Subiectul nr. 7. România în perimetrul alianțelor economice și politico-militare ale Europei postbelice. Războiul Rece

SUBIECTUL NR. 7. ROMÂNIA ÎN PERIMETRUL ALIANȚELOR ECONOMICE ȘI POLITICO-MILITARE ALE EUROPEI POSTBELICE. RĂZBOIUL RECE Termeni cheie: Termeni cheie: relațiile româno-sovietice, Război Rece, Tratatului de la Varșovia, Actul final al Conferintei de la Helsinki Unităţi de conţinut: Relațiile Uniunii Sovietice cu țările „Blocului de Est” Confruntarea ideologică dintre Est și Vest Războiul Rece Constituirea structurilor bipolare Rolul României în Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc Crearea blocului NATO România în cadrul Tratatului de la Varșovia Actul final al Conferintei de la Helsinki în sistemul de securitate europeană În perioada postbelică România a fost marcată de blocada Războiului Rece (1947–1991), zidul Berlinului, confruntarea vădită între două „blocuri” europene, de state cu ideologii şi sisteme politice diametral opuse: Uniunea Sovietică şi aliaţii ei versus SUA şi aliaţii lor, fapt reflectat în mod direct asupra dinamicii sistemului de securitate europeană ca urmare a polarizării ideologice. Într-o Europă cu o economia distrusă, marile puteri învingătoare au dat tonalitate mediului internațional de securitate, defenind și conceptul de securitate, instituind noi alianțe militare defensive. Din perspectivă politico-militar s-a sesizat confruntarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, NATO, creat în 1949 și având ca actori SUA şi aliaţii lor şi Pactul de la Varşovia constituit în anul 1955, având ca actori Uniunea Sovietică şi aliaţii ei. Aceste pacte mondiale au vizat în perioada respectivă, în primul rând Europa, angajând statele din acest continent la angajări militare, cursa înarmărilor, cheltuieli bujetare. Or acest fapt s-a reflectat asupra nivelului de trai al cetățenilor, în mod special din statele estice1. În contextul extinderii comunismului din anii 1940, România, la fel ca Bulgaria, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia au fost implicate de statul sovietic în zona sa de securitate. În aceste țări au fost instaurate guverne comuniste pro-sovietice 2. Totodată, Washingtonul a organizat activităţi informative pe teritoriul României, având în vizor elaborarea unei strategii de securitate privind „combaterea comunismului, a influenţei mondiale a Uniunii Sovietice şi sateliţilor ei” 3. Prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul statului român şi tendințele de instalare a unui regim politic Titu Georgescu, România în istoria Europei, Editura Holding Reporter, 1997, p. 232. Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Polirom, 1998, p. 38. 3 Sorin Aparaschivei, Spionajul american în România (1944–1948), Bucureşti, Editura Militară, 2013, p. 13. 1 2

1

comunist au impus România drept „«vioara întâi» a spionajului american în regiune” 4, spațiul de referință constituind „o adevărată placă turnantă între Occident şi Orient”. Un interes aparte îl suscita complexul geostrategic Dunăre–Deltă–Dobrogea, „obiectiv de maxim interes pentru serviciile informative americane”5. La fel, ca alte state din blocul socialist, în februarie 1948, România a semnat Tratatul de Prietenie şi Asistenţă Mutuală cu Uniunea Sovietică. Prin acest document, valabil 20 de ani, Kremlinul putea să intervină în problemele care vizau securitatea statului român. La 14 decembrie 1955, România, împreună cu alte 15 țări, majoritatea comuniste a fost primită în ONU. A fost o acțiune realizată în contextul destinderii postaliniste, marcând, totodată, o recunoaștere internațională a regimurilor comuniste din Europa de Est, în pofida faptului că în acest spațiu erau încălcate cele mai elementare drepturi ale omului. În contextul Revoluției din Ungaria (octombrie–noiembrie l956), autoritățile române şiau manifestat ostilitatea faţă de liderul maghiar Imre Nagy şi au sprijinit imixtiunea sovietică. După retragerea trupelor sovietice din România, în lunile iunie–iulie 1958, se constată o intensificare a îndepărtării României de URSS, autoritățile române tindeau spre o altă imagine pe plan internațional6. La 9 decembrie 1960, după Uniunea Sovietică care semnase un acord cultural cu SUA în 1958, România a fost prima ţară din blocul socialist care a semnat un acord cultural cu SUA pentru doi ani7. În 1960, liderul sovietic N. Hrușciov efectuează o vizită în România unde promovează un discurs despre coexistența pașnică, politică dezaprobată de China lui Mao Tze Dun. În România chinezii au răspândit manifeste-proclamații în care Kremlinul era acuzat de lipsă de colegialitate de esență comunistă, de voluntarism și arbitrariu, de perturbație de la doctrină, apreciindu-i „coexistența pașnică drept o gravă deviere, care abate popoarele de la revoluția permanent contra forțelor imperialismului”8. Poziția deosebită a României în perimetrul blocului comunist a început în anii 1962–1963 prin opunerea României planului sovietic de specializare a țării în cadrul „lagărului socialist” pentru anumite ramuri economice. Disputa a luat amploare după „Declarația cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din 17–22 aprilie 1964, care cerea ca la baza relațiilor dintre PMR să se afle „principiile independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi”. Ibidem, p. 15. Ibidem, p. 160. 6 Petre Opriș, Solicitarea R.P. Mongole de a deveni stat membru al Organizației Tratatului de la Varșovia (15 iulie 1963), În: Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, 3 (41), 2008, p. 85. 7 Bogdan Barbu, Vin americanii!. Prezenţa simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece 1945–1971, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 56, 232-233. 8 Titu Georgescu, România în istoria Europei, Editura Holding Reporter, 1997, p. 239. 4 5

2

Odată cu apariţia „planului Valev” are loc o reorientare a politicii externe a României. În februarie 1964, a fost publicat „Planul Valev” (după numele geografului sovietic de origine bulgară) ce viza instituirea unui Complex economic interstatal în zona Dunării de Jos, complex care urma să includă 12 000 km2 din URSS, 100 000 km2 din sud-estul României și 38 000 km2 din nordul Bulgariei. Se fac analogii dintre acest plan și cel a lui Hitler privind Noua Ordine („Neue Ordnung”) în zona Dunării, dacă s-ar fi realizar România ar fi pierdut 42% din teritoriu 9. Riposta lui Gheorghiu-Dej la suveranitatea și integritatea teritorială a României a fost una corespunzătoare10. Potrivit istoricului francez C. Durandin „față de hegemonia sovietică se impunea specificitatea românească” în parametrii regimului socialist cu dimensiuni al fondului European al poporului roman11. „Politica rebelă” în plan international a fost continuată și de Nicolae Ceauşescu, fapt ce a atras simpatiile Occidentului: România este singura ţară din blocul socialist care refuză să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul (1967) în urma izbucnirii „Războiului de 6 zile” (5–10 iunie 1976); a fost recunoscută Republica Federală Germania s-au stabilit contacte la nivel înalt cu SUA; poziția deosebită din1968 referitoare la imixtiunea în Cehoslovacia; vizita la Bucureşti a preşedintelui american Richard Nixon (1969); vizita preşedintelui Gerald Ford (1975); credite financiare din partea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. România a mediat conflictul din Orientul Mijlociu și a contribuit la restabilirea relaţiilor diplomatice dintre SUA şi China. Distanțarea a fost continuată și de Nicolae Ceaușescu. Politica Bucureștiului în vederea asigurării unei autonomii crescânde este catalogată drept cea de aliat disident al Uniunii Sovietice. Istoricul englez Eric Hobsbawm consideră că această distanțare a fost promovată de N. Ceaușescu pe baza naționalismului. Potrivit unor autori, distanțarea de URSS nu a fost totuși una radicală. În anii 1965–1966, România a achitat suma de 500 000 USD Moscovei pentru întreținerea partidelor comuniste mondiale. Pe fundalul amplificării antipatiei vizând patronajul sovietic s-a cultivat sentimentul național (calea națională spre comunism), s-a abordat problema Basarabiei, s-a tins să se soluționeze situația minorității maghiare etc. Aceste acțiuni au fost catalogate de Leonid I. Brejnev, secretarul general al PCUS, drept „cochetărie cu puterile imperialiste”. Tensiunea româno-sovietică a dus și la tergiversarea reînnoirii în februarie 1968 a Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, semnat între ambele state în anul 1948. Ion Constantin, Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei (II), În: Limba Română, nr. 23(256-257), 2020, p. 280. 10 Ibidem, p. 281. 11 Titu Georgescu, România în istoria Europei, Editura Holding Reporter, 1997, p. 260. 9

3

Documentul a fost semnat abia în iulie 1970 la nivel de prim-miniştri, respective de Aleksei Kosîghin şi Ion Gheorghe Maurer. Spre deosebire de vechiul tratat, noul document prevedea că relațiile bilaterale sunt stabilite pe „principiile raporturilor de tip nou dintre statele socialiste, bazate pe marxism-leninism, internaționalism proletar, egalitate în drepturi și neamestec în treburile interne, respectul independenței și suveranității naționale, întrajutorare și avantaj reciproc”. Din 1964, relațiile României cu celelalte state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia au trecut treptat de la faza unei cooperări la o distanțare de aceasta, având chiar o poziție distinctă, în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplina în structurile sale12. Statutul de membru al Pactului de la Varşovia pentru România nu a reprezentat o garanţie a securităţii. Stabilitatea putea fi asigurată doar printr-o alternative la divizarea continentului european în blocuri militare. Aliaţii din Tratatul de la Varşovia preferau o acţiune unitară a ţărilor socialiste care să exprime viziunea comună a alianţei asupra securităţii europene. Însă, prezentarea unei concepţii comune a blocului socialist intra în contradicţie cu dorinţa părţii române ca negocierile să nu se poarte de la bloc la bloc 13. România a reiterate asupra caracterului defensive al acestei structure militare și necesitatea unui sistem general de securitate în Europa prin sistemul comun al tuturor țărilor de pe continent. În relațiile din interiorul Tratatului au existat și momente tensionate provocate de dorința unor membri de a reforma sistemul ori chiar de a-l părasi. Au existat trei momente de criza din istoria Tratatului: revoluția din Ungaria (1956), intervenția în Cehoslovacia (1968) și criza din Polonia (1980–1981). România nu a admis existenţa unor trupe străine pe teritoriul său și nici prezenţa vreunui militar în afara hotarelor sale, în privința apărării ţării şi-a dezvoltat o doctrină naţională proprie, având drept fundament mobilizarea întregului popor pentru apărarea ţării. Totuși, România a fost singurul stat socialist care a acceptat, în ciuda nemulţumirilor sovietice şi bulgare, vizite ale unor nave militare americane în portul Constanţa. La sfârşitul anului 1986, România şi-a redus unilateral cu 5% efectivele, armamentul şi cheltuielile militare 14. În memoriile generalului Constantin Olteanu, ministru al apărării al României (1980–1985), reprezentantul român la Organizaţia Tratatului de la Varşovia, se vorbește despre contradicțiile dintre delegaţia română şi propunerile sovietice de reformare a Pactului15. Oficialul C. Olteanu afirma: „Începând tot din anul 1968, Petre Opriș, Divergenţe româno-sovietice în anii 1955-1964. Solicitarea R.P. Mongole de a deveni stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (15 iulie 1963), În: Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, an XI, nr. 3 (41), 2008, p. 86. 13 Iulian Toader, Participarea României la consultările preliminare pentru C.S.C.E. şi M.B.F.R. (noiembrie 1972 – iunie 1973), În: Caiete Diplomatice. Anul II, 2014, nr. 2 pp. 49-50. 14 Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Mihail Gorbaciov sau cântecul de lebădăal comunismului de tip sovietic, În: Revista de istorie a Moldovei, nr. 3-4(88), 2011, pp. 97-98. 15 Constantin Olteanu, România, o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii 1980-1985, Bucureşti, Editura Aldo, 1999, 247 p. 12

4

România nu a mai permis nici tranzitarea teritoriului său de către trupe aparţinând altor state, având sau nu armament asupra lor, ori survolarea teritoriului său de către aeronave militare străine. Evident, această poziţie a fost criticată, și s-a insistat să revenim asupra ei 16. Generalii Ion Gheorghe și Corneliu Soare, cu funcții importante în structura de conducere a Armatei Române la sfârșitul anilor 1960 oferă alt punct de vedere: „Aceștia au afirmat în mod corect faptul că România nu a mai permis tranzitarea teritoriului său de către trupe străine sau survolarea spaţiului său aerian de către aeronave militare străine, fără o autorizare din partea autorităţilor române pentru fiecare caz în parte” 17. Locotenent-colonel (r)m dr. Petre Opriş afirmă „că autorităţile române au încercat să supraliciteze în mod propagandistic opoziţia lor în cadrul OTV, cu scopul de a obţine mai ușor credite și tehnologie industrială de vârf din Occident… autorităţile de la București au permis unităţilor militare sovietice să tranziteze România după evenimentele dramatice din Cehoslovacia (20-21 august 1968), în scopul participării acestora la anumite aplicaţii militare desfășurate pe teritoriul Bulgariei”18. Alianța politico-militară, Tratatul de la Varsovia, dupa 36 de ani de existență (14 mai 1955 – 1 iulie 1991), si-a încetat activitatea, iar NATO a reușit să includă în structurile sale, gradat, pe foștii membri ai Tratatului, cu exceptia Federației Ruse și a republicilor succesoare, fără cele trei state baltice, devenite și ele membre ale Pactului Nord Atlantic. În cadrul Conferinţei de la Helsinki, prima conferinţă pentru securitate şi cooperare în Europa, s-au abordat probleme majore cu care se confruntau europenii la începutul anilor 1970. În 1975 s-a semnat Actul final al Conferinţei de la Helsinki, la care au participat 33 de state europene, dar și SUA, Canada. S-a instituit o gamă de „raporturi între statele participante”, asigurând o bază politică și juridică a relațiilor dintre țările europene. Statul român a promovat principiile dezarmării şi recunoaşterii existenţei statelor în curs de dezvoltare, direcții urmărite de un stat comunist, dar a tălmăcit documentul și ca o formă de a institui cenzura, menține monopolul puterii politice, supravegherea populației de către Securitate. La un deceniu de la instituirea Actului final de la Helsinki, statele semnatare întrunite în august 1985, capitala Finlandei au sesizat încordări între Europa Orientală și cea Occidentală, crize politico-militare în cadrul celor două blocuri. Totodată, România a promovat aplicarea Actului final în sud-estul Europei, s-a vizat reuniuni ale nivelul experților guvernamentali pentru cooperare multilaterială economică și tehnică în cadrul statelor balcanice. Pe baza Actului Final de la Helsinki s-a instituit Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa (OSCE) în anul 1990. Ibidem, p. 36. Ion Gheorghe, Corneliu Soare, Doctrina militară românească (1968–1989), Bucureşti, Editura Militară, 1999, p. 206. 18 Petre Opriş, Manevre militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia şi Bulgaria (mai-iunie 1989), În: Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, an XVII, nr. 2 (64), 2014, p. 70. 16 17

5

În deceniul opt se constată o răceală între România și Occident. După anul 1971 relaţiile româno-americane s-au deteriorate, fapt generat de impunerii cultului personalităţii şi ,,revoluţiei culturale”, nerespectării acordurilor de la Helsinki și încălcării drepturilor omului. În 1988, SUA au suspendat clauzei naţiunii celei mai favorizate în raporturile comerciale cu România. La începtul anilor 1980 în Europa nu se mai vorbea deja de România, la fel cum s-a vorbit în cazul „Primăverii de la Praga” din anul 1968. În contrasens cu autoritățile poloneze, estgermane, maghiare ș.a., Bucureștiul nu se angajaze în liberalizare, dezvoltând o politică tot mai autarhică și totalitaristă incluzând statul roman în afara Europei Occidentale, dar și a celei Orientale. În deceniul al nouălea România a fost tot mai izolată în cadrul Europei, fapt reflectat în plan economic, cultural, științific, politic.

6