Subiectul Nr. 10. Strategia de Securitate Naţională a României (România Europeană, România Euro-Atlantică)

SUBIECTUL NR. 10. STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI (ROMÂNIA EUROPEANĂ, ROMÂNIA EURO-ATLANTICĂ) Termeni cheie: strategie de securitate națională, integrare europeană, Marea Neagră, NATO, UE Unităţi de conţinut: Evoluția strategiei de securitate națională a României de la Revoluția din 1989 și până în prezent Conceptul de construire a noii identităţi europene şi euroatlantice a României Realizarea securităţii şi stabilităţii regionale într-o nouă paradigmă România – vector dinamic al securităţii şi prosperităţii în regiunea Mării Negre Rolul României în politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene Poziţia României faţă de Politica Europeană de Securitate şi Apărare Politica de securitate şi apărare a României din perspectiva Politicii Europeane de Securitate şi Apărare La nivel global, sistemul de securitate și cel al geopoliticii este exercitat de Grupul celor 7 (G7), un forum internațional al guvernelor celor mai dezvoltate țări din lume din punct de vedere economic, tehnologic și militar. Este vorba de Canada, Franța, Germania, Japonia, Italia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Pâna la 2 martie 2014, G7 a fost cunoscut sub numele de G8, incluzând și Federația Rusia, stat exclus din cauza implicării în războiului din Ucraina, soldat cu anexarea Peninsulei Crimeea. Se mai poate de vorbit și de cele cinci țări membre permanente (SUA, Marea Britanie, Franța, Federația Rusia și China) ale Consiliului de Securitate al ONU. Deciziile acestor Mari Puteri se reflectă asupra statele mai slab dezvoltate, fapt care se reflect volens nolens asupra gradului suveranității acestora. De la mijlocul sec. XX, Europa trece printr-un amplu proces de unificate – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (1951); Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană (1957); Uniunea Europeană (1993) – ceea ce validează voința politică a statele fondatoare direcționată spre unificarea continentului european, în vederea obținerea securității economice, politice. Piața internă a Uniunii Europene include cca 500 mil. de locuitori din cele 28 de state membre, ce produce un sfert din produsul intern brut (PIB) mondial, asigurând, totodată, o libera circulație a bunurilor, a serviciilor, afacerilor. Forţele europene au fost incluse și în zone extraueropene, cum ar fi Afghanistan, Timorul de Est şi RDC. Integrarea României în Comunitatea Europeană După colapsul Uniunii Sovietice și, implicit, a blocului socialist, majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei, inclusiv România, au considerat integrarea în UE ca o şansă veridică pentru relansare. Începând cu anii 1990 s-au depus eforturi substanțiale diplomatice și juridice în vederea aderării României la Comunitate Europeană (CE). La 1 februarie 1993 a fost semnat 1

Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, CE şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, ceea ce a reprezentat fundamentul juridic al preaderării României. Potrivit Declaraţiei de la Snagov, adoptată la 21 iunie 1995, toate forţele politice din România și-au exprimat angajamentul continuării eforturilor de aderare a României la CE. În document se menționa „semnatarii prezentei Declaraţii constată că «Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană» elaborată de Comisia special constituită în acest scop, din reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare, ai Guvernului, ai cercurilor academice, ai societăţii civile exprimă orientarea fermă a României de a-şi axa dezvoltarea pe promovarea atributelor unei societăţi democratice – statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor, alegeri libere, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, crearea unei economii de piaţă eficiente şi durabile, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene” . În vederea aderării a fost instituită o comisie specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. În 1997 a fost formulat avizul privind solicitarea României de aderare la UE, iar în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki a decis începerea negocierilor de aderare a României la UE. Între 2000 şi 2004 au derulat negocierile de aderare . În 2003, Consiliul European de la Salonic a decis ca până în 2007 aderarea la UE a României să fie una efectivă, iar la 17 decembrie 2004 la Consiliul European de la Bruxelles, România a obținut confirmarea politică de încheiere a negocierilor de aderare. La 13 aprilie 2005, Parlamentul European a acceptat aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, iar la 25 aprilie acelaș an, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg, preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană . Începând cu 1 ianuarie 2007 România devine stat membru al Uniunii Europene. Aderarea a fost insoţită de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficienţele în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar şi luptei impotriva corupţiei etc. Pe 4–7 iunie 2009 au avut loc primele alegeri pentru Parlamentul European la care România a participat în calitate de stat membru. Criza economică și financiară a fost însoțită de un val de euroscepticism în multe dintre statele membre ale UE, punând chiar sub semnul întrebării beneficiile CE. La următoarele alegeri, desfășurate pe 22–25 mai 2014, delegația română a inclus 32 de membri, cu un reprezentat mai puțin decât în legislatura precedentă. Despre prestigiul României în cadrul UE ne vorbește faptul că la 15 ianuarie 2010 reprezentantul României, Dacian Cioloș, a obținut postul de comisar european pentru agricultură (domeniul important, deoarece agicultura gestionează 40% din bugetul UE), iar în ianuarie–iunie 2019 România a deținut, în premieră, președenția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. 2

Includerea României în structurile NATO Odată cu dispariția blocului comunist, a colapsului Uniunii Sovietice și implicit a Tratatului de la Varșovia, România a pus bazele unui nou sistem de securitate, inițiind relații diplomatice cu NATO. În anul 2002, România, alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia, a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO de la Praga . La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO, iar la 2 aprilie 2004, a avut loc ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul organizației. În zilele de 2–4 aprilie 2008, Palatul Parlamentului din Bucureşti a găzduit summit-ul alianței politico-militare, la care au participat 26 de state membre, 23 de state partenere (peste 6 500 de participanți), fiind cel mai important eveniment de politică externă organizat de România şi cel mai mare summit din istoria NATO. Alianța Nord-Atlantică este garantul principal al securității României, iar o delegaţie permanentă a României la NATO asigură reprezentarea ţării în cadrul organizației. Pentru România, regiunea Mării Negre constituie o zonă de interes strategic. Statul român, ca aliat și actor regional, găzduiește pe teritoriul său structuri multinaționale NATO. În anul 2019, la baza de la Kogălniceanu de lângă Constanța erau dislocați 1 000 de militari americani cu tancuri și echipamente gata de luptă, iar la Deveselu, la baza de apărare antirachete balistice, se aflau peste 100 de militari americani din Marină, forțe aflate sub comanda NATO. România și Polonia sunt singurele state din fostul lagăr socialist care contribuie cu 2% din Produsul Intern Brut la bugetul NATO, proces inițiat de statulul român din anul 2017. Între 2004 și 2019, cca 60 000 de militari români au participat la misiuni de menținere a păcii cu sub egida alianței. Poziția geostrategică a României este generată de faptul că este un stat poziționat pe flancul estic al NATO și la frontierea estică a UE. România și-a creat un sistem de securitate ce are conexiuni directe cu SUA (Parteneriatul Strategic, 1997), Alianța Nord Atlantică (2004), Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007). Dezideratul acestor structuri rezidă în activizarea mai multor acțiuni comune, identificarea strategiilor și soluțiilor pentru înlăturarea amenințărilor la adresa securității naționale. Evident, efectele aderării în plan intern au vizat sectorul juridic, economic, profesionalizării militare. Parteneriatul Strategic cu SUA oferă un un nivel sporit de stabilitate la nivel geopolitic în regiunea Europei de Sud-Est și în zona Mării Negre. În contextul proximității unor zone afectate de securitate (escaladarea conflictului ucrainean; existența regiunii sepratiste din stânga Nistrului), România are un rol de actor geopolitic important în Europa Centrală şi de Est, dar și în Zona Lărgită a Mării Negre. 3

România deţine o situație geografică la graniţa estică a Uniunii Europene şi a NATO (fostul inamic din perioada regimului comunist) şi de aici rolul specific pe care ea îl joacă în asigurarea stabilităţii şi securităţii regionale1. În cadrul Uniunii Europene nu există o uniformizare sau standardizare de documente de securitate denumite strategie de securitate. La 18 decembrie 2001, Camera Deputaților și Senatul au adoptat Hotărârea nr. 36/2001 privind adoptarea Strategiei de securitate națională a României. „Sistemul securității naționale” este definit ca un ansamblu de mijloace, reglementări și instituții ale statului român, care au drept obiectiv major de a realiza, a proteja și a afirma interesele fundamentale ale României (menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului; garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României; dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană; realizarea condițiilor pentru integrarea României ca membru al NATO și UE; afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; protecția mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calității factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaționale2. La 17 aprilie 2006, a fost adoptată „Strategia de Securitate Naţională a României. România Europeană, România euro-atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă”. „Proiectul naţional realist, îndrăzneţ şi pragmatic” evidenţiată poziţia favorabilă a României conferită de calitatea de membru NATO şi de contribuţia la menţinerea securităţii regionale şi globale. Documentul se referă la democraţie, libertate, egalitate şi supremaţia legii; respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale, interese naţionale (promovarea şi protejarea valorilor). Se descrie ordinea mondială şi dinamica de schimbare a mediului internaţional de securitate, făcându-se referire la tendinţele de coagulare a unui nou echilibru internaţional. Globalizarea, prezenţa stărilor de tensiune şi conflict, extinderea NATO şi a UE sunt factori care determină mediul actual de securitate. O componentă esențială a „Strategia Națională de apărare a țarii pentru perioada 2015– 2019 prevede conceptul de „O Românie puternică în Europa și în lume înseamnă în primul rând un stat care asigură securitatea cetățenilor săi oriunde s-ar afla ei. Această declarație include o multitudine de aspecte. A asigura securitatea cetățenilor începe cu a-i respecta la ei acasă, a le proteja drepturile și libertățile în țară și în străinătate, a pune efectiv instituțiile în serviciul Georgeta Chirlesan, Strategia de securitate naponala a României: evoluții și tendinte între securitatea regională și cea euro-atlantica, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Balcescu”, 2013, p. 14. 2 D.C. Mâță, Securitatea națională. Concept. Reglementare. Mijloace de ocrotire, București, Hamangiu, 2016; Gheorghe Graur, Radion Rotaru, Reflecții privind conținutul strategiei securității Republicii Moldova și a României, În: Revista Naţională de Drept, nr. 10, 2017, p. 51. 1

4

cetățeanului, așa cum le este menirea, și continuă cu o dimensiune cât se poate de practică – a le oferi securitate în comunitățile lor, precum și garanții juridice și protecție diplomatică în afara granițelor”3. Direcţiile de acţiune și principalele modalități de asigurare a securității naționale prevăd următoarele dimensiuni: de apărare; de ordine publică; de informaţii, contrainformaţii şi de securitate; economică şi energetică; diplomatică; de management al situaţiilor de criză; educaţională, de sănătate, socială şi demografică. La 30 iunie 2020, instituția legislativă a României a aprobat raportul Comisiilor de apărare referitor la Strategia Națională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020–20244, cu 311 de voturi „pentru”, 4 „împotrivă” şi 38 de „abţineri”. Documentul are cinci capitole și include informații desre noile realități globale, inclusiv cele legate de pandemia COVID-19. Potrivit documentului Federația Rusă a fost inclusă în lista amenințărilor la siguranța națională, Moscova a recționat prompt afirmând că atitudinea Bucureștiului vizează dorința de a consolida prezența SUA și a NATO în regiunea Mării Negre. Dacă în primele strategii de securitate ale statului român postdecembrist se întrevedea o abordare teoretico-metodologică extrasă din perimetrul realist şi neorealist, focusându-se pe ameninţările convenţionale, atunci, începând cu anul 20015 – în Strategia de Securitate Naţională 2001, 2006, 2015, 2020 – se constată influenţele constructivismului, liberalismului şi în mod special ale Şcolii de la Copenhaga.

Strategia Națională de Apărare a Țarii pentru perioada 2015–2019. „O Românie puternică în Europa și în lume” / Administrația prezidențială, București, 2015, p. 3. 4 Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020–2024. „Împreună, pentru o Românie sigură şi prosperă într-o lume marcată de noi provocări” /Administrația Prezidențială, București, 2020. Aprobată prin Hotărârea nr. 22 a Şedinţei comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor din 30 iunie 2020, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 1 iulie 2020. 5 A. Miroiu, S. Soare, Politica de securitate a României (1878–2006), În: L.A. Ghica, M. Zulean, Politica de Securitate naţională. Concepte, instituţii, procese, Bucureşti, Polirom, 2007, pp. 162-167. 3

5