Rui Zink Cititorul Din Pestera (1)

Rui Zink Cititorul din peşteră Traducere din portugheză de MICAELA GHIŢESCU HUMANITAS BUCUREŞTI 2008

Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani. Părinţii mei tocmai terminaseră divorţul, lucru de care nu-mi păsa prea mult, înafară de faptul că, în toiul micului lor război personal, aveau încă şi mai puţin timp ca de-obicei ca să mă piseze. Eu umblam de colo-colo cam pierdut şi, când m-am regăsit, eram membrul unei bande de mici găinari în zona cheiului, lângă estuar, unde fluviul şi marea se întâlnesc ca să-şi încheie socotelile cu viaţa. Ţara copilăriei mele era o miniatură într-o sferă de sticlă, din cele care produc zăpadă de polistiren dacă le scuturăm, dar în care, dacă nu le scuturăm, nu se întâmplă nimic. Ei bine, pe vremea aceea exista pe acolo un târg în fiecare sâmbătă, iar hoţomanii de noi profitam de învălmăşeală ca să şterpelim niscai portofele, fructe, plăcinţele şi alte produse de pe urma cărora ne alegeam şi noi cu câte ceva. Totul mergea de minune până ce, într-o dimineaţă în care adunaserăm o sumă bunicică, au apărut în piaţă soldaţii Regelui. Ca să facă o razie - şi să ridice tot ce se putea ridica. Trebuie să spun că arta furtişagului nu-i chiar atât de rea cum se zice.La urma urmelor, e o activitate de schimb comercial ca oricare alta şi, mai întotdeauna, este departe de a merita faima pe care din nefericire o are.Se zice în popor că în spatele unei mari averi se află un furt mare - doar că asta nu e valabil numai pentru spatele marilor averi materiale - cele mici, ba chiar şi cele spirituale nu scapă de această umilă geneză. Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vândut)de către însuşi stăpânul său, ceea ce de altfel mulţi dintre noi fac cu destulă plăcere şi, aş spune eu, la un preţ suficient de modic. Evident, aşa vorbeşte un hoţ. Dacă aş fi o persoană cinstită aş spune poate că esenţa societăţii este virtutea şi că nu există virtute mai frumoasă decâ trespectul pentru proprietatea semenului. Unde ajunsesem? A, da, la razia gărzilor regale.

Umbla vorba că un mare hoţ dăduse una dintre loviturile acelea decare doar o fire îndrăzneaţă şi imprudentă e capabilă, iar autorităţile fuseseră informate de prezenţa lui în împrejurimile pieţei de lângă chei. Nimeni nu umbla în căutarea unor puştani ca mine, dar eu de unde era să ştiu? Tinereţea are întotdeauna mania enervantă de a se ridica învârful picioarelor, aşa că m-am comportat ca furnicuţa care, pe şosea,cocoţată pe spinarea elefantului, exclama, mândră nevoie mare: „Ia te uită ce de praf am stârnit noi doi!" Fie-vă milă şi nu uitaţi că, în delăsarea părinţilor mei, încă pierduţi în camera cu oglinzi a ranchiunii lor, îmi pica tare greu să fiu dispreţuit până şi de garda regală. În definitiv, eram şi eu un hoţ şi, chiar dacă furam mini flecuşteţe, dacă hoţ căutau, de ce să nu mă fi căutat pe mine? Să fiu eu oare mai puţin important decât ceilalţi? Însă, îndată ce i-am văzut pe soldaţi, m-a cuprins un atac de panică fericită şi am şters-o cât am putut de repede. Ceilalţi din bandă, aşijderea.La momentul acela mi s-a părut că-i totul un fel de cadril: încercam să mă strecor sub o tejghea: acolo se afla deja Gineto; o ştergeam prin spatele unui căruţ: Licas mi-o luase înainte; mă furişam între două grămezi delegume, adăpostul era deja plin de pehlivani. Şi acum, pe unde să fug? Eram într-un mare buculc. Să fiu într-un mic buculc ar fi însemnat să dorm într-un pat frumos şi toate astea să nu fi fost decât un vis. Dar nu, eram chiar la mare buculc. Pe vremea aceea habar n-aveam de unde vine expresia, presupuneam că-i o chestie de-a oamenilor mari, poveşti legate de pat şi de înşelătorii şi de bărbaţi încornoraţi sau evadări epice din închisori folosind cearşafuri drept frânghii. În fine: ideea că întotdeauna există riscuri neaşteptate când te culci într-un pat care nu-i al tău. Am umblat aşa dintr-o parte într-alta, şi învălmăşeala era mare, pentru că piaţa gemea de şarlatani cu conştiinţa încărcată, iar eu eram departe de a fi singurul care se temea că e ţinta zelului gărzii regale, fiindcă muschetele lor aveau faima că trag mai întâi şi-ntreabă abia după aceea. Începusem să ameţesc de atâta alergat în zigzag... Până ce m-am trezit suspendat în gol, peste apă. Am dat cât am putut din braţe încercând cu disperare să-mi regăsesc echilibrul, dar la nimic nu mi-au servit efemerele aripi. Şi aş fi căzut în apele întunecate, dacă o frânghie groasă, aproape mai groasă decât braţul meu, nu m-ar fi prins la jumătatea drumului. Mai târziu aveam să aflu că marinarii detestă să li se spună frânghiilor frânghii: dintr-un motiv care-mi scapă, preferă să li sezică parâme. M-am agăţat, aşadar, de o parâmă mai groasă decât braţul meu. Nu ştiu în ce măsură asta schimbă ce s-a întâmplat: am rămas atârnat de frânghie (de parâmă) cu braţele şi picioarele, cu capul în jos; şicu capul în jos am avansat până la tambuchiul prin care m-am strecurat în ambarcaţiunea ancorată acolo. Dintre toate relele, cel mai mic. Găsisem o ascunzătoare din care n-aveam să ies înainte de căderea nopţii, din următoarea cauză: dacă aş fi ieşit era semn rău, semn că m-ar fi prins. Aşa stând lucrurile, m-am aranjat cât am putut mai bine şi, deşi nu ştiam pe ce vas mă aflam, doar prost să fi fost să nu-mi dau seama că eram în cambuză. Am luat o pară mălăiaţă si am muşcat din ea, ca să-mi înşel mai curând spaima decât foamea, fredonând în gând un cântec în vogă la epoca aceea: Dunele-s ca si divane Indiscrete paravane de catran murdar de cactuşi şi izmă rupte... Na-na-na... Tolăniţi pe dune, rozând mere... Na-na-na... M-am deşteptat cu capul greu, cum se întâmplă când dormi prea mult sau te trezeşti dezvelit şi îţi dai seama că frigul pe care-l simţiseşi în somn era frigul pe care îl suferea corpul tău cu adevărat. Astăzi ştiu că niciodată nu trebuie să dispreţuim relaţia

dintre ce e în capul nostru şi ce e în corpul nostru, chiar şi numai pentru faptul că acest cap se naşte prins bine decorp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau neglijenţă, îl vom deşuruba. Aş putea spune acum câteva cuvinte frumoase despre strania legănare pe care o simţeam, dar nu e nevoie, nu-i aşa? Înainte de a vedea ştiam deja, ieşiserăm în larg. Am privit prin tambuchi şi ceea ce am văzut nu era deloc liniştitor: nimic, nimic, decât un imens orizont albastru, un albastru indistinct, de sus până jos, dintr-o parte în cealaltă, doar albastru,o imensitate albastră, un balans albastru. Aş minţi dacă aş spune că m-am întrebat unde mă aflam, fiindcă, odată trecută toropeala, mi-am amintit imediat tot ce se întâmplase: piaţa, zarva cu gărzile regale, aproape căderea mea în apă, vasul. Tinerii pot să nu aibă multe calităţi, dar un cap limpede au întotdeauna. Problema mea era alta: cum să ies de acolo? După câteva minute am înţeles că aveam o problemă încă şi mai mare:cum să nu ies de acolo? Dacă mă găseau, aveau să mă pună să sar de pe trambulină, spre bucuria rechinilor? Speram că nu aveau să mă arunce peste bord, dar... — Ia te uită, ce-avem noi aici? Hei, maistre, ai văzut ce şoarece ne-a apărut în cală? Haiti, mă găsiseră. Eram toţi pe covertă, marinarii aşezaţi în jurul meu, cu mutre nu foarte prietenoase. Cel căruia îi spuneau maistru, despre care amdescoperit în final că era contramaistru, a mârâit: — De unde ai apărut, măi drace? Când voiam, reuşeam să fiu mai ascuns decât un perete fals: — Am căzut de pe chei, bunul meu domn, m-am agăţat de o frânghie şi... — Pe vapor nu există frânghii, băi, musule! mi-a tăiat-o o voce răguşită. Doar parâme. Au făcut un fel de cărare. Căpitanul umbla sprijinit într-o cârjă, dar o făcea cu multă autoritate. S-a uitat la mine cu severitate, o calitate care, avusesem deja ocazia să aflu, rima în general cu autoritatea. — Ai înţeles, musule? — D-da, bunul meu domn, am bâiguit. — Ai noroc, musule, a mugit căpitanul, în alte vremuri, ai fi stat legat de catarg până la sfârşitul călătoriei sau te-am fi aruncat la rechini. Nu ştiam în ce parte să mă întorc. Marinarii se împărţeau între cei care râdeau pe înfundate şi cei cu mutre nu foarte prietenoase. Din fericire, nu era prima oară când încasam o săpuneală. Din nefericire, era prima oară când n-aveam pe unde să fug. Căpitanul nu avea un cârlig înlocul nici unei mâini, dar se sprijinea într-o cârjă, semn de picior rănit – sau poate chiar lipsă. Mi-am încercat norocul: — Dacă, prea excelenţii mei cavaleri, m-aţi putea duce înapoi acasă...v-aş rămâne îndatorat. Răspunsul la rugămintea mea a fost un hohot de râs general. De altfel, nici nu făcusem sugestia cu multă convingere. Îmi displăcea să fiu luat în râs, dar raţionamentul meu era mai mult sau mai puţin următorul: mai bine batjocorit decât mort. Căpitanul a părut să ia o decizie.

— Bine, de vreme ce tot eşti aici, o să ne fii de folos. Pe nava mea nu e loc pentru puturoşi. Mi-am luat poziţie de drepţi ca un soldat: cerul începea să mi se însenineze. — Da, domnule căpitan! — „Da, căpitane” e de ajuns. „Domn” e pentru papiţoi. Vezi vreun papiţoi pe-aici, musule? M-am uitat în jur cu coada ochiului. Feţele, în pofida râsetelor, erau aspre şi brăzdate. — Nu, bunul meu do... Nu, căpitane. — Bine, gata, că se face târziu. Musule, urcă pe platforma gabiei şi evaluează orizontul. Am hotărât să mă arăt zelos : — Ca să caut pământ, căpitane? — Pământ? a tunat căpitanul.Pă mâ nt?!! Ştiu eu bine că tineretul de azi e deosebit de avariat la cap, dar nu găseşti un puţintel ţintel ţintel idiot să plece cineva pe mare ca să caute pământ? Dacă voiam să găsim pământ n-ar fi fost mult mai înţelept, ca să nu spun chiar logic gic gic, să rămânem pe uscat? Căpitanul a dat din cap şi s-a îndepărtat, sprijinit în cârjă: „Pământ, auzi!” — Atunci ce caut, căpitane? am strigat, tot în poziţie de drepţi. El s-a întors, cu un rânjet urât: — Nu cauţi nimic. Cât timp eşti sus pe gabie, nu încurci pe nimeni aici jos. Asta-i ce ai de făcut. Să nu încurci pe nimeni aici jos. Crezi că ai să reuşeşti să faci asta, musule? Mi-am dus palma desfăcută la frunte, precum gărzile regale când se încrucişau cu nobili de alt calibru: — Da, căpitane! La ordinele dumneavoastră, căpitane! Şi astfel am început să-mi duc zilele singur pe platforma gabiei, scrutând marea, cerul, norii, până ce, pe înnoptate, îmi spuneau să cobor şi mă schimba alt mus. Prima dată când m-am urcat pe catarg mi-a fost greu, mărturisesc că mi-a fost greu, am avut ameţeli, vertijuri, greţuri. De acolo, de sus, era imposibil să nu observi cât de mică era ambarcaţiunea, sau caravela, sau galera, sau barca. Era mai puţin decât o coajă de nucă - era o coajă de nimic pe imensitatea imensului albastru. Pe urmă m-am obişnuit. Marinarii erau impresionaţi de agilitatea mea: — O adevărată maimuţă, drăcuşorul de puşti! — Ai crede că are mâini în loc de picioare! După câteva zile, aproape toţi mi-erau prieteni. Din clandestine devenisem mascota mbarcaţiunii. — Încotro mergem? am îndrăznit într-o zi să întreb, înainte de a urca la postul meu. — Vezi norii ăia din fund, musule? a spus contramaistrul. — Da, de ce? Într-acolo mergem? — Într-acolo sau în iad, a râs el. Mai probabil, în iad. — Serios, am insistat, deja cu un picior pe scara de frânghie, încotro mergem? — Hai, urcă. Dacă te vede aici căpitanul e în stare să se răzgândească şi să te pună în fiare. Printre marinari era unul, numit Keequog, care se distingea nu numai după capul ras, ci şi pentru că avea trupul acoperit de tatuaje. — Am înscrise pe corp şase sute douăzeci şi şase de poeme şi trei romane, mi s-a lăudat Keequog. În ediţie revăzută şi adăugită.

— Pe corpul tău e loc pentru toate astea? m-am minunat. — Fiindcă până şi cel mai mic loc e bine folosit. Şi ghiceşte unde am Cântarea Cântărilor. — Cântarea cui? — Versetele de amor ale regelui Solomon pentru regina din Saba. Pântecele tău este un pahar rotund, de unde nu lipseşte vinul mirositor... Am ezitat. Era posibil?... Bine, dar el spusese că până şi cel mai mic spaţiu fusese folosit... — Pe inimă! a exclamat Keequog, şi toţi au râs în hohote. Păi tu unde credeai, măi pungaşule? Era un echipaj bun ăsta. Avusesem norocul să mă îmbarc pe o corabiea nebunilor, iar cel mai nebun dintre toţi era cel care conducea fragila coajă de nucă într-o misiune ce mi se părea absurdă. Căpitanul era un bărbat meticulos. Niciodată nu povestea cum îşi pierduse piciorul - Keequog spunea că-i fusese smuls de o balenă albă, şieu eram gata să-l cred, dar am văzut la timp cum i-a făcut conframaistrului cu ochiul. Pe urmă am ajuns să aflu că şi o poveste despre o balenă era înscrisă pe corpul lui - în ce parte a corpului nu ştiu, nici n-am vrut să ştiu. Acolo sus mă plictiseam pentru că n-aveam nimic de făcut. În lipsă de ceva mai bun, mă distram urmărind mişcarea de pe vas. Părea un vals: coborârea şi umflarea velelor, învârtirea cârmei, aruncarea năvoadelor, spălarea punţii. Căpitanul arar ieşea din cabina lui. Uneori îi zăream mâna sprijinită pe o hartă de culoare pământie, degetele-i bătând darabana lângă un pahar cu vin. Când venea la prora, schiopătatul lui parcă rupea balansul navei. Era ciudat să vezi că doar el umbla drept în acel carusel neîncetat. Căpitanul nu era om rău, avea însă enervanta manie de a credecă nu se înşală niciodată şi de a nu avea decât rareori îndoieli. Pe atunci, cum eram mic, chiar îmi ziceam că asta este, probabil, o calitate esenţială pentru a fi căpitan. Astăzi nu mai gândesc aşa. Keequog, ingenios, a încercat să mă pună în slujba lui organizând partide de cărţi chiar sub catarg. Ideea lui era ca eu să spionez jocul adversarilor şi să-i fac semne indicând cum stăteau ceilalţi. Marinarii au o predispoziţie nemaipomenită pentru jocurile de noroc. Eu nu ştiam preabine de ce - poate fiindcă, în fond, arta marinărească este, în sine, un joc de noroc cu elementele şi furiile divine. Când marea era mai agitată, timonierul era legat de cârmă, pentru a nu fi luat de valuri în caz că ar fi ajuns pe punte; toti ceilalţi erau împinşi dintr-o parte în alta, ca nişte bile de popice, doar printr-o minune nefiind aruncaţi peste bord. Şi am descoperit că, în largul mării, minunile sunt pâinea noastră cea de toate zilele. Din păcate, poate fiindcă nu era vorba de o minune, ci de şmecheria unei fragile fiinţe omeneşti, planul lui Keequog era sortit eşecului. Cum el nu-si putea răsuci tot timpul gâtul în sus, cu riscul de a face un torticolis(sau de a trezi suspiciuni), ne înţeleseserăm ca eu să-i transmit mesajul scuipând. Un scuipat rapid era semn să pluseze; două, că mai bine să spună pas, fiindcă adversarul era bine alimentat cu aşi, popi şi dame. Ideea nu era rea - mai rea era ochirea mea neîndemânatică, pe lângă factorul vânt: i-am nimerit de mai multe ori pe toţi ceilalţi decât peKeequog. Timp de aproape o săptămână nici n-am coborât de pe gabie, temându-mă să nu fiu scalpat. Uneori, delfinii săreau într-un vesel concurs cu noi; alteori, câte o înşiruire de aripi dorsale se alinia lângă pupă, mai ales atunci când bucătarul arunca afară resturile de mâncare. Nu mai erau cartofi în cambuză, iar contramaistrul m-a trimis să caut un sac în cală. Când am coborât, am dat peste zeci de saci, îngrămădiţi unii peste alţii, alături de urcioare, butoaie, lăzi. Dar care să fie cei care conţineau cartofi? Am desfăcut unul şi

pe dată s-au prăvălit sumedenie de cărţi.Cărţi? O expediţie maritimă transporta cărţi? În fine, o fi vreun capriciu de-al căpitanului - deşi nu-l văzusem niciodată citind, ceea ce deasemenea nu era de mirare, fiindcă cea mai mare parte din timp stătea închis în cabină. Iar când îl vedeam, ţinea în mână o hartă înfăşurată ca o vergea. Din curiozitate, m-am dus să cercetez ceilalţi saci. Nu-i puteam desface pe toţi, dar mi-am dat osteneala să pipăi vreo cinci, şase: toti păreau să fie plini cu cărţi, doar dacă nu cumva cartofii încetaseră să fie rotunzi! Mi s-a părut foarte ciudat şi am continuat să pipăi până ce am dat în fine de sacul pe care mă trimiseseră să-l caut. Când am avut ocazia, 1-am întrebat pe Keequog: — Ştiai de cală că e plină de cărţi? Keequog şi-a văzut mai departe de treabă. Ceea ce voia să spună că, da, ştia. — Pentru ce sunt toate cărţile alea? am insistat. Keequog s-a uitat într-o parte şi-n alta. — Ca să-l atragem pe Anibalector, a murmurat printre dinţi. — Pe cine? — Pe Anibalector. Dar tu n-ai aflat asta de la mine. — Ce anume? — E vorba de un animal pe cât de fantastic, pe atât de feroce. Şi, dacă o vrea Dumnezeu, vom fi primii care vor rămâne în viaţă după ce l-au văzut. — Ce fel de animal? Keequog m-a apucat de umeri, gata să mi-i frângă: — Am vorbit prea mult. Nu cumva e momentul să te urci pe gabie? Mai târziu, am întrebat alt marinar care dormea în hamac, lângă mine. — Încotro ne ducem? El a fost încă şi mai evaziv decât Keequog: — Ştie căpitanul, eu nu ştiu. — Da' mergem să vânăm vreo lighioană? — De ce spui asta, băiete? — De-aia. Am auzit vorbindu-se de un monstru numit Anibalector... El m-a privit pieziş: — Sst! Numele ăsta aduce ghinion. Au trecut mai multe săptămâni. Secretul, ca toate secretele, a încetat să mai fie secret. Acum toată lumea ştia că eu ştiam că ne duceam în căutarea lui Anibalector. Iar marea părea să n-aibă sfârşit. Oricâte mile parcurgeam, parcă eram mereu în acelaşi loc, fiindcă nu se vedea ţipenie.Până ce mi-au explicat că nu navigam printr-o singură mare, ci prin mai multe, legate între ele ca nişte canale irigându-se unul pe altul. Eu nu vedeam cine ştie ce deosebire, dar, în fine, dacă aveau nume diferite,vreo diferenţă o fi fost... Şi deşi apa mi se părea mereu plictisitoare, iar uneori ameninţătoare (şi sărată), denumirile, ele, se succedau: după Marea Liniştii a venit Marea Ploilor, şi Marea Crizelor, Marea Seninătăţii, Marea Fecundităţii, Marea Frigului, Marea Aburilor, Marea Marginală, Marea Cunoaşterii. Numele se schimbau - culoarea apelor, nicicum. Eu (lucru propriu vârstei, presupun) eram mai degrabă în nori, decât pe platforma gabiei. Şi, ajungând la limitele răbdării, simţind că, vorbaceea, câinele şade pe fân: nici mănâncă, nici va să lase calul măcar sămiroasă: — Hei, Keequog, asta n-o fi cam ca vânarea lui Snark?

(Snark, mi se explicase, era un soi de vietate imaginară - peşte sau pasăre - în urmărirea căreia se repezeau toţi gură-cască.) Keequog şi-a luat o mutră atât de ofensată, că până şi tatuajele lui au părut să se contracte şi literele să fie mai mici, de supărare: — N-are nici o legătură, a spus. Anibalectorul chiar există. — Eşti sigur? — S-au făcut rapoarte. Căpitanul ştie. — Căpitanul are o hartă, a adăugat contra-maistrul. — Aţi văzut vreodată harta? i-am provocat eu. — L-am văzut pe căpitan uitându-se la hartă, musule. Asta pentru noi e mai mult decât suficient. Puţin câte puţin, pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, denumirile deveneau mai sinistre: într-o dimineaţă ceţoasă am lunecat în Marea Şerpilor... Două zile mai târziu eram în Lacul Morţii, învecinat cu Lacul Viselor. Când am intrat în Mlaştina Epidemiilor, aproape că nu mai vorbeam, iar negura încercuia nava. În Marea lui Humboldt, numită aşa pentru... în fine, numită aşa pentru vreun motiv oarecare, căpitanul a venit, şchiopătând, cu harta înfăşurată în mână, să-i vorbească timonierului. Mi-amintesc că în acel moment mi-am zis, înfrigurat, că harta aceea mai mult ne pierdea decât ne călăuzea. Dar iată că, la o deviere neaşteptată, căpitanul a alunecat, mai mult ca sigur din cauza piciorului bolnav - şi harta a fost luată de vânt. Toţi au rămas paralizaţi văzând acea formă dreptunghiulară cum planează în aer în direcţia apei, transformată într-o pasăre neputincioasă. Cât despre mine, nu ştiu dacă din vinovăţie sau de frustrare (văzând truda atâtor luni cum dispare în valuri), dar n-am şovăit o clipă şi m-am aruncat după hartă. — Om la apă! Om la apă! — Aruncaţi o parâmă! — Pregătiţi o barcă! Când m-au ridicat, tremurând de frig, contra-maistrul însuşi mi-a pus o pătură pe umeri, şoptind, emoţionat: „Bine jucat, băiete!” Mai întâi m-am gândit că cerneala se ştersese - dar nu era cerneală pe hârtie, mai curând nişte inscripţii scrijelite cu cuţitul pe o bucată durăde piele. — Ce crezi că-i asta, musule? a murmurat căpitanul. — P-p-piele? De oaie? — Piele de om. Se zice că, pentru a face harta asta, un naufragiat curajos şi-a folosit propria piele, scrijelind-o cu o piatră ascuţită. — C-chiar i-adevărat? am bâlbâit, cu buzele vinete, înfăşurat în pătura pe care mi-o puseseră pe umeri. — Îhî. Pielea unui tovarăş de suferinţă? Da. Propria piele? Găsesc că-i cam exagerat. Dar ar da o poveste frumoasă, nu-i aşa? Căpitanul m-a lovit cu palma pe umăr. Ai fost straşnic, musule, şi pentru asta ai să fii răsplătit.Datorită ţie ne putem continua aventura. Căpitanul era mulţumit, dar când a spus asta - că datorită mie continua aventura am văzut ostilitate în unele priviri. Nu din partea lui Keequog sau a contramaistrului, ci a celorlalţi. Pentru prima oară am făcut această tristă constatare: oamenii spun că le place noutatea, dar de fapt le place orice, numai aventura nu. Între libertate şi mica lor siguranţă, o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susţine că o preferă pe cealaltă. Mai

târziu, aveam să aud asta în alt fel: când i se scot cătuşele, primul lucrupe care-l face prizonierul e să se plângă că-i e frig la încheieturi. M-a surprins reaua-credinţă a camarazilor mei, dar am sfârşit prin a o-nţelege: dacă nu aş fi recuperat harta, ne-am fi înapoiat, şi subiectul ar fi rămas închis, nimeni n-ar fi fost socotit laş: doar soarta ne împiedicase să mergem înainte. Ne-am fi întors la cele cunoscute, în loc să ne aventurăm în necunoscut. La confort, în loc să ne cufundăm în disconfort. Din ziua aceea, căpitanul şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. În dimineaţa următoare, după micul dejun, în loc să mă trimită pe platforma gabiei, m-a chemat la el în cabină. Pe masă, lângă un coş cu ceapă, era, desfăşurată, harta. — Ştii să citeşti? Am făcut semn că da. Ştiam să citesc mai mult sau mai puţin, dar asta nu i-am mai spus. — Cred că ţi-ai câştigat dreptul să citeşti ce ai salvat. Dar mai întâi, mănâncă o ceapă. N-am priceput care era legătura dintre ceapă şi hartă. Căpitanul mi-a înţeles nedumerirea şi a explicat că, de fapt, nu era nici o legătură. Sau, mai bine zis, singura legătură era că ambele - harta şi ceapa - erau un premiu pentru vitejia mea din ziua precedentă. — Ceapa îţi dă vitamine, ajută la evitarea scorbutului, a explicat. Stai jos. Mănâncă şi simte-te ca acasă. Eu revin peste o jumătate de oră. Am făcut cum a spus. Am decojit ceapa şi am muşcat din ea. Imediat mi s-au umplut ochii de lacrimi. Şi cu ochi plângăcioşi, dar nu mai puţin curioşi, am început să citesc harta scrijelită pe piele de om. „Dagă veţi gjdi această gartă, e semn că aţi dezgoberit drumul spre bârlogul unui ciudat anibal, căruia îi dau nubele de Anibal Lector. Anibal Lector e un anibal îngrozidor care are drept brincibală galitate viciul giditului... Gideşte mult, numai viciul giditului a debăşit abeditul lui Anibal Lector. Inzula se află la o zută douăzeci de bile spre Sud, în Barea Uidării, încebând de la baralela 112, rotind 36 grade...” Când căpitanul s-a întors în cabină, m-a întrebat: — Ei? Ai reuşit să citeşti? — Da, da-i cam greu. — Din cauza lui „b” şi „d”, nu-i aşa? — Asta... Asta e portugheză veche? — Eu aş zice, mai degrabă: bur şi simblu bortughcză, a spus căpitanul. — Bortugheză? — Nu vezi? a râs căpitanul. Era prima dată că-l vedeam râzând.Încearcă să citeşti cu voce tare. Şi aşa am făcut, mulţumit să am un pretext ca să-mi mişc buzele în timp ce citeam: „Anibalul Lector e un anibal foarte mare şi de aceea are nevoie de multă alibentaţie. Are patru bâini la cabătul labelor. E cababil să deboreze o gireadă de boi şi, chiar dacă nu e mâncarea lui faborită, Anibal Lector nu disbreţuieşte garnea de om... Mă dem chiar că îmi bine şi mie rândul. Anibal Lector...” — Ei? — Nu ştiu, am mărturisit, simţindu-mă ca un idiot. Pare portugheză, dar e cam ciudată. Poate pentru că e scrisul vechi... — Vechi, pe naiba. Singura explicaţie e următoarea: omul care a scris asta... era răgit!

— Răgit ? — Răcit! Căpitanul a scos un hohot mare de râs. Foarte ragit! Ceea ce e normal, fiindcă un naufragiat e mereu expus umezelii şi intemperiilor. — Atunci, Anibal lector vrea să spună doar... — Animal Lector, adică Cititor, a adăugat căpitanul. Doar asta: o brută păroasă care citeşte. — Şi chiar credeţi asta, căpitane? — Un animal cititor? Da şi nu. Sărmanul care a scris rândurile astea era evident rebegit de frig, cu febră, şi o mai fi încurcat lucrurile. Dar despre insulă, cred fără nici o îndoială că există. — Insula există, am repetat. Animalul Cititor nu... — Insula există, a spus căpitanul, mai mult pentru el însuşi decât pentru mine. Şi la fel şi animalul. Şi ciudat animal trebuie să fie, de vreme ce autorul hărţii nu l-a identificat cu numele nici unei vietăţi cunoscute. — Dar... — Dar clar că e un animal care citeşte. O fi mai curând precum cacaduul sau gaiţa, care papagalicesc cuvinte fără să ştie ce spun.Trebuie să fie un soi de maimuţă uriaşă ce are o slăbiciune pentru cărţi.Poate mirosul hârtiei, că de citit... de citit, practic nu mai citeşte nimeni, necum un animal pierdut într-o insulă pierdută. — Şi dacă ar fi chiar un monstru, cum vă gândiţi să-l capturaţi, căpitane? Căpitanul a ezitat o clipă, apoi a scos un urcior de metal din dulap. Mai văzusem, în cambuză, urcioare asemănătoare.

— Ştii ce-i asta, musule? Căpitanul n-a aşteptat să-i răspund. Curara. O otravă inventată de indienii brazilieni. Otravă? — Atunci, dacă o să întâlnim acest Animal Hector... — Anibalector. — O să-l omorâm? — Sper că nu. Ştii cum stau lucrurile, musule. Ideea, evident, este să-l capturăm viu. Dar nu putem risca nimic. Diferitele tentative eşuate de a-l vâna sunt dovada că trebuie să fim pregătiţi să înfruntăm o vietate de oforţă neobişnuită. — Dar... otravă? — Nici mie nu-mi place ideea. Ce naiba, am fi folosit cloroform, dacă ar fi fost deja inventat. — Şi dacă iese rău? — Dacă el va fi chiar atât de mare cum o indică relatările, masa corpului va absorbi curara fără probleme. Căpitanul şi-a frecat mâinile. Bun, acum ţi-ai mâncat ceapa, miai văzut harta. E momentul să te duci la treabă. Urcă pe platforma gabiei, altfel mă mai trezesc cu vreo revoltă pentru tratament preferenţial acordat unui clandestin. N-a fost timp să se işte vreo revoltă în echipajul care ar fi fost gelos pentru oarece tratament special acordat bietului dumneavoastră clandestin. La sfârşitul după-amiezii, marea şi cerul au decis să arate cine conducea de fapt lumea. Furtuna ne-a luat prin surprindere - a sosit abrupt ca o întoarcere a paginii. Mai mult decât cenuşiu, cerul era vânăt. Marea însăşi era vânătă. Iar eu eram vânăt de frică. Căpitanul a ordonat să se strângă velele, ca să evite ruperea catargelor, iar contramaistrul mi-a făcut semn să cobor de pe gabie.Tocmai făceam asta, precaut, agăţat de plasă, când descopăr, enormă înfaţa mea, o formă fluidă, aproape solidă, gelatinoasă, înaintând în tăcere către mine. Timpul a părut să încremenească, eu stăteam agăţat de scarade frânghie (mă rog, de parâme) şi am rămas neînfricat, înţelegând, dar fără să înţeleg, că peretele acela lunecos era cel mai mare talaz pe carea veau să-l vadă vreodată ochii mei. Şi, când l-am simţit înfăşurându-selent în jurul meu, ca o gigantică anacondă, cu tot timpul de pe lume ca să ne strângă în inelele ei

mortale, am înţeles că poate era ultima mea viziune înainte de moarte: o mare purpurie, verticală, contrazicând legile gravitaţiei. Din clipa aceea parcă am fost supt printr-o spirală a timpului, printr-o mie şi una de circumvoluţiuni, o gaură neagră. De două ori reuşisem săscap de setea nesătulă a apelor - prima oară pe chei, agăţat de o frânghie; a doua oară, salvând harta confecţionată din piele de om. După cum se vedea, marea se săturase să mă aştepte şi hotărâse să vină chiar ea după mine.

Insula Mă trezesc într-o peşteră imensă, din bolta căreia picură şiruri de stalactite, preschimbate în mătănii de ceară, în care se reflectă lumina lunii, pesemne, plină. Peştera, sau grota, pare o catedrală preistorică. Totuşi, remarc cu groază, pe jos se află ceva foarte diferit de ceea ce ar fi de aşteptat într-un sanctuar: sute, poate mii de oseminte. Tibii, clavicule, hârci. O mare de oase. Şi cărţi. Cărţi, cărţi, cărţi. Oase şi cărti, cărţi şi oase, cărţi şi iar cărţi, răspândite pretutindeni. O macabră maree a depozitat acolo rămăşiţelepământeşti a sute de oameni, precum încărcătura revărsată a unuipetrolier, dacă, în loc de aur negru, ar fi transportat cărţi. Unul dintre pereţii peşterii are o enormă cocoaşă, o stâncă neagră, proeminentă. Deodată, stânca se mişcă. Aaah! Ţipătul îmi rămâne sechestrat în gâtlej. În schimb, inima ameninţă să-mi sară din piept şi să explodeze în toate direcţiile. Dacă aş fi fost mai în vârstă, aş fi căzut chiar acolo, în clipa aceea, fulgerat de un teribil infarct. Nu, nu e o stâncă. E... e o siluetă. O siluetă nemăsurată. Iar silueta se înclină în direcţia mea. Nici nu ştiu cum, dar îmi adun suficient curaj ca să strig, acum, deadevăratelea: — Aaaaaaaaaaaaaah! Silueta răsare parţial din umbră. Clarul de lună se oglindeşte scurt în ceea ce ghicesc a fi ochii. O voce groasă gâfâie: —În sfârşit, te-ai trezit. Rămân mut de uimire. Oi fi auzit bine? Tremurând, întreb: — Ci-cine eşti? De unde vii? Unde te duci? Sunt poetul Bocage, vin de la cafeneaua Nicolo şi plec în lumea de dincolo dacă tragi cu pistolul. — P-poft im? — Bocage, băiete. Nu-ţi place Bocage? — Ce-ce anume? — Eu ador mai ales sonetul acela care începe aşa: Bocage eu nu mai sunt!.. ./în groapa sură... Nu ştiu de ce, simt mereu că la mine se referă. Deşi nu mă cheamă Bocage... Dar, ciudat, sunt mai puţin nemângâiat când recit tare aceste două versuri. Se prea poate ca din cauza acelui îngroapa sură... — Nu...Nu... — Tu eşti portughez, nu-i aşa? Te-am auzit vorbind în somn. Sau asta sau... Numai că accentul mi se pare...

Vocea acelei stânci vorbitoare este profundă şi cavă, pare să facă ecou. Dacă tunetele ar avea voci, poate că aşa ar fi. Nu e propriu-zis dezagreabilă, doar ciudată. Aminteşte parţial de un cântăreţ de jazz care şi-ar controla vocea ca să nu provoace un cataclism cu vibraţiile laringelui. — Ce-ce..., am bâiguit. Ce eşti tu? Trebuie să aveţi înţelegere faţă de mine, eram cuprins de cea mai totală panică. Ştiam că plecaserăm să-l vânăm pe Anibalector, dar una era să te gândeşti la existenţa lui în confortul corăbiei, şi cu totul altceva să te afli chiar în faţa animalului, confirmând că nu, nu era un mit. Era mult mai rău decât un mit: era un monstru real. Părea să stea aşezat, cu mâinile atingându-i picioarele, de înălţimea a trei etaje. Atunci cum o fi în picioare? Un monstru care ar putea să mă facă bucăţele, judecând după osemintele care se amestecau printre cărţi. Ca bomboana de pe colivă,dacă ar avea chef. Nu,

panica mea era oricum, numai iraţională nu. Era chiar foarte raţională, dacă se poate vorbi de o frică împanicată. — Mă întrebi cine sunt? Ce sunt? Credeam că ştii. Făptura m-a privit cu o oarecare curiozitate. Sau vei fi nimerit aici din întâmplare? Te duceai la cinema şi ai încurcat strada, nu-i aşa? —T-tu? Tu eşti Anibalector? Nemăsurata făptură a făcut semn că da, din căpăţână. — Şi... tu vorbeşti? Chiar vorbeşti? — Păi... Monstrul a scos ceea ce, cu bunăvoinţă, s-ar putea lua drept un oftat: — Dar vorbitul e ca tenisul, fără parteneri n-are prea mult haz. De asta citesc. E mai autonom. Depind mai puţin de bunătatea străinilor, cum ar spune Tennessee Williams.

— Tu...tu vorbeşti? am repetat. Hotărât, în noaptea aceea nu puteam fi un bun partener de tenis. — Ce te miri atâta? a întrebat monstrul. Tu nu vorbeşti, băieţaş? — Bine, dar eu..., aproape că m-am înecat. Eu sunt om! El m-a măsurat cu privirea. Mi-aduc aminte că mi-am spus, cu o oarecare uşurare, că mai bine cu privirea decât cu o lăboaie. — Eu aş zice mai curând puştan, a mârâit. Câţi ani ai? — Şa... şaptesprezece. — Şaptesprezece? m-a luat el în râs. Îţi dau doisprezece şi e şi-aşa prea mult. Altul să fi vorbit aşa cu mine, aş fi fost furios, pentru că aveam déjà cincisprezece ani şi el acum părea dispus să mă jignească. Dar n-am zis nici pas. Iar el a continuat: — Ascultă, părinţii tăi ştiu că umbli pe-aici la ora asta?

—Sunt orfan, am minţit. Stânca a părut să chibzuiască la cuvintele mele. — A! Asta-i altceva. Simţeam că aveam febră, eram confuz, pierdut. Eu sau universal întreg. Eu sau universul - unul din noi intra în flagrant delir. — Tu..., am ezitat. — Da, băieţaş? — Tu... Tu eşti Dumnezeu? Sau vreun soi de zeu, voiam să spun, dar n-a ieşit aşa. — Dumnezeu, eu? Ha! Ha! Ce idee prostească! Uită-te la mine. Şi a ieşit din umbră. Razele lunii i-au luminat faţa, dacă se poate numi faţă masa aceea enormă şi neagră, mai mare decât o poartă, aplecată spre mine. Doar nările aveau suficientă lăţime ca să încapă acolo un om. Acea stranie făptură era vag asemănătoare cu... o gorilă? O gorilă de dimensiunea a zece elefanţi, fireşte.

— Dacă aş fi ce ai spus, asta ar însemna că maimuţa ar fi creată după chipul şi asemănarea Lui, şi nu, cum spune cartea cea bună, domniile voastre.

— Tu... Tu cunoşti Biblia? — Sigur că o cunosc. Colosul şi-a încruntat fruntea. Tu nu? — Da... Nu...Vreau să spun, o cunosc, dar n-o cunosc. — Rău. Ai citit-o sau n-ai citit-o? — De citit, chiar citit, nu. Acum aproape nimeni nu mai citeşte. — Nu citiţi? Atunci ce faceţi? Cum vă petreceţi timpul?

— Păi... Se dau multe jocuri la televizor. Mai sunt concursurile... Şi novelele... Monstrul a făcut o strâmbătură oribilă care se poate să fi fost rudă îndepărtată a vreunui zâmbet: — A, nuvelele... Eu, de exemplu, chiar prefer nuvelele în locul romanelor. Mai scurte, sigur, dar mai comode... — Vreau să spun, telenovelele. — Telenovelele? a urlat monstrul, aproape împingându-mă în prăpastie cu forţa plămânilor săi. — Televizorul. E ceva care... Omul ia loc cu telecomanda în mână, şi stă aşezat ca să vadă petrecându-se lucruri. Monstrul a clătinat din cap. Cu siguranţă auzise deja de aparatele electrocasnice, fiindcă manifesta mai degrabă supărare decât surpriză. — Să vadă petrecându-se lucruri? Ce anume s-a întâmplat ca să facă să se întâmple lucruri? — Păi, nici cititul nu e... Răgetul lui a răsunat în peşteră. M-am temut că putea să-mi cadă încap o stalactită şi să mă tragă în ţeapă peste osemintele semenilor mei. În fine, de-ar fi fost asta singura mea temere... — Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu stai să te zgâieşti la un perete vorbitor! Monstrul a lăsat să-i cadă lăboaiajos, spulberând prin aer o sumedenie de oase. Poate să pară acelaşi lucru, băiete, dar este exact contrarul. Asta-i bună! Monstrul s-a domolit până la urmă. Şi chiar a râs: — Dumnezeu... Aveţi şi voi nişte idei... Eu nu voiam decât să mă ascund, dar m-am străduit să vorbesc. Cât timp îl îndemnam să vorbească, poate că uita să-mi facă la fel ca celor-lalţi... celorlalţi ale căror rămăşiţe erau răspândite prin peştera enormă. — Atunci ce eşti? Cum de vorbeşti? Cum de ştii să citeşti? — Ce sunt depinde, fireşte, de cel care mă vede. Cine mă urăşte îmi dă numele cele mai rele: ticălos, nemernic, fiu de târfă, animal scârbos, respingător şi josnic. Cine mă iubeşte îmi spune altfel, sper. Asta-i viaţa. Altă întrebare? — Cum vorbeşti? — Cum vorbesc? Straşnică întrebare. Cu gura. — Nu mă refer la asta, am răspuns, privindu-i gura enormă şi rugându-mă să nu-i treacă prin gând să-mi ceară cu împrumut vreun braţ,ca să se scobească în dinţi. — Ştiu, ştiu, nu te supăra, micuţule. Vrei să ştii cum am învăţat săvorbesc. Nu fi atât de susceptibil, că-ţi face rău la bilă. Ei bine, mă gândesc că voi învăţaţi să vorbiţi înainte de a învăţa să citiţi. La mine a fost invers. Şi mai sucit, asta pot să-ţi garantez. Să înveţi să citeşti singur, fără nimeni cu care să vorbeşti, să n-aibă cine să-ţi lămurească un dubiu, să-ţi explice măcar cărui sunet îi corespunde fiecare literă. Mulţi ani am crezut că O era L - şi P era R, ca în rusă... Dar am avut timp şi răbdare. Timp şi răbdare, două lucruri care, împreună, fac aproape cât inteligenţa. — Dar vorbeşti foarte bine portugheza, l-am lăudat, linguşitor. — Mulţumesc. Mai vorbesc destul de rezonabil suedeza, olandeza, rusa, umbundo, ebraica, mandarina, engleza, poloneza, sârbo-croata, maghiara şi islandeza. Şi,

desigur, mă descurc şi în kirghiză. Vorbesc limbile naufragiaţilor care se varsă pe insula asta, şi cele ale cărţilor care, mai preţioase pentru mine decât dublonii de aur sau colierele de diamante, ajung pe coastă. Cât priveşte limba ta, uite, s-a nimerit; s-a nimerit, până s-a isprăvit, într-un timp era ce-mi ajungea cel mai mult, atât cantitativ, cât şi (jur că nu spun asta ca să te flatez) calitativ. Dar în ultima vreme a început parcă să se mai rărească. Ajunsesem să cred că încetaserăţi să mai existaţi, se întâmplă uneori. — N-nu, încă mai existăm... — Mă bucur să aud asta. Dar pesemne că nu mai sunteţi o ţară de marinari, nu-i aşa? — Am fost. — Păcat. O să-mi ruginească limba. Ştii că e foarte greu să nu ai o bibliotecă publică pe-aproape... Uneori, mă trezesc că citesc pentru a n-a oară aceleaşi cărţi. De exemplu, îmi place mult Garrett al vostru, dar mi s-a acrit de refrenul ăsta, Cine eşti tu, pelerinule? Nimeni! Mai ales mă irită fantastic soţul care se întoarce după douăzeci de ani şi, tâmpitul, vrea ca totul să fi rămas la fel. Evident, nu i-a spus nimeni că Făcută-i lumea-ntreagă din schimbare Şi zilnic are-o nouă însuşire Nările lui Anibalector au sforăit cu atâta forţă că mai, mai să cad jos. — Şi nu se găseşte nimeni să-i dea o pereche de scatoalce bărbatului ăstuia, care sentoarce numai ca să le facă tuturor viaţa amară? Dacă era după mine, i-aş fi smuls capul dintr-o muşcătură - tac! - şi se încheia socoteala. N-ar mai fi existat niciodată pelerin pentru nimeni. Dumnezeule... Mi-am dus dosul palmelor la gură, îngrozit: —Tu... Tu chiar mănânci oameni? Făptura a luat un aer modest: — Păi, ce pot să-ţi zic? Sunt un individ care are nevoie de multă hrană. — De-adevăratelea? Chiar mănânci? — Îmi place mai mult decât orice limba portugheză... Iar când prind nemţi, fac drob. Uite, de exemplu, poemul meu favorit e unul de Álvaro deCampos 2: Într-o zi, într-un restaurant, în afara spaţiului şi a timpului, Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci. I-am spus delicat omului de la bucătărie Că le preferam calde Fiindcă măruntaiele (gătite după reţeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci. — Dar asta-i imoral! — Imoral, imoral... Se vedea că era stânjenit. Sau poate mai curând indignat. Imoral? Imoral e să le faci celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie. — Nu ştiu despre ce vorbeşti, am răspuns. — Găseşti că e frumos să veniţi aici, să încercaţi să mă vânaţi, cum procedaţi voi de atâţia lustri? O, nu face pe prostul, ştii foarte bine că-i aşa. Mai întâi aţi pornit în căutarea oamenilor fără cap, pe urmă a unicornilor, pe urmă a grifonilor şi a himerelor... Şi a mea, după aceea. N-a fost destul că aţi dus un rinocer la ambasadă Papei sau un biet indian în dar reginei, trebuie să-l mai şi arătaţi în circurile voastre pe subsemnatul, sluga dumneavoastră. — Păi... — Ascultă, eu sunt foarte prietenos, dar cu mine aşa stau lucrurile: vreţi să mă vânaţi? Foarte bine, dar vreau şi eu ceva: vreau să am ce mânca la prânz. Cap sau pajură, ce

facem mai întâi? Şi întâmplarea face că am câştigat până acum întotdeauna eu: capete. Aşadar, mai întâi vă mănânc şi pe urmă, dacă mai sunteţi pe-aici, mă capturaţi. —Dar asta se numeşte canibalism!

Monstrul şi-a schimonosit buzele în ceea ce am presupus a fi un zâmbet cinic: — Caniba... cum?! — Canibalism! Să-ţi devorezi chiar semenul. 2 Un heteronim al lui Fernando Pessoa. În biografia pe care i-o alcătuieşte, este inginer naval şi admirator al lui Whitman. (N. red.) 3 Vezi „Măruntaiele după reţeta din Porto”, din volumul Fernando Pessoa, Odă maritimă şi alte poeme, traducere de Dinu Flămând, Ed. Univers, Bucureşti 2002, p. 289. (N. tr ).

Da, era un zâmbet. Un zâmbet, dacă se poate spune, de o maliţioasă bonomie. Sau de o bonomă maliţie: — Dar eu nu sunt semenul vostru! Asta-mi mai lipsea... Eram furios. Fapt e că nu se putea vorbi cu el! Şi nemernicul continua să râdă. Să râdă de ce, se poate şti? Ce era atât de nostim? Şi atunci am înţeles. Ce idiot! Eu argumentam, argumentam, iar el nu se gândea decât la un singur lucru. Cu toată conversaţia, cu enervarea, cu duelul de cuvinte, îmi pierise... frica. Mă aflam în faţa teribilului Anibalector, iar el, teribilul Anibalector, mă făcuse să uit de frică. Chiar şi aşa, trebuia să scap de încăpăţânări. Am decis să fiu la fel de brutal şi direct ca el: —Ai să... Ai să mă omori?

Anibalector s-a uitat la mine cu ceea ce s-ar putea desemna drept curiozitate: — Vrei să te omor? M-am indignat: — Ce întrebare e asta? — Da sau nu? a mugit el, aproape blând. — Sigur că nu! am exclamat. — Fiindcă am prins deja unii care mă rugau să-i omor. — Şi... tu? — Le-am făcut pe plac. — Eu nu vreau să mă omori. — Foarte bine. Atunci poate n-o să te omor. — Poate? — La fel nu ai vrea să-ţi smulg un picior ca să ciuglesc ceva de probă, presupun. M-am înfiorat: — Nu. Nici asta. — Foarte bine. Spune-mi atunci ce ştii să faci? — Să fac? — Ca să devii util. —Ştiu... pot să vânez. Anibalector s-a uitat la mine cu o privire neîncrezătoare. — P-pot să gătesc! — Mie îmi place carnea crudă, a strigat cu răceală Animalector. Pe cât posibil, în sânge. —Ş-ştiu ... Am încremenit. Atunci, nu ştiu... Anibalector a mârâit: —Ştii să spui poveşti?

Mi-am amintit de nopţile pe corabie. Uneori Keequog sau contramaistrul povesteau anecdote. — Mmm... Mai mult sau mai puţin. — Va trebui să te străduieşti ceva mai mult decât mai mult sau mai puţin. Aşa nu ajungeam nicăieri. În fine, de ce să continui să mint? — Nu ştiu să spun poveşti, am mărturisit, descurajat. — Atunci stăm rău. Ştii să citeşti, barem? — Ş-ştiu. — Cu uşurinţă? — D-ddda... — Foarte bine. Nici eu nu sunt un sultan, n-am nevoie de cineva care să-mi spună poveşti. — Sultan? — Ţi-aş fi recunoscător să nu mă mai întrerupi. După cum spuneam, n-am nevoie de cineva care să-mi spună poveşti. Dar simt nevoia de cineva cu care să discut. Cineva care să-mi spună: Măi băiete, ar fi bine să schimbăm nişte idei pe această temă. Tu ce spui? — Păi... — Eşti dispus să schimbi nişte idei cu mine pe o temă? — Sunt. Şi aşa am început să citesc în timpul zilei cărţile pe care Anibalector mi le indica şi pe care, seara, le comentam împreună. Am descoperit căsultanul la care se referea era cel din O mie şi una de nopţi, căruia o anume Şeherezada trebuia să-i spună câte o poveste în fiecare noapte, iar la sfârşitul fiecăreia să-l menţină pe sultan suspendat în aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple în continuare, deoarece când n-ar mai fi avut poveşti, sultanul i-ar fi tăiat capul - ceea ce, pe lângă alte inconveniente, ar fi lăsat-o fără un loc unde să-şi atârne cerceii. Şi eu care credeam că acel „continuarea în episodul următor” fusese inventat pentru telenovele...! Tot aşa am aflat şi că Ar fi bine să schimbăm nişte idei pe această temă era titlul unei cărţi a unui oarecare numit Mário de Carvalho. Mai lung, chiar, este doar titlul Şi din mijlocul lumii prostituate mi-am păstrat iubire doar pentru trabuc, de un oarecare Rubem Fonseca. Am citit povestea unui bărbat care se credea rege, cea a altcuiva care a înnebunit devenind rege, cea a altuia care a fost omorât tocmai pentru că... era rege. Şi aşa am început să citesc câte puţin din toate. N-am citit în viaţa mea cât am citit în timpul acela - săptămâni? luni? mai mult? - pe care l-am petrecut în peştera lui Anibalector. L-am citit pe Jules Verne şi al său Ocolul pământului în 80 de zile, pe Julio Cortázar şi al său Ocolul zilei în 80 de lumi; am citit Cei trei muşchetarişi Aventurile lui Tom Sawyerşi Fraţii Karamazovşi Crimă şi pedeapsăşi Oraşul şi muntele şi Dinozaurul excelentisim şi Aventurile lui lonică-Fără-Frică, iar neînfricatul erou Plângi-Că-Acuş-AiSă-Bei mi-a trezit dorul de ţara natală. Şi o carte pe care a trebuit s-o citesc într-ascuns pentru că m-a făcut să plâng numită Es teiros , povestea unor bărbaţi care n-au fost niciodată copii, după cum stătea scris acolo, deşi mie mi se păruse mai curând cronica unor copii care, deşi maltrataţi ca bărbaţi, reuşeau totuşi să fie copii - de exemplu, şi acolo exista un Gineto... Am citit poveştile cu ciomăgeli la bâlciurile din O Malhadinhas, am citit... Unele cărţi îmi plăceau mai mult decât altele, dar am învăţat să apreciez, au ajuns chiar să-mi placă şi cele care, la început, mi se păreau mai complicate şi niţeluş cam... în fine... Ce pot să spun? Chiar şi poezie am început să citesc, ce să fac... Sigur, aveam un mare stimulent: la fel ca în cazul Şeherezadei, ce avea să se întâmple oare când Anibalector se plictisea de mine? Cu diferenţa că, dacă ea spunea poveşti, eu le citeam - şi nu mi-era uşor să pricep întotdeauna care din cele două

activităţi ar fi mai pretenţioasă. El voia pe cineva cu care să vorbească despre cărţi şi ce puteam eu să fac(spre binele meu) decât să mă străduiesc să fiu la înălţime? Între timp însă, ştiam că nu eram la înălţime. În anumite momente mă simţeam doar puţin mai mult decât o cutie de rezonanţă. Şi mă enervam pe mine: cum e posibil ca un... un animal, pierdut pe o insulă la capătul lumii, să ştie mai bine ca mine felul în care, în ţara mea, oamenii lucraseră, trudiseră şi se jucaseră cu limba mea? Din fericire, acele momente de descurajare nu erau decât asta: momente. Nimic nu-l poate face pe un adolescent să uite de problemelelui decât gândul că este singur pe o insulă pierdută, alături de un monstru de erudiţie. La fel mi se întâmpla să mă întreb dacă Anibalector voia un interlocutor sau un discipol. El probabil că nu vedea deosebirea. Sigur e că adora să dueleze cu mine - sau să mă folosească pentru a duela cu sine însuşi. — Un cititor trebuie să se menţină neutru faţă de cartea pe care o citeşte, întrebi tu? Eu n-aş fi atât de radical. De ce s-ar cădea ca eu să încetez a fi eu numai pentru căl aud pe altul cum gândeşte? Şi cum aş putea eu să încetez a fi eu, chiar dacă aş vrea? Să se fi inventat oare déjà chirurgia plastică pentru spirit? Totuşi, e adevărat că cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii. A vorbi limba cărţii şi a se abandona învoia melodiei ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-şi risipească forţele vâslind contra mareei. Nu zic că trebuie să ne supunem, dar trebuie să fim disponibili. Cartea, prin faptul că este scrisă, a făcut deja un pas mare către noi: e un dar. Acum ne revine nouă să mulţumim pentru amabilitate şi să facem un pas către carte. — De ce? — De ce, de ce... Anibalector, la fel ca oamenii, nu era mulţumit când îi lipseau cuvinte sau argumente. — Păi, nu ştiu. Poate fiindcă cheia lecturii se află chiar în cartea pe care o citim. Pentru Anibalector, o carte era o întâlnire între două voci: a noastră şi a cărţii. Şi să faci sublinieri într-o carte nu este nimic rău, e aproape ca şi cum ai citi dublu; e semn că ai întâlnit un pasaj, o frază, un paragraf, care-ţi spune ceva, iar asta, după el, era de nepreţuit. E aproape ca şi cum ai fi găsit, pe gratis, un al doilea pasaj. — Te autorizez să subliniezi cărţile pe care le vei citi aici. Ele nu aparţin nici unei biblioteci publice, sunt ale mele, aşa că, dacă eu spun da,le poţi mâzgăli după bunul tău plac. — Cărţile sunt ale dumitale? m-am hotărât să-l provoc. Nu ştiam că le-ai cumpărat. Anibalector a arătat spre osemintele care, ciudat, deşi erau ale semenilor mei, numi mai provocau repulsie sau frică. Să fi câştigat eu atâta încredere în el? N-ar fi fost mai înţelept să mă tem că nu eram altceva decât o jucărie (un divertisment) pe care Anibalector ar strivi-o deîndată ce ar înceta să-l mai distreze? Poate, dar nu mă gândeam la asta.Tocmai făceam un lucru pe care, din câte îmi aminteam, nu-l făcusem niciodată la şcoală: învăţam. Şi simţeam ceva şi mai straniu: îmi plăcea să învăţ. Să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi - uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea. Alteori, nici chiar atât.Unele cărţi erau mai curând ca acele picturi ce imită uşi şi ferestre, iarcând ajungi acolo te loveşti cu nasul de un zid. Dar pe acestea Anibalectorle dispreţuia, chiar dacă nu mă împiedica să le citesc. Să

învăţ că uşile astea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă. — În cel mai rău caz, cheia e ascunsă sub un preş sau un ghiveci. Dar e acolo, poţi să fii sigur. Autorul n-a plecat cu ea în buzunar. Chiar dacă nătărăul e convins că aşa a făcut, n-a luat-o. Cheia a rămas acolo. Să învăţ că, după unii, lumea încăpea toată într-o simplă literă. Să învăţ să nu-mi fie frică să citesc poezie, chiar din cea din care nuse înţelege nimic, ca de exemplu asta:

În labirintul unui labirintodont stă un gigant păzind un pont (Şi astăzi mă mai întreb ce-o fi vrând să însemne.) — Nu-ţi bate capul cu ce vrea să spună poemul, ascultă doar ce spune poemul. Iar dacă n-ai să înţelegi ce spune, nu-ţi bate capul. — Să nu-mi bat capul? Să nu-mi bat capul, cum adică? — Te duci să dai o raită, să te aeriseşti, şi te cufunzi din nou în versuri într-o altă zi oarecare. — Hm... — „Hm”, nimic. — Hm... — Ştii ce-i un condor? — Nu chiar... — E o pasăre de pradă. Trăieşte în Cordiliera Anzilor, acolo pe piscuri. E în stare să transporte un miel prin văzduh. — Chiar?! — Aşa trebuie să ne purtăm noi cu poemul. Nu întotdeauna e bine să ne apropiem de el cu o vocişoară suavă şi ochişori de amorez de mahala.Uneori trebuie să fim precum condorul. Să ne cufundăm în picaj şi să încercăm să înşfăcăm prada. — Şi dacă nu reuşesc să înşfac prada? — Dacă nu reuşeşti şi ea fuge şi turma se risipeşte, ei bine, mai încerci altă dată. Un cititor, aidoma unui prădător, în unele ocazii n-are alt-ceva de făcut decât să aibă răbdare. Să plece şi să se întoarcă în altă zi, ca să vadă dacă de astă dată merge mai bine. — Dar... Şi dacă tot n-o să înţeleagă nici aşa? — Să înţelegi nu-i cel mai important. Tu înţelegi fetele? — Nu, am admis. — Asta nu te împiedică să le găseşti interesante, nu-i aşa? — Între timp, lasă-mă să-ţi spun. Una e un text care intrigă, şi alta unul încuiat mai ermetic decât o centură de castitate. Niciodată să n-ai încredere în virtuţi prea abstracte. Ţi-aminteşti de sonetul acela al lui Luís Vaz Camões pe care l-am citit zilele trecute? Nu cel cu schimbarea, celălalt: Transformă-se amantu-n preaiubită Prin vrerea multei sale-nchipuiri, Aşa-ncât nu mai am altă dorinţă, Având în mine partea mult dorită. — Da, mi-amintesc... — După cum vedem, asta e partea în care el repetă ce-a fost învăţat, chiar ca să vadă dacă a înţeles cum trebuie. Iar ceea ce a fost învăţat era: că amorul aşa cum trebuie să fie, trebuie să fie platonic. Doar că după acee areplic a lui este: da, e-n regulă, pe naiba, dar asta nu-i pentru el, fiindcă... Amorul viu şi pur din care-s plămădit Precum materia simplă-şi caută forma. — Si asta vrea să spună ce? —Doar atât: că până şi cel mai pur gând are nevoie de niţeluş corp. Zilele, săptămânile, nu ştiu dacă nu şi lunile, treceau. M-am dus decâteva ori la vânătoare cu Anibalector, în jungla aceea deasă şi periculoasă. Cu toate acestea,

Anibalector îmi sugera să nu mă îndepărtez mult de peşteră. Material de citit nu lipsea, şi mai erau şi alte forme de petrecere a timpului decât să-mi risc viaţa. El nu mă ţinea prizonier, a spus. Pur şi simplu, existau primejdii pe insulă pe care nu eram pregătit să le înfrunt: dinozauri carnivori, lilieci carnivori, insecte carnivore, plante carnivore, aproape că s-ar putea spunecă întreaga insulă era carnivoră. Stând şi reflectând bine, până şi eu eram carnivor, deşi în ultimul timp nu mi-am exersat prea mult această calitate.Anibalector îrni aducea mai cu seamă fructe, pe care eu trebuia să le cercetez cu atenţie înainte de a muşca din ele, ca nu cumva să aibă larve- da, tot carnivore. În unele ocazii, Anibalector mă punea să citesc lucruri care mai-mai să mă facă să-i invidiez pe cei ale căror oseminte zăceau pe solul cavernei. — Cum găseşti asta? mă provoca el. — G-găsesc că e bine. — Îţi place? — Da... — Nu pari foarte entuziasmat. — Îmi place... Se întâmpla să fie adevărat că începuse să-mi placă, dar contrarul nu era nici el exclus. În acele ocazii, când, oricât m-aş fi forţat, lectura era de neînghiţit, mă simţeam ca puştii care aruncă într-ascuns legumele la gunoi şi pe urmă spun că au mâncat tot. — De plăcut chiar îmi place... dar nu înţeleg foarte bine. — Tot e un progres, ofta Anibalector. Acum câtva timp nici nu înţelegeai, nici nu-ţi plăcea. Iar eu, mândru, credeam că-l păcălisem. Dar şi lui îi plăcea să-mi întindă curse. — Sunt pur şi simplu uimit cum de-ţi poate plăcea asta. Eu găsesc că-i de neînghiţit. — Păi, şi eu... — Nu trebuie să-ţi placă totul, ştii? A fi disponibil înseamnă şi a fi vigilent. Capul tău nui o ladă de gunoi în care arunci cărţi. Dacă o prăjitură chiar nu-ţi place, o mănânci totuşi? Răspunsul e: depinde. Ca să-ţi creezi gustul, ca să capeţi încredere în gustul tău, trebuie mai întâi să ţi-leduci. Şi a adăugat, cu un zâmbet pişicher: — Norocul tău e că ai un profesor bun. A venit o zi când aproape că mi-am pierdut răbdarea, încercam să citesc o carte a unui brazilian numit Guimarães Rosa - dacă nu mă înşel Marele Sertão: Cărări - fără să pricep nici o iotă din ce spunea: Canonadă. Împuşcăturile pe care le-aţi auzit au fost din cauza unei certe nu de om, Doamne păzeşte. Mi-am potrivit mira pe arborii din curte, pe sub rigolă. Ca să nimeresc. Toată ziua fac asta, îmi place; tocmai din tinereţe. De acolo au venit să mă cheme. Cauza unui miel: un miel alb, rătăcit, cu ochii de n-ar fi... Doar că n-am aruncat cartea pe jos, pentru că era ceva ce-l înfuria cel mai rău pe Anibalector. Până când am explodat: — Dar, la urma urmei, cititul serveşte la ce? Anibalector a ridicat una din lăboaiele lui cât casa care, deşi erau în locul picioarelor, aveau şi policari. O clipă, am crezut că o să mă bată -vreau să zic, să mă strivească. Dar nu, era doar un gest dramatic. Şi-a unit celelalte degete cu degetele mari, le-a fluturat prin faţa mea şi m-a mustrat: — La nimic. Fiecare le ştie pe-ale lui. Eu ştiam că trebuia să tac, dar n-am rezistat: — La nimic? Ce tâmpenie! Anibalector a rămas cu ochii la mine. Un moment, părea că totul încremenise, până şi zgomotele junglei de afară. O picătură de apă acăzut dintr-o stalactită. În fine, Anibalector a spus doar:

— Într-o zi, tinere şi descreierat amic, vei învăţa că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cele care nu servesc la nimic. Supărat, mi-a întors spatele şi a plecat. S-a înapoiat abia a doua zi şi niciodată nam mai abordat subiectul. Rezultatul e că, după atâţia ani, tot nu ştiu sigur la ce serveşte o carte. Dar cred că ştiu ce ar spune Anibalector dacă ar fi aici: Cu atât mai bine. După un timp, reuşeam deja să citesc, cu plăcere, romane. Încă nu mă aventurasem în cele şapte volume din În căutarea timpului pierdut, de Proust, despre care Anibalector a spus că ar fi bine să le păstrez pentru bătrâneţe, dar eram deja destul de măricel ca să mă lupt cu cele o mie de pagini din Război şi pace al domnişorului Tolstoi şi rândurile dese din Anna Karenina deja răsunau pe-acolo... Ba chiar ştiam şi că, spre deosebire de zicală, volum înseamnă calitate. Faptul de a fi voluminos nu era în sine ocalitate, dar că dimensiunea implica densitate, era formă , de asta nu mă mai îndoiam. Nu era vorba numai de romanele-fluviu, de romanelejunglă.Era nevoie de multe liane, de multe pagini, pentru a avea senzaţia că te-ai vârât într-un labirint căruia nu-i cunoşteai - nici nu voiai să-i cunoşti - ieşirea. Dar într-o zi, ca de obicei, Anibalector m-a păcălit: — Ascultă, băieţaş, poţi să-mi spui ce părere ai despre povestirea asta? — Sigur, nici o problemă. Care-i cartea? — Nu-i o carte. E doar o pagină. — A, da? P-perfect. Anibalector mi-a întins foaia. Era o micro povestire a unui guatemalez pe nume Augusto Monterroso sau cam aşa ceva. Şi pe ea erau scrise doarurmătoarele cuvinte: Când s-a trezit, dinozaurul era încă acolo. —Ce părere ai? Am ridicat din umeri: — Pare nostim. Omul visa un dinozaur şi, când se trezeşte, are surpriza să... — Foarte bine. Sau... Eu eram deja deprins ca Anibalector să-mi ceară altă lectură a aceluiaşi text. Aşa că am răspuns imediat: — Sau omul s-a trezit în secolul ăsta, dar descoperă că, după atâtea progrese tehnologice, mai există lucruri prin care încă mai suntem în epoca de piatră... — Doar atât? — Poate să mai însemne şi că nu există o adevărată deosebire între realitate şi vis, că nu sunt două lumi, doar două versiuni ale aceleiaşi lumi... — Nu-i rău deloc, băieţaş. — Ştiu, am răspuns mândru de mine. Şi restul? — Restul? Anibalector a făcut pe nevinovatul. Care rest? — Restul povestirii. — Nu există nici un rest, a spus Anibalector. Tocmai ai citit toată povestirea. — Doar asta ? — Doar. Nu ştiam ce să mai spun. L-am imitat pe Anibalector şi am început, cum făcea el de obicei, să mă scarpin în cap, parcă în căutare de păduchi. —E ceva ciudat. Pare incomplet. Anibalector a zâmbit, aprobator: — Pare, oarecum, dar nu mai mult decât un roman de trei sute de pagini. — Ce spui? am făcut eu, şmechereşte. Aud bine? — Auzi, auzi, a ripostat cuvânt cu cuvânt Anibalector. Povestirile cu adevărat valoroase sunt întotdeauna ca jocurile acelea pentru copii unde trebuie să unim punctele şi ni se cere să completăm noi înşine desenul.

— Desenul? — E un fel de-a spune. Anibalector a scos un zgomot surd din gât. Aveam impresia că nu era întotdeauna foarte mulţumit de mine. Chiar într-o zi când avea stabilită o luptă cu un tiranozaur („O poveste veche care se rezolvă astăzi”, a spus), Anibalector a mai avut totuşi timp să-mi plaseze o problemă, în timp ce-şi pocnea degetele: — Acum că ai mai citit câte ceva, începem să ne apropiem de partea cu adevărat bună: cea în care tu eşti cel care comanzi. Ia spune-mi, ce cărţi nu-ţi plac? — Nu ştiu. — Nu ştii? Eu să ştiu pentru tine? — Păi... — Nici un „păi”. Până acum e adevărat că ţi-am dat eu câte un brânci. Dar într-o zi trebuie să... Doar n-o să porţi toată viaţa rotiţe laterale, ca să nu cazi de pe bicicletă? — Se întâmplă că mie... Îmi plac toate cărţile. Anibalector m-a privit cu milă: — Măi băiete, sper să nu fie chiar aşa. S-a înapoiat pe seară, plin de sânge, dar cu un zâmbet de triumf pe mandibule. Ţâra după el carcasa tiranozaurului. — Provizii pentru o săptămână. Trebuie să recunosc că tipul avea ditamai dinţii, dar cu nişte braţe aşa micuţe unde voia s-ajungă? — O să mâncăm carne de tiranozaur?

— Seamănă cu carnea de şarpe, m-a liniştit Anibalector. Are gust de pui de găină. — Bine. Mă tot gândesc la chestia aia cu cărţile care nu-mi plac. — Şi? — Păi, de exemplu, să luăm un roman. Ceea ce face ca romanul să fie bun e o intrigă solidă, personaje credibile, dialoguri bogate, nu-i aşa? — Bogate? — Dinamice, ascuţite, vioaie. — Poate. N-am înţeles: — Poate? — Asta nu serveşte la nimic, dacă romanul nu are ritm, melodie... — Ca în poezie?

— Chiar aşa. Marea diferenţă e că poezia se preface că prelucrează mai mult cuvântul, iar romanul se preface că prelucrează mai mult realitatea. Dar rezultatul e acelaşi. — Acum am înţeles. Până şi o carte de proză trebuie să aibă un ritm cert. — Poate. — Poate? Nu înţelegeam. —Complicaţia e că ritmul cert nu vine din afară, ci dinăuntru. Chiar nu înţelegeam: — Dinăuntru, cum adică? — Dinăuntrul tău, în primul rând. Tu eşti instrumentul tău de lucru. Şi, de asemenea, din însăşi ţesătura textului, înţelegi? — Mai mult sau mai puţin. — Bun, poate o să-ţi fie mai uşor să înţelegi cu un exemplu. Cititul e ca patinatul, se învaţă prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust. Adineauri am spus ţesătura textului, dar e o prostie, fiindcă e acelaşi lucru. Textul e o ţesătură şi ţesătura e un text. împletirea unor fire diferite- ritm, sens, cuvinte -, pentru a alcătui un covor de cuvinte, un covor cu un desen care poate să fie mai mult sau mai puţin laborios, încurcat,stimulator, misterios. Adică, ceva care se citeşte. Pricepi?

— Ce să pricep? — La naiba! Uite, citeşte asta... Citeşte asta şi pe urmă vorbim. — Dar nu se înţelege nimic din ce stă scris aici! — Atunci trebuie să inventezi altă formă de a citi sau de a vedea, nu-i aşa? Într-o zi am făcut prostia să-l întreb pe Anibalector cum de nu are televizor în peşteră. — Televizor? a răcnit, furios. Şi la ce-ţi trebuie aşa ceva? N-ai cărţi destule? — Păi, ca să văd programe nostime... — Găseşti? Anibalector a aruncat o carte - dacă nu mă înşel, o ediţie de buzunar din Orla ndo de Virginia Woolf - pe jos. Uite, fluieră cartea, să vezi dacă vine la tine. Nici n-am încercat să fluier. Mă căiam deja că deschisesem gura. — Nu vine la noi, nu-i aşa? Asta-i viaţa, aşa-s lucrurile bune din viaţă. Noi trebuie să facem un pas, lucrurile nu vin la noi de la sine, la nimic nu foloseşte telecomanda, oricâte butoane ar avea. — Da, da, am înţeles... Dar Anibalector se ambalase: — Viaţa nu înseamnă să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva care să te scoată din toropeală. Bine, dacă vrem ca viaţa să fie asta, nu va fi mai mult de atât, dar nu mi se pare cel mai bun mod de a ne folosi de ea. O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi asta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gurăcască. — Păi... — Şi a călători are, aproape întotdeauna, mai mult haz decât a rămâne pe loc. Nu ţi se pare? A doua zi, am hotărât să merg şi eu la vânătoare. Nu am înfruntat nici un monstru (am lăsat sarcina asta mai prozaică pe seama tovarăşului meu de vânătoare), dar m-am întors cu capul spart, rezultat al unui salt imprudent în direcţia unei liane putrede, înainte de a verifica dacă îmi putea susţine greutatea. Sigur, nici nu merita spus, eram pe cât de fericit, pe atât de julit. — Dar Saramago îţi place? Tare mândri trebuie să fiţi. Singurul Nobelportughez. Aşa e. Pesemne că-l iubiţi aproape la fel ca pe Fernando Pessoa. — Nu ştiu să-ţi spun mare lucru, am murmurat. De fapt, nu ştiam nimic. Tata cumpărase vreo două, trei cărţi de-ale lui, chiar îmi aminteam de una cu eticheta premiului pe copertă. Dar, după câte ştiam, nici el, nici mama nu trecuseră de copertă. Am făcut prostia să-mi găsesc o scuză: — Nu-mi plac cărţile cu multe virgule. — Ia ascultă, eşti idiot sau te prefaci? mi-a tăiat-o Anibalector. La urma urmelor, ce-ţi place? Mi-am umplut pieptul cu aer: — Îmi plac poveştile bine povestite. — Poveşti bine povestite, hm. Şi ce înseamnă o poveste bine povestită se poate şti? — Păi... — Păi află că o poveste prost povestită poate să prezinte mult mai mult interes, gust, sare şi piper, decât o poveste bine povestită. O poveste bine-povestită poate să fie lucrul cel mai nesărat de pe lume... În schimb, o poveste prost povestită poate fi de milioane. Nu-ţi plac cărţile cu prea multe virgule, spui? — Da... Când voiam, puteam şi eu să fiu încăpăţânat. — Ei bine, răspunsul meu este: depinde. Uneori vocea naratorului are nevoie de spaţiu, nu se mulţumeşte cu o frază măruntă, nu toţi trebuie să fie telegrafici, uneori fraza vrea să se întindă, să călătorească, să vadă până unde poate merge, transformată în

canoe coborând pe şuvoaie sau nimerind într-o cascadă şi contorsionându-se toată ca să nu se lovească depietre, sau vocea devine un talaz care se aude treptat până ce bubuie, şitună, şi explodează, ca o orchestră cântând un vals din care la început aproape că nu se aude nimic, apoi, puţin câte puţin, intră instrumentele, şi urcă, urcă, şi simţim o surescitare, anticipăm că ceva se va petrece, dar încă nu suntem acolo, naratorul încetineşte povestirea intenţionat, ne face să suferim, ne obligă să ne stăpânim, promite că la capătul călătoriei există ceva răsplătitor, dar râde de noi, ne înţeapă, spune că (dacă vrem) putem renunţa, spune chiar că majoritatea cititorilor renunţă, e o voce care ne vorbeşte ca un sergent la antrenamentul unor forţe speciale, al unor trupe de comando, iar sergentul ne şopteşte la ureche Măi băiete, du-te acasă, n-ai stofă pentru asta, du-te şi aşază-te în faţa televizorului să vezi un concurs şi să bei până cazi jos doar pentru asta eşti bun renunţă dragul meu pagina asta nu-i pentru tine acum nici măcar virgule cârji nu mai ai ca să te sprijini o mare piţigoi e prea îmbibat cu litere pentru camioneta ta nici nu mai reuşeşti să te concentrezi asupra frazei ai pierdut ritmul nici nu ştii la ce rând ajunsese şi eşti terminat mai bine renunţă, du-te de-ţi cumpără unul dintre romanele acelea siropoase care sunt întoarce discul şi cântă la fel, lef al ătnâc iş lucsid ecraotnî nici asta nu mai pricepi pentru că nici măcar nu eşti de pe vremea discurilor serioase, faţa A şi faţa B, tu eşti mai mult după moda lui mp3, generaţia ta nici măcar nu ştie să dea denumiri lucrurilor, doar sigle, până şi muzica voastră e o rămânere în urmă a vieţii, hip hop, hip hip hop, hip!, hop!, parcă ar sughiţa, hip!, saule-ar sălta o broască în gură, hop!, şi după această avalanşă cititorul sesimte silit să renunţe,caramba, colac peste pupăză nici povestirea nu avansează, paragraful ocupă deja o pagină şi jumătate şi fraza încă n-a ajuns la capăt, şi cititorul e gata să renunţe, chiar gata, gata, GATA SĂ RENUNŢE, până ce (brusc, ca o sfântă apărându-i unui mic păstor) înţelege că uneori paginile unei cărţi trebuie chiar să facă tobogan cu vorbele şi dacă te opui, te îneci, singura soluţie e să te laşi dus, să te laşi dus de torent, să te laşi absorbit de vârtejul cuvintelor, în loc să stai tot timpul săte văicăreşti că vrei o carte cu mai puţine virgule... — Da, da, am priceput, am spus eu, ca să termine odată. Dar Anibalector nu voia să se lase terminat. — Stil, voce, muzică. O carte valorează tot atât prin ceea ce spune ca şi prin felul cum o spune, înţelegi? — Înţeleg, am admis. (Cu convingerea unei oi transportate prin văzduh de un condor.) Şi aşa am mai învăţat că, pentru Anibalector, nu exista ceva numit o poveste prost povestită. Existau figuri făcute din cuvinte cu sau fără viaţă în ele. Şi că o poveste bine povestită putea, deseori, să fie mult mai dezagreabilă decât o poveste prost povestită . — Cartea trebuie să aibă stil. Dar şi cititorul trebuie să aibă stil. —Eu, ca să citesc o carte, trebuie să am stil? — Stil, personalitate, voce proprie, idiosincrazie, temperament, caracter, poţi să-i spui cum vrei, că până la urmă e totuna. — Dar eu n-am avut niciodată multă vocaţie pentru... — Tocmai asta-i ideea. Dar trebuie să găseşti o vocaţie. Iar, când o vei găsi, va fi vocaţiata . — Eu nu sunt...

— Să spunem că, la fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie. Am strâmbat din nas: — Eu sunt o piesă defectuoasă? — Şi ce-i de mirare? Uită-te la mine. Eu sunt şi mai şi. Şi totuşi, mă învârt, cum ar spune Galileo. Ţi-am vorbit vreodată de Bocage?

Am oftat, cu o neprefăcută plictiseală: — De sute de ori.

— Păi există un poem pe care nici nu ştiu să-l reproduc bine, nu nimeresc metrica, nici măcar nu ştiu dacă-i chiar de el (dar de părut, ce-I drept, pare), şi conţine cea mai bună definiţie a stilului pe care o cunosc. Ascultă: Toată lumea râde de şchiop dar de şchiop nu râde cine iubeşte fiindcă doar cine-l iubeşte pe şchiop cunoaşte graţia cu care şchiopul saltă când se duce la pat. — Vasăzică acum sunt şi şchiop, am mârâit. Asta-i bună! — Există şi lucruri mai rele, a fost singurul comentariu al lui Anibalector. Şchiop? Aş fi putut în clipa aceea să-mi amintesc de căpitan, dar eram la fel de departe de corabie ca de cea mai îndepărtată stea din galaxia noastră. În după-amiaza

următoare jucam golf, ca de obicei, cu un craniu. (Ce pot să spun? Nu exista nimic altceva care să servească drept minge. Iar hârcile sunt foarte utile, multifuncţionale: se pretau ca mingi, căni, rafturi pentru cărţi, oale de noapte...) La un moment dat, am lăsat tibia care-mi servea drept crosă şi m-am apropiat de Anibalector: — Pot să-ţi pun o întrebare? — Ţi-am spus vreodată că nu? Mi-am muşcat buzele o clipă. Pe urmă, am izbucnit: — De ce eşti uneori atât de enervant? — Enervant? Anibalector a făcut pe miratul: — Eu? — Da. Ca ieri, de pildă, când nu mai tăceai din gură. — Ei bine, a spus Anibalector, ţinând distrat craniul în echilibru pe degetul mic. Cred că dacă am fost enervant ieri e pentru că... — Pentru că...? — Îmi pot permite să fiu. — ?!? — Stai să văd dacă pot explica mai bine: e ca atunci când trecem de jumătatea unei cărţi. Dacă cititorul a avut răbdare să ajungă până aici, la pagina asta, putem să fim liniştiţi, n-o să dea drumul la momeală atât de uşor. — Ce vrei să spui? — Exact ceea ce spun: că sunt enervant cu tine pentru că mi-o pot permite. M-am simţit ciudat de descumpănit: — Aaa... Anibalector a oftat: — Dar şi, trebuie să adaug, fiindcă tu ai categoric nevoie ca cineva să te enerveze. Dacă nu părinţii tăi, atunci nu rămân decât eu. — Te înşeli, am protestat. Părinţii mei erau destul de enervanţi cu mine! Anibalector şi-a dezvelit dinţii. Acum chiar îmi plăcea, dar adevărurile trebuie spuse: avea zâmbetul cel mai urât pe care l-am văzut vreodată în viaţă. — Dar nu aşa cum ai tu nevoie, a bombănit. Probabil că intenţia lor era doar să se enerveze unul pe altul, iar tu ai încasat-o pe deasupra.

Tot ce e bun are un sfârşit. La fel şi tot ce e rău, doar că, din nu ştiu ce motiv stupid, mai degrabă ne dăm seama de cât de puţin durează lucrurile bune. În fine, nu e grav. Până la urmă... Se schimbă toate: vremi, voinţă, fire, Credinţă, ca si orice înjghebare; Făcută-i lumea-ntreagă din schimbare Şi zilnic are-o nouă însuşire. Dar asta-i greu de înţeles. Când suntem bine dispuşi, avem o vedere periferică, vedem binele şi răul. Când suntem prost dispuşi, vedem doar răul. E adevărat, nu-i aşa? În ziua când totul s-a sfârşit, m-am trezit cu certitudinea că se va produce un cutremur. Ca pentru a-mi da dreptate, o bucată de stalactită s-a fărâmat în bucăţi chiar lângă mine. M-am ridicat şi am văzut un spectacol ciudat: Anibalector, întotdeauna atât de molâu, adulmeca aerul parcă beat, bătând culăboaiele în pământ. Peştera se cutremura toată. Din fericire, s-a rostogolit afară, altfel ar fi provocat o surpare. La început am presupus că era furios. Dar nu din cauza mea, şi nici furios nu părea. Era mai rău: surescitat, ieşit din minţi, cu un zâmbet imbecil pe botul lui grotesc de care eu, cu timpul, învăţasem să nu mă mai tem. — Ce se întâmplă? am strigat. El îşi rotea ochii, visător, parcă cherchelit. — Cărţi! Cărţi proaspete! Sute de cărţi proaspete! C-cărţi proaspete? Am înţeles, jur că am înţeles chiar în clipa aceea, şi am încercat să-l avertizez, jur că am încercat să-l avertizez, jur că am încercat - cel puţin în capul meu. Ar fi trebuit să fiu mulţumit. Veneau să mă salveze! De ce nu eram mulţumit? Capul meu n-a avut timp să-i comunice gurii ceea ce Anibalector trebuia să ştie, dar nu ştia: că era vorba de o capcană. Am rămas încremenit, ruşinos de încremenit văzându-l cum coboară dealul, în salturi, spre golf, deşelat de gigantic ce era. Urlând: — Cărţi! Cărţi proaspete! E-hei, cărţi proaspete! Anibalector înainta singur spre cursă. Când sistemul meu nervos a reuşit să le comande picioarelor să pornească în fugă, era prea târziu ca să-l mai avertizez. Ce-aş fi putut face, oricum? Cum aş fi putut împiedica acel animal uriaş să cadă în capcana întinsă de camarazii mei? Fapt e că nu era nevoie să fiu acolo jos, pe plajă, ca să ştiu ce i se pregătea. Keequog cu torsul dezgolit, cu tot corpul tatuat cu poveşti scrise în peste cincisprezece limbi, acoperit doar cu o tanga, în vârful unei enorme grămezi de cărţi probabil un cerc de vreo douăzeci de metri în diametru-, cu o torţă în mână. Anibalector înaintează, ca o pasăre hipnotizată de un şarpe boa. Keequog surâde crud, apropiind torţa de cărţile de la picioarele lui. Anibalector rămâne mai întâi zăpăcit, pe urmă îngrozit şi, în fine, doar ieşit din minţi, parcă rănit de moarte: hrana după care jinduia cel mai mult distrusă în faţa ochilor săi? Cum? De ce? La un semn al căpitanului, au ţâşnit harpoanele îmbibate cu curara. Anibalector aproape că nu-şi simte carnea rănită şi, în loc să fugă, se cufundă şi mai mult în capcană, încercând să salveze puţinele cărţi care nu fuseseră încă mistuite de flăcări. La sfârşit, Anibalector sucombă, fără măcar să fi înţeles ce i se întâmplase. Contramaistrul a fost cel care m-a văzut primul: — Iacătă-l pe mus! Eşti în viaţă?

Iar Keequog: — În viaţă? Se vede imediat că-i os tare! Eu n-am spus nimic. Trebuia să fie o stranie privelişte, înfăţişarea mea, murdar, slab. Trist. Dar mai puţin impresionantă decât a lui Aniba-lector întins pe jos. Câţiva dintre marinari se fotografiau cocoţaţi pe pieptul lui. — Nu eşti bucuros, musule? s-a mirat contramaistrul. Am venit să te salvăm. Nici nu mi-am dat osteneala să le explic că n-aveam nevoie să fiu salvat. Sigur, învăţasem de la Anibalector dragostea de cărţi şi de cuvânt. Învăţasem şi că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înţeleşi de cei din jur.

Întoarcerea La întoarcere, tot oraşul era pe chei în aşteptarea noastră. O fanfară, rachete, feluci şi traulere împodobite cu banderole colorate, salve de tun trase de pe vechiul fort al debarcaderului, câte şi mai câte. În mulţime, căutând fără succes să se folosească de statură ca să se strecoare printre gărzile regale, i-am zărit pe Gineto şi pe ceilalţi şmecheri făcându-mi semn surescitaţi cu toţii, dar, chiar să fi vrut, n-aş mai fi putut să mă întorc la vechea gaşcă. O fată cu ochi căprui mi-a zâmbit şi, nu ştiu de ce, mi-am amintit de un fa do în care exista o rimă oarecare pentru „ochi căprui” - dacă nu mă înşel, „fascinanţii haihui”, dar putea să fie şi „încântări hai-hui”. Căpitanul se forţa să umble fără cârjă, mascându-şi mersul printr-un necontenit salut cu pălăria, cealaltă mână sprijinindu-şi-o pe umărul meu,cum se obişnuieşte cu un fiu adoptiv. Până şi exoticul Keequog era salutat cu admiraţie şi entuziasm de persoane care, m-am trezit eu gândind, înaltă ocazie l-ar fi dispreţuit şi şi-ar fi bătut joc de el poate chiar l-ar fi scuipat. Uralele au tăcut doar câteva momente, când Anibalector, leşinat, a fost ridicat cu ajutorul unor macarale pe o megacăruţă construită special în acest scop, trasă de două duzini de perechi de boi. Tractoare, excavatoare şi sute de oameni lucrau de câteva zile, 24 din 24, ca să construiască o aripă specială în grădina zoologică, cu o groapă de oasemenea adâncime că nici Anibalector n-ar fi reuşit să sară de acolo, şi unde avea să rămână instalat. La fel de instalat, probabil, ca gâtul unui spânzurat pe eşafod. În aşteptarea mea, într-o zonă acum departe de mulţime, se aflau două persoane. Când ne-am apropiat, căpitanul, contramaistrul şi Keequogau înţeles despre cine era vorba şi, cu un salut din cap, s-au dus larecepţia de la palatul regal. Tata şi mama păreau diferiţi, mai bătrâni, dar şi - cum să spun? – mai crescuţi. Ori poate era impresia mea, dat fiind că eu, cel puţin, mă simţeam mai crescut. — Hei, fiule! M-am prefăcut surprins: — A? Vorbiţi iar unul cu altul? Mama zâmbea cu buzele, dar cu mâinile îşi frământa mânerul poşetei. — Ne-am împăcat, da. Taică-tău s-a întors acasă... — A, am murmurat, îmi pare bine pentru voi.

— Şi am vrea să te întorci şi tu acasă, a completat tata. Iar mama: — Da, fiule. Chiar aşa. Am dori mult ca... Iar tata: — La urma urmelor, pentru tine suntem gata să mai facem o încercare. Iar mama: — Ca să-ţi oferim un cămin, o familie, dragoste şi tandreţe, să nu te lăsăm singur, sărăcuţule... M-am uitat la ei. În filmele poliţiste există poliţaiul bun şi poliţaiul rău.Aici, făceau amândoi pe poliţaiul bun. Dar era acelaşi lucru. Mi-am învârtit limba în gură: — Să fim din nou o familie? Ca să-mi daţi dragoste şi tandreţe. Mi-am luat un aer sceptic: — Şi credeţi că asta o să meargă? — Da, au spus la unison. (Doar că, din nefericire, fără prea multă convingere.) — O să mai facem o încercare, a spus tata. — Ce părere ai? a spus mama. Am fost rece, cum cere legea: — Regret. Nici să nu vă gândiţi. — Fiule... Aproape că-mi venea să-i zgâlţâi de umeri pe cei doi neghiobi. Omul are tendinţa să-şi vadă părinţii mai înţelepţi şi cu experienţă. Tristul adevăr e că, de cele mai multe ori, abia dacă fac umbră pe suprafaţa fermă (şi aparent mai sigură) a pământului. — Ascultaţi, eu am crescut. Creşteţi şi voi, vă rog. Vreţi să fiţi din nou împreună? Perfect, dar, vă rog, nu mă folosiţi pe mine ca pretext. În plus, trebuie să mă ocup de Anibalector. Şi am plecat, lăsându-l pe tata cu faţa căzută şi pe mama lăcrimând.Chiar şi aşa, nu le purtam eu lor de grijă. Nu va trece mult şi reproşurile reciproce o să înlocuiască lacrimile şi aerul îndoliat. Anibalector şi-a revenit încet din curara. Aici căpitanul avea dreptate: enorma lui masă musculară asimilase bine otrava. O veste bună pentru persoanele forte: un gras are mai multe şanse să supravieţuiască muşcăturii unui şarpe mamba sau unei tarantule decât cel mai elegant dintre slăbănogi. Dar Anibalector era melancolic, cu ochii lipsiţi destrălucire, goi, aproape ascunşi în faţa hirsută. Anibalector refuza să vorbească în public. Oricât s-ar fi forţat gloata vizitatorilor săl provoace, el, nimic. Mut, încruntat. Anibalector n-a mai deschis niciodată gura, de când a fost vânat pe insula lui. Nici măcar ca să-mi vorbească mie, ceea ce la început mă întrista şi ofensa, chiar şi pentru că mă făcuse să trec drept mincinos, inclusiv pe lângă echipajul corăbiei. Pe urmă, am înţeles. Eu îi duceam cărţi noi, iar el scotea un zâmbet vag, dar ştiam că nu-I e bine. Nici căpitanului nu-i era bine. Fusese primit de regină şi numit amiral-şef al corăbiilor regatului (gloria la care visase dintotdeauna) şi i se mai oferise şi o proprietate în Azeitão, dar avea aerul că - acum, că-şi împlinise visul - îşi pierduse o mare parte din raţiunea de a trăi. Odată, când grădina zoologică era gata să se închidă, m-am întâlnit cu vânătorul şi prada, ambii atât de melancolici, încât aproape că m-am întrebat care dintre ei era prizonierul. Păreau să poarte o conversaţie intimă, deşi eu ştiam adevărul. Puteam să jur că, îndepărtându-se, căpitanul şchiopăta mai tare ca altădată. Eu, şi asta-i adevărat, am început să-mi răresc vizitele. Ce pot susţine în apărarea mea? Am cunoscut o fată şi... Nu-s prea multe de spus, nu-iaşa? Anibalector nu mă dojenea, iar eu... Da, ştiu bine, eu trebuia să fiu mai atent, dar acum regretele nu servesc la nimic, şi nici n-a fost o greşeală atât de gravă - se cheamă adolescenţă greşeala mea.

Anibalector era singur. Mut şi liniştit. Nici măcar nu mai citea. Lua cărţile cu un soi de dispreţ descurajat, doar ca să nu decepţioneze cu totul pe cine voia să vadă maimuţa uriaşă care, aşa cum un papagal mimează vocea umană, poseda capacitatea de a maimuţări o fiinţă omenească citind o carte. Oamenii veneau să-l vadă pe Anibalector şi-i lansau versuri ca să-l provoace, cântece sfidătoare, dar el nu era dispus să stea de vorbă cu ei.Deşi groapa era adâncă, drept măsură de siguranţă mai era si prins înlanţuri. Şi stătea în colţul lui, atât de ascuns în umbră pe cât îi permitea volumul, răsfoind o carte fără mult entuziasm. Copiii îi aruncau migdale,cartofi prăjiţi, pahare de plastic pe jumătate goale cu răcoritoare carbogazoase şi pline de zahăr. Când gălăgia devenea insuportabilă, se culca pe-o parte, aproape indiferent, şi se prefăcea că doarme. Anibalector părea să-şi fi pierdut interesul pentru orice. Iar eu ştiam de ce, chiar dacă mi-era greu să-i explic cuiva. Omul se preface că-i place libertatea, dar de cele mai multe ori astea-s doar fiţe, poză pentru fotograf. Cu Anibalector însă era altfel: lui nu-i plăcea deloc, dar chiar deloc, să trăiască în captivitate. În acest punct al povestirii ajungem la partea pe care o cunoaştetoată lumea: eu am fost cel care l-a eliberat pe Anibalector. Aş putea să neg, dar la ce bun? Am fost deja condamnat şi, conform legii, nimeni nu poate să fie osândit de două ori pentru aceeaşi crimă. Şi, chiar dacă aş fi, eu încă îmi execut prima pedeapsă - şi mai am vreo câţiva ani buni. Nu mi-a fost greu să intru noaptea în grădina zoologică. În calitate de îngrijitor semioficial al lui Anibalector, mă bucuram de câteva privilegii speciale. Gărzile regale m-au salutat când, cu o sticlă de rachiu, le-am bătut la uşa gheretei, spunând că uitasem să-i comunic ceva important lui Anibalector, ceea ce le-a stârnit hohote de râs. Eu eram aproape ceea cese obişnuieşte să se numească o figură publică, iar o figură publică trebuie să fie întotdeauna gata să dea socoteală. Face parte din situaţie. Anibalector zăcea culcat printre cărţi neatinse şi coji de migdale. L-am strigat. Nu s-a mişcat. L-am strigat din nou, mai tare. — Haide, ştiu că eşti supărat, dar vorbeşte cu mine. E important!

În cele din urmă, ştiind că la ora aceea nimeni nu l-ar fi auzit, Anibalector a întrebat, uşor curios: — De ce-ai venit aici, băieţel? — Să te eliberez. El s-a sprijinit pe unul din coatele lui imense: — Chiar aşa? Acum îi atrăsesem atenţia. — Şi cum ai să faci asta, dacă se poate şti? — E acolo o macara. M-am gândit că, dacă aş reuşi s-o pun în funcţiune, tu te-ai putea agăţa de ea... — Şi crezi că o singură macara îmi suportă greutatea? Mi-am muşcat buzele: — Nu, nu ştiu. Dar trebuie să încercăm. Doar ca să ieşi din groapă... Anibalector a dat din cap, ceea ce am luat drept aprobare. După o pauză, a întrebat: — Şi, dacă reuşesc... vii cu mine? — Eu... - am lăsat ochii în jos - nu pot. Anibalector, aproape fără efort, şi-a smuls lanţurile. Şi-a masat încheieturile, iar eu m-am gândit: iată unul care nu se plânge de frig când I se scot cătuşele. — Ştiu că nu poţi, a spus el. Dar dacă rămâi o să ai probleme, pentru că m-ai eliberat. — Nu contează. — Eşti sigur? — S-sunt... Anibalector a acceptat: — Atunci e-n regulă.

Şi, în clipa aceea, a sărit afară din groapă şi a aterizat lângă mine. — Tu..., am murmurat, stupefiat. Tu te-ai fi putut elibera până acum... — Nu, n-aş fi putut, îmi lipsea un prieten. Până la poartă a mers totul bine. Pe urmă, s-a declanşat balamucul.Ca să fugim, a trebuit să străbatem jumătate din oraş şi toată lumea a intrat în panică. Deşi era noapte şi traficul mai puţin intens, mai multe maşini s-au ciocnit între ele - nu că în oraş autovehiculele ar fi avut nevoie de ajutorul lui Anibalector ca să se facă praf întrun vesel unison. Dar el şi-a asumat vinovăţia. Eu de asemenea, bineînţeles, şi asta a fost cea mai rea dintre acuzaţii, aceea a daunelor materiale provocate. Până la urmă, am ajuns la gura fluviului, deja înconjurată de tancuri şi soldaţi şi rachete sol-aer. Anibalector m-a lăsat jos: — De-aici înainte nu mai poţi veni cu mine, bărbăţelule. Era prima dată că-mi spunea bărbăţel. Şi nu părea ceva jignitor sau ironic. Mi s-a pus un nod în gât. Ştiam că, orice s-ar întâmpla, nu-l voi mai revedea. Dacă n-aş fi fost deja un bărbăţel, aş fi început să plâng. Abia mult mai târziu am înţeles ce stupidă e zicala „Un bărbat nu plânge” – şi de aceea, abia după mulţi ani, am putut plânge despărţirea mea de Anibalector. — Adio, monstrule, am murmurat, dar el era deja departe. Anibalector a sărit peste pod. A scos un răget feroce când tancurile şi-au potrivit tunurile. Au tras o primă salvă, care aproape că a nimerit întablierul central, dar au încetat imediat, de teamă să nu producă mai multe stricăciuni podului decât lui Anibalector. A fost chemată aviaţia, dar, înainte ca avioanele de vânătoare să fi putut ajunge, Anibalector se cufundase deja în apele întunecoase. Mulţi şi-au spus că se înecase. Cu atât mai bine. Nimic nu-i mai bun decât ca inamicii noştri să ne creadă morţi, ca să înceteze să ne mai pisălogească. Căpitanul m-a vizitat în celulă. — De ce l-ai ajutat pe Anibalector să scape? — A fost o greşeală să-l prindeţi. Nu era un monstru. Căpitanul a părut interesat: — Nu era? — Nu. Doar că-i plăcea mult să citească. — Dar faptul că devora oameni? — Păi, nu trebuie toţi să ne hrănim cu ceva? — Şi că folosea pielea de om ca să-şi lege cărţile, cum am văzut acolo în grota lui? Am ridicat din umeri: — Cărţile sunt nişte fiinţe fragile. O legătură bună le poate face să dureze mai mult timp. — Hm... Nu ştiu..., a spus căpitanul. — El nu-i un monstru, am insistat, profitând de breşă. Doar că-i place mult să citească. — Poate, a spus căpitanul, prefăcându-se a nu fi observat trecerea mea bruscă de la imperfect la prezent. Dar trăim într-o epocă în care asta face din el un monstru. Căpitanul mi-a întors spatele şi nu mi-a mai spus nici un cuvânt. La fel ca pe Anibalector, nu l-am mai revăzut niciodată. Dar, în timp ce se îndepărta, foarte ţeapăn, ca pentru a-şi masca şchiopătatul (şchiopătat despre care eu învăţasem că era esenţa spiritului său), am rămas cu impresia că poate şi el, din acel moment, avea ceva mai puţine certitudini.Şi ceva mai multe îndoieli. Au făcut până şi filme pe acest subiect, doar că, aşa cum se întâmplă totdeauna, au transformat totul într-o minciună gogonată. Cel mai rău n-a fost că m-au înlocuit cu o blondină de care se îndrăgosteşte Anibalector. Asta-i doar ceva ridicol. Cel mai şocant e că l-au transformat pe înţeleptul şi bunul Anibalector într-un animal stupid cu părul hirsut care sare peste clădiri încercând să prindă avioane ca şi cum ar prinde muşte. Din fericire, sunt aici ca să restabilesc adevărul. Şi, în plus, Anibalector a fost din

fericire întotdeauna mult deasupra opiniei celorlalţi. În vremurile lui bune, se mulţumea să-i devoreze pe cei care-l denigrau şi să se scobească în dinţi cu oasele lor. Ceea ce, mărturisesc, mi-aş dori să le fac şi eu unor nemernici. Ce pot să spun? Am fost arestat şi acuzat de trădarea patriei-mame.Căpitanul a intervenit pentru mine. Unii m-au apărat: că eram minor, nu era vina mea, a fost vorba de nişte influenţe nefaste, onorată Curte, umbla prin bâlciul de pe chei cu o bandă de găinari de cel mai rău soi. Alţii au ripostat că şi minorii pot comite crime oribile, şi că trebuie judecată crima (nu vârsta făptaşului). Doar Anibalector şi cu mine ştiam că dezbaterea era lipsită de sens, pentru că eu nu mai eram minor. Chiar dacă încă păream aşa după corp şi calendar, nu mai eram minor după cap şi nici după inimă. Multe voci au cerut o pedeapsă grea, exemplară, să fiu zvârlit în carcera cea mai îndepărtată şi să se arunce cheia; alţii, dimpotrivă, cereau clemenţă. S-a găsit un termen mediu: nu sunt chiar prizonier, dar voi îndeplini o formă de serviciu civic pe tot restul vieţii. Drept pedeapsă m-au obligat să fiu scriitor, soartă pe care n-o doresc nici celui mai mare duşman. E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorului gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos, şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem - istorii pe care, pe deasupra, nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune. E ceva foarte frustrant, vă spun eu. Şi pe urmă, câteodată, ca acum, sunt invitat să mă duc prin şcoli sau biblioteci. E ca şi cum astăzi grădinile zoologice ar fi invers, de tip safari-rezervaţie: eu sunt cel care, într-o libertate aparentă, mă duc să-i vizitez pe elevi în cuştile lor. Latura bună e că în felul acesta nu sunt foarte agitaţi. Le vorbesc despre istorii de-ale mele sau de-ale altora, fac clovnerii, lansez provocări, citesc povestiri şi poeme - şi, când am dispoziţie pentru aşa ceva, spun anecdote, deşi rareori cu efectul dorit. Ocazional, am... cum să spun... miraje, îmi plimb ochii peste feţele din jur, feţele voastre şi, ici şi colo, mi se pare că văd un Anibalector. În miniatură, bineînţeles, sau latent. Vai, ce spaimă! E o activitate obositoare, dar, mărturisesc, chiar nu-mi displace.Găsesc că-i mişto să am contacte cu voi, cu persoane care au astăzi vârsta pe care o aveam eu când am plecat în aventură. Enervant e că doar rareori sunt plătit, fiindcă şcolile nu au bani ca să aducă scriitori, aşa că mă duc pe gratis, urcat pe corabia mea Catrineta de Amorul Culturii şi alaltor şmecherii înrudite. Când au chef încă mai oferă câte o masă de prânz- şi, în general, mă trezesc descoperind că se cheltuiesc cu nişte nepoftiţi banii pe care juraseră că nu-i au ca să ne plătească pe noi, deoarece masa în onoarea noastră (mereu în onoarea noastră, e o veselie...) se transformă rapid într-un banchet pentru (cel puţin) o jumătate de duzină de comeseni. Mă simt de atâtea ori ca piatra din supa de piatră... Pentru cine nu cunoaşte legenda, o povestesc, o povestesc imediat, oricum mai ocupă câteva rânduri: a fost odată un călugăr căruia îi era tare foame, dar n-avea nimic de mâncare. Atunci, a luat o piatră de pe jos şi s-a dus din poartă în poartă, cerând cu împrumut o oală, o lingură, şi, luând împrumut, un fir de pătrunjel, o ceapă, un cârnăcior, un cartofior, o frunză de varză... La sfârşit avea o supă nemaipomenită, hipernutritivă, preparată doar pornind de la o piatră. În fine, poveştile sunt mai mult sau mai puţin toate aşa: cu o piatră încep şi la o piatră se vor întoarce. Este deci momentul să aşez o piatră pe subiect.