Pagini din istoria artei românești

Pagini din istoria artei românești Arta românească în secolele XIX și XX Arta românească în secolele XIX și XX dezvăluie transformările apărute în arhitectură, pictură și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist și în România. În arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia națională sunt curente ce aduc elemente noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută. Pot fi amintiți arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre Antonescu, Alexandru Orăscu și alții. Sculptura aduce elemente noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și al viziunii artistice, fiind realizate numeroase capodopere artistice. Diferiți sculptori realizează sculpturi în piatră, lemn sau modelaj precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Wladimir Hegel, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși, Ion Vlasiu, Pavel Bucur, Ion Jalea ori Ovidiu Maitec, Constantin Popovici și Ion Irimescu. Pictura aduce o întreagă paletă de schimbări, majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la Paris, la München sau în București, încearcând să-și definească propriul stil de lucru prin îmbinarea elementelor modernismului cu cele ale tradiționalismului. În domeniul picturii s-au remarcat mulți artiști români cum ar fi: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Max H. Maxy, Camil Ressu, Iosif Iser, Victor Brauner, Ion Țuculescu, Aurel Ciupe, Corneliu Baba și alții. Arta în sec. al XIX-lea Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului al XVIIIlea, se resimte influența culturii bizantine. Îndeosebit în Moldova, și Țara Românească, această cultură se dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de cele două țări românești, în Transilvania sunt prezente influențe ale curentelor artistice provenite din zona Europei centrale. Astfel, întâlnim influențe și chiar putem vorbi de arta romanică, gotică, renascentistă, sau barocă. În secolul al XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”, datorită noilor condiții politice, se pune accent pe legăturile cu Occidentul și astfel, se produce trecerea de la epoca medievală la epoca modern. Pe teritoriul României, multă vreme au coexistat elementele orientale și occidentale, dând artei românești o imagine pitorească. România face legături directe și cu țări precum Franța și Italia de unde tinerii ce merg să studieze, aduc idei noi ce vor puse în practică în timpul revoluției din 1848. Atât Occidentul cât și Orientul, aduc schimbări accelerate determinând un efort de sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri.

Asimilarea în ritm accelerat a schimbărilor în arta și cultura românească, au dat naștere unor fenomene specifice cum ar fi așa-zisa „ardere a etapelor” în care, anumite curente se succed întrun ritm rapid fără a mai urma evoluția normală. V. Florea, în lucrarea „Arta românească modernă”, afirmă în legătură cu acest fenomen: Arhitectura Neoclasicismul Chiar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea neoclasicismul, este prezent punându-și amprenta în edificii religioase, care adaptează elemente decorative specifice clasicismului pe structuri de tip bizantin. Aceste influențe, se observă și în cadrul arhitecturii, caselor boierești. După anul 1830, construcția de edificii mari se accentuează, dar din lipsă de specialiști se apelează la arhitecți străini. Clădirea Universității București, a fost construită în stil neoclasic la fel ca Grand Hôtel du Boulevard de primul arhitect român important, Alexandru Orăscu, acesta terminându-și studiile în Germania. Primele cursuri de arhitectură, vor fi predate la Iași și la București. Eclectismul Numeroși arhitecți francezi, formați în spiritul eclectismului au realizat în București un număr mare de construcții, ce aveau un aer parizian, de aici provenind și supranumele lui de „micul Paris”. Exemple de arhitectură eclectică pot fi: Palatul Băncii Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A. Galleron), Palatul CEC, 1900, (arhitect Paul Gottereau), toate din București. Specific sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX e stilul eclectic (care combină elemente luate din renascentiste, baroce, rococo și neoclasice). Linia națională[modificare | modificare sursă] La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura eclectică, se afirmă și arhitectura veche românească, valorificându-se tradițiile arhitecturale românești. În arhitectura veche românească, se pune accent pe orientarea romantică care presupune preluarea stilistică din arhitectura gotică. Exemple elocvente sunt: Casa Filipescu (Casa Universitarilor) din București, reprezentând cel mai tipic monument de inspirație romantică de la noi, Castelul Peleș, din Sinaia, 1880, (arhitecți Doderer și Schultz), Palatul Administrativ din Iași, 1925 (arhitecți I. D. Berindei). Linia națională a fost inițiată de Ion Mincu, aceasta fiind numită și stil neo-românesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios, elemente din arhitectura noastră medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovary  (1886), Bufetul de la Șosea (1892) sau Școala Centrală de fete (1890), toate fiind construite în București. Un alt arhitect român, Petre Antonescu va continua stilul lui Ion Mincu. Acesta a creat clădirea primăriei din București sau Palatul Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este preluat de o serie de arhitecți care pun în valoare elementele ornamentale din stilul brâncovenesc, aceștia fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae Ghica–Budești sau I. Socolescu. Arhitectura românească din 1900 (sau Arta 1900), are influențe provenite din mai multe curente de la începutul secolului XX, dar și din stilul neoromânesc. Construcții ce aparțin acestui stil specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania, având influențe ale secesionismului

vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș terminat în 1913 (de arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art Nouveau francez, va fi mai prezent în fostul regat, unde putem întâlni ce exemple Hotelul Athenée Palace și Casinoul din Constanța. Sculptura Sculptura în arta medievală românească pune accent pe decorațiuni. După mijlocul secolului al XIX-lea, se dezvoltă în România sculptura ronde-bosse. Karl Storck, german la origine se stabilește în București și având un stil neoclasic, realizează o operă variată, remarcându-se în portretistică („portretul lui Theodor Aman”) dar realizând și numeroase monumente, cum ar fi: „Domnița Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino” (București). Acest sculptor are o contribuție deosebită în ceea ce privește începuturile învățământului academic, predând la catedra de sculptură din București. Fiul său, Carol Storck fiind elevul acestuia, își va continua studiile în Italia și Statele Unite ajungând astfel la un nivel profesional de invidiat. Carol Storck creează portrete („B. P. Hasdeu”), alegorii („Progresul”, „Electricitatea”), și sculptură monumentală („Carol Davilla”). Ion Georgescu, fiind și el elev al Școlii de Arte Frumoase din București, realizează portrete întrun mod realist datorită unor vaste cunoștințe anatomice(„Actorul Mihail Pascaly”), dar are și înclinații spre romantism („Copiliță rugându-se”). Acesta are realizări și în domeniul sculpturii monumentale, creând statuia lui „Gheorghe Lazăr” din Piața Universității din București și statuia lui „Gheorghe Asachi” de la Iași, dar și figuri alegorice precum „Justiția” și „Agricultura” de la Banca Națională din București. Un oponent al neoclasicismului lui Georgescu este Ștefan Ionescu-Valbudea, ce pune accent pe anatomia umană, caracterizată prin forță și dramatism. Dintre lucrările sale se remarcă „Mihai Nebunul” și „Speriatul” fiind tratate cu un modelaj nervos, anticipând opera îndrăzneață a lui Paciurea. Un alt sculptor, Wladimir Hegel de origine poloneză, stabilit în București realizează câteva lucrări importante printre care se numără și „Monumentul pompierilor din Dealul Spirii” din București. Acesta, în calitate de profesor îi va avea ca elevi pe Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Pictura La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe meleagurile românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete. La sfârșitul secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt numiți „zugravii de subțire” iar ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori de biserici sau din pictorii străini experimentați în țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii de subțire” sunt hieratice, prezentând naivități de desen și în general convenționalism.

Spre deosebire de pictură, arta grafică este mai detailată insistând pe realizarea detaliului în vestimentație, fie orientală sau occidentală. Lucrările realizate în această perioadă erau în mare parte anonime deoarece, autorii nu își puneau semnătura neavând conștiința paternității artistice. Se fac remarcați la începutul secolului al XIX-lea pictori ca Nicolae Polcovnicul(„Autoportret”), Ion Baromir, Eustatie Altini îmbrățișând neoclasicismul vienez și având calități de colorist, Giovanni Schiavoni stabilit o perioadă la Iași realizează chipul unui personaj, cum este „Vornicul Burada”, stăpânind foarte bine știința clarobscurului. Un merit deosebit îl are un alt reprezentant al școlii italiene pe nume Niccolò Livaditti ce introduce și la noi portretul de grup („Familia Vornicului Alecsandri”). Cehul Anton Chladek lucrează portrete folosind o tehnică miniaturală, dar este cunoscut și prin faptul că va avea printre ucenicii săi și pe Nicolae Grigorescu. În prima jumătate a secolului XIX, în domeniul învățământului artistic, apar și în România, primele inițiative. Gheorghe Asachi inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din Iași recomandându-le pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”. La Colegiul „Sfântul Sava” din București, la catedra de desen se află Carol Valstain ce a realizat „Portret în albastru” stabilind o armonie de tonuri reci. În anul 1848 în momentele de entuziasm ale revoluției, pictura românească fiind influențată de romantism, trece printr-o schimbare la nivelul transmiterii mesajului artistic. Alt pictor este și Constantin Daniel Rosenthal ce va fi cunoscut prin realizarea tabloului alegoric „România revoluționară”, creând „o figură eroică, nobilă și blândă” sursa citării necesară. Ion Negulici, renumit în arta portretului („N. Bălcescu”, „C. A. Rossetti”) realizează o lucrare deosebită prin prospețimea culorilor numită „Bărăția din Câmpulung”.  Barbu Iscovescu printre lucrările sale cele mai cunoscute, întâlnim și portretele unora dintre conducătorii revoluției cum ar fi „Avram Iancu”. Academismul Stilul academic pătrunde încet încet pe la mijlocul secolului al XIX-lea și în România, deși în pictură se regăsesc și elemente venind dinspre Romantism sau Realism. Deși există o paletă mare a genurilor, portretul rămâne încă de actualitate. Un important pictor academist român este Gheorghe Tattarescu care mai întâi ca „zugrav de subțire” își arată interesul pentru portretism. Fiind atras de arta academică de factură clasică și formându-se în spiritul frumosului ideal dobândit prin absolvirea „Academiei di San Luca” din Roma, reîntors în țară relizează numeroase compoziții mitologice și religioase („Agar în deșert”), dar și numeroase ansambluri de pictură murală bisericească. O compoziție deosebită este „Deșteptarea României”, transmițând cu generozitate idealuri naționale este tratată cu mai puțin interes.

Tattarescu este capabil de a transmite sentimente deosebite prin lucrările sale pline de prospețime cum sunt „Portretul lui Bălcescu” sau „Peștera Dâmbovicioara”. În a doua jumătate a secolului XIX, artiști români acordă o importanță momentului Unirii Principatelor, un exemplu fiind compoziția istorică a ardeleanul Constantin Lecca numită „Uciderea lui Mihai Viteazul”. Constantin Lecca ca și pictorul Mișu Popp, pictează portrete feminine punând în valoare sufletul feminin. Gh. Panaiteanu-Bardasare, un alt pictor important școlit la Academia din München, dobândind un stil de pictură de o corectitudine „pedantă și rece” , înființează Școala de Arte Frumoase din Iași. Tot în sfera academismului găsim și pe „Carol Popp de Szathmary” pictor și grafician cu înclinații romantice. Față de Tattarescu, acesta pune accent pe observarea directă a realității și realizează în picturile sale aspecte pline de pitoresc surprinse în târgurile sau bâlciurile, oamenii și monumentele surprinse în călătoriile sale prin țară sau orient, folosindu-se de creion sau aparatul de fotografiat. Theodor Aman (1831-1891) O importanță deosebită pentru pictura românească este Theodor Aman (1831-1891) fiind un artist desăvârșit cu studii academice la Paris și cu succese deosebite cum ar fi în 1853 „Autoportretul” și compoziția „Bătălia de la Oltenița” din 1854. Aman este interesat de tehnicile artistice ale picturii, gravurii sau sculpturii folosind toate genurile din pictura secolului al XIX-lea. Respectă normele compoziției academice și pictează evenimente istorice, exemplu fiind „Izgonirea turcilor la Călugăreni” și „Vlad Țepeș și soli turci”, dar și lucrări inspirate din evenimentele contemporane cum este „Hora Unirii la Craiova”. Fiind foarte talentat a putut să abordeze diverse modalități de tratare, moderne, realiste, romantice, și chiar preimpresioniste. Ca desenator, Theodor Aman este apreciat datorită manierei asemănătoare neoclasicilor ce finisau fiecare formă în parte și subordonau culoarea desenului, exemplu fiind compoziția neterminată „Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș”. Pictorul fascinat de stilul de viață al bucureștenilor, pictează petrecerile date în atelierul său, realizând o adevărată cronică mondenă pictată. Exemple de astfel de picturi sunt:„Petrecere cu lăutari”, „Bal mascat în atelier”, „Serată”, „Dama cu câinele”, „La fereastra atelierului cel mic”. Viața la țară este o altă temă abordată de pictor, realizând lucrări de mici dimensiuni în care personajele sunt plasate în mijlocul peisajului căpătând prospețime datorită libertății pensulației și luminozității culorilor. Exemple pot fi: „Hora la Aninoasa”, „Glume de peste Olt”, „În grădina pictorului”, sau „Siestă în grădină”. Datorită faptului că gravura autohtonă era la început, Aman abordează și această secție artistică și învață tehnicile reușind lucrări deosebite în acvaforte („Autoportret”, „Țăran cu căciula în mână”).

Artistul are un merit deosebit și în învățământ deoarece înființează în București în anul 1865 „Academia de Belle-Arte” pe care o va conduce timp de peste 25 de ani. El organizează „Pinacoteca Statului” și tot el inițiază expoziții colective ca la Paris, prima fiind „Expoziția artiștilor în viață” din 1865. Nicolae Grigorescu (1838-1907) Un alt mare pictor român, Nicolae Grigorescu (1838-1907), aduce un suflu nou în pictura românească. Până la vârsta de 23 de ani, Grigorescu picta icoane (Căldărușani) și biserici (Agapia). În 1861, ajunge la Paris cu o bursă de studii devenind elev al Școlii de Belle-Arte și studiind conștiincios pe marii maeștri cum ar fi Rembrandt, Rubens sau Géricault. Pictorul inițiază un nou mod de a gândi plastic fiind mai aproape de peisajul plein-air-iștilor de la Barbizon. Totodată este influențat și de pictura lui Millet, Corot sau Courbet el realizează un stil personal contopind stilurile celor trei. Experiența acumulată face ca Grigorescu să fie un deschizător de drumuri din punct de vedere al viziuni, un exemplu fiind lucrarea „Paznicul de la Chailly” (1867) punând accent în principal pe trăirile sufletești ale personajelor. Cea mai importantă schimbare se evidențiază în peisaj, stil nepracticat înainte de plecarea în Franța și foarte rar abordat de înaintașii săi, dar care îl va urma în întreaga activitate. Noul stil al lui Grigorescu constă în delimitarea formelor plastice de pete de culoare și nu de linie utilizând o pensulație rapidă și energică. Cu timpul stilul se perfecționează ajungând a fi o variantă proprie a plein-air-ismului deosebindu-l de cel al barbizoniștilor cât și de cel al impresioniștilor. În 1877, Grigorescu este prezent pe front ca reporter unde realizează o compoziție istorică („Atacul de la Smârdan”) punând în valoare mișcarea unui personaj din câteva linii. Ca peisagist Grigorescu nu urmărește specificul etnografic ci sugestiile plastice. Peisajul realizat de acesta are o tentă lirică înfățișând seninătatea verilor toride de pe meleagurile românești luminate puternic, determinând un univers ireal. Importanța luminii în peisajele grigoresciene este deosebită subordonând componența limbajului plastic și anume forma, culoarea și spațiul. Față de motivele din nordul Franței pictate în tonuri intense, folosind pensulația energică, peisajele din România sunt realizate cu o tendință de a așterne o „surdină” ce se va accentua o dată cu scurgerea timpului. La bătrânețe Grigorescu pictează care cu boi sau ciobănași, reluând astfel subiectele sale de succes. Tehnica folosită dă posibilitatea artistului de a pune în evidență pe pânză vibrațiile sentimentului. Lucrările mai cunoscute ale lui Grigorescu sunt: „Mocan”, „Vatra la Rucăr”, „Evreul cu Gâsca”, „Case la Vitré”, „Andreescu la Barbizon”, „Țărancă torcând”, „Întoarcerea de la târg” sau seria de autoportrete. Ion Andreescu (1850-1882)

Absolvent al Școlii de Belle-Arte din București, acesta predă timp de șapte ani la Buzău fără a prevede viitorul său ca pictor. În pictură debutează mai întâi cu subiecte modeste, naturi moarte sau portrete, dar adevărata vocație a sa fiind ceea de peisagist, fiind descoperit de Grigorescu cu prilejul unei ample expoziții a acestuia la București în anul 1873. Ca peisagist mai întâi pictează imagini nesemnificative a marginilor de sat din preajma Buzăului. La Paris, ajunge în ultimii 3 ani ai vieții pentru a asimila noutatea în pictura momentului ca student al Academiei Julian. La îndemnul lui Grigorescu acesta va lucra mai mult la Barbizon decât în atelierele Academiei. Datorită contactului său cu stilul parizian, arta sa devine mai senină și capătă un dezechilibru sufletesc. Spre deosebire de peisagistica lui Grigorescu plină de lumină, înfățișând diverse aspecte de vară, Andreescu pictează peisaje din toate anotimpurile. Acesta abordează o tentă gravă și concentrată cu o dominantă rece. De remarcat este claritatea formei care nu se destramă sub influența luminii. Lucrările precum „Pădurea desfrunzită”, „Iarna în pădure”, „Stejarul”, „Iarna la Barbizon” exprimă personalitatea sa contemplativă, impresionând prin senzația că privirea noastră ne introduce într-un spațiu imens dar foarte tensionat. Datorită capacității sale de a pătrunde în adâncul lucrurilor și a lipsei de sentimentalism, Andreescu se deosebește atât de artiștii obișnuiți dar și de alți mari pictori.