Subiectul nr. 5. România în sistemul de securitate europeană interbelică

SUBIECTUL NR. 5. ROMÂNIA ÎN SISTEMUL DE SECURITATE EUROPEANĂ INTERBELICĂ Termeni cheie: probleme teritoriale, Societatea Națiunilor, caracteristici ale politicii externe Unităţi de conţinut: Statutul țărilor nou-formate. Problemele naționale și teritoriale Schimbări de securitate europeană și mondială Sistemul de securitate al României interbelice Diplomația românească în cadrul Societății Națiunilor Caracteristici ale politicii externe a României în sistemul de securitate europeană din anii 1920–1930

Prin sistemul tratatelor de pace (1919–1923) s-a pus în aplicare, din perspectivă democratică, principiul autodeterminării naționalităților, inclusiv ale României. În acest context, Nicolae Titulescu afirma: „Europa trebuie să se obișnuiască a considera creațiile politice ieșite din Marele Război ca realități în continua creștere care nu mai cer numănui dreptul de a trăi și care, în orice împrejurare, nu se vor lăsa înăbușite niciodată” . Prin pactelele și alianțele semnate de statul român (Mica Înțelegere, Antanta Balcanică, tratatele cu Polonia , Italia și Franța) s-a avut în vizor menținerea statu quo-ului său teritorial, în perimetru regional, precum și consolidarea păcii și securității europene . În vederea realizării acestui obiectiv diplomația românească a participat la marile conferințe internaționale din primul deceniu după Unire: Genua, Laussane sau la forumul genovez. Mica Înțelegere (Mica Antantă), constituită în aprilie–iunie 1921 între Romania, Regatul sârbo-croato-sloven (din 1929, Iugoslavia), Cehoslovacia era orientate împotriva revizionismului maghiar și se opunea revenirei Casei de Habsburg la putere, abordându-se, totodată, și aspectul relațiilor României cu Uniunea Sovietică . Unele diferende între Ceholsvacia și Polonia au redus la trei acest pact. Toate acestea avea loc în contextul unei pericol al destabilizării în Europa. În 1921, M. Frunze, reprezentantul sovietic la Ankara a prezentat Guvernului turc un proiect de alianță între Rusia bolșevică, Turcia, Ungaria și Bulgaria, document sprijinit de Germania . România a reușit să se manifeste ca o forță de echilibru între țările sud-estului Europei. A ajuns la înțelegere cu Bulgaria și Turcia, facilitând apropierea acestor state și de Iugoslavia. În iunie 1926 a fost semnat Tratatul de prietenie dintre România și Franța, care specifica în preambul „având fiecare în grijă pentru menținerea în Europa a unei stări de pace și stabilitate politică”. În același ani, în septembrie, prin șefii guvernilor Al. Averescu și B. Mussolini a fost semnat Pactul dintre România și Italia. Înțelegerea Balcanică sau Antanta Balcanică constituită la 9 februarie 1934 la Atena era formată din România, Grecia, Iugoslavia și Turcia. Țările din această alianță mizau pe apărarea 1

frontierilor împotriva oricărui inamic. România dorea să contracareze ameninţările celor trei state vecine revizioniste, și anume Ungariei, Bulgariei şi ale Uniunii Sovietice. Alianțele regionale au supraestimat forța militară a Franței și s-a bazat pe cooperarea politico-diplomatică cu acest stat considerat prinicipalul garant al statu quo-ului european. România s-a aliat soluțiilor pașnice de rezolvare a diferendelor interstatale prin semnarea la 4 septembrie 1928 a Pactului Briand-Kellog, a „pactului de renunțare la război” . La 9 februarie 1929, guvernul roman a aderat la Protocolul de la Moscova potrivit căruia Uniunea Sovietică, Polonia, România, Estonia şi Letonia s-au angajat să aplice, în politica lor externă, reglementarea tuturor diferendurilor pe cale paşnică. În acest fel, se recunoştea integritatea teritorială a statelor semnatare şi se garanta securitatea frontierilor existente la momentul respectiv . Opinia publică românească a fost favorabilă planului Brand referitor la constituirea Uniunii Europene (1929–1930) . În contextul evenimentelor internaționale din 1933, generate în mod special de acțiunile Germaniei și aliații ei, au generat reorganizarea la 16 februarie 1933 a Micii Antantei, considerate ca o primă acțiune împotriva nazismului. Mica Antantă a început să se dezintegreze în anul 1936, desfiinţându-se complet în urma acordului de la München din 1938, atunci când Franţa a abandonat garantarea graniţelor Cehoslovaciei. România a respins ferm dezmembrarea în continuare a statului ceholsovac, priin propunerea Beck de a ocupa Ucraina Subcarpatică, apreciind această acțiune „profund imorală și nepoliticoasă” . Suveranul roman, Carol al II-lea, era adeptul intensificării relațiilor de cooperare românoengleze . La sfârșitul anilor 1930 devenise tot mai clar că „România cu greu mai putea fi ajutată de britanici şi francezi în faţa pretenţiilor statelor revizioniste” . Faptul că România până la sfârșitul decenului patru nu a acordat o atenție sporită echipării și dotării forțelor armatei, se explică prin faptul că se miza pe sistemul de alianțe politico-diplomatice regionale și în Liga Națiunilor. Această abordare avea să fie una falimentară în contextul anului 1940. Diplomația românească în cadrul Societății Națiunilor În vederea evitării declanșării unei noi conflagraţii mondiale şi de asigurare a securități colective a fost create la la 28 iulie 1919 Societatea Națiunilor. România este membră fondatoare a acestei organizații internaționale , considerată de statele europene orientale ca o platforma pentru a-şi exprima „liber părerile asupra marilor probleme cu care omenirea se confrunta şi să-şi facă auzit glasul în apărarea propriilor interese” . Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea respectarea şi menţinerea integrităţii teritoriale, independenţa politică a statelor etc. 2

Societatea Naţiunilor a fost considerată în mediul românesc ca un instrument necesar pentru formarea unor structuri regionale direcționate spre unificarea statelor europene, fiind și un cadru juridic necesar apărării independenţei politice şi a integrității teritoriale . La Geneva, România a avut un personal diplomatic complet, condus de un ministru plenipotențiar. Prezența activă a României a fost realizată de diplomații N. Titulescu, I.Gh. Duca, N. Lupu, N. PetrescuComnen, G.G. Mironescu. În Protocolul pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, aprobat de Liga Națiunilor anul 1924, s-au regăsit și triada propunerilor realiste înaintate de România: arbitraj, securitate, dezarmare. Prestigiul României în cadrul Societății Națiunilor a fost asigurat prin alegerea în anul 1930 a lui Nicolae Titulescu în calitate de preşedinte, reales peste un an cu unanimitate de voturi, caz unic în istoria organismului internațional genevez. În această funcție, N. Titulescu a depus eforturi majore pentru a crea o Europă pașnică, cooperantă politic și economic în care statele membre urmau să-și mențină suveranitatea. Potrivit lui N. Titulescu politica României era în conexiune direct cu politica Europei . Relațiile româno-sovietice. „Problema Basarabieiˮ În contextul în care trupele române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au venit în Basarabia pentru a restabili, la solicitarea autoritățile basarabene, ordinea publică 1, bolșevicii au interpretat acest fapt ca un casus belli cu statul român. La 13 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului au întrerupt relațiile diplomatice cu România, fiind arestat, caz neadmis în practica internațională, ministrul C. Diamandi și alți trei membri ai Legației României la Petrograd. Diplomații români a fost eliberați doar la insistența presiunilor internaționale . La sfârșitul lunii ianuarie 1918 a fost constituit Colegiul Suprem Autonom al Sovietului Comisarilor Poporului pentru relațiile ruso-române cu sediul la Odesa. În componența acestei instituții au intrat reprezentanți ai puterii executive centrale și locale, care aveau împuterniciri să stabilească legăturile dintre Rusia Sovietică și România. În contextul ieșirii Rusiei din Marele Război și de activizare a forțelor bolșevice în Basarabia, cât și în situația dificilă în care se afla România după pierderea a cca 2/3 de teritoriu și evacuarea guvernului de la București la Iași a fost semnată la 5 martie 1918 Convenția româno-sovietică. Partea sovietică a fost reprezentată de Christian Rakovski, fost revoluționar român, membru al Partidului Social Democrat, expluzat într-un timp de guvernul Brăteanu din țară, iar partea română a fost reprezentată de Alexandru Averescu, prim-ministru și ministru de externe al României. Acordul a fost mediat de emisarul francez Enno Arquier și colonelul canadian Joseph W. Boyle.

1

Ion Giurcă, Generalul Ernest Broşteanu. Eliberator al Basarabiei, București, Editura Militară, 2020, 396 p.

3

Documentul era constituit din nouă puncte și prevedea următoarele: România se obliga să părăsească Basarabia pe parcursul a două luni; în Basarabia urma să rămână doar un efectiv militar de 10 000 de oameni ce avea să asigure paza depozitelor române și a căilor ferate; ordinea publică în Basarabia urma să fie asigurată structurile interne; se prevedea schimbul de prizonieri și a celor spitalizați; crearea unei comisii internaționale etc. . Din toate punctele Convenției au fost realizate doar unul. Cel al schimbului de prizonieri atunci când în zilelel de 19–24 martie 1918 la Sulina a avut loc un schimb de 73 de soldați ruși din lagărele românești în schimbul a 92 de membri ai Parlamentului României. Convenția română-sovietică, numită și Convenția Rakovski-Averescu nu a fost ratificată de organul legislativ al României, fiind însă cu exces promovată de istoriografia sovietică și de cea postsovietică. După Unirea Basarabiei cu România relațiile româno-sovietice s-au înrăutățit și mai mult în contextul în care guvernul sovietic, eludând lozinca autodetemlinării popoarelor, nu au recunoscut legalitatea Sfatului Ţării și implicit a deciziei oganului legislativ din 27 martie 1918. Politica guvernului bolșevic a continuat-o pe cea a Imperiului Rus, Mai mult ca atât, bolșevicii au sechestrat tezaurul românesc trimis în Rusia aliată în 1917, în timpul ocupației germane, și păstrat la Petrograd, existând chiar scenarii de recunoaștere a Unirii Basarabiei, contra tezaurului. Soluționarea litigiului teritorial, a problemei tezaurului, reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Rusia sovietică/URSS a constituit un deziderat major al Bucureștului în perioada interbelică. Din această perspectivă, autorităţile române au în tins să utilizeze mijloace diplomatice la Copenhaga (1920), Varşovia (1921), Conferinţa de la Genova (1922) . Dacă Take Ionescu, ministru de externe român, considera că o conferință cu Rusia bolșevică nu poate fi convocată în afara Puterilor occidentale de care care România era legată, atunci sovieticii insistau pe tratative directe fără implicarea puterilor europene . Cu ocazia Conferinţei de la Lausanne din 1922, Gheorghi V. Cicerin, comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, a fost dispus în privinţa convenirii unui pact de neagresiune româno-sovietic, care să aibă la bază, printre altele, recunoaşterea sub o formă oarecare a alipirii Basarabiei contra tezaurului şi bijuteriilor Coroanei, făcându-se o totală lichidare a datoriilor reciproce . Până în 1924, noua Uniune Sovietică a fost recunoscută de jure de toate statele limitrofe, cu excepția României. Potrivit cercetătorului Sally Marks „Problema Basarabiei a împiedicat recunoașterea română” . La Conferinţa ruso-română de la Viena din 24 martie – 2 aprilie 1924 delegaţia română era condusă de Constantin Langa-Răşcanu (ministrul României la Sofia), D. Drăghicescu, M.Djuvara – delegaţi; C. Arion – secretar general, Cazacu, Gherman Pântea, N.D. Ciotari şi Crihan – experţi, iar sovieticii au fost conduși de Krestinski (ministrul URSS la 4

Berlin), Serebriakov, Lewitzki, Lorenz – delegaţi; Ustinov – secretar general, Kolceakovski, Rydel – experţi. Potrivit directivelor lui I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, România trebuia să se obţină la această conferinţă recunoaşterea din partea guvernului sovietic a statuquo-ului ei teritorial şi restituirea tezaurului. Delegaţia sovietică insista asupra faptului că „guvernul Uniunii Sovietice şi cel al Ucrainei Sovietice n-au consimţit niciodată la alipirea Basarabiei cu România, că guvernul URSS priveşte ocuparea Basarabiei ... ca o anexare cu forţa a acestui ţinut şi consideră că este necesar ca populaţia Basarabiei să se exprime prin plebiscit” . Respingerea plebiscitului și evocarea argumentelor istorice de către reprezentanții României nu au fost suficiente pentru sovietici, de aceea conferința s-a finalizat fără niciun rezultat. Ulterior, în istoriografia sovietică avea să se sublinieze faptul că răzmeriţele antiromânești de la așanumita „răscoală de la Tatar-Bunar” din 15-17 septembrie 1924, formarea la 12 octombrie 1924 a RASSM au constituit „un răspuns direct la refuzul României regale de a accepta propunerea rusă făcută la Viena, de a se ţine un plebiscit” . O ameliorare a relaţiilor româno-sovietice avea să decurgă grație diplomaţiei româneşti a lui Nicolae Titulescu (1932–1936), care a estimat că îmbunătățirea relaţiilor cu URSS constituie un obiectiv prioritar al politicii externe româneşti. La 9 iunie 1934, la sediul Ligii Naţiunilor din Geneva, a avut loc, un schimb de scrisori diplomatice între Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, comisarului poporului sovietic, moment care a jalonat reluarea relaţiilor dintre cele două ţări, după 1918. Referindu-se la acest eveniment, N. Titulescu afirma: „Consider reluarea raporturilor diplomatice între România şi URSS ca unul din cele mai importante acte din viaţa mea politică” . Suveranul român avea să-i spună lui N. Titulescu: „Ceea ce face forța argumentelor dumitale este că e mai bine să avem pe ruși prieteni decât inamici” . Negocieri privind pactul de asistenţă mutuală româno-sovietice au fost întrerupte după ce Maxim Litvinov îşi depăşise mandatul, iar Nicolae Titulescu a fost înlăturat de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine la 29 august 1936. La sfârșitul deceniului patru relațiile româno-sovietice erau într-un con de umbră. Într-un context internațional dificil, URSS a aplicat în România „politica dușului scoțian” ; şi-a rechemat ambasadorul de la Bucureşti la începutul anului 1938 şi nu a desemnat altul în loc până în iunie 1940. În mai 1939, Veceslav Molotov, îl înlocuiește pe Maxim Litvinov la externe. Noul șef al diplomației sovietice era adeptul unei politici ofensive în raporturile cu alte state, inclusiv România. La 23 august 1939 a fost a încheiat Pactul Ribbentrop-Molotov, cu urmări dramatice pentru România. 5