Redefinire Spatiu Public

În primul rând, spaţiul public pare să fie un concept european, un construct teoretic mai exact şi care se defineşte pe baza unor activităţi legate de viaţa urbană, de cultura urbană: Spaţiul public este folosit; este un spaţiu de interacţiune, un spaţiu posedat prin activităţi şi nu prin proprietate. Rolul lui pare ambiguu, cu atât mai mult cu cât, ne existând o delimitare clară (nici spaţială şi nici funcţională) încadrarea lui pare a se putea face în diferite moduri. Din acest motiv, o delimitare –măcar aproximatăvă– este necesară, ca pe urmă, intervenţiile, atitudinile propuse să reflecte cât mai bine nevoia reală, necesităţile actuale a utilizatorilor acestor spaţii. Spaţiul public, când ne referim strict la un loc, un spaţiu tridimensional, intră în lumea arhitecturii şi a urbanismului, devine un element de lucru dar şi un scop pentru arhitecţi. Spaţiul public urban DEFINIT sau NEDEFINIT (NE-A-LOC-AT) înseamnă străzi, piaţete, parcuri, locuri de joacă, parcări, suprafeţe orizontale + verticale, incinte sau clădiri abandonate etc. Spaţiul public poate fi planificat, dar în acelaşi timp, şi în cazul de faţă pare a fi şi mai interesant, spaţiul public este spaţiu rezidual, spaţiu rămas de pe urma unor intervenţii arhitecturale, urbane sau un spaţiu abandonat de către toţi actorii implicaţi etc.: Spaţiu nedeterminat, cu o morfologie indeterminată, un spaţiu al adaptabilităţii. Un spaţiu al optimismului (Manuel Gausa in MDAA, collective or relational (formerly public) space, p. 562). NoMan'sLand Trăim într-o societate în care urbanismul pare a fi la dispoziţia investitorului privat şi unde utilizatorul obişnuit (locuitorul oraşului) este ultima persoană care poate să influenţeze dezvoltarea oraşelor noastre. Planificare urbană devine un instrument al „îmbogăţirii” şi nu al încercării de realizare a unui mediu construit propice. Chiar dacă nu putem şti exact ce şi cum arată acest mediu propice. În acest context, „spaţiul public autentic”, unde nu există bariere (vezi Dana Vais: Timp liber, spaţiu ocupat în IDEA arta+societate #18 http://www.idea.ro/revista/index.php?nv=1&go=2&mg=29&ch=79&ar=262), nu există un program prestabilit, dar nici aer condiţionat sau supraveghere continuă, se rezumă la acele locuri uitate, scoase din „harta” investitorilor, a administraţiei etc., dar care rămân a fi folosite de către locuitori. Ţara nimănui, spaţiul nimănui – în aceste condiţii – pare singurul refugiu pentru cei care vor să „ia în posesie” temporar, parţial şi aşa mai departe, oraşul în care trăiesc. Dar această posedare nu este una brutală, exclusivistă. Ea înseamnă nimic mai mult decât beneficierea de un spaţiu al activităţilor, al interacţiunii: 1. Spaţiu proprietate publică. 2. Spaţiu accesibil oricui, care poate fi alocat dar care nu poate fi posedat; locaţie deschisă pentru activităţi dintre cele mai diverse şi pentru numeroşi participanţi care nu este consecinţa anumitei morfologii (organizări predeterminate) ci expresia anumitor trăsături determinate de activităţile concrete şi organizările spaţio-temporale impuse direct de către utilizatorii săi.” (Manuel Delgado in MDAA, public space, p. 563). Urmînd acest fir de gîndire, ne dăm seama căinstalaţiile artistice nu au doar rostul de a structura spaţiul public, sau de oferi obiecte de contemplare. Ele transformă spaţiul neutru într-un loc al experienţelor trăite, al interacţiunii dezinvolte dintre oameni. Aceştia nu doar se deplasează sau se plimbă, nu doresc doar să privească în vitrine, ci şi săse privească, să se reflecte în ochii celorlalţi, să-şi construiască o individualitate pe care s-o exprime şi un personaj pe care să-l exhibe. Cum mallul a devenit pentru mulţi, spaţiul public prin excelenţă, ar trebui inserate instalaţii artistice în culoarele lui deşertice, astfel încît, din iarmaroc, acesta să devină o scenă.

Or, tendinţa actuală este ca manifestările artistice să invadeze strada, să se apropie de eventualul spectator, pe care speră să-l capteze, iar instalaţiile artistice, aşa cum am văzut, investesc spaţiul public deschis tocmai cu puternice valenţe teatrale. Libertatea de expresie cere ca orice săse poată produce în spaţiul public, iar aceasta poate contraveni principiului laicităţii. Din această dilemă, vorba lui Farfuridi, nu putem ieşi. Am zis. ARGUMENT Programul sugerează conturarea unui model de peisaj urban cu multiple valenţe semantice şi estetice rezultate din interferenţa mediilor natural şi artificial. Această sinteză ridică pe o treaptă superioară studiul ambientului în totalitatea sa, prin întrepătrunderea noţiunilor sau elementelor legate de memoria locului, peisajul natural, spaţiu/forma urbană şi metafora arhitecturii imaginate. Accentual nu mai cade pe formă sau funcţiune, pe arhitectura de obiect, ci pe acest complex sistem de relaţii. “SPAŢIUL PUBLIC” a devenit unul impersonal şi aseptic. Se declară ca fiind al tuturor (sau al oricui) dar se dovedeşte tot mai mult al nimănui. “SPAŢIUL PRIVAT” a devenit unul al însingurării, un simplu refugiu, o protecţie faţă de un mediu toxic. Atât “SPAŢIUL PUBLIC” cât şi “SPAŢIUL PRIVAT” şi-au pierdut atributele spaţiilor de comuniune – cea a comunităţii (în cazul “SPAŢIULUI PUBLIC”) şi cea a familiei (în cazul “SPAŢIULUI PRIVAT”). Mai mult, au dispărut spaţiile intermediare despre care se putea spune cu greu în ce proporţii sunt “SPAŢII PUBLICE” şi “SPAŢII PRIVATE”. Există între ele doar un prag – pragul uşii. Tema cadru a acestui semestru urmăreşte explorarea relaţiei dintre “SPAŢIUL PUBLIC” şi “SPAŢIUL PRIVAT”, într-un context urban la care participă clădiri cu funcţiuni complexe. Această temă propune stabilirea relaţiei dintre cele două tipuri de spaţii, evidenţiind suita spaţiilor intermediare ce le leagă. “SPAŢIUL PUBLIC” şi “SPAŢIUL PRIVAT” nu trebuie să fie abordate neapărat în ipostazele lor extreme, ci, mai degrabă se va însista asupra relaţiei între un spaţiu deschis publicului şi unul cu un anumit grad de intimidate. Pentru o definire a “SPAŢIULUI PUBLIC” pot fi luate ca argument fapte din varii sfere ale vieţii omeneşti, întrucât acesta (“SPAŢIUL PUBLIC”) este expresia societăţii şi a individului; aspectele culturale, istorice, sociale şi politice sunt exprimate în felul de a trăi în comunitate. Gândirea arhitecturală a spaţiului public este un argument pentru atitudinea şi opţiunile de organizare fizică a acestuia; la rândul său, “SPAŢIUL PRIVAT” exprimă realităţi ale aceleiaşi societăţi umane în relaţie cu îndividual şi aria de proximitate a vieţii sale. Legăturile dintre cele două categorii sunt asemenea legăturilor între viaţa privată şi cea publică; articularea lor armonioasă, tranziţia şi gradualitatea expresiilor se reflectă în confortul şi calitatea vieţii individului şi a grupului căruia îi aparţine. Metropola modernă nu mai oferă repere celor care o populează. Este un spaţiu omogen, preocupat mai degrabă să-şi flateze vizitatorii şi să ofere o “marcă” uşor reconoscibilă şi cu beneficii turistice, dar fără să poată mulţumi îndeajuns o populaţie eterogenă. Această situaţie este favorizată şi de faptul că locuitorii săi nu împărtăşesc acelaşi sistem de valori, ci se poate vorbi despre un mozaic de sisteme de valori care adună grupuri mici, formate din indivizi risipiţi pe suprafaţa amorfă a aşezării. OBIECTIVE:

Experimentarea unui model de pregătire INTEGRAT între arhitectură, urbanism şi ştiinţe tehnice; Înţelegerea valenţelor formative ale sistemului de proiect întegrat; Punerea studenţilor în contact cu problematica unor amplasamente reale, oferindu-le totodată posibilitatea exprimării libere a propriei personalităţi; Înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, a problemelor de mediu şi ecologie; Însuşirea metodologiei de elaborare a unui PUD; Studiul de sit – locul – factor determinant pentru configurarea spaţial funcţională şi volumetrică; Înţelegerea valorilor spaţiului architectural în dialog cu aspectele funcţionale şi problemele tehnice; Explorarea relaţiilor dintre spaţiul public şi spaţiul privat, într-un context urban existent. În ansamblu, domeniul de studiu “SPAŢIUL PUBLIC” - “SPAŢIUL PRIVAT”, cu variantele temelor de atelier şi a temei de semestru, experimentează un model de pregătire integrat între arhitectură, urbanism şi ştiinţe tehnice. Pentru însuşirea competenţelor profesionale impuse prin planul strategic de învăţământ şi pentru atingerea obiectivelor didactice enunţate, tema cadru propune un model de instruire mai flexibil în activitatea de proiectare. Atelierele vor avea astfel libertatea de aşi stabili un scenariu diferit pentru abordarea programului. Siturile de lucru ale fiecărei echipe de îndrumare vor preciza un amplasament precum şi capacitatea edificiilor publice specifice acelui sit. COMPETENŢE PROFESIONALE Capacitatea de a crea proiecte de arhitectură ce îndeplinesc cerinţele de expresivitate estetică arhitecturală, a necesităţilor funcţionale şi a adecvării structurale şi tehnice; Cunoaşterea adecvată a proiectării şi planificării urbane şi a abilităţilor implicate în procesul de planificare; Înţelegerea relaţiei dintre oameni, clădiri şi mediul lor, în perspectiva dezvoltării durabile şi necesitatea de a relaţiona clădirile şi spaţiile dintre ele, la scara şi necesităţile umane; Înţelegerea proiectării structurale, a problemelor de inginerie şi construcţie pentru utilizarea lor în proiectarea clădirilor; Cunoaşterea adecvată a problemelor fizice, tehnologice şi de funcţionare a clădirilor, pentru asigurarea confortului interior şi a protecţiei climaterice. Principii În societatea românească postcomunistă, spaţiul public a devenit temă de proiect nicicînd realizat în şcolile de arhitectură şi metaforă corectă din punct de vedere politic pentru discursuri electorale şi de conjunctură. Dispariţia practicilor publice, înghiţite de masificare, divertisment şi privatizare uniformă a spaţiului, pe fondul dominaţiei discursurilor unor elite autoinstituite cu acces privilegiat la mijloacele tehnice de expresie publică, obligă la acţiuni sociale, politice sau artistice capabile să recreeze, să revitalizeze, şi să redea spaţiului public sensul său politic. Pentru aceasta, şi ştiind că spaţiul public este o construcţie fragilă, provizorie, la frontiera dintre soliditatea intervenţiei arhitectural-urbanistice şi volatilitatea cuvîntului rostit, e nevoie de acţiuni de recuperare cotidiană a lui – prin creaţii, prin dezbateri, prin revendicări, prin proteste şi ocupări – a fiecăreia din trăsăturile următoare, a mai multora laolaltă şi a tuturor împreună:

1) spaţiul public trebuie să fie deschis şi al deschiderii, un spaţiu accesibil oricărui anonim şi tuturor necunoscuţilor, care nu are nevoie de identificări, autorizări şi competenţe specifice pentru a-l practica, pentru a intra sau ieşi din el. 2) spaţiul public trebuie să îngăduie şi să protejeze diferenţa, antagonismul şi conflictul. În cadrul său, indivizii intră în raporturi diferenţiale şi ca diferiţi, acceptîndu-i pe ceilalţi ca adversari, concurenţi, dar nu ca inamici. Rivalitatea este un alt nume al acestei conflictualităţi, ce nu trebuie înţeleasă în sensul negativ-distructiv al termenului, ci ca pe o sursă de creaţie şi de evenimente. 3) spaţiul public trebuie să-i facă vizibili pe practicanţii ei şi să se ofere neîncetat ca ansamblu de locuri ale vizibilităţii. Nu ale supravegherii (video), nu ale controlului, ci ale negocierii limitei dintre ceea ce trebuie să se vadă şi ceea ce trebuie să rămînă ascuns, dintre ceea ce trebuie să se spună şi ceea ce nu trebuie să se spună. Vizibilitatea în spaţiul public nu poate fi separată de chestiunea expunerii (act de curaj, după Hannah Arendt, act de expunere prin rostire publică a cuvintelor şi ideilor) şi de chestiunea transparenţei. 4) spaţiu public trebuie să rămînă comun, în ambele sensuri ale acestui cuvînt. El este un spaţiu comun, întrucît nu aparţine nimănui în mod precis şi tuturor în acelaşi timp. El creează astfel premisele egalităţii, prin inapropriabilitatea sa şi prin accesul şi practica în comun, în mai mulţi. Spaţiul public este şi un spaţiu al comunului, pentru că practica lui se face în nume comun, fără a angaja nume proprii sau, cel puţin, fără a utiliza aceste nume proprii ca surse de autoritate şi de adevăr. 5) spaţiul public este locul în care trebuie să se întîmple ceva, care poate găzdui evenimentul (şi nu doar evenimente planificate). Astfel, spaţiul public este „locul” în care ceva are mereu loc, locul evenimentelor, surprizelor, întîmplărilor şi întîlnirilor. Este, de asemenea, spaţiul ruperilor de timp, al întîrzierilor şi amînărilor, al imprevizibilului – al corpurilor altfel, al gesturilor şi vorbelor altfel – şi, deci, al expunerii fiecăruia şi a tuturor la ceea ce nu era nicidecum aşteptat. 6) spaţiul public trebuie să fie locul învăţării şi exersării unei raţionalităţi individuale şi colective. Cei care îl practică sînt cetăţeni liberi, subiecţi politici înzestraţi cu raţiune, voinţă şi responsabilitate capabili să formuleze argumente şi revendicări comprehensibile şi negociabile. 7) spaţiul public trebuie să fie locul învăţării exersării unei sensibilităţi individuale şi colective. Spre deosebire de spaţiul privat, loc al intimităţii corporale, şi de spaţiul profesional, loc al funcţionalităţii corporale, spaţiul public este locul iruperii corporale ca masă (şi mască) purtătoare a unui rol public, altul decît cel atribuit prin locul propriu acasă ori la muncă [1]. [1] Principii preluate din „Manifest pentru spațiul public”, scris de Ciprian Mihali la solicitarea Grupului pentru Acțiune Socială (GAS) http://ciprianmihali.blogspot.com/2011/03/manifest-pentru-spatiul-public.html