îngâmfarea. Pregătirile de plecare începute pentru Amsterdam au fost terminate pentru Paris.” Bucuria este nu numai vie, dar şi indecentă, dacă ne gândim la moartea miilor de soldaţi francezi şi la invadarea teritoriului. Regaliştii se îmbrăţişează în vreme ce clopotele încep să sune iar Gând se iluminează de mii de focuri. Ludovic al XVIII-lea toastează pentru victorie: „Niciodată înainte de Restauraţie, spune el, nu am băut pentru succesul aliaţilor: cauza lor era justă dar eu nu cunoşteam

intenţiile lor în privinţa Franţei. Dar astăzi fiindcă ei sunt aliaţi ai coroanei mele, fiindcă ei se luptă nu cu francezii ci cu bonapartiştii, fiindcă se arată atât de nobil de devotaţi pentru eliberarea poporului meu, putem saluta victoria lor fără să încetăm de a fi francezi.” Cuvinte imprudente pe care viitorul nu va întârzia să le dezmintă. In acel moment, să ne amintim, Parisul celebrează victoria de la Ligny. La Maisonfort relatează în ale sale Memoires: „Judece şi alţii cât de uşor ne vine să credem în rău, când pe data de 18, la orele nouă seara, am început să vedem alergând de mâncau pământul, tot felul de grăjdari, de jockeys, de valeţi, fiecare pe ce cal apucase să pună mâna. Pe la zece, soseşte unul care jura că auzise şi văzuse o coloană de francezi intrând pe la ora cinci în pas alergător, strigând cât îi ţinea gura Trăiască împăratul!” Trupele ducelui de Berry, cantonate la Alost, au fost cuprinse de un moment de panică, moment despre care relatează Sismondi: „Câteva regimente din armata engleză fuseseră Puse pe fugă; fugarii traversară Alost într-o mare dezordine, în toată armata regală au început să se audă ţipete că trebuie să se salveze cine poate; ducele de Berry, mai tulburat decât oricare altul, a fost cel dintâi care a dat exemplul fugind, iar cei din anturajul său refugiindu-se spre Gând au răspândit la rândul lor alarma. Toată noaptea au putut fi văzuţi Prin Gând regalişti, cu cizmele în mână, alergând care încotro pe străzi în căutare de cai, de trăsuri sau de orice alt mijloc ca să fugă. Spaima nu li s-a risipit decât la cinci dimineaţa. Cu toate acestea, atunci când au venit să-i spună lordului Wellington că ducele de Berry fugise împreună cu toată casa regelui, el şi-a nierdut ralmnl ci nhicn,; to i”: „, *”. _x „: „ Câţiva tineri emigranţi percep oroarea acestei situaţii ce leagă întoarcerea lor de înfrângerea compatrioţilor lor. Aceste suflete nobile, sfâşiate între patrie şi fidelitatea faţă de rege, sunt cuprinse de o teribilă stânjeneală ce macină sufletele lor nobile: „Nu mă puteam bucura, scrie Lamartine, de distrugerea armatei franceze; dar, dacă Bonaparte ar fi ieştit învingător, cauza regelui ar fi fost pierdută. Rămâneam indecis între aceste două sentimente, îmi curgeau lacrimile pe faţă. Era oare durere de om? Era o bucurie politică? Nu încercam să mă lămuresc. Toată lumea poate înţelege acest dublu sentiment; nimeni nu poate să-1 exprime. Iată nefericirea a; ţiunilor rele în care un om poate să-şi tragă ţara.

Învingător, nu poţi aplauda victoria lui; învins, nu îndrăzneşti să te bucuri de înfrângerea lui. Trebuie să taci.”1 Nu toată lumea are asemenea pudori. Mulţi nu au nici un fel de ezitare fiindcă nu văd nici urmă de contradicţie. Patria, ca la Coblenz, se adăposteşte acolo unde îşi stabileşte regele reşedinţa. Franţa îl aşteaptă, mai cu seamă fidela Vendee şi sudul. Marea Armată nu reuneşte decât o mână de rebeli trădători care trebuie exterminaţi. Se adaugă şi sentimentul de uşurare că s-a evitat o nouă plecare mai departe. O victorie franceză ar fi condamnat la bejenia celei dintâi emigraţii, în acest crepuscul al vulturilor regalişti salută mai întâi de toate sfârşitul calvarului lor. 1 Fragment din Memoires de jeunese. Relatarea bătăliei de la Waterloo văzută de Chateaubriand este celebră. Plecat de la Gând să poată citi în linişte Comentariile de Cezar, el aude în depărtare zgomotul surd al bătăliei: „Ascultător tăcut şi singuratic al acestei formidabile opriri de destine, aş fi fost mai puţin emoţionat dacă mă aflam şi eu în acea grămadă: pericolul, focul, zvârcolelile morţii nu mi-ar fi lăsat timp să mă gândesc; dar singur sub un arbore, în câmpia de lângă Gând, ca păstorul turmelor ce păşteau în jurul meu, greutatea gândurilor a început să mă copleşească: Ce fel de bătălie era asta? Era definitivă? Se afla oare Napoleon el însuşi acolo? Lumea, precum cămaşa lui Cristos, fusese deja şi ea jucată la zaruri? în funcţie de succesul sau de înfrângerea uneia sau alteia din armate, ce consecinţe va avea evenimentul pentru popoare: libertate sau sclavie? Dar ce mult sânge curgea! Oare fiecare zgomot ajuns până la urechile mele nu era ultimul suspin al unui francez? Era un nou Crecy, un nou Poitiers, un nou Azincourt, de care urmau să se bucure cei mai implacabili duşmani ai Franţei? Dacă ei triumfau, nu era oare pierdută şi gloria noastră? Dacă Napoleon câştiga, ce devenea libertatea noastră? Chiar dacă succesul lui Napoleon ar fi deschis pentru mine calea unui exil etern, în acel moment în inima mea patria era mai importantă; mă simţeam de partea opresorului Franţei, dacă el trebuia să ne smulgă de sub dominaţia străină, salvându-ne astfel onoarea. Va triumfa oare Wellington? Legitimitatea va pătrunde astfel în Paris pe urma acelor uniforme roşii ce tocmai fuseseră repictate cu sângele francezilor! Regalitatea va avea deci pe post de caleaşca a încoronării căruţele ambulanţelor

pline ochi cu grenadierii noştrii mutilaţi! Şi „ – „ i; -: *x „, u „^i, 4*” onct-”; ^î; r i Tata numai o mică oarte La Waterloo, legitimitatea a cucerit o victorie dar încă nu a câştigat războiul pentru putere. Rămân în suspensie numeroase obstacole şi întrebări: soarta lui Napoleon, starea armatei, opinia publică din capitală, intrigile ducelui de Orleans şi cele ale lui Fouche, voinţa aliaţilor care ar putea fi tentaţi să încurajeze dezbinările din interior pentru a desface mai bine teritoriul. Iată de ce regele îşi face griji chiar dacă se gândeşte că se află „pe partea cea bună a pantei”. In dimineaţa zilei de 22 iunie, el porneşte pe drumul întoarcerii după ce a primit o scrisoare de la Wellington care îl invită să revină cât mai repede posibil. Sigur pe dreptul lui, el pare că nici nu se mai interesează de soarta „Uzurpatorului”, a cărui capturare o abandonează prietenilor săi englezi1. De acum înainte începe negocierea decisivă privitoare la viitorul regimului şi la alegerea oamenilor apţi să-1 secondeze. Regele avansează, precum Napoleon în martie, în fruntea a circa o mie de oameni, dar bănuim bine că întoarcerea crinului nu are nimic comparabil cu Zborul Vulturului. Ludovic al XVIII-lea merge în urmă, aproape plasat sub protecţia armatei engleze, într-un ritm infinit mai lent decât cel al împăratului fiindcă şi el are nevoie de douăzeci de zile, dar pentru a ajunge în capitală doar de la Mons. Între răzbunare şi iertare, monarhul se află confruntat cu aceeaşi alegere pusă aproape în aceiaşi termeni în primăvară pentru adversarul său. În momentul în care pătrunde pe teritoriu, încă nu şia anunţat decizia, în consecinţă conflictul dintre constituţionalişti şi „ultras”, intrat pe ultima linie dreaptă, îşi dublează violenţa, fiecare clan vizând să-şi asigure sprijinul regal în perspectiva unei recuceriri a puterii care ascute ambiţiile. Ludovic al XVIII-lea, care detestă conflictele, începe prin a-1 concedia în mod oficial pe Blacas la Mons pe 23 iunie. Cu o demnitate care-1 onorează, ministrul Casei regelui acceptă să se îndepărteze fără să clipească, asumând responsabilitatea greşelilor comise, protejându-1 astfel cu loialitate pe monarh şi pe fratele lui în ajunul reîntoarcerii lor în Franţa. „Accepta, notează prietenul său Rochechouart, acest mare sacrificiu fără ranchiună, fericit că-şi poate dovedi astfel regelui devotamentul. Gata să-i scrifice viaţa, îi sacrifica de asemenea şi amorul său

propriu.” Nu obţine nici măcar dreptul de a reveni în Franţa. Numit ambasador la Neapole, trebuie să se îmbarce Aceeaşi indiferenţă, plus un uşor dispreţ, la Talleyrand care îndeamnă la rândul lui ca Vulturul să fie predat Angliei. Prinţul de Benevent cunoaşte de altfel destul de imprecis SitUaţia înt^. ^î* „ – de îndată la Ostende, să plece pe furiş în momentul în care triumfa cauza şi omul cărora îşi consacrase viaţa. Favoritul îşi încredinţează totuşi amărăciunea lui Beugnot, unul din puţinii care au îndrăznit să vină să-i spună adio: „D-l de Talleyrand, îi spune Blacas, a făcut un foarte prost calcul. Nu-i dăunam cu nimic; îl credeam chiar indispensabil afacerilor regelui. Am fi putut să ne înţelegem şi toată lumea ar fi avut de câştigat.” Beugnot, care a învăţat arta de curtean în antecamerele imperiale, regretă cruzimea „de a-1 fi separat într-un asemenea moment pe rege de un prieten a cărei companie îi era atât de dulce şi asistenţa atât de necesară”. „Necesară până la un anumit punct, preia Blacas; regele, sunt sigur, va avea în acest moment anumite dificultăţi, iar eu îi voi lipsi în primele zile; dar treptat se va obişnui să se lipsească de mine, şi cu timpul va găsi el unde să-şi plaseze afecţiunea.” Remarca denotă o perfectă cunoaştere a caracterului lui Ludovic al XVIII-lea fiindcă, peste trei luni, Decazes va ocupa locul vacant. Trecerea ştafetei spre Talleyrand este interpretată ca o înfrângere personală a suveranului, supus de acum înainte bunului plac al fratelui său şi al principalului său ministru. Talleyrand comite greşeala de a adăuga insolenţă umilirii şi neplăcutei încercări pe care i-o impusese lui Ludovic al XVIII-lea obligându-1 să se despartă de confidentul său. Servil sub Napoleon, iată-1 sumeţindu-se acum până la nivel de insultă, cum drept spune Chateaubriand. Crezându-se indispensabil după strălucitele succese de la Viena, el se înveşmântează în propria-i suficienţă şi intră imediat în relaţii de forţă cu monarhul1. La Mons, refuză să-i facă regelui o vizită spre a-şi prezenta omagiile în semn de supunere şi, scandal fără precedent în analele monarhiei, violează astfel eticheta aflată în vigoare de pe vremea Regelui-Soare. Şi cum i se aduc mustrări, el pronunţă cu dispreţ: „Nu sunt niciodată grăbit, e timp şi mâine.” Tot Chateaubriand spune că el avea „capriciile unui rege care crede că autoritatea lui nu e cunoscută”. Nu destul de mulţumit

că îl alungase pe Blacas, iată-1 că formulează noi exigenţe, principala dintre ele privitoare la itinerariul regelui, pe care vrea să-1 modifice. Considerând cu justeţe că legitimitatea regelui rebuie să înceteze să-şi mai potrivească paşii cu cei ai armatei engleze, el îi cere re jelui să meargă la Lyon, rămas în continuare neocupat, de unde să convoace camerele. Va fi păstrată astfel şi ficţiunea unei Restaurări împlinite doar prin voinţă naţională, pe care el o crede necesară1.: Ludovic al XVIII-lea, stăpânindu-şi iritatea, ordonă prin intermediul lui Chateaubriand ca prinţul de Benevent să se prezinte imediat în faţa lui. Dacă persistă în atitudine, monarhul avertizează că va pleca fără să-1 mai aştepte. Talleyrand respinge ameninţarea tranşând printr-o superbă exclamaţie: „Nu va îndrăzni!” „Cum i-o plăcea”, comentează regele care preferă mai degrabă să-şi piardă coroana decât să se târguiască. La ora trei dimineaţa, regele e pe punctul de a pleca. Talleyrand, trezit brusc, abia dacă are timp să se ducă să-1 întâlnească2. Îl interceptează în momentul în care caleaşca urmează să iasă pe poartă. Ludovic al XVIII-lea, prefăcându-se că e surprins, se întreabă cine este: „Sire, e Domnul de Talleyrand.” „Nu se poate, el doarme”, răspunde regele. În toane cât se poate de rele, monarhul acceptă să angajeze o conversaţie ce devine foarte repede acidă3, în timp ce regele persistă în voinţa lui de a ajunge la Paris înconjurat de mulţimea de „uniforme roşii”, Talleyrand anunţă că va demisiona şi va pleca la băi la Carlsbad. Răspunsul ţâşneşte de îndată: „Prinţe de Benevent, ne părăsiţi? Apele au să vă facă bine: să ne trimiteţi veşti.” Regele îl lasă pe prinţ uluit, pune să fie condus din nou la berlină, şi pleacă. „Domanul de Talleyrand, continuă Chateaubriand, făcea spume la gură de mânie; Ludovic al XVIII-lea îl demontase cu calmul său: el, D-l de Talleyrand, care se lăuda cu atâta sânge rece, fusese bătut pe propriul său teren, abandonat într-o piaţă, la Mons, precum cel mai neînsemnat Metternich împărtăşeşte şi el întru totul acest punct de vedere cum atestă şi următoarea scrisoare trimisă lui Talleyrand pe data de 24 iunie 1815: „Rămâneţi fidel ideii voastre; faceţi-1 pe rege să meargă în interiorul Franţei: în sud, în nord, în vest, oriunde vreţi, numai să

fie la el acasă, înconjurat de francezi, departe de baionetele străine şi de sprijinul sosit din afară.” „Nu-şi putea crede urechilor. Două exclamaţii trădară furia lui: „Manipulat! Trădat!” scrie biograful său Georges Lacour-Gayet. În ale sale Memoires Talleyrand dă despre acesta scenă următoarea versiune, fără mdoială că destul de aranjată: Majestatea Sa îşi compromite cauza prezentându-se francezilor în rândurile străinilor. L-aş sfătui pe rege să se îndrepte spre câteva oraşe din sud printr-un punct de frontieră unde aliaţii încă nu au ajuns să-şi stabilească acolo guvernul. Lyon ar fi convenabil din toate privinţele. Aţi face apel de acolo către toţi supuşii fideli, aţi convoca tot acolo şi camerele; am avea timn să farcm tnatp lomi” dintre oameni: nu reuşea să-şi revină.„ îşi descarcă nervii asupra ducelui de Le vis care are ghinionul de a-1 întâlni pe drum: „Mergeţi, domnule duce, mergeţi şi spuneţi cum sunt tratat. Am repus Coroana pe capul regelui. Acum plec în Germania să încep o nouă emigraţie.” După Blacas, iată deci că şi Talleyrand se trezeşte cu nasul în ţărână. Contele d'Artois nu putea visa un scenariu mai minunat. El se consideră învingătorul în această succesiune de lovituri de teatru, de cel mai reuşit efect comic dacă lăsăm la o parte circumstanţele. La sfârşitul acestui 23 iunie, ultima zi petrecută în Belgia, principalele personaje ale piesei se despart: Blacas se îndreaptă spre Ostende, Ludovic al XVIII-lea pătrunde prin nord în Franţa în timp ce Talleyrand rămâne la Mons împreună cu câţiva fideli. Ca şi în alte daţi, viitorul Carol al X-lea îşi face iluzii. Talleyrand, spre deosebire de Blacas, nu e condamnat la exil ci deocamdată numai dizgraţiat, pus la locul său fiindcă voise să facă pe stăpânul în locul regelui, în esenţă, Ludovic al XVIII-lea nu s-a schimbat. Politica lui a avut totdeauna ambiţia să împace cele două Frânte: această Franţă a Vechiului Regim, de care este ataşat atât de activ, şi Franţa notabililor născută din Revoluţie iar apoi structurată de Imperiu, căreia el îi recunoaşte instalarea definitivă garantând în acelaşi timp egalitatea civilă, libertăţile fundamentale şi bunurile naţionale. Prin Chartă, încercase cât a putut mai bine să reconcilieze cele două tradiţii în jurul unei puteri monarhice, intransigent în privinţa legitimităţii sale dar reformator prin faptul că era în căutarea unei noi sinteze. Prin importantul discurs de pe 16 martie, îşi confirmase

credo-ul constituţional. Şi precum Napoleon cu actul adiţional, promite să evolueze curând într-un sens mai liberal. Dacă ar fi să-i aleagă pe radicalii monarhişti asta ar însemna, pentru rege, să-şi calce cuvântul dar şi să avanseze data domniei fratelui său, pe care o întrevede angoasat, într-atât de mult e convins că el va pune în pericol viitorul dinastiei. Gelos pe fratele său mai mic, Ludovic al XVIII-lea preferă, compromis pentru compromis, să treacă pe sub furcile caudine ale „diavolului şchiop” decât pe sub cele ale lui Monsieur şi ale stânjenitorilor săi prieteni, încă de multă vreme el şi-a făcut alegerea politică: nu reacţiunea visată de radicali ci, aşa cum doreşte şi Talleyrand, o Restaurare paşnică, zgârcită să verse sângele supuşilor, impregnată de compasiune, dornică să reconcilieze şi să reaşeze lucrurile în tihnă. Ludovic al XVIII-lea urmează fără ezitare i pasiune exclusivă ce nu admite dojenelile prinţului de Benevent mai mult decât pe cele ale fratelui său. Fidel acestei conduite, vrea să-şi păstreze liberul arbitru, să rămână stăpân pe timp şi pe decizii. Reformele, care într-adevăr vor exista, nu-i vor fi niciodată smulse cu forţa, „ci le va acorda el în ceasul şi momentul socotite potrivite. Iată sensul episodului de pe 23 iunie, o nouă zi a păcăliţilor din care numai regele iese învingător. În vreme ce Talleyrand continuă să se bosumfle, regele şi suita lui ajung pe 24 iunie la Cateau-Cambresis după ce au trecut frontiera, în comparaţie cu cea a lui Napoleon, întoarcerea Regelui are o înfăţişare jalnică. Cert, asistăm ici şi colo la eternele discursuri ale autorităţilor, primari şi prefecţi venind să se încline în faţa suveranului după ce îi juraseră fidelitate împăratului. Populaţiile din nord, mai degrabă regaliste, îşi mărturisesc uneori zgomotos adeziunea la tron în timp ce trece, nu prea grăbită, caravana regală. Domină însă indiferenţa. Obosit de instabilitate politică, poporul se arată incapabil să urmărească ritmul revoluţiilor de palat – a treia în ceva mai mult de un an – cum mărturiseşte această anecdotă povestită de regalistul La Maisonfort: „După ce am ajuns la Cateau, poporul începu să dezhame caii regelui; un morar, pe care parcă-1 văd şi acum, aruncându-şi pălăria albă în aer apoi întinzând braţele, aproape să atingă trăsura, răcni spre noi „Trăiască împăratul!„ De abia i-a scăpat cuvântul că şi-a dat seama şi s-a corectat înjurând,

„Nu, nu, trăiască regele„ iar toată lumea a râs începând chiar cu regele.” Profitând de absenţa lui Talleyrand, cancelarul Dambray, un „ultra”, îl convinge pe rege să semneze o declaraţie ameninţătoare. Datată „în cea de a 25-a zi din luna iunie, anul de graţie 1815, iar al domniei noastre cel de al douăzeci şi umilea”, ea pare că dezminte promisiunile de iertare repetate. Astfel soldaţii, care totuşi ar trebui să fie menajaţi, sunt calificaţi drept „sateliţi ai tiranului” în vreme ce armatele duşmane sunt felicitate şi gratifiate cu termenul de aliate. Dacă afirmă că „vrea să-i recompenseze pe cei buni”, regele anunţă, de asemenea, fără nici o altă precizare că va „pune în executare legile existente împotriva vinovaţilor”1. Bucuria lui Monsieur, care crede Textul e un amestec de intenţii paternaliste şi de voinţă de răzbunare: „încă din Vrernea în care cea mai criminală dintre iniţiative, secondată de cea mai de neconceput trădare, ne-au constrâns să ne părăsim pentru moment regatul, v-am avertizat de Primejdiile ce vă ameninţau Hat-a nu v” m-s^it; *& -~. *-*:; -' -: -'- ~ 444 CEHE O-S0fĂ-DE-ZILfe atunci că şi-a atins ţelul, este de scurtă durată. La sfaturile insistente ale lui Wellington, Talleyrand se alătură până la urmă Curţii la Cambrai. „Ducele de fier”, consternat de turnura pe care o iau evenimentele, speriat de perspectiva unui guvern „ultra”, reuşeşte cu destulă uşurinţă să-1 convingă pe Ludovic al XVIII-lea că trebuie să se sprijine mai mult ca oricând pe reprezentantul său la Viena1. „Diavolul şchiop” rămâne indispensabil pentru a negocia viitorul tratat de pace care va încheia socotelile între Europa şi Franţa. Ludovic al XVIII-lea acceptă cu atât mai uşor intervenţia lui Wellington cu cât ea îi evită să se coboare având aerul că îl roagă pe prinţul de Benevent. Iar acesta din urmă, care începe să-şi regrete capriciile, profită cu grabă de ocazia oferită şi se alătură curţii fără să mai aştepte. Revenit pe 26 iunie, Talleyrand obţine trei concesii decisive ce asigură triumful liniei moderate. Mai întâi, el primeşte preşedinţia Consiliului, creată în sfârşit special pentru el. Franţa, după model englez, se dotează de acum înainte cu o nouă funcţie, cea de şef de guvern depinzând în aceeaşi măsură de tron şi de Parlament. Dacă guvenul nu este în principiu

responsabil din punct de vedere politic decât în faţa monarhului, el trebuie în practică să se bucure şi de încrederea camerelor, aşadar de cea a alegătorilor. Această creaţie revoluţionează politica franceză căci face distincţie între şeful statului şi şeful guvernului, însărcinat să călăuzescă naţiunea spre viitor şi să arbitreze conflictele, suveranul câştigă importanţă, devenind cu adevărat inviolabil şi sacru fiindcă iese din combinaţiile partizane. El domină cotidianul fără să fie afectat de uzura şi meschinăriile pe care le antrenează tratarea afacerilor curente. Această sarcină pică pe umerii primului dintre miniştri care, plasat între şeful statului şi majoritatea parlamentară, moşteneşte o conducere a cărei putere este extrem de fragilă. Cu excepţia câtorva scurte paranteze – cea mai lungă fiind cea de pe timpul celui de al doilea Imperiu – această dualitate a executivului nu va mai fi repusă în cauză. Nostru patern imensa majoritate a francezilor a căror fidelitate, curaj şi devotament au adus în inima noastră atât de dulci consolări”. 1 După o întrevedere cu Ludovic al XVIII-lea, Wellington îi scrie lui Talleyrand o scrisoare ce nu admite replică: „Am regretat că Alteţea Voastră nu a însoţit-o pe Majestatea Sa. Eu am fost cel care 1-a îndemnat pe rege să pătrundă în Franţa acum [.] îmi face plăcere să cred că dacă aţi fi avut cunoştinţă despre mersul lucrurilor atunci când 1-aţi sfătuit pe rege să nu intre în Franţa, i-aţi fi dat o sugestie cu totul diferită şi 1-afi fi Principiul complementar al solidarităţii ministeriale se impune în mod logic. El dă o lovitură decisivă intrigilor interne, care acţionează de trei secole, legând supravieţuirea politică a miniştrilor de cea a şefului lor. Sigur, practica va rămâne multă vreme fluctuantă1. Dar rivalităţile de persoane, care slăbesc guvernul din interior, încep să fie limitate, iar o dată cu asta credibilitatea regimului e întărită. Se evoluează dinspre o cultură de conflict, inerentă la Versailles, spre compromisul ce adună laolaltă oameni de convingeri politice apropiate în aceeaşi formaţie. Lungul marş spre democraţie politică, ce va duce la creerea de partide şi la respectul alternanţei prin intermediul urnelor, primeşte acum un impuls fondator. În sfârşit, Talleyrand obţine din partea monarhului redactarea unei proclamaţii care o anulează pe cea de la Cateau-Cambresis şi asociază reformele unei voinţe clare de reconciliere. A elimina toate

ambiguităţile înseamnă a-i condamna pe radicali şi a separa cauza regală de cea a aliaţilor. La acest ultim punct, textul începe de altfel prin a-1 prezenta pe rege ca protector al supuşilor săi în faţa celorlalţi suverani2. Manifestul, impregnat de umilinţă, recunoaşte apoi destul de curajos reponsabilitatea guvernului în eşecul precoce al regimului. El respinge astfel teoria complotului şi îl acuză deci implicit pe Monsieur şi anturajul său: „Guvernul meu trebuie că va fi comis greşeli, poate că le-a şi tăcut, în anumite vremuri cele mai pure intenţii nu sunt suficiente pentru a guverna, sau duc la rătăciri. Numai experienţa ne putea avertiza, ea nu va fi pierdută. Eu vreau tot ceea ce poate salva Franţa.” După elogierea subliniată a principiului legitimităţii, urmează anunţul reformelor şi ferma garantare a bunurilor naţionale. Pentru a contracara acuzaţia frecventă că nu este decât un rege al emigraţilor, Ludovic al XVIII-lea promite să-şi aleagă de acum înainte sfetnicii Aşa cum va dovedi-o istoria Restauraţiei, mai cu seamă pe timpul crizei din decembrie 1818 care îi opune pe Richelieu şi Decazes pentru cucerirea puterii. Decazes va avea surpriza dureroasă, la căderea lui din februarie 1820, să-şi vadă toţi miniştrii trecând în serviciul aceluiaşi Richelieu care preia cu această ocazie frâiele guvernului. Istoria va continua să ilustreze fenomenul, chiar dacă cea de a V-a Republică a marcat totuşi un real progres în acest domeniu. „Francezi, porturile regatului meu se deschid înaintea mea, alerg să-i aduc înapoi pe supuşii mei care s-au rătăcit, să îmblânzesc relele pe care voisem să le previn şi să mă aşez Pentru a doua oară între francezi şi armatele aliate, în speranţa că acea consideraţie de care POt eU Să mă hlirnr wa Htn/^n! „dintre toţi francezii”. Dar aduce şi o restricţie importantă: „Nu vreau să-i exclud din apropierea mea decât pe acei oameni al căror renume este subiect de durere pentru Franţa şi de spaimă pentru Europa.” Pedeapsa nu va lovi decât un număr restrâns de vinovaţi, cei care 1-au servit pe Napoleon înainte ca regele să fi trecut frontiera. Acest text, singura concesie făcută radicalilor, se înăspreşte de altfel la punctul următor: „Fiece zi îmi dezvăluie un nou

dezastru. Trebuie deci, în interesul tronului meu şi al popoarelor mele, cât şi pentru liniştea Europei, să-i exceptez de la iertare pe instigatorii şi autorii acestei teribile urzeli. Ei vor face obiectul răzbunării legilor prin intermediul celor două camere pe care eu îmi propun să le reunesc fără amânare.” Prin această manevră vicleană, Talleyrand îl descarcă pe monarh de greutatea odioasă a represiunii pentru a lăsa întreaga responsailitate doar parlamentarilor1: „Francezi, conchide Ludovic al XVIII-lea, iată sentimentele pe care le aduce în mijlocul vostru cel pe care timpul nu 1-a putut schimba, pe care nenorocirea nu 1-a putut obosi, pe care nedreptatea nu 1-a putut abate, regele, ai cărui părinţi domnesc de opt secole peste părinţii voştri şi care revine să-şi consacre zilele spre a vă apăra şi consola.” Regele adoptă această versiune la sfârşitul unei încordate şedinţe de Consiliu ce se ţine la Cambrai pe 28 iunie. Monsieur, ducele de Berry şi miniştrii sunt prezenţi alături de rege şi de noul preşedinte al Consiliului. O primă variantă, cu referinţe mult mai vii la adresa radicalilor monarhişti, declanşează un adevărat duel: Monsieur, povesteşte Beugnot, se plânge cu vivacitate de termenii în care a fost redactată această proclamaţie. I se indică să-i ceară regelui iertare pentru greşelile comise; e obligat să spună că s-a lăsat antrenat în sentimentele sale, şi promite că pe viitor va avea o conduită total diferită. Asemenea expresii nu fac decât să dăuneze regalităţii; de altfel ele spun prea mult fără să zică totuşi nimic. „Monsieur mă va ierta dacă am opinii cu totul diferite de ale sale, răspunde Talleyrand cu însufleţire. Eu consider că aceste expresii sunt necesare şi bine plasate; regele a comis greşeli; slăbiciunile 1au împins la rătăciri; nu e nimic exagerat în asta. — Oare sunt eu cel desemnat la modul indirect, reia Monsieur? 1 „Nu trebuie, rezumă Talleyrand, ca regele să lovească el însuşi. Trebuie să lase camerele să lovească.” Guvernul regal îşi manifestă de asemenea voinţa de a controla epurarea pentru a-i ţine la respect pe radicali şi a evita orice răzbunare ilegală. Aceste A„ T, ^”,;” oi wTTT.ioa ci HP Tallevrand. Nrea nutin susoecti de simpatie — Da, fiindcă Monsieur a plasat discuţia pe acest teren; Monsieur a făcut destul rău. — Prinţul de Talleyrand îşi uită rolul.

— Cred că da; însă adevărul mă priveşte.” Talleyrand acceptă să modifice forma dar nu schimbă nimic esenţial, în fond. Pusese mâna pe guvern contra radicalilor care sunt hotărâţi să-1 doboare cu prima ocazie. Cea de a doua Restauraţie, mai clar decât prima, consacră prin victoria ei permanenţa şi preponderenţa noilor elite apărute după Revoluţie. Dotat de acum înainte cu o linie politică limpede, regele se poate apropia de Capitală în vreme ce Vulturul se îndepărtează. Alungat nu de mult până la Gând, el este acum cel care pare să-1 urmărească pe Napoleon. Pe 30 iunie, a doua zi după plecarea de la Malmaison, Ludovic al XVIII-lea soseşte la Roye, aproape de Compiegne. Pe 2 iulie, se instalează la castelul d'Arnouville, în apropiere de Saint-Denis, la câţiva kilometri de Paris unde se va juca ultimul act. Morala fabulei Talleyrand şi Fouche: alianţa între „viciu şi crimă” se impune, comandată de interes şi de circumstanţe. Dar perspectiva unui minister condus de cei doi complici se izbeşte de puternicele obiecţii ale extremiştilor din ambele tabere, regalişti şi republicani deopotrivă, şi trebuie să fie depăşită şi de resentimentele naturale ale regelui faţă de asasinul fratelui său1. Nici în acest caz, concluzia nu este posibilă fără intervenţia lui Wellington. Aînainte de orice, e bine să fie reglată problema militară, să se evite această bătălie a Parisului ce ar însângera întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea şi ar îndepărta armata ce-şi manifestă ostilitatea cu atât mai multă ardoare cu cât pe l iulie ea reuşise să distrugă două regimente de cavalerie prusace într-o înfruntare de avangardă la Rocquencourt. Reunind acum circa şapte mii de oameni ea strânge puteri ca să-i respingă pe învingătorii de la Waterloo. În timp ce se înmulţesc hărţuielile, Fouche convoacă tot pe l iulie un Consiliu lărgit la Tuileries – miniştrii şi birourile celor două adunări – înainte să orchestreze un consiliu de război care îi adună în aceeaşi seară pe şefii militari în La Villette. Conform previziunilor sale, majoritatea participanţilor preconizează încheierea unui armistiţiu căci pe termen lung ei consideră rezistenţa imposibilă1. Rămâne doar de obţinut şi aprobarea aliaţilor şi de calmat furia previzibilă a soldaţilor.

Dar Bliicher nu vrea să audă de nimic. Ca în 1814, oamenii lui înmulţesc jafurile şi răspândesc teroarea. Violuri, furturi, asasinate, distrugeri de monumente publice, ei recurg la practicile de ocupaţie cele mai odioase. „Nu există oroare să nu o comită, deploră Sismondi; tot ceea ce nu pot lua cu ei, distrug; când iau 50 de ecus fag pagube de 10000 de ecus. Aruncă pe ferestre toate cărţile din biblioteci, sparg toate sticlele şi oglinzile, în ferme, dau foc furajelor şi proviziilor de grâu pe care nu le consumă, iar când lumea se plânge mareşalului Bliicher, acesta răspunde: „Ce, n-au făcut decât atâta! Plecaţi de aici, ar fi rebuit să facă şi mai rău.„2” Persistând în ura lui împotriva Franţei, „Mareşalul înainte marş” visează să cucerească Parisul cu mare avânt apoi se lasă jefuit spre a răzbuna ocupaţia Berlinului de către Marea Armată în 1806. De când îl ştie pe Fouche câştigat pentru cauza Restauraţiei, Wellington are alte idei în cap şi îşi pune la contribuţie talentele diplomatice ca să calmeze elanul irascibilului său partener. „Fără îndoială, îi scrie el pe 2 iulie, nu vom avea gloria deşartă de a intra în Paris în fruntea armatelor noastre victorioase. Dar pregătim pe îndelete Restaurarea Majestăţii Sale pe tron, ceea ce suveranii noştri au privit totdeauna ca fiind rezultatul cel mai avantajos pentru noi toţi.” Capitularea, botezată de Fouche „convenţie”, cu credinţa că se poate menaja prin acest artificiu orgoliul naţional, e până la urmă semnată pe 3 iulie3. Ea prevede plecarea imediată a trupelor şi replie1 Hanry Houssaye, comparând situaţia din 1815 cu cea din 1814, dovedeşte că armata, cu 117000 de oameni (faţă de 42000 şi 600 de tunuri), era în situaţia de a câştiga. Mulţi generali gândesc la fel dar insistă asupra faptului că triumful tot nu ar fi împiedicat victoria finală a aliaţilor. Sosirea celui de al doilea val austro-rus, deja prezent pe teritoriu, nu lasă într-adevăr nici o şansă. Pe 30 iunie, consiliul municipal a trimis o delegaţie la Fouche pentru a-i cere să nu mai apere Parisul. 2 Sismondi, scrisoare de pe 16 iulie 1815. Într-o scrisoare precedentă, relatând alte mârşăvii ale prusacilor, el constată: „Această manieră de a face război este cu atât mai odioasă cu cât e vorba de un adversar care nu a fost provocat şi care, după doar patru zile de luptă, se trezeşte stăpân pe ţară.” rea lor în spatele

Loarei sub autoritatea lui Davout, care demisionează din funcţia de ministru al Războiului pentru a lua comandamentul acesteia. Ca şi la Waterloo, numeroşi militari primesc noutatea strigând că e vorba de trădare. Spectrul unei Restauraţii sporeşte ostilitatea oamenilor, exasperaţi de altfel şi de neplata soldei. Armata denunţă o capitulare fără condiţii, încheiată înainte chiar de a se fi dat bătălia, şi care lasă Franţa la bunul plac al răzbunării inamicului. Izbucnesc anumite revolte. Pentru a tăia răul din rădăcină, Fouche obţine fondurile necesare şi plăteşte soldele aflate în întârziere. Exemplul Gărzii, care se repliază în ordine după ce a fost certată cu asprime de Drouot, este urmat şi de alte unităţi. Până la urmă evacuarea se petrece fără incidente majore începând cu data de 4. Ea antrenează o ocupare paşnică a capitalei, ceea ce îl scuteşte pe Ludovic al XVIII-lea să-şi înroşească sceptrul cu sânge de veteran francez. Dar sosirea regelui după ce aliaţii intraseră deja în capitală îi şochează pe patrioţi şi hrăneşte mai mult ca oricând acuzaţiile de înţelegere secretă între dinastie şi străini. Deznodământul se apropie. Lipsită de sprijinul armatei, rezistenţa lui Carnot şi a parlamentarilor încetează să mai fie o ameninţare1. Fouche poate să angajeze direct împreună cu Talleyrand negocierile finale, sub tutela binevoitoare a lui Wellington. Pentru a-şi justifica ralierea la rege, ducele de Otranto trebuie să obţină concesii importante. Ce vrea el de fapt? înainte de toate menţinerea lui în fruntea acestui minister al Poliţiei pe care-1 acceptase din mâna lui Napoleon după ce îl refuzase din cea a contelui d'Artois. De la votul său fatal în timpul procesului lui Ludovic al XVI-lea, soarta lui Fouche e legată de cea a foştilor convenţionalişti. Trebuie deci să se ralieze fără să se renege punându-şi condiţiile. Dar aşa ceva presupune aprobarea regelui care i-a rămas ostil şi a respins cele dinţii iniţiative făcute în favoarea ducelui de Otranto. Prinţul de Benevent consideră dimpotrivă că Parisul merită un regicid2. Ca să reuşească, Talleyrand beneficiază se bucure de toate drepturile şi libertăţile lor fără să poată fi inoportunaţi sau căutaţi pentru nimic relativ la funcţiile pe care le-au ocupat sau ar fi urmat să le ocupe sau pentru conduita şi opiniile lor publice.” Doar că este vorba de o convenţie militară ce nu angajează cu nimic viitorul guvern al Franţei.

Este ceea ce i-a spus în mod clar Macirone lui Wellington din partea lui Fouche: Armata şi camerele o dată separate, ambele vor consimţi foarte repede să accepte Propunerile lui Fouche şi Caulaincourt de a-1 recunoaşte pe Ludovic al XVIII-lea, cu condiţia ca regele să garanteze Charta şi să promită o amnistie.” în acelaşi timp ducele de din nou, ca şi pentru îndepărtarea lui Blacas, de sprijinul lui Monsieur şi al marii majorităţi a radicalilor. Aceştia din urmă insistă în dorinţa lor de a vedea răul ucis prin rău prin chemarea lui Fouche în fruntea Poliţiei. Se repetă nu numai că el este cel mai bun, dar şi că el cunoaşte întreg personalul politic, vechi sau recent, ceea ce îi va permite să prevină comploturile cum a făcut-o atât de bine deja sub Imperiu. Dacă Fouche ar fi fost în post, fără îndoială că împăratul nu ar fi revenit niciodată. De altfel, bunul Monsieur Fouche, care nu a încetat nici o clipă să menajeze foburgul Saint-Germain, i-a salvat şi viaţa lui Vitrolles şi a pacificat Vendeea păstrând în acelaşi timp contactele cu Gând. Adică tot atâtea titluri noi spre recunoştinţa radicalilor. Aproape întreaga Curte conspiră de acum înainte în folosul „excelentului M. Fouche de Nantes”, cum constată Chateaubriand, unul dintre singurii care au rezistat tendinţei generale: „Toate se amestecau, scrie el, în numirea lui Fouche deja obţinută, religia cu impietatea, virtutea cu viciul, regaliştii cu revoluţionarii, străinii cu francezii; se răcnea din toate părţile: dacă ne lipsim de Fouche, Franţa nu poate fi salvată; singur el a salvat deja patria, singur el poate desăvârşi această operă. [.] Fricoşii s-au temut atât de mult de Bonaparte că 1-au privit pe cel care masacrase Lyonul ca pe un Titus. Vreme de peste trei luni saloanele din foburgul Saint-Germain mă priveau ca pe un necredincios fiindcă eu dezaprobam numirea ministrului lor. Bieţii de ei, se prosternaseră la picioarele parveniţilor; dar făceau la fel de multe cancanuri şi pe seama nobilimii lor, pe seama urii lor împotriva revoluţionarilor, a fidelităţii lor neştirbite, a inflexibilităţii principiilor lor în timp ce-1 adorau pe Fouche.” Mulţi regalişti, mai cu seamă cei din prima emigraţie, nu mai vor altceva decât să moară în pace pe pământul natal. Revoluţia a uzat oamenii şi temperamentele. Judecătorul de la Crussol, ardent apărător al dinastiei a cărui părere 1-a impresionat pe rege, îi confirmă lui Beugnot: „Ce să facem? spune el. Fouche ne-a protejat

pe toţi de la plecarea regelui [.] am îmbătrânit cu toţii în foburgul Saint-Germain; am suferit prea mult; trebuie să ne odihnim.” Cu toată zarva făcută de curteni, Ludovic al XVIII-lea rămâne neconvins. Opinia lui Monsieur îl uluieşte: „Regele, raportează Chateaubriand, râdea de noua pasiune a fratelui său şi spunea: sigur că nu i-a venit din inspiraţie divină.” încă o dată, insistenţele lui Wellington îl vor face pe monarh să se hotărască. Pentru „ducele de. T; c,; rt^oinHp HP ranar. Itatea ei de a evolua şi accepta ca această „frivolitate” să depăşească subiectul regicidului, precizează el evocând situaţia specială a ducelui de Otranto1. O dată numit Fouche ministru, Ludovic al XVIII-lea ar face criticile să tacă şi ar da asigurări tuturor intereselor. Regele, convins că nu poate să-i refuze nimic învingătorului de la Waterloo, cedează deci în privinţa lui Fouche precum ieri în privinţa lui Talleyrand sau a lui Blacas. In absenţa unei alternative şi convins că timpul lucrează în favoarea lui, monarhul se resemnează să recurgă la trădători. Moştenitor al unei lungi dinastii, el are conştiinţa faptului că incarnează singur un principiu în vreme ce Talleyrand şi Fouche nu se reprezintă decât pe ei înşişi. Când îngerul lor păzitor Wellington nu va mai fi de faţă iar pasiunile se vor potoli, el va putea să se debaraseze de regicid înainte de a-1 concedia pe apostat. „Ei bine! Fouche, fiindcă toată lumea îl vrea, îi spune el asfel lui Hyde de Neuville. Te separi mai uşor de un om decât de un simbol”, precizează de asemenea, făcând referinţă la drapelul tricolor2. Numeroase voci discordante se fac totuşi auzite pentru a-1 respinge pe ducele de Otranto. O minoritate de radicali, cei din urmă fideli ai lui Napoleon şi ai Republicii, cât şi majoritatea liberalilor consideră nedemnă din punct de vedere moral numirea lui, dat fiind trecutul său. Se denunţă jocul său dublu permanent şi faptul că erau false dificultăţile pe care el le-a umflat ca să pretindă că persoana lui era de neînlocuit. Cei mai perspicace văd şi ceva mai departe, estimând că pe termen lung menţinerea lui în guvern va fi imposibilă, în opinia lor, regicidul şi legitimitatea rămân pe vecie ireconciliabile. Astfel, radicalul Frenilly, pe care Ludovic al XVIII-lea îl porecleşte „frenezie”, evocă în legătură cu ducele de Otranto un „Cartouche regicid care îşi spălase în sângele Franţei mâinile lui înroşite de sângele regelui ei”. Aceeaşi greaţă insuportabilă e resimţită şi de

personaje precum Chateaubriand, Clarke sau ducele de Richelieu, amic al ţarului şi viitor preşedinte al Consiliului. Vitrolles, care denunţă numirea lui Fouche ca pe un „act incalificabil”, precizează: „Politica de interese se înşeală în schimb, Wellington se arată la fel de intransigent ca regele în privinţa cocardei: „Dacă aş fi fost consultat anul trecut, spune el pe 5 iulie, aş fi dat sfatul să fie păstrată cocarda tricoloră. Dar aceste culori au devenit culorile rebeliunii. Regele nu poate accepta un drapel sub care a luptat o armată revoltată împotriva lui. În plus, multe provincii au adoptat deja cocarda albă. Cine i-ar constrânge pe fidelii supuşi ai regelui să abandoneze această emblemă s-ar expune la mari dificultăţi.” 2 Lui Vitrolles, Ludovic al XVIII-lea îi mărturiseşte că se va acomoda mult mai uşor adesea asupra ţelului pe care ea pretinde că-1 atinge, iar pierzându-şi faţa morală, ea îşi pierde şi adevărata putere.”1 Moderaţii, precul Beugnot sau Guizot, sunt la unison. El consideră numirea lui incompatibilă cu guvernul reprezentativ întemeiat pe libertate şi transparenţă, valori opuse celor pe care el le incarnează. Mounier, unul din liberalii cei mai spirituali, îi ridiculizează apăsat pe radicali pentru noul lor salvator: „Iată ce înseamnă să fii un emigrant! sune el. Am părăsit Franţa timp de trei luni şi nu mai înţeleg nimic.” Nu trebuie totuşi exclus un oarecare machiavelism în raţiunea ce motivează, din partea regalistă, numirea lui Fouche. Aşa cum o va confirma istoria Camerei de negăsit, radicalii au în rândurile lor excelenţi strategi politici, formaţi la şcoala intrigii prin educaţia lor de grup şi prin numeroasele comploturi din emigraţie. Date fiind sarcinile strivitoare la care se poate aştepta guvernul, faptul de a încredinţa timona afacerilor acestui cuplu blestemat, Benevent şi Otranto, nu e lipsit de o oarecare abilitate. Dacă ar fi preluat ei înşişi pârghiile puterii, radicalii s-ar fi uzat iremediabil, confuntaţi cu probleme dificile – negocierea tratatului de pace şi epurarea politică – ce vor reveni de urgenţă viitorului guvern. E mai înţelept să nu-ţi murdăreşti mâinile scăpând în acelaşi timp de povară pentru a-i discredita pe aceşti mişei care vor lăsa în curând locurile lor adăvăraţilor fideli ai regelui. Târguiala se încheie la Neuilly pe 6 iulie, în seara precedentă, o primă întâlnire Talleyrand-Fouche-Wellington nu a dus la nici un

rezultat2. Fouche, deloc surprinzător, a exagerat importanţa dificultăţilor, cerând garanţii pentru bonapartişti, promisiunea unei largi amnistii şi menţinerea drapelului tricolor. Talleyrand a refuzat să se angajeze pe aceste diferite puncte, mulţumindu-se să insiste pe lângă interlocutorul său să ia măsurile necesare pentru a uşura revenirea regelui la Paris. Mole, temându-se că acest contact ar putea deveni un dialog al surzilor, îl ia de o parte pe prinţul de Benevent. Fouche, îi explică el, vrea să devină ministru. Să i se dea satisfacţie iar blocajele vor dispărea ca prin farmec: „Ei bine, în definitiv, va fi, dar eu vreau 1 Agentul regelui, în ciuda complicităţii sale cu Fouche, nu-şi imaginase niciodată că acela trebuia să fie recompensat cu un minister; el se arată cu atât mai surprins cu cât ducele de Otranto nu a emis niciodată nici cea mai mică exigenţă în prezenţa sa. 2 Tot Wellington este la originea acestei întâlniri. El îl invită pe Fouche' pe 4 iulie prin intermediul lui Macirone căruia îi remite un memorandum nrin care se rere dizolvarea să se îndoiască şi să-i lase gura apă, ca să accepe condiţiile noastre, nu să pretindă să ni le impună pe ale lui.„ înainte de plecare, Talleyrand, sprijinit în continuare de Wellington, obţinuse într-adevăr aprobarea lui Ludovic al XVIII-lea: „Mergeţi la Neuilly, o să-1 vedeţi pe ducele de Otranto, faceţi tot ceea ce credeţi să e util serviciului meu; vă cer doar să mă menajaţi ca şi cum mi-aş pierde acum fecioria”, îi spune monarhul. După mai multe ore de dialog fără nici un rezultat, extrem de nemulţumiţi unul de altul, Talleyrand şi Fouche se despart în zori, promiţând totuşi să se revadă la sfârşitul zilei, în realitate, cei doi cumetrii nu au făcut decât să-şi evalueze capacităţile de influenţă respective în ajunul Restaurării. Fiecare în parte, în această încercare a forţelor, se preface că e ghidat doar de mari principii, Talleyrand fluturând stindardul legitimităţii, Fouche profitând de aceste ultime ore de preşedinţie pentru a aţâţa tensiunea în capitală. El pune să fie proclamată menţinerea cocardei tricolore de garda naţională şi pre-găteşte – pe canal parlamentar – un manifest care va afişa principiile inalienabile ale Revoluţiei. Prinţul de Benevent pricepe mesajul. Dacă nu are ministerul garantat, Fouche va rupe legăturile, va menţine Adunarea şi comisia cu concursul marii burghezii. Regele va fi obligat să recurgă la forţă, ceea ce el a vrut

dintotdeauna să evite. Şi el, ca Napoleon în martie, vrea să revină la Paris fără să tragă nici un foc. Cea de a doua întrevedere merge drept la ţintă. Talleyrand nu încearcă să mai facă pe subtilul. Nici o negociere, nici în privinţa cocardei1, nici pentru amnistie. Ca la 1814, Ludovic al XVIII-lea cere să i se acorde încredere, în contrapartidă, prinţul de Benevent îi anunţă numirea lui la ministerul Poliţiei2. Cei doi oameni se pot lăuda de a fi Regaliştii, de acord cu Wellington, refuză să mai audă vorbindu-se despre asta. „Mai bine aş lua de jos noroi şi mi 1-aş pune pe pălărie decât aşa ceva”, zice viitorul Carol al X-lea. Ludovic al XVIII-lea, în ajunul revenirii sale, îl ceartă puternic pe Mass&ia care insista să-i ceară să arboreze cele trei culori. „Aceste culori, au îmbătrânit mult”, spune regele desemnând cocarda prinţului d'Essling. Cum Massena insistă, regele bate până la urmă din picior şi-i zice: „Nu! nu! domnule mareşal. Eu nu voi adopta niciodată culorile unei naţiuni rebele.” Regele e cuprins de o vie repulsie atunci când trebuie să semneze decretul de numire a noului său ministru. Ludovic al XVIII-lea, relatează Beugnot, venit să prezinte ordonanţa, lasă pana să-i scape din mână: „Sângele i-a năvălit în obraji; ochii i s-au întunecat şi s-a prăbuşit cu totul ca şi cum ar fi fost copleşit de un oânH H^ m (tm). *” <~> fost singurii care au servit succesiv Republica, Imperiul şi Restauraţia. Fără nici o jenă aparentă, Fouche consimte la tot ceea ce combătuse în ajun. Cel puţin are meritul că nu adaugă şi o notă de ipocrizie la faptul că trădează ceea ce trebuia să apere. Adoptând cocarda albă, el recunoaşte astfel concepţia tradiţională despre legitimitate care supune naţiunea familiei regale prin intermediul culorilor din panaşul lui Henric al IV-lea. Drapelul alb semnifică faptul că regele posedă Franţa peste care rămâne stăpân, ales de Dumnezeu şi consacrat de istorie. Cele trei culori, simboluri ale Revoluţiei şi Imperiului, rămân steagul unei alte ordini sociale care se va impune din nou în 1830, regimul unui suveran-cetăţean mai întâi rege al francezilor înainte de a fi rege al Franţei. Totuşi, cedând în privinţa cocardei, Fouche se renegă pe sine în mod spectaculos, pierzând de acum înainte orice credit în ochii pritenilor săi. Maestrul intrigii se face complice al reacţiunii pentru plăcerea de a sta „un

ceas în plus, cu mâna în aluat” (Ştefan Zweig). Fără să-şi dea seama, căci vanitatea eclipsează de acum înainte judecata lui, el se lasă păcălit de regalişti şi semnează propria condamnare. Epilogul celebru se joacă în sfârşit când Talleyrand vine să i-1 prezinte pe Fouche regelui, pe atunci stabilit la Saint-Denis, la câţiva paşi de mormintele strămoşilor săi. Întâmplarea a făcut ca Chateaubriand să fie prezent: „Brusc se deschide o uşă: intră pe tăcute viciul sprijinindu-se pe braţul crimei, D-l de Talleyrand păşind susţinut de D-l Fouche; viziunea infernală trece încet pe dinaintea ochilor mei, pătrunde în cabinetul regelui şi dispare. Venea Fouche să jure credinţă şi să-şi prezinte omagiul seniorului său; supusul regicid, în genunchi, îşi aşeză mâinile care au făcut să cadă capul lui Ludovic al XVI-lea între mâinile fratelui regelui martir; iar chezăşie pentru acest jurământ a fost episcopul apostat.”1 La ieşirea din audienţă, m-ai ierta! El semnează în sfârşit, dar în timp ce o face cu greutate şi cu mâna tremurândă, încep să i se prelingă pe obraji lacrimi mari şi udă hârtia.” Celebrul tablou din Memoires d'outre-lom.be trebuie completat cu mărturia lui Beugnot: „Când sosiră aceşti domni, eram într-o mare sală ce preceda cabinetul regelui, în compania Domnului de Chateaubriand. Nu aveam cu el în comun decât devotamentul nostru pentru Majestatea Sa şi regretul de a vedea ceea ce se petrecea sub ochii noştri. Acest sentiment din urmă nu a mai putut fi înăbuşit în momentul când i-am văzut apărând pe D-l duce de Otranto dând braţul D-lui de Talleyrand, amândoi avansând spre cabinetul regelui cu acest aer plin de siguranţă şi calm ce îi răneşte la sânge pe cei asupra cărora tocmai triumfarăm. Talleyrand pare să fi întrebat, batjocoritor şi cinic în acel „Duce de Otranto, aţi fost emoţionat, mi se pare?” lmP: înainte să părăsească Saint-Denis regele îl primeşte pe Chateaubri H-”Ei bine! îi spune Ludovic al XVIII-lea, deschizând dialogul cu această exclamaţie. — Ei bine, sire, îl luaţi deci pe ducele de Otranto? — Am fost nevoit; începând cu fratele meu până la judecătorul regal de la Crussol (iar acesta nu e suspect), toţi ziceau că nu putem face altcumva: ce gândiţi dumneavoastră? — Sire, lucrul e făcut: îi cer Majestăţii Voastre îngăduinţa să tac. — Nu, nu, spuneţi: Ştiţi bine cânt de mult am rezistat după Gând.

— Sire, nu fac decât să dau ascultare ordinelor dumneavoatră; iertată îmi fie fidelitatea: cred că s-a sfârşit cu monarhia. Regele păstrează tăcerea; începusem să tremur de îndrăzneala mea, când Majestatea Sa reluă: — Ei bine, domnule de Chateaubriand, sunt de părerea dumneavoastră.” Povestea se încheie aşa cum a început: cu restaurarea lui Ludovic al XVIII-lea şi plecarea lui Napoleon, având drept fundal invazia aliaţilor. E rândul regelui să constate că i se acordă o a doua şansă, dar ca să se ajungă aici a fost nevoie de nenumărate drame, uri, înfrângeri, de o invazie şi chiar de un început de război civil. De secole întregi Franţa n-a mai fost atât de slăbită şi atât de divizată. Liniştiţi sunt numai poltronii, curtenii instalaţi confortabil, notabilii fără probleme: permanenţa ordinii e asigurată începând cu Directoratul prin sistemul cenzitar care, cu câteva modificări, supravieţuieşte regimurilor şi oamenilor. Spiritul burghez calcă triumfător peste cadavrul spiritului de cucerire, consacrând sfârşitul pasiunilor în profitul mercantilismului1. Acest liberalism economic ce se naşte neglijează umanismul înemeietor al strămoşului său politic, caracterizat de pasiune şi toleranţă, pentru a promova interesul. Nu este asta o adevărată ocazie ratată, una din cheile necunoscute care ar permite să înţelegem de ce Franţa are atâta dificultate să găsească un consens durabil? Ultimele două zile ale parantezei deschise o dată cu debarcarea în Golfe-Juan lasă să se dezvolte până la caricatură dezamăgirea şi cinismul ce prezida, copiind modelul Talleyrand şi Fouche, destinele ţării. De altfel, cea de a doua ocupare a capitalei de către englezi şi prusaci zdrobeşte inimile patrioţilor, văzând spectacolul ce se derulează sub ochii lor dar şi în culise. „Nu mai am forţă să suport viaţa, mărturiseşte atunci savantul Ampere. Trebuie să fug de cei care îmi spun: nu trebuie să suferiţi personal. Ca şi cum ar mai putea fi vorba de sine în mijlocul unor asemenea catastrofe.” Trebuie să ne oprim o clipă asupa acestei zile de 7 iulie 1815, ce marchează tranziţia între guvernul provizoriu şi Restauraţie. Fouche se află în acest moment în poziţie de arbitru fiindcă el încă mai prezidează comisia guvernamentală după ce acceptase să devină ministru al lui Ludovic al XVIII-lea. Regele Franţei bate pasul pe loc

la porţile capitalei, aşteptând ca noul său aliat să i le deschidă. Pentru asta, Fouche trebuie să dizolve comisia guvernamentală şi Camera reprezentanţilor, să-şi elimine rivalii care, cu cincisprezece zile mai devreme, îi încredinţaseră cheile Franţei. De la un regim la altul, ducele de Otranto incarnează permanenţa intrigii ajunsă în inima puterii. El profită de această ultimă zi pentru a-şi marca de la bun început importanţa în sânul Restauraţiei şi a încerca să-şi afirme ascendentul asupra regelui. Ministrul arborează din nou masca lui revoluţionară şi vântură marile principii ale lui 1789, în numele cărora se prezintă drept cel mai bun garant al lor, când tocmai le fusese groparul, îşi dă arama pe faţă în cursul acestei dimineţi de 7 cu ocazia ultimei reuniuni a comisiei. Fără nici un pic de pudoare, îşi anunţă colegii că devine ministru al regelui şi îi sfătuieşte să nu opună rezistenţă inutilă, altfel spus sugerează autodizolvarea guvernului provizoriu pe care el încă îl prezidează. Carnot, neputincios, îi aruncă în cap tot felul de anateme, ceilalţi trei membri rămân muţi, după care pătrunderea plină de aluzii a unui batalion prusac la Tuileries provoacă debandadă în acest Directorat de paie. Încă stăpân la bord pentru câteva ceasuri, Fouche se străduieşte atunci să convingă că menţinerea lui în noul guvern reprezintă o victorie a Revoluţiei asupra radicalilor regalişti. Vrea să facă să atârne o sabie a lui Damocles deasupra capului lui Ludovic al XVIIIlea pentru a le dovedi regaliştilor că nimeni altul decât el nu le poate garanta supravieţuirea, în acest scop, redactează sau inspiră mai multe texte – un mesaj, o scrisoare, un manifest – ce avertizează noua legitimitate împotriva oricărei reacţiuni vrând să dovedească astfel şi forţa intactă a spiritului revoluţionar. Ele amestecă atacurile împotriva radicalilor cu denunţarea pactului secret dintre dinastie şi străinătate şi camerelor în numele comisiei dizolvate, îi indignează pe regalişti fiindcă sunt acuzaţi împreună cu aliaţii că au instalat Restauraţia1. Fouche, care 1-a redactat fără să-şi consulte colegii, se ascunde în spetele numelui lor ca să mânjească tronul. Subterfugiul însă nu înşeală pe nimeni, începând cu cei patru membri ai comisiei care protestează degeaba contra acestei ultime viclenii a preşedintelui lor. Ei cer dezminţiri. Pe care Fouche le promite obţinând în acelaşi timp de la Vitrolles promisiunea că ele nu vor fi publicate în Monitor.

Scrisoarea, unicul text pe care şi-1 asumă pe deplin, e adresată regelui, ca de la putere la putere. Fouche comite greşeala făcută şi de Talleyrand câteva zile mai devreme şi vorbeşte ca stăpân mai mult decât în calitate de ministru, îl somează pe monarh să facă concesii, pentru a se evita greşelile din trecut, zgândărind în trecere prima Restauraţie: „Cu cât îi sunt lăsate mai puţine drepturi poporului, insistă el, cu atât mai mult justa lui neîncredere îl împinge să le păstreze pe cele care nu-i pot fi disputate; aşa se ajunge totdeauna la momentul când iubirea slăbeşte şi când revoluţiile se pregătesc. [.] Astăzi, concesiile apropie spiritele, contribuie la a pacifica şi a da forţă autorităţii regale; dacă vor fi făcute mai târziu, aceste concesii vor dovedi slăbiciune; căci în acel caz dezordinea ar fi cea care le-ar smulge; iar spiritele ar fi nemulţumite.” Fouche reia tematica „revoluţiei regale” folosită de Mirabeau şi de monarhişti la 1789 apoi recuperată de Guizot şi de doctrinari câţiva ani mai târziu. E vorba să fie plasat monarhul în fruntea Revoluţiei, atât pentru a rămâne în osmoză cu societatea cât şi pentru a-i dubla pe republicani realizând reformele dorite de majoritatea francezilor. Pe scurt, Tronul trebuie să dirijeze Revoluţia pentru a o tempera mai bine. Rămâne doar să fie definite limpede concesiile ce trebuie făcute. In acest sens, Fouche grăbeşte redactarea manifestelor parlamentare pregătite pe ascuns de mai multe zile. Această „Declaraţie a Camerei reprezentanţilor” are valoarea unui soi de testament politic al Iată textul: „Până acum am putut crede că intenţiile suveranilor aliaţi nu erau unanime în privinţa alegerii prinţului care trebuie să domnească peste Franţa. Plenipotenţiarii noştri ne-au dat aceeaşi asigurare la întoarcerea lor. Cu toate acestea, miniştrii şi generalii puterilor aliate au declarat ieri, în conferinţele pe care le-au avut cu preşedintele Comisiei că toţi suveranii s-au angajat să-1 repună pe tron pe Ludovic al XVIII-lea, care trebuie să-şi facă astă seară intrarea în capitală, în această stare de fapt, nu ne mai rămâne altceva deputaţilor1. Adevărată moţiune de neîncredere împotriva Restauraţiei, ea e alcătuită din două părţi: o declaraţie de principiu urmată de un catalog exhaustiv al drepturilor şi intereselor ce trebuie garantate. Guvernul ideal trebuie să răspundă aspiraţiilor naţiunii

„emise legal”. Nu va intra în funcţiune decât după ce va jura „să respecte o constituţie dezbătută de reprezentanţa naţională şi acceptată de popor”. Noţiunile de reprezentanţă şi de suveranitate a poporului, ignorate de Ludovic al XVIII-lea, constituie în continuare cele două fundamente ale legitimităţii. In consecinţă, „orice guvern ce nu dispune de alt titlu decât de aclamaţii sau de voinţa unui partid, sau care ar fi impus cu forţa” şi nu ar garanta drapelul tricolor rămâne nelegitim. Faptul că în acest text sunt refuzaţi Bourbonii nici nu poate fi mai explicit. Urmează prezentarea propramului propriu-zis, vastă recapitulare inspirată de Constituţia de la 1791. Egalitatea civilă, libertăţi fundamentale – presă, proprietate, cult religios, curte cu juri – inviolabilitatea bunurilor naţionale, a Legiunii de onoare şi a recompenselor vărsate militarilor de asemenea, magistraţi care să nu poată fi schimbaţi, opinii şi voturi exprimate sau exercitate în trecut peste care să se treacă cu buretele – iată tabloul meticulos din care străbate neîncrederea şi dă impresia că vrea să prevină orice tentativă reacţionară2. Delimitarea politică seculară dintre reformism şi conservatorism evoluează profund. Revoluţia victorioasă devine conservatoare în timp ce regaliştii se pronunţă pentru schimbare, dornici să răstoarne această nouă ordine socială ce consacră în detrimentul lor preponderenţa „burgheziilor cuceritoare”. Cu mai multă aroganţă decât Talleyrand, Fouche încearcă să plaseze bara foarte sus pentru rege şi îşi impune ultimatumul cu atât mai ferm cu cânt nu dispune în continuare de nici o garanţie, cu excepţia numirii sale recente, în aşteptare, îi rămâne să mai comită o ultimă nelegiure: să lichideze printr-un 18 Brumar regalist Camera care 1-a consacrat. Trebuie să înfăptuiască în favoarea lui Ludovic al XVIII-lea ceea ce i-a interzis lui Napoleon cu cinsprezece zile în urmă. Fouche îl însărcinează cu această misiune jenantă pe noul 1 în absenţa unei constituţii pe care parlamentarii au continuat s-o pregătească până chiar în ultima şedinţă, ca şi cum ar fi făcut abstracţie de context. 2 Molă, adresându-se lui Talleyrand, rezumă perfect filosofâa textului: „Naţiunea nu ţine atât la instituţiile liberale cât la practicarea şi apărarea intereselor pe care le-a creat Rpvnlntiaea le neeliia ne

timpul lui Bonaparte flidcă nu se temea pentru interesele ei; ea prefect de poliţie, Elie Decazes, un obscur magistrat pe care Talleyrand îl numise crezând că va deveni omul lui. Fouche nu ezită să-1 manevreze cum îi place pe acest novice care în realitate va profita în curând să-şi croiască un drum propriu devenind favoritul lui Ludovic al XVIII-lea de unde la mai puţin de o-sută-de-zile va fi săltat chiar la minsterul Poliţiei! O mică unitate de gărzi naţionale e suficientă, în dimineaţa zilei de 8 iulie, să-i împrăştie pe parlamentari. Văzând că li se interzice să intre în sala de şedinţe, groparii Imperiului dispar în indiferenţă şi ridicol. Fără să vrea, Ludovic al XVIII-lea îl răzbună astfel pe Napoleon. Drept răspuns, câţiva dintre ei redactează un protest ce trece neobservat. Parizienii au alte treburi. Ei observă cum aliaţii ocupă treptat punctele strategice, trist spectacol ce precede sosirea regelui. În labirintul de intrigi şi trădări din ultimele cincisprezece zile, revenirea regelui pare aproape o uşurare. Astfel, cu toate eforturile lui Fouche de a reteza entuziasmul parizienilor, sosirea regelui e primită mai degrabă favorabil1. După un scurt discurs pronunţat în faţa fidelilor, suveranul se amestecă în mulţimea ce venise în grădinile de la Tuileries. Prin acest ultim avatar din războiul legitimităţilor, el arată că e apropiat de supuşii săi, spre deosebire de Napoleon care avea oroare de contactul direct cu populaţia. Din aceeaşi raţiune, Ludovic al XVIII-lea alege să-şi facă intrarea solemnă în plină zi, în fruntea Casei sale militare, grijuliu să arate că iartă, încrezător în această mulţime care îl aclamă după ce-1 lăsase să plece. Aşa cum este obiceiul, Chabrol, prefectul Senei, vine în fruntea corpului municipal să-şi prezinte suveranului omagiile: „O sută de zile2, pronunţă el botezând astfel perioada, s-au scurs de la momentul fatal în care Majestatea Voastră şi-a părăsit capitala în mijlocul suspinelor, şi s-a văzut forţată printr-o crudă necesitate să-şi abandoneze copiii iubiţi. — Într-adevăr, am părăsit Parisul cu cea mai vie durere, răspunde Ludovic al XVIII-lea. Sunt sensibil la mărturiile pe care mi le arată bunul meu oraş în care mă întorc cu duioşie. Vin să repar răul ce 1-a pus deja la încercare şi să previn altele noi.”

1 Gama reacţiilor publice oscilează între resemnare şi aclamaţii, în această privinţă, mărturiile diferă profund în funcţie de aparteneţa politică a memoraliştilor. Se pare totuşi că primirea a fost per total mai rece decât cea din anul precedent. „Ludovic al XVIII-lea reveni în Paris. Dansurile în cerc de pe 8 iulie au şters entuziasmul de pe 20 martie”, scrie Victor Hueo. Astfel alternanţa naşte speranţă, această efemeră stare de graţie în timpul căreia ţara, cât ar fi ea de sfâşiată şi vlăguită de încercările prin care a trecut, crede totuşi din nou în destinul ei colectiv. Ca dovadă şi faptul că, spre surprinderea generală, Monsieur vine să-i mulţumească călduros lui Fouche. Strângerea de mână dintre campionul Contra-Revoluţiei şi simbolul Convenţiei întreţine, în această clipă, iluzia că Revoluţia în sfârşit se termină. Pariul englez La o sută zile după întoarcere, epopeea se desăvârşeşte deci în singurătate, la Elysee şi la Malmaison deopotrivă. Un alt tablou se prezintă pe data de 15 iulie: Napoleon în picioare în barca ce-1 transportă spre bordul navei Belerofon1. Între aceste două imagini, s-a consumat o tristă călătorie, diferită de vechile pasiuni, în jurul lui viaţa pare că se stinge. Protestele de mânie de la plecarea spre Frejus, exclamaţiile de entuziasm ale călătoriei din 1799 şi cele din timpul Zborului Vulturului fac acum loc unor tot mai rare aclamaţii. Căderea, plecarea, exilul: tripticul abdicării astfel se închide. De acum înainte, împărarul nu mai e decât un simplu fugar fără coroană, declarat duşman public al unei Europe ce încearcă să-1 captureze prin toate mijloacele şi-şi întinde în calea lui plasele înainte să fie prea târziu2. O dată cu întoarcerea regelui capcana se închide şi îl condamnă să se îmbarce de urgenţă. Navele engleze îşi întăriseră blocada în lungul coastei şi îi limitau deja libertatea de manevră. Istoria ultimei călătorii este înainte de toate cea a unei lente asfixii. În comparaţie cu calvalcada, se simte deja că e obosit şi plictisit. Cum nu s-a opus loviturii de stat parlamentare, s-a condamnat astfel la abdicare. Acceptând să se îndepărteze, el dă impresia că renunţă şi să-şi întroneze fiul şi să mai conducă operaţiile militare. Neavând de ales decât sau să evadeze spre America sau să se predea Angliei, păstrează totuşi speranţa unei reveniri în fruntea armatei

spre a-şi redobândi rolul de apărător al Franţei împotriva Europei. De fapt, nu fuge, ci îşi şterge treptat prezenţa, se îndepărtează de Franţa reţinând o 1 Istoria pare că face cu ochiul, Belerofon este un erou din mitologia greacă, fiu al lui Poseidon şi nepot al lui Sisif, care, după ce îmblânzise calul Pegas, reuşeşte să ucidă Himera şi să le învingă pe Amazoane. 2 Pe l iulie, comisarii aliaţi le declară plenipotenţiarilor francezi că „puterile, — -*-„-; -xî^., s^of5 i^niotirf” a cniritfOnr nimerea lui triplă opţiune: legalitatea care 1-a împins la abdicare prin refuzul de a declanşa războiul civil; rezistenţa care îl îndeamnă să-şi ofere braţul înarmat guvernului pentru a salva onoarea şi interesele ţării; în sfârşit plecarea pentru a încerca, şi în condiţiile în care nu mai crede, să păstreze totuşi Franţa Bourbonilor şi să îmblânzească clauzele viitorului tratat de pace. Toate aceste alegeri duc la sacrificiu. Rambouillet, Chartres, Châteaudun, Vendome, Tours, Poitiers, Saint-Maxinet. În goana cailor, aproape fără să se mai oprească, berlina împăratului înghite etapele şi ajunge la Niorţ în noaptea de l spre 2 iulie. Napoleon descoperă dintr-o depeşă a prefectului maritim de Rochefort, bronul de Bonnefoux, că e prins în capcană: „Rada, scrie acesta, e blocată strâns de o escadră engleză. Mi s-ar părea extrem de primejdios pentru siguranţa fregatelor noastre şi a încărcăturii lor să se încerce o forţare a trecerii. Ar trebui aşteptată o circumstanţă favorabilă care nu se va prezenta însă degrabă în acest anotimp. Forţele care ne blochează nu lasă nici o speranţă că am putea să reuşim să ieşim cu navele.” împăratul, îngrijorat, se hotărăşte atunci să se îndrepte spre Rochefort unde soseşte la ora opt dimineaţa, pe 3 iulie1, ziua capitulării Parisului. Pare mulţumit de primirea călduroasă ce i se face, ca şi cum mulţimea ar fi înţeles instinctiv preţul renunţării lui. De astă dată va pleca, aşa cum a venit, sub urale: „Populaţia, constată Beker, călăuzită de acest cuvânt magic, împăratul! invadează grădina prefecturii şi inundă portul ce se vede în depărtare. Cu strigăte puternice şi cu multă insistenţă i se cere să-şi facă apariţia, aşa că spre seară el a crezut că trebuie să cedeze aclamaţiilor mulţimii. A apărut o clipă pe terasă [.] a salutat cu bunăvoinţă, iar liniştii religioase ce însoţise apariţia lui i-a urmat

un elan de entuziasm frenetic repetat de mai multe ori. Napoleon părea încă sensibil la aceste mărturii de afecţiune populară; chipul lui era luminat de o sublimă seninătate.” „Pe 3 iulie, la opt dimineaţa, scrie Beker, Napoleon intra pe porţile de la Rochefort şi ajungea pe acel ţărm de unde patria ar fi urmat să-i adreseze ultimul ei adio. Lăsa în urma lui această Franţă pe care el o luminase cu strălucirea gloriei sale şi care se prăbuşea acum sub greutatea necazurilor. Nu încape îndoială că aceste amare vicisitudini îl apăsau pe suflet iar gândurile grele îi întunecau augusta frunte; dar niciodată, pe tot traseul, chipul lui n-a trădat vreo emoţie, nici o clipă atitudinea lui nu a încetat să fie calmă şi majestuoasă. [.] îţi dădeai seama că gândirea lui încă mai plutea undeva spre viitor, că imaginaţia lui, încă legănată de iluzii, se felicita că îi stă în putere să rămână stăpână peste evenimente.” Pe drum. Mulţumit de aclamaţiile de care avea narte. I-a zis generalului: Vedeţi că 462 ^ CELE O-SUTĂ-DE-ZILE i O primă şedinţă ţinută la prefectura maritimă confirmă dificultăţile anunţate. Nava Belerofon, care dispune de şaptezeci şi patru de tunuri, blochează rada, făcând imposibilă orice altă ieşire decât poate prin forţă. Dar instrucţiunile guvernului interzic în mod clar să se angajeze vreo bătălie cu flota engleză1. De pe 3 până pe 8 iulie sunt avute în vedere diverse ipoteze în timp ce năvodul se strânge. Sunt dezbătute şi explorate proiecte deseori îndrăzneţe: îmbarcarea la Royan pe vasul Bayadere, pe care comandantul său, fiul convenţionalistului Baudin, îl pune curajos la dispoziţia împăratului2; fuga la bordul uneia din cele două nave americane acostate în apele de la Verdon, Pike sau Ludlow, în timp ce Bayadere, susţinută de Infaâigable, se va dirija spre croaziera engleză şi va angaja lupta; sau să se recurgă la goeleta daneză Magdalena, sub ordinele unui tânăr locotenent de vas francez numit Victor Besson care propune să-1 ascundă în caz de alertă3 pe marele bărbat într-un butoi căptuşit pe dinăuntru. Napoleon analizează planurile de evadare4 fără să ajungă să se hotărască, argumentând fie că se jenează să fugă pe o navă străină, fie că nu poate să-i lase la ţărm pe mai mulţi dintre fidelii săi care ar fi în acest caz nişte victime ale răzbunării Bourbonilor.

La Rochefort, Napoleon lasă astfel să treacă zile preţioase în vreme ce croaziera engleză începe să primească întăriri, împăratul pare în 1 Fregatele erau totuşi autorizate să se apere dacă englezii atacă primii. 2 Atitudine demnă de un ofiţer rănit de şase ori şi care şi-a pierdut un braţ în 1808, în lupta de la Semillante. Pe data de 5 iulie, el îi scrie lui Bonnefoux această frumoasă scrisoare ce face onoare memoriei sale, mai cu seamă dacă ne gândim că nici nu era un admirator necondiţionat al Vulturului: „împăratul se poate încrede în mine. Eu mă opusesem din principiu şi prin acţiune tentativei de a urca din nou pe tron, fiindcă o consideram funestă pentru Franţa şi, cert, evenimentele nu au făcut decât să justifice previziunile mele. Astăzi, aş fi dispus să fac orice pentru a-i cruţa patriei umilinţa de a-1 vedea pe suveranul ei căzut în mâinile celui mai implacabil duşman al nostru. Tatăl meu a murit de fericire aflând întoacerea din Egipt a generalului Bonaparte. Eu aş muri de durere să-1 văd pe împărat părăsind Franţa, dacă eu aş crede că în cazul că rămâne încă ar mai putea să facă ceva pentru ea. Dar trebuie să o părăsească doar pentru a pleca să trăiască onorat într-o ţară liberă, şi nu ca să moară prizonier la duşmanii săi.” 3 Napoleon respinge această ofertă: „Să se ascundă în cala unui vas, în cazul în care ar fi fost prins, era un procedeu pe care împăratul îl considera nedemn de el”, rezumă Marchand. 4 în acel moment a traversa spre America nu pare imposibil: ajuns la Rochefort pe 5 iulie, la două zile după Napoleon, fratele său Joseph nu are nici un fel de dificultate, după ce s-a folosit de relaţiile sale masonice, să găsească o navă ce îl va transporta fără probleme până la New York. Pe de altă parte, pare posibilă şi forţarea blocadei engleze, nu continuare că aşteaptă un semn din partea stelei lui norocoase de la Lodi. Deloc încântat de ideea exilului american, încă mai vrea să creadă în miracolul unei întoarceri1. Fiindcă e împiedicat să plece, de ce nu ar lua martoră opinia publică şi să se întoarcă? „Nimic nu părea mai uşor, îşi va aminti Montholon, decât să dea un decret acuzând guvernul provizoriu de trădare şi să plece în marş asupra Parisului în fruntea a douăzeci şi cinci de mii de soldaţi şi sub escorta populară a circa o sută de mii de ţărani fanatizaţi.” Pentru o

asemenea aventură, el ştie că poate să conteze pe armatele fidele din Gironde şi din Vendeea, comandate de Clauzei şi respectiv de Lamarque, aşteptând sosirea trupelor care evacuează Parisul după semnarea armistiţiului spre a se regrupa în sudul Loarei. Primirea entuziastă de care a avut parte începând de la Niorţ i-a însufleţit ardoarea. Ofiţerii celui de al 2-lea regiment de husari, precum înfierbântatul general Lallemand care i se alătură, îl imploră să reia lupta. El respinge invitaţia, comentând laconic: „Eu nu mai sunt nimic şi nu mai pot nimic”. Fidel lui însuşi, refuză să tragă spada ca să facă pe aventurierul şi să adauge drama unui război civil dramei invaziei. Dar anunţul despre luptele ce se dau în jurul Parisului îl incită pentru ultima dată să încerce un pariu de onoare: „Guvernul nu cunoaşte cu adevărat spiritul Franţei, deplânge împăratul; prea s-a grăbit să mă îndepărteze de Paris, căci dacă ar fi aceptat ultima mea propunere, lucrurile ar fi luat o altă turnură. Mai puteam încă să exercit, în numele naţiunii, o mare influenţă în afacerile politice, sprijinind negocierile guvernului cu o armată pentru care numele meu ar fi servit ca punct de adunare.”2 Atunci, Napoleon îşi oferă din nou spada guvernului prin intermediul lui Beker3: „Spera că la vederea 1 „Nu mai rămâneau decât două variante, îi va dicta mai apoi Napoleon lui Las Cases, cea de a reveni spre interior, sau cea de a cere un azil în Anglia.” „Numeroase confidenţe ale împăratului, confirmă Montholon, mi-au dovedit după aceea că, încă de la început, el se decisese fie să se instalele din nou în fruntea armatei, să alunge duşmanul de pe solul patriei, fie să se predea bunului plac al britanicilor; nu gândea nici o altă posibilitate serioasă de a ieşi din această poziţie; iar dacă a cedat unor sfaturi care îl îndemnau să fugă pe şalupe sau altcumva, a făcut-o din plictiseală şi dezgust faţă de toată ingratitudinea şi demenţa pe care le vedea la oameni cărora le revenea deocamdată puterea.” Raport al lui Beker către comisia guvernamentală, pe 2 iulie 1815. „Majestatea Sa, îl pune el pe Beker să scrie, a fost informată de prefectul maritim de la Rochefort că, începând cu 29 iunie, escadra engleză, dublându-şi vigilenţa şi patrulările, face imposibilă ieşirea navelor, în această situaţie, împăratul doreşte ca ministrul Marinei să-1 autorizeze pe căpitanul fregatelor pe care el se va îmbarca să

comunice cu comandantul escadrei engleze, dacă circumstanţe extraordinare fac această iniţiativă necesară, 464 CELE O-SUTĂ-DE-ZILE ' c primejdiei anumiţi ochi se vor dezlega, rezumă Las Cases, că se va recurge la serviciile sale şi că el va putea salva patria: iată ce 1-a făcut să lungească cât i-a stat în putinţă timpul petrecut la Malmaison; şi care 1-a făcut să mai întârzie mult şi la Rochefort.” Numai că timpul conspiră împotriva lui. Răspunsul guvernului provizoriu pică pe 7 iulie, lipsit de ambiguitate: „Napoleon trebuie să se îmbarce fără zăbavă. [.] Va trebui să recurgeţi [Beker] la toate mijloacele de forţă necesare, păstrând totuşi respectul ce i se datorează. Iar în privinţa serviciilor pe care ni le oferă, datoria noastră faţă de Franţa, şi angajamentele noastre faţă de puterile străine, nu ne îngăduie să le acceptăm, şi nu ar trebui să mai insistaţi asupra lor.” Iar comisia îi interzice de asemenea să comunice cu escadra engleză1. Napoleon înţelege că Fouche îl ţine ostatic pe durata negocierilor: „Se doreşte să fiu ţinut cu forţa pe o fregată ca într-o închisoare”, mormăie el nemulţumit. Dar, aşa cum îi explică mai cu seamă Beker, el va trebui să se ralieze cu una din părţi dacă vrea să se salveze. Dizolvarea iminentă a guvernului provizoriu le va lăsa cale liberă regaliştilor care vor veni să-1 aresteze sau să-1 predea englezilor. Cum constată că el nu mai poate fi o soluţie de salvare, Napoleon se hotărăşte să părăsească Rochefort ca să ajungă pe insula Aix. Se va afla astfel mai aproape de cele două fregate, Saale şi Meduza (naufragiul acesteia din urmă va fi imortalizat anul viitor de pictorul Gericault). Debarcaderul de la Coue, unde se îmbarcă Napoleon şi suita lui pe data de 8 iulie, este luat cu asalt de o mulţime înlăcrimată, în momentul în care baleniera pe care se află el începe să se legene, se ridică încă o dată un imens strigăt „Trăiască împăratul!” în aceeaşi clipă, să ne amintim, Ludovic al XVIII-lea este întâmpinat la Paris. Încetinit de un vânt violent, Napoleon de hotărăşte până la urmă să se transbordeze pe Saale unde căpitanul Philibert, chiar dacă este un discreţia duşmanilor săi. [.] Dacă [.] această croazieră engleză împiedică fregata să iasă, puteţi dispune de împărat pe post de general, preocupat doar să fie util patriei.” ' Depeşa a fost redactată

pe 4 iulie la instigaţia lui Fouch6. Aşa cum notează Henry Houssaye: „Astfel, membrii guernului provizoriu ştiau că Napoleon nu putea să iasă din rada de la Rochefort, şi, pe de altă parte tot ei îi interziceau să ceară azil escadrei engleze. Voiau să-1 ţină pe o fregată ca pe un prizonier pe care să-1 păstreze captiv ca să facă din el, dacă acest lucru va deveni necesar, obiectul negocierilor cu aliaţii. Dacă 1-ar fi lăsat să se — J_ j: -:„.,”:„*” „. ^o.,; (tm),; Hucmon” <>i ar fi nierdut astfel avantaiul de a putea regalist, îl primeşte cu onoruri suverane1. „Umbrele nopţii, scrie Beker cedând unei înclinaţii romantice, coborâră în curând peste fregată făcând, după o primă clipă de agitaţie, să sporească neliniştea şi angoasa pe care le stârnea în toate inimile iminenţa unui deznodământ încă necunoscut ce urma să decidă soarta unui atât de mare destin.” în zorii zilei, Napoleon inspectează sumar insula Aix înainte să revină pe Saale, unde îl găseşte pe prefectul maritim purtător al unei noi scrisori de la Decres. Datată 6 iulie, ea confirmă instrucţiunile precedente, dar îi acordă în sfârşit autorizaţia să intre în relaţie cu croaziera engleză, cu condiţia expresă ca el să facă în acest sens o cerere scrisă2, în ajunul propriei sale dizolvări, aşa cum îi este obiceiul, guvernul provizoriu fuge de responsabilitate oferindu-i lui Napoleon mijlocul de a se preda şi împiedicându-1 în acelaşi timp să fugă3. Luni 10 iulie împăratul ia o primă iniţiativă, îi trimite pe Savary şi Las Cases, fiindcă acesta din urmă vorbea engleza, în recunoaştere pe Belerofon, sub pretext că întreabă dacă au sosit paşapoartele de liberă trecere. Comandantul navei, Frederic Maitland, primise ordine precise de la Amiralitate prin care i se semnala posibila prezenţă a „Căpcăunului” şi i se ordona să-1 intercepteze4. Aşa că faţă de 1 Philibert nu a dat ordin să fie şterse florile de crin de pe ferestruicile dunetei şi va contracara proiectele de plecare spre America, „împăratul, îşi va reaminti mai târziu fidelul Aii, nu se simţea deloc bine la bordul fregatei. Opinia ofiţerilor nu părea favorabilă cauzei sale; căpitanul care comanda, dar şi ceilalţi, era extrem de apatic şi indiferent încât se putea presupune că nu se putea spera nimic de la el. [.] Nu era câtuşi de puţin încântat să-1 vadă la bordul navei sale pe marele nefericit venit să-şi caute acolo refugiul.”

2 „Este de primă importanţă ca împăratul să părăsească în cel mai scurt timp pământurile Franţei. E o necesitate imperativă cerută de interesul de stat şi de siguranţa persoanei sale. Dacă circumstanţele nu permit plecarea lui cu fregatele, poate va fi posibil să fie păcălită flotila engleză cu un avizo şi, în cazul în care acest mijloc i-ar fi convenabil, nu trebuie să se ezite să i se pună unul la dispoziţie. Dacă acest mijloc nu-i convine, iar el preferă să urce la bordul navelor engleze sau să plece direct în Anglia, el este invitat să facă în acest sens o cerere formală şi clară, în scris, iar în acest caz îi puneţi pe loc la dispoziţie un negociator, ca să urmeze istrucţiunile uneia din cele două destinaţii asupra căreia se va fi oprit.” Doar că era imposibil să i se pregătească de urgenţă un avizo. În plus, li se interzice cu stricteţe comandanţilor care îl transportă pe Napoleon să îl debarce pe un loc din teritoriul francez (articolul 4 din hotărârea guvernului provizoriu de Pe 6 iulie). E o dovadă că guvernul provizoriu se teme în continuare mai cu seamă de o posibilă revenire a lui, de o încercare de a face joncţiune cu armata de pe Loara sau de a reveni direct la Paris. 4 Scrisoarea lordului Melville, primul lord al Amiralităţii, către lordul Keith, comandantul şef al flotei din canalul Mânecii, datând din 27 iunie: „Din diferite surse au ajuns la cunoştinţa guvernului Majestăţii Sale informaţii potrivit cărora Napoleon ar avea intenţia, în caz că ar suferi o înfrângere, să fugă în America. Dacă ele sunt întemeiate, vizitatorii săi el încearcă prin toate mijloacele să câştige timp pentru a putea întări blocada. Le declară că nu ştie nimic despre permisele de liberă trecere, anunţă că guvernul lui se va opune neîndoielnic la plecarea lui Napoleon spre America, după care îşi arată intenţiile propunându-le să-i conducă spre Anglia. Le declară că aşteaptă ordine mai precise din partea forurilor sale ierarhice, ceea ce îi interzice, între timp, să lase liberă trecere fregatelor1. Imediat ce vizitatorii săi au plecat, căpitanul englez apropie Belerofon de Saale. I se alătură la timp corveta Slaney şi bricul Myrmidon, astfel Maitland strânge laţul. Căpitanul Ponee, indignat de manevra engleză, propune să atace Belerofon cu Meduza în vreme ce Napoleon ar profita de abordaj pentru a scăpa la bordul navei Saale. Sedus de idee, Vulturul îl convocă pe Savary pentru a se îmbarca imediat. Dar Philibert, superiorul lui Ponee, refuză să

angajeze lupta, de teamă să nu se expună mâniei guvernului regal. De acum înainte Napoleon ştie ce-1 aşteaptă. Vestea căderii Parisului pe care o află din ziare îi risipeşte şi ultimele iluzii. Refuzând să mai aştepte la bordul navei Saale, convins că nu vor întârzia să-1 aresteze, se hotărăşte să se întoarcă a doua zi pe insula Aix: „Biet Napoleon, exclamă Ponee văzându-1 cum se îndepărtează, eşti pierdut. Mi-o spune un sinistru presentiment.” în momentul sosirii lui pe insulă, Belerofon trage o salvă în aer pentru a celebra intrarea aliaţilor în capitală. Împăratul este împins spre largul mării. Nu e de mirare că trecerea lui pe teritoriul francez ia sfârşit pe o insuliţă, înainte de Sfânta Elena, după Corsica şi insula Elba, Aix marchează ultima lui etapă – de mai puţin de trei zile – pe sol naţional. Prins în cleşte, între Bourboni şi aproape imposibil să fie împiedicată fuga lui; dar dacă el aşteaptă să-i fie pregătită o fregată sau un sloop, veţi putea avea informaţii despre mişcările lui, şi veţi fi în măsură să supravegheaţi şi să interceptaţi nava. În orice caz, e de dorit să adoptaţi toate măsurile de care dispuneţi în vederea capturării şi întemniţării lui, dacă încearcă să părăsească Franţa pe calea mării.” Alte instrucţiuni de pe data de 8 îi provin lui Maitland în momentul în care îi primeşte pe emisarii împăratului. Ele preconizează, în cazul în care Napoleon e interceptat, să fie plasat sub o pază sigură şi debarcat în cel mai apropiat port englez. 1 Las Cases, care se preface că nu ştie nimic, descoperă că de fapt paşapoartele pentru America sunt refuzate, în schimb el ignoră ultimele instrucţiuni pe care contraamiralul Hotham le adresase comandantului de pe Belerofon: „Contez pe faptul că veţi recurge la mijloacele cele mai potrivite ca să-1 arestaţi pe fugitiv; se pare că de captivitatea lui depide securitatea întregii Europe. Dacă îl prindeţi, mi-ar conveni să mi-1 aduceţi: am ordine precise despre ce trebuie să fac cu el.” Ofiţerul este invitat să se „folosească de toate mijloacele”, negociere, forţă sau viclenie, ca să-1 convingă să urce la bord. La curent/inUi-r, ^ „,; Hont 05 nu n^dtp cS-”i Hpyvăliiie intenţiile. Deci acuzaţiile de englezi, nu-i mai rămâne de acum înainte decât să se predea Angliei, cu capul sus deşi cu destule riscuri, sau să fugă spre Statele Unite. Perspectiva unui exil peste Atlantic încă îl mai atrage uneori. Şi-ar afla acolo liniştea, un trai tihnit, imesitatea unui

spaţiu virgin în care trăieşte un popor nou, şi ar avea poate astfel un ultim rol pe măsura lui. Faptul că s-ar afla pe un teritoriu prin excelenţă democratic, 1-ar asigura că poate reprezenta o soluţie de salvare în faţa Restauraţiei, ca o adevărată statuie a Revoluţiei înălţată în faţa bătrânului continent care 1-a surghiunit. Dar trebuie să renunţe la aceste planuri. Mai întâi că însăşi ideea de a evada, ca un laş sau un hoţ, i se pare insuportabilă. Pe de altă parte pariul american nici nu i se pare conform cu destinul său, condamnat cum este să oscileze între extreme, fie glorie fie tragedie. Iar apoi, ca şi insula Elba, dacă patria lui Washington îi poate oferi o retragere fericită, ea ar fi prea puţin flatantă pentru imaginea lui. Nu ar fi fost oare mai bine să fi murit ca martir decât pe post de discipol al lui Montaigne în ţinutul lui Jefferson? Aşa că el refuză oferta curajoasă a lui Joseph care, constatând curioasa asemănare fizică dintre ei, îi propune să i se substituie în timp ce împăratul s-ar îndrepta spre larg1. Şi tot aşa, el îndepărtează propunerea făcută de şase bravi ofiţeri din marină care au închiriat un mic vas, un „chasse-maree”, pentru a-I scoate discret din încercuire2. Cum ideea de a fugi este înlăturată, nu-i rămâne decât să se predea englezilor sau să se dea pe mâna Bourbonilor. Dar refuză să confirme sinistra profeţie a lui Ney: împăratul prizonier adus într-o cuşcă de fier, înainte să se vadă aşezat, după un proces sumar, dinaintea unui pluton de execuţie. Deci pe zi ce trece, soluţia engleză câştigă teren în mintea lui. De altfel se gândise la ea încă de la întâia lui abdicare. Tot el îi răspunsese lui Caulaincourt, care preconizase exilul în Rusia: „Spre Austria, niciodată; m-au rănit în inimă confiscându-mi nevasta şi fiul. Spre Rusia, ar însemna să mă dau unui om. Spre Anglia, cel puţin, ar însemna că mă dau unei naţiuni.” Generalului Gourgaud, cu care are o lungă discuţie pe data de 13 iulie, îi mărturiseşte că „i-a venit ideea să se predea englezilor având Până la urmă Joseph va călători incognito, trecând drept un neguţător pe numele de „M. Bouchard”. 2 „Aceşti tineri erau locotenentul naval Conty, subofiţerii Doret, Salis şi Peltier, aspiranţii de marină Châteauneuf şi Montcousu”, precizează istoricul Georges Bordonove. Cu toţii aparţin celui de al 14-lea regiment de marină, cel staţionat tocmai pe insula Aix.

P„ 1 ^>: i:” „i-1 r? _~i-1- -* f. – - – grijă atunci când ajunge în preajma lor să strige: „Asemeni lui Themistocle, nevrând să iau parte la sfâşierea patriei mele, vin să vă cer azil”, dar că nu a putut să se resemneze cu aşa ceva.„1 Vrea să se ridice la înălţimea eroului antic, „ca Themistocle„, proscris al Atenei care merge să-i ceară refugiu lui Artaxerxes, fiul regelui Persiei pe care îl învinsese la Salamina. Comparaţia nu e lipsită de anumite rezonanţe: Themistocle, simbol al democraţiei Ateniene, având, graţie capacităţilor sale militare excepţionale, un net avantaj asupra restului oligrarhiei, înainte să fie ostracizat de aceasta. Imaginea îl urmăreşte de mai multe săptămâni: generalul Corbineau raportează că pe 15 iunie, pe malul râului Sâmbre, el se apropiase de un foc de bivuac în care erau copţi câţiva cartofi; a luat unul şi a început să-1 mestece gânditor, după care a murmurat trist: „La urma urmelor, e, bine, e suportabil. Cu aşa ceva se poate trăi în orice loc şi pretutindeni. Poate că momentul acela nici nu e prea departe. Themistocle!” în parte impusă, predarea în grija Angliei rezultă astfel dintr-o lungă meditaţie personală. Alege grandoarea abandonându-se învingătorului său. În concepţia lui, există o anumită nobleţe în faptul de a te preda acestui duşman ereditar, unui model de monarhie aristocratică pe care un om ca el, pasionat de istorie, respectuos faţă de tradiţii, îl admiră fără îndoială mult mai mult decât ar admira democraţia americană de care se şi teme puţin, cum se teme de tot ceea ce îi este străin. Alege în continuare istoria, sacrificiul şi onoarea, proiectân-du-se încă de viu în legendă, însă şi mai mult decât în anul precedent, el cade pentru Franţa fără să-şi facă nici un calcul secret. Luând distanţă faţă de intrigile mizerabile, respingând ideea de a fugi şi orice fel de compromis, el se oferă cu fruntea sus pe sine, mâhnit de ingratitudinea oamenilor, dezamăgit de faptul că francezii aşteaptă nu se ştie ce. Începe să viseze la un imperiu ce sar întinde peste suflete. Deci cea din urmă bătălie va avea ca miză memoria, amintirea pe care o laşi despre tine. Şi ca s-o câştigi, nu mai e nevoie de armată, nici de curteni sau de săbii, ci doar de o pană care să însufleţească spiritele. Iată deci cum se resemnează el să accepte mâna întinsă a duşmanului, ' în timpul întrevederii, intră o pasăre în cameră prin fereastra deschisă şi se izveşte de zid. „E un semn norocos! exclamă Gourgaud care ia pasărea în palmă.

— Sunt şi aşa destul de mulţi nefericiţi, redaţi-i libertatea”, ordonă împăratul. Gourgaud eliberează pasărea. Să aleagă captivitatea mai degrabă decât să fie obligat să o accepte sau să fugă spre America unde va pleca Joseph ca să se facă uitat. Cunoaşte prea bine pasiunile şi resorturile politicii ca să-şi poată imagina că Anglia 1-ar putea lăsa în libertate pe „duşmanul şi perturbatorul păcii lumii”, în aceste condiţii, cum de-şi mai poate închipui că va putea invoca Habeas Corpus pentru a cere să fie lăsat să trăiască în pace? Cum de se poate el convinge pe sine că opinia publică engleză, presupunând că i-ar fi favorabilă, are suficientă influenţa asupra miniştrilor ei încât să-i poată constrânge să opteze pentru o altă idee? Marinarii care îl înconjoară şi care îi cunosc bine pe englezi se străduiesc să-1 facă să-şi schimbe părerea: „In Anglia, Sire! In Anglia! îi spune curajosul Besson. Înseamnă că sunteţi pierdut! Va aşteaptă Turnul Londrei ca reşedinţă, şi va trebui să vă consideraţi fericit dacă nu vi se întâmplă ceva şi mai rău. Cum aşa, Majestatea Sa vrea să se predea legat de mâni şi de picioare acestui cabinet de trădători care se va bucura dacă îl va lichida? Dumneavoastră, singurul de care el se poate teme, vreţi să vă predaţi de bunăvoie lui, fără ca acest lucru să fie necesar?” în realitate, Napoleon nu se îndoieşte că va fi plasat în captivitate, chiar dacă îşi imaginează că o să rămână sub supraveghere în Anglia, şi că nu va fi deportat pe o insulă îndepărtată. Oare un om de talia lui poate să-şi închipuie serios că-şi va încheia viaţa cultivându-şi grădina? Oare dacă vrea să rămână veşnic viu, n-ar trebui mai degrabă să se pregătească să înfrunte un martiriu după ce cunoscuse gloria? Dacă nu va putea să fie liber, cel puţin ar putea să se facă auzit. Napoleon se hotărăşte să facă pasul decisiv spre predare în seara zilei de 13 iulie. Renunţă în acel moment să recurgă la o formulă aventuroasă de îmbarcare, anulând cele din urmă pregătiri făcute în acest sens1. Las Cases, de astă dată însoţit de generalul Lallemand, îi face, în dimineaţa de 14 iulie, o nouă vizită lui Maitland. Acesta din urmă îşi reînnoieşte oferta de ospitalitate, precizând totuşi că el nu poate furniza nici o garanţie despre soarta viitoare a împăratului. Dar lasă să se înţeleagă că va avea loc o primire demnă

de măreţia britanică, cu totul diferită de martiriul de pe Sfânta Elena2. 1 Napoleon îi spune atunci lui Bertrand: „Este totdeauna primejdios să te predai în mânile duşmanilor dar e mai bine să rişti să te încredinţezi onoarei lor decât să te afli în mâinile lor ca prizonier de drept. 2 Dună T, as Cases: Mai adăuaă şi fantul că dnnS nărerea lui nersnnalS la care se La despărţire, Las Cases dezvăluie faptul că sosirea împăratului pe navă este cât se poate de probabilă. Decizia, care fără îndoială că fusese luată, devine definitivă la sfârşitul unei reuniuni pe care Napoleon o convoacă după întoarcerea negociatorilor. Cu excepţia lui Lallemand şi poate a lui Montholon, cu toţii aprobă această alegere. Anturajul, îngrozit de perspectiva de a fi capturat de regalişti, vrea să se termine cât mai repede cu această stare provizorie şi îşi face iluzii în privinţa magnanimităţii britanice. In aceeaşi zi de 14 iulie, Bonnefoux şi Philibert îi primesc pe primii ofiţeri ai guvernului regal veniţi în legătură cu cel mai căutat „fugar” al Europei. Ei trebuie să-1 reţină pe Napoleon prizonier pe Saale şi să-1 predea englezilor. Ludovic al XVIII-lea, care se simte prea slab ca să rişte să-1 judece în Franţa, preferă să se debaraseze de el cât mai repede, sigur de faptul că aliaţii săi fideli îl vor plasa în carantină1. În aceeaşi seară Las Cases revine la bordul navei Belerofon spre a-1 aviza pe Maitland că împăratul va urca la bord a doua zi în zori. Mesagerul prezintă copia măreţei scrisori trimise de Vulturul doborât prinţului regent. Scrisoarea, semnată pe data de 13, a fost probabil antedatată pentru a menţine iluzia că împăratul acţionează din proprie iniţiativă2: „Alteţe Regală, Ca urmare a facţiunilor ce dezbină ţara mea şi expus vrăjmăşiei celor mai mari puteri europene, eu miam încheiat cariera politică, şi sosesc asemeni lui Themistocle să mă adăpostesc lângă vatra poporului britanic. Mă aşez sub oblăduirea legilor sale, pe Maitland, în raportul său de pe 8 austust 1815, nu neagă această versiune: „Las Cases mă întrebă dacă eu credeam că Bonaparte va fi bine primit în Anglia. I-am răspuns în singurul fel în care mi-era

permis s-o fac: nu cunoşteam nimic din intenţiile guvernuluiu britanic, dar nu aveam temeiuri să presupun că el nu ar putea fi bine primit.” 1 Guvernele englez şi francez căzuseră de acord în privinţa procedurii ce urma să fie adoptată aşa cum o dovedeşte schimbul de scrisori dintre Castelereagh şi Liverpool, ministru de Afaceri străine şi respectiv Prim ministru. Cel dintâi îi scrie celui de al doilea pe data de 12 iulie: „Din schimburile pe care le-am avut pe acest subiect, cred că pot deduce că guvernul regelui Franţei nu va dori, şi evident că nici nu va avea suficientă autoritate, să se însărcineze cu judecarea lui Buonaparte şi cu executarea lui pentru trădare.” Liverpool răspunde pe 15 iulie: „Dacă voi reuşiţi să-1 capturaţi, şi dacă regele Franţei nu se simte suficient de puternic să-1 acţioneze în justiţie ca rebel, noi suntem totuşi gata să ne însărcinăm cu paza persoanei sale, delegaţi de puterile aliate; avem convingerea că e preferabil să ne fie încredinţat nouă mai degrabă decât oricărui alt membru al Confederaţiei. [.] înclinăm actualmente să credem că cel mai potrivit loc de detenţie ar trebui să se situeze departe de Europa iar în acest sens Capul Bunei Speranţe sau Stmta Elena ar fi cele mai potrivite.” 2 Nu încape îndoială că împăratul a vrut de asemenea să evite săşi semneze predarea în ziua aniversară a predării Bastiliei şi a sărbătorii Federaţiei, între istorici există opinii — – *~- j~*~ -: ~„A, *% o^râer”Q Q fr*tţ înt_aHp. Văr scrisă De data care o cer de la Majestatea Sa Regală, ca de la cel mai puternic, de la cel mai constant şi mai generos dintre duşmanii mei.” Gourgaud, care trebuie să remită această scrisoare suveranului britanic urcă pe nava Slaney chiar în aceeaşi seară1, în vreme ce Las Cases vizitează Belerofon pentru a pregăti instalarea împăratului. Pe 15 iulie 1815 se pecetluieşte sfârşitul epopeii. Pe insula Aix, sculat la ora unu dimineaţa, Napoleon îşi îmbracă legendara lui uniformă verde de colonel din vânătorii Gărzii. Peste o oră, părăseşte teritoriul Franţei păşind în şalupa ce-1 duce la bordul bricului Eretele. Ajuns la capătul misiunii sale, Beker îi propune împăratului să-1 însoţească: „Nu trebuie să întreprindeţi nimic, generale, îi răspunde Napoleon, nu vor lipsi unii care vor spune că m-aţi predat englezilor. Mă duc la bordul escadrei lor din propria mea iniţiativă, nu vreau să las să apese asupra Franţei bănuiala unui

asemenea afront.” Beker, care trăise trei săptămâni în intimitatea împăratului, se prăbuşeşte în lacrimi: „Adio Sire, îi spune el în sfârşit, fiţi mai fericit decât noi.” în acea clipă el admiră, asemeni tuturor celor prezenţi, forţa de caracter a acestui om care „îşi suporta destinul fără să manifeste nici un fel de emoţie, sau să se arate abătut, fără să se plângă nici o clipă împotriva celor care 1-au abandonat în nefericire”, scrie el în Memorii. Napoleon continuă să afişeze această impasibilitate de circumstanţă care maschează suferinţa ce-1 devorează. Odinioară se afla în palate -Elysee şi Malmaison – iată-1 acum pe o navă iar în curând din nou pe o insulă: istoria vieţii lui pare să defileze pe dos, ca şi cum şi-ar fi pregătit dinainte fiecare etapă a căderii. Ca şi cum momentul când îşi ia adio de la ţara sa e un preludiu pentru recunoaşterea pe care io rezervă posteritatea. Napoleon îi remite lui Gourgaud o altă scrisoare, conţinând instrucţiuni speciale: „Adjutantul meu Gourgaud va urca la bordul escadrei britanice împreună cu contele de Las Cases. El va pleca pe ambarcaţiunea pe care comandantul acestei excadre o va expedia fie spre amiral, fie la Londra. Va încerca să obţină audienţă la Prinţul Regent pentru a-i remite scrisoarea mea. Dacă nu există nici un inconvenient aş dori să mi se livreze paşapoarte pentru Statele Unite; dar nu doresc să merg în nici o colonie. Dacă nu se poate în America, prefer Anglia oricărei alte ţări. Mă voi numi colonelul Muiron. Dacă trebuie să merg în Anglia, doresc să fiu găzduit într-o casă de ţară, la zece sau douăsprezece leghe de Londra unde aş dori să ajung în cel mai strict icognito. Va fi nevoie de o locuinţă destul de încăpătoare pentru a putea găzdui pe toată lumea. Doresc, iar acest lucru trebuie să intre în proiectele guvernului englez, să evit Londra. Dacă ministerul ar avea intenţia să plaseze comisari englezi în preajma mea, va trebui să vegheze ca aceştia să nu aibă nici un aer servil.” Colonelul Muiron era, ne aducem aminte, Eretele are parte de un vânt din faţă care îl obligă să-şi întrerupă manevra de apropiere. Maitland, de teamă să nu-1 piardă pe ilustrul prizonier1, îşi trimite în grabă cea mai mare barcă, pe care Napoleon se îmbarcă în zori2. Cele din urmă urale „Trăiască împăratul!” îl însoţesc în momentul precis când pune piciorul pe solul duşmanului. Cu gâtul sufocat de emoţie, el se apleacă brusc spre mare. Ia de trei

ori puţină apă în palmă şi, fără să pronunţe nici un cuvânt, o aruncă spre coca navei franceze. În zorii zilei de 23 iulie, Napoleon vede dispărând la orizont coastele Franţei, ca în acea stampă în care Job îl înfăţişează cu trăsăturile deformate de suferinţă salutând cu micul lui bicorn pământul ce se şterge în depărtare. Aspirantul Home e de gardă când îl vede pe împărat făcându-şi apariţia în faţa lui: „Puntea era atât de udă încât risca, la fiecare pas, să cadă; m-am îndreptat spre el descoperindu-mă, şi i-am oferit braţul meu. El 1-a acceptat cu un surâs după care, arătând sus pronunţă într-o engleză aproximativă: „Pupa, pupa„. Urcă pe scară, continuând să se sprijine de braţul meu, şi ajunse pe punte, lăsându-mi apoi braţul ca să se instaleze la un loc de observaţie. Cu un semn discret şi cu un surâs îmi mulţumi pentru intenţie şi arătând spre ţărm întrebă: „Ouessant, cap Ouessant? — Da Sire.„ M-am retras. El scoase o lornetă şi începu să examineze ţărmul cu curiozitate. Rămase în această poziţie de la cinci dimineaţa până la prânz, fără să ia în seamă ceea ce se petrecea în jurul său, şi fără să adreseze vreun cuvânt nimănui din suita rămasă în picioare, în spatele lui.” în momentul când drapelul alb începe să fluture din nou pentru o perioadă de cincisprezece ani deasupra Franţei, el se îndepărtează de acest pământ ce i se oferise la 1779 după plecarea din Corsica. Era cu zece ani înainea Revoluţiei, cu douăzeci de ani înainte de Brumar, cu aproape un sfert de secol înaintea perioadei celor O-sută-de-zile. Intre timp, Napoleon a putut considera că schimbase faţa lumii. Goana după onoruri Reîntoarcerea lui Ludovic Doritul prevesteşte o pac i netulburată iar instalarea guvernului Talleyrand lasă să se întrevadă o politică de uniune şi uitare ce va restaura libertatea în virtutea Chartei. Numai că Franţa trebuie să sufere stigmatul ocupaţiei şi pe cel al unei reacţii politice severe. Ca şi în 1814, armata pare să fie prima victimă a acestui târg al păcăliţilor, întristate că fuseseră abandonate cele trei culori, trupele dezertează în masă iar cele ce rămân sunt concediate cu uşurinţă, în timp ce încep să apară şi cele dintâi liste cu proscrişi1, în acelaşi timp, peste un milion de soldaţi ai coaliţiei ocupă fără să întâmpine

rezistenţă două treimi din teritoriu, luând pur şi simplu Franţa ostatică2. Ocupantul, avid să-şi ia recompensa, îşi înmulţeşte rechiziţionările cu scopul de a-1 pedepsi pe nesăţiosul cuceritor şi a răzbuna înfrângerile din trecut: „Franţa, afirmă englezul Canning, este cucerirea noastră iar noi vrem să o epuizăm în aşa fel încât să nu se mai mişte vreme de zece ani.” Dezarmată, vlăguită, Franţa e la bunul plac al duşmanului. Plenipotenţiarii aliaţi menţin incertitudinea până pe 20 septembrie, în timp ce ruşii şi englezii vor s-o menajeze, austriecii şi mai cu seamă prusacii resping viziunea, dragă lui Ludovic al XVIII-lea, despre un război ce se limita doar la eliminarea „Uzurpatorului”. A fost combătută întreaga Franţă, o Franţă ce devenise complice la Zborul Vulturului şi care trebuie aşadar să plătească acum cu vârf şi îndesat, atât în termeni pecuniari cât şi prin cedări de teritorii3. Tratatul semnat pe 20 noiembrie după aspre negocieri, este draconic pentru Franţa care se vede per total redusă la frontierele ei de la 17904. Se renunţă astfel la visul de a cuceri o Europă franceză 1 Doar câţiva militari bravi, indignaţi de aceste evenimente, mai susţin onoarea franceză şi apără cu încăpăţânare câteva locuri fortificate ajutaţi de o mână de oameni. E cazul lui Rapp la Strasbourg, al lui Ducos la Longwy, al lui Barbanegre la Huningue şi al lui Daumesnil (celebru datorită piciorului său de lemn) la Vincennes. Prusacii încep chiar să mineze podul lena de la Paris. Va fi nevoie ca Ludovic al XVIII-lea să ameninţe că se va duce personal pe pod pentru ca regele Prusiei, susţinut de ţar, să reuşească să-1 calmeze pe irascibilul BlUcher. Se impune în plus rebotezarea tuturor edificiilor ce îşi reiau numele de dinaninte de 1789. Se cere peste tot ştergerea numelor victoriilor Franţei. Cât despre Luvru, prusacii îl jefuiesc de operele de artă cucerite în ultimii douăzeci şi cinci de ani. 3 Reprezentzantul Olandei, un oarecare Gagern, se dezlănţuie: „A pretinde că nu a fost un război decât împotriva lui Bonaparte este o aserţiune atât de absurdă pe care nu şi-ar permite-o niciodată un om rezonabil, exclamă el. Noi nu vom crede decât dacă nu se va dovedi ca numai el singur mitralia, trăgea cu tunul şi înjunghia cu sabia la Waterloo! Ni se spune că onoarea franceză va fi rănită prin cedarea de teritorii. Cândva credeam şi eu în această onoare franceză; să nu

mai vorbim astăzi despre ea. Întoarcerea lui Napoleon, susţinută de armată şi de elita tineretului, este una dintre cele mai înjositoare pete de pe această onoare de când s-a civilizat speţa umană.” „Orice generozitate faţă de Franţa ar fi regenerat o dată cu marele suflu al Revoluţiei. Se întoarce asfel o pagină: cu excepţia Nişei şi a teritoriului Savoia, achiziţionate de Napoleon al III-lea la 1860, frontierele ei rămân de acum înainte aproape fixe. Pe de altă parte, ţara urmează să se supună, pentru o perioadă de la trei la cinci ani, unei ocupaţii parţiale din partea unui număr de o sută cincizezci de mii de aliaţi şi să achite o despăgubire de război fixată la şapte sute de milioane. Franţa se vede de asemenea constrânsă să accepte o punere sub tutela cvadruplei alianţe: altfel spus ea este ameninţată cu agresiunea la cea mai infimă veleitate de revoltă, în momentul când trebuie să-şi depună semnătura, Richelieu, succesorul lui Talleyrand la preşedinţia Consiliului, plânge de furie şi disperare: „Ei bine, s-a sfârşit, strigă el, am ordin de la rege. Meriţi să-ţi pui capul pe eşafod dacă eşti francez şi dacă ţi-ai aşternut numele în josul unui asemenea tratat.” Chiar dacă îndulcit oarecum prin revenirea păcii, traumatismul rămâne totuşi profund. Franţa continuă totuşi să inspire teamă şi plăteşte acest lucru printr-o izolare de durată pe scena internaţională. Cu toată primăvara popoarelor şi a apropierii efemere dintre ele, ea va trebui să se mai aştepte vreme de încă alte trei sferturi de secol până la încheierea unei alianţe cu autocraţia rusă pentru a putea fi spartă blocada diplomatică. Viclenie a istoriei, republica preia astfel pe contul ei politica napoleoniană începută la Tilsit. Acestei Europe ridicate împotriva Franţei, îi răspunde o Franţă ostilă Europei. Patriotismul ardent, ca şi trainicele reticenţe în faţa oricărei idei europene, îşi găsesc în bună măsură originea la Viena. Per total este un bilanţ apăsător, şi care pune marea întrebare a declinului la încheierea acestui „annee terrible”. De astă dată Ludovic al XVIII-lea nu-şi mai poate feri poporul de răzbunarea Europei. Situaţia fratelui lui Ludovic al XVI-lea pare cu atât mai compromisă cu cât cea de a doua Restauraţie violează spiritul de înţelegere ce domnise la alcătuirea Chartei; dezastrului militar i se adaugă coşmarul epurărilor şi al războiului civil. Teroarea albă însângerează teritoriul Franţei; însetat de răzbunare, poporul regalist

se dezlănţuie; bande militare în sud, acei „miquelets” şi „verdets”1, fac să domnească un climat de teroare şi de inchiziţie. Ororile încep la Marsilia unde, pe 25 şi 26 iunie, toţi cei consideraţi a fi bonapartişti adevăraţi sau presupuşi sunt loviţi, cum se întâmplă şi cu infima comunitate egipteană, asimilată deseori cu mamelucii şi care are parte din această pricină de înfiorătoare acte de persecuţie. După care fenomenul se răspândeşte în ţinuturile învecinate, cu atât mai uşor cu cât vidul de putere – fiindcă administratorii imperiali au plecat, iar cei ai regelui încă nu au sosit le permite, jacobinilor albi„ să se răspândească în voie pe durata mai multor săptămâni. Reacţia atinge toate categoriile sociale, de la muncitorul federat până la marii notabili ai Imperiului. Numeroase femei sunt marcate cu aşa numitele „maiuri regale„1. Mareşalul Brune este ucis la Avignon, iar cadavrul lui e târât de picioare şi aruncat în Ron. Pe 15 august la Toulouse, generalul Ramei, cu toate că era un regalist, e înjunghiat fiindcă avusese intenţia să dezarmeze miliţiile. O fermă proclamaţie a lui Ludovic al XVIII-lea, care califică asemenea fapte drept „atentat împotriva noastră şi împotriva Franţei”, favorizează începând cu luna septembrie revenirea calmului. Dacă aceste masacre au rămas gravate în memorie, reacţia a făcut peste tot ravagii, inclusiv la Paris unde gărzile de corp se dedau la numeroase acte de violenţă. Cât despre rege, el ajunge până la urmă să cedeze unor presiuni din ajturajul său care îi cere cu insistenţă să fie sever cu bonapartiştii. Fouche, la care se recurge şi pentru această ocazie, publică două ordonanţe cu proscrişi pe 24 iulie. Prima desemnează nouăsprezece militari chemaţi în faţa unui consiliu de război. Cea de a doua loveşte treizeci şi opt de civili cărora li se impune reşedinţă supravegheată până când cele două camere vor lua decizii în privinţa soartei lor. E vorba, cum se exprimă ducele de Otranto, „să fie eliminat orice pretext de care s-ar putea folosi furiile reacţionare dacă ar intenţiona să-şi facă dreptate singure” desemnând câţiva ţapi ispăşitori. Ca să discrediteze propria-i măsură, ministrul Poliţiei a amestecat inocenţi şi responsabili, personalităţi şi necunoscuţi2. Unii au fost uitaţi precum Mole, Cambaceres sau. Joseph Fouche. Alţii au fost şterşi de pe listă ca Benjamin Constant, salvat de Decazes. Lui Carnot, inclus pe listă şi care îl întreabă: „Unde crezi tu că m-aş

putea duce, trădătorule?”, Fouche îi răspunde prompt: „Unde-ţi place, imbecilule.” La sfârşitul lui august 1815, alegerile legislative dau un nou elan acestei politici de reacţiune. Regaliştii se află de astă dată pe poziţii de 1 Li se spune „battoirs royaux” fiindcă reproduc florile de crin. 2 „Se află pe listă toţi camarazii lui Fouche din guvernul provizoriu, ultimi săi camaforţă în vreme ce bonapartiştii şi liberalii fug de scrutin sau se văd siliţi cu forţa să stea pe la casele lor. Spaima a trecut din nou în tabăra cealaltă, încurajaţi de rezultate, radicalii monarhişti cred că vor reuşi în sfârşit să triumfe. Continuă să-i obsedeze reprimarea bonapartiştilor cum o dovedeşte şi tonul cele dintâi note pe care ei o adresează regelui1. „Vom porni la vânătoare de mareşali, se bucură ducele de Berry, va trebui să ucidem cel puţin opt.” Radicalii obţin o primă victorie o dată cu căderea guvernului Talleyrand-Fouche, care abdică în septembrie, la mai puţin de osută-de-zile după instalare, victimă a acestei reacţiuni pe care nu a ştiut s-o prevadă şi cu atât mai puţin s-o limiteze. Ducele de Otranto pleacă cel dintâi, din cauza radicalilor dar şi a propriei sale îngâmfări. După ce fusese bastion al Revoluţiei, iată că devenise un ostatic al regaliştilor. Alungându-1 pe Napoleon şi persecutându-i pe „complicii” săi, şi-a distrus de fapt el însuşi partidul pe care se putea sprijini ca să-şi poată impune vederile. Culme a ironiei, Ludovic al XVIII-lea se debarasează de el după ce-1 pusese să cureţe grajdurile lui Augias. Se bănuia că va fi numit ambasador în Statele Unite, dar până la urmă ducele regicid e numit, pe data de 15 septembrie, doar ministru al Franţei la Dresda. Talleyrand îşi trimite de îndată fidelii în Cameră pentru a-şi atribui meritele acestei eliminări. Roux-Laborie, una din aceste creaturi, iniţiază dialogul: „Aflaţi că Fouche a fost debarcat de la minister iar acest lucru se datorează D-lui de Talleyrand! — Ah! Minunat, bine a făcut regele să se debaraseze de Fouche, dar când se va debarasa de celălalt? — De celălalt? Care celălalt? — Ei bine, de D-l de Talleyrand el însuşi.”

Marginalizat sub presiunea aliaţilor, „diavolul şchiop” solicită sprijinul monarhului în cursul unei audienţe particulare. Ludovic al XVIII-lea îl refuză, cu toată delectarea, şi îl concediază invocând modelul englez atât de drag interlocutorului său, căci preşedintele Consiliului nu dispunea de majoritatea necesară ca să guverneze. Aşa 1 Votată pe 13 octombrie, ea afirmă mai cu seamă: „Clemenţa de care aţi dat dovadă a fost aproape nelimitată; cu toate acestea nu vă cerem să o retractaţi. Ştim că promisiunile rti^rSt^, oViiar în nnmplp nnnnrnlni_ victimă a unor cum va recunoaşte cu o umilinţă ce nu-i stătea în obicei, Talleyrand s-a lăsat păcălit de rege1. Fidelii contelui d'Artois domină noul guvern prezidat de ducele de Richelieu. Este o toamnă a radicalismului o dată cu votarea mai multor legi liberticide, care instituie „teroarea albă legală2” printr-un puternic arsenal represiv ce reduce la neant libertăţile individuale şi îi permite guvernului să-i ţină la arest pe cei suspecţi, în acest climat de delaţiune, încep să cadă cele dintâi capete în urma unor procese expeditive ce amintesc din nou perioada Terorii: La Bedoyere, împuşcat deja pe data de 19 august3; gemenii Faucher – Cezar şi Constantin – condamnaţi pentru pretexte futile4; mareşalul Ney, condamnat la moarte de camera pairilor şi împuşcat pe 7 decembrie. El i se alătură astfel lui Murat, doborât de un pluton de execuţie napolitan cu câteva săptămâni mai devreme, ca urmare a debarcării lui ratate pe ţărmul fostului său regat, în ianuarie 1816, Camera pe care Ludovic al XVIII-lea a calificat-o drept „intruvabilă” votează o lege de „amnistie”, de fapt o proscriere a regicizilor eretici, acei votanţi care s-au 1 Dar este o mistificare cu ample consecinţe fiindcă ea consacră în practică principiul responsabilităţii politice a guvernului în faţa Parlamentului, slăbind în acelaşi timp puterea regală, de acum înainte obligată să colaboreze cu partidele majoritare. Roger-Collard, unul din cei mai mari oratori ai acelor vremi, va explica acest lucru anul viitor de la tribună fără nici o ambiguitate: „în ziua în care se va stabili de fapt că este în puterea Camerei să-i respingă pe miniştrii regelui, atunci vom putea spune că ne aflăm în Republică.” 2 Cum se exprimă Charles Pouthas şi Guillaume de Bertier de Sauvigny. Aceste legi îngrădesc libertatea de exprimare (restabilirea

cenzurii, interzicerea scrierilor şi chiar a protestelor de răzvrătire) cât şi alte libertăţi individuale (noi legi în privinţa suspecţilor, restabilirea curţilor pre-magistraturale). Arestat pe 12 august, La Bădoyere este condamnat la moarte de un consiliu de război. Generalul are douăzeci şi nouă de ani şi moare aşa cum a trăit. După o scurtă întrevedere cu un preot, comandă el însuşi focul plutonului de execuţie. „Prieteni, trageţi Şi nu rataţi. La cap. Foc!” Constantin Faucher comanda arondismentele de la La Reole şi Bazas; Cezar era deputat de Gironda în perioada celor o-sută-dezile. Pe 22 iulie, cei doi fraţi nu se opun demonstraţiilor ostile regaliştilor, organizate de un batalion de infanterie prezent la La RLole. Demişi cu o zi în urmă, ei nu mai aveau autoritatea să o facă. Ameninţaţi de „acţiunea regalistă, ei se baricadează după aceea în casa lor împreună cu un grup de Prieteni, ceea ce se transformă de asemenea în cap de acuzare drept „atentat al cărui scop „a să provoace războiul civil reunind în casa lor oameni înarmaţi” (Henry Houssaye, 1815). În realitate, ei plătesc pentru trecutul lor, fiindcă aceşti republicani sinceri îşi dobândiseră gradul de general luptând împotriva regaliştilor din Vendeea. Transferaţi în careul de drept cornul al criminalilor de rând, lipsiţi de avocat în timpul primului lor Proces, renreypntati în anfil de Hni r. Nmisi numiţi Hin rârin nar*„ c* „t-ta^inta 1^ Kar5 ^a raliat cu Napoleon pe durata celor O-sută-dezile. Toţi aceşti reci-divişti, de exemplu Cambaceres, Sieyes dar de asemenea şi Fouche, sunt alungaţi de pe teritoriu! Ambasadorul devine de la o zi la alta un proscris. „Istoria – acest avocat al eternităţii, notează Ştefan Zweig – s-a răzbunat cât se poate de crud pe acest om care nu a luat niciodată în seamă decât momentul: ea 1-a îngropat de viu.” îşi va termina şi el ca Napoleon zilele în exil, precedându-1 cu câteva luni la groapă1. 1 Pe 27 iulie 1816, execuţia generalului Mouton-Duvernet marchează sfârşitul oficial al epurărilor. Potrivit lui Henry Houssaye, „curţile cu juri, consiliile de război, tribunalele corecţionale şi curţile pre-magistraturale au pronunţat nouă mii de condamnări politice”, în lucrarea sa 1815, istoricul ne oferă un tablou exhaustiv al epurărilor administrative: „S-a trecut în consecinţă la „epurarea justă„ preconizată de Cameră: destituiri de prefecţi, de sub-prefecţi, de

sute de primari, de 1000 de judecători de pace; revocarea sau suspendarea unui număr de 265 de rectori, regenţi şi profesori; excluderea din Academie a lui Monge, Lakanal, David şi a altor optsprezece academicieni; eliminarea unui număr de 55 de preşedinţi din fruntea unor curţi sau tribunale, a unui număr de 41 de procurori generali şi avocaţi generali, de 202 consilieri şi de 1400 de judecători.” Doar Lavalette „O înfrângere este expierea unei glorii trecute şi deseori garanţia unei victorii în viitor.” Reforma intelectuală şi morală Alegerea în folosul Franţei Cele O sută-de-zile ne permit să descoperim un alt aspect al lui Napoleon care ilustrează curajul şi abnegaţia omului de stat dornic să păstreze pentru poporul său toate şansele de viitor. Imediat după înfrângere, Napoleon încearcă să reia iniţiativa politică în speranţa că îşi va putea reface forţele, însă în lipsă de combatanţi, când lupta devine imposibilă, el se retrage dispreţuind interesul său personal. Nu ezită să facă singura alegere valabilă, cea în folosul Franţei. Exigenţa şi viziunea lui nu sunt înţelese de la bun început. Deci nu trebuie să ne mire ingratitudinea primului verdict. Pasiunile se dezlănţuie proporţional cu teama pe care o inspiră puterea lui înainte ca despotul, obosit, uzat, să capituleze în faţa lui Fouche şi a câtorva parlamentari, lăsând în urma lui o Franţă deşirată, invadată, îndepărtată din grupul naţiunilor şi devenită mai mică decât o găsise el. Ce uşor este, cum face şi Chateaubriand, să denunţi bilanţul lui catastrofal: „A existat în această concepţie fantastică un egoism feroce, o înfiorătoare lipsă de recunoştinţă şi generozitate faţă de Franţa.” Interpretării simpliste în privinţa sfârşitului, care deseori a fost dată de regalişti, i se poate opune o altă viziune. O privire plină deopotrivă de admiraţie şi compasiune pentru exilatul de pe Sfânta Elena, de dispreţ faţă de Talleyrand şi Fouche, de dezgust de asemenea faţă de o Restauraţie ce şi-a vândut sufletul sprijinindu-se pe invazia străină şi 480 CELE 0-SUTĂ-DE-ZILE, cu sufletul naţiunii, istoria s-a încarnat în el. Pe măsură ce trece timpul, se întinde tot mai uriaşă umbra ameninţătoare a înfrângerii, iar împăratul respinge rând pe rând combinaţiile de ultim moment: pupila lui, fixată spre oriznt, „pe flancul

munţilor deasupra cărora străluceşte ochiul însângerat al soarelui1” este deja iluminată de lumina istoriei. Astfel că această cădere nu poate fi judecată numai după criteriile de moment. Căci vremea popoarelor, densă de atâta memorie, nu e şi vremea puterii devorate de grijile cotidiene. Atât de dramatic a fost sfârşitul, cu catastrofa celor douăzeci şi cinci de mii de veterani morţi pe câmpul de onoare, atât de mare visul, atât de nebun sacrificiul, încât pe brazda trasată atunci visul continuă să înainteze. Toate se leagă între ele, originalitatea scenariului, forţa gestului, amplitudinea spiritului, astfel încât şi căderea se adaugă gloriei acestui nou Prometeu al unui vis francez pe care iniţiativa lui De Gaulle îl va preamări din nou. Visul despre o Franţă mai mare decât francezii, pionieră a unei istorii tranfigurate prin magia ambiţiei sale, port drapel al marilor idealuri colective: drepturile omului, stat-naţiune, spirit de cucerire, emanciparea popoarelor şi a patriilor. „Soldat al idealului”, după formula lui Georges Clemenceau, Franţa nu ştie să avanseze decât prin crize şi în tragedie, încercările prin care a trecut în aceste O-sută-de-zile îi îngăduie să afle chiar şi în eşec caracterul exemplar al unei nobleţi de altă natură. Biciuit de vânturi ostile, Napoleon face faţă destinului, având grijă să se bată până la capăt atât pe câmpul de luptă cât şi în arena politică. Căderea fertilizează mitul. Astfel Waterloo este o luptă cu două aspecte, împăratul se dovedeşte a fi diminuat din punct de vedere fizic, incapabil să se facă înţeles şi ascultat. Se înmulţesc greşelile şi întârzierile dând la iveală existenţa unei Mari Armate debusolate. Mareşalii, îmbătaţi de glorie, nu mai aspiră la altceva decât să îmbătrânească în tihnă. Soult, Grouchy şi Ney se arată nedemni de reputaţia lor. În sfârşit, Waterloo consacră victoria Angliei asupra Franţei în duelul secular ce opune cele două naţiuni pentru dominarea lumii: „Waterloo, este gongul secolului al nouăsprezecelea”, conchide Victor Hugo. Totuşi, peste înfângerea de la Waterloo străluceşte o aură demnă de o victorie. Ultim opus din simfonia neîncheiată a celui mai mare compozitor militar din toate timpurile, i-a lipsit puţin pentru ca ea să se —„. G KSt5i; 0 a Kătăliilnr”, _ ^ CONCLUZIE LD 481 terminată în tragedie, sublimul sacrificiu al Gărzii şi bravura ei răscumpără în

ochii posterităţii restul derutei. Dacă se adaugă şi supriza datorată brutalităţii acestei prăbuşiri şi dificultatea de a desemna cu claritate cine sunt vinovaţii, ne trezim în faţa unei enigme, aproape un mister, care îl va bântui pe Napoleon pe Sfânta Elena înainte să preocupe apoi şi generaţii întregi de francezi. Teatrul politic prezintă aceeaşi dualitate, învins definitiv, Napoleon pare că s-a rătăcit într-un joc de acum înainte inspirat de alţii. Dar imaginea unui împărat absent, rupt de restul lumii, ajuns la marginea istoriei, face să iasă în evidenţă forţa lui de a refuza compromisuri şi jocuri personale. Ea subliniază contrastul dintre două concepţii despre politică: de o parte, voinţa şi spiritul de cucerire, de altă parte, interesul şi regimul curtenilor1, în acel moment există două Frânte care îşi întorc spatele. Din clipa în care Napoleon nu mai controlează scena, lumea începe să se îndepărteze de el, să şuşotească, să afişeze un aer de complicitate. Unii chiar îşi îndreaptă spinarea şi încep să se pronunţe cu un curaj pe care nimenu nu li-1 cunoscuse vreodată. Mulţimea îi aclamă numele însă aleşii şi notabilii îl resping. Oare aceştia nu au negociat deja plecarea lui, adică pacea şi iertarea, plătită cu capul lui? Pentru o clipă, e tentat să se apere, dacă salvarea Franţei depinde de aşa ceva. Dar tot el întrevede de îndată şi grandoarea renunţării, căile superioare ale tăcerii şi exilului, faptul că se poate trasa astfel drumul unui exemplu. Iată de ce în memorii despre eşecul politic nu se vorbeşte pe acelaşi ton ca despre înfrângerea militară şi exilul proscrisului: Waterloo şi Sfânta Elena aparţin mitului, ca şi cum numai căile secrete ale Providenţei ar putea să decidă căderea unui asemenea om2. Spectrul dezamăgirii Istoria se încheie aşa cum începuse însă galopul evenimentelor nu trebuie să mascheze o profundă schimbare de epocă, o dureroasă trezire a conştiinţelor. Într-un an, Franţa a pierdut două războaie, şi-a schimbat de trei ori regimul, a pus în lucru trei constituţii, în timp ce Napoleon se îndeîn viziunea lui Alain, perioada 1814-181 s părtează, lăsând în urma lui un câmp de ruine, un straniu linţoliu se aşterne peste acest regat guvernat de umbre, de foste glorii, de gânduri sumbre şi de pasiuni ofilite. Presimţind sfârşiul unei lumi, Franţa din 1815 se strânge

chircită în doliu1, în ultimii treizeci de ani, ea pare să fi încercat totul: Vechiul Regim, Revoluţia, Imperiul; monarhia absolută, monarhia constituţională, republica parlamentară sau dictatorială, executivul colegial cu cinci sau trei capete, cezarismul. Mai dispune ea oare de vreun viitor nu numai ca putere, dar pur şi simplu ca naţiune? Inventarul eşecurilor îndeamnă la o evaluare critică a capacităţii ei de a exista altcumva decât prin conflict sau război civil. Mai întâi se ridică umbra monarhiei muribunde de la 1789, decapitată în 1793, ce revine fantomatic în 1814. Cât de desuetă pare această biată legitimitate pe care o susţin cei doi stâlpi ai religiei şi tradiţiei făcuţi ţăndări de Revoluţie! Depăşită de vreme, legitimitatea nu pare să-şi mai poată ralia decât reacţiunea nobiliară cu care Vechiul Regim a sfârşit prin a se identifica. De unde şi respingerea pe care o suscită restauraţia, şi, ca dovadă, revenirea triumfătoare a lui Napoleon într-un nou val de contestaţie anticlericală şi antinobiliară. Încă îşi mai fac apariţia umbrele turmentate ale Revoluţiei, al căror suflu ucigaş din timpul Terorii degenerase în intrigi mizerabile o dată cu Directoratul. Republica, fiica ei însângerată, nu mai e la ordinea zilei: considerată de liberali precum Benjamin Constant imposibilă într-un mare stat, ea este respinsă de asemenea şi de vechii thermidorieni, precum Fouche. Cât de îndepărtată pare deja acea vreme a utopiei cuceritoare, impregnată cu virtuţi antice şi emancipatoare ale genului uman! Iar apoi apar umbrele Imperiului, ce se detaşează la lumina serii în răpăitul îndepărtat al tobelor. Răsună de astă dată vocea unei epopei colective, cu zile de nesomn multă vreme exaltate de neastâmpărul eroului, cu curajul Marii Armate şi credinţa într-o Mare Naţiune. În cimitirul iluziilor pierdute şi al legitimităţilor defuncte îşi face mereu simţită prezenţa disperarea acestui popor greu încercat de ură şi înfrângeri. Bântuie pretutindeni spectrul dezamăgirii, în timp ce sufletele tocite poartă „soarele negru al melancoliei2”. Pe acest nivel aplatizat al sufletului şi raţiunii îşi face drum un scepticism universal, „Imperiul, trebuie să o spunem, a fost plâns, şi mai cu seamă plâns de ochi eroici. El a CONCLUZIE '- 483 o stranie senzaţie de aşteptare, la opusul pasiunilor violente care au punctat istoria

Franţei. Lepra desfigurată de pe chipul monarhiei pro-povăduieşte reconcilierea dar ea nu a reuşit niciodată să impună iertarea în propriul ei anturaj. I se adaugă şi imensa dezamăgire a Revoluţiei la vederea acelor „perpetuels” care şi-au abandonat mantaua ideologică republicană din pasiunea avidă de a-şi menţine puterea. În ceea ce-1 priveşte pe Napoleon, acest sentiment se amestecă şi cu. Multă oboseală. Chemat să încheie Revoluţia, el se face rege, îndepăr- -v tându-se pe zi ce trece de integritatea consulară pentru a cădea la rându-i în păcatele Vechiului Regim, nu însă şi în privinţa legitimităţii. Dacă multă vreme drumurile lui Bonaparte şi cele ale Franţei s-au confundat, ele încep treptat să se separe, aşa cum s-au separat odinioară căile ordinii de cele ale libertăţii pe care spiritul din Brumar le ridicase în zenit. Drama acestor O-sută-de-zile constă în faptul că nimeni nu vrea să creadă în sinceritatea şi metamorfoza împăratului. Dar cu toate acestea, liberal din necesitate şi pacificator din raţiune, nu: venise oare el Napoleon să reanime singurul cult de interes general pentru a construi un Imperiu liberal? Revenise să-i împace pe oameni. Şi moştenirile de diverse naturi într-o alchimie îndrăzneaţă care, precum în cazurile de dinainte de 1800, să adauge la toate acestea şi libertatea până atunci refuzată. El zice că şi-a înţeles greşelile şi că a simţit de pe insula Elba această nostalgie ce se ridica din ruinele măreţiei franceze. Dacă vrea să stopeze declinul, trebuie să făurească un nou viitor pentru pace, să întemeieze o Franţă puternică, să cucerească Europa prin armele spiritului şi nu prin forţa brută a armatei. Dar împreună cu el se prăbuşeşte şi vremea augurală a unui secol francez începută o dată cu Luminile pentru a eşua într-o sumbră platitudine. Franţa care făcea atâta lume să viseze este pusă pe o listă neagră de această Europă coalizată în „Sfântă Alianţă”. Umilită, Franţa simte efectele înfrângerii şi pândeşte momentul în care va fi pedepsită. Lipsit de repere, viitorul ei se întunecă într-un Peisaj de ruine şi câmpuri de bătaie peste care bântuie moartea, iar ea descoperă răul de a fi şi de a trăi. „Toată boala acestui secol vine din două cauze, mărturiseşte Musset; poporul care a trecut prin anul 93 şi Prin 1814 poartă în inimă două răni. Tot ceea ce era odinioară nu mai este. Nu căutaţi altundeva secretul nefericirilor noastre.”1

Situată între două limanuri, între două vârste, cum superb se va exprima Chateaubriand, Franţa este cuorinsă He n i este înlocuit cu egoismul burghez, acest catehism de clasă ce ignoră revoluţia socială clocotitoare, în locul tiradelor inspirate ale unor Rousseau sau Condorcet îl vedem făcându-şi apariţia pe Monsieur Homais, în frac şi cilindru, burghez temător prins între o nobilime care-1 sufocă cu dispreţul ei, intelectualii care îl resping şi poporul nemulţumit care bombăne. Soseşte atunci momentul romantismului, când ideologiile decrepite cedează cuvântul poeţilor, ceasul unei mişcări spre interior ce solicită însă o nouă transcendenţă şi reînvierea unui destin colectiv. Lipsită de aurul cuceririlor, tânăra Franţă adoptase mai întâi această veche rasă a Bourbonilor dar se va îndepărta cât de curând de curtea lor prăfuită pentru a scruta limanul unei noi republici, precum Hugo, Lamartine sau Lamennais. În absenţa unor planuri de anvergură, Franţa a trăit după aceea efectele sângeroase ale altor trei revoluţii, în 1830, 1848 şi 1871. Spiritul de cucerire se veştejeşte, în lipsa unui ideal emancipator care să-1 înnobileze, în fine, victoria de la 1918 marchează sfârşitul unei oarecare Frânte republicane, agonizând în propriul ei triumf. Lipsită de ambiţii, de program, ea se adânceşte în criză înainte de a cunoaşte din nou momentul greu al înfrângerii şi ruşinea perioadei colaboraţioniste, în sprijinul acelor voci ale conştiinţei ce i-a însufleţit pe purtătorii flăcării franceze – Michelet, Hugo, Peguy, Bernanos – se înalţă şi figurile de proră ale lui Clemenceau sau De Gaulle care îndeamnă la trezirea conştiinţei colective în momente de grea încercare. Stranie durere franceză urcând din adâncul veacurilor, durere a unei naţiuni slabe şi divizate atunci când ea cedează în faţa spaimelor ei ancestrale sau se lasă ademenită de propriii săi demoni, ascunşi în umbră îndărătul atâtor idealuri vânturate prin aer în semn de victorie. Dramă a unei naţiuni ce are o misterioasă consistenţă duală, galică şi romană, veche şi modernă, revoluţionară şi conservatoare, mereu în căutarea idealului din 1789 nedus la bun sfârşit. Dar totodată şi măreaţă forţă de a se uni în faţa adversităţii, a unei naţiuni puternice şi exemplare atunci când funcţionează magia regăsirii cu sine. Iar sub bagheta câtorva vizionari, a câtorva călăuze

clarvăzătoare, sunt suficienţi doar câţiva visători ca la 1789, câteva spirite îndrăzneţe ca pe 18 Brumar sau o avangardă inimoasă precum cea constituită la Seamore Grove în iunie 1940, pentru a modifica istoria Franţei. Masate la frontierele ei, inima Franţei ezită între două lumi, între două legitimităţi: poporul sau vărsarea de sânge, spada sau coroana, Codul sau Charta, împăratul sau regele. Laboratorul modern Au fost destule trei luni pentru a fi înmormântat spiritul cuceririlor pe teritoriul Europei şi pentru a se schiţa chipul Franţei de astăzi. S-a întors o pagină glorioasă. După ce fusese trecută prin săbiile romanilor, iar apoi a suferit invazia maură şi pe cea engleză, Franţa s-a decis să treacă la ofensivă în zorii Renaşterii. Preluând flacăra Cruciadelor, momentul de la Marignan marchează începutul unei perioade de trei veacuri de cuceriri în galop. Napoleon îi adaugă mesianismul revoluţionar. Dar spiritul libertăţilor şi ideea de naţiune s-au întors împotriva Franţei; popoarele şi regii şi-au unit forţele pentru a se elibera de sub jugul „Căpcăunului”. O dată ce coaliţia a avut câştig de cauză, Franţa a renunţat la ofensivă, la acest vis arcuit ca un curcubeu deasupra lumii, de pe malurile Tibrului până la Niemen, vis pe care nici măcar aventura colonială nu va reuşi să-1 recreeze. Dar căderea lui Napoleon trasează alte drumuri. De la acea vârstă eroică rămâne doar amprenta visului ce continuă să bântuie spiritul naţiunii. Pe linia trasată de Jeanne d'Arc, Napoleon sau De Gaulle, Franţa n-a încetat nici o clipă să-şi cheme în rugăciunile ei salvatorul. Noii stăpâni, care nu şi-au primit mirul pe câmpul de bătaie şi nici nu mai dovedesc aceeaşi înflăcărare, şi-au pierdut şi din vechea lor magie1, deşi încă mai par capabili să întemeieze o comunitate, să calmeze îndoielile, să mobilizeze energiile reînviind spiritul misiunilor augur ale. Concentrată începând cu Ludovic al Xl-lea în avantajul şefului de stat, de acum înainte puterea politică se divide în trei entităţi: monarhul, instituţia pairilor şi deputăţia. Dar puterea pierde din transparenţă şi eficacitate pe măsură ce câştigă un aspect de moderaţie şi aparent echilibru. Asistat de miniştri şi înalţi funcţionari, şeful statului trebuie

1 Conflictul năştea teama, teamă ce era în favoarea stăpânului războinic, şef şi salvator al naţiunii, ceea ce istoria ulterioară va confirma plebiscitându-1 pe Gambettaân 1870, apoi pe Thiers în anul următor, pe Clemenceau în 1917, pe De Gaulle în 1958. Puterea înclină de acum înainte să coopereze cu ei, să-şi negocieze supravieţuirea în raporturile cu camerele şi să reuşească să seducă această nouă putere care este opinia publică. Apare de asemenea în filigran influenţa tot mai crescândă a presei şi a acestor broşuri alcătuite deopotrivă din informaţii şi din declamaţii, din laude şi din insulte. Din perioada cuceririi rămâne de asemenea greoaia maşinărie anonimă a puterii. Monarhia a deschis calea marginalizând provinciile şi nobilimea. Avid, statul-naţiune se făureşte acum, pe o spirală infernală: tot mai mulţi oameni, mai multe tunuri, mai mult impozit, mai multă administraţie, mai multă putere pentru monarh pe covorul roşu al absolutismului ce se acomodează fără nici o jenă cu botinele regale, cu pantofii cu fundă sau cu cizmele de campanie. Este aceeaşi pantă abruptă, săpată de Revluţie şi de război, înainte chiar ca Napoleon să fi pus temeiul statului francez modern. Continuând opera lui Richelieu consolidată de Ludovic al XlV-lea, el instalează o putere solidă şi centralizată – constituită din prefecţi, Banca Franţei, Legiunea de onoare sau din Codul civil – putere ce întemeiază noua Franţă şi îi supravieţuieşte. Oamenii şi regimurile trec, statul rămâne, profitând de instabilitatea recurentă pentru a-şi lărgi sfera şi a se impune în exerciţiul guvernării de zi cu zi. Cât ar părea de ciudat, cele O-sută-de-zile readuc de asemenea obiceiurile Curţii. Pe măsură ce dispare spiritul de cucerire, se afirmă tot mai puternic spiritul de curte în acest du-te-vino ce domină istoria perioadei. Pe acolo pe unde a păcătuit îi soseşte lui Napoleon şi piei-rea. Faptul că alesese ideea unei coroane ereditare îi impunea tânărului monarh obligaţia de a fortifica tronul cointeresând tot mai mult elitele să sprijine durabilitatea lui. Ca şi Ludovic al XlV-lea el crede că cel mai potrivit mijloc de a reuşi este de a-şi ataşa aceste elite pentru a le putea controla şi domina mai bine. De altfel, decapitând aristocraţia şi contra-puterile, nu i-a uşurat ea, Teroarea, destul de mult această sarcină? Debarasat de marii seniori, care voiau să-i ţină piept, Napoleon spera să reunească în jurul său

numai persoane care-i erau îndatorate, însă cu toate acestea deputaţii, senatorii, judecătorii, consilierii de stat, primarii, prefecţii, miniştrii sau mareşalii aceştia, supuşi până la servilism, nu ezită câtuşi de puţin să-1 abandoneze atunci când destinul devine potrivnic. Aşa cum Napoleon prevăzuse, el înceta să fie puternic fiindcă înceta să fie temut. Cele O-sută-de-zile, punctate de trium~. R, – v, o o-„ 5 aetff”! r-irântr-iin inr. De balans. L începe să să impună o anumită concepţie despre politică: cea a interesului. Oligarhiile îşi asociază deja curteni, jurnalişti şi deputaţi în principalele saloane ale capitalei, fiindcă cel care e stăpân pe Paris e stăpân şi pe Franţa. Iată de ce Talleyrand a rămas aproape singur în 1814, precum Fouche în 1815. Franţa începe să înveţe jocul politic modern, cu galeria lui de portrete energice şi voluntare, lipsite de vlagă sau mediocre, cu rolurile lui principale şi cuţitele lui secundare. Cu toate acestea, şi e vorba de un paradox datând încă de la Revoluţie, de această diminuare a puterii de la vârf profită prea puţin naţiunea. Poporul rămâne marele absent, chiar dacă Zborul Vulturului a marcat trezirea lui după douăzeci de ani de somnolenţă înşelătoare. Nu numai că nu votează dar nici nu are vreo influenţă. Nu face nici opinie. Situaţia de fabula rasa din 1789 a creat un vid democratic. De unde şi formula percutantă a doctrinarului Pierre-Paul Royer-Collard rostită de la tribună: „Revoluţia nu a lăsat în picioare decât indivizi.” Indivizi izolaţi, cum Tocqueville va fi în acest sens o confirmare, cărora le sunt refuzate aceste puteri intermediare ce le-ar permite să se exprime şi să colaboreze la res publica. Nu mai există libertăţi – de întrunire, de coaliţie, de asociere – nici şcoală, căci dispare principiul gratuităţii aliat cu obligativitatea de a studia, nici un fel de salariu legal, nici o indemnitate în caz de pierdere a lucrului. Decurg de aici un analfabetism majoritar şi o ignoranţă absolută în materie de proceduri, ce transformă egalitatea civilă într-un cuvânt golit de sens. În acest context, poporul – care nu 1-a citit mai mult pe Rousseau decât pe Montesquieu – oscilează între resemnare şi revoltă, împins din spate de foame şi mizerie. Dar în politică nu se verifică totdeauna că absenţii n-au dreptate. Şocul legitimităţilor existente face jocul celor rămase în afara bătăliei. E cazul orleanismului, regalism liberal ce nu va ajunge la

putere decât în 1830. E şi cazul republicii, condamnată mai întâi fiindcă a oscilat între teroare şi lovitură de stat permanentă pe timpul Revoluţiei1. La rândul ei, ideea republicană îşi cunoaşte purgatoriul aşteptând să revină pe scenă, întărită printr-o prospeţime regăsită şi cu o concepţie despre suveranitatea poporului reconciliată cu respectul pentru libertăţile individuale. Dacă aceste O-sută-de-zile scot la iveală cele mai rele lucruri, ele oferă şi ceea ce este mai bun din spiritul francez. Mai întâi de toate ele sunt mărturia unei fervori politice, care sigur că e o pasiune franceză volatilă, dar este mereu vie. Cortegiul popular care îl ovaţionează pe Napoleon începând de la Grenoble, curajul armatei, erupţia spontană a federaţilor, atestă forţa patriotismului. Dacă invazia străină este salutată de radicalii monarhişti, ea provoacă mai degrabă tristeţe chiar şi în sânul taberei regaliste, sfâşiată între iubirea de patrie şi fidelitatea ancestrală faţă de rege. Ideea de naţiune devine tot mai importantă după cele două invazii din 1814 şi 1815. Cu toate renegările şi trădările1, Franţa arată totuşi şi alte chipuri demne de admiraţie. Cel al lui Lucien Bonaparte care renunţă la ranchiune în interesul superior al patriei, cel al lui Cambronne în fruntea ultimelor unităţi ale Gărzii. Şi regalismul are eroii săi, de pildă ducesa d'Angouleme ce răscumpără prin temeritatea pe care o arată laşităţile şi palinodiile curtenilor. La Rochejaquelein mort pentru regele său precum La Bedoyere pentru împăratul său. Blacas, favoritul lui Ludovic al XVIII-lea, acceptă dizgraţia ca să nu compromită cea de a doua Restauraţie, în sfârşit, cu toate violenţele din sud, cele O-sută-de-zile sunt şi o mărturie a faptului că sporeşte respectul pentru adversar. Molestaţi de popor, reprezentanţii succesivi ai autorităţii, regale sau imperiale, sunt cruţaţi, protejaţi de omologii lor din tabăra cealaltă. Dacă nu poate fi vorba de reconciliere, cel puţin asistăm la instaurarea unui cod de bună conduită reciprocă. Aşa că alternanţa, de voie de nevoie, începe să pătrundă în obiceiurile politice ale francezilor. Napoleon se impune de îndată ca un pionier al monarhiei republicane, sinteză reuşită a tradiţiilor franceze. El face legătura între o Franţă şi alta, dar şi între vechea Europă a regilor şi curţile Europene moderne, o Europă făurită prin cuceririle şi legislaţia lui: „Europa aşteaptă, solicită această binefacere; vechiul sistem este la

capătul puterilor dar cel nou încă nu s-a aşezat; şi nu se va întâmpla acest lucru fără alte lungi şi furioase convulsii”, mărturiseşte el pe 6 octombrie 1816. Deocamdată sistemul lui – adică a înlocui ereditatea cu meritul întemeind o aristocraţie deschisă şi modernizând continentul – a eşuat. Şi totuşi în el se află viitorul omenirii: „Unul din gândurile mele cele mai mari a fost să adun laolaltă, să concentrez popoarele de acelaşi fel pe care le-au împrăştiat, le-au risipit revoluţiile şi politica. Putem, de exemplu, socoti că există în Europa, chiar dacă împrăştiate, peste trpâypoi de milioane de francezi, cincisprezece milioane de spanioli, cincisprezece milioane de italieni, treizeci de milioane de germani. Aş fi vrut să fac din fiecare din aceste popoare unul şi acelaşi corp de naţiune. Minunat ar fi fost să fi putut avansa cu un asemenea cortegiu în posteritate şi spre binecuvântarea secolelor. Mă simţeam demn de această glorie!”1 Istoria a dat dreptate acestei viziuni despre o viitoare „mare familie europeană”. Ea va inflama imaginaţia generaţiilor viitoare care vor recunoaşte geniul acestui profet în privinţa unui continent în sfârşit adunat într-un tot. Lui Caulaincourt, tovarăşul său de sanie pe timpul retragerii din Rusia, îi anunţase deja proiectul de emancipare a coloniilor şi părerea lui despre viitoarea putere americană2. Căderea îi va ascuţi şi mai mult darul de om vizionar, tocmai fiindcă îl trimite din nou să mediteze şi să viseze. Bilanţ contra bilanţ, el îl susţine cu atât mai victorios pe al său fiindcă se poate lăuda că pansase rănile provocate de această Revoluţie, ce sângerează din nou după plecarea lui şi că refuzase represiunea: „Oare n-aş fi greşit dacă procedam altfel, n-ar fi însemnat că înec cu propriile mele mâini amintirea despre mine în această cloacă de sânge [.]? Iar în acea zi aş fi părut că justific tot ceea ce le-a plăcut lor să inventeze pe seama mea. Şi aş fi rămas pentru posteritate şi în istorie ca Nero, ca un Tiberiu al vremurilor noastre.” ' Memorial, 11 noiembtrie 1816. „Oricum ar fi, această comasare se va produce mai devreme sau mai târziu prin forţa lucrurilor; impulsul a fost dat, şi nu cred că după căderea mea şi după dispariţia sistemului meu, vor mai exista în Europa alte echilibre posibile decât comasarea şi confederarea marilor popoare.” El preconizează mai cu seamă înfiinţarea unui institut european, a

unei universităţi europene, a uniunii monetare, a unui sistem comun de măsuri şi greutăţi, cât şi a legislaţiei prin Codul Napoleon. 2 „împăratul vedea în separarea coloniilor [Americii de sud] de metropola lor un mare eveniment ce va schimba politica lumii, care va întări America şi va ameninţa mai devreme de zece ani puterea engleză, ceea ce era o despăgubire. Nu se îndoia de faptul că Mexicul şi toate marile posesiuni spaniole de peste ocean îşi vor proclama independenţa şi se vor organiza în unul sau două state cu o formă de guvernământ care le va îndemna, în interesul lor, să devină auxiliare ale Statelor Unite. — Începe o nouă eră, spunea el. Ea va aduce independenţa pentru toate celelalte colonii. Schimbările pe care le va produce dezvoltarea acestor evenimente erau considerate de el drept unele dintre cele mai importante ale secolului, prin faptul că vor deplasa toate interesele comerciale şi, în consecinţă, vor modifica politica guvernelor. — Toate coloniile vor imita Statele Unite, spunea el. Până la urmă oboseşti să aştepţi ordine ce vin de la două mii de leghe, să asculţi de un guvern ce pare străin fiind prea departe şi care vă obligă să ţineţi seama de interesele locale pe care nu vi le poate sacrifica. De îndată ce coloniile se simt suficient de puternice ca să reziste, ele vor să sr. Anp Hp intrnl r. Elor care le-aii are.at Patria e. Ste lnr.nl nnHp. Traipstiiiiti rpnpHp ră ţii ian Conversaţia de pe l mai 1816 cu Las Cases gravează în marmură testamentul Vulturului înlănţuit: „Am astupat groapa anarhică şi am descâlcit haosul. Am purificat Revoluţia, am înnobilat poporul şi i-am consolidat pe regi. Am incitat toate emulaţiile, am recompensat toate meritele, am împins departe limitele gloriei! Toate acestea reprezintă ceva! Şi apoi pe ce temei aş mai putea fi atacat încât un istoric să nu poată să mă apere? Poate în privinţa intenţiilor mele? Dar există o realitate care mă poate absolvi. Despotismul meu? Dar orice istoric va demonstra că dictatura era absolut necesară. Se va spune că am stânjenit libertatea? Dar istoricul va dovedi că desfrâul, anarhia, marile dezordini se aflau încă în pragul uşii. Sau voi fi acuzat că am îndrăgit prea mult războiul? Dar se va putea demonstra că totdeauna eu am fost cel atacat. Fiindcă am dorit monarhia universală? Se va putea arăta că ea nu a fost decât opera întâmplătoare a

circumstanţelor, iar spre ea m-au condus pas cu pas tocmai duşmanii noştri. Sau, în sfârşit, va fi ambiţia? Ah! fără îndoială, se va găsi la mine aşa ceva, şi încă cu vârf şi îndesat; însă probabil că din cea mai mare şi din cea mai aleasă din câte existat-au vreodată! cea de a întemeia, de a consacra în sfârşit imperiul raţiunii şi deplina exercitare, înreaga împlinire a tuturor facultăţilor umane! Iar aici poate că istoricul va fi nevoit să regrete că o astfel de ambiţie nu s-a împlinit, că nu a fost satisfăcută!” După câteva minute de tăcere şi cugetare, ca şi cum această vibrantă pledoarie 1-ar fi uşurat de o grea povară, împăratul adăugă: „Dragul meu, chiar dacă în puţine cuvinte, iată totuşi întreaga mea istorie.” Din cele ce spune el, nu numai Bourbonii sunt condamnaţi. Gangrenată este de asemenea şi vechea Europă. Legitimitatea şi imperiile multinaţionale vor fi atacate prin coalizarea naţionalismului cu liberalismul despre care cele O-sută-de-zile au furnizat deja un exemplu. Această paranteză constituie „drama istorică cea mai extraordinară din analele lumii, cea care îşi va extinde cel mai departe consecinţele în viitor”, previne Sismondi încă din iulie 1815. Doborât de Europa de la Viena, Napoleon i-a inoculat în schimb aceleiaşi Europe germenii mortali care, după ce au bulversat-o la 1848, o vor doborî în 19181. 1 Nimic nu va reuşi de acum înainte să distrugă sau să şteargă marile principii ale Revoluţiei noastre, profetizează în continuare Memorialul. Măreţele şi mândrele ei adevăruri trebuie să rămână pentru totdeauna, atât de mult se întrepătrund ele cu strălucirea, cu îndrăzneala, cu monumentele; cele dintâi acte murdare ale acestei Revoluţii noi le-am purificat în valuri de glorie; de acum înainte ele au devenit nemuritoare. Iată trepiedul din care va ţâşni lumina lumii! Ele vor domni; vor fi credinţa, religia, morala Recviemul Căderea spectaculoasă a lui Napoleon îl instalează în legendă, la răscrucea unor aspiraţii câteodată contradictorii: el este în acelaşi timp spiritul lumii întrevăzut de Hegel, prefigurarea supraomului pentru Nietzsche şi prietenul celor umili, mici şi fără grad1 cântat de Beranger în Amintiri din popor:

Poporul încă-l cinsteşte, Da îl cinsteşte. Vorbeşte-ne despre el bunico Vorbeşte-ne despre el. Erou cu nenumăraţi avatari, el ia succesiv chipul tânărului general, pe cel al micului caporal cu celebra lui redingotă gri, chipul Primului consul energic, pe cel al împăratului în deplina măreţie a majestăţii sale din tabloul lui Ingres şi în sfârşit pe cel al proscrisului de la Sfânta Elena a cărui „gură de umbră” dictează evanghelia Memorialului. Iar mormântul sculptat în porfir de la Domul Invalizilor reuneşte toate aceste figuri într-un profund mister. Napoleon s-a multiplicat precum zeii Olimpului în Metamorfozele cântate de Ovidiu. Cocoţat pe căpiţa de fân, bravul Goguelat nu se înşelase spunând: „Oare un om ar fi putut să facă aşa ceva? Nu, Dumnezeu 1-a ajutat, e sigur. Se înmulţea precum cele cinci pâini din Evanghelie.”2 Pentru posteritate, Napoleon ilustrează de asemenea şi mitul salvatorului3: este Alexandru, avântatul cuceritor care îşi adaugă victoriile una după alta, trasându-şi cu tăişul săbiei un destin pe care nu şi-1 datorează decât lui însuşi şi elanului maselor subjugate care îl urmează. Este Solon, legislatorul inspirat care îi dă Franţei legi înţelepte, acordate cu spiritul noilor vremi şi a căror arhitectură esenţială a durat până în zilele noastre. Este şi Cincinatus, când revine din exil chemat de popor. Este în sfârşit Moise, profet de vremuri noi care, prin cele dictate la Longwood, deschide căile viitorului şi luminează haosul. Prin puterea verbului realizează ultima lui alchimie, arcuind un pod între prezent şi viitor, între istorie şi memorie: „îi lipsea carierei mele adversitatea.! Dacă aş fi murit pe tron, în magia atotputerniciei mele, 1 Conform cuvintelor veteranului Flambeau din L'Aiglon de Edmond Rostand: Sântpm noi. Cei mici. Fără erad.” aş fi rămas o problemă nu pentru puţini oameni; însă datorită nefericirii, astăzi ar putea să mă judece din nou.” După vulgata pe care o reprezintă Memorialul, martorii aventurii îmbogăţesc la rândul lor epoca: militarii, de la simpli soldaţi de trupă la mareşali, femeile, de la ducesa d'Abrantes la regina Hortense, miniştrii şi parlamentarii îşi trec ştafeta, cu fiecare generaţie, pentru a îmbogăţi memoria naţională1. Chateaubriand şi Benjamin Constant, pentru a-i cita pe cei mai talentaţi, dau despre aceste O-sută-de-zile

o viziune sublimată prin suflul pasiunii, într-o singură generaţie, pamfletarii de la 1848 au devenit propagandiştii legendei aurite. După ei, nici un scriitor nu va mai putea să rămână insensibil în faţa magiei ce se degajă din Zborul Vultutului. „Evangheliştii” de pe Sfânta Elena -Bertrand, Gourgaud, Las Cases, Montholon – vor răspândi viziunea imperială peste mări şi ţări. După 1820, legenda neagră începe să piardă teren, în frunte cu Gerard de Nerval2 şi Victor Hugo, romanticii abandonează tema tristei legitimităţi pentru a deveni vicarii gloriei prăbuşite. Căci există atâtea puncte comune între romantism şi întemniţatul de la Longwood: refuzul raţionalului şi al mediocrităţii, depăşirea de sine impregnată de fatalism, pasiunea făţişă şi setea de ideal, pesimismul şi uneori chiar dispreţul în faţa lejerităţii spiritului francez, volatil şi conservator în acelaşi timp. Lamartine îl celebrează mai întâi pe Bonald în timp ce odele despre Vendeea ale lui Hugo cântă momentele glorioase ale rezistenţei regaliste. Dar şarmul dispare treptat: radicalii regalişti, o dată veninţi la putere, îl îndepărtează pe Chateaubriand şi-i pun botniţă libertăţii; încoronarea supraumană a lui Carol al X-lea nu mai constituie un model pentru o generaţie ce visează un destin precum cel al lui Byron. Cum să mai poată acest prezent tern să se compare cu epopeea? Când Napoleon îşi dă obştescul sfârşit în 1921 pe această insulă pierdută unde e ţinut prizonier, nu puţini sunt francezii care nu vor să creadă că a murit, scrutând cu aviditate luna martie din fiecare an, rugându-se în continuare ca el să „revină”. Zborul Vulturului a acreditat speranţa unei învieri3, în ochii poporului, Napoleon începe să 1 Pentru mai multe detalii, poate fi consultată preţioasa bibliografie critică, ce conţine peste o mie de titluri, stabilită de Jean Tulard. 2 în „Napoleon şi Franţa războinică”, Elegies naţionalei. Apară ca un Crist laic. Acestei viziuni apărate de Henric Heine, Leon Bloy sau Elie Faure, detractorii lui Napoleon îi răspund reprezen-tându-1 ca pe un Anticrist, de exemplu Ana Pavlovna Scherer în primele rânduri din Război şi pace de Tolstoi. Atunci începe cu adevărat cultul, cu credincioşii, cu prelaţii şi cu catehismul lui: „Sfânta Elena, prezice Henric Heine, va deveni Sfântul Mormânt spre care popoarele din Orient şi din Occident se vor îndrepta în

pelerinaj pe nave împodobite cu ghirlande iar inima lor se va îmbărbăta la amintirea marelui crist temporal care a suferit sub Hudson Lowe.” Franţa prosperă din 1830 aţipeşte sub regimul lui Ludovic Filip până ce ajunge în curând să se plictisească, pentru a relua atât de justa expresie a lui Lamartine. Înreaga naţiune e marcată de nostalgia după Napoleon1. Născută o dată cu Consulatul pentru a ajunge la maturitate o dată cu monarhia din iulie, generaţia romantică, decepţionată de noul regim, se scufundă în „înfiorătoarea mare a acţiunii fără nici un ţel”2. Cucerirea literară alimentează spleenul: „Atunci, rezumă Musset, un tineret îngrijorat începu să se îndrepte spre o lume ruinată. Toţi aceşti copii nu erau decât picăturile unui sânge înfierbântat ce inundase odinioară pământul; se născuseră în sânul războiului, pentru a face război. Visaseră vreme de cincisprezece ani zăpezile Moscovei şi soarele piramidelor. [.] încă nu ieşiseră din oraşele lor dar li se spusese că pe la fiecare barieră se va pleca spre o capitală a Europei, în capul lor se instalase o întreagă lume; ei priveau pământul, cerul, străzile, drumurile, toate păreau goale iar clopotele de la bisericile lor răsunau singure în depărtare.” Această Franţă a lui Julien Sorel şi a lui Lucien Leuwen devorează paginile Memorialului şi e furioasă amintindu-şi gloria dispărută. După modelul lui Chateaubriand, ea detestă prezentul şi îşi întoarce visele spre bărbatul îndrăzneţ, în persoana lui Napoleon, ea află un Fie să revină împărăţia ta Facă-se voia ta împotriva tuturor acestor „ultras” Care ne anulează pensiile Scapă-ne de blestemaţii Bourboni Fie ca toate să se-mplinească. 1 „Canonizarea împăratului mort e proclamată de toate inimile nobile ale Europei, iar în scumpa noastră patrie micuţii călăi sunt dispreţiuiţi. Şi dacă oamenii vor ajunge într-o zi să tacă, cei pioşi vor vorbi iar stânca martirului de pe Sfânta Elena se va sumeţi oribilă în miilnnil mărilnr novestinrl spr.nl^lnr viitnntv„ l^n^nHa r*î îmt-^râolă” c-/^„-; *” o^*”lo mentor care a reuşit să schimbe societatea prin spadă şi verb, în vreme ce lor nu le rămâne decât pana de scris pentru a încerca să împace ordinea cu democraţia. Toţi marii oameni

de litere ai epocii îl urmează pe Stendhal, cel dintâi convertit la această cauză împreună cu Constant. Balzac conciliază de asemenea în opera lui veneraţia faţă de împărat cu fidelitatea legitimistă: „Admiraţia mea pentru Napoleon devine aproape un fanatism când îl văd copleşit de ocară în momentul căderii sale.” Rezistă numai Lamartine, îndreptându-şi cu fidelitate admiraţia spre Gironda1. Dar printre istorici, dezbaterea se arată a fi mai echilibrată. Dacă Norvins şi Thiers aplaudă, Guizot şi Tocqueville rămân ostili. Ei nu iartă nici violarea libertăţilor, nici cuceririle, şi insistă pe sărăcia bilanţului democratic şi teritorial, denunţând centralizarea. După ei, Imperiul nu a lăsat posterităţii decât puterea statului, responsabil de atrofierea legăturilor sociale şi de negarea iniţiativei individuale, cum afirmă încă de la 1840 autorul lucrării Despre democraţie în America2. La douăzeci şi cinci de ani după plecarea lui în exil, rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon sunt aduse cu toată solemnitatea la Paris pe 15 decembrie 1840. Cronicar al evenimentului, Victor Hugo a lăsat în Lucruri văzute o relatare în detaliu a acestei funebre parade. După întoarcerea Egipteanului la 1799, după Zborul Vulturului din 1815, cea de a treia şi ultimă călătorie pune în scenă eterna întoarcere. Aed, al acestei epopei încă de când scrisese Odă la coloana Vendome, poetul asistă pe un frig glacial, în mijlocul acestui Paris popular, la reîntoarcerea Rămăşiţelor: „Brusc, o bubuitură de tun răbufneşte deodată din trei puncte diferite ale orizontului. Acest triplu bubuit simultan închide auzul într-un soi de triunghi formidabil şi superb. Apare carul mortuar al împăratului. Soarele, până atunci ascuns în nori, îşi face apariţia în acelaşi timp. Efectul este măreţ.” O sută de mii de spectatori, înghesuiţi pe eşafodaje în scări, privesc trecerea acestui spectru. Ca şi în 1815, atitudinea distantă a notabililor contrastează cu entuziasmul şi emoţia celor mai umili: „în acest moment, un spectator ce soseşte de pe Champs-Elysees povesteşte că poporul, adevăratul popor, a fost cu totul altul. Burghezii instalaţi 1 „Eu nu mă prosternez în faţa acestei memorii, spune Lamartine pe 26 mai 1840 de la tribuna parlamentară; nu fac parte din această

religie napoleoniană, din acest cult al forţei pe care de o vreme încoace vrem să-1 inoculăm în spiritul naţiunii pentru ca ea să înlocuiască religia serioasă a libertăţii.” l l confortabil pe estrade nu mai sunt de multă vreme poporul. El strigă: „Trăiască împăratul.” Oamenii vor să deshame caii şi să tragă ei carul mortuar. O companie de la periferie se aşează în genunchi; bărbaţi şi femei sărută giulgiul sarcofagului.” în acel moment Napoleon pătrunde în ultimul său sălaş de la Invalizi. Bertrand şi Gourgaud, supravieţuitorii de pe Sfânta Elena aşează pe sicriul în sfârşit dat la iveală bicornul şi spada legendare. Mai multe sute de mii de persoane vin şi în zilele următoare să îl contemple. Hugo îşi încheie relatarea cu câteva remarci teribile şi lucide: „întors acasă, m-am gândit la această zi. Cu zece ani în urmă, după iulie 1830, fusese ridicat în mijlocul aceleiaşi esplanade de la Invalizi un bust al lui La Fayette, bust în gips aşezat pe un soclu în formă de margine de fântână. Mi se întâmpla deseori pe atunci, mie care bântui locurile pustii, să mă plimb melancolic în jurul acestui bust ce se desfigura sub ploaie, cu fiecare iarnă ce trecea. Astăzi, când cortegiul imperial a treversat exact prin acelaşi loc, bustul şi marginea de fântână dispăruseră ca şi cum cineva ar fi suflat puternic peste ele. Nimeni nu s-a gândit la asta. Nimeni nu a strigat că Napoleon trecea peste pântecele lui La Fayette. Asta ţine de faptul că La Fayette e uitat în vreme ce Napoleon este mereu viu. La Fayette nu era decât o dată în calendar. Napoleon este un geniu.” Amprenta şi ecoul De la o generaţie la alta figura lui Napoleon continuă să-i inspire pe oameni şi să creeze un model de guvernare. Chiar şi eşecul lui „Napoleon cel Mic” încă mai contribuie la grandoarea mitului. Pedepsele (Leş Châtiments) fac din cel de al doilea imperiu ispăşirea primului. Episodul de la Sedan înmormântează definitiv bonapartismul dinastic dar îl învie pe Napoleon, profesor de energie naţională cum spune Barres, a cărui glorie hrăneşte spiritul de revanşă şi nostalgia după un şef militar. La un secol după campania din Franţa, veteranii de pe Marna sunt şi ei pătrunşi de amintirea Marii Armate, împăratul împacă între ele toate părţile şi scapă de recuperarea politică ulterioară: „Erou perfect” pentru Anatole

France1, el seduce stânga şi în egală măsură dreapta, pe Elie Faure ca şi pe Jacques Bainville. 1 „Un erou trebuie să fie uman. Napoleon a fost uman. [.] El gândea despre viaţă şi desnre moarte aoroximativ ceea ce eândea desnre ele nrirarp Hin arpnaHiprii „Sişi-a nSsCheile misterului trebuie să le căutăm mai întâi în forţa imaginilor. Nici un personaj istoric nu a cunoscut o iconografie atât de bogată, variată şi populară. Mai mult decât celebrele tablouri ale lui David, Ingres şi Gros, cele mai modeste ilustraţii exaltă mitul: cromografii din manualele de şcoală de altădată sau simple vase de faianţă istorificate derulează secvenţa gloriei, cu ascensiunea şi decăderea. După care există şi acest stil „Empire”, de bronz şi acaju, ce împodobeşte birourile şi cabinetele înalţilor funcţionari şi pe cele ale oamenilor legii. Pentru generaţii succesive de francezi, el simbolizează, împreună cu acţiunile unui notar, puterea tutelară a statului prin intermediul Codului Civil, şi de asemenea proprietatea şi tezaurizarea. E destul să compari acest bogat mobilier cu jucărioarele lui Napoleon al III-lea ca să masori groapa ce separă cele două imperii. Două filiaţii se profilează. Una istorică, pe linia lui Thiers, ce se sprijină pe investigarea studiilor, memoriilor şi arhivelor în scopul de a pătrunde secretul omului, dând întâietate lui Napoleon cel din corespondenţă faţă de cel, vizionar şi profetic, din Memorial. Cealaltă filiaţie este literară şi derivă spre vis, interpretând faptele din perspectiva mitului. Acest Napoleon al scriitorilor şi poeţilor nu diferă câtuşi de puţin de cel din desenele lui Raffet sau Job, din picturile lui Sânt sau Gericault, din imaginile de Epinal sau din avântata cameră de luat vederi a lui Abel Gance1. Acest Napoleon călăuzeşte şi transcende. După cădere, el antrenează cu el o anumită idee despre Franţa, o înaltă viziune despre politică. Poemul său inspiră şpriţul de rezistenţă: Gambetta în 1870, Clemenceau şi Joffre în 1914-1918, Charles de Gaulleânl940. Cele O-sută-de-zile îndeamnă la modestie: adevărata victorie, deseori câştigată cu preţul sudorii şi al umilinţelor, se împlineşte din întâmplare şi puţin îi pasă de necesitate, de convenienţe, de mode şi de conservatorismele care ne apasă dintotdeauna. Înfrângerea politică dintr-o zi poate fi purtătoare de speranţe şi ideal dacă şeful

ştie să arate calea. Ludovic al XVI-lea, prin bravura arătată pe eşafod, între-deschide porţile pentru Restauraţie. Carol al X-lea, care abandonează în vârful picioarelor tronul şi pleacă în exil, închide cu brutalitate aceleaşi porţi. Baricadele din decembrie 1851 şi verbul incantatoriu al bărbatul bărbaţilor, carne din carnea umană. Nu a existat la el nici un gând care să nu devină acţiune, iar toate acţiunile lui au fost mari şi obişnuite. Din această grandoare vulgară sunt alcătuiţi eroii. Iar Napoleon este eroul perfect” (Anatole France, Le Lys rouge). Lui Victor Hugo alungat din Franţa fac să crească ideea republicană şi pregătesc victoria ei în 1877. Charles de Gaulle, renunţând cu mândrie la putere după înfrângerea din 1969, iese mult mai mare din această încercare. Deşi el nu pare a fi bine înţeles de contemporani, dimensiunea de sacrificiu a unui act poate, la momentul potrivit, să pună bazele unei recuceriri. Optând pentru abnegaţie mai degrabă decât pentru calcul, Napoleon rămâne figura tutelară a istoriei Franţei, unul din rarele nume ce pot să intre – împreună cu Hanibal, Alexandru şi Cezar – în panteonul memoriei universale. Conjuncţie între un om şi o naţiune, Napoleon rămâne legat indisolubil de destinul colectiv al francezilor. Domnia lui striveşte alte regimuri cu amintirea unei Frânte ajunsă la apogeul ei, strălucind peste întreaga lume. Imperiul cuceritor incarnează până la Tilsit Franţa în toată grandoarea ei purtată de universalismul valorilor anului 1789. Prin intermediul destinului lui Napoleon, fiecare în parte poate simţi unda de şoc a excepţionalului, îşi poate păstra speranţa într-un viitor mai bun, poate să menţină vie o parte din acest vis francez ce se confundă cu ideea pe care ne-o facem noi despre noi înşine. Franţa rămâne orfană de împărat, cum constată Andre Suares în Priviri asupra lui Napoleon: „Nimic nu-1 poate plasa pe Napoleon mai sus decât faptul că a fost idolul Franţei. Pasiunea pe care i-au arătat-o atâţia francezi, şi printre ei mai cu seamă aceia care au plătit-o cel mai scump, e unul din cele mai nobile poeme ce puteau să iasă din inima vitează a omului, în 1815, toată lumea îl ura, îl respingea, se îndepărta de el. Dar Franţa pe care el a mutilato şi a adus-o în stare de agonie nu numai că nu-1 renegă dar îl şi adoră. Ce poate fi mai frumos decât această religie? Iată ce anume

îl justifică pe Napoleon şi îl onorează la modul suprem. Franţa s-a admirat şi s-a onorat în el. Iar el a fost braţul acestei războinice. Francezii au făcut din el eroul tuturor dorinţelor şi chiar al tuturor iluziilor lor. El ştia preabine. Napoleon este admirabil prin ceea ce eu numesc conştiinţa lui de meteor.”1 Opera lui Andre Suares constituie unul dintre eseurile cele mai viguroase despre viaţa şi opera lui Napoleon. De remarcat de asemenea şi următoarele observaţii: „Ieşit din stâncă şi de pe mica insulă însângerată, ce-şi sumeţeşte suliţa munţilor peste marea antică, întorcând cu toate acestea spatele Occidentului şi celeilalte insuliţe pe care i-o hărăzeşte cerul, el se ridică, şi rămâne sub orizont, umbră mai mare şi mai înaltă chiar decât a fost forma vie. Asemeni majorităţii zeilor, Napoleon este creaţia omului şi a poeziei umane. Omul nu trăieşte doar ca să conceapă ci şi să facă să se nască valori care îl depăşesc; iar aceste fiinţe divine Se naSC din SÂnpele, llli ca rlin el încnoi nrin Hureril/” ci cânnelp ffmfii La o sută de ani după revenirea Cenuşilor, o voce ca un ecou răsună în noaptea înfrângerilor şi a umilinţei. Nutrindu-se cu această amintire imperială1, un om aflat la Londra ridică din ţarină mănuşa onoarei franceze. El îi cere Franţei să nu renunţe şi să nu-i fie teamă, Franţa ce se pregăteşte să colaboreze cu inamicul, precum în 1814-1815. Avetura gaullistă preia elanul perioadei de consulat prin restaurarea unui executiv puternic şi a autorităţii statului, şi cu acelaşi dispreţ pentru fragmentări pe bisericuţe şi compromisuri, cu acelaşi gust pentru acţiune, cu obsesia pentru interesul general şi grandoarea Franţei. Aflăm din nou acelaşi refuz al fatalităţii şi aceeaşi demnitate în cădere. După care vremea puterii lasă în sfârşit loc scrisului. Moartea amândurora provoacă acelaşi sentiment de abandon şi nostalgie, imbold pentru o nouă înrădăcinare şi sete de angajamente pe care nici o mediocritate nu le poate epuiza. Până şi acela care, la douăzeci de ani, îşi jură să fie deopotrivă Beethoven şi Shakespeare, sau să nu fie nimic.” 1 în cartea La France et son armee, Charles de Gaulle oferă o viziune despre căderea lui Napoleon ce se distinge prin echitate şi altitudine a concepţiei: „Căderea lui a fost gigantică, proporţională cu gloria de care avusese parte, scrie el. Amândouă produc confuzie în gândire. În prezenţa unei atât de prodigioase cariere, judecata se

împarte între blam şi admiraţie. Napoleon a lăsat Franţa strivită, invadată, golită de sânge şi curaj, mai mică decât o luase, condamnată între frontiere proaste, al căror viciu încă nu a fost corectat, expusă la neîncrederea Europei a cărei greutate încă o poartă pe umeri, după mai mult de un secol; dar putem oare spune că nu valorează nimic formidabilul prestigiu pe care 1-a conferit armatelor noastre, conştiinţa dată naţiunii, o dată pentru totdeauna, cât şi incredibilele ei aptitudini războinice, renumele de putere de care se bucură patria al cărui ecou încă dăinuie? Nimeni nu a răscolit mai profund pasiunile umane, n-a provocat uri mai fierbinţi, nu a ridicat blesteme mai furioase; totuşi, ce alt nume duce cu sine mai mult devotament şi entuziasm, aşa încât nimeni nu-1 poate pronunţa fără să răscolească în suflete, ca o surdă ardoare? Napoleon a epuizat bunăvoinţa francezilor, a abuzat de sacrificiile lor, a umplut Europa de morminte, de lacrimi şi cenuşă; dar chiar cei pe care i-a făcut să sufere cel mai mult, soldaţii, i-au fost cei mai fideli, şi încă în zilele noastre, cu toată vremea ce a trecut, cu toate noile dolii şi cu toate sentimentele diferite, mulţimile, 31 martie Intrarea aliaţilor în Paris. 2 aprilie Senatul votează decăderea din drepturi a lui Napoleon. 3 aprilie Corpul legislativ face acelaşi lucru. 4 aprilie Abdicarea condiţionată a lui Napoleon, obţinută de mareşali la Fontainebleau. 5 aprilie Trecerea corpului lui Marmont la inamic. 6 aprilie Senatul îl cheamă pe Ludovic al XVIII-lea pe tron. 11 aprilie Semnarea tratatului de la Fontainebleau prin care i se conferă lui Napoleon suveranitatea peste insula Elba şi se reglează soarta familiei sale. 12 aprilie

Intrarea contelui d'Artois, viitorul Carol al X-lea, la Paris, ca locotenent general al regatului. Noaptea de 12 spre 13 aprilie Napoleon încearcă să se sinucidă. Pe 13, el ratifică tratatul de la Fontainebleu. 20 aprilie 21 aprilie Ludovic al XVffi-lea debarcă la Calais. 25 aprilie Napoleon e ameninţat cu moartea la Orgon. 28 aprilie Napoleon se îmbarcă pentru insula Elba. 2 mai Declaraţia de la Saint-Ouen. 3 mai Ludovic al XVIH-lea intră în Paris. 4 mai Napolepn debarcă pe insula Elba. 72 mai Ordonanţă regală prin care e concediată jumătate din armată. 26 mai Sosirea pe insula Elba a detaşamentului Gărzii comandat de Cambronne.! 29 mai Moartea Josephinei. 30 mai Tratatul de la Paris. 4 iunie Ludovic al XVIII-lea promulghează Charta. 7 şi 10 iunie Ordonanţele lui Beugnot care prevăd închiderea cafenelelor duminica şi pe durata procesiunilor. 2 august Doamna Mamă debarcă pe insula Elba. L septembrie 13 septembrie

Depunerea unui proiect de lege prin care le sunt restituite foştilor proprietari bunurile naţionale nevândute. L noiembrie Deschiderea congresului de la Viena. Sosirea Paulinei Bonaparte pe insula Elba. 3 ianuarie Semnarea unei alianţe defensive ce reuneşte Anglia, Austria şi Franţa împotriva Rusiei şi a Prusiei. 17 ianuarie Este înmormântată comediana Raucourt. 21 ianuarie Ceremonie în onoarea lui Ludovic al XVI-lea şi a Măriei Antoaneta. 12 sau 13 februarie Fleury de Chaboulon debarcă pe insula Elba. 16 februarie Campbell părăseşte insula Elba pentru a petrece opt zile la Florenţa. 25 februarie Napoleon redactează cele trei proclamaţii către popor, armată şi Gardă. 26 februarie Plecarea lui Napoleon spre coastele franceze. L martie Napoleon debarcă în Golfe-Juan. 4 martie împăratul are parte de primele aclamaţii la Digne. 5 martie Ludovic al XVIII-lea află despre întoarcerea lui Napoleon.

SFÂRŞIT