Svetlana Alexievici - Razboiul Nu Are Chip de Femeie

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici este o scriitoare şi jurnalistă din Belarus. S-a născut la Stanislaviv, Ucraina, pe 31 mai 1948, dintr-un tată bielorus și o mamă ucraineană, și a crescut în Bielorusia (denumirea țării în perioada sovietică). După terminarea școlii, a lucrat ca reporter la mai multe ziare locale, înainte de a absolvi Universitatea de Stat din Belarus (1972) și de a deveni corespondent al revistei literare Neman din Minsk (1976). De-a lungul carierei sale de jurnalist, Aleksievici s-a specializat în narațiuni literare întemeiate pe declarațiile martorilor oculari, istorii orale ale mai multor evenimente dramatice din istoria sovietică: al Doilea Război Mondial, războiul din Afghanistan, căderea URSS, dezastrul de la Cernobîl. În urma persecuțiilor politice din partea administrației Lukașenko, a părăsit Belarusul în 2000, trăind timp de un deceniu la Paris, Göteborg și Berlin. În 2011 s-a mutat înapoi la Minsk. A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, cărți publicate sau în curs de publicare în 43 de limbi și în 47 de țări: Războiul nu are chip de femeie (U voinî ne jenskoe lițo, 1985), ce cuprinde mărturii ale femeilor care au luptat în al Doilea Război Mondial, titlu vândut în peste 2 milioane de exemplare; Ultimii martori (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale adulților care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii; Soldații de zinc (Ținkovîe malciki, 1989), despre experiențele soldaților sovietici în războiul din Afghanistan; Zacearovannîe smertiu (Fermecaţi de moarte, 1993), despre sinuciderile provocate de prăbușirea Uniunii Sovietice; Dezastrul de la Cernobîl (Cernobîlskaia molitva, 1997), mărturii ale supraviețuitorilor celei mai mari catastrofe nucleare din istorie; și Vremea second hand (Sfârșitul omului roșu sau Vremea dezvrăjirii, 2013), o încercare de portretizare a „omului sovietic“ prin amintirile generațiilor nostalgice de după căderea imperiului comunist. Svetlanei Aleksievici i s-au acordat numeroase premii pentru cărțile sale, iar în anul 2015 a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră“.

SVETLANA ALEKSIEVICI Războiul nu are chip de femeie

Traducere din limba rusă

I O N C OVAC I

Ediție revizuită și note

JUSTINA BANDOL

U voinî ne jenskoe lițo Svetlana Aleksievici Copyright © 2013 Svetlana Aleksievici

Editura Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372 e-mail: [email protected] Ne puteți vizita pe Petrecere până în zori Războiul nu are chip de femeie Svetlana Aleksievici Copyright © 2016 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor: Justina Bandol Copertă: Flori Zahiu Tehnoredactare şi prepress: Bogdan Coscaru Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată de Cristina Vidracu Sturza. ISBN ePUB: 978-606-33-0628-0 ISBN PDF: 978-606-33-0629-7 ISBN Print: 978-606-33-0456-9

– Când au apărut pentru prima dată în istorie femeile în armată? – Încă din secolul al IV-lea î.Hr., în Atena şi în Sparta erau femei în oştile greceşti. Ulterior, la campaniile lui Alexandru Macedon au participat şi femei. Istoricul rus Nikolai Karamzin scria despre strămoşii noştri: „Femeile slave mergeau uneori la luptă împreună cu tații şi soții lor, fără să se teamă de moarte: astfel, la asediul Constantinopolului din anul 626, printre slavii ucişi au fost găsite multe cadavre de femei. Mamele îşi creşteau copiii să devină oşteni“. – Și în vremurile mai noi? – Pentru prima oară în anii 1560–1650, în Anglia s-au înființat spitale în care lucrau femei-soldați. – Ce s-a întâmplat în secolul XX? – La începutul secolului… În Primul Război Mondial, în Anglia, femeile erau deja primite în Forțele Aeriene Regale. Au fost formate Corpul Auxiliar şi Legiunea Femeilor Șoferi, care numărau o sută de mii de membre. La fel, în Rusia, Germania şi Franța, numeroase femei au început să lucreze în spitale militare şi în trenuri sanitare. Iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lumea a fost martora unui fenomen fără precedent. În multe țări ale lumii, femeile s-au înrolat în toate tipurile de forțe armate: în armata engleză au fost 225 000 de

femei, în cea americană – 450 000–500 000, la nemți – 500 000… În armata sovietică au luptat aproximativ un milion de femei, în toate specializările militare, inclusiv cele mai „masculine“. A apărut chiar şi o problemă lingvistică: cuvintele „tanchist“, „infanterist“, „mitralior“ nu aveau până atunci forme de genul feminin, pentru că femeile nu practicaseră niciodată înainte asemenea specializări. Cuvintele de gen feminin s-au născut atunci, în vremea războiului… Dintr-o discuție cu un istoric

OMUL E MAI MARE DECÂT RĂZBOIUL (DIN JURNALUL CĂRȚII)

Milioane ucişi fără scrupule Bătucit-au cărare în noapte… Osip Mandelştam 1978–1985 Scriu o carte despre război… Eu, care nu m-am dat niciodată în vânt după cărțile de război, deşi în copilăria şi tinerețea mea acestea erau lecturile preferate ale tuturor celor de-o seamă cu mine. Și nu e de mirare – noi eram copiii Victoriei. Copiii învingătorilor. Ce țin minte mai întâi despre război? Suferința mea de copil printre cuvinte neînțelese mie şi care-mi stârneau teamă. Războiul era pomenit tot timpul: la şcoală şi acasă, la nunți şi botezuri, la sărbători şi la parastase. Chiar şi în discuțiile dintre copii. Un băiat din vecini m-a întrebat o dată: – Ce fac oamenii sub pământ? Cum trăiesc acolo? Voiam şi noi să descifrăm taina războiului. Totul izvora pentru noi din lumea aceea grozavă şi misterioasă. În familia noastră, bunicul ucrainean, tatăl

8

Svetlana Aleksievici

mamei, murise pe front, era îngropat undeva în pământ maghiar, iar bunica bielorusă, mama tatălui meu, murise de tifos printre partizani, doi dintre fiii ei fuseseră înrolați şi dispăruseră fără urmă în primele luni de război, din trei se întorsese unul singur – tatăl meu. Unsprezece rude mai îndepărtate ale noastre, împreună cu copiii lor, fuseseră arse de vii de nemți – care în bojdeucile lor, care în biserica din sat. Aşa era în fiecare familie. La toată lumea. Multă vreme după aceea, băieții din sat s-au luptat „de-a ruşii şi nemții“. Strigau cuvinte nemțeşti: Hände hoch! Zurück! Hitler kaput!1 Nu cunoşteam lumea fără război, lumea războiului ne era singura cunoscută, iar oamenii războiului erau singurii oameni pe care-i ştiam. Nici acum eu nu ştiu altă lume şi alți oameni. Dar oare au existat într-adevăr şi alții, cândva? *** Satul copilăriei mele de după război era un sat al femeilor. Al muierilor. Nu-mi amintesc de glasuri bărbăteşti. Și aşa mi-a rămas în minte: despre război povestesc muierile. Și plâng. Cântă aproape de atâta plâns. În biblioteca şcolii, jumătate din volume sunt despre război. Și în cea sătească, şi în cea de la centrul raional, unde tata mergea deseori după cărți. Acum am aflat de ce. Întâmplător oare? Noi tot timpul ne-am războit sau ne-am pregătit de război. Ne aminteam cum luptaserăm. Niciodată n-am trăit altfel, probabil, nici nu ştim. Nu ne închipuim cum se poate trăi altfel. Va trebui cândva să petrecem multă vreme deprinzându-ne. 1

Mâinile sus! Înapoi! Hitler e terminat! (în limba germană în original)



Războiul nu are chip de femeie

9

În şcoală ne-au învățat să iubim moartea. Scriam compuneri despre cum eram gata să murim în numele… Visam… Dar vocile de pe stradă strigau despre altceva, ne ispiteau mai tare. Multă vreme am fost un om al cărților, pe care realitatea îl speria şi-l atrăgea deopotrivă. Pentru că nu cunoşteam viața, am devenit neînfricată. Acum mă gândesc: dacă aş fi fost un om mai ancorat în realitate, m-aş mai fi putut arunca oare cu capul înainte în această prăpastie? De unde au venit toate astea – din neştiință? Sau dintr-un instinct al drumului? Căci există un instinct al drumului… Multă vreme am fost în căutare… Prin ce cuvinte aş putea să comunic ceea ce aud? Căutam un gen literar care să corespundă felului cum văd eu lumea, cum funcționează vederea mea, auzul… La un moment dat mi-a căzut în mână cartea Ia iz ognennoi derevni de Ales Adamovici, Ia. Brîl şi V. Kolesnik1. O asemenea zguduire sufletească nu mai simțisem decât o dată în viață, când îl citisem pe Dostoievski. Dar aici forma era neobişnuită: romanul e o colecție de voci ale vieții înseşi. Ceea ce auzisem în copilărie, ceea ce se aude azi pe stradă, acasă, în cafenele, în troleibuz. Iată deci! Cercul se închisese. Găsisem ceea ce căutam. Ceea ce presimțeam că există. Ales Adamovici a devenit învățătorul meu… *** 1

Eu sunt din satul de foc, culegere de povestiri ale supra­vie­ țuitorilor despre tragedia satelor belaruse arse (uneori cu tot cu locuitori) de ocupanții germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

10

Svetlana Aleksievici

Doi ani de zile, mai mult decât să mă întâlnesc şi să scriu, m-am gândit. Am citit. Despre ce avea să fie cartea mea? Ei da, încă o carte despre război… La ce bun? Existaseră deja mii de războaie – mai mari sau mai mici, mai cunoscute sau mai necunoscute. Și despre ele se scriseseră încă mai multe cărți. Și totuşi… Scriseseră bărbații despre bărbați – asta mi-a fost clar de îndată. Tot ce ştim despre război ne-a fost spus de un „glas de bărbat“. Suntem toți prizonierii reprezentărilor „masculine“ şi ai percepției „masculine“ a războiului. Ai cuvintelor „masculine“. În timp ce femeile tac. Căci nimeni în afară de mine nu i-a pus vreodată întrebări bunicii mele. Mamei mele. Tac chiar şi femeile care au fost pe front. Dacă încep vreodată brusc să-şi aducă aminte, povestesc nu războiul „femeilor“, ci pe cel „al bărbaților“. Îşi acordează vocea la canon. Și doar acasă sau în cercul prietenelor cu care au fost pe front încep să vorbească, lăcrimând, despre războiul lor, necunoscut mie. Nu numai mie, nouă tuturor. În călătoriile mele jurnalistice am fost nu o dată martoră – unică ascultătoare – a unor texte noi. Și atunci eram zguduită ca în copilărie. Întrezăream în povestirile acestea rânjetul hidos al unei realități tainice… În relatările femeilor nu se simte deloc sau aproape deloc ceea ce ne-am obişnuit să citim şi să auzim: cum nişte oameni i-au ucis în mod eroic pe alții şi i-au învins. Sau au pierdut. Care era tehnica de luptă, care erau generalii. Povestirile femeilor sunt altfel şi vorbesc despre altceva. Războiul „femeilor“ are culorile şi mirosurile lui, petele lui de lumină şi de întuneric şi propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi şi izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur şi simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci şi pământul, şi păsările, şi copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoşător. Dar de ce? m-am întrebat nu o dată. De ce oare, dacă-şi apăraseră şi-şi ocupaseră locul într-o lume cândva exclusiv



Războiul nu are chip de femeie

11

masculină, femeile nu şi-au apărat şi istoria? Cuvintele şi sentimentele? Singure nu şi-au dat crezare. Un întreg univers ne este ascuns. Războiul lor a rămas necunoscut… Vreau să scriu istoria acestui război. Istoria femeilor. *** După primele întâlniri… Sunt uimită: în armată, aceste femei au fost instructor sanitar, lunetist, mitralior, comandant de tun antiaerian, genist, iar astăzi sunt contabile, laborante, ghizi turistici, învățătoare… Rolurile nu se suprapun – atunci şi acum. E ca şi cum nu şi-ar aminti de sine, ci de alte fetişcane. Ele însele se miră în ziua de azi. Și istoria se „umanizează“ sub ochii mei, începe să se asemene cu viața cotidiană. Se naşte o altă percepție. Am întâlnit povestitoare formidabile, în viața cărora sunt episoade care pot concura cu cele mai izbutite pagini ale clasicilor. Omul se vede atât de limpede de sus – din cer – şi de jos – de pe pământ! În fața lui e tot drumul în sus şi cel în jos – de la înger la fiară. Amintirile nu sunt povestiri care reproduc, părtinitor şi imparțial, o realitate dispărută, ci re-naşteri ale trecutului, când timpul merge înapoi. Sunt în primul rând creație. Istorisind, femeile creează, îşi „scriu“ viața. Se întâmplă să şi-o şi „termine de scris“, să şi-o şi „rescrie“. Trebuie să fiu de aceea atentă. În gardă. În acelaşi timp, durerea topeşte, distruge orice falsitate. Temperatura e prea înaltă! M-am convins că femeile simple se poartă mai sincer – asistentele, bucătăresele, spălătoresele… Ele – cum să spun mai limpede? – scot cuvintele din ele însele, nu din ziare şi din cărțile citite – nu din gura altuia. Ci numai din propriile suferințe şi din ceea ce au trăit şi au simțit singure. Oricât ar părea de ciudat, sentimentele şi limbajul femeilor instruite sunt deseori mai supuse schimbărilor pe care le aduce timpul. Codificării generale impuse de factorul temporal. Sunt infestate de

12

Svetlana Aleksievici

o cunoaştere secundară. De mituri. Adeseori e nevoie să mergi mult, să parcurgi mai multe cercuri ca să ajungi la povestirile despre războiul „femeilor“, nu „al bărbaților“ – cum au atacat, cum s-au retras, în ce sector al frontului… Nu e suficientă o singură întâlnire, ci mai multe. Ca unui portretist încăpățânat. Petrec multă vreme într-o casă sau un apartament necunoscut, uneori câte o zi întreagă. Bem ceai, probăm bluze cumpărate nu demult, discutăm pieptănături şi rețete culinare. Ne uităm împreună pe fotografiile nepoților. Și atunci abia… După un timp – nu poți să ştii niciodată după cât şi de ce –, vine deodată clipa aceea mult aşteptată când femeia se îndepărtează de şablon – şablonul de ghips şi de beton armat, asemenea monumentelor noastre – şi se apropie de sine. Pătrunde în sine. Începe să-şi amintească nu războiul, ci tinerețea. O bucată din viață… Acest moment nu trebuie scăpat. Nu trebuie pierdut! Numai că, deseori, după o zi lungă, plină de cuvinte, de întâmplări, de lacrimi, în memorie rămâne o singură frază (dar ce frază!): „Am plecat pe front atât de mică, încât în timpul războiului am şi crescut“. Pe aceasta o şi las în caiet, deşi pe casetă am înregistrat zeci de metri de bandă. Patru–cinci casete... Ce mă ajută? Mă ajută faptul că ne-am obişnuit să trăim împreună. Laolaltă. Suntem oameni care trăiesc în sobornicie. În comun. Totul e la comun – şi fericirea, şi lacrimile. Ne pricepem să suferim şi să povestim despre suferință. Suferința ne justifică viața grea şi neaşezată. Pentru noi, suferința este o artă. Și trebuie să recunosc că femeile pornesc cu mult curaj pe calea aceasta... *** Cum mă întâmpină? Mă numesc „fetiță“, „fetişoară“, „copiliță“. Probabil că, dacă aş fi făcut parte din generația lor, s-ar fi purtat altfel cu mine. Fără bucuria şi fără uimirea pe care le



Războiul nu are chip de femeie

13

dăruieşte întâlnirea dintre tinerețe şi bătrânețe. Liniştit şi de la egal la egal. Este un element foarte important faptul că atunci erau tinere, iar acum, când îşi amintesc, sunt bătrâne. Îşi amintesc după o viață – după patruzeci de ani. Îmi dezvăluie precaute lumea lor, mă menajează: „Imediat după război m-am măritat. Și m-am ascuns în spatele soțului. În spatele vieții de zi cu zi, a scutecelor. M-am ascuns intenționat. Și mama mă ruga: «Taci! Taci! Nu mărturisi!» Mi-am îndeplinit datoria față de Patrie, dar mi-e sufletul greu că am fost acolo. Că ştiu ce înseamnă... Iar tu eşti o copiliță. De tine mi-e milă...“ Văd deseori cum stau şi îşi ascultă vocea interioară. Vocea sufletului. O compară cu vorbele. Cu anii – ani mulți –, omul înțelege că asta i-a fost viața, iar acum trebuie să se împace şi să se pregătească de plecare. Dar nu prea-i vine şi i se pare nedrept să dispară pur şi simplu. În grabă. Din mers. Și, când priveşte înapoi, simte în el dorința nu doar de a povesti despre ale sale, ci şi de a ajunge la secretul vieții. De a-şi răspunde sieşi la întrebarea: de ce i s-au întâmplat toate câte i s-au întâmplat? Priveşte totul cu o privire puțin tristă, de rămas-bun... aproape de dincolo... Nu mai are rost să mintă şi să se mintă. Înțelege că, fără gândul morții, omul nu poate fi desluşit. Taina ei pluteşte deasupra a toate. Războiul este o experiență prea intimă. Și la fel de nemărginită ca şi viața omului... O singură dată o femeie (o aviatoare) a refuzat să ne întâlnim. Mi-a explicat la telefon: „Nu pot... Nu vreau să-mi amintesc. Am fost trei ani la război... Și trei ani de zile nu m-am simțit femeie. Organismul meu a devenit asemenea unui cadavru. N-am avut menstruație şi aproape nici un fel de dorințe femeieşti. Și fusesem frumoasă... Când viitorul meu soț mi-a cerut mâna... Era în Berlin, lângă Reichstag... Mi-a spus:

14

Svetlana Aleksievici

– Războiul s-a încheiat. Am rămas în viață. Am avut noroc. Hai să ne căsătorim! Mie mi-a venit să plâng. Să țip. Să-l lovesc! Cum să ne căsătorim? Acum? Printre toate astea? În funinginea asta, printre cărămizile înnegrite... Uită-te la mine! Uită-te cum sunt! Fă mai întâi din mine femeie: adu-mi flori, fă-mi curte, spune-mi vorbe frumoase! Mi-e atât de dor de toate astea! Abia aştept! Mai că nu l-am lovit... Mi-a venit să-l lovesc... El avea un obraz ars, roşu tot, şi am văzut atunci că înțelesese – pe obrazul acesta îi curgeau lacrimi. Peste cicatricile încă proaspete... Și i-am spus fără să cred eu însămi ce spun: – Bine, hai să ne căsătorim! Iertați-mă!... Nu pot...“ Am înțeles-o. Dar aceasta este şi ea o pagină – sau o jumătate de pagină – din viitoarea carte. Texte, texte. Peste tot – texte. În apartamentele de la oraş şi în căsuțele de la țară, pe stradă, în tren... Ascult... Mă transform tot mai mult într-o ureche uriaşă, întoarsă tot timpul către celălalt. „Citesc“ glasuri. *** Omul este mai mare decât războiul... Îmi rămân în minte exact momentele când este mai mare. Atunci îl stăpâneşte ceva mai puternic decât istoria. Trebuie să-mi propun un scop mai larg – să scriu adevărul despre viață şi moarte în general, nu numai despre război. Să pun întrebarea lui Dostoievski: cât de mult e omul om1 şi cum putem să apărăm omenescul din noi? E neîndoielnic că răul ispiteşte. E mai abil de1

În însemnările de jurnal din 1880–1881, Dostoievski scria că „tre­buie să găseşti în om omul“ (vezi F.M. Dostoievski, Scrisori despre literatură şi artă, traducere de Albert Kovács și Nicolae Iliescu, Editura Cartea Românească, București, 1989, p. 148).



Războiul nu are chip de femeie

15

cât binele. Mai atrăgător. Mă cufund tot mai adânc în lumea războiului, tot restul a pălit puțin, a devenit mai obişnuit decât de obicei. E o lume grandioasă şi prădătoare. Înțeleg acum singurătatea celui care s-a întors de acolo. Ca de pe o altă planetă sau de pe lumea cealaltă. El ştie ceva ce alții nu ştiu, şi cunoaşterea aceasta nu se poate căpăta decât acolo, în apropierea morții. Când încearcă să redea ceva în cuvinte, are senzația unei catastrofe. Amuțeşte. Vrea să povestească, ceilalți ar vrea să-l înțeleagă, dar toți sunt neputincioşi. Femeile acestea se află întotdeauna într-un alt spațiu decât ascultătorii lor. Sunt înconjurate de o lume nevăzută. Sunt cel puțin trei participanți la discuție: cea care povesteşte acum, tot ea, dar aşa cum era atunci, în momentul în care s-au petrecut evenimentele, şi eu. Scopul meu este în primul rând să ajung la adevărul acelor ani, al acelor zile. Fără denaturările produse de sentimente. Imediat după război, fiecare ar povesti un anume război, după mai multe decenii, ceva se schimbă în ea, fireşte, pentru că acum îşi pune deja în amintiri toată viața. Se pune pe sine, pe de-a-ntregul. Cum a trăit în toți anii de atunci încoace, ce a citit, ce a văzut, pe cine a întâlnit. În fine, dacă e sau nu fericită. Uneori discutăm între patru ochi, alteori lângă povestitoare mai e cineva. Un membru al familiei. O prietenă – de ce fel? Prietenele de pe front sunt una, toate celelalte – alta. Mărturiile – documentele – acestea sunt vii, se schimbă şi şovăie odată cu noi, din ele se poate scoate la nesfârşit câte ceva. Ceva nou care ne e necesar în clipa asta. În momentul de față. Ce căutăm? Cel mai adesea nu isprăvi vitejeşti şi eroism, ci lucruri mici şi omeneşti, ceea ce ne e cel mai interesant şi mai apropiat. De pildă, ce mi-ar plăcea mie să ştiu cel mai mult din viața Greciei antice... Din istoria Spartei... Aş vrea să citesc cum şi despre ce vorbeau atunci oamenii acasă. Cum plecau la război. Ce cuvinte îşi spuneau în

16

Svetlana Aleksievici

ultima zi şi în ultima noapte dinaintea despărțirii de cel drag. Cum îi conduceau pe oşteni la luptă. Cum îi aşteptau de la război... Nu pe eroi şi pe conducătorii de oşti, ci pe tinerii obişnuiți... Istoria redată prin relatările martorelor şi participantelor care au rămas neobservate. Da, asta mă interesează, asta aş vrea să transform în literatură. Dar povestitoarele mele nu sunt numai martori, sunt cel mai puțin martori, ci actori şi creatori. E imposibil să te apropii de realitate până dai nas în nas. Între noi şi ea se găsesc sentimentele noastre. Îmi dau seama că am de-a face cu versiuni, fiecare are propria versiune, şi că abia din ele, din numărul şi intersectările lor, se naşte imaginea vremurilor şi a oamenilor care le locuiesc. Dar n-aş vrea ca despre cartea mea să se spună: eroinele ei sunt reale şi nimic mai mult. Este, vezi Doamne, istorie. Numai istorie. Scriu nu despre război, ci despre omul aflat în război. Scriu nu istoria războiului, ci istoria sentimentelor. Sunt un istoric al sufletului. Pe de o parte, cercetez omul concret, trăitor al unor vremuri anume şi participant la evenimente specifice, pe de alta, trebuie să desluşesc în el omul dintotdeauna. Tremurul veşniciei. Ceea ce există de-a pururi. Mi se spune: ei, da, amintiri – adică nici istorie, nici literatură. Pur şi simplu viață, plină de impurități şi necurățată de mâna artistului. Materia primă brută a vorbirii, de care e plină fiecare zi. Cărămizi risipite peste tot. Dar cărămizile nu fac încă un altar! Pentru mine, însă, lucrurile stau altfel... Exact acolo, în glasul cald al omului, în reflecția vie a trecutului e ascunsă bucuria neîncepută şi e dezgolit tragismul ineluctabil al vieții. Haosul şi pasiunea ei. Natura ei singulară şi de nepătruns. Acolo acestea nu au fost supuse încă nici unui fel de prelucrare. Sunt autentice.



Războiul nu are chip de femeie

17

Construiesc altare din sentimente... Din dorințele noastre, din dezamăgiri. Din visări. Din ceea ce a fost, dar poate oricând să ne scape printre degete. *** Încă o dată despre acelaşi lucru... Mă interesează nu numai realitatea care ne înconjoară, ci şi cea dinăuntrul nostru. Mi se pare interesant nu evenimentul în sine, ci cel din sfera sentimentelor. Sufletul evenimentului, să spunem. Pentru mine, sentimentele sunt o realitate. Și istoria? Ea trăieşte pe stradă. În mulțime. Cred că în fiecare dintre noi e o bucățică de istorie. Într-unul o jumătate de pagină, în altul – două–trei. Împreună scriem cartea vremurilor. Fiecare îşi strigă propriul adevăr. Coşmarul nuanțelor. Și totul trebuie ascultat şi desluşit, trebuie să mă topesc în toate acestea, să devin una cu ele. Și în acelaşi timp să nu mă pierd pe mine însămi. Să unesc vorbirea străzii cu literatura. Dificultatea mai constă şi în faptul că despre trecut vorbim în limbajul de azi. Cum să transmitem cu ajutorul lui emoțiile acelor timpuri? *** De dimineață, un apel: – Nu ne cunoaştem... Dar am venit din Crimeea, vă sun de la gară. Stați departe? Vreau să vă povestesc propriul meu război... Aşa deci! Iar eu şi fetița mea avuseserăm de gând să mergem în parc. Să ne dăm în carusel. Cum să-i explic unui omuleț de şase ani cu ce mă ocup? Nu demult, m-a întrebat: – Mami, ce e aia război? Cum să-i răspund...? Vreau s-o trimit în lume cu o inimă simțitoare şi o învăț că nu putem rupe pur şi simplu o floare. Că e păcat să striveşti o vaca-Domnului,

18

Svetlana Aleksievici

să rupi aripa unei libelule. Dar cum să-i explici unui copil războiul? Moartea? Să-i răspunzi la întrebarea: de ce acolo oamenii se omoară? Îi omoară chiar şi pe cei mici, aşa cum e ea. Noi, adulții, suntem ca nişte conspiratori. Noi ştim despre ce e vorba. Dar copiii? După război, mie părinții mi-au explicat cumva, dar copilului meu eu nu mai sunt în stare să-i explic. Să găsesc cuvintele necesare. Războiul ne place tot mai puțin, ne e tot mai greu să-i găsim justificare. Pentru noi e pur şi simplu din ce în ce mai mult o crimă. Cel puțin pentru mine. Să scriu o carte despre război de la care să ți se facă greață, după care să respingi fie şi numai gândul războiului. Să-ți pară nebunesc. Să li se facă până şi generalilor silă... Prietenii mei bărbați (spre deosebire de prietene) sunt uluiți de această logică „femeiască“. Și aud din nou argumentul „masculin“: „Tu n-ai fost la război“. Dar poate că asta e bine: nu mi-e cunoscută patima urii, am privirea nedeformată. Nemilitarizată, nemasculinizată. În optică există noțiunea de „luminozitate“ – capacitatea obiectivului de a fixa mai mult sau mai puțin clar reprezentarea surprinsă. La fel, memoria feminină a războiului este cea mai „luminoasă“ după criteriul încordării emoționale, al durerii. Aş spune chiar că războiul „femeilor“ e mai înspăimântător decât „al băr­ baților“. Bărbații se ascund în spatele istoriei, al faptelor, războiul îi fascinează ca acțiune şi confruntare de idei, de interese diferite, în timp ce femeile sunt copleşite de emoții. Și încă un lucru – bărbații sunt pregătiți încă din copilărie pentru eventualitatea ca, într-o zi, să trebuiască să tragă. Pe femei nimeni nu le învață aşa ceva... ele n-au avut niciodată de gând să facă asta... Și ele îşi amintesc altceva, şi îşi amintesc altfel. Sunt capabile să vadă ceea ce bărbaților le rămâne inaccesibil. Repet: războiul lor are miros, are culoare, e plin de detaliile lumii



Războiul nu are chip de femeie

19

şi ale existenței: „ni s-au dat ranițe, şi noi ne-am cusut din ele fuste“; „la comisariat, am intrat pe o uşă în rochie, pe alta am ieşit în pantaloni şi cămaşă, mi-au tăiat coada, mi-au lăsat doar un zuluf pe frunte...“; „nemții au împuşcat tot satul şi au plecat... Am ajuns noi acolo: nisip galben, călcat în picioare, şi pe el – o ghetuță de copil...“ Nu o dată am fost prevenită (mai ales de către scriitorii-bărbați): „Au să-ți inventeze poveşti femeile tale. Au să-ți scornească“. Dar eu m-am convins: aşa ceva nu se poate născoci. De la cine să copiezi? Dacă e cineva de la care poți copia, aceea e numai viața, numai ea are atâta fantezie. Indiferent despre ce ar vorbi, femeile țin întotdeauna minte că războiul e în primul rând o crimă şi apoi o corvoadă. Și apoi – pur şi simplu viață obişnuită: cântau, se îndrăgosteau, îşi puneau bigudiuri... În centrul atenției e întotdeauna faptul că războiul e insuportabil şi că nu vor să moară. Și încă mai insuportabil şi mai puțin dorit e să omoare, pentru că femeia dă viață. Dăruieşte. O poartă multă vreme în trupul ei, o dezmiardă. Mi-am dat seama că femeilor le e mai greu să ucidă. *** Bărbații... Greu le lasă pe femei să pătrundă în lumea lor, pe teritoriul lor. La fabrica de tractoare din Minsk am căutat o femeie care fusese lunetist. Fusese faimoasă. Se scrisese nu o dată despre ea în gazetele de pe front. La Moscova mi se dăduse numărul de telefon de acasă al unei prietene a ei, dar un număr vechi. Numele de familie îl aveam de asemenea pe cel de fată. M-am dus la fabrica unde ştiam că lucrează, la secția de personal, şi am auzit de la bărbați (directorul fabricii şi şeful secției de personal):

20

Svetlana Aleksievici

– Dar ce, nu-s destui bărbați? La ce vă trebuie poveştile astea ale femeilor? Închipuiri de-ale lor... Bărbații se temeau că femeile aveau să povestească un alt război, unul greşit. Am fost într-o familie... Și soțul, şi soția făcuseră războiul. Se întâlniseră pe front şi acolo se şi căsătoriseră: – Nunta am sărbătorit-o în tranşee. Înainte de bătălie. Rochia albă mi-am cusut-o dintr-o paraşută nemțească. El fusese mitralior, ea – agent de transmisiuni. Bărbatul şi-a trimis imediat soția la bucătărie: – Pregăteşte ceva de pus pe masă! Ceainicul dăduse deja în clocot, sendvişurile erau tăiate, ea abia se aşezase alături de noi, când el a ridicat-o din nou: – Dar căpşunele? Unde-i roada noastră de la țară? După rugăminți insistente din partea mea, i-a cedat locul – fără voie, spunând: Povesteşte cum te-am învățat! Fără lacrimi şi fără fleacuri femeieşti, de genul voiam să fiu frumoasă şi am plâns când mi-au tăiat cosița. Ulterior, ea mi-a mărturisit în şoaptă: – Toată noaptea a studiat cu mine Istoria Marelui Război de Apărare a Patriei. Se temea de ce-am să spun. Și acum e îngrijorat că n-am să-mi amintesc cum trebuie. Aşa cum se cuvine. Am văzut asta nu o dată, nu într-o singură familie. Da, femeile plâng mult. Țipă. După plecarea mea iau pastile de inimă, cheamă salvarea. Dar chiar şi aşa mă roagă: „Vino! Vino neapărat! Am tăcut atâta vreme. Patruzeci de ani...“ Îmi dau seama că strigătul şi plânsetul nu pot fi prelucrate, altfel esențială are să fie nu plânsetul, nu strigătul, ci prelucrarea lor. În locul vieții are să rămână literatura. Aşa este materialul, asta e temperatura lui. Tot timpul dă pe dinafară. Omul se vede cel mai bine şi se dezvăluie în război şi, poate, în iubire. Până în adânc, în



Războiul nu are chip de femeie

21

straturile subcutanate. În fața morții toate ideile pălesc şi se deschide veşnicia insondabilă, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos. De câteva ori mi-au fost înapoiate texte trimise spre lectură preliminară cu adăugirea: „Nu-i nevoie să te agăți de fleacuri... Scrie despre mare noastră Victorie...“ Dar tocmai „fleacurile“ sunt ceea ce contează pentru mine, căldura şi limpezimea vieții: zuluful singuratic rămas în locul cozilor, cazanele fierbinți cu păsat şi cu supă pe care nu mai are cine să le mănânce – căci, dintr-o sută de oameni, după bătălie s-au întors şapte; sau cum, după război, femeile nu puteau, la piață, să privească galantarele măcelarilor... Nici măcar stamba roşie... „Ah, drăguța mea, au trecut patruzeci de ani, dar la mine în casă n-ai să găseşti nimic roşu. După război am urât culoarea roşie!“ *** Ascult, atentă, durerea... Durerea ca mărturie a vieții trecute. Nu există alte dovezi, eu nu cred în alte mărturii. Nu o dată cuvintele ne-au îndepărtat de adevăr. Văd în suferință forma superioară a informației, care are legătură directă cu secretul, cu miezul tainic al vieții. Toată literatura rusă despre asta vorbeşte. Mai mult despre suferință decât despre iubire. Și mie mi se vorbeşte mai mult despre asta... *** Ce sunt – rusoaice sau sovietice? Nu, au fost sovie­tici – şi ruşii, şi bieloruşii, şi ucrainenii, şi tadjicii... Omul sovietic a existat totuşi. Eu cred că asemenea femei n-au să mai fie niciodată, ele însele înțeleg asta. Chiar şi noi, copiii lor, suntem altfel. Noi ne-am dorit să fim ca toți ceilalți. Să semănăm nu cu părinții noştri, ci cu lumea largă. Iar despre nepoți ce să mai vorbim...

22

Svetlana Aleksievici

Dar eu le iubesc. Le admir. I-au avut pe Stalin şi Gulagul, dar au avut şi Victoria. Și ele ştiu asta. Nu demult am primit o scrisoare: „Fiica mea mă iubeşte foarte mult, eu sunt pentru ea o eroină. Dacă citeşte cartea dumneavoastră, o să fie copleşită de un sentiment de dezamăgire. Mizerie, păduchi, sânge peste tot – toate sunt adevărate, nu neg. Dar oare amintirile acestea sunt în stare să trezească sentimente nobile? Să ne pregătească de fapte mari...?!“ M-am convins nu o dată: ... memoria noastră e un instrument nici pe departe ideal. Nu e doar aleatorie şi capricioasă, ci şi legată cu lanț la stăpân, ca un câine – iar stăpânul acesta sunt timpurile. ... privim trecutul dinspre prezent, nu putem privi de nicăieri. ... femeile acestea sunt îndrăgostite de ceea ce li s-a întâmplat, pentru că nu e vorba doar de război, ci şi de tinerețea lor. Prima lor iubire. *** Le ascult când vorbesc... Le ascult când tac... Și cuvintele, şi tăcerile sunt pentru mine texte. „Asta nu-i pentru publicat, doar pentru tine... Cei care erau mai în vârstă... stăteau în tren gânditori. Trişti. Îmi amintesc cum un maior a intrat în vorbă cu mine noaptea, când toți dormeau, despre Stalin. Băuse zdravăn şi căpătase curaj, mi-a mărturisit că tatăl lui era de zece ani în lagăr, fără drept de corespondență. Nu ştia dacă mai trăieşte sau nu. Și maiorul acesta a rostit nişte vorbe înspăimântătoare: – Vreau să-mi apăr Patria, dar nu vreau să-l apăr pe acest trădător al revoluției, pe Stalin.



Războiul nu are chip de femeie

23

Nu mai auzisem niciodată aşa ceva... M-am speriat. Din fericire, dimineață maiorul dispăruse. Coborâse, probabil, din tren...“ „Îți spun în secret... Eram prietenă cu o fată Oksana, din Ucraina. De la ea am auzit pentru prima dată despre foametea îngrozitoare din Ucraina, despre holodomor1. Nu mai existau nici broaşte, nici şoareci – oamenii mâncaseră totul. În satul Oksanei muriseră jumătate dintre locuitori. Toți frații ei mai mici muriseră, părinții, iar ea se salvase furând noaptea balegă de cal din grajdul colectivului şi mâncând-o. Nimeni nu putea să mănânce aşa ceva, dar ea putuse: – Caldă nu merge, dar rece, da. E şi mai bine dacă e înghețată, atunci miroase a fân. Eu i-am spus atunci: – Oksana, tovarăşul Stalin se luptă. Îi distruge pe sabotori, dar sunt foarte mulți. – Nu, mi-a răspuns ea, nu fi proastă! Tatăl meu a fost profesor de istorie şi mi-a zis aşa: «Într-o zi, tovarăşul Stalin va răspunde pentru crimele lui...» Stăteam întinsă noaptea şi mă gândeam: şi dacă Oksana e un duşman? O spioană? Ce să fac? Peste două 1

Denumirea ucraineană a foametei din anii 1932–1933 din Ucraina (inclusiv din ulterioara RSS Moldovenească, aflată pe atunci în componența Ucrainei), țară afectată cel mai puternic de foametea din zonele producătoare de grâne ale URSS (regiunea Volgăi, nordul Caucazului, sudul Uralului, vestul Siberiei şi Kazahstan) de la vremea respectivă. Holodomor a fost cauzat cel mai probabil de o combinație de factori naturali şi, mai ales, economici, între care şi politica de colectivizare forțată de la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, şi a făcut milioane de victime. O serie de țări (inclusiv Ucraina) îl consideră un genocid, o încercare deliberată a lui Stalin şi a aparatului său de a anihila mişcarea pentru independență din Ucraina. Foametea a fost negată de auto­ritățile sovietice până în perioada perestroikăi.

24

Svetlana Aleksievici

zile, Oksana a murit în luptă. Nu-i mai rămăsese nici o rudă, n-au avut cui să trimită înștiințarea de deces...“ E o temă pe care femeile acestea o abordează rar şi cu precauție. Până în ziua de azi sunt paralizate nu doar de hipnoza stalinistă şi de teama pe care o insufla Stalin, ci şi de vechea lor credință. Nu pot încă să dez-iubească ceea ce au iubit. Curajul în război şi curajul gândurilor sunt două soiuri diferite. Și eu care credeam că e unul şi acelaşi. *** Manuscrisul zace de multă vreme pe masă... De doi ani deja primesc refuzurile editurilor. Revistele tac şi ele. Sentința e întotdeauna aceeaşi: războiul acesta e prea cumplit. Prea multe orori. Prea mult naturalism. Nu se vede rolul conducător şi organizator al partidului comunist. Într-un cuvânt, nu e războiul care trebuie... Dar cum ar fi acela care trebuie? Cu generali şi cu înțeleptul generalissim? Fără sânge şi păduchi? Cu eroi şi cu fapte de vitejie. Însă eu îmi amintesc din copilărie cum merg cu bunica de-a lungul unui câmp întins, şi ea îmi povesteşte: – După război, pe câmpul acesta lungă vreme n-a rodit nimic. Nemții se retrăgeau... şi a fost aici o luptă, două zile s-au bătut... Zăceau morții unul lângă altul, ca snopii. Ca traversele de cale ferată. Și nemții, şi ai noştri. După ploaie, toți aveau fețele plânse. O lună de zile i-am îngropat, tot satul... Cum să uit câmpul acesta? Eu nu înregistrez pur şi simplu. Adun, urmăresc spiritul omenesc până acolo unde suferința transformă un om de rând într-unul măreț. Până acolo unde omul creşte, se înalță. Și atunci, pentru mine, el nu mai e proletariatul mut şi fără urmă al istoriei. Sufletul lui se dezvăluie. În ce constă deci conflictul meu cu autoritățile? Mi-am dat seama că unei mari idei îi trebuie omul de rând, nu cel



Războiul nu are chip de femeie

25

mare. Pentru ea, omul atins de măreție este inutil şi o stinghereşte. E greu de prelucrat. Iar eu pe acesta îl caut. Caut mărețul om de rând. Pe cel care, umilit, călcat în picioare, jignit – trecut prin lagărele şi trădările lui Stalin –, a învins până la urmă. A săvârşit o minune. Istoriei războiului i-au substituit istoria victoriei. Acum omul însuşi va povesti despre asta...  upă șaptesprezece ani D 2002–2004 Îmi citesc vechiul jurnal… Încerc să-mi amintesc ce fel de om eram pe vremea când scriam cartea. Omul acela nu mai există, nu mai există nici măcar țara în care trăiam atunci. Și doar pe ea au apărat-o, în numele ei au murit în ’41–’45. Pe fereastră văd azi altceva: un nou mileniu, noi războaie, noi idei, arme noi și pe ruși (mai exact, pe cetățenii ruși sovietici) schimbați într-un mod cu totul neașteptat. A început perestroika… Cartea mea a fost tipărită în viteză, cu un tiraj incredibil – două milioane de exemplare. Era o perioadă când s-au petrecut multe lucruri zguduitoare, ne năpusteam din nou, cu furie, către un țel. Din nou în viitor. Încă nu știam (sau uitaserăm) că revoluția e întotdeauna o iluzie, mai ales în istoria noastră. Dar asta avea să se vadă pe urmă, atunci toată lumea era îmbătată de aerul tare al libertății. Am început să primesc zilnic zeci de scrisori, dosarele mele s-au înfoiat. Oamenii voiau dintr-odată să vorbească… Să termine de vorbit… Au devenit și mai liberi, și mai sinceri. Nu mai încăpea îndoială că eram sortită să-mi termin la nesfârșit de scris cărțile. Nu să le rescriu, ci să le termin de scris. Puneam punct, și el se transforma numaidecât în puncte-puncte…

26

Svetlana Aleksievici

*** Mă gândesc la faptul că, probabil, astăzi aș pune alte întrebări și aș primi alte răspunsuri. Și aș scrie o altă carte, nu cu totul alta, dar totuși alta. Mărturiile documentare (cu care am de-a face) sunt ca niște ființe vii, nu se usucă și se întăresc, precum lutul răcit. Nu amuțesc. Evoluează odată cu noi. Despre ce altceva aș mai pune întrebări astăzi? Ce-aș vrea să adaug? M-ar interesa foarte tare… caut cuvântul potrivit… ființa biologică a omului, nu numai omul timpurilor și al ideilor. Aș încerca să privesc mai adânc în natura umană, în întuneric, în subconștient. În misterul războiului. Aș scrie despre cum m-am dus la o fostă partizană… Era o femeie trupeșă, dar încă frumoasă, care mi-a povestit cum grupul lor (ea cea mai mare și doi adolescenți) plecase în recunoaștere și a făcut întâmplător prizonieri patru nemți. S-au învârtit multă vreme cu ei prin pădure. La un moment dat, și-au dat seama că erau prinși în cursă. Fetei i-a fost limpede că n-aveau cum să străpungă încercuirea cu prizonierii după ei și să scape, așa că a luat hotărârea să le facă seama. Adolescenții n-ar fi fost în stare: umblau deja de câteva zile prin pădure împreună cu ei, și, după ce petreci atâta timp alături de un om, chiar și străin, te obișnuiești cu el, te apropii – îl știi deja cum mănâncă, cum doarme, ce ochi are, cum îi arată mâinile. Nu, adolescenții n-ar fi fost în stare, asta ea a înțeles imediat. Deci totul rămânea în seama ei. Și, în fața mea, femeia și-a amintit cum îi omorâse. Fusese silită să-i mintă și pe unii, și pe alții. Cu un neamț s-a dus, pasămite, după apă, și l-a împușcat din spate. În ceafă. Pe altul l-a împins să meargă după vreascuri… M-a cutremurat cât de calm vorbea despre întâmplările de atunci. Cei care au făcut războiul își amintesc că un civil se transformă în soldat în decurs de trei zile. Cum de sunt de ajuns numai trei zile? Sau și acesta este un mit? Cel



Războiul nu are chip de femeie

27

mai probabil. Omul acela e mult mai necunoscut și mai de nepătruns. În toate scrisorile citesc cuvinte ca acestea: „Atunci nu v-am povestit tot, pentru că erau alte vremuri. Ne obiș­nuiserăm să trecem multe lucruri sub tăcere…“ „Nu v-am încredințat totul. Până nu demult nu se putea vorbi despre așa ceva. Sau ne era rușine“, „Cunosc prognosticul medicilor: mi-au pus un diagnostic teribil… Vreau să vă spun tot adevărul…“ De curând am primit următoarea scrisoare: „Viața noastră, a oamenilor bătrâni, e tare grea… Dar nu pensiile mici și umilitoare sunt cele care ne fac să suferim. Cel mai tare ne doare că suntem alungați dintr-un trecut măreț într-un prezent insuportabil de mic. Nimeni nu ne mai cheamă să ne spunem povestea în școli, în muzee, deja nu mai e nevoie de noi. Dacă citești ziarele, vezi că fasciștii devin tot mai nobili, iar soldații Armatei Roșii, tot mai groaznici“. Vremurile sunt și ele o patrie… Dar eu le iubesc în continuare pe aceste femei. Nu-mi plac vremurile în care au trăit, dar pe ele le iubesc. *** Totul poate să devină literatură… În arhiva mea, cel mai interesant mi s-a părut un caiet în care însemnasem episoadele tăiate de cenzură și discuția mea cu cenzorul. Tot aici îmi notasem mai multe pagini pe care le eliminasem eu singură. Propria mea autocenzură, interdicția pe care mi-am impus-o singură. Și explicațiile – de ce am scos acele secvențe. Multe dintre textele care au fost astfel îndepărtate și-au regăsit deja locul în carte, dar aceste câteva pagini vreau să le menționez separat, pentru că sunt un adevărat document. O mărturie a drumului pe care l-am parcurs.

28

Svetlana Aleksievici

Din textele tăiate de cenzură „Acum mă trezesc noaptea… Și parcă e cineva care… plânge lângă mine… Sunt la război… Ne retragem… Undeva după Smolensk o femeie îmi aduce rochia ei, apuc să mă schimb. Merg singură… printre bărbați. Mai adineauri eram în pantaloni, iar acum sunt în rochie de vară. Și deodată încep să simt că mă ia treaba aceea… femeiască… Mă ia mai devreme, probabil, de emoție. De durere, de necaz. Unde să găsesc ceva aici? Rușine mare! Ce rușine mi-era! Dormeam pe sub tufișuri, în șanțuri, pe buturugi. Eram atâția, că nu mai aveam loc în pădure. Mergeam pierduți, mințiți, nu mai credeam în nimeni… Unde e aviația noastră, tancurile? Tot ce zboară, merge pe pământ și bubuie – totul e nemțesc. Așa eram când am căzut prizonieră. Cu o zi înainte mi-am rupt și amândouă picioarele… Zăceam și făceam pe mine… Nici nu știu cum m-am târât noaptea până în pădure. M-au găsit din întâmplare partizanii… Mi-e milă de cei care vor citi cartea dumneavoastră, dar și de cei care n-o vor citi…“ „Eram de serviciu în schimbul de noapte… Am intrat în cortul celor răniți grav. Zăcea acolo un căpitan… Medicii mă preveniseră înainte că peste noapte are să moară, că nu mai rezistă până dimineață… Îl întreb: – Ei, cum e? Cu ce pot să te ajut? N-am să uit cât oi trăi… El mi-a zâmbit deodată, cu un zâmbet așa de luminos pe chipul acela chinuit: – Desfă-ți halatul… și arată-mi sânii!... De când nu mi-am mai văzut nevasta… Eu m-am pierdut cu firea, nici măcar nu mă sărutasem vreodată până atunci. I-am răspuns ceva, am fugit și m-am întors după un ceas.



Războiul nu are chip de femeie

29

Era mort. Cu zâmbetul acela pe față…“ „Eram pe lângă Kerci1… Noapte. Mergeam cu un șlep, sub bombardamentul nemților. A luat foc partea din față a vasului, și focul s-a întins pe punte. Au explodat rezervele de armament… Ditamai explozia! A fost atât de puternică, încât șlepul s-a aplecat într-o rână, pe dreapta, și a început să se scufunde. Nu mai aveam mult până la mal, ne-am dat seama că eram aproape, și soldații s-au aruncat în apă. De pe țărm au început să păcăne mitralierele. Țipete, gemete, suduieli… Eu știam bine să înot, am vrut să-l salvez măcar pe unul dintre ei. Măcar un singur rănit… Eram în apă doar, nu pe pământ – aici orice rănit moare neîntârziat. Se duce la fund… Când aud… cineva alături ba iese la suprafață, ba se vâră iar sub apă… Iar iese, iar se scufundă. Am prins momentul, l-am apucat… Era rece, alunecos… Am crezut că era un rănit și că i se rupseseră hainele de la explozie. Eu însămi eram goală… Rămăsesem numai în lenjeria de corp… Beznă să-ți bagi degetele-n ochi… În jur numai «au!», «ah!» și «văleu!» Și înjurături… Am ajuns cu el cum-necum la mal… Chiar atunci pe cer a explodat o rachetă, și am văzut că târâsem pe mal un pește mare rănit. Un pește uriaș, cât un om. Un morun… pe moarte… Am căzut lângă el în genunchi și mi-a ieșit pe gură un potop de înjurături. Am izbucnit în plâns de necaz… Și de ciudă că totul suferea pe lume…“ „Ne chinuiam să ieșim din încercuire… Oriîncotro dădeam, peste tot numai nemți. Și am hotărât ca dimineață să încercăm străpungerea atacând. Oricum am fi murit, măcar să murim cu demnitate. În bătălie. 1

Oraș în sud-vestul Ucrainei, la strâmtoarea Kerci, cea care unește Marea Neagră și Marea Azov

30

Svetlana Aleksievici

Aveam cu noi trei fete. Și ele s-au dus noaptea la toți cei care mai puteau… Căci nu toți mai puteau, bineînțeles… Nervii, vă dați seama. Era așa o situație… Toată lumea se pregătea să moară… A doua zi am mai rămas în viață doar câțiva… Puțini… Vreo șapte, cam așa, și fuseserăm cincizeci, dacă nu mai mulți. Ne-au ciuruit nemții cu mitralierele… Îmi amintesc cu recunoștință de fetele alea. Pe nici una n-am mai găsit-o în viață dimineață. Nu le-am mai văzut niciodată…“ Din discuția cu cenzorul – Cine s-ar mai duce să lupte după asemenea cărți? Dumneavoastră înjosiți femeia cu naturalismul acesta primitiv. Femeia-eroină. Îi smulgeți laurii. O transformați într-o femeie obișnuită, într-o femelă. Dar, pentru noi, ea e o sfântă. – Eroismul nostru este steril, nu vrea să știe nici de fiziologie, nici de biologie. Nu e credibil. Pentru că în război a fost pus la încercare nu numai spiritul, ci și trupul. Învelișul material. – De unde veniți cu asemenea idei? Nu sunt idei de-ale noastre, sovietice. Vă râdeți de cei care și-au lăsat oasele prin gropi comune. Ați citit prea mult Remarque… La noi stilul ăsta nu merge. Femeia sovietică nu e un animal… *** „Cineva ne-a trădat… și nemții au aflat unde se ascundea detașamentul de partizani. Au înconjurat pădurea și au închis toate căile de acces. Noi ne-am ascuns în niște hățișuri de nepătruns, unde călăii hitleriști nu intrau. Era o mlaștină, înghițea și oamenii, și echipamentul. Ziua stăteam până la gât în apă – și așa a fost



Războiul nu are chip de femeie

31

săptămâni la rând. Aveam cu noi o transmisionistă care tocmai născuse. Copilul era flămând… cerea să sugă… Numai că mama suferea ea însăși de foame, n-avea lapte, și pruncul plângea. Ucigașii la doi pași… cu câini… Dacă-l auzeau câinii, muream toți. Tot grupul – vreo treizeci de oameni… Înțelegeți? Comandantul a luat hotărârea… Nimeni nu îndrăznea să-i transmită ordinul mamei, dar a ghicit ea singură. A vârât copilul înfășat sub apă și l-a ținut acolo multă vreme… Pruncul a încetat să țipe… Nu s-a mai auzit nici un sunet… Iar noi nu eram în stare să ridicăm ochii. Nici la mamă, nici unul la altul…“ „Ai noștri au luat niște prizonieri, i-au dus la comandant… Dar nu i-au împușcat, era o moarte prea blândă, i-au împuns cu vergelele puștilor, ca pe porci, i-au tăiat bucăți. M-am dus să-i văd și eu… De când așteptam momentul când aveau să le crape ochii de durere… Pupilele… Ce știți dumneavoastră despre asta? Pe mama și pe surioara mea le-au ars pe rug în mijlocul satului…“ „În timpul războiului nu-mi amintesc nici de câini, nici de pisici, numai de șobolani. Erau mari… cu ochi galben-albăstrii… Câtă frunză și iarbă. Când m-am întremat după rană, din spital m-au trimis înapoi la unitate. Erau undeva pe lângă Stalingrad, în tranșee. – Duceți-o în adăpostul de fete! a ordonat comandantul. Am intrat în cămăruța de sub pământ și m-am mirat în primul rând că în ea nu era absolut nimic. Niște paturi din crengi de brad, fără nimic pe ele, și atât. Nu mi-a spus nimeni nimic… Mi-am lăsat ranița acolo și am ieșit, și, când m-am întors, peste jumătate de oră, n-am mai găsit-o. Nici urmă de lucruri, nici pieptenele, nici

32

Svetlana Aleksievici

creionul măcar. S-a dovedit că șobolanii roseseră absolut totul cât ai clipi din ochi… Dimineață am văzut mușcăturile de pe brațele celor grav răniți… Nici în cel mai urât film de groază n-am văzut șobolanii părăsind vreun oraș înaintea unui bombardament de artilerie. Asta a fost nu la Stalingrad… ci undeva lângă Veazma1… Dimineață, pe străzile orașului trecea o armată de șobolani – fugeau pe câmp. Simțeau apropierea morții. Erau mii… Negri, suri… Oamenii priveau cu groază priveliștea aceasta rău-prevestitoare și se strângeau lângă case. Și, exact în clipele când șobolanii s-au făcut nevăzuți, a început bombardamentul. Au apărut avioanele. În locul caselor și al pivnițelor au rămas grămezi de moloz…“ „La Stalingrad erau atât de mulți morți, încât caii nu se mai temeau de ei. De obicei, caii se sperie și nu calcă niciodată pe trupul unui mort. Pe ai noștri i-am strâns, dar nemții zăceau peste tot… Înghețați… Bocnă… Eu eram șoferiță, transportam lăzi cu armament de artilerie, și auzeam cum trosnesc craniile sub roți… Oasele… Și mă bucuram…“ Din discuția cu cenzorul – Da, am câștigat cu greu Victoria, dar dumneavoastră trebuie să căutați exemplele de eroism. Sunt sute. În 1

Oraș în vestul Rusiei, la nord-vest de Moscova, în regiunea Smolensk. A jucat un rol important în cadrul Bătăliei pentru Moscova din cel de-al Doilea Război Mondial, când a făcut parte dintr-o „pungă“, o zonă încercuită complet de armatele germane. În octombrie 1941, în luptele de lângă Veazma au murit aproximativ 400 000 de sovietici, iar aproape 700 000 au căzut prizonieri. Orașul a fost ocupat de nemți până în martie 1943, timp în care populația i-a fost practic nimicită. Luptele de eliberare a Veazmei au distrus orașul aproape complet.



Războiul nu are chip de femeie

33

timp ce dumneavoastră nu arătați decât mizeria războiului. Lenjeria lui intimă. În cartea aceasta, Victoria noastră pare înfricoșătoare… Ce urmăriți, de fapt? – Adevărul. – Dumneavoastră credeți că adevărul este ceea ce se vede în viață. Pe stradă. Sub picioarele noastre. Atât îl vedeți de mărunt. Un adevăr la nivelul solului. Dar nu, adevărul sunt năzuințele noastre. Ceea ce visăm, oamenii care vrem să devenim! *** „Avansam… Și intrăm în primele sate nemțești… Noi eram tineri, puternici, de patru ani fără femei. În beciuri am găsit vin. Mâncare. Prindeam fetele prin sate și… Câte zece de-ai noștri siluiau una singură… Femei erau puține, locuitorii fugeau de armata sovietică, le luam pe cele tinerele. Fetițe… Doișpe–treișpe ani… Dacă plângeau, le băteam, le puneam ceva căluș. Pe ele le durea, dar noi ne distram. Acum nu mai înțeleg cum de-am putut… Veneam dintr-o familie de intelectuali… Dar așa am fost… Singurul lucru de care ne temeam era ca fetele noastre să nu afle. Infirmierele noastre. De ele ne era rușine…“ *** „Nimeriserăm în încercuire… Rătăceam prin păduri, prin mlaștini. Mâncam frunze, coajă de copac. Un fel de rădăcini. Eram cinci oameni, unul dintre noi un puștan, abia încorporat. Noaptea, vecinul îmi șoptește: – Flăcăul abia mai suflă, oricum o să moară. Înțelegi ce vreau să spun… – Ce tot vorbești acolo? – Mi-a povestit mie un deținut… Când fugeau din lagăr, intenționat luau cu ei unul mai tânăr… Carnea de om e comestibilă… Așa rezistau…

34

Svetlana Aleksievici

N-am avut putere să-l lovim. A doua zi am dat peste partizani…“ „Partizanii au intrat ziua în sat, călare. I-au scos din casă pe staroste și pe fiu-său și i-au lovit cu vergele de fier peste cap până au căzut din picioare. Și căzuți i-au mai lovit. Eu stăteam la fereastră și am văzut tot… Printre partizani era și fratele meu mai mare… Când a intrat în casă și a vrut să mă îmbrățișeze: – Surioară!, eu i-am strigat: – Nu te apropia! Nu te apropia de mine! Ești un ucigaș! Pe urmă am amuțit. Vreme de o lună n-am mai putut vorbi. Frate-meu a murit… Dar ce-ar fi fost dac-ar fi rămas în viață? Și s-ar fi întors acasă?“ „Dimineață, bandiții de nemți ne-au ars satul… Am scăpat numai cei care-am fugit în pădure. Am fugit fără nimic, cu mâinile goale, nici măcar pâine n-am luat cu noi. Nici ouă, nici slănină. Noaptea, țața Nastia, vecina noastră, își bătea fetița fiindcă plângea tot timpul. Țața Nastia venise cu toți cei cinci copii ai ei. Iulecika, prietena mea, era cea mai slabă. Tot timpul bolea… Și mai avea patru băieți, toți mici, care cereau și ei de mâncare. Și țața Nastia și-a ieșit din minți: «Aaaaah!», «Ooooof!» Iar într-o noapte am auzit… cum o ruga Iulecika: – Mămico, nu mă îneca! Nu mai fac… N-o să-ți mai cer mâncărică. Nu-ți mai cer… Dimineață n-a mai văzut-o nimeni pe Iulecika… Țața Nastia… Când ne-am întors, n-am mai găsit decât tăciuni… Arsese satul. În scurt timp, țața Nastia s-a spânzurat de un măr carbonizat din livada ei. Atârna jos de tot. Copiii stăteau lângă ea și-i cereau de mâncare…“



Războiul nu are chip de femeie

35

Din discuția cu cenzorul – E o minciună! E o calomnie la adresa soldaților noștri, care au eliberat jumătate de Europă. La adresa partizanilor. La adresa eroicului nostru popor. N-avem nevoie de istoria dumneavoastră măruntă, nouă ne trebuie marea istorie. Istoria Victoriei. Dumneavoastră nu-i iubiți pe eroii noștri. Nu vă plac marile noastre idei. Ideile lui Marx și Lenin. – Da, nu-mi plac marile idei. Îmi place omul mărunt, omul de rând… Din textele pe care le-am eliminat eu însămi „Anul ’41… Suntem în încercuire. E cu noi și instructorul politic Lunin… Ne-a citit ordinul care spune că soldatul sovietic nu se predă inamicului. Cum zicea tovarășul Stalin, la noi nu există prizonieri, există trădători. Băieții și-au scos pistoalele… Instructorul ne-a cerut însă: – Nu trebuie. Rămâneți în viață, flăcăi, sunteți tineri! Dar el și-a pus capăt zilelor1… Apoi, în ’43… Armata sovietică înainta. Traversam Bielorusia. Îmi amintesc de un băiețaș. A ieșit în fața noastră de undeva de sub pământ, dintr-o pivniță, strigând: 1

De la începutul războiului, comandanții militari germani primiseră ordin să împuște pe loc orice instructor (comisar) politic capturat, ca reprezentant al iudeo-bolșevismului. Odată înțeles de sovietici, „Ordinul comisarilor“ i-a mobilizat și i-a întărâtat pe aceștia să nu se predea. Același scop l-a servit vestitul Ordin nr. 270 emis de Stalin pe 16 august 1941, care interzicea sub pedeapsă aspră soldaților sovietici să se predea sau să se lase capturați. Până la ora aceea, războiul-fulger plănuit de Hitler reușise pe deplin în Uniunea Sovietică – armata germană avansase rapid, iar pierderile Armatei Roșii fuseseră uriașe: sute de mii de soldați muriseră sau căzuseră prizonieri.

36

Svetlana Aleksievici

– Omorâți-o pe mama!... Omorâți-o! S-a iubit cu un neamț! Avea ochii ieșiți din orbite de groază. După el a venit în fugă o bătrânică în negru. Toată în negru. Fugea și-și făcea cruce: –  Nu-l ascultați pe copilaș! I-a luat Dumnezeu mințile…“ „M-au chemat la școală… Am stat de vorbă cu învă­ țătoarea. Fusese evacuată și acum se întorsese: – Vreau să-l mut pe fiul dumneavoastră în altă clasă. Eu am cei mai buni elevi. – Dar băiatul meu are numai note bune! – Nu contează. A trăit sub nemți. – Da, ne-a fost greu. – Nu la asta mă refer. Toți cei care au fost sub ocu­ pație... sunt suspecți… – Poftim? Nu înțeleg… – Le povestește copiilor despre nemți. Și se bâlbâie. – Da, de frică. L-a bătut un ofițer neamț care locuia la noi în apartament. Nu i-a plăcut cum îi curățase cizmele. – Ei, vedeți!... Singură recunoașteți… Ați trăit alături de dușman… – Dar cine l-a lăsat să vină până aproape de Moscova? Cine ne-a abandonat aici cu copiii noștri? Mă apucaseră istericalele... Două zile am stat cu frica în sân că profesoara are să mă denunțe. Dar l-a lăsat pe băiat în clasa ei...“ „Ziua ne temeam de nemți și de polițiștii colaboratori1, noaptea, de partizani. Partizanii ne-au luat și 1

Referire la unitățile de poliție formate de ocupanții germani în mare parte din colaboraționiști locali. Pe teritoriul sovietic, astfel de unități au fost formate în țările baltice, Bielorusia și Ucraina.



Războiul nu are chip de femeie

37

ultima vacă, nu ne-a rămas decât motanul. Erau răi, flămânzi. Mi-au luat vaca, iar eu m-am dus după ei… Vreo zece kilometri am mers așa… I-am tot rugat, dați-mi-o! Am trei copii flămânzi acasă, i-am lăsat pe cuptor. – Du-te de-aici, mătușă! m-au amenințat. Altfel te trezești cu un glonț în piept. Încearcă numai să găsești în război oameni de treabă…! Ai noștri între ei se mâncau. Copiii culacilor1 se întorseseră din surghiun. Părinții lor pieriseră, și acum ei intraseră în slujba nemților. Se răzbunau. Unul l-a împușcat în casă pe bătrânul învățător, vecinul nostru, care îl denunțase cândva pe tată-său că era culac. Fusese un comunist înrăit. Nemții la început au desființat colhozurile, au dat pământurile înapoi. Au mai răsuflat oamenii după Stalin. Plăteam dijmă… Plăteam totul corect… Pe urmă au început să ne dea foc. Și nouă, și caselor. Animalele le luau, iar oamenilor le dădeau foc. Ah, fetițo, mă tem de cuvinte! Cuvintele îți fac frică… Eu am scăpat făcând bine, n-am dorit nimănui răul. De toți mi-era milă…“ „Am ajuns cu armata până la Berlin… 1

Membri ai „burgheziei“ satelor, în concepția comunistă – săteni care dețineau mijloace de producție și „exploatau“ munca altora (echivalentul românesc au fost „chiaburii“). Culacii erau în mare parte țărani bogați, proprietari de pământ, dar puteau fi și crâșmari, cămătari, comercianți etc. La începutul anilor ’30 au fost supuși unei prigoane sălbatice – deportați (cu tot cu familiile), alungați din sate sau uciși – menită să lichideze clasa culăcimii. Se apreciază că în jur de patru milioane de oameni au avut de suferit, din care 2,5 milioane au fost deportați și peste 600 000 au murit. În plus, mortalitatea în rândul deportaților era uriașă.

38

Svetlana Aleksievici

M-am întors în satul meu cu două ordine Slava și cu medalii. Am stat trei zile, și într-a patra mă trezește mama dimineață devreme, când toți dormeau: – Fetițo, ți-am făcut o bocceluță. Du-te… Pleacă! Ai două surori mai mici. Cine să le ia de nevastă? Toată lumea știe că ai fost patru ani pe front, cu bărbații… Să nu vă atingeți de sufletul meu! Scrieți, ca alții, despre decorațiile mele…“ „La război ca la război. Nu era joacă, bineînțeles… Ne-am pus în formație în poiană, ne-am așezat în cerc. În mijloc stăteau Mișa K. și Kolea M., băieți de-ai noștri. Mișa era un cercetaș curajos, cânta la muzicuță, Kolea zicea din gură mai bine ca toți… Sentința citită a fost lungă: ceruseră în nu știu care sat două sticle de rachiu de casă, iar noaptea… siluiseră două fete ale gazdei… Iar în nu știu care alt sat, țăranului cutare îi luaseră cojocul și mașina de cusut, pe care o bă­ useră imediat la vecini… Se condamnă la moarte prin împușcare… Sentința este definitivă și nu poate cădea sub incidența amnistiei. Cine să-i împuște? Detașamentul tace… Tăcem toți… Comandantul a executat el însuși sentința…“ „Am fost mitralior. Atâția oameni am omorât… După război, multă vreme m-am temut să nasc. Am născut când m-am liniștit. După șapte ani… Dar până azi n-am iertat nimic. Și n-am să iert… Mă bucuram când vedeam prizonieri nemți. Mă bucuram că arătau atât de jalnic: în picioare aveau obiele în loc de cizme, pe cap tot obiele… Îi duceau prin sat, și ei cerșeau: «Măicuță, dă paine! Paine!» Pe mine mă uimea că sătenii ies din case și le dau – care o bucată de pâine, care un cartof… Copiii fugeau după convoi și aruncau cu pietre… Dar femeile plângeau…



Războiul nu are chip de femeie

39

Mi se pare că am trăit două vieți: una de bărbat, alta, de femeie…“ „Eram după război… Viața omului nu însemna nimic. O să vă dau un singur exemplu. Mergeam după serviciu cu autobuzul, și deodată aud țipete: – Hoțul! Prindeți hoțul! Geanta mea! Autobuzul s-a oprit… Brusc, toți au început să se împingă. Un ofițer tânăr scoate pe stradă un băiețaș, îi ia mâna și i-o pune pe genunchi și poc! îi rupe osul. Sare pe urmă la loc în autobuz… și pornim… Nimeni nu i-a luat apărarea băiatului, nimeni n-a chemat nici miliția, nici medicul. Ofițerul avea tot pieptul plin de decorații militare… Eu am dat să cobor la stația mea, el sare și-mi dă mâna: – Poftiți, domnișoară!... Foarte galant… Acum mi-am amintit de asta… Dar pe atunci toți eram încă un fel de soldați, trăiam după regulile de pe vremea războiului. Oare astea sunt reguli omenești?“ „S-a întors Armata Roșie… Ni s-a dat voie să săpăm în morminte, să căutăm unde fuseseră împușcați membrii familiei. După obiceiul din bătrâni, în apropierea morții trebuia să porți alb – basma albă, bluză albă… Am să țin minte până la sfârșitul vieții! Mergeau oamenii cu manșete albe cusute… Îmbrăcați numai în alb… De unde luaseră hainele astea? Și săpau… Care cum găsea și recunoștea ceva, lua cu sine. Unul ducea o mână în roabă, altul un cap într-o telegă… Omul nu zace multă vreme întreg în pământ; se amestecaseră acolo unii cu alții. Cu lut, cu nisip. Pe soră-mea n-am găsit-o, dar am avut impresia că un petic de rochie era al ei, mi-a părut cunoscut… Bunicul

40

Svetlana Aleksievici

a zis și el să-l luăm, măcar să avem ce îngropa. Peticul acela l-am și pus în mormânt… Despre tata am primit hârtie că era «dispărut fără urmă». Alții căpătau câte ceva în contul celor care le muriseră, dar pe mine și pe mama ne-au speriat la sovietul sătesc: – Dumneavoastră nu vi se poate da nici un ajutor. Poate al vostru trăiește bine mersi cu vreo donșoară nemțoaică. Dușmanul poporului! Am început să-l caut pe tata pe vremea lui Hrușciov. Răspuns am primit după patruzeci de ani, în timpul lui Gorbaciov: «Nu este înregistrat în documente…» Mi-a scris însă un fost tovarăș al lui de regiment, și așa am aflat că tata căzuse eroic la datorie. Lângă Moghilev1 se aruncase cu o grenadă sub un tanc… Păcat că mama n-a mai apucat vestea. A murit stigmatizată, ca soție de dușman al poporului. De trădător. Și ca ea au fost multe femei. N-au trăit să afle adevărul. M-am dus cu scrisoarea la mormântul ei și i-am citit-o…“ „Mulți dintre noi credeau… Credeam că după război totul are să se schimbe… Că Stalin are să capete încredere în poporul său. Dar nici nu se terminase bine războiul, că trenurile au început să plece spre Magadan2. Trenuri cu învingătorii… Erau arestați cei care fuseseră prizonieri, cei care supraviețuiseră în lagărele germane, cei pe care nemții îi luaseră la muncă silnică – toți cei care văzuseră Europa. Care puteau povesti cum trăiește poporul acolo. Fără 1 2

Oraș în Belarus Oraș în Extremul Orient rusesc, la Marea Ohotsk, în provincia Kolîma. A fost înființat ca sat în 1929 într-o zonă cu climat foarte aspru, practic nelocuită până atunci, și construit în cea mai mare parte de deținuți (este oraș din 1939). Între 1932 și 1953, în Kolîma au funcționat o serie de lagăre de muncă extrem de dure, care au căpătat curând o faimă sinistră în URSS.



Războiul nu are chip de femeie

41

comuniști. Cum arată acolo casele și drumurile. Cum nu-s pe nicăieri colhozuri… După Victorie, toți au tăcut. Au tăcut și s-au temut, ca și înainte de război…“ „Sunt profesoară de istorie… De când predau eu, manualul de istorie a fost rescris de trei ori. I-am învățat pe copii după trei manuale diferite… Puneți-ne întrebări cât mai suntem în viață! Nu transcrieți pe urmă, fără noi! Întrebați-ne!… De-ați ști cât de greu e să omori un om! Eu am fost cu partizanii. După jumătate de an am primit sarcină să mă angajez servitoare în casa unui ofițer neamț… Eram tânără, frumoasă… M-au luat. Trebuia într-o zi să presar otravă în cazanul cu supă și imediat să fug înapoi la partizani. Dar mă obișnuisem deja cu familia, erau ei dușmani, dar, când îi vezi în fiecare zi, când ei îți spun întruna danke schön… danke schön… E greu… E greu să omori… Să omori e mai înfricoșător decât să mori… Toată viața am predat istorie… Și niciodată n-am știut cum să povestesc despre asta. Cu ce cuvinte…“ Mi-am purtat și eu propriul meu război… Am parcurs un drum lung împreună cu eroinele mele. Ca și ele, multă vreme n-am crezut că Victoria noastră are două fețe – una minunată, alta cumplită, numai cicatrici, insuportabil de privit. „În lupta corp la corp, când omori un om, îl privești în ochi. Nu e ca atunci când arunci bombe sau tragi din tranșee“, mi s-a spus. Să asculți omul povestind despre cum omora și murea el însuși e același lucru – înseamnă să-l privești în ochi…

„NU VREAU SĂ-MI AMINTESC...“

O casă învechită, cu patru etaje, la marginea Minskului, din cele ridicate în grabă și, cum părea pe atunci, provizoriu îndată după război, tandru împresurate, încă de mult, cu tufe de iasomie. De aici au început căutările mele, ce aveau să se prelungească șapte ani – șapte ani neașteptați și chinuitori în care am descoperit lumea războiului, lumea aceea al cărei înțeles nu ne e nici până azi lămurit întru totul. În care am simțit durere, ură, ispitire... Duioșie și nedumerire… În care am încercat să înțeleg cum se deosebește moartea de ucidere și unde se află granița dintre omenesc și neomenesc. Ce se întâmplă cu omul care rămâne singur cu gândul acesta nebunesc că poate să-și omoare semenii? Ba chiar că e obligat să-i omoare. Ani în care am descoperit că, în război, în afara morții, există o mulțime de alte lucruri – tot ceea ce există și în viața noastră obișnuită. Războiul este și el un mod de viață. Ani în care m-am lovit de numărul nesfârșit de adevăruri omenești. De enigme omenești. În care am meditat asupra unor probleme a căror existență nici măcar n-o bănuiam înainte. De pildă, de ce nu ne uimește răul – oare ne lipsește capacitatea de a fi surprinși de rău? Drum și drumuri… Zeci de călătorii prin toată țara, sute de casete înregistrate, mii de metri de bandă. Cinci



Războiul nu are chip de femeie

43

sute de întâlniri, după care am încetat să le mai număr, chipurile mi se ștergeau din memorie, rămâneau numai vocile. În memoria mea se aude un cor. Un cor uriaș, din care uneori nici nu se disting cuvinte, răsună numai un bocet. Recunosc: uneori n-am crezut că voi fi în stare să străbat drumul acesta până la capăt. Să-l răzbesc. Am avut momente de îndoială și de teamă, când mi-am dorit să mă opresc sau să mă dau deoparte, dar n-am mai putut. Devenisem prizoniera răului, privisem deja în hău ca să pot să înțeleg ceva. Acum, mi se pare, am ajuns să știu anumite lucruri, dar am încă mai multe întrebări, iar răspunsuri găsesc mai puține. Dar atunci, chiar la începutul drumului, nu bănuiam nimic din toate astea… Mă adusese în casa aceea o scurtă ştire din ziarul local, care anunța că, de curând, la Uzina de Autovehicule Udarnik, avusese loc festivitatea ieşirii la pensie a contabilului principal Maria Ivanovna Morozova. În timpul războiului, se arăta în nota aceea, Maria Ivanovna fusese lunetistă, avea nu mai puțin de unsprezece decorații și șaptezeci și cinci de victime la activ. Mi se părea greu de conciliat profesiunea militară a acestei femei cu ocupația ei din anii de pace. Cu fotografia spălăcită din ziar. Cu toate aceste semne ale unei existențe comune. … O femeie măruntă, având în jurul capului o înduioşătoare coroniță, răsucită din cosița prelungă, şedea pe divanul încăpător, acoperindu-şi chipul cu palmele: – Nu-nu, nu vreau să-mi amintesc... Nu vreau să mă întorc acolo… Nu pot… Până în ziua de astăzi nu mai pot vedea filme de război... Eram o copiliță pe atunci. Visam și creșteam, creșteam și visam. Și deodată – războiul. Mi-e chiar milă de tine… Știu eu ce spun… Vrei cu adevărat să afli? Te întreb ca și cum ai fi copilul meu… Sigur că a rămas uimită: Și de ce ai venit la mine? Cu soțul

44

Svetlana Aleksievici

meu ar trebui să vorbești, lui îi place să-și amintească... N-a uitat nimic: cum îi chema pe ofițeri, pe generali, numerele unităților... Eu – nu. Îmi aduc aminte numai ce am trăit eu însămi... Numai războiul meu. În jur erau mulți oameni, dar eram mereu singură, pentru că omul e întotdeauna singur în fața morții. Îmi amintesc de o singurătate cumplită. M-a rugat să opresc magnetofonul: Am nevoie de ochii tăi ca să-ți pot povesti. Cutia aceea o să ne deranjeze. Dar peste câteva minute a uitat de el...  aria Ivanovna Morozova (Ivanuşkina), M fruntaş, lunetistă: „O să-ți spun o poveste simplă… Povestea unei fete obișnuite din Rusia, așa cum erau o mulțime pe atunci… Pe locul unde se afla satul meu natal, Diakovskoe, e acum raionul moscovit Proletarski. Când a început războiul, n-aveam nici optsprezece ani. Aveam două cosițe lungi-lungi, până la genunchi… Nimeni nu credea că războiul are să țină mult, toți așteptau de la o zi la alta să se termine. Să alungăm dușmanul. Am muncit pe câmp, în colhoz, apoi am terminat nişte cursuri de contabilitate. Războiul continua… Prietenele mele… Colegele de la curs ziceau: «Trebuie să mergem pe front». Parcă plutea deja în aer. Ne-am înscris toate la nişte cursuri organizate pe lângă comisariatul militar. Unele poate că veniseră ca să nu rămână singure, nu știu. Acolo ne învățau să tragem cu carabina, să aruncăm grenade. La început… Eu, recunosc, mă temeam să iau pușca în mână, nu-mi plăcea. Nici nu-mi puteam închipui că am să mă duc să omor pe cineva, pur și simplu voiam pe front și gata! Eram patruzeci de tinere la cursurile acelea. Din satul nostru patru, din cel vecin cinci, într-un cuvânt, câteva fete din fiecare sat. Și numai fete. Băieții plecaseră deja



Războiul nu are chip de femeie

45

pe front, care putuse. Uneori venea curierul militar în toiul nopții, le dădea două ore să-și strângă lucrurile și îi lua cu el. Se întâmpla să-i adune chiar și de pe câmp. (Tace.) Acum nu-mi mai aduc aminte – mai făceam petreceri sau nu, dar, dacă făceam, atunci fetele dansau între ele, fiindcă băieți nu mai rămăseseră. Deveniseră mai tăcute satele noastre. Curând a apărut apelul CC al Comsomolului către tineret. Duşmanul ajunsese la porțile Moscovei... Eram chemați să ne apărăm Patria. Cum adică să cucerească Hitler Moscova? N-o să-l lăsăm! Nu numai eu, toate fetele cereau să plece pe front. Tatăl meu lupta deja. Am crezut că noi suntem singurele... Mai deosebite… Când am ajuns la comisariat, curtea era ticsită de fete. Am rămas cu gura căscată, și inima a început să-mi bubuie de emoție. Selecția era foarte severă. Primul lucru: fireşte, trebuia să fii sănătoasă tun. Mă temeam că n-au să mă ia: în copilărie fusesem cam slăbuță şi bolnăvicioasă – firavă, cum spunea mama. Din cauza asta alți copii mă necăjiseră când eram mică. Apoi, dacă în casă, în afară de fata care pleca pe front, nu mai rămâneau alți copii, iarăşi te refuzau, pentru că nu-ți puteai lăsa mama singură. Ah, mamele noastre! Nu li se mai uscau lacrimile pe față… Ne ocărau, ne rugau… La mine rămâneau două surori şi doi frați, e drept, toți mult mai mici decât mine, dar se ținea seama. Mai era însă o problemă – din colhoz plecaseră toți bărbații, n-avea cine lucra la câmp, şi preşedintele nu voia să ne dea drumul. Într-un cuvânt, am fost respinse. Ne-am dus la comitetul raional al Comsomolului, ne-au refuzat şi acolo. Am alcătuit o delegație pe raion şi ne-am dus la comitetul regional. Alt refuz. Toate ardeam de dorința de a pleca, eram pline de avânt. Atunci am hotărât, dacă tot eram la Moscova, să mergem la Comitetul Central al Comsomolului, la vârf, la prim-secretar. Să facem tot ce putem… Cine avea să vorbească în numele nostru, cine era mai

46

Svetlana Aleksievici

curajos? Am crezut că vom fi singurele – când colo, pe coridor n-aveai unde arunca un ac, necum să răzbați până la secretar. Era plin de tineri din toată Uniunea, mulți dintre ei fuseseră deja sub ocupație şi ardeau de dorința de a-i răzbuna pe cei apropiați, ucişi de fascişti. Spre seară am ajuns totuşi la unul dintre secretari. Ne întreabă: – Cum o să mergeți pe front, dacă nu ştiți să trageți cu puşca? Am spus toate în cor că învățaserăm... – Unde?... Cum?... Dar să pansați o rană vă pricepeți? În cercul acela de pe lângă comisariat, medicul raional ne învățase să pansăm. Atunci cei din birou au tăcut și s-au uitat la noi mai serios. Și mai aveam un atu – nu eram, adică, singurele, acasă aşteptau încă patruzeci de fete şi toate ştiau să tragă cu puşca şi să acorde primul ajutor. Ni s-a spus: – Întoarceți-vă în sat şi aşteptați! Problema dumneavoastră va fi soluționată pozitiv. Ce fericite ne-am întors! N-am să uit… nu-nu… Și, în câteva zile, aveam ordinele de mobilizare în mână… Ajunse la comisariat, am intrat pe o uşă, pe alta ne-au scos... Eu îmi împletisem o coadă lungă şi frumoasă, am ieşit fără ea... Fără cosiță… M-au tuns soldățește… Mi-au luat şi rochia... N-am apucat să-i dau mamei nici rochia, nici cosița... Mă rugase tare să fac în aşa fel, încât să-i rămână ceva de la mine, un lucruşor de-al meu... Ne-au îmbrăcat numaidecât în bluze militare, ne-au dat bonete, ranițe şi – în eşalonul de marfă, pe paie. Dar erau paie proaspete, miroseau încă a câmp. Ne-am urcat în tren vesele, cu râsete și gălăgie. Glumind. Îmi amintesc că am râs mult. Nu ştiam încă în ce unități suntem înrolate, nici unde mergem. La urma urmei, pentru noi nici nu era



Războiul nu are chip de femeie

47

prea important ce anume aveam să fim. Să ne vedem pe front! Toți luptau – trebuia să luptăm şi noi. Am ajuns la gara Șcelkovo. Am aflat că, în apropiere, funcționa o şcoală de trăgători de elită. Era limpede: acolo ne trimiseseră, să ne facem lunetiste. Toate ne-am bucurat. Era o specializare adevărată. O să tragem cu pușca. Am început cursurile. Studiam regulamentele – al serviciului de garnizoană şi de gardă, cel disciplinar, mascarea în teren, protecția antichimică. Toate fetele erau foarte silitoare. Ne-am deprins să montăm şi să demontăm cu ochii închişi puşca cu lunetă, să determinăm viteza vântului, mişcarea țintei şi distanța până la ea, să ne săpăm locaşe de tragere, să înaintăm târâş. În scurt timp, ştiam deja toate astea. Nu voiam decât să ajungem mai repede pe front. În focul luptei… Da-da… Când s-au terminat cursurile, am obținut, la probele de tragere, nota maximă. Cel mai greu, îmi aduc aminte ca aievea, era să te scoli la alarmă şi să te echipezi în numai cinci minute. Ceruserăm cizme cu unul–două numere mai mari, ca să nu pierdem nici o clipă, să ne echipăm cât mai rapid. În cinci minute trebuia să fii îmbrăcată, încălțată şi să te aliniezi în front. Au fost cazuri – nu puține – când ajungeam în front cu picioarele goale în cizme. Unei fete – cât pe-aci să-i degere picioarele. Plutonierul a băgat de seamă, i-a făcut observație, apoi ne-a învățat să folosim obielele. Parcă-l văd înălțându-se deasupra noastră, a tuturor, şi strigând: «Cum să fac eu din voi, mototoalelor, soldați, şi nu ținte pentru friți?» Mototoale, mototoale… Toți țineau la noi și în același timp ne plângeau de milă… Iar noi ne supăram că le era milă. Nu eram și noi soldați ca și ei? În sfârşit, am ajuns pe front. Lângă Orşa1... În Divizia 62 Puşcaşi... Comandantul, iarăşi parcă-l am dinaintea 1

Oraș în vestul Belarusului

48

Svetlana Aleksievici

ochilor, colonelul Borodkin, cum ne-a văzut s-a şi întunecat la față: de fete ducea el lipsă... Vezi Doamne, ce-i aicea, damenvals? Corp de balet? Aici e război, nu petrecere. Un război cumplit… Apoi însă s-a mai îmbunat, ba, chiar ne-a invitat la el la masă. Într-o vreme, auzim cum îl întreabă pe adjutant: – N-avem şi noi ceva dulce la ceai? Noi ne-am înfuriat: drept cine ne lua? Veniserăm să luptăm, iar el ne trata ca pe nişte domnişoare. E drept, după vârstă, i-am fi putut fi fiice. – Ce mă fac eu acum cu voi, dragile mele? De unde v-au mai luat și pe voi? Așa ne-a întâmpinat, așa se purta cu noi. Or, noi ne credeam soldați sadea... Daaaa! La război! A doua zi ne-a pus să-i arătăm cum ştim să tragem şi să ne mascăm în teren. Am tras bine, mai bine chiar decât lunetiştii rechemați din linia întâi pentru nişte cursuri de două zile și care s-au mirat foarte că ne pricepem și noi la același lucru ca și ei. Vedeau probabil pentru prima oară în viață femei-lunetist. A urmat mascarea în teren... Vine colonelul, umblă ce umblă prin luminişul acela, apoi se urcă pe o moviliță – nu descoperă pe nimeni. Când, deodată, movilița de sub el dă glas şi zice, pe un ton plângăreț: – Tovarăşe colonel, nu mai pot – sunteți prea greu... Râs ce-a fost acolo! Nu-i venea să creadă că ştim să ne camuflăm atât de bine. – Ei bine, zice, retrag tot ce-am spus despre voi. Dar şi după aceea – se vedea – era muncit de gânduri, multă vreme nu s-a putut obișnui cu noi. Ieşim noi în prima zi «la vânătoare» (aşa spun lunetiştii) – eu şi perechea mea, Maşa Kozlova. Ne mascăm şi aşteptăm culcate: pe seama mea era observarea inamicului, Maşa – cu puşca. Deodată, ea îmi şopteşte: – Trage, fată, ce stai?! Uite un neamț...! – Eu sunt cu observarea, zic, trage tu!



Războiul nu are chip de femeie

49

– Până ne lămurim noi, ia-l de unde nu-i! zice ea. Eu o țin pe-a mea: – Întâi trebuie întocmită harta de tragere. Să marcăm reperele: şura, mesteacănul acela... – Începi ca la şcoală, cu hârțogăraia? Eu una n-am venit să învârt hârțoage, ci să trag! Văd că Maşa s-a înfuriat de-a binelea. – Atunci trage, zic, ce te zbârleşti la mine?! Uite aşa ne-am dăscălit una pe alta. Între timp, într-a­devăr, un ofițer neamț le dădea soldaților indicații. S-a apropiat o căruță, şi soldații, înşirați în lanț, au început s-o descarce. Ofițerul a stat ce a stat, a dat un ordin şi s-a făcut nevăzut. Noi nu conteneam cu sfada. Văd că şi-a făcut apariția în bătaia puştii de două ori şi-mi dau seama că, dacă-l mai scăpăm o dată, scăpat rămâne. Și, când apare a treia oară – e vorba de o clipă: ținta ba apare, ba dispare –, mă hotărăsc să trag. Mă hotărăsc, şi deodată mă fulgeră un gând: «Doamne, dar e un om, fie şi duşman, dar om!» Au început să-mi tremure mâinile, îmi simțeam întreg trupul invadat de febră. Un fel de frică... După țintele de placaj, era greu să tragi într-un om viu. Îl vedeam prin cătare, îl vedeam bine. Parc-ar fi fost la doi pași… Și înăuntrul meu ceva se împotrivește… Ceva nu mă lasă, nu mă pot hotărî. Dar mi-am impus şi-am apăsat pe trăgaci... El a dat o dată din mâini şi-a căzut. Nu ştiu dacă era mort sau nu. Dar după asta am început să tremur şi mai tare. O spaimă mi se strecurase în inimă: ucisesem oare un om?! Trebuia să mă obișnuiesc cu gândul că era posibil. Da... Într-un cuvânt, groaznic! Nu pot să uit… Când ne-am întors şi-am povestit în pluton ce se întâmplase cu mine, s-a convocat o şedință. Organizatorul nostru de comsomol era Klava Ivanova, care-mi tot spunea: «De ăștia nu trebuie să-ți fie milă, trebuie să-i urăști».

50

Svetlana Aleksievici

Fasciştii îi uciseseră tatăl. Câteodată începeam să cântăm, iar ea ne ruga: «Încetați, fetelor!» zicea. «Întâi să spulberăm năpârcile astea şi-apoi ne punem pe cântat.» Nu dintr-odată… Nu dintr-odată am reușit. Asta nu e treabă de femei – să urăști și să omori. Nu e pentru noi… Trebuia să te convingi singură. Să-ți impui…“ Peste câteva zile, Maria Ivanovna avea să mă sune ca să mă invite la prietena ei de pe front, Klavdia Grigorievna Krohina. Și aveam să mai aud o dată… Klavdia Grigorievna Krohina, sergent-major, lunetistă: „Prima dată mi-a fost tare frică… Mi-a fost groază… Ne-am instalat la pândă, urmăream ce se întâmplă în teren. Deodată văd capul unui neamț ițindu-se din tranşee. Trag, el cade, și, știți cum? numaidecât simt un fel de zguduitură în tot trupul, aud cum îmi zăngăne oasele. Am început să plâng. Când trăgeam în ținte, puțin îmi păsa. Dar acum... Eu să ucid un om?... Un om necunoscut mie! Nu știam nimic despre el, dar îl omorâsem. Apoi mi-a trecut. Și uite cum s-a întâmplat. Avansam deja, undeva prin dreptul unui sătuc din Ucraina, mi se pare. Și acolo, la marginea drumului, era – mai bine zis fusese – o baracă sau o casă, nu-ți puteai da seama, pentru că totul arsese, rămăseseră numai pietre înnegrite. Temelia… Multe fete n-au vrut să se apropie, dar pe mine m-a tras ața cumva… Și, printre tăciunii aceia, am găsit oase de oameni, iar pe alocuri steluțe înnegrite de foc. Pieriseră în flăcările acelea răniți de-ai noştri sau prizonieri... După asta, oricât am ucis, nu mi-a mai părut rău. De când am văzut steluțele acelea negre... ... M-am întors de pe front căruntă. Aveam douăzeci şi unu de ani, dar albisem cu totul. Fusesem rănită grav, suferisem şi o contuzie şi auzeam prost cu o ureche. Mama m-a întâmpinat spunându-mi:



Războiul nu are chip de femeie

51

– Știam că ai să te întorci. M-am rugat pentru tine zi şi noapte. Fratele meu pierise pe front, şi ea se tânguia: – În vremurile de astăzi, e totuna de naşti fete sau băieți. Dar el era, oricum, bărbat, avea datoria să-şi apere țara, pe când tu eşti o biată fată. Un singur lucru ceream în rugăciunile mele: decât să te întorci schiloadă, mai bine să te omoare. Tot timpul mă duceam la gară, la trenuri. O dată am văzut acolo o fată în uniformă militară cu fața arsă… M-a trecut un fior pe șira spinării – tu! Pe urmă m-am rugat și pentru ea. Prin părțile noastre – eu nu sunt bielorusă, soțul meu m-a adus aici, sunt născută în regiunea Celeabinsk –, prin părțile noastre, zic, au început într-o vreme nişte lucrări miniere. De cum începeau exploziile – şi asta se întâmplă totdeauna noaptea –, săream ca arsă din pat şi primul lucru – înhățam mantaua, apoi – ia-o la fugă! Simțeam nevoia să fug undeva. Mama mă prindea în brațe şi mă liniştea: «Trezește-te, trezește-te! Războiul s-a terminat. Ești acasă». Vorbele ei mă făceau să-mi vin în fire. «Sunt mama ta, mama…» Vorbea încet, încetișor… Cuvintele rostite cu voce tare mă speriau…“ În încăpere e cald, dar Maria Ivanovna se înveleşte într-un pled greu, de lână – îi e frig. Și continuă: „Repede am mai devenit soldați… Știți, nu prea aveai vreme să te gândești. Să fii atent la ceea ce simți… Cercetaşii noştri au capturat un ofițer neamț, şi ofițerul acela era foarte uimit că, în dispozitivul lui, fuseseră doborâți o mulțime de soldați, toți răniți numai la cap. Aproape în același loc. Un trăgător oarecare, zice, nu poate nimeri de atâtea ori exact în cap. – Arătați-mi-l şi mie, zice, pe cel ce mi-a ucis atâția soldați! Am primit întăriri serioase, dar în fiecare zi pierdeam până la zece oameni.

52

Svetlana Aleksievici

– Din nefericire, nu vi-l pot arăta, zice comandantul regimentului. Era o fată, trăgătoare de elită, dar a căzut la datorie. Saşa Șleahova. A pierit duelându-se cu un lunetist neamț. Și ceea ce a pierdut-o a fost o eşarfă roşie. Ţinea foarte mult la eşarfa aceea. Numai că o eşarfă roşie pe zăpadă e foarte vizibilă, te decamuflează. Și, când ofițerul neamț a auzit că o fată făcuse prăpădul acela printre oamenii lui, a fost zguduit: nu mai ştia ce să spună. A tăcut multă vreme. La ultimul interogatoriu înainte să fie trimis la Moscova (s-a dovedit că era un grangur!) ne-a mărturisit: – Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să mă bat cu femeile. Sunteți toate frumoase… Și propaganda noastră, care susține că în Armata Roșie luptă nu femei, ci hermafrodiți… Nu pricepuse nimic. Da… N-am să uit… Ieşeam la vânătoare perechi, de una singură nu-i chip să stai la pândă din zori şi până-n noapte, ochii îți lăcrimează, mâinile îți amorțesc, de fapt tot corpul îți amorțeşte de încordare. Primăvara e din cale afară de greu. Zăpada se topeşte sub tine, stai în apă toată ziua. Plutești, ba se întâmpla și ca, lipite de pământ, să prindem pojghiță de gheață. Plecam în linia întâi de cum se crăpa de ziuă şi ne reîntorceam la căderea nopții. Stăteam câte douăsprezece ore, uneori şi mai mult, culcate în zăpadă, cățărate într-un vârf de copac, pe acoperişul câte unei şure sau al unei case năruite şi ne mascam acolo, pentru ca nimeni să nu observe de unde ținem totul sub observație. Și ne căutam poziții cât mai apropiate de inamic: şapte–opt, uneori doar cinci sute de metri ne despărțeau de tranşeele unde erau nemții. Dimineața devreme le auzeam chiar glasurile. Râsul. Nu ştiu de unde aveam atâta curaj... Acum nu mai înțeleg...



Războiul nu are chip de femeie

53

Eram în ofensivă, înaintam foarte repede. Și la un moment dat ne-am pierdut suflul, toate resursele rămăseseră în urmă: ni se terminaseră munițiile, alimentele, până şi bucătăria fusese făcută praf de un obuz. De trei zile trăiam cu pesmeți, limbile ni se scorojiseră, de nici nu le puteam mişca în gură. Perechea mea fusese ucisă, am ieşit în linia întâi cu altă fată. Deodată vedem, între linii, un mânz. Nemaipomenit de frumos, cu o coadă stufoasă... Se preumbla liniştit de parcă în jur nu s-ar fi întâmplat nimic, n-ar fi fost nici un fel de război. Și nemții începeau să se foiască, îi auzeam; îl văzuseră şi ei. Din apropiere răzbăteau și gla­surile alor noştri: – Acuș se face nevăzut. Și ce mai supă ar ieşi, măi­ culiță-mamă! – Cu automatul nu faci nimic de la asemenea distanță. Ne-au zărit. – Uite că vin două lunetiste! Îl curăță ele cât ai bate din palme. Haideți, fetelor! Ce era de făcut? Nici n-am apucat să mă gândesc. Am ochit şi am tras. Mânzului i s-au îndoit picioarele, a căzut încet pe o parte. Și mi s-a părut – poate a fost o halucinație, dar mi s-a părut că a nechezat uşor de tot. Abia peste câteva clipe mi-am luat seama. De ce făcusem așa ceva? Un animal atât de frumos şi eu îl ucisesem. Pentru supă! Aud dindărăt un fel de scâncet. Mă uit – noua mea pereche. – Ce-i cu tine? o întreb. – Mi-e milă de mânz... Avea ochii plini de lacrimi. – Ca să vezi, ce fire sensibilă! Numai că noi facem foamea de trei zile încheiate! Ţi-e milă, pentru că încă n-ai îngropat pe nimeni, pentru că nu ştii ce înseamnă să bați cu pasul treizeci de kilometri pe zi, complet echipată şi flămândă! Întâi trebuie să-i alungăm pe friți, abia pe

54

Svetlana Aleksievici

urmă putem să ne facem griji, să ne fie milă… Pe urmă, înțelegi?... Pe urmă… Mă întorc spre soldați, doar nu trecuseră nici două minute de când mă ațâțau, mă îmboldeau, țipau. Mă ru­gau. Abia dacă trecuseră… Nimeni nu se mai uita la mine, să juri că nici n-aş fi existat, toți stăteau cu ochii în pământ şi se făceau că-şi văd de ale lor. Fumau, săpau… Câte unul ascuțea ceva… Iar eu n-aveam decât să fac ce voiam. N-aveam decât să mă pun pe jos și să plâng. Să mă smiorcăi! De parcă aş fi fost un măcelar, o bestie care ucide fără să clipească. Or, eu, de mic copil, iubesc tot ce-i viu. Mi-aduc aminte – eram în primele clase de şcoală –, ni s-a îmbolnăvit vaca, şi ai mei au fost siliți s-o taie. Am bocit două zile încheiate. Nu mă puteam opri. Și-acum – poftim! –, doborâsem un mânz nevinovat. Și puteam să spun că… În doi ani era primul mânz pe care-l vedeam… Spre seară, ni se aduce cina. Bucătarii: – Bravo, elită!... Astăzi avem şi noi carne în cazan... Ne-au pus dinainte gamelele şi-au plecat. Iar fetele mele şedeau şi tăceau mâlc, nu se atingeau de mâncare. Mi-am dat seama despre ce era vorba şi-am ieşit, cu ochii în lacrimi, din adăpost... Fetele – după mine. Toate, într-un singur glas – să mă consoleze. În cele din urmă, şi-au înşfăcat gamelele şi s-au pus pe înfulecat... Da, aşa a fost... Da… N-am să uit… Noaptea, fireşte, stăteam de vorbă. Despre ce? Despre acasă, fiecare povestea despre mama ei, despre părinții şi frații de pe front. Și despre ce aveam să facem după război. Cum o să ne mărităm şi dacă bărbații aveau să ne iubească. Căpitanul nostru râdea: – Eh, fetelor! La toate sunteți bune, însă, după război, bărbaților o să le fie frică să se însoare cu voi. Prea aveți mână sigură: o farfurie în frunte şi – adio mamă!



Războiul nu are chip de femeie

55

Eu pe bărbatul meu l-am cunoscut în război, am fost în acelaşi regiment. A fost rănit de două ori, plus o contuzie. A făcut războiul de la început până la sfârşit și pe urmă toată viața a fost militar. Lui nu-i nevoie să-i explic ce-i aia război. De unde m-am întors și cum eram. Dacă ridic tonul, se face că nu bagă de seamă ori tace. Iar eu îl iert. M-am învățat și eu. Am crescut doi copii, băiat și fată, amândoi au acum şcoli înalte. Ce vreau să vă mai povestesc... M-au demobilizat, am sosit la Moscova. Dar de la Moscova până la noi mai aveam de mers cu trenul şi încă vreo câțiva kilometri pe jos. Acum trece metroul pe-acolo, dar atunci, cât vedeai cu ochii, erau grădini bătrâne de vişini şi râpe adânci. Una era şi foarte largă, trebuia s-o trec. Numai că deja se întunecase până să ajung eu acolo şi, bineînțeles, mă temeam. Stăteam şi nu ştiam ce să fac: să mă întorc şi să aştept dimineața ori să-mi iau inima-n dinți şi să merg mai departe. Acum, când mă gândesc, îmi vine să râd: făcusem tot frontul, câte nu văzusem – moarte şi alte câte toate –, și acum mi-era frică să trec printr-o râpă. Țin minte până azi mirosul de leș amestecat cu mirosul de mahorcă... Dar tot o fetișoară rămăsesem. În vagon, când ne întorceam din Germania, din rucsacul cuiva a sărit deodată un şoarece: parcă dăduse strechea-n fete – țopăiau toate, cele din cuşetele de sus s-au azvârlit pe podeaua vagonului și țipau... Cu noi călătorea un căpitan, s-a minunat. – Bravo, fetelor, zice, fiecare cu câte-un ordin pe piept şi vă temeți de şoareci...! Spre norocul meu, a apărut un camion. «Fie ce-o fi», mă gândesc, «îi fac cu mâna, poate mă ia». Într-adevăr, maşina a oprit. – Vreau s-ajung la Deadovskoe, strig. – Și eu vreau, râde la mine flăcăul din cabină.

56

Svetlana Aleksievici

Urc, el îmi pune geamantanul în benă şi pornim. Îmi vede uniforma, decorațiile de pe piept. Mă întreabă: – Câți nemți ai curățat? – Șaptezeci şi cinci, îi spun. El, cu o urmă de zeflemea: – Minți, poate că nici n-ai văzut cu ochii tăi vreunul! Și deodată l-am recunoscut: – Kolka Cijov? Tu eşti?! Nu-ți aduci aminte că eu ți-am legat cravata de pionier la gât? O vreme, înainte de război, lucrasem la şcoală ca instructoare de pionieri. – Maruska, tu eşti? – Eu... – Chiar? şi a apăsat pe frână. – Du-mă acasă, ce te-ai oprit în mijlocul drumului? Aveam lacrimi în ochi. Am văzut că şi lui i se umeziseră pleoapele. Ce întâlnire! Ne apropiem de casă, el aleargă cu geamantanul la maică-mea, țopăie prin curte: – Repede, strigă, v-am adus fata! N-am să uit… Ehei! Cum să uiți așa ceva? M-am întors şi-a trebuit să iau totul de la capăt. Am învățat din nou să port pantofi – pe front umblasem trei ani numai în cizme. Ne deprinseserăm să fim strânse în curele, aveam ținută ostăşească, acum ni se părea că hai­ nele atârnă pe noi ca nişte saci, ne simțeam stingherite. Mă uitam cu groază la fustă… la rochie… Pe front fuseserăm tot timpul în pantaloni, seara îi speli, îi aşezi sub tine. Ai dormit o noapte peste ei – sunt gata călcați. Ce-i drept, nu şi complet zvântați. De se întâmpla să ieşi pe ger, se acopereau cu o pojghiță de gheață. Cum să te înveți să mergi în fustă? Parcă ți se împleticesc picioarele. Mergi în rochie civilă, în pantofi, te întâlnești cu un ofițer, îți vine automat să ridici mâna, să saluți. Ne obişnuiserăm cu porția – trăiserăm numai din bunurile



Războiul nu are chip de femeie

57

statului. Intri în brutărie, iei pâine câtă-ți trebuie şi uiți să plăteşti. Vânzătoarea te cunoaşte, îşi dă seama despre ce-i vorba şi se jenează să-ți amintească, iar tu nu plăteşti, îți iei sacoşa şi pleci. Apoi ți se face ruşine, a doua zi te duci să-ți ceri scuze, mai cumperi ceva şi achiți totul o dată. Trebuia să ne deprindem la loc cu toate lucrurile de zi cu zi. Să ne amintim cum era viața obișnuită. Normală! Și cui să-i spui? te duci la o vecină… la mama… ... Știți la ce mă mai gândesc? Ascultați! Din perioada cât a durat războiul – şi a durat foarte mult, patru ani – nu-mi amintesc nici de păsări, nici de flori. Fireşte că au fost, dar eu nu mi le aduc aminte. Ca să vezi... Ciudat, nu-i aşa?... Oare filmele de război pot să fie color? Acolo totul era negru. Numai sângele are altă culoare, doar el e roșu… Numai de curând, cu vreo opt ani în urmă, am regăsit-o pe Maşenka Alhimova. Comandantul unui divizion de artilerie fusese rănit. Ea a pornit, târâş, să-l salveze. Și chiar în fața ei a explodat un obuz. Comandantul a murit, nu apucase să ajungă la el, iar ei explozia i-a terciuit ambele picioare, dar în așa hal, că abia am reușit s-o legăm. Ne-a ieșit sufletul. Am încercat în toate felurile. Am dus-o la batalionul medico-sanitar pe targă, și, pe drum, ea ne ruga: «Fetelor, împuşcați-mă!... Cui mai trebuiesc eu aşa cum sunt?...» Ce ne mai ruga...! Ce ne mai ruga...! Am trimis-o la spital, iar noi am pornit mai departe: eram în ofensivă. Când am dat s-o căutăm… I se pierduse urma. Nu mai ştiam unde e, ce se întâmplă cu ea... Mulți ani… Oriunde scriam, nimeni nu ne putea răspunde. Ne-au ajutat pionierii «căutători de urme» de la Școala 73 din Moscova. Niște băieți și fete de toată lauda! Au găsit-o după treizeci de ani de la război, la o Casă a invalizilor undeva prin munții Altai. Foarte departe. Rătăcise toți anii ăştia prin azile de invalizi, prin spitale, făcuse zeci de operații. Maică-sii nici nu-i spusese că

58

Svetlana Aleksievici

e vie... Se ascundea de toți… Am adus-o la întâlnirea noastră. A fost baie de lacrimi. Apoi i-au făcut legătura cu maică-sa... După treizeci de ani s-au reîntâlnit... Maică-sa mai că nu și-a ieșit din minți de bucurie: – Doamne, ce bine că nu mi-a crăpat inima de durere până acum! Ce bine! Iar Mașa tot repeta: «Acum nu-mi mai e teamă să vă văd. Sunt deja bătrână». Da… Într-un cuvânt… Ăsta e războiul… Îmi amintesc, stăteam noaptea în adăpost. Nu dormeam. Undeva bubuia artileria, trăgeau ai noștri… Și așa de tare vrei să trăiești!... Jurasem – jurământ de ostaș – că, dacă e nevoie, îmi dau viața, dar așa de tare voiam să trăiesc! De acolo, chiar dacă te întorci viu, sufletul oricum te doare. Acum mă gândesc: poate că era mai bine să fiu rănită la o mână sau la un picior, să mă doară trupul. Dar sufletul... Cumplită durere... Am plecat la război atât de tinere... Nişte puştoaice... Eu chiar am mai crescut în timpul războiului... M-a măsurat mama acasă… Am mai luat zece centimetri...“ La despărțire, întinde neîndemânatică spre mine brațele fierbinți și mă îmbrățișează: – Iartă-mă…!

„MAI CREŞTEȚI, FETELOR, SUNTEȚI PREA CRUDE...“

Voci… Zeci de voci… Au năvălit asupra mea, dezvăluindu-mi un adevăr puțin obișnuit, și el, adevărul acesta, nu mai încape în scurta formulă cunoscută din copilărie – am învins. S-a produs o reacție chimică instantanee: patosul s-a topit și a impregnat țesătura vie a destinelor omenești, s-a dovedit cea mai puțin viabilă substanță. Destinul este atunci când în spatele cuvintelor se mai găsește ceva. Ce-aș vrea să aud după zeci de ani? Cum a fost lângă Moscova sau lângă Stalingrad, descrierea operațiunilor militare, denumirile uitate ale tuturor înălțimilor și movilițelor cucerite? Am nevoie de povestiri despre mișcările unităților și ale fronturilor, despre retrageri și atacuri, despre numărul eșaloanelor aruncate în aer și al raidurilor făcute de partizani – despre toate aceste lucruri despre care s-au scris deja mii de volume? Nu, caut altceva. Adun ceea ce aș numi cunoașterea sufletului. Merg pe urmele vieții sufletești, îi înregistrez oscilațiile. Drumul parcurs de suflet e mai important pentru mine decât evenimentul în sine. Nu contează atât de mult – nu e pe primul loc – „cum a fost“. Altceva mă tulbură și mă

60

Svetlana Aleksievici

sperie: ce s-a petrecut acolo cu omul? Ce a văzut și a înțeles acolo? Despre viață și despre moarte în general? Despre sine însuși, până la urmă? Scriu istoria sentimentelor… Istoria sufletului… Nu istoria războiului sau a statului, și nu apologia eroilor, ci istoria omului de rând, aruncat din viață pur și simplu în hăul epopeic al unui eveniment uriaș. În marea Istorie. Fetele anului ’41… Prima întrebare pe care aș vrea s-o pun: de unde au apărut așa cum erau? De ce au fost atât de multe? Cum s-au hotărât să ia arma în mână la egalitate cu bărbații? Să împuște, să mineze, să arunce în aer, să bombardeze – să omoare? Aceeași întrebare și-o punea încă în secolul al XIX-lea Pușkin, publicând în revista Sovremennik un fragment din însemnările fecioarei-cavaleriste Nadejda Durova, care participase la războiul cu Napoleon: „Ce pricini vor fi determinat această tânără fată, de bună familie nobiliară, să-şi abandoneze casa părintească, să se dezică de sexul ei, să-şi asume poveri şi îndatoriri care-i înspăimântă chiar pe bărbați şi să se înființeze pe câmpurile de bătălie – şi încă pe ce câmpuri de bătălie? Ale războiului cu Napoleon! Ce o va fi îndemnat la un asemenea pas? Secrete dezamăgiri de familie? O imaginație înfierbântată? O patimă înnăscută şi de neînfrânat? Iubirea?...“ Așadar, până la urmă – ce? Peste mai bine de o sută de ani, aceeași întrebare… Despre jurăminte și rugăciuni „Vreau să vorbesc… Să vorbesc! Să spun totul! În sfârșit, vrea cineva să ne asculte și pe noi! Am tăcut atâția ani, chiar și acasă. Zeci de ani. În primul an când m-am întors din război am vorbit întruna. Nimeni nu mă asculta. Și până la urmă am amuțit… Bine c-ai venit, fetițo! Am așteptat tot timpul pe cineva, știam că o să



Războiul nu are chip de femeie

61

apară până la urmă. Că trebuie să vină. Pe atunci eram tinerică. O fetișcană. Păcat. Știi de ce? N-am știut nici măcar să țin minte… Cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului vorbeam cu o prietenă și amândouă eram convinse că n-are să fie nici un război. Ne-am dus la cinema, și înainte de film dădeau buletinul de știri: Ribbentrop și Molotov își strângeau mâinile. Mi s-au întipărit în minte vorbele crainicului, că Germania e prietenul credincios al Uniunii Sovietice. N-a trecut nici o lună, și trupele nemțești erau deja lângă Moscova… Noi am fost opt copii cu totul, primele patru – fete, eu eram cea mai mare. Într-o bună zi, tata, abia întors de la slujbă, se pune pe plâns. – A fost o vreme când m-am bucurat că primii mei copii sunt fete... O să fiu mândru să le mărit. Dar acum, din fiecare casă pleacă cineva pe front, iar de la noi n-are cine... Eu sunt prea bătrân, nu mă primesc, voi – fete, băieții – mici... Ai noştri sufereau mult din această pricină. S-au organizat nişte cursuri de surori medicale, şi tata ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, la şcoala aceea. Eu aveam cincisprezece ani, iar sora mea – paisprezece. «Asta-i tot ce pot da pentru victorie», spunea tata, «pe fetele mele». Peste un an am ajuns pe front…“ Natalia Ivanovna Sergheeva, soldat, sanitară „În primele zile… În oraș era o debandadă. Haos. O spaimă ca de gheață. Tot prindeau spioni. Oamenii se convingeau unul pe altul: «Nu trebuie să răspundem la provocări». Nimănui nici nu i-ar fi trecut prin cap că armata noastră suferise un dezastru, că fusese spulberată

62

Svetlana Aleksievici

în numai câteva săptămâni. Fuseserăm învățați că vom lupta pe teren străin. «Nu dăm nici măcar o palmă de pământ…» Și noi de fapt ne retrăgeam… Înainte de război umblase vorba că Hitler se pre­gă­ tește să atace Uniunea Sovietică, dar discuțiile pe tema asta erau retezate fără milă. Retezate de organele necesare… Știți care erau? NKVD… Cekiștii… Dacă mai șopteau, oamenii o făceau acasă, la bucătărie, iar în apartamentele comune, numai la ei în cameră, cu ușa închisă, ori la baie, după ce dăduseră drumul la robinet. Dar, când a vorbit Stalin despre asta… Ni s-a adresat tuturor: «Frați și surori!»1 Toată lumea și-a uitat orice ranchiună. Noi aveam un unchi trimis în lagăr, fratele 1

În ziua de 3 iulie 1941, la 11 zile după declanșarea Operațiunii Barbarossa (invazia germană în Rusia sovietică), timp în care Stalin nu reușise să-și revină din șoc, dictatorul s-a adresat prin radio poporului pentru prima dată după începerea ostilităților, folosind cuvinte pe care nu le mai rostise înainte. „Tovarăși! Cetățeni!“ a început el în mod obișnuit, după care a continuat: „Frați și surori! Soldați ai armatei și ai flotei! Mă adresez vouă, dragi prieteni!“ Înainte de acest discurs, propaganda de război insuflase populației falsa impresie ca armata sovietică respinge dușmanul (că războiul se va purta pe pământ străin și cu puțină vărsare de sânge). Cuvintele lui Stalin au impus o nouă direcție, apelul la patriotism și viziunea unei lupte pe viață și pe moarte pentru salvarea patriei invadate. (Stalin fusese inițial atât de uluit de atacul Wehrmachtului, încât rămăsese aproape paralizat, incapabil de acțiune. Anunțul public al declanșării războiului a fost făcut nu de el, ci de ministrul de Externe Molotov, și, în prima zi a războiului, parcă nevenindu-i să creadă că Hitler încălcase pactul de neagresiune semnat cu doi ani înainte, liderul a dat ordin ca trupele sovietice să nu atace și să nu răspundă la foc. Faptul acesta, cumulat cu lipsa de cadre competente și cu insuficienta pregătire a Armatei Roșii, luată prin surprindere, a făcut ca pierderile de oameni și de teren să fie catastrofale în primele luni, încât nemții au ajuns extrem de rapid sub zidurile Leningradului și aproape la periferia Moscovei.)



Războiul nu are chip de femeie

63

mamei, fusese muncitor la căile ferate, comunist cu state vechi. Îl arestaseră la muncă… Înțelegeți cine? NKVDul… Pe unchiul nostru cel mai iubit, de care știam că n-avea nici o vină. Eram siguri. Avea decorații încă din războiul civil… Dar după discursul lui Stalin mama a zis: – Întâi apărăm Patria și pe urmă ne socotim. Toți ne iubeam Patria. Eu am fugit din prima la comisariat. Boleam încă de angină, nu-mi trecuse de tot temperatura. Dar nu mai puteam să aștept…“ Elena Antonovna Kudina, soldat, șofer „Mama n-a avut băieți, a crescut cinci fete. Au anunțat într-o zi: «Război!» Eu aveam foarte bună ureche muzicală, visam să intru la conservator. Am hotărât că auzul meu o să prindă bine pe front, mă fac transmisionistă. Ne-am evacuat la Stalingrad. Când a început asediul oraşului, am plecat voluntare pe front... Toate... Familia în păr: mama şi cinci fete. Tata era de mult sub arme...“  ntonina Maksimovna Kneazeva, A sergent, transmisionistă „Aveam, toate, o singură dorință: să ajungem pe front! Ne era frică? Sigur că ne era… Dar oricum… Ne-am dus la comisariat. – Mai creşteți, fetelor, ne-au spus. Sunteți încă prea crude... Aveam câte şaisprezece–şaptesprezece ani... Dar eu am reuşit: m-au admis împreună cu o prietenă de-a mea, voiam să mergem la o şcoală de trăgători de elită, dar ni s-a spus:

64

Svetlana Aleksievici

– O să fiți îndrumătoare de circulație. N-avem timp să vă instruim. Mama a stat câteva zile în gară, aşteptând să apară coloana noastră. Ne-a văzut trecând spre eşalon, mi-a dat o plăcintă, zece ouă fierte şi a căzut leşinată...“  atiana Efimovna Semionova, T sergent, îndrumătoare de circulație „Lumea s-a schimbat dintr-odată… Îmi amintesc de primele zile… Mama stătea în picioare seara lângă fereastră și se ruga. Eu nu știam că mama crede în Dumnezeu. Se tot uita în sus spre cer… Eu am fost mobilizată, pentru că eram medic. M-am dus dintr-un sentiment al datoriei. Și tata era fericit că are o fată care apără țara. S-a dus la comisariat să-mi ia atestarea. S-a dus dis-de-dimineață, pentru ca tot satul să vadă că fiica lui e pe front.“ Efrosinia Grigorievna Breus, căpitan, medic „Era vară… Ultima zi de pace… Seara ne-am dus să dansăm. Aveam şaisprezece ani. Umblam încă ciopor, ne conduceam împreună întâi pe una, apoi pe alta. La noi încă nu se pomenea ca vreo pereche să rămână în urmă. Umblam, să zicem, şase băieți şi şase fete. Și iată că peste două săptămâni pe băieții noştri, elevi la o şcoală de tanchişti, cei care ne conduceau acasă de la dans, i-au adus schilozi, înfăşați în bandaje. A fost groaznic, înspăimântător. Dacă aş fi auzit atunci pe cineva râzând, nu l-aş fi putut ierta toată viața. Cum să mai poți râde, cum să te mai poți bucura de ceva, când în jur bântuie un asemenea război? Curând, tatăl meu a fost mobilizat. Am rămas acasă doar eu şi frații mei mai mici, care erau născuți unul în



Războiul nu are chip de femeie

65

’34, celălalt în ’38. Și i-am spus mamei că plec pe front. Ea a plâns, am plâns și eu noaptea, dar tot am fugit de acasă… I-am scris mamei abia de la unitate. De acolo deja nu mai avea cum să mă întoarcă…“  ilia Mihailovna Butko, L soră medicală în domeniul chirurgiei „Ordin: în formație!... Ne-am aliniat după înălțime, eu eram cea mai scundă. Vine comandantul, ne măsoară din priviri. Se apropie de mine: – Ce-i cu tine, măi, Degețico? Ce-o să faci tu aici? Poate te întorci la mămica, să mai creşti preț de-o şchioapă? Dar eu deja nu mai aveam mamă... Mama murise în bombardament… Cea mai puternică impresie… Pe viață mi-a rămas… Era în primul an, când ne retrăgeam… Am văzut – ne ascunseserăm după niște tufișuri – cum un soldat de-al nostru s-a aruncat cu pușca asupra unui tanc german și bătea cu patul puștii în armură. A bătut, a țipat și a plâns până a căzut. L-au împușcat mitralierele nemțești. În primul an așa am luptat, cu puștile împotriva tancurilor și a «Messer»-elor1…“ Polina Semionovna Nozdraceva, instructor sanitar „O rugam pe mama, o imploram: numai să nu te văd plângând! Nu era noapte, dar era întuneric, şi de pretutindeni răsuna un vaiet necurmat. Petrecândune, mamele noastre nu plângeau, ci urlau de-a dreptul. A mea nu bocea, stătea ca împietrită. Se stăpânea, se 1

Denumire prescurtată a avioanelor de vânătoare Messerschmidt, cele mai eficiente din flota germană de război

66

Svetlana Aleksievici

temea să nu mă pun eu pe bocit. Căci eram «fetița mamei», acasă toată lumea mă alinta. Și, deodată, m-am trezit tunsă băiețeşte, îmi lăsaseră doar un zuluf pe frunte. Mama şi tata nu voiau să mă lase, dar eu trăiam cu un singur gând: pe front, pe front, pe front! Afişele astea, care atârnă acum pe pereții muzeelor, «Patria-mamă te cheamă!», «Ce ai făcut pentru front?», mă răscoleau pur şi simplu. Le aveam tot timpul sub ochi. Și cântecele… «Ridică-te, întinsă țară!... Ridică-te la lupta pe viață și pe moarte!...»1 La plecare, în gară, am rămas ca trăsnite văzând morții chiar pe peron. Eram deja în mijlocul războiului… Dar tinerețea a fost mai puternică, și ne-am apucat să cântăm. Cântam chiar ceva vesel. Niște strigături. Spre sfârşitul războiului, toată familia mea era în uniformă militară. Tata, mama, sora mea deveniseră feroviari. Urmau îndeaproape frontul şi reconstruiau liniile ferate. Toți avem medalia Pentru Victorie: tata, mama, sora mea şi eu...“  vghenia Sergheevna Sapronova, E sergent de gardă, mecanic de aviație „Înainte de război, lucram în armată ca telefonistă. Unitatea mea se afla la Borisovo, unde războiul a ajuns încă în primele săptămâni. Șeful transmisiunilor ne-a aliniat pe toate în front. Nu eram cadre militare, ci an­ gajați civili. 1

Primele versuri din cântecul Sveașcennaia voina (Războiul sfânt), scris imediat după 21 iunie 1941 de compozitorul A.V. Aleksandrov (fondatorul Corului și Ansamblului Armatei Roșii care azi îi poartă numele) pe versuri de V.I. Lebedev-Kumaci. A devenit „imnul“ Războiului de Apărare a Patriei.



Războiul nu are chip de femeie

67

– Fetelor, zice, a început un război cumplit. Vouă, mai cu seamă, o să vă vină foarte greu. Și, cât încă nu e prea târziu, dacă vreuna dintre voi vrea, se poate întoarce acasă. Cele hotărâte să rămână pe front – un pas înainte... Și toate fetele, ca una singură, au făcut un pas înainte. Eram vreo douăzeci. Toate, gata să-şi apere Patria. Deși până atunci eu nici nu gustasem cărțile despre război, îmi plăceau cele de dragoste. Și acum, ce să vezi?! Munceam zi şi noapte, nu ne ridicam cu zilele. Soldații ne aduceau gamelele lângă aparate, gustam ceva, moțăiam tot acolo şi din nou la lucru. N-aveam când să ne spălăm pe cap, aşa că le-am rugat pe colege: – Fetelor, tăiați-mi cosițele...!“ Galina Dmitrievna Zapolskaia, telefonistă „Am fost de nu știu câte ori la comisariat... Și, când am venit pe capul lui din nou, nu mai țin minte a câta oară, comisarul militar mai că nu ne-a dat pe uşă afară: – De-ați avea măcar o specialitate, ceva... Să fiți, bunăoară, surori medicale, şoferi... Aşa, ce ştiți să faceți? La ce să vă folosim pe câmpul de luptă?... Dar noi nu înțelegeam. Nu ne bătuserăm capul cu o problemă ca asta: ce-o să facem. Voiam să luptăm şi gata! Nu realizam că a lupta înseamnă a şti să faci ceva concret şi util. Comisarul ne-a buimăcit cu întrebarea lui. Eu şi încă vreo câteva fete ne-am prezentat la cursurile de surori medicale. Acolo ni s-a spus că va trebui să învățăm şase luni. Ne-am sfătuit şi am căzut de acord că nu merge, e prea mult. Mai erau şi nişte cursuri de trei luni. E drept, ni se părea tot mult. Numai că tocmai erau pe terminate. Am cerut să fim admise la examene. Timp de o lună am participat şi noi la lecții. Noaptea făceam

68

Svetlana Aleksievici

practică la spital, ziua învățam. Ne-am instruit, vasăzică, o lună şi ceva... Am fost trimise însă nu pe front, ci la un spital. Era la sfârşitul lui august ’41… Școlile, spitalele, cluburile erau ticsite de răniți. Dar în februarie eu am părăsit spitalul, de fapt, a fost un fel de dezertare – nu găsesc alt cuvânt potrivit. Fără acte, fără nimic, am fugit cu un tren sanitar. Am lăsat o notiță: «Nu vin la lucru. Plec pe front». Și gata...“ Elena Pavlovna Iakovleva, plutonier, sanitară „Aveam întâlnire în ziua aceea. Am zburat la ea, ca pe aripi… Mă aşteptam la o declarație de dragoste. Dar prietenul meu mi-a spus, cu glas trist: – Vera, e război! De la cursuri ne trimit direct pe front. Era elev la o şcoală militară. În ce mă priveşte, m-am imaginat pe loc în rolul Ioanei d’Arc. Numai să ajung pe front şi să am o puşcă în mână. Trebuia să fim împreună. Numai împreună! Am alergat la comisariat, dar acolo mi s-a spus că deocamdată au nevoie numai de surori medicale şi că trebuia să urmez nişte cursuri de şase luni. Șase luni mi se părea enorm – să înnebuneşti, nu alta! Eu eram îndrăgostită până peste cap… M-au convins totuşi că trebuie să învăț. Bine, am să învăț, dar nu ca să devin soră medicală... Vreau să trag cu pușca! Să trag ca și el. Nu știu cum, dar eram deja pregătită. În școala noastră veneau deseori să ne povestească eroi din războiul civil sau din cei care luptaseră în Spania. Fetele se simțeau egale cu băieții, nu se făcea diferență între noi. Din contră, încă din copilărie, la școală auzeam: «Fetelor – la volanul tractorului!», «La panoul de comandă al avionului!» Și acum mai eram



Războiul nu are chip de femeie

69

și îndrăgostită! Îmi închipuiam chiar cum o să murim împreună. În aceeași bătălie… Eu eram studentă la teatru, visam să mă fac actriță. Idealul meu era Larisa Reisner, femeia-comisar în geacă de piele1… Îmi plăcea că era frumoasă…“ Vera Danilovțeva, sergent, lunetist „Pe prietenii şi pe prietenele mele – toți erau mai mari ca mine – îi luaseră pe front. Am plâns mult că rămăsesem singură, că pe mine nu mă voiau. «Trebuie să înveți, fetițo», mi se spusese. Dar n-am apucat să fiu studentă prea mult timp. Curând, decanul nostru ne-a convocat la o şedință şi ne-a spus: – O să terminați institutul, fetelor, când s-o isprăvi războiul. Acum trebuie să ne apărăm Patria... Ne-au petrecut la gară muncitorii de la uzina ce ne patrona. Era vară. Îmi aduc aminte că toate vagoanele erau numai verdeață şi flori... Ni s-au adus şi daruri. Eu am primit nişte pateuri de casă, care se topeau în gură de gustoase ce erau, şi un jerseu foarte frumos. Cu câtă înflăcărare am dansat pe peron gopacul ucrainean... Am mers zile în șir… La un moment dat, într-o gară, am ieșit cu fetele cu căldarea, să luăm apă. Când ne-am uitat înapoi, am rămas cu gura căscată: treceau vagoane unul după altul, și în toate erau numai fete. Cântau. Ne-au făcut semn – care cu basmalele, care cu chipiele. Am priceput atunci că nu mai ajungeau bărbații, le rămăseseră oasele pe câmpuri… Sau căzuseră prizonieri. Le luam noi locul. 1

Revoluționară, jurnalistă și scriitoare rusă de etnie germană (1895–1926), participantă la Războiul Civil din Rusia

70

Svetlana Aleksievici

Mama îmi scrisese o rugăciune, pe care o pusesem într-un medalion. Poate mi-o fi prins bine – oricum, m-am întors acasă. Înainte de luptă sărutam medalionul…“ Anna Nikolaevna Hrolovici, soră medicală „Am fost pilot… Când eram în clasa a şaptea, în orăşelul nostru a aterizat un avion. Era prin 1936. Evenimentul a produs senzație. Tot atunci a apărut şi apelul: «Tineri şi tinere, înscrieți-vă la cursurile de aviație!» Eu, fireşte, pentru că eram comsomolistă, am fost printre primele care s-au înființat la aeroclub. E drept, tatăl meu era categoric împotrivă. Până atunci, în familia noastră toți fuseseră metalurgişti, câteva generații de oțelari. Și tata considera că a fi oțelar e treabă de femeie, a fi aviator – nu. Responsabilul aeroclubului a aflat despre ce era vorba şi mi-a dat voie să-l plimb pe tata cu aeroplanul. Așa am și făcut. Am urcat, împreună cu el, în văzduh, şi de atunci nu s-a mai împotrivit. Îi plăcuse. Am terminat cursurile de la aeroclub cu brio, săream foarte bine şi cu paraşuta. Înainte de război am apucat și să mă mărit şi să nasc o fetiță. În primele zile ale războiului, la aeroclubul nostru s-au produs o mulțime de schimbări: bărbații plecau pe front, şi trebuia să-i înlocuim noi, femeile. Predam lecții. Era de lucru până peste cap, din zori şi până-n noapte. Bărbatul meu a plecat printre primii. Nu-mi rămăsese decât o fotografie: amândoi stând lângă un avion, cu căști de aviator… Rămăsesem cu fetița, trăiam tot timpul în tabere de antrenament. Dis-de-dimineață o acopeream, îi dădeam un blid de terci şi plecam: de la patru dimineața începeam zborurile. Mă întorceam seara – mânca sau nu mânca nu ştiu, dar era mâzgălită toată cu terciul acela. Nici măcar nu mai plângea, se uita doar la mine. Avea ochii mari, ca ai soțului…



Războiul nu are chip de femeie

71

La sfârşitul lui ’41, am primit o înştiințare: soțul meu căzuse lângă Moscova. Fusese pilot, comandant de celulă. Îmi iubeam fata, dar am dus-o la ai lui. Și am început să insist să fiu trimisă pe front... În ultima noapte… Toată noaptea am stat lângă pătuț, în genunchi…“  ntonina Grigorievna Bondareva, A locotenent de gardă, pilot „Abia împlinisem optsprezece ani… Eram foarte fericită, mă simțeam în sărbătoare. Iar în jur toată lumea striga: «Război!» Îmi amintesc cum plângeau oamenii. Pe câți îi vedeam pe stradă toți plângeau. Câțiva chiar se rugau. Era o priveliște neobișnuită… Oameni care se roagă și-și fac cruce pe stradă… În școală, pe noi ne învățase că Dumnezeu nu există. Dar unde erau tancurile și frumoasele noastre avioane? Întotdeauna le vedeam la parade. Ne mândream cu ele! Unde erau conducătorii noștri de oști? Budionnîi1… A fost, firește, un moment de zăpăceală. Dar apoi oamenii au început să gândească altfel. Eram elevă în anul al doilea la şcoala de felceri şi moaşe din Sverdlovsk. M-am gândit numaidecât: «Dacă tot e război, înseamnă că trebuie să merg pe front». Tatăl meu era un vechi comunist, fost deținut politic. Din copilărie ne spusese că Patria e totul şi că trebuie apărată. Și n-am stat pe gânduri: dacă nu mă duc eu, atunci cine să meargă? Trebuia să plec…“ S erafima Ivanovna Panasenko, sublocotenent, felcer într-un batalion de puşcaşi moto 1

Semion Budionnîi (1883–1973), mare comandant de cavalerie cazac, s-a remarcat în Primul Război Mondial și apoi în timpul Războiului Civil rus. A fost unul dintre primii mareșali ai Uniu­ nii Sovietice.

72

Svetlana Aleksievici

„Mama a venit în fugă la tren… Era o femeie severă. Niciodată nu ne săruta, nu ne lăuda. Dacă făceam ceva bine, se uita numai duios la noi, și atât. Dar acum o văd că vine în fugă, îmi prinde capul între palme și mă sărută de mai multe ori. Și așa se uită în ochii mei… Se uită lung… Am înțeles atunci că n-am s-o mai văd niciodată. Am simțit… Mi-a venit să las baltă totul, să arunc ranița cât acolo și să mă întorc acasă. Mi s-a făcut așa o jale de toți… De bunica… de frățiori… Și odată pornește muzica... Ordin: „Urcați în vagoane!»... I-am făcut multă vreme cu mâna…“ Tamara Ulianovna Ladînina, soldat, infanteristă „Am fost repartizată la un regiment de transmisiuni… Niciodată nu m-aş fi dus la transmisiuni și n-aș fi fost de acord, pentru că nu pricepeam ce înseamnă a lupta. A venit comandantul diviziei, ne-am aliniat în front. Aveam o colegă, Maşenka Sungurova. Numai ce o văd că iese în fața frontului. – Tovarăşe general, permiteți-mi să raportez! El: – Raportează, raportează, ostaş Sungurova! – Ostaşul Sungurova roagă să fie eliberată din serviciul de transmisiuni şi trimisă acolo unde se trage! Toate gândeam la fel. Aveam impresia că ocupația noastră, de transmisioniste, era prea puțin, că ne umilea chiar: noi trebuia să fim numai în linia întâi. Zâmbetul de pe buzele generalului s-a topit cât ai clipi. – Măi, fetele mele! (Să fi văzut cum arătam – nemâncate, nedormite –, într-un cuvânt, ne vorbea nu în chip de comandant, ci de părinte.) Voi, pesemne, nu vă dați seama ce rol aveți pe front: sunteți ochii şi urechile noastre, armata fără transmisiuni e ca un organism uman fără sânge... Maşenka Sungurova n-a rezistat:



Războiul nu are chip de femeie

73

– Tovarăşe general! Ostaşul Sungurova e spada dumneavoastră! Sunt gata să îndeplinesc orice misiune! Aşa i-a şi rămas numele, până la sfârşitul războiului: «Spadă». ... În iunie 1943, în arcul de la Kursk1, ni s-a înmânat drapelul regimentului, Regimentul 129 Transmisiuni din Armata LXV, care, la ora aceea, era alcătuit, în proporție de optzeci la sută, din femei. Și iată ce vreau să vă povestesc, ca să vă faceți o idee... Să înțelegeți… Nu vă puteți imagina ce era în sufletele noastre – oameni cum am fost noi atunci n-o să mai existe probabil niciodată. Niciodată! Atât de naivi și de sinceri! Cu așa o credință în ei! Când a primit drapelul, comandantul nostru a ordonat: – Regiment, sub drapel – în genunchi! Toate eram nespus de mândre că ni se acordase încredere, că vom fi, de acum înainte, un regiment ca toate celelalte – ca unul de tancuri sau de artilerie... Stăteam în poziție de drepți şi plângeam, toate aveau lacrimi în ochi. Poate că n-o să mă credeți – eram atât de încordată, întregul meu organism a traversat în acea clipă o asemenea concentrare, încât boala mea – mă îmbolnăvisem de orbul găinilor, asta din pricina foamei şi a suprasarcinei nervoase – ei bine, boala mi-a trecut pe loc. Vă dați seama, a doua zi eram om ca toți oamenii, mă însănătoşisem brusc, trecând prin acea zguduire sufletească...“  aria Semionovna Kaliberda, M sergent-major, transmisionistă 1

„Ieșind“ pe care îl forma linia frontului rusesc în apropierea orașului Kursk și pe care nemții au crezut că îl pot ataca și străpunge. Rușii, care primiseră însă informații despre planurile naziste, au comasat acolo numeroase forțe și echipamente militare. Bătălia rezultată (iulie–august 1943) este cunoscută drept cea mai mare bătălie de tancuri din istorie și a reprezentat una dintre victoriile-cheie ale sovieticilor împotriva Wehrmachtului.

74

Svetlana Aleksievici

„Abia devenisem majoră... La 9 iunie 1941 împlinisem optsprezece ani, eram deja majoră. La mai puțin de două săptămâni a început acest război blestemat. Am fost trimise să lucrăm la construcția căii ferate Gagra–Suhumi1. Aduseseră acolo numai tineret. Îmi aduc aminte ce fel de pâine primeam. Făină nu se găsea aproape deloc pe acolo, nu erau mai de nici unele, dar mai ales lipsea apa. Stătea pâinea aceea pe masă, și lângă ea se făcea o băltiță pe care o lingeam cu limba. În ’42 am plecat voluntară în armată. Am lucrat la Spitalul de Evacuare 3201. Era un spital imens, subordonat fronturilor Transcaucazian şi Nordcaucazian și Armatei Separate de Coastă. Se dădeau lupte înverşunate; zi de zi, potop de răniți. Am fost repartizată la împărțirea hranei. Munceam zi şi noapte: era deja dimineață, trebuia să le dăm oamenilor micul dejun, iar noi încă împărțeam cina. După câteva luni am fost rănită la piciorul stâng. Săream în cel rămas teafăr, dar lucram. Locuiam la serviciu... La 30 mai 1943, la ora unu fix, ziua, Krasnodarul a fost supus unui bombardament masiv de aviație. Am ieşit în fugă din clădirea spitalului, să văd cum decurgea evacuarea răniților din gară. Două bombe au străpuns acoperişul unei şure în care se depozitaseră muniții. Sub ochii mei, lăzile zburau în aer până la înălțimea unui bloc cu cinci etaje şi explodau. Pe mine, suflul ca de uragan al exploziilor m-a țintuit de zid. Mi-am pierdut cunoştința... Când mi-am venit în fire, era deja seară. Am ridicat capul, am încercat să strâng degetele, păreau să se mişte. Mi-am frecat, cu multă greutate, ochii, m-am ridicat şi m-am întors, plină de sânge, în secție. Pe coridor m-a întâlnit sora-şefă. Nu m-a recunoscut. 1

Cale ferată construită între două orașe din Abhazia (pe atunci parte din RSS Georgiană), pe litoralul Mării Negre. Suhumi este capitala Abhaziei.



Războiul nu are chip de femeie

75

– Cine eşti dumneata? mă întreabă. De unde vii? S-a apropiat mai mult, m-a recunoscut în cele din urmă şi mi-a spus: Unde umbli de atâta amar de vreme, Ksenia? Bolnavii sunt flămânzi, şi tu rătăceşti pe aiurea... Mi-au bandajat repede capul şi mâna stângă până mai sus de cot şi m-au trimis să iau în primire cina. Ochii mi se împăienjeniseră, eram lac de sudoare. Am început să împart mâncarea, dar am căzut iar în leşin. M-au readus în simțiri, dar n-auzeam decât: «Mai repede! Mai iute!»... Și iar: «Mai repede! Mai iute!» După câteva zile mi-au luat şi sânge pentru cei grav răniți. Oamenii mureau… … În anii de război m-am schimbat atât de mult, încât, când m-am reîntors acasă, mama nu m-a recunoscut. Mi s-a arătat unde locuieşte, m-am apropiat de uşă, am bătut. Mi s-a răspuns: – Da-da... Am intrat, am dat bună ziua şi am spus: – Fiți bună, lăsați-mă să înnoptez la dumneavoastră! Mama făcea focul în godin, iar cei doi frați ai mei, încă mici, şedeau pe podea, pe un morman de paie, goi: n-aveau ce pune pe ei. Nerecunoscându-mă, mama mi-a spus: – Nu vedeți, domnișoară, cum trăim? Încă nu s-a întunecat, încercați în altă parte! M-am dus mai aproape de ea, și ea din nou: – Domnișoară, până nu se întunecă definitiv, încer­ cați altundeva! Mă aplec, o îmbrățişez şi zic: – Mamă, măicuță! Atunci să vezi ce s-au năpustit toți pe mine… Ce-au început să urle… Acum locuiesc în Crimeea… La noi totul e încărcat de flori, în fiecare zi mă uit pe fereastră și văd marea, dar

76

Svetlana Aleksievici

eu mă chircesc de durere, n-am nici astăzi chip de femeie. Deseori plâng, gem toată ziua. În amintirile mele…“ Ksenia Sergheevna Osadceva, soldat, soră-intendent  espre mirosul fricii D și un geamantan cu bomboane „Când am plecat pe front, era o zi frumoasă. Aerul străveziu şi o ploaie măruntă-măruntă. Era atât de frumos! Am ieşit din casă dimineața. Mă gândeam: «Oare e cu putință să nu mă mai întorc niciodată aici? Să nu mai văd livada?... Casa noastră?» Mama plângea, mă cuprinsese în brațe şi nu-mi mai dădea drumul... Eu plecam deja, ea fugea după mine, mă strângea la piept și nu-mi dădea drumul...“ Olga Mitrofanovna Rujnițkaia, soră medicală „Moartea… Nu mă temeam de moarte. Eram, pesemne, prea tânără. Era moarte peste tot în jur, întotdeauna, aproape, dar eu nu mă gândeam la ea. Nu vorbeam despre asta. Se învârtea pe undeva pe lângă noi, dar tot rata ținta. Într-o noapte, în sectorul regimentului nostru, o întreagă companie executa o acțiune de cercetare prin luptă. Către zori, au început să se retragă. Deodată, din zona neutră am auzit un geamăt prelung. «Nu te duce, au să te ucidă», îmi spuneau soldații, «vezi că deja se luminează de ziuă». Nu i-am ascultat, am pornit târâş într-acolo. Am descoperit rănitul şi l-am tras după mine timp de opt ceasuri, legându-mi-l cu o curea de braț. L-am adus viu. Comandantul a aflat şi, înfierbântat cum era, mi-a dat pe loc cinci zile de arest pentru «inițiativă fără ordin». Dar comandantul adjunct al regimentului a reacționat altfel: – Trebuie decorată.



Războiul nu are chip de femeie

77

I-am înțeles pe amândoi... La nouăsprezece ani aveam medalia Pentru Vitejie. La nouăsprezece ani am încărunțit. La nouăsprezece ani, în ultima mea luptă, două gloanțe mi-au străpuns ambii plămâni, al doilea trecând printre două vertebre. Mi-au paralizat picioarele, toți mă credeau moartă... La nouăsprezece ani… Nepoata mea are acum nouăsprezece. Mă uit la ea și nu-mi vine să cred. E un copil! Când am ajuns acasă, sora mea mi-a arătat înștiințarea de deces... Mă îngropaseră deja…“  adejda Vasilievna Anisimova, instructor N sanitar într-o companie de mitraliori „Nu-mi mai amintesc chipul mamei, mi-a rămas în memorie o imagine difuză. Niște trăsături… ori ale feței, ori ale siluetei, când se apleca deasupra mea. Era aproape. Așa mi s-a părut după aceea. Când a murit mama, eu aveam trei ani. Tatăl meu făcea serviciul în Orientul Îndepărtat, era militar de carieră. M-a învățat să călăresc. E cea mai strălucitoare amintire din copilăria mea. Tata nu voia să ajung o domnişoară fandosită. La Leningrad, unde am trăit de la vârsta de cinci ani, locuiam la o mătuşă care, în războiul ruso-japonez, fusese soră de caritate. Cum eram în copilărie? Când se întâmpla vreo hârjoană în curtea şcolii, aterizam de la etajul întâi: cum să lipsească martie din post... Îmi plăcea fotbalul, eram mereu portar în echipele băieților. Când a început războiul finlandez, am fugit de câteva ori de acasă, cu gând să ajung pe front. În ’41 tocmai terminasem clasa a şaptea şi apucasem să-mi depun actele la o şcoală profesională. Mătuşă-mea plângea: «A început războiul!» Dar eu mă bucuram că am să merg pe front şi am să le arăt eu nemților. De unde să fi ştiut ce e acela sânge?

78

Svetlana Aleksievici

Când s-a alcătuit prima divizie de gardă de miliție populară, câteva dintre noi au fost admise în batalionul medico-sanitar. I-am telefonat mătuşii: – Plec pe front. De la celălalt capăt al firului mi s-a răspuns: – Marş acasă! Se răceşte mâncarea. Am agățat receptorul în furcă. Pe urmă mi-a fost milă de ea, îngrozitor de milă. A început blocada, cumplitul asediu al Leningradului, în care a murit jumătate din populația orașului, şi ea a rămas acolo, singură şi bătrână. Îmi aduc aminte că mi s-a dat voie să ies în oraş. În drum spre mătuşa mea, am intrat într-un magazin. Înainte de război, îmi plăceau foarte mult bomboanele. Zic: – Dați-mi nişte bomboane! Vânzătoarea s-a uitat la mine ca la o smintită. Nu ştiam ce înseamnă cartelele, ce înseamnă blocada. Toți oamenii de la coadă au întors capetele. Aveam o puşcă mai mare decât mine. Când o primisem, îmi trecuse prin minte: «Oare am să ajung eu cât puşca asta?» Și deodată toți au început s-o roage pe vânzătoare, toată coada: – Dați-i fetei bomboane! Tăiați taloanele de la noi! Mi s-au dat bomboane. Pe străzi se colectau ajutoare pentru front. Chiar în mijlocul pieței tronau pe mese nişte tave enorme. Oamenii treceau pe lângă ele, îşi scoteau care inelul de aur, care cerceii de argint şi le lăsau acolo... Se aduceau şi ceasuri, şi bani... Nimeni nu înregistra nimic, nimeni nu semna nimic... Femeile îşi scoteau din deget inelele de nuntă. N-am putut uita până azi ce am văzut acolo şi nici punga aceea cu bomboane.



Războiul nu are chip de femeie

79

S-a primit Ordinul 227 – «Nici un pas înapoi!»1. Dacă dai înapoi te așteaptă glonțul. Ești împușcat pe loc. Sau trimis la tribunal și pe urmă în batalioane disciplinare speciale. Celor care nimereau acolo li se zicea «osândiți». Iar cei care scăpaseră din încercuire sau evadaseră din prizonierat erau trimiși în lagăre de filtrare. În spatele nostru veneau detașamentele de baraj… Trăgeau în ai noștri… N-am uitat până astăzi… O pajiște obișnuită… E udătură și noroi după ploaie. Un soldat tânăr stă în genunchi. Are ochelari, care-i cad întruna, cine știe de ce. El și-i împinge la loc. După ploaie… Un băiat tânăr din Leningrad, intelectual. I-au luat deja tresele. Ne-au pus pe toți în formație. Peste tot sunt băltoace… Noi… îl auzim cum roagă… se jură… Imploră să nu-l împuște, i-a rămas mama singură acasă. Începe să plângă. Și imediat – un glonț în frunte. Cu pistolul. A fost executat drept pildă, pentru oricine ar îndrăzni să șovăie. Chiar și o clipă, una singură… Ordinul acesta a făcut dintr-odată din mine un om matur. Despre asta nu se putea… Multă vreme n-am vrut să ne amintim… Da, am învins, dar cu ce preț! Cu ce preț înspăimântător?! Nu dormeam zile şi nopți de-a rândul, atât de mulți răniți veneau. Odată n-a dormit nimeni timp de trei zile încheiate. Eu fusesem trimisă cu o maşină de răniți la spital. I-am predat, maşina s-a înapoiat goală, şi eu am 1

Ordin emis de Stalin pe 28 iulie 1942, care înăsprea disciplina în Armata Roșie: interzicea retragerea trupelor sovietice fără în­ cu­viințarea ofițerilor superiori, prevedea formarea batalioanelor disciplinare și a unor noi detașamente de baraj (care acționau în spatele frontului pentru a-i prinde pe dezertori, lași, spioni și cei care răspândeau panică).

80

Svetlana Aleksievici

dormit pe săturate. M-am întors proaspătă ca o floare, în vreme ce ai noştri cădeau din picioare de istovire. L-am întâlnit pe comisar1: – Tovarăşe comisar, mi-e ruşine. – De ce? – Am dormit. – Unde? I-am povestit cum am dus răniții, cum m-am întors cu maşina goală şi am dormit. – Ei, şi? Bravo ție c-ai dormit! S-avem măcar un om în stare normală: vezi că toți dorm pe picioare. Dar mie mi-era ruşine. Cu conștiința asta am trăit tot războiul. În batalionul medico-sanitar toți se purtau frumos cu mine, dar eu voiam să mă fac cercetaş. Am spus că, dacă nu-mi dau voie, fug în linia întâi. A fost gata-gata să mă excludă din Comsomol pentru asta, că nu mă supun disciplinei militare. Dar eu tot am șters-o… Prima medalie Pentru Vitejie. Începuse lupta. Trăgeau nemții foc continuu. Soldații se aruncaseră la pământ. Comanda: «Înainte! Pentru Patrie!», dar ei – culcat. Din nou comanda, din nou nu mişcă nimeni. Mi-am scos căciula, să se vadă că sunt fată, şi m-am ridicat în picioare... S-au ridicat cu toții şi am pornit la luptă. Mi-au înmânat medalia şi, chiar în ziua aceea, am plecat în misiune. Și prima dată în viață mi s-a întâmplat… Treaba noastră… femeiască… Când am văzut că-mi curge sânge, dacă n-am urlat ca din gură de șarpe: – M-au rănit… Aveam cu noi în cercetare un felcer, bărbat mai în vârstă. Și vine la mine: – Unde ești rănită? 1

Comisarul sau instructorul politic al fiecărei unități



Războiul nu are chip de femeie

81

– Nu știu unde, dar îmi curge sânge… Și el mi-a povestit totul, ca un tată… Am mai «plecat» în misiuni de cercetare, după război, timp de vreo cincisprezece ani. În fiecare noapte... Visele, unul şi unul: ba nu-mi funcționa automatul, ba eram încercuiți... Te trezeşti cu dinții clănțănind în gură. Când s-a terminat războiul, trei dorințe aveam: prima – să nu mă mai târăsc pe burtă, ci să merg cu troleibuzul, a doua – să mănânc singură o franzeluță întreagă şi a treia – să dorm pe săturate într-un pat alb, cu cearşafuri scrobite, care să foșnească.“  lbina Aleksandrovna Gantimurova, A sergent-major cercetaş „... Băiețaşul meu avea doi ani, şi eu eram iarăşi în­ sărcinată, aşteptam al doilea copil. A început războiul. Soțul – pe front. Am plecat la părinți şi am făcut... Înțelegeți? Avort… Deși nu era voie… Cum să nasc? În jur toată lumea plângea… Sigur, era război! Cum să naști când ești înconjurată de moarte? Am terminat şcoala de ofițeri cu cifrul, m-au trimis pe front. Am vrut să mă răzbun pentru copilul pe care nu-l putusem naşte. Fetița mea… Ar fi trebuit să nasc o fetiță… Am cerut să fiu trimisă în prima linie. M-au oprit la statul-major…“  iubov Arkadievna Cearnaia, L sublocotenent, ofițer cu cifrul „Toată lumea pleca din oraș… La amiază, pe data de 28 iunie ’41, noi, studenții institutului pedagogic, ne-am adunat la rândul nostru în curtea tipografiei. Adunarea a fost scurtă. Am ieşit din oraş pe vechiul

82

Svetlana Aleksievici

drum al Smolenskului, în direcția orașului Krasnoe. Din precauție, înaintam în grupuri mici. Spre sfârşitul zilei, arşița s-a potolit, era mai uşor de mers. Am iuțit pasul, nici nu ne uitam în urmă. Ne temeam… Am ajuns la locul stabilit pentru popas şi abia atunci ne-am întors privirile spre răsărit. Jumătate din cer era năpădită de o zare purpurie care, de la patruzeci de kilometri, părea că acoperă tot oraşul. Era limpede că ard nu zece şi nu o sută de case. Ardea întregul Smolensk... Aveam o rochie nouă, vaporoasă, cu volane. Îi plăcea foarte mult Verei, prietena mea. O şi încercase de câteva ori. Îi făgăduisem să i-o ofer cadou de nuntă. Curând urma să se mărite. Și băiatul era de ispravă. Și deodată – războiul. Plecăm la săpat tranşee. Lucrurile le lăsăm la cămin, în grija administratorului. Dar cum rămâne cu rochia? – Ia-o, Vera! i-am spus înainte de a pleca din oraş. N-a luat-o. Pasămite, mi-o dai la nuntă, cum ne-am înțeles. A ars rochia mea în pârjolul acela... Acum mergeam întorcând mereu capetele. Aveam impresia că un suflu fierbinte ne ajunge din urmă. Nu ne-am mai oprit toată noaptea, iar dimineața ne-am dus direct la lucru. Ni s-a cerut să săpăm şanțuri antitanc. Un perete abrupt de şapte metri deasupra pământului, plus trei metri şi jumătate în adâncime. Sap, şi coada hârlețului îmi arde palmele, țărâna pare roşie. Îmi dăinuie dinaintea ochilor casa noastră, împresurată cu tufe de liliac... Dormeam în colibe, pe o luncă inundabilă, între două râuri. Arşiță şi umezeală. Nori de țânțari. Înainte de a ne culca, îi alungam din colibe cu fum, dar până dimineața oricum se strecurau îndărăt. Nu era chip să dormi liniştit. M-au mutat de acolo la punctul sanitar. Dormeam claie peste grămadă. Mulți dintre noi s-au îmbolnăvit.



Războiul nu are chip de femeie

83

Febră mare, friguri. Zăceam pe podea şi plângeam. Se deschide uşa salonului, doctorița, din prag (mai departe nu putea trece, pardoseala era acoperită de saltele), zice: – Ivanovna, ai plasmodii în sânge. Adică eu. Nu ştia că nimic pe lume nu-mi stârnea mai mult spaimă decât acest plasmodiu, încă de pe când citisem despre el în manual, prin clasa a şasea. Și deodată difuzorul începe să cânte: «Ridică-te, întinsă țară…» Atunci am auzit pentru întâia oară cântecul ăsta. «Am să mă fac bine», m-am gândit, «și mă duc direct pe front». M-au dus cu un camion la Kozlovka, nu departe de Roslavl, m-au aşezat pe o laviță, stau acolo ținându-mă din toate puterile să nu cad, şi aud ca prin somn: – Asta e? – Da, zice felcerul. – Duceți-o în cantină! Dați-i mai întâi să mănânce! Și iată-mă pe un pat. Puteți înțelege ce înseamnă asta, să stai lungită nu pe pământ, lângă un foc, nu într-un cort sub un arbore, ci în spital, la căldură, pe un pat? Șapte zile nu m-am trezit. Mi s-a povestit că surorile m-au deşteptat din când în când şi m-au hrănit, dar eu nu-mi aduc aminte. Iar când, peste şapte zile, m-am deşteptat singură, a apărut medicul, m-a examinat şi a spus: – Are un organism rezistent. O să se facă bine. Am adormit la loc. … Pe front, am nimerit îndată, cu unitatea mea, în în­ cercuire. Rația de hrană: doi biscuiți uscați pe zi. N-aveam timp să-i înmormântăm pe răniți, îi acopeream pur și simplu cu țărână. Le puneam chipiul pe față… – Dacă scăpăm, mi-a zis comandantul, te trimit în spatele frontului. Înainte credeam că o femeie n-ar rezista aici nici două zile. Când mă gândesc la nevastă-mea… Am vărsat șiroaie de lacrimi de necaz. Pentru mine, a ajunge în asemenea vremuri în spatele frontului era mai

84

Svetlana Aleksievici

rău ca moartea. Mintea și sufletul mi-au rezistat, nu mi-a rezistat organismul. Presiunea fizică era prea mare… Îmi amintesc cum căram obuzele în spate, cum târam tunurile prin noroi, mai ales în Ucraina, după ploaie sau primăvara pământul e așa de greu, e ca aluatul. Chiar și să săpăm o groapă comună și să ne îngropăm camarazii, după ce nu dormiserăm trei zile și trei nopți… chiar și asta ne era peste puteri. Nici nu mai plângeam, și ca să plângi îți trebuie ceva forțe… Voiam numai să dormim. Să dormim întruna. În post umblam tot timpul înainte și-napoi şi recitam versuri cu glas tare. Alte fete cântau, ca să nu cadă de-a-n picioarelea, să adoarmă…“ Valentina Pavlovna Maksimciuk, tunar la antiaeriană „Scoteam nişte răniți din Minsk. Îmi aduc aminte că purtam pantofi cu tocuri înalte – sufeream că eram mică de statură. Tocmai mi se rupsese unul din tocuri, când aud pe cineva strigând: «Desant!» Am rupt-o la fugă desculță, cu pantofii aceia în mână: îmi părea rău să-i arunc, erau foarte frumoşi... Când ne-au împresurat şi ne-am dat seama că n-avem cum scăpa, eu şi sanitara Daşa ne-am ridicat din şanț şi am rămas în picioare. Mai bine să ne reteze capetele vreo schijă, decât să fim luate prizoniere şi batjocorite. Răniții la fel: cei care au putut s-au ridicat în picioare... Când am văzut primul soldat german, n-am putut scoate o vorbă. Îmi pierise graiul. Treceau – tineri, veseli şi zâmbind. Și, oriunde s-ar fi oprit, de cum vedeau o cişmea sau o fântână, începeau să se spele. Umblau tot timpul cu mânecile suflecate... Se spălau de nu mai terminau… Împrejur sânge, țipete – ei se spălau întruna... Simțeai urcând în tine atâta ură, încât abia te puteai stăpâni. În seara aceea, ajunsă acasă, am schimbat două



Războiul nu are chip de femeie

85

cămăşi. Transpiram ca de febră: totul înlăuntrul meu se răzvrătea împotriva ocupanților. N-am putut dormi nopți de-a rândul... Cuuuum?! Și vecina noastră, tanti Klava, a paralizat când a văzut că nemții umblă în voie pe pământul nostru. În casa ei… A murit repede, n-a putut să rabde așa ceva…“ Maria Vasilievna Jloba, participantă la mişcarea clandestină „Nemții au năvălit în sat pe niște motociclete mari, negre… Îi priveam cu ochi mari: erau tineri, veseli şi râdeau tot timpul. În hohote. Ţi se oprea inima în loc când îi vedeai: erau aici, pe pământul tău, şi mai şi râdeau. Visam să mă răzbun, să pier în luptă şi să se scrie despre mine o carte. Să-mi rămână numele. Așa visam… În ’43 am născut o fetiță… Pe atunci eu și soțul fugiserăm deja în pădure, la partizani. Am născut într-o mlaştină, pe un morman de fân. Scutecele le zvântam pe mine: le prindeam pe burtă, le încălzeam şi înfăşam fata. Împrejur totul ardea, pârjoleau satele cu oameni cu tot... Îi mânau în școli, în biserici… Turnau gaz lampant… Nepoțica mea de cinci ani – ea asculta ce vorbeam noi – m-a întrebat: – Tanti Mania, când am să ard, ce-o să rămână din mine? Numai ghetuțele… Așa întrebări ne puneau copilașii pe vremea aia… Eu însămi adunam resturi carbonizate: căutam familia unei prietene... Oseminte, câte un petec de haină, o zdreanță cât de mică... După ele deduceam cine le purtase. Fiecare și-i căuta pe ai lui. Ridic de jos o frântură tricotată. Prietena mea zice: «Jerseul mamei...» Și se prăbuşeşte la pământ. În cearşafuri, în fețe de pernă, fiecare în ce avea mai curat le punea, ce adunase. Eu și prietena mea le strângeam într-o geantă – n-am umplut-o nici

86

Svetlana Aleksievici

pe jumătate. Și le-am coborât în groapa comună. Totul era negru, numai oasele, albe... Și cenușa de oase… O recunoșteam deja, era albă-albă… După asta, oriunde m-ar fi trimis, nu mă mai temeam. Fetița mea avea trei luni, plecam în misiune cu ea în brațe. Comisarul mă trimitea, dar plângea singur… Aduceam din oraş medicamente, bandaje, ser... Le puneam între mânuțele şi picioruşele fetiței, o înfăşam şi aşa ajungeam cu ele. În pădure oamenii mureau... Trebuia să merg. Trebuia! Nimeni nu putea trece, pretutindeni erau posturi de control nemțeşti şi de poliție, numai eu răzbeam. Cu copilul în scutece… Acum mi-e groază să povestesc... Eh, greu a fost! Pentru ca fetița să aibă temperatură şi să plângă, o frecam cu sare. Se făcea roşie ca racul, avea spuzeală pe tot trup­şorul şi țipa de ți se rupea inima. Mă apropiam de post: «Tifos, pane, tifos!...» Urlau la mine să trec mai repede: «Weg! Weg!1» O frecam cu sare şi cu usturoi... Și ea era mică-mică, îi dădeam încă piept. Cum treceam de posturile de control, ajungeam în pădure şi mă puneam pe bocit. Mugeam ca o vită, atât îmi era de milă de copil. Dar peste două–trei zile plecam din nou...“ Maria Timofeevna Savițkaia-Radiukevici, partizană transmisionistă „Am aflat ce înseamnă ura… Pentru prima dată am simțit așa ceva… Cum puteau să vină pe pământul nostru?! Cine erau ei? Simțeam că fierb când îi vedeam. Ce caută aici? Când trecea câte-o coloană de prizonieri, rămâneau sute de leșuri pe drum… Sute… Pe cei care cădeau fără 1

Dă-i drumul! Șterge-o! (în limba germană în original)



Războiul nu are chip de femeie

87

vlagă îi împușcau pe loc. Și-i mânau ca pe vite. Nici nu-i mai boceam pe morți. Nu mai pridideam să-i îngropăm, atâția erau. Zăceau multă vreme pe jos… Viii trăiau la un loc cu morții… M-am întâlnit cu sora mea vitregă. Satul lor fusese ars… Avea trei băieți, nici unul nu mai e în viață. I-au ars și casa, și copiii. Ea, biata, se așeza pe pământ și așa se clătina dintr-o parte într-alta, își legăna necazul. Se ridică și nu știe încotro s-o ia. La cine să se ducă? Am plecat toți în păduri: eu, tata și frații mei. Nu ne-a făcut nimeni agitație, nu ne-a obligat – ne-am dus singuri. A rămas mama numai cu vaca…“ Elena Fiodorovna Kovalevskaia, partizană „Nici măcar n-am pregetat… Aveam o specialitate utilă frontului. N-am stat pe gânduri, n-am ezitat nici o clipă. De fapt, pe atunci n-am întâlnit prea mulți oameni care să vrea să se țină deoparte. Să aștepte până trece năpasta. Pe una mi-o amintesc… O femeie tânără, vecina noastră… Mi-a mărturisit sincer: – Îmi place viața. Eu vreau să mă pudrez și să mă fardez, nu să mor. Alții ca ea n-am mai văzut. Poate că tăceau, se ascundeau. Nu știu ce să vă spun… Ţin minte că am luat ghiveciul cu flori din odaie și i-am rugat pe vecini: – Fiți buni şi udați-le! M-am întors peste patru ani. Fetele rămase acasă ne invidiau, femeile plângeau. Mi-a rămas în memorie o fată care a călătorit cu mine. Stătea şi se uita. Toți plângeau, ea stătea şi se uita. Într-o vreme o văd că-şi umezeşte ochii. – Mă simt prost, zice, toată lumea plânge, și eu nu.

88

Svetlana Aleksievici

Știam noi ce e războiul? Eram prea tinere... Abia acum mă trezesc noaptea de groază când visez că sunt la război… Zboară un avion, avionul meu, ia înălțime și… cade… Îmi dau seama că mă prăbușesc. Ultimele minute de viață… Și mă năpădește groaza până mă trezesc, până când visul se risipește. Bătrânul se teme de moarte, iar cel tânăr râde de ea. El e nemuritor! Nu credeam pe atunci că am să mor…“  nna Semionovna Dubrovina-Cekunova, A locotenent-major de gardă, pilot „Terminasem Institutul de Medicină... M-am întors acasă – tatăl meu era bolnav. Și deodată – războiul. Îmi aduc aminte că era într-o dimineață… Am aflat vestea cea cumplită dimineața… Roua de pe frunzele arborilor nu se uscase încă, şi oamenii strigau «Război!» Și roua aceea pe care am văzut-o deodată atât de limpede pe firele de iarbă și pe coroanele arborilor mi-a rămas în minte tot războiul. Natura se deosebea cu totul de ceea ce se petrecea cu oamenii. Soarele strălucea pe cer… Înflorise mușețelul, florile mele preferate, năpădise toate pajiștile… Îmi aduc aminte, ne ascundeam într-un lan de grâu... Era o zi însorită. Automatele nemțeşti – ta-ta-ta-ta – şi apoi – linişte. Se auzea numai cum freamătă spicele de grâu. Din nou automatele nemțeşti: ta-ta-ta-ta... Mă gândeam: ai să mai auzi oare vreodată grâul fremătând?... Foșnetul acesta…“ Maria Afanasievna Garaciuk, felcer militar „... Ne-am evacuat în spatele frontului, la Saratov. În trei luni am învățat să lucrez la strung. Stăteam lângă maşini câte douăsprezece ore. Făceam foamea. Dar în cap aveam un singur gând: să ajungem pe front. Acolo



Războiul nu are chip de femeie

89

cică mâncarea era mai bună. Dădeau biscuiți uscați, ceai dulce. Dădeau unt. De unde auzisem așa ceva nu țin minte. Poate de la răniții din gară? Voiam să scăpăm de foamete, plus că, bineînțeles, eram comsomoliste. M-am dus, cu o prietenă, la comisariatul militar, dar n-am spus că lucrăm la uzină. Nu ne-ar fi luat. Așa, ne-au înrolat. Ne-au trimis la o şcoală de infanterie din Reazan. Am ieşit de acolo comandanți de grupă de mitraliere. Mitralierele erau grele, trebuia să le cărăm după noi… Ca niște cai de povară. Noaptea, stai la post și ciulești urechea la orice zgomot. Ca un râs. Încerci să prinzi orice foșnet… La război, după cum se spune, ești pe jumătate om, pe jumătate animal sălbatic. Așa și e… Altfel n-ai cum să supraviețuiești. Dac-ai să fii doar om, nu. Până la Varşovia am ajuns... Și tot pe jos...“  iubov Ivanovna Liubcik, L comandant al unui pluton de mitraliori „Tatăl meu fusese ucis – știam. Frate-meu murise. Așa că pentru mine nu mai avea importanță dacă am să pier sau nu. Mi-era milă numai de mama. Dintr-o femeie frumoasă se prefăcuse deodată într-o bătrânică supărată pe soartă. Nu putea trăi fără tata. – De ce te duci la război? m-a întrebat. – Să-l răzbun pe tata. – Taică-tău n-ar fi îndurat să te vadă cu pușca pe umăr. În copilărie, tata îmi împletea codițe. Îmi răsucea panglici în ele. Îi plăceau hainele frumoase mai mult decât mamei. La unitate am fost telefonistă. Îmi amintesc cel mai bine cum urla comandantul în receptor: «Întăriri! Vă rog să-mi trimiteți întăriri! Cer insistent să-mi trimiteți întăriri!» Și tot așa în fiecare zi…“ Uliana Osipovna Nemzer, sergent, telefonistă

90

Svetlana Aleksievici

„Eu nu sunt eroină… Am fost o fetiță frumoasă, m-au răsfățat în copilărie… A venit războiul… N-aveam chef să mor. Mi-era groază de puști, niciodată nu m-aș fi gândit că am să trag cu pușca. De unde! Mie mi-era frică de întuneric, de desișurile pădurii. Firește, mă temeam de animale sălbatice… Ah! Nici nu-mi puteam închipui să dau vreodată ochi cu un lup sau cu un mistreț. Chiar și de câini mă temeam din copilărie, când eram mică m-a mușcat un câine-lup și de atunci mă temeam de dulăi. Daaa, așa eram… Iar când am fost la partizani m-am deprins cu toate… M-am învățat să trag – cu pușca, cu pistolul, cu mitraliera. Pot să vă arăt și acum, dacă vreți. N-am uitat. Ne-au învățat chiar ce să facem dacă n-avem altă armă decât cuțitul sau lopata. Am încetat să mă mai tem de întuneric. Și de jivine… Doar șerpii îi ocolesc, de șerpi n-am putut să mă lecuiesc. Noaptea în pădure urlau deseori lupoaicele… Numai că noi stăteam în adăposturi și n-aveam nimic. Lupii erau răi, flămânziseră. Noi aveam niște adăposturi înghesuite, ca niște vizuini. Casa noastră era pădurea. Casă de partizan. Ei, ce credeți! După război am început să mă tem de pădure... Acum nu mă mai duc niciodată… Dar tot războiul m-am gândit că aș fi putut să rămân acasă, lângă mama. Lângă mama mea cea frumoasă. Fusese o femeie foarte frumoasă. A, de unde! Singură nu m-aș fi hotărât… Nu singură. Nu m-aș fi hotărât. Dar… Ni s-a spus… Orașul a fost ocupat de nemți, și eu am aflat că sunt evreică. Până la război, trăiserăm toți laolaltă: ruși, tătari, nemți, evrei… Toți eram la fel. Da’ de unde! Eu nici n-auzisem până atunci de cuvântul acesta «jidan», pentru că trăiam cu mama, cu tata și cu cărțile mele. Acum deveniserăm niște leproși, ne goneau de peste tot. Se temeau de noi. Chiar și unii dintre cunoscuții noștri nu ne mai salutau. Copiii lor.



Războiul nu are chip de femeie

91

Iar vecinii ne spuneau: «Lăsați-vă lucrurile, oricum n-aveți nevoie de ele!» Înainte de război fuseserăm prieteni. Nenea Volodea, tanti Ania… Ce credeți? Pe mama au împușcat-o… Asta s-a întâmplat cu câteva zile înainte de termenul când ar fi trebuit să ne mutăm în ghetou. Peste tot pe stradă erau atârnate ordine: evreii nu au voie – să meargă pe trotuare, să se tundă la frizerie, să cumpere din magazine… N-aveam voie să râdem, să cântăm… Eh, ce credeți? Mama încă nu se obișnuise cu asta, întotdeauna fusese împrăștiată. Probabil nu putea să creadă… S-o fi dus poate la magazin? I s-a spus o grosolănie, și ea a izbucnit în râs. Ca o femeie frumoasă… Înainte de război cântase la filarmonică, toată lumea o iubea. Eh, dar ce credeați? Îmi închipui… Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă… mama noastră… Dacă ar fi fost cu mine sau cu tata… Tot timpul mă gândesc la asta… Niște străini ne-au adus-o seara, moartă. Deja nu mai avea nici palton, nici ghete. A fost un coșmar. Ce noapte cumplită! Cumplită! Cineva îi luase paltonul și ghetele. Îi luase verigheta de aur, cadou de la tata… În ghetou n-am avut casa noastră, stăteam în holul de la intrare al casei altora. Tata luase vioara, lucrul nostru cel mai de preț din perioada interbelică, voia s-o vândă. Eu făcusem o angină urâtă. Zăceam în pat… Aveam febră mare și nu puteam vorbi. Tata voia să cumpere ceva alimente, se temea să nu mor. Să nu mor fără mamă. Fără cuvintele mamei, fără mâinile ei. Eu, care fusesem atât de răsfățată… De iubită… L-am așteptat trei zile, până când niște cunoscuți mi-au transmis că fusese omorât… Au spus că din cauza viorii… Nu știu dacă era scumpă, tata, la plecare, îmi spusese: – Ar fi bine dacă mi-ar da un borcan de miere și o bucată de unt… Eh, ce credeți! Fără mamă rămăsesem… fără tată…

92

Svetlana Aleksievici

M-am dus să-l caut pe tata… Voiam să-l găsesc măcar mort, să fiu împreună cu el. Eu eram blondă, nu brunetă, aveam părul blond, sprâncenel, și nimeni nu s-a atins de mine prin oraș. Am ajuns la piață… Și acolo m-am întâlnit cu un prieten al tatei, care locuia la țară, la părinții lui. Tot muzicant, ca și tata. Nenea Volodea… I-am povestit totul. El m-a pus în căruță și m-a acoperit cu un cojoc. În telegă avea niște purceluși care grohăiau, găini care cotcodăceau… Am mers multă vreme. Eh, ce credeți! Am mers până seara. Eu ba dormeam, ba mă trezeam… Așa am ajuns la partizani…“ Anna Iosifovna Strumilina, partizană „Era paradă… Detaşamentul nostru de partizani făcuse joncțiunea cu unitățile Armatei Roşii şi, după paradă, ni s-a spus să predăm armele şi să mergem să lucrăm. Dar nouă aşa ceva nu ne intra în cap: cum adică, încă mai e război, numai Bielorusia fusese eliberată, şi noi trebuia să predăm armele!? Fiecare dintre noi voia să lupte mai departe. Și ne-am dus la comisariat, toate fetele din detaşament... Eu am spus că sunt soră medicală şi cer să fiu trimisă pe front. Mi s-a promis: – Bine, vă luăm în evidență şi, dacă o să fie nevoie, vă chemăm. Până una alta, găsiți-vă un loc de muncă! Aştept... Tot nu mă chemau... Mă duc din nou la comisariat... Am fost de nenumărate ori. Și, în sfârşit, mi-au spus cu sinceritate că nu mai e nevoie de surori medicale, existau suficiente. Era mai util să degajez cărămizi din ruinele Minskului... Ce fel de fete erau, mă întrebați? Aveam, bunăoară, o prietenă, Cernova. Era însărcinată. Căra mina pe o rână, într-o parte a corpului, unde, alături, bătea inima copilului. Din asta puteți să vă dați seama ce fel de



Războiul nu are chip de femeie

93

oameni eram. Noi n-avem nevoie să ne dăm seama, noi așa am fost. Fuseserăm învățați că suntem una cu Patria. O altă prietenă umbla prin oraş cu fetița la sân, învelită în manifeste. Fetița ridica mânuțele şi plângea: «Mamă, mi-e cald... Mamă, mi-e cald...» Pe străzi, pretutindeni nemți şi polițai. Pe neamț mai poți să-l păcălești, dar pe polițai cu greu. E de-al tău, știe cum trăiești, te cunoaște pe dinăuntru. Știe ce gândești. Sau chiar şi copiii... îi luam în detaşament, dar, oricum, erau copii... Cum să-i salvezi? Am hotărât să-i trimitem în spatele frontului, dar fugeau de la punctele de primire şi se întorceau. Îi prindeau pe drum, fugeau iarăşi... Sute de ani de-acum încolo o să se muncească istoria: ce-a fost asta? Ce fel de oameni au fost atunci? De unde au apărut? Închipuiți-vă: o femeie însărcinată care umblă cu o mină… Ei da, aștepta un copil… Era îndrăgostită, voia să trăiască… Și bineînțeles că-i era frică. Dar se ducea… Nu de dragul lui Stalin, ci al copiilor ei. Al vieții lor viitoare. Nu voia să trăiască în genunchi. Să se supună dușmanului… Poate că eram orbi și chiar – n-am să tăgăduiesc – erau multe pe care nu le știam și nu le înțelegeam, dar eram în același timp orbi și curați. Eram făcuți din două părți, din două vieți. Trebuie să înțelegeți asta…“  era Sergheevna Romanovskaia, V soră medicală în mișcarea de partizani „Începutul verii… Terminasem o şcoală tehnică sanitară și primisem diploma. Apoi războiul! Am fost chemată numaidecât la comisariat şi mi s-a spus: – Aveți două ceasuri ca să vă pregătiți. Plecați pe front. Mi-am strâns lucrurile într-un mic geamantan şi m-am întors. – Ce-ați luat cu dumneavoastră? – Bomboane.

94

Svetlana Aleksievici

– Cum? – Un geamantan de bomboane. În satul unde fusesem repartizată după școală, primisem indemnizația de instalare și cumpărasem acum de toți banii bomboane de ciocolată. Știam că în război n-aveau să-mi trebuiască bani. Deasupra am pus fotografia clasei, cu toate fetele noastre. Comisarul m-a întrebat: – Unde să vă trimitem? – Dar colega mea, zic, unde merge? Veniserăm împreună în regiunea Leningrad, fata lucra într-un sat vecin, la vreo cincisprezece kilometri. – Bravo! râde comisarul. Ea m-a întrebat exact acelaşi lucru. Mi-a luat geamantanul să-l ducă la camionul care ne ducea la gară. – Ce-aveți aici atât de greu? – Bomboane. Toată valiza. El a tăcut și zâmbetul i s-a șters de pe buze. Am văzut că nu se simte bine, că-i e chiar puțin rușine. Era un om trecut de prima tinerețe… Știa la ce mă trimite…“ Maria Vasilievna Tihomirova, felcer „Soarta mi s-a hotărât dintr-odată… La comisariat atârna un anunț: «E nevoie de șoferi». Iar eu terminasem nişte cursuri de conducere auto. Șase luni. Nu conta că eram învățătoare (înainte de război terminasem o şcoală pedagogică). Cine avea nevoie, la război, de învățătoare? Era nevoie de soldați. Eram multe fete, un întreg batalion auto. Într-o zi, la instrucție... Nu-mi pot aminti de asta fără să-mi dea lacrimile. Era primăvară. Terminaserăm exercițiile de tragere şi ne reîntorceam. Am cules nişte



Războiul nu are chip de femeie

95

viorele. Un buchețel. Le-am cules şi le-am legat la baionetă. Și am mers așa mai departe. Am ajuns în tabără. Comandantul ne-a aliniat pe toate şi m-a scos în fața frontului. Am ieşit... Uitasem de viorele... Și numai ce începe să mă ia la rost: – Soldatul trebuie să fie soldat, nu să cutreiere pajiştile după floricele... Nu înțelegea cum, într-o situație ca aceea, cineva se mai putea gândi la flori. Bărbat fiind, nu putea înțelege… Dar eu n-am aruncat viorelele. Le-am desprins de baionetă şi le-am strecurat în buzunar. Am încasat pentru ele trei corvoade peste rând... Altă dată eram în post. La ora două au venit să mă schimbe, dar eu n-am vrut. I-am spus schimbului: – Las’ că faci tu ziua, acum rămân eu. Am stat până în zori, numai ca să ascult păsările. Numai noaptea mai găseam ceva care să-mi amintească de viața dinainte. Din timp de pace. Când am plecat pe front, am trecut pe stradă ca printre două ziduri vii, alcătuite din femei, bătrâni şi copii. Toți plângeau: «Ni se duc fetele pe front...» Plecam un batalion întreg de fete. Eram la volan… Culegeam morții de pe câmpul de bătălie, erau împrăștiați peste tot. Tineri. Băieți. Și, deodată, o fată – moartă. Omorâtă și ea… Toți au tăcut brusc…“ Tamara Illarionovna Davidovici, sergent-major, şofer „Cum am ajuns eu pe front… Nici n-o să vă vină să credeți… Credeam că n-are cum să dureze mult. O să-l învingem pe vrăjmaș! Luasem cu mine o fustă, fusta mea preferată, două perechi de ciorapi şi una de pantofi. Din Voronej ne-am retras, dar îmi aduc aminte cum, înainte de asta, am dat o fugă la un magazin şi

96

Svetlana Aleksievici

eu mi-am mai cumpărat o pereche de pantofi cu tocuri înalte. Îmi amintesc că ne retrăgeam, totul în jur era negru și plin de fum (dar magazinul era, printr-o minune, deschis!) și mie, cine știe de ce, mi-a venit să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Mi-i aduc aminte şi acum – erau foarte eleganți... Mi-am cumpărat şi parfum... Era greu să renunți dintr-odată la viața cu care te obişnuiseși. Nu doar sufletul, tot organismul se împotrivea. Îmi amintesc că am ieșit fericită din mașină cu pantofii cei noi… Parcă pluteam. În toate părțile fum… Zdrăngănit… Începuse războiul, dar eu încă nu voiam să mă gândesc la el. Nu-mi venea să cred. Și în jur era o huruială continuă...“ Vera Iosifovna Horeva, chirurg Despre viața de zi cu zi și despre existență „Visam… Voiam să luptăm… Ne-au încartiruit într-un vagon şi a început instrucția. Totul era altfel decât ne închipuiserăm acasă. Să te scoli în fiecare zi dis-de-dimineață și apoi toată ziua să alergi dintr-o parte într-alta... Or, în multe dintre noi mai trăia viața de odinioară. Eram oripilate când comandantul de grupă, caporalul Guleaev, om cu patru clase primare, învățându-ne regulamentul, pronunța incorect unele cuvinte. «Ce te poate învăța unul ca ăsta?» ne întrebam în sinea noastră. Dar el ne învăța cum să nu pierim… După carantină, în preziua depunerii jurământului, plutonierul ne-a adus efectele: mantale, pelerine, bluze, fuste, în loc de combinezoane – două cămăşi bărbăteşti cu mâneci lungi, din bumbac, ciorapi şi bocanci americani grei, cu potcoave şi blacheuri. În companie eu eram cea mai mică de statură – 1,53 metri, încălțăminte 35.



Războiul nu are chip de femeie

97

Industria militară nu producea, fireşte, asemenea măsuri mizere, iar America nici atât să ne livreze... M-am pricopsit cu nişte bocanci numărul 42, pe care-i încălțam şi-i descălțam fără să desfac şireturile... Că umblam în ei e un fel de a spune, de fapt îi târam după mine... Pasul meu de defilare pe caldarâm scotea scântei, mersul îmi aducea a orice, numai a pas de defilare nu. Îmi amintesc cu groază cât de chinuitor a fost primul marş... Eram gata de orice faptă de vitejie, dar nu să port măsura 42 în loc de 35. Era atât de greu și de urât! Atât de urât! Comandantul mă vede cum umblu şi mă cheamă: – Smirnova, cum execuți tu pas de defilare? Nu te-a învățat nimeni, de ce nu ridici picioarele? Trei servicii peste rând... – Am înțeles, tovarăşe locotenent-major, zic, trei servicii peste rând! M-am întors să plec şi am căzut. Am căzut din bocanci… Gleznele îmi erau roase până la sânge... Atunci s-a lămurit că deja nu mai puteam merge. Și cizmarul companiei, Parşin, a primit ordin să-mi facă, dintr-o foaie de cort veche, cizme numărul 35...“ Nonna Aleksandrovna Smirnova, tunar la antiaeriană „Câte nu erau și de râs… Disciplina, regulamentele, gradele – toată filosofia asta militară ne-a intrat în cap destul de anevoie. O dată păzeam nişte avioane. Regulamentul spune că, dacă se apropie careva, trebuie să-l opreşti şi să-l somezi: «Stai! Cine-i?» Colega mea îl vede pe comandantul regimentului şi strigă: – Stai! Cine-i? Vă rog să mă scuzați, zice, dar să ştiți că trag!... Închipuiți-vă! Strigă fata:

98

Svetlana Aleksievici

– Vă rog să mă scuzați, dar să știți că trag! «Vă rog să mă scuzați!» Ha-ha-ha!...“  ntonina Grigorievna Bondareva, locotenent de gardă, A pilot principal „Fetele au venit la şcoală cu cozi lungi… Coafate în fel și chip... Aveam și eu cosițe prinse în coroniță. Cum să le speli? Unde să le usuci? Numai ce le-ai spălat – alarmă şi trebuie s-o iei la picior. Comandantul nostru, Marina Raskova, ne-a ordonat să ne tăiem cosițele. Fetele şi le tăiau plângând. Dar Lilia Litveak, devenită ulterior pilot de mare faimă, nu voia cu nici un chip să se despartă de frumoasa ei coadă. Mă duc la Raskova: – Tovarăşe comandant, zic, ordinul dumneavoastră a fost executat, numai Litveak a refuzat să se tundă. În pofida blândeții ei feminine, Marina Raskova putea fi un comandant foarte sever. M-a pus la punct cât ai clipi: – Ce fel de organizator de partid eşti tu, dacă nu poți impune executarea unui ordin?! Stânga-mprejur, marş! Rochii, pantofi cu tocuri... Ne părea rău de ele, le doseam prin ranițe. Ziua – în cizme, dar seara măcar pentru câteva clipe să-ți pui pantofii cu toc şi să te admiri în fața oglinzii. Raskova a prins de veste şi, peste câteva zile, ordin: toată îmbrăcămintea feminină în pachete şi – acasă cu ea! Iac-așa! În schimb, pilotarea noului tip de avion am învățat-o în şase luni în loc de doi ani cât durau cursurile pe timp de pace. În primele zile de exerciții s-au prăbuşit două echipaje. Am primit patru sicrie. Trei regimente de fete, plângeam toate în hohote. Ne-a vorbit Raskova:



Războiul nu are chip de femeie

99

– Dragi prietene, ştergeți-vă lacrimile! Sunt primele noastre pierderi. Vom avea multe. Îmbărbătați-vă inima!... Mai apoi, în război, ne înmormântam camarazii fără lacrimi. Nu mai plângeam... Pilotam avioane de vânătoare. Însăşi înălțimea la care zburam era o suprasarcină înspăimântătoare pentru organismul feminin, uneori stomacul ți se lipea pur şi simplu de şira spinării. Dar fetele noastre zburau şi doborau aşi – încă ce aşi! Uite-așa! Știți cum, când treceam, bărbații ne priveau cu uimire: trec aviatoarele! Ne admirau...“ Klavdia Ivanovna Terehova, căpitan de aviație „Toamna m-au convocat la comisariat. Comisarul mă întreabă: – Știi să sari cu paraşuta? Am recunoscut că mi-era frică. M-a prelucrat îndelung ca să optez pentru trupele de desant. Uniformă frumoasă, ciocolată în fiecare zi. Dar eu, încă din copilărie, mă temeam de înălțime. – Vrei la artileria antiaeriană? Tare ştiam eu ce e aceea «antiaeriană»... – Bine, zice, atunci te trimitem într-un detaşament de partizani... – Și cum îi scriu eu de acolo mamei, la Moscova? zic. El pune mâna pe stilou şi trece în foaia mea de trimitere: «Frontul de stepă...» În tren, s-a îndrăgostit de mine un tânăr căpitan. A stat toată noaptea în picioare pe coridorul vagonului nostru. Era trecut deja prin război, fusese rănit de câteva ori. Se uită la mine, mă privește cu atenție şi deodată zice: – Verocika, numai să ai grijă să nu te asprești, să nu devii cazonă şi zgrunțuroasă! Acum eşti atât de gingaşă... Eu am văzut câte toate...

100

Svetlana Aleksievici

Și tot aşa mai departe, că, adică, nu poți ieşi curat din război... Din iad. Am făcut, împreună cu o prietenă, o lună de drum până la Armata IV de Gardă de pe Frontul 2 Ucrainean. Când am ajuns în sfârșit, chirurgul-şef iese pentru câteva minute, ne măsoară din priviri şi ne conduce în sala de operații. – Asta-i masa dumitale... Maşinile sanitare veneau una după alta, maşini mari, Studebackere, răniții zăceau pretutindeni în jur, pe tărgi aşezate direct pe pământ. – Pe care-i luăm primii? – Pe cei care tac... După un ceas, stăteam la masa mea și operam. Și s-a pornit caruselul: operezi douăzeci şi patru de ore, apoi ațipeşti puțin, te trezeşti, îți ştergi ochii, te speli pe față şi din nou la masă, cu bisturiul în mână. Fiecare al treilea rănit murea. Nu pridideam să-i ajutăm pe toți... Al treilea era mort… În gara Jmerinka ne-a prins un bombardament înfiorător. Eşalonul a oprit, am coborât din vagoane şi am luat-o la fugă. Instructorul nostru politic adjunct fusese operat cu o zi în urmă de apendicită și acum alerga. Toată noaptea am rămas ascunşi în pădure; eşalonul a fost făcut praf şi pulbere. Spre dimineață, avioanele nemțeşti, în zbor razant, au început să mitralieze pădurea. Unde să te adăposteşti? Că nu eram cârtițe, să ne strecurăm în pământ... Am luat în brațe un mesteacăn şi am stat acolo: «Mamă, măicuță, oare au să mă omoare?! Dacă scap cu viață, am să fiu cel mai fericit om din lume...» Toți cei cărora le-am povestit pe urmă cum mă țineam de mesteacănul acela au râs... Nimic mai uşor decât să mă nimerească în plin: eu în picioare, mesteacănul alb... Să mori de râs!



Războiul nu are chip de femeie

101

Ziua Victoriei m-a prins la Viena. Ne-am dus la grădina zoologică, de mult voiam să mergem. Mi s-a propus să vizitez lagărele de concentrare. Îi duceau pe toți, le arătau. Am refuzat... Acum mă întreb cu mirare de ce. Voiam ceva plăcut. Ceva vesel. Voiam să văd ceva din altă viață...“ Vera Vladimirovna Șevaldîşeva, locotenent-major, chirurg „... Noi am fost trei: eu, mama și tata. Primul a plecat pe front tata. Mama a vrut să plece împreună cu el, era soră medicală, dar l-au trimis pe el într-o parte, pe ea, în alta. Eu aveam doar şaisprezece ani, n-au vrut să mă ia. Am tot bătut la uşa comisariatului şi, peste vreun an, m-au încorporat. Am mers mult cu trenul. Împreună cu noi se întorceau pe front soldați din spitale, mulți dintre ei tineri. Ne povesteau despre front, şi noi îi ascultam cu gurile căscate. Ne-au spus că trenul va fi cu siguranță mitraliat, și noi aşteptam încremenite: când avea să înceapă? Adică, o să ajungem și-o să spunem că deja s-a tras asupra noastră. Am sosit. Doar că nouă nu ni s-au dat arme în mână, am fost puse lângă cazane şi albii de spălat rufe. Fetele erau toate de vârsta mea, până atunci părinții ne iubiseră, ne alintaseră. Eu eram singurul copil în casă. Aici – cară lemne, fă focul... Apoi strângeam cenuşa aceea şi-o turnam în cazane în loc de săpun. Iar rufele erau murdare, pline de păduchi. Însângerate… Iarna erau grele de sânge…“ Svetlana Vasilievna Katîhina, ostaş într-un detaşament de spălătorie şi bucătărie de campanie „Îmi aduc aminte până astăzi de primul meu rănit. Îi revăd chipul... Avea o fractură deschisă în partea

102

Svetlana Aleksievici

mediană a coapsei. Vă dați seama, osul ieşise în afară – o rană de schijă, totul fusese dislocat. Osul acesta… Știam, teoretic, ce să fac, dar, când m-am apropiat târâş de el şi l-am văzut cum era, mi s-a făcut rău, am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos. Și deodată aud: – Surioară, bea puțină apă!... El, rănitul, îmi vorbea. Îi era milă de mine. Îmi amintesc imaginea aceea ca aievea. Și, de cum am auzit cuvintele acelea, mi-am venit în fire: «Ah, mă gândesc, fir-ai tu să fii de domnişoară coborâtă din Turgheniev!... Omul moare, şi ei, făptură delicată, i se face rău...!» Am desfăcut un pachet individual, am acoperit rana şi, numaidecât, m-am simțit mult mai bine, i-am acordat primul ajutor cum scrie la carte. Văd astăzi câte un film de război: sora medicală din linia întâi, curățică, ordonată, în fustă, nu în pantaloni vătuiți, cu zulufii ieşindu-i de sub bonetă. Cât neadevăr!... Cine ar fi putut târî după sine răniți într-o asemenea ținută?... Și-apoi, nu prea-ți arde să te târăşti în fustă când împrejur sunt numai bărbați. La drept vorbind, fuste ni s-au dat abia spre sfârşitul războiului, de paradă. Atunci am primit şi desuuri tricotate în loc de lenjerie bărbătească. Să ne pierdem mințile de bucurie, nu alta! Ne descheiam bluzele, ca să se vadă...“ Sofia Konstantinovna Dubneakova, locotenent-major, instructor sanitar „Bombardament… Trag și trag nemții din avioane, trag întruna, fără oprire. Toți s-au năpustit încotro au văzut cu ochii... Alerg şi eu. Și deodată aud geamătul cuiva: «Ajutoor!... Ajutor!» Dar alerg înainte. Peste câteva minute parcă mă trezesc dintr-un vis, îmi simt pe umăr geanta de sanitar. Și mai simt cum mi se înroşesc obrajii de ruşine. Unde dispăruse frica? Mă întorc îndărăt:



Războiul nu are chip de femeie

103

gemea un soldat rănit. Mă reped spre el şi-l pansez. Apoi altul, şi altul, şi altul... Bătălia s-a terminat noaptea. Iar dimineață a nins. Sub zăpadă zac morții… Mulți au mâinile ridicate spre cer… Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…“ Anna Ivanovna Beleai, soră medicală „Am văzut primul meu mort… M-am oprit deasupra lui și plângeam… Îl boceam… Când mă strigă un rănit: «Leagă-mi piciorul!» Piciorul i se legăna în cracul pantalonului, era rupt. I-am tăiat cracul. «Pune-mi piciorul! Pune-l alături!» L-am pus. Dacă erau conștienți, nu te lăsau să le abandonezi acolo nici mâna, nici piciorul. Le iau cu ei. Iar dacă mor, te roagă să fie îngropați împreună cu ele. În război îmi spuneam: n-am să uit nimic, niciodată. Dar se uită... Un flăcău tânăr, chipeş. Și zăcea mort. Îmi imaginasem că toți cei uciși vor fi înmormântați cu onoruri, când colo văd că-l târăsc într-un crâng de aluni. Îi sapă o groapă... Fără coşciug, fără nimic, îl îngroapă în țărână. Era soare şi o mare lumină cădea pe băiatul acela… O zi caldă de vară… N-aveau nici măcar o manta din foaie de cort, nimic, îl aşezaseră în groapă aşa cum era, în bluză militară şi pantaloni bufanți – toate noi, pesemne abia venise pe front. L-au pus acolo şi l-au acoperit cu pământ. Groapa era foarte puțin adâncă, atât cât să încapă culcat într-însa. Nici rana nu era mare, dar mortală, în tâmplă – sânge puțin, şi omul stătea lungit acolo, să fi jurat că-i viu, doar foarte palid. După artilerie ne-a luat la rând aviația. Au umplut locul de obuze. Nu știu ce-o mai fi rămas acolo… Dar în încercuire cum ne îngropam camarazii? Chiar acolo, lângă tranşeea în care stăteam, le săpam un locşor

104

Svetlana Aleksievici

în glie – şi gata. Rămânea de pe urma fiecăruia doar câte-o moviliță. Care, fireşte, dacă din urmă veneau nemții, ori vreo coloană de maşini, era bătucită numaidecât. Rămânea pământul neted, nici o urmă. Adesea îi îngropam în pădure, la rădăcina arborilor... Sub stejari, sub mesteceni... Până astăzi nu-mi vine să intru în pădure. Mai cu seamă dacă văd stejari ori mesteceni bătrâni... N-aş putea şedea sub ei...“ Olga Vasilievna Korj, instructor sanitar într-un escadron de cavalerie „Pe front mi-a pierit glasul… Aveam glas frumos… Mi-a revenit când m-am întors acasă. Seara s-au strîns ai mei, am băut ceva: – Hai, Verka, zi-ne un cântec! Și le-am cântat… Când am plecat pe front, eram o materialistă. Atee. Fusesem o bună elevă sovietică, învățasem tot ce era de învățat. Dar acolo… Acolo am început să mă rog… Întotdeauna mă rugam înainte de bătălie, îmi spuneam propriile mele rugăciuni. Cuvinte simple… făcute de mine… Și sensul era unul singur, să mă întorc la mama și la tata. Nu știam rugăciuni adevărate și nu citisem Biblia. Nimeni nu mă vedea când mă rugam. Era în secret. Pe furiș. Cu grijă. Pentru că… Eram alții pe atunci, trăiau alt fel de oameni pe atunci. Înțelegeți?... Altfel gândeam, înțelegeam… Pentru că… Am să vă povestesc o întâmplare… O dată, printre nou-veniții în unitatea noastră s-a nimerit să fie și un băiat credincios, și soldații râdeau când îl vedeau că se roagă: «Cum e, te-a ajutat Dumnezeul tău? Dacă există cu adevărat, cum de rabdă toate astea?» Nu credeau, ca omul acela care striga la picioarele lui Hristos răstignit, pasămite, dacă te iubește, de ce nu te salvează? După război am citit Biblia… Acum o citesc



Războiul nu are chip de femeie

105

de o viață întreagă… Și soldatul acesta, nu mai era la prima tinerețe, nu voia să tragă. Refuza: «Nu pot! Nu vreau să omor!» Toți se învoiau să omoare, numai el nu. Dar timpurile? Ce timpuri erau!… Cumplite!... Pentru că… A fost trimis la tribunalul militar și peste două zile l-au împușcat… Pac! Pac! Erau alte timpuri… Alți oameni… Cum să vă explic? Cum… Din fericire, eu… Nu i-am văzut pe oamenii pe care-i omoram… Dar… oricum… Acum înțeleg că omoram. Mă gândesc la asta… Pentru că… Pentru că am îmbătrânit. Mă rog pentru sufletul meu. I-am spus fetei mele ca, după moarte, să-mi ducă toate ordinele și medaliile nu la muzeu, ci la biserică. Să le dea părintelui… Vin la mine în vis… morții… Morții mei… Deși nu i-am văzut, vin și se uită la mine. Și eu caut, caut cu privirea, poate e careva doar rănit, fie și grav rănit, dar care să mai poată fi salvat. Nu știu cum să-ți spun… Dar toți sunt morți…“ Vera Borisovna Sapghir, sergent, tunar în artileria antiaeriană „Cele mai insuportabile erau, pentru mine, amputările... Adesea executam amputări atât de sus, încât i se tăia omului piciorul şi eu abia îl căram ca să-l aşez în lighean. Îmi aduc aminte că erau nespus de grele. Îl luai uşurel, în aşa fel încât rănitul să nu audă, şi-l purtai pe brațe, ca pe un copil. Mai cu seamă dacă era o amputare gravă, mult peste genunchi. Nu mă puteam deprinde nicicum... Răniții anesteziați gemeau sau trăgeau câte-o înjurătură… de ți se zbârlea părul… Eram tot timpul plină de sânge… Vișiniu era… Negru… Mamei nu i-am scris nimic despre asta. O asiguram că totul e bine, că am îmbrăcăminte şi încălțăminte

106

Svetlana Aleksievici

călduroasă. Trei din familia noastră erau pe front – trebuie să-i fi fost tare greu...“ Maria Selivestrovna Bojok, soră medicală „M-am născut şi am crescut în Crimeea… Lângă Odessa. În ’41 am terminat clasa a zecea la şcoala Slobodskaia din raionul Kordîmsk. Când a început războiul, în primele zile am ascultat radioul. Am înțeles că ne retrăgeam… M-am repezit la comisariatul militar – m-au trimis acasă. De două ori m-am prezentat, de două ori m-au refuzat. La 28 iulie, prin Slobodka noastră au trecut unitățile în retragere şi m-am alăturat lor fără nici un ordin de încorporare. Când am văzut pentru întâia oară un rănit, am leşinat. Apoi m-am obişnuit. Când m-am târât pentru întâia oară, sub gloanțe, ca să salvez un ostaş, am țipat de mi se părea că acopăr tot vuietul luptei. Apoi m-am obişnuit... Peste zece zile am fost rănită, mi-am extras singură schija, m-am pansat singură. La 25 decembrie ’42, divizia noastră, Divizia 33 din Armata LVI, a ocupat o înălțime pe căile de acces spre Stalingrad. Nemții au hotărât s-o recucerească – cu orice preț. S-a încins bătălia. S-au îndreptat spre noi tancurile nemțeşti, dar le-a oprit artileria. Nemții s-au retras. Pe pământul nimănui rămăsese, rănit, un locotenent, artileristul Kostea Hudov. Sanitarii care încercaseră să-l scoată de acolo fuseseră ucişi. S-au apropiat de el doi ogari-sanitari (acolo i-am văzut pentru întâia oară), dar au fost ucişi şi bieții câini. Atunci, scoțându-mi cuşma îmblănită, m-am ridicat în picioare cât eram de lungă şi, mai întâi încet, apoi tot mai tare, am început să cânt cântecul acela atât de drag nouă înainte de război: Te petreceam spre destinu-ți eroic. S-a aşternut tăcerea de ambele părți – şi la noi, şi la nemți. M-am apropiat de Kostea, m-am



Războiul nu are chip de femeie

107

aplecat, l-am aşezat pe o sanie şi am început să-l trag spre ai noştri. Mergeam şi mă gândeam: «Numai să nu mă nimerească în spinare, mai bine în cap». Acuș… acuș vine… Ultimele minute din viața mea… Acum! Eram curioasă: o să simt durere sau nu? Doamne, cât mi-e de frică! Dar n-a răsunat nici o împuşcătură... Pentru noi, sanitarii, niciodată nu existau uniforme suficiente: primeam una nouă și în două zile era îmbibată de sânge. Primul meu rănit a fost locotenentul-major Belov, ultimul – Serghei Petrovici Trofimov, sergent într-o grupă de aruncătoare. În 1970 mi-a făcut o vizită şi le-am arătat fetelor mele rana lui de la cap, a cărei cicatrice lungă se mai vede şi astăzi. În total, am scos de pe câmpul de luptă patru sute optzeci şi unu de răniți. Unul dintre ziarişti a calculat: un întreg batalion de puşcaşi... Căram în spinare bărbați de două–trei ori mai grei decât noi. Iar răniți erau și mai grei. Îl târăști pe el și armele lui, și mai are și manta, și bocanci. Îți trântești în spinare optzeci de kilograme și le cari. Apoi îți lepezi povara… Te duci după al doilea, și iarăși șaptezeci–optzeci de kilograme… Și tot așa, de cinci–șase ori pe durata unui atac. Iar tu, biata de tine, cântărești patruzeci și opt de kilograme – greutate de balerină. Azi nici nu-mi vine să cred… Pur și simplu nu-mi imaginez cum ne-am învrednicit de aşa ceva …“ Maria Petrovna Smirnova (Kuharskaia), instructor sanitar „În ’42… Eram în misiune. Trecusem linia frontului şi ne opriserăm într-un cimitir. Nemții, ştiam asta, se aflau la vreo cinci kilometri de noi. Era noapte, şi ei lansau necontenit rachete luminoase, inclusiv rachete cu paraşută. Astea ard timp îndelungat şi luminează până departe. Șeful grupului m-a dus la marginea cimitirului, mi-a arătat de unde se lansează rachetele, unde era

108

Svetlana Aleksievici

tufărişul din care îşi puteau face apariția nemții. Nu mi-e frică de morți, nu mă temeam, încă din copilărie, nici de cimitire, dar aveam douăzeci şi doi de ani, stăteam pentru prima oară în post… Și în acele două ceasuri am încărunțit… Primele fire de păr alb, o adevărată meşă, mi le-am descoperit în dimineața următoare. Stăteam şi mă uitam la tufărişul acela, care foşnea, fremăta, şi tot timpul mi se părea că dintr-acolo vin nemții... Și încă cineva… Niște arătări… Iar eu sunt singură… Într-adevăr, e de nasul unei femei să stea noaptea de santinelă într-un cimitir? Bărbații priveau totul cu mai multă simplitate, erau, într-un fel, pregătiți pentru ideea că trebuie să stea în post şi, la nevoie, să tragă... Dar pentru noi toate acestea erau lucruri atât de neaşteptate!... Sau să faci un marș de treizeci de kilometri. Cu tot echipamentul după tine. Pe arșiță. Caii cădeau din picioare…“ Vera Safronovna Davîdova, soldat infanterist „Mă întrebi ce e cel mai groaznic în război? Te aș­ tepți… Știu ce te aștepți să-ți spun… Te gândești că am să răspund că moartea. Să mori. Așa-i? Vă cunosc eu pe voi, jurnaliștii… Cu șme­ cheriile voastre… Ha-haaaa… De ce nu râzi? A? Dar eu am să-ți spun altceva: pentru mine, cel mai groaznic lucru la război a fost să port chiloți bărbătești. Ei, asta a fost cumplit! Cum să-ți spun… Nici nu pot să-ți explic… În primul rând, era foarte urât… Ești la război, gata să mori pentru Patrie, și tu porți chiloți bărbătești! Arăți pur și simplu caraghios. Stupid. Pe atunci se purtau niște chiloți lungi, cu crac. Largi, din satin. Eram zece fete în adăpostul nostru, și toate purtam chiloți bărbătești. Ah, Dumnezeule! Și iarna, și vara. Patru ani de zile.



Războiul nu are chip de femeie

109

Am trecut granița… Ne duceam, cum zicea comisarul nostru la orele de educație politică, să prindem fiara în bârlogul ei. Lângă primul sat polonez ne-au schimbat hainele, ne-au dat uniforme noi și… Și! Și! Și! Ne-au adus pentru prima dată chiloți de damă și sutiene. Pentru prima dată de la începutul războiului. Haaaa… Ei, îți dai seama… Am văzut și noi lenjerie normală de damă… De ce nu râzi? Plângi?... Ei, de ce?“ Lola Ahmetova, soldat, pușcaș „Nu m-au luat pe front: eram prea mică, aveam doar şaisprezece ani, până la şaptesprezece era încă mult. În schimb, au încorporat o felceriță de la noi, i-au adus ordinul. Plângea, biata femeie, de se prăpădea, avea copil mic. M-am dus la comisariat: – Luați-mă pe mine în locul ei!... Mama nu voia să mă lase: – Nina, gândeşte-te, câți ani ai tu? Și apoi, poate că războiul se termină curând. Mama e mamă... Ostaşii păstrau pentru mine care un biscuit, care o bucățică de zahăr. Le era milă. Nu ştiam că există Katiuşe. Câteva erau camuflate undeva îndărătul poziției noastre. Au început să tragă. Un vuiet înspăimântător, totul ardea împrejur... Am fost atât de uluită, m-au speriat atât de mult vuietul acela şi vâlvătăile, încât am căzut într-o baltă şi mi-am pierdut boneta. Soldații hohoteau: «Ce-i cu tine, Ninocek?... Ce-i cu tine, fetiță dragă?...» Atacurile la baionetă... Ce țin minte? Țin minte scrâşnetul... Începea atacul la baionetă, şi numaidecât scrâşnetul acela: cartilajele se frângeau, oasele omenești scrâşneau. Când se pornea atacul, mergeam alături de soldați, e drept, puțin mai în urmă, dar tot aia era... Totul se petrecea sub ochii mei... Bărbații se împung unul pe altul, se lovesc, se

110

Svetlana Aleksievici

taie până se omoară. Înfig baioneta în ochi, în gură… În inimă, în pântec… Și asta… Cum să vă spun? Nu mă pricep… Nu mă pricep să descriu… Într-un cuvânt, femeile nu-i cunosc pe bărbați astfel, nu-i văd niciodată așa acasă. Nici femeile, nici copiii. Ți se ridică părul pe tine… După război m-am întors acasă, la Tula. Nu era noapte să nu mă trezesc țipând. Mama şi sora mea stăteau la căpătâiul meu... Mă trezeam de propriile mele țipete…“ Nina Vladimirovna Kovelenova, sergent-major, instructor sanitar într-o companie de infanterie „Am ajuns la Stalingrad. Se dădeau lupte pe viață şi pe moarte. Era locul cel mai primejdios… Și pământul, și apa erau roșii… Trebuia să traversăm Volga. De unde! Nimeni nu ne băga în seamă: «Ce? Fete? Cine naiba are nevoie de voi aici? Ne trebuie puşcaşi şi mitraliori, nu transmisionişti». Or, noi eram multe, vreo optzeci. Spre seară, pe cele care erau mai mari le-au luat, dar pe mine şi pe încă o fată nu, pentru că eram prea plăpânde. Nu crescuserăm. Au vrut să ne lase în rezervă, dar eu m-am pus pe bocit ca la mort. În prima luptă, ofițerii m-au tras jos de pe parapetul tranşeei: mă cocoțasem să văd spectacolul... Un soi de curiozitate ne încerca, o curiozitate copilărească... Eram naive! Comandantul strigă la mine: – Ostaș Semionova! Ostaș Semionova, ți-ai ieșit din minți! Mama ta… Te omoară! Asta nu puteam înțelege: cum să mă omoare, dacă eu abia venisem pe front? Încă nu știam cât de obișnuită și de neselectivă e moartea. N-ai cum s-o dai la o parte, s-o convingi să te ocolească. În camioane ponosite aduceau oameni din milițiile populare: bătrâni și adolescenți. Le dădeau câte două grenade și-i trimiteau în bătălie fără pușcă, pușca trebuiau să



Războiul nu are chip de femeie

111

și-o câștige în luptă. După bătălie nu mai aveam pe cine bandaja… Toți erau morți…“ Nina Alekseevna Semionova, ostaş, transmisionistă „Am făcut războiul de la un capăt la altul… Căram în spinare întâiul meu rănit. De greu ce era, simțeam că mi se înmoaie picioarele. Îl căram şi şopteam: «Numai să nu mori...! Numai să nu mori...!» Îl pansez şi plâng, vorbindu-i ceva, nu mai ştiu ce, îmi era milă de el. Pe alături trece un ofițer. Și numai ce se stropşeşte la mine, mi-a spus chiar nişte grosolănii... – De ce a țipat la dumneata? – N-aveam voie să plâng aşa. Îmi secau puterile, iar răniții erau atât de mulți... Treceam cu maşinile – pretutindeni împrejur zăceau morți, cu capetele tunse şi verzi, cum se fac, lăsați în soare, cartofii. Împrăștiați ca niște cartofi… Cum fugiseră, așa și zăceau pe câmpul răscolit… Ca niște cartofi…“ Ekaterina Mihailovna Rabceaeva, ostaş, instructor sanitar „Nu-mi amintesc unde a fost asta... în ce loc... Într-un rând, m-am trezit singură în şură cu vreo două sute de răniți în jurul meu. Răniții ne erau aduşi direct de pe câmpul de luptă. S-a întâmplat undeva într-un sat… Nu țin minte, au trecut atâția ani... Îmi amintesc că patru zile şi patru nopți la rând nici n-am dormit, nici n-am avut vreme să mă aşez undeva, să mă odihnesc... Fiecare rănit striga: «Soră!... Surioară!... Ajută-mă, drăguțo!...» Alergam de la unul la altul. La un moment dat m-am împiedicat, am căzut şi-am adormit pe loc. M-am trezit la un țipăt. Un ofițer, un tânăr locotenent, rănit şi el, se ridicase sprijinindu-se pe brațul sănătos şi striga:

112

Svetlana Aleksievici

«Tăcere! Vă ordon!» Îşi dădea seama că mă lăsaseră puterile şi vedea că toți mă chemau, îi chinuiau durerile: «Soră!... Surioară!...» Am sărit ca arsă şi-am alergat – nu mai ştiu unde şi după ce. De când venisem pe front, atunci am plâns pentru întâia oară... Și uite… Nu-ți cunoști niciodată inima. Iarna a trecut pe lângă unitatea noastră o coloană de soldați nemți luați prizonieri. Mergeau înghețați, cu niște pături rupte pe cap, cu mantalele arse, găurite. Și era un ger de crăpau pietrele. Înghețau păsările în zbor. În coloana asta era un soldat… Un băietan… Îi înghețaseră lacrimile pe față… Iar eu duceam în geantă pâine pentru cantină. El nu-și putea lua ochii de la geanta aia, nici nu mă vede, vede doar geanta. Pâine… pâine… Am luat și am rupt un colț de pâine și i-am dat. L-a luat… L-a luat și nu-i venea să creadă. Nu-i venea… Nu-i venea să creadă! Am fost bucuroasă… Am fost fericită că nu pot să urăsc. M-am mirat atunci singură de mine…“ Natalia Ivanovna Sergheeva, soldat, sanitar

„NUMAI EU M-AM ÎNTORS LA MAMA...“

Merg la Moscova… Ceea ce ştiu despre Nina Iakovlevna Vişnevskaia ocupă, deocamdată, mai puțin de o pagină în carnetul meu de însemnări: la şaptesprezece ani a plecat pe front, a fost instructor sanitar în Batalionul 1 din Brigada de Tancuri 32 a Armatei V, în cadrul căreia a participat la faimoasa bătălie de tancuri de la Prohorovka, în care, de ambele părți, cea sovietică și cea nazistă, s-au înfruntat o mie două sute de tancuri și de vehicule pe șenile. Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istoria lumii. M-au ajutat s-o găsesc pionierii „căutători de urme“ din Borisovo, care au adunat mult material despre Brigada de Tancuri 32, eliberatoarea oraşului lor natal. În unitățile de tancuri, instructorii sanitari erau de obicei bărbați. Și deodată – o fată! M-am așternut îndată la drum… Numaidecât a apărut şi o problemă: cum să aleg între zecile de adrese? La început, îmi imprimam toate interlocutoarele. Mă trimiteau de la una la alta, se sunau. Mă invitau la întâlnirile lor, sau pur și simplu acasă, la un ceai cu prăjiturele. Am început să primesc scrisori din toată țara, adresa mea se transmitea tot prin poșta fostelor camarade

114

Svetlana Aleksievici

de front. Îmi scriau: „Ești deja de-a noastră, tot fată de pe front“. Curând, mi-am dat seama că era imposibil să le înregistrez pe toate, trebuia un alt principiu de selecție a materialului. Dar care? Sortând adresele de care dispuneam, l-am formulat, pentru mine însămi, astfel: să mă străduiesc să păstrez mărturii aparținând unor femei de specialități militare diferite. Doar fiecare dintre noi vede viața prin prisma meseriei sale, a locului său în viață sau în evenimentele la care ia parte. Puteam să presupun că sora medicală văzuse un anumit război, brutărița – altul, ostașul din trupa de desant – un al treilea, aviatoarea – un al patrulea, comandantul unei grupe de pistolari – un al cincilea... Fiecare dintre ele a avut în război raza ei de percepție: una – masa de operație: „Am văzut atâtea mâini şi picioare retezate... Nici nu-mi venea să cred că mai există bărbați întregi. Mi se părea că sunt, toți, ori răniți, ori morți...“ (A. Demcenko, sergent-major, soră medicală); alta – cazanul bucătăriei de campanie: „Se întâmpla ca, după luptă, să nu rămână nimeni în viață... Fierbi un cazan de supă şi unul de terci şi n-ai cui le împărți...“ (I. Zinina, ostaş, bucătăreasă); o a treia – cabina pilotului: „Baza noastră era într-o pădure. M-am întors dintr-o misiune şi m-am gândit să trag o raită prin pădurea aceea – apăruseră deja fragii. Merg pe potecă şi deodată văd un neamț ucis... deja înnegrit… Nu vă închipuiți ce spaimă am tras! Până atunci, deşi luptam deja de un an de zile, nu văzusem de aproape nici un mort. De acolo, de sus, e altceva... Când zbori, un singur gând te stăpâneşte: să descoperi obiectivul, să-l bombardezi şi să te întorci. Noi n-avuseserăm ocazia să vedem morți. Nu trăisem spaima aceea...“ (A. Bondareva, locotenent de gardă, pilot principal). Iar în mintea unei partizane, războiul se asociază până astăzi cu mirosul focului aprins: „Totul se baza pe foc: cu ajutorul lui coceam pâine şi găteam mâncare, iar



Războiul nu are chip de femeie

115

deasupra cărbunilor rămaşi ne puneam la uscat cojoacele şi pâslarii, care ce avea...“ (E. Vîsoțkaia). Dar nu apuc să rămân prea mult timp singură cu gândurile mele. Însoțitoarea de vagon ne aduce ceai. Oamenii din compartiment fac îndată cunoștință, veseli și gălăgioși. Pe masă își fac apariția o sticlă tradițională de Moskovskaia, niște gustări de casă, și, cum se obișnuiește la noi, oamenii își deschid sufletele. Vorbesc despre secretele de familie, despre politică, despre dragoste și ură, despre conducătorii țării și despre vecini. Am înțeles de mult că suntem oameni ai drumurilor și ai conversației… Le povestesc și eu la cine merg şi pentru ce. Doi dintre tovarășii mei de drum au fost pe front – unul a ajuns până la Berlin, era comandant al unui batalion de geniști, al doilea a bătut trei ani pădurile din Bielorusia ca partizan. Au adus imediat vorba de război. Mi-am notat apoi discuția noastră așa cum mi se întipărise în minte: – Noi suntem un neam pe cale de dispariție. Niște dinozauri! Facem parte dintr-o generație care a crezut cu tărie că în viață există ceva mai important decât viața omului. Că există Patria și există o mare idee. Ei da, și Stalin. De ce să mințim? Vorba ceea, adevărul n-ai unde-l ascunde. – Asta sigur… La noi în detașament era o fată tare vitează… Se ducea pe calea ferată să pună mine. Înainte de război toată familia ei fusese epurată: mama, tatăl și doi frați mai mari. Ea locuia cu o mătușă, sora mamei. Din primele zile ale războiului se dusese la partizani. La noi în detașament toți își dădeau seama că o caută cu lumânarea… Voia să demonstreze… Toți au fost decorați, dar ea niciodată. Nu-i dădeau medalie pentru că părinții ei erau dușmanii poporului. Chiar înainte să vină armata noastră a rămas fără un picior după o explozie. I-am făcut

116

Svetlana Aleksievici

o vizită la spital… Plângea… „Dar acum“, spunea, „o să mă creadă toți“. Era o fată frumoasă… – Când mi-au trimis două fete, comandanți de grupă de geniști – un tâmpit de la secția de cadre mi le repartizase –, le-am expediat numaidecât îndărăt, cu toate că ele au fost nespus de nemulțumite. Voiau să se ducă în linia întâi şi să taie coridoare prin câmpurile de mine. – De ce le-ați gonit? întreb. – Dintr-o serie întreagă de motive. În primul rând, aveam destui sergenți capabili să facă ceea ce, după mintea cadriştilor, trebuiau să facă ele, în al doilea rând, eu consideram că o femeie n-are ce căuta în linia întâi. Unde era focul mai mare. Eram destui bărbați acolo. Și mai ştiam că, dacă le las să se ducă, am să le pricinuiesc unor oameni foarte ocupați o groază de greutăți: ar fi trebuit, bunăoară, să le facă un adăpost separat. În general, ar fi însemnat să împovărez activitatea de comandă cu tot felul de treburi femeieşti. – Aşadar, după dumneavoastră, locul femeii nu e la război? – Dacă rememorăm istoria, vedem că întotdeauna femeia rusă nu numai că şi-a petrecut bărbatul, fratele, fiul la luptă, plângându-i şi aşteptându-i, dar, la vreme grea, li s-a alăturat ea însăşi. Încă Iaroslavna, cneaghina, s-a cățărat pe zidul cetății, turnând de acolo smoală încinsă în capul vrăjmaşilor1. Dar noi, bărbații, trăiam un simțământ de vinovăție din pricină că fetele erau nevoite să lupte, şi mie simțământul acesta mi-a rămas... Să vă povestesc un caz. Ne retrăgeam. Era toamna, ploua din 1

Figură legendară a istoriei ruse, unul dintre personajele principale din Cântec despre oastea lui Igor, marea epopee a Rusiei kievene. Efrosinia Iaroslavna (acesta din urmă este patronimul) a fost soția lui Igor și este, în cultura rusă, simbolul soției devotate și neînfricate.



Războiul nu are chip de femeie

117

zori şi până-n noapte. La marginea drumului zăcea în noroi o fată ucisă… Avea o cosiță lungă și era murdară toată... – Asta sigur... Când am auzit că surorile noastre medicale, căzând în încercuire, au pus mâna pe arme, apărându-şi răniții, pentru că răniții sunt neputincioşi ca nişte copii, am înțeles și eu. Iar acum închipuiți-vă următoarea scenă: două femei se târăsc între linii ca să ucidă un om după ce-l studiază prin lunetă. Ehei… Nu pot să nu am impresia că asta e deja „vânătoare“... Deşi eu însumi am tras. Numai că eu sunt bărbat... – Bine, dar ele își apărau pământul natal, își salvau patria... – Asta e sigur… Într-o misiune de cercetare m-aş duce cu o asemenea femeie, dar de nevastă n-aş lua-o... Vedeți dumneavoastră, ne-am deprins să vedem în femeie mama şi mireasa. În sfârșit, preafrumoasa doamnă1. Fratele meu mai mic mi-a povestit cum prin oraşul nostru trecea, sub escortă, o coloană de prizonieri nemți şi cum ei, puştani, se întreceau să-i nimerească cu praştia. Maică-sa l-a văzut şi i-a cârpit una după ceafă. Prizonierii erau şi ei nişte puşti, din ultimul contingent încorporat de Hitler. Fratele meu avea şapte ani, dar a ținut minte cum mama îi privea pe nemții aceia şi plângea: „De le-ar orbi Dumnezeu pe mamele alea ale voastre: cum v-au putut lăsa la război cu caşul la gură?“ Războiul e treabă de bărbat. Sau nu găsiți destui bărbați despre care să scrieți? – Nnnnu… Eu am fost martor. Nu! Să ne amintim catastrofa din primele luni de război: aviația noastră a fost distrusă toată la sol, tancurile noastre ardeau ca niște cutii de chibrituri. Puștile erau vechi. Milioane de soldați și de 1

Referire la eroina ciclului poetic Versuri despre preafrumoasa doamnă de Aleksandr Blok (1880–1921), unul dintre cei mai importanți poeți moderniști ruși

118

Svetlana Aleksievici

ofițeri au căzut prizonieri. Câteva milioane! După o lună și jumătate Hitler era deja la porțile Moscovei… Profesori universitari cereau să fie încorporați în milițiile populare. Oameni în vârstă! Fetele au plecat pe front voluntare; un laş nu s-ar duce pe front din proprie inițiativă. Erau fete curajoase, neobişnuite. Există o statistică: pierderile în rândul cadrelor medicale din linia întâi ocupau locul doi după pierderile din detașamentele de pușcași. În infanterie. Știți, bunăoară, ce înseamnă să scoți un rănit de pe câmpul de luptă? Stați să vă povestesc... Ne ridicaserăm la atac, şi nemții ne secerau cu mitralierele. Și batalionul a căzut... La propriu... Nu erau cu toții morți, mulți erau răniți. Nemții continuau să tragă. Și, deodată, din tranşee sare întâi o fată, apoi alta, apoi alta... Au început să panseze şi să care răniții pe poziția de plecare. Pentru o vreme, chiar şi nemții au amuțit, de uluiți ce erau. Către ora zece seara, toate fetele erau grav rănite. Fiecare salvase maximum doi–trei oameni. Le-au decorat cu zgârcenie, la începutul războiului nu se făcea risipă de decorații. Iar răniții trebuiau trași de pe câmpul de luptă cu armă cu tot. Prima întrebare care se punea la batalionul sanitar era: unde e arma? La începutul războiului era mare criză de arme. Carabina, pistolul-mitralieră, puşca-mitralieră – şi ele trebuiau cărate. În ’41 s-a emis Ordinul 281 privind decorările pentru salvarea vieții soldaților: pentru cincisprezece grav răniți scoşi de pe câmpul de luptă cu arme cu tot – medalia Pentru Merite în Luptă, pentru salvarea a douăzeci şi cinci de oameni – ordinul Steaua Roșie, pentru patruzeci – ordinul Flamura Roșie, pentru optzeci – ordinul Lenin. Și v-am spus ce însemna să scoți de pe câmpul de luptă fie și un singur soldat... Sub tirul mitralierelor… – Asta e sigur… Îmi amintesc și eu… Ei, da… Cercetașii noștri au fost trimiși într-un sat unde era o garnizoană nemțească. Au plecat doi… și după ei încă



Războiul nu are chip de femeie

119

unul. Nimeni nu s-a mai întors. Comandantul o cheamă pe una din fetele noastre: „Liusia, te duci tu“. Au îmbrăcat-o în ciobăniță, au scos-o pe drum… Și ce altceva să faci? Cum să te descurci? Bărbații sunt omorâți, dar femeia poate trece. Așa-i… Dar să vezi pușca în mâinile unei femei… – Și fata s-a întors? – I-am uitat numele de familie… Îmi amintesc numai de Liusia. A murit… ne-au povestit pe urmă țăranii… Toată lumea tace o vreme. Apoi ridică paharul în memoria celor uciși. Discuția ia o altă direcție – se vorbește despre Stalin, despre cum i-a lichidat înainte de război pe cei mai buni ofițeri, elita militară a țării. Despre nemiloasa colectivizare și anul 1937. Despre lagăre și deportări. Despre cum fără 1937 n-ar fi existat poate nici 19411. Nu neam fi retras poate până la Moscova. Dar după război asta s-a uitat. Totul a fost umbrit de marea Victorie. – Dar în război a existat iubire? întreb eu. – Printre fetele de pe front erau multe frumoase, dar noi nu vedeam în ele femei, cu toate că, după mine, erau 1

Anii 1937–1938 au rămas în istorie drept perioada de vârf a epurărilor staliniste, ejovșcina, când șeful NKVD-ului, Nikolai Ejov, a stabilit cote de îndeplinit în privința arestărilor și execuțiilor „dușmanilor poporului“. În iunie 1937 a avut loc unul dintre procesele-cheie ale acestei perioade, în care opt dintre cei mai buni generali ai Armatei Roșii (inclusiv M. Tuhacevski, principalul ei strateg) au fost acuzați de conspirație troțkistă și spionaj în favoarea Germaniei (cel mai probabil în urma unor mași­națiuni organizate de Stalin însuși) și executați. A fost startul unei campanii înverșunate de epurare a eșaloanelor militare superioare, în urma căreia trei din cei cinci mareșali sovietici, nouăzeci la sută dintre generali, optzeci la sută dintre colonei și alți peste treizeci de mii de ofițeri de rang mai mic au fost excluși din armată și în cea mai mare parte executați. Lovitura dată elitei ofițerești a Armatei Roșii a avut consecințe catastrofale în 1941.

120

Svetlana Aleksievici

fete minunate. Erau prietenele noastre, care ne scoteau, când eram răniți, de pe câmpul de luptă. Ne salvau, aveau grijă de noi. Pe mine, de exemplu, m-au salvat de două ori. Cum aş fi putut să mă port necuviincios cu ele? Dumneavoastră ați putea să vă căsătoriți cu un frate? Noi le ziceam „surioare“. – Și după război? – Când s-a terminat războiul, s-au trezit lipsite de apărare... Uite, soția mea. E o femeie inteligentă, dar pe femeile combatante le privește cu suspiciune. Ideea ei e că s-au dus pe front la vânătoare de logodnici şi că toate au avut, acolo, pe câte cineva. Cu toate că, în realitate – acum vorbim deschis –, erau fete cât se poate de cinstite. Curate. Dar, după război… După mocirlă, după păduchi, după nenumăratele întâlniri cu moartea, voiam ceva... ceva frumos. Ceva viu colorat. Femei frumoase... Am avut un prieten, pe front s-a îndrăgostit de el o fată – admirabilă, după cum mi se pare astăzi. Soră medicală. Dar nu s-a însurat cu ea, după ce a fost demobilizat şi-a găsit una mai „delicată“. Și e foarte nefericit cu „delicata“ asta. Acum și-o amintește pe aceea, iubita lui din armată, care i-ar fi fost un bun prieten. Dar, după front, a părăsit-o, pentru că timp de patru ani o văzuse doar în cizme butucănoase şi pantaloni vătuiți... Ne străduiam să uităm războiul. Le-am uitat şi pe fetele noastre... – Asta e sigur… Toți eram tineri. Voiam să trăim… Nimeni n-a adormit în noaptea aceea. Am stat de vorbă până dimineață. ... Foarte aproape de stația de metrou, o curticică moscovită tipică. Un spațiu de joacă pentru copii, cu nisip și leagăne. Merg și-mi amintesc glasul mirat auzit la telefon: – Ați sosit? Și veniți direct la mine? Nu treceți pe la sovietul veteranilor să vă lămuriți? Acolo au toate datele despre mine, sunt verificate. Mă pierdusem. Înainte credeam că suferințele îndurate îl fac pe om liber, că nu-și mai aparține decât sieși.



Războiul nu are chip de femeie

121

Că îl apără propria memorie. Dar acum descopăr că nu, nu întotdeauna. Adesea această cunoaștere sau chiar supracunoaștere (inexistentă în viața obișnuită) există separat, ca un fel de resursă neatinsă, ca fărâmele de aur dintr-un zăcământ complex. Trebuie să dezghioci multă vreme mineralul steril, să râcâim împreună depunerile lăsate acolo de valurile vieții, până când, în sfârșit, să dai de o sclipire. Un grăunte! Deci cum suntem de fapt noi, oamenii? Din ce suntem făcuți? Din ce material? Cât e de rezistent, asta vreau să înțeleg. De asta am și venit încoace… Îmi deschide o femeie mică de statură, durdulie. Îmi întinde, bărbăteşte, o mână în chip de salut, de cealaltă atârnă un nepoțel. După cât e de netulburat și de curios, îmi dau seama că oamenii din această casă sunt deprinşi cu vizitele frecvente ale străinilor. Îi așteaptă. În camera de zi e mobilă puțină, spațiul pare aproape gol. Pe o etajeră meșterită în casă sunt cărți, în cea mai mare parte memorii de război, multe fotografii mărite, cu scene de pe front, pe un corn de cerb atârnă o cască de tanchist, pe o măsuță lustruită – o coloană de tancuri în miniatură, cu plăcuțe omagiale: „De la ostaşii unității N“, „Din partea elevilor şcolii de tancuri“... Pe divan, lângă mine, „şed“ trei păpuşi în uniformă militară. Chiar şi draperiile şi tapetul sunt în culori de camuflaj. Îmi dau seama că aici războiul nu s-a terminat și nu se va termina niciodată. Nina Iakovlevna Vişnevskaia, caporal, instructor sanitar într-un batalion de tancuri: „Cu ce să încep? Ți-am pregătit chiar și un text aici… Bine, o să vorbesc așa, din inimă. Uite cum a fost… Am să-ți spun ca unei prietene…

122

Svetlana Aleksievici

În trupele de tancuri, comandanții primeau fete numai călcându-şi pe inimă. Se poate spune chiar că nu primeau defel. Cum am nimerit eu în batalion? Locuiam în oraşul Konakovo din regiunea Kalinin. Abia dădusem examenele de la sfârșitul clasei a opta și trecusem în clasa a noua. Nimeni din generația mea nu înțelegea pe atunci ce e acela război, pentru noi era un fel de joc, ceva din cărți. Fuseserăm educați în spiritul romantic al revoluției, al idelurilor. Credeam în ce spuneau ziarele, că războiul are să se încheie curând cu victoria noastră. Din clipă-n clipă... Aveam ceea ce se numeşte un apartament comun, în care locuiam multe familii, şi în fiecare zi câte cineva pleca la război: nenea Petea, nenea Vasea... Îi petreceam, şi pe noi, copiii, ne încerca în primul rând o mare curiozitate. Mergeam după ei până la tren, şi acolo, când începea să cânte muzica, iar femeile plângeau, toate astea nu ne speriau defel, dimpotrivă, era o distracție. Fanfara întotdeauna interpreta marșul Proșceanie slaveanki1. Îți venea să te urci în tren şi să pleci. Războiul – ni se părea nouă – era undeva departe. Mie, bunăoară, îmi plăceau nasturii sclipitori de pe uniforme. Frecventasem deja nişte cursuri sanitare, dar asta fusese un fel de joacă... Apoi şcoala a fost închisă, iar pe noi ne-au mobilizat la lucrările de fortificații. Ne-au cazat în nişte şuri, în câmp deschis. Și eram foarte mândre că facem o treabă legată, într-un fel sau altul, de război. Ne-au repartizat într-un batalion alcătuit din oameni cu capacitate redusă de muncă. Lucram de la opt dimineața până la opt seara, câte douăsprezece ore pe zi. Săpam şanțuri antitanc. Întreg batalionul era format din băieți şi fete de cincisprezece–şaisprezece ani... Într-o bună zi, în timp 1

Femeia slavă luându-și rămas-bun, celebru marș rusesc compus în 1912, devenit imnul soldaților care pleacă la război



Războiul nu are chip de femeie

123

ce lucram, am auzit deodată nişte țipete: unii strigau «Atac aerian!», alții – «Nemții!». Adulții au rupt-o la fugă să se ascundă, dar noi eram curioşi să vedem avioanele nemțeşti, să vedem nemți adevărați. Au trecut în zbor pe deasupra noastră, dar n-am văzut mare lucru. Chiar ne-am supărat… După un timp s-au reîntors, zburând mult mai jos. Am văzut crucile negre. Nu simțeam nici un fel de teamă, doar curiozitate. Și deodată au deschis foc de mitralieră. Sub ochii noştri au început să cadă băieții şi fetele cu care învățaserăm şi munciserăm împreună. Un fel de împietrire ne-a cuprins, nu puteam pricepe ce se întâmplă. Stăteam şi ne uitam.... ca înlemniți… Bărbați şi femei alergau spre noi, trântindu-ne la pământ, şi totuşi nu simțeam nici un fel de spaimă... Curând nemții s-au apropiat foarte mult de oraş, erau la vreo zece kilometri, se auzea canonada. Am alergat, toate fetele, la comisariat: trebuia să mergem și noi să apărăm, să rămânem împreună. N-am șovăit. Nu ne-au luat pe toate, le-au luat pe cele mai zdravene, mai rezistente, în primul rând pe cele care împliniseră optsprezece ani. Pe comsomolistele de ispravă. Un căpitan selecționa fete pentru unitatea lui de tancuri. Pe mine, fireşte, nu m-a băgat în seamă, pentru că aveam şaptesprezece ani şi n-aveam decât un metru șaizeci. – Când un infanterist e rănit, îmi explica el, cade la pământ. Te poți târî spre el, ca să-l pansezi pe loc ori să-l cari în adăpost. Tanchistul e altceva. Dacă e rănit în tanc, trebuie să-l scoți de acolo prin oblon. Cum ai să tragi tu afară un flăcău din ăsta? Știi cât de solizi sunt tanchiştii? Și-apoi, când urci pe tanc, asupra lui se trage – schije şi gloanțe din toate direcțiile. Darămite când tancul arde? – Și ce, eu sunt altfel decât celelalte comsomoliste? zic eu izbucnind în plâns. – Oi fi fiind ca toate celelalte, zice, numai că eşti prea mică...

124

Svetlana Aleksievici

Dar pe prietenele mele, cu care învățasem împreună la cursurile sanitare şi la şcoală, le-au luat – erau fete bine făcute, în putere. Mă simțeam jignită de faptul că ele plecau, iar eu rămâneam acasă. Părinților, fireşte, nu le-am spus nimic. M-am dus să-mi petrec prietenele, şi fetelor le-a fost milă de mine: m-au ascuns în bena camionului, sub o foaie de cort. Era un camion fără prelată, şi noi – în băsmăluțe multicolore: albastre, galbene, roşii… Eu în loc de băsmăluță aveam o bluză a mamei. Parcă nu m-aș fi dus la război, ci la un concert de amatori. Arătam de… Ca-n filme!... Azi nu pot să nu zâmbesc când îmi aduc aminte… Șura Kiseliova îşi luase chiar şi chitara. Mergem noi ce mergem, curând încep să se zărească tranşeele, soldații ne văd şi încep să strige: «Artiştii! Au venit artiştii!» Am ajuns la statul-major, căpitanul ne-a ordonat să ne aliniem. Au coborât toate, eu am rămas ultima. Toate fetele cu geamantane, numai eu fără. Cum plecasem ca luată de vânt, n-aveam nici un fel de lucruri cu mine. Șura mi-a dat chitara ei: – Na, să ai şi tu ceva în mână!... Iese comandantul statului-major, iar căpitanul îi raportează: – Tovarăşe locotenent-colonel! Douăsprezece fete s-au prezentat la dispoziția dumneavoastră pentru efectuarea serviciului militar. Comandantul se uită şi zice: – Nu sunt douăsprezece, ci chiar treisprezece. Căpitanul o ține pe-a lui: – Sunt douăsprezece, tovarăşe locotenent-colonel – într-atât era de convins că adusese douăsprezece. Când s-a întors să ne numere, s-a repezit drept la mine: Dar tu de unde ai mai apărut? – Am venit să lupt, tovarăşe căpitan, îi răspund. – Ia vino încoace!



Războiul nu are chip de femeie

125

– Am venit cu prietena mea... – Cu prietena n-ai decât să te duci la bal! Aici e război... Apropie-te! Aşa cum eram, cu bluza mamei pe cap, am ieşit din front. Îi arăt adeverința că frecventasem cursurile sanitare şi zic: – Să nu-ți fie frică, nene, sunt zdravănă, am lucrat ca soră medicală, am donat sânge... Te rog...! Mi-au verificat documentele, şi locotenent-colonelul zice: – O trimiteți acasă. Cu prima maşină care merge într-acolo! În aşteptarea maşinii, m-au repartizat într-o grupă sanitară. Făceam tampoane de tifon. De cum vedeam că se apropie de statul-major vreo maşină – țuşti în pădure! Stăteam ascunsă un ceas, două, când vedeam că maşina a plecat, mă întorceam... Și tot aşa trei zile, până când batalionul nostru s-a angajat în luptă. Batalionul 1 din Brigada 32 Tancuri... Toți plecaseră la luptă, eu pregăteam adăposturile pentru răniți. N-a trecut nici o jumătate de ceas, că au şi început să aducă răniții... Și morții... În lupta aceea a căzut şi una din fetele noastre. Ei, până la urmă au uitat că trebuiau să mă trimită acasă, s-au obişnuit cu gândul că eram acolo. Șefii nu-şi mai aminteau de sanitara clandestină... Bun, și acum? Acum îmi trebuia o uniformă militară. Ni s-au dat tuturor ranițe, ca să ne punem în ele lucrurile. Erau noi. Eu am tăiat curelele, am descusut şi fundul rucsacului şi l-am îmbrăcat. Și uite-aşa m-am ales cu o fustă militară... Am găsit pe undeva şi o bluză, nu chiar ferfeniță, m-am încins cu o centură şi m-am dus să le arăt fetelor cât de țanțoşă eram. Tocmai mă răsuceam în fața lor, când intră în adăpost caporalul, iar la scurt timp după el comandantul unității. Caporalul:

126

Svetlana Aleksievici

– Dre-epți! Intră locotenent-colonelul, caporalul zice: – Tovarăşe locotenent-colonel, permiteți să raportez! Fetele au luat-o razna. Eu le-am dat ranițe ca să aibă unde-şi pune lucrurile – ele şi-au făcut dintr-însele fuste! Comandantul unității m-a recunoscut: – A, tu eşti «clandestina»!... N-avem ce face, caporale, trebuie să le echipăm. Ne-au dat echipament. Tanchiştilor – pantaloni din foaie de cort, cu întărituri la genunchi, iar nouă nişte salopete subțiri, ca de stambă. Or, țărâna era pe jumătate amestecată cu metal, toate pietrele erau dislocate – curând am început iarăşi să umblăm în zdrențe, pentru că nu stăteam în mașină, ci ne târam pe pământul ăsta... Tancurile luau foc foarte des. Tanchistul, dacă rămâne viu, e plin de arsuri. La fel şi noi, doar îi scoteam prin obloane arzând... Adevărat! E nespus de greu să scoți un om prin oblon, mai cu seamă pe trăgătorul din turelă. Iar omul mort e mai greu decât cel viu. Cu mult mai greu. Am aflat asta curând… ... Veniserăm neinstruite, nici nu cunoşteam gradele, şi caporalul ne dădăcea tot timpul, ne spunea că acum suntem soldați adevărați şi că trebuie să-l salutăm pe oricare e mai mare în grad, să avem o anumită ținută în mers, să strângem curelele... Soldații, văzându-ne atât de tinere, glumeau cu plăcere pe seama noastră. Pe mine m-au trimis la un moment dat, de la punctul medico-sanitar al grupei, după ceai. Mă duc la bucătar, și el se uită la mine: – Ce vrei, fetițo? – Am venit după ceai, zic. – Ceaiul încă nu e gata. – De ce? – Până una alta, cazanele-s ocupate. Se spală bucătarii în ele. De cum termină cu îmbăiatul, o să facem şi ceai...



Războiul nu are chip de femeie

127

L-am luat cât se poate de în serios şi m-am întors cu vedrele scârțâind. Îl întâlnesc pe medicul-şef. – Ce-i cu tine, zice, de ce te întorci cu vedrele goale? Unde-i ceaiul? – Păi, zic, bucătarii fac baie în cazane. Ceaiul nu-i gata. Bietul om s-a apucat cu mâinile de cap. – Care bucătari fac baie în cazane? M-a luat de o aripă, m-a dus înapoi și i-a tras un perdaf bucătarului aceluia, care mi-a dat două vedre de ceai. Căram ceaiul, când îi văd venind în întâmpinarea mea pe şeful secției politice şi pe comandantul brigăzii. Mi-am amintit numaidecât ce învățasem, adică să-i salutăm pe fiecare în parte, pentru că noi eram simpli soldați. Or, ei veneau împreună. Cum aveam să-i salut pe amândoi? Mergeam şi mă gândeam. Când am ajuns în dreptul lor, am lăsat gălețile jos şi, cu ambele mâini la cozoroc, m-am înclinat întâi spre unul, apoi spre celălalt. Până atunci nu mă băgaseră în seamă, dar deodată au încremenit: – Cine te-a învățat să saluți în felul ăsta? – Caporalul m-a învățat. A zis că trebuie să-l salutăm pe fiecare superior în parte. Or, dumneavoastră mergeți împreună... Totul în armată era, pentru noi, fetele, complicat. Cu multă greutate am învățat semnele distinctive ale gradelor. Când am ajuns noi în armată, se mai purtau rombulețe, cubulețe, vipuşti – dumireşte-te, dacă poți, care ce grad are. Ţi se spune să duci un pachet căpitanului. Dar cum să-l descoperi? Până ajungi la statul-major, chiar şi cuvântul «căpitan» îți zboară din minte. Sosesc: – Nene, zic, auzi, nene, un nene m-a trimis să vă dau pachetul ăsta... – Ce fel de nene? zice. – Un nene care umblă mereu în bluză. Fără tunică.

128

Svetlana Aleksievici

Nu țineam minte că unul e locotenent, iar altul căpitan, ci că unul e frumos, iar celălalt nu, că unul e roşcat, iar altul înalt... «A, ăla înalt!» îți aminteai. Bineînțeles, când am văzut salopete arse, mâini arse, fețe arse... eu… E incredibil… Mi-am pierdut lacrimile… Darul lacrimilor, dar femeiesc… Tanchiştii sar din maşini în flăcări, totul arde pe ei. Fumegă. În plus, adeseori aveau fracturi la picioare şi la mâini. Erau răniți foarte grav. Zac şi te roagă: am să mor, scrie-i mamei, scrie-i soției mele... Iar eu nu mă pricepeam. Nu știam cum să-i povestesc cuiva despre moarte… Când tanchiştii m-au cules pe mine însămi de pe câmp, cu picioarele schilodite, şi m-au adus într-un sat ucrainean, stăpâna casei în care era amplasat punctul sanitar a început să plângă: – Ce flăcăuaș tânăr! Tanchiştii au izbucnit în râs: – Ăsta nu-i flăcău, măicuță, e fată în toată legea! Băbuța s-a aşezat lângă mine: – Fată ziceți, fată? Aş fi putut jura că-i flăcău... Eram tunsă scurt, în salopetă, cu casca de tanchist pe cap – într-adevăr ca un băietan... Mi-a cedat locul ei de pe laviță, ba chiar a tăiat un purcel ca să mă întremez mai repede. Și tot timpul mă jelea: «Nu-s în Rusia destui bărbați, de au ajuns să ia la război copii ca tine? Fetișoare...» De la vorbele, de la lacrimile ei… O vreme m-a părăsit orice curaj, mi s-a făcut atât de milă de mine, de mama. Ce căutam eu acolo printre bărbați? Doar eram fată. Și dacă mă întorc fără picioare? Tot felul de gânduri îmi treceau prin minte… Da, tot felul… Nu vreau să mă ascund… La optsprezece ani, în arcul de la Kursk, am fost decorată cu medalia Pentru Merite în Luptă și cu ordinul



Războiul nu are chip de femeie

129

Steaua Roșie, la nouăsprezece ani, cu ordinul Războiul pentru Apărarea Patriei clasa a doua. Când ne veneau completările, băieții, tineri şi ei, se mirau. Erau ca şi noi, tot de optsprezece–nouăsprezece ani, şi uneori mă întrebau în zeflemea: «Pentru ce ai primit medaliile alea? Nu cumva ai participat la vreo luptă?!» Sau: «Ia zi, glonțul străpunge blindajul tancului?» Pe unul dintr-ăştia l-am pansat apoi pe câmpul de luptă, sub gloanțe. I-am reținut şi numele de familie – Șcegolevatîh1. Avea piciorul rupt. Îi pun o atelă, iar el îmi cere iertare: – Iartă-mă, zice, surioară, că te-am jignit atunci... Mi-ai plăcut, să fiu sincer. Dar despre dragoste ce ştiam noi pe vremea aceea? Iubiri copilăreşti din liceu... Îmi amintesc, la un moment dat am nimerit în încercuire… Cu mâinile săpam gropi în pământ, n-aveam nimic altceva. Nici lopeți… nimic… Nemții strângeau cercul în jurul nostru. Am hotărât: la noapte, ori străpungem încercuirea, ori murim. Eram convinşi că, după toate probabilitățile, o să ne lăsăm oasele pe acolo... Nu ştiu – să vă povestesc ori ba...? Ne-am ascuns. Stăteam şi aşteptam noaptea, pentru tentativa aceea de străpungere. Cum comandantul batalionului era rănit, locotenentul Mişa T. îi ținea locul. Avea vreo douăzeci de ani. Și începe să-și amintească el cât îi plăcea să danseze și să cânte la chitară. Pe urmă întreabă: – Ascultă, zice, măcar tu ai încercat? – Ce să încerc? Mie îmi era groaznic de foame. – Nu ce, cu cine… Cu o muiere! 1

De la șcegol, „fante, filfizon“

130

Svetlana Aleksievici

Înainte de război erau niște prăjituri care se numeau așa1. – N-nu. – Nici eu, zice. Să mori şi să nu ştii ce-i aia dragoste... Au să ne ucidă la noapte... – Ce naiba îți trece prin cap, zăpăcitule?! zic. Abia atunci am înțeles despre ce era vorba. Muream pentru viață fără să știm ce-i aceea viața, fără să fi gustat din ea. Despre toate citiserăm numai în cărți. Mie-mi plăceau filmele de dragoste… Instructorii sanitari din unitățile de tancuri mureau repede. Pentru noi nu era prevăzut loc în tanc, ne agățam de blindaj şi un singur gând ne urmărea: să nu ne apuce şenilele vreun picior. Și apoi trebuia să fii cu ochii în patru, să vezi numaidecât când se aprinde vreun tanc. Alergai sau te târai într-acolo... Am fost cinci prietene pe front: Liuba Iasninskaia, Șura Kiseliova, Tonia Bob­kova, Zina Latîş şi eu. „Fetele din Konakovo2“ ne ziceau tanchiștii. Toate celelalte patru au pierit... Înaintea luptei în care a fost ucisă Liuba Iasninskaia, am stat, seara, împreună, îmbrățişate, povestind. Era în ’43… Divizia noastră se apropiase de Nipru. – Știi, mi-a spus, în lupta asta s-a terminat cu mine. Am eu, aşa, o presimțire... Am fost la plutonier să-i cer un rând nou de lenjerie, şi n-a vrut să-mi dea: «Ai primit foarte de curând», zice. Să mergem la el dimineață, să-l rugăm amândouă! Am încercat s-o liniştesc: – Luptăm de doi ani împreună, zic, gloanțele se tem deja de noi. 1

Joc de cuvinte în limba rusă: baba înseamnă și „muiere“, și un tip de prăjitură. 2 Oraș de mărime mijlocie din regiunea Tver



Războiul nu are chip de femeie

131

Însă dimineața tot m-a convins să merg cu ea la plutonier, căruia i-am smuls două rânduri de lenjerie. Îmi amintesc de cămaşa aceea a ei, albă ca zăpada, cu niște panglici aici… Era toată îmbibată de sânge. Nu pot uita combinația aceea de alb şi purpuriu... Aşa îşi şi imaginase că va muri... Am dus-o în patru pe o foaie de cort, se făcuse atât de grea!... În lupta aceea au pierit mulți de-ai noștri. Am săpat o groapă comună și i-am pus pe toți, fără sicrie, ca întotdeauna, iar pe Liuba deasupra. Nu-mi putea intra în cap ideea că e moartă. M-am gândit: hai să-i iau ceva, ca amintire. Avea un inel pe mână – nu ştiu dacă de aur sau nu. Și l-am luat. Deşi băieții mi-au spus: să nu cumva să-l iei, e semn rău. Și, când ne-am luat rămas-bun, aruncând fiecare câte un pumn de țărână peste trupurile camarazilor, inelul mi-a zburat de pe deget în mormânt. La Liuba... Atunci mi-am adus aminte că ținea tare mult la inelul acela... La ei în familie, taică-său a făcut tot războiul şi s-a întors viu şi nevătămat. Și frate-său la fel. Bărbații s-au întors. Dar Liuba – niciodată... Șura Kiseliova – era cea mai frumoasă dintre noi, ca o actriță – a ars. Îşi adăpostea răniții în nişte stoguri de paie, şi, când a început schimbul de focuri, paiele acelea au luat foc. Șura s-ar fi putut salva, dar asta ar fi însemnat să-şi părăsească răniții – nici unul dintre ei nu se putea mişca... Răniții au ars, şi Șura împreună cu ei... Numai de curând am aflat amănunte despre moartea Toniei Bobkova. L-a salvat de o schijă, acoperindu-l cu trupul ei, pe cel pe care-l iubea. Schijele zboară în fracțiuni de secundă. Cum o fi reuşit? L-a salvat pe locotenentul Petea Boicevski: îl iubea. Și el a rămas în viață. După treizeci de ani, Petea Boicevski a venit din Krasnodar, m-a găsit şi mi-a povestit totul. Am plecat împreună cu el la Borisov şi am găsit poiana unde căzuse

132

Svetlana Aleksievici

Tonia. A luat un pumn de pământ de pe mormântul ei… Mergea și-l săruta… Am plecat pe front, din şcoala noastră din Konakovo, cinci fete, şi numai eu m-am întors la mama…“ Pe neașteptate, trece la versuri: Viteaza fată a sărit pe tun, Să-și apere Patria iubită. N-o sperie nici glonț, nici schijă Căci are-o inimă fierbinte. Tu nu uita, prietene, c-a fost frumoasă, Când au s-o-aducă pe targă înapoi… Recunoaște că le-a compus pe front. Știu deja că multe dintre ele au scris acolo versuri. Le copiază și astăzi, cu tenacitate, le păstrează în arhivele de familie – poezii nepricepute și mișcătoare. Din cauza lor, albumele de front – din care văd în fiecare casă – îmi amintesc deseori de oracolele fetelor. Numai că acolo subiectul principal este iubirea, iar aici – moartea. „Am o familie unită. Plăcută. Copii, nepoți… Dar eu trăiesc în război, sunt tot timpul acolo… Acum zece ani l-am găsit pe prietenul meu Vanea Pozdneakov. Toți credeam că pierise, dar se vede că a supraviețuit. Tancul lui – era comandant – a distrus la Prohorovka două tancuri nemțeşti. În cele din urmă a fost incendiat şi al lui. Echipajul a fost nimicit în întregime, numai el a rămas viu – fără ochi, cu arsuri pe tot corpul. L-am trimis la spital, dar nimeni nu credea că o să rămână în viață. Era tot ars. Nici o bucățică de piele nu-i mai rămăsese, nici una… I se lua în fâșii… Ca o peliculă… I-am găsit adresa după treizeci de ani…. Jumătate de viață… Mi-aduc aminte, urcam pe scară şi-mi tremurau picioarele: o fi el, n-o fi el? Mi-a deschis el însuşi şi, de cum m-a atins cu mâinile, m-a recunoscut:



Războiul nu are chip de femeie

133

– Ninka, tu eşti? Ninka, tu eşti? Vă dați seama, după atâția ani!... Mama lui era foarte bătrână, locuia împreună cu ea. Stătea cu noi la masă şi plângea. – De ce plângeți? zic. Ar trebui să vă bucurați: s-au întâlnit doi camarazi de pe front. Mi-a răspuns: – Am avut trei băieți, toți au plecat pe front. Doi au pierit, numai Vanka s-a întors viu. Iar Vanka nu mai avea ochi. Toată viața maică-sa îl dusese de mână. L-am întrebat: – Vanka, ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost câmpul de la Prohorovka, bătălia de tancuri... Ce-ți aminteşti din ziua aceea? Știți ce mi-a răspuns? – De un singur lucru îmi pare rău: că am comandat prea devreme echipajului să părăsească maşina incendiată. Băieții oricum au pierit... Am mai fi putut distruge încă un tanc... E singurul lui regret, până astăzi... Noi doi am fost fericiți în război… Nu ne spuseserăm încă nimic. Nimic. Dar țin minte… De ce eu am rămas în viață? Pentru ce? Mă gândesc… Și înțeleg așa: ca să pot povesti despre asta…“ Întâlnirea mea cu Nina Iakovlevna a avut o urmare – scrisă de data asta. După ce am copiat de pe bandă relatarea ei și am ales ceea ce mă uimise și mă tulburase cel mai tare, i-am trimis, aşa cum îi făgăduisem, un exemplar. La câteva săptămâni, primesc de la Moscova un pachet destul de voluminos. Îl deschid: tăieturi din ziare, articole, adeverințe oficiale despre activitatea militar-patriotică desfăşurată în școlile din Moscova de veteranul de război Nina Iakovlevna Vişnevskaia. Mi-a fost returnat şi materialul scris de mine, n-a mai rămas nimic din el –

134

Svetlana Aleksievici

e tăiat în cruciş şi-n curmeziş: au dispărut veselul episod cu bucătarii care se îmbăiază în cazane şi chiar nevinovatele rânduri: „«Nene», zic, «auzi, nene, un nene m-a tri­mis să-ți dau pachetul ăsta...»“ Iar pe marginea textului, acolo unde se povesteşte despre locotenentul Mişa T. – trei revoltate semne de întrebare și însemnări pe margini: „Pentru băiatul meu eu sunt o eroină. Dumnezeule mare! Ce-o să creadă despre mine după așa ceva?“ Ulterior m-am mai întâlnit adesea cu aceste două adevăruri care trăiesc în sufletul unui singur om: adevărul personal, alungat în subterană, și adevărul general, îmbibat de spiritul vremii. De mirosul ziarelor. Cel dintâi arareori a rezistat în fața apăsării uriașe a celui de-al doilea. Dacă în casă, de pildă, în afară de povestitoare, se mai afla vreo rudă ori vreun cunoscut, vreun vecin (mai ales bărbat), relatarea era întotdeauna mult mai puțin sinceră şi mai puțin confidențială decât dacă am fi rămas singure. Era deja o discuție cu public. Pentru spectatori. Accesul la impresiile personale ale povestitoarei devenea imposibil, descopeream imediat o rezistență interioară înverșunată. O stăpânire de sine. Acționa o cenzură permanentă. Ba am descoperit chiar şi un fel de legitate: cu cât asistau mai mulți ascultători, cu atât mai aridă şi mai neinteresantă era povestirea. Tot timpul trăgea cu ochiul la cum ar fi trebuit să arate. Ceea ce era înspăimântător părea măreț, iar ceea ce era de neînțeles și întunecat în om devenea explicabil într-o secundă. Mă trezeam în pustiul trecutului, acolo unde se aflau numai monumente. Fapte eroice, mândre și de nepătruns. Exact ca în cazul Ninei Iakovlevna: un război mi-a povestit mie, „ca unei fiice, ca să înțelegi ce am trăit noi, pe atunci nişte fetişcane cu capul în nori“, şi un cu totul altul era destinat marelui auditoriu, „aşa cum povestesc şi celelalte şi cum se scrie în ziare – despre eroi și fapte de vitejie, ca să educăm tineretul prin exemple mărețe“. De fiecare



Războiul nu are chip de femeie

135

dată mă uimea această neîncredere în ceea ce era simplu și omenesc, această dorință de a substitui vieții idealul. Căldurii obișnuite – o strălucire rece. Dar eu nu puteam uita cum beam împreună ceai, în bucătărie, ca acasă, şi plângeam.

„LA NOI ÎN CASĂ TRĂIESC DOUĂ RĂZBOAIE...“

Un bloc cenușiu din prefabricate pe strada Kahovskaia din Minsk. Jumătate din oraș este la noi făcut din aceste blocuri fără chip, care se înnegurează cu fiecare an. Și totuși clădirea aceasta e deosebită. „La noi în casă trăiesc două războaie“, mi se va spune la scurt timp după ce aveam să intru pe ușă. Plutonierul Olga Vasilievna Podvîşenskaia a luptat într-o unitate navală din Baltica. Soțul ei, Saul Ghenrihovici, a făcut războiul ca sergent, la infanterie. Lucrurile se repetă… Mă uit din nou, îndelung, la albumele de familie, aranjate cu migală și cu dragoste și ținute întotdeauna la loc de cinste pentru musafiri. Și pentru ai casei. Fiecare dintre ele are denumirea sa: „Familia noastră“, „Războiul“, „Nunta“, „Copiii“, „Nepoții“. Îmi place acest respect față de propria viață, dragostea aceasta păstrată în documente față de ceea ce a trecut și a fost trăit. Față de persoanele dragi. Întâlnesc destul de rar un asemenea sentiment al căminului, care dă oamenilor posibilitatea să-și cunoască neamul, filiația, deși am fost deja în sute de apartamente, la diverse familii – și de intelectuali, și de oameni simpli. Și de la oraș,



Războiul nu are chip de femeie

137

și de la sat. Probabil că războaiele și revoluțiile dese ne-au dezobișnuit să ținem legătura cu trecutul, să țesem cu grijă pânza de păianjen a legăturilor de familie. Să privim mult în urmă. Să ne mândrim. Ne-am grăbit să uităm, să ștergem urmele, pentru că dovezile păstrate puteau să devină indicii, deseori puteau să ne coste viața. Mai departe de bunici nu știe nimeni nimic și nu-și caută rădăcinile. Oamenii făceau istoria, dar trăiau de la o zi la alta. Memoria le era scurtă. Aici însă e altfel… – Nici nu-mi vine să cred că sunt eu în pozele astea, îmi spune Olga Vasilievna și se așază lângă mine pe canapea, luând în mâini o fotografie în care apare în costum de marinar, cu decorațiile militare pe piept. De câte ori mă uit la ele, mă minunez. Saul i le-a arătat într-o zi nepoțelei noastre de șase ani. „Bunicuțo“, mă întreabă, „tu la început ai fost băiat?“ – Olga Vasilievna, ați plecat pe front din primele zile? – Nu, întâi ne-am evacuat… Mi-am lăsat în urmă casa, tinerețea. De-a lungul întregii călătorii, trenul a fost bombardat şi mitraliat: avioanele zburau la înălțime necrezut de mică. Îmi amintesc cum, la un moment dat, a sărit din vagon un grup de băieți de la liceul industrial – toți în uniforme negre. O țintă ideală, i-au secerat pe toți. Umbrele avioanelor parcă măturau pământul... Aveai sentimentul că ucid oamenii şi îi numără... Vă imaginați? Am lucrat la o uzină – ne dădeau de mâncare şi nu era chiar rău. Dar alt foc aveam noi în inimă... Scriam scrisori la comandamentul militar. Una, două, trei… În iunie ’42, am primit ordinul de încorporare. Ne-au trecut peste lacul Ladoga în Leningradul asediat pe nişte şlepuri, sub tirul inamic. Primul lucru care mi s-a întipărit în minte la Leningrad: nopțile albe şi un detaşament de marinari trecând în uniforme negre. Se simțea o mare

138

Svetlana Aleksievici

încordare în aer, nici un om pe stradă, numai proiectoarele aprinse şi marinarii trecând, ca în războiul civil, încinşi cu cartuşiere. O scenă de film. Vă imaginați?... Oraşul era complet împresurat. Nemții stăteau foarte aproape. Cu tramvaiul 3 puteai ajunge la uzinele Kirov, unde începea deja frontul. Cum se însenina – tir nesfârşit de artilerie, cu ochire directă. Trăgeau întruna, fără răgaz… Navele mari erau ancorate la chei, camuflate, fireşte, dar, oricum, erau întotdeauna expuse. Am devenit „fumizoare“. S-a organizat Detaşamentul special de camuflare prin fum, condus de Aleksandr Nikolaevici Bogdanov, fost comandant al unui divizion de torpiloare. Fetele, cele mai multe, absolviseră şcoli tehnice ori fuseseră studente în primii ani de facultate. Misiunea noastră era să protejăm navele, mascându-le sub perdele de fum. De cum începea tirul, marinarii spuneau: „De-ar începe fetele alea mai repede să fumege! Abia când le vezi la lucru îți mai vine inima la loc“. Ieşeam în maşinile încărcate cu amestec fumigen, în timp ce toți ceilalți alergau spre adăposturi. Cum se spune, atrăgeam focul asupra noastră. Căci nemții vizau tocmai perdeaua de fum... Hrana era, vă dați seama, de blocadă, dar o scoteam cumva la capăt... În primul rând, eram tinere şi apoi ne uimea rezistența leningrădenilor înşişi. Noi, oricum, mai aveam câte ceva asigurat, un minimum, acolo, dar în oraş oamenii cădeau mergând pe stradă. Mureau în mers, pur și simplu. Veneau pe la noi nişte puşti, împărțeam cu ei rațiile noastre mizere. Nici nu erau copii, ci nişte bătrânei de-o şchioapă. Niște mumii. Ne povesteau despre meniul de blocadă, dacă pot să spun așa: supă din centuri de piele sau din ghete noi de piele, gelatină din clei de tâmplărie, clătite de muștar… În oraș fuseseră mâncați toți câinii și toate pisicile. Dispăruseră vrăbiile, ciorile. Până și șoarecii și șobolanii erau la mare căutare, să poată fi mâncați… Îi prăjeau cine știe cum… Pe urmă copiii



Războiul nu are chip de femeie

139

n-au mai venit, deși noi i-am așteptat multă vreme. Probabil au murit. Așa cred… Iarna, când Leningradul a rămas fără combustibil, ne-au trimis să demolăm case într-un cartier unde mai rămăseseră în picioare câteva vile din lemn. Momentul cel mai greu survenea când te apropiai de casă... Vile frumoase, întregi, stăpânii lor muriseră sau plecaseră – cel mai probabil muriseră. Se simțea după vasele rămase pe masă, după lucruri. Preț de jumătate de ceas, nimeni nu cuteza să ridice toporul. Vă dați seama? Toți stăteam și așteptam ceva. Ne încumetam să începem numai după ce apărea comandantul şi aplica prima lovitură... Am lucrat la exploatări forestiere, am cărat lăzi cu muniții. Îmi aduc aminte cum m-am prăbuşit la un moment dat sub o ladă din acelea... Astea-s una, dar dac-ați şti câte am îndurat ca femei! Bunăoară: am ajuns mai târziu comandant de grupă. Grupa era alcătuită, în totalitate, din băieți tineri. Ziua întreagă pe vedetă. Vedeta nu e navă mare, nu există pe ea nici un fel de toaletă. Băieții, când au nevoie – peste bord şi gata. Eu ce să fac? De câteva ori n-am mai putut suporta, m-am aruncat pur şi simplu în mare. Marinarii strigau: „Om la apă!“ M-au scos de fiecare dată, fireşte. Poftim: un amănunt așa, elementar… Dar amănunt? Pe urmă a trebuit să mă tratez… Vă dați seama? Apoi, însăşi greutatea armei. Pentru o femeie, credeți-mă, înseamnă ceva. La început ne-au dat puşti: erau mai mari ca noi. Mărşăluiam şi baionetele – cu jumătate de metru deasupra capetelor. Bărbatul se adapta mai uşor la toate. La viața aceasta ascetică… La relațiile care domneau… Dar noi tânjeam, tânjeam îngrozitor după casă, după mamă, după confort. Era cu noi o moscovită, Nataşa Jilina, a fost decorată cu medalia Pentru Vitejie şi, ca recompensă suplimentară, i-au dat o permisie de câteva zile. Când s-a întors, n-o să credeți – am adulmecat-o ca nişte câini. Pur şi simplu

140

Svetlana Aleksievici

am stat la coadă şi am adulmecat-o, spuneam că miroase a „acasă“. Atât de dor ne era... Ne apuca așa o fericire numai când vedeam un plic cu vreo scrisoare… Cu scrisul tatei… În rarele clipe de repaus, coseam câte ceva, basmale, mai ştiu eu ce. Ni se dădeau obiele, dar noi făceam din ele şaluri, ne înfășuram. Tânjeam după o ocupație de femeie. De fapt, asta ne lipsea cel mai mult. Căutam orice pretext ca să punem mâna pe ac, să coasem ceva şi, măcar pentru o vreme, să ne recăpătăm firea adevărată. Râdeam, fireşte, şi ne bucuram uneori, dar nu aşa ca înainte de război. Era o stare aparte... Casetofonul imprimă cuvintele, păstrează intonația, pauzele, plânsul și zăpăceala. Îmi dau seama că, atunci când omul vorbește, se întâmplă ceva care e mai mult decât ce rămâne pe urmă pe hârtie. Tot timpul îmi pare rău că nu pot să „înregistrez“ ochii, mâinile. Viața lor în timpul discuției, viața lor proprie. Aparte. „Textele“ lor. – La noi sunt două războaie… fără îndoială, intră în vorbă Saul Ghenrihovici. Începem să depănăm amintiri şi simt că ea îşi aminteşte de războiul ei, eu – de al meu. Pesemne mi se va fi întâmplat şi mie ceva de genul celor ce povesteşte ea despre vilele de lemn sau despre coada pe care o făceau ca să-şi miroasă o colegă întoarsă de acasă. Dar eu nu-mi amintesc lucruri de felul ăsta... Au trecut pe lângă mine… Pe atunci astea ni se păreau mărunțișuri. Fleacuri. Și încă nu v-a povestit despre berete. Olea, cum de ai uitat? – N-am uitat, numai că mi-e greu să vorbesc despre asta... Întotdeauna mă tem să scot din memorie întâmplarea asta. De fiecare dată… Uitați cum a fost: în zori, vedetele noastre au ieșit pe mare. Erau câteva zeci… Curând am auzit cum începe bătălia. Am așteptat… Ascultam cu atenție… Lupta a durat multă vreme, și a fost o clipă când s-a apropiat foarte tare de oraș. Dar undeva, la mică distanță, s-a stins. În amurg am ieșit pe mal: pe



Războiul nu are chip de femeie

141

canalul Morskoi pluteau nenumărate berete... Una după alta. Berete și pete mari roșii pe valuri… Și un fel de așchii… Undeva, ai noştri fuseseră azvârliți în Neva. Cât am stat acolo, am văzut berete plutind... La început mă apucasem să le număr, pe urmă m-am oprit. Nu puteam nici să mă uit, nici să plec. Canalul Morskoi devenise o groapă comună… Saul, unde mi-e batista? O aveam în mână acum o clipă… Unde Dumnezeu e? – Eu am reținut multe dintre povestirile ei, le-am „arestat“, cum se spune acum, pentru nepoți. Adesea le vorbesc nu despre războiul meu, ci despre al ei... Și vreau să vă spun că li se pare mai interesant, continuă Saul Ghenrihovici. Eu am mai multe cunoştințe militare concrete, dar povestirile ei au mai mult suflet. Or, simțămintele sunt întotdeauna mai frapante, mai puternice decât faptele. Și la noi, la infanterie, erau fete. Ajungea ca măcar una să apară printre noi – toți ne schimbam, de parcă ar fi apărut vreun comandant. Nu vă imaginați... Nici nu vă puteți imagina! Și adaugă numaidecât: Cuvințelele astea tot de la ea le-am împrumutat. Dar nu vă puteți da seama ce înseamnă, la război, un râset, un glas de femeie... Iubire a existat în război? A existat! Și femeile pe care le-am cunoscut pe front sunt soții minunate. Sunt prietene credincioase. Cei care s-au căsătorit în război sunt oamenii cei mai fericiți, perechile cele mai norocoase. Și noi doi ne-am cunoscut pe front. În mijlocul focului și al morții. Și legătura dintre noi e foarte strânsă. Nu vă ascund că s-au petrecut şi altfel de lucruri, războiul a fost lung şi eram mulți pe front. Dar eu îmi amintesc mai cu seamă lucruri curate, luminoase... La război am devenit un om mai bun… Fără îndoială! Ca om, am devenit mai bun acolo, pentru că era multă suferință. Am văzut multe suferințe, și eu însumi

142

Svetlana Aleksievici

am suferit mult. Și ceea ce era neimportant în viață e măturat instantaneu, e în plus. Acolo îți dai seama de asta… Dar războiul s-a răzbunat pe noi. Dar… Nouă înşine ne e teamă să recunoaştem… Ne-a ajuns din urmă… Puține dintre fetele noastre au avut noroc în viață. Foarte multe sunt nefericite în căsnicie. Și iată de ce: mamele lor, combatante, le-au educat aşa cum au fost ele însele educate pe front. Și tații la fel. În morala aceea. Or, pe front, v-am mai spus, vedeai de îndată ce stofă are omul. Acolo nu te poți ascunde. Aşa se face că fetele nici măcar nu-şi imaginau că în viață lucrurile pot sta cu totul alt­ fel decât acasă la mama. N-au fost avertizate că în lume există şi multă ticăloşie. Și, măritându-se, au căzut lesne pe mâna unor pungaşi, care le-au amăgit, pentru că erau foarte uşor de amăgit. Aşa s-a întâmplat cu mulți dintre copiii camarazilor noştri. Din păcate, şi cu fata noastră... – Copiilor, cine ştie de ce, nici nu le-am povestit prea multe despre război. Probabil că ne temeam și ne era milă de ei. Nu știu dacă am făcut bine, spune, îngândurată, Olga Vasilievna. Eu nu purtam nici măcar însemnele decorațiilor. Mi s-a întâmplat o dată să le smulg de pe piept şi îndărăt nu le-am mai pus. După război am fost directoare la o fabrică de pâine. Am fost la o consfătuire şi șeful trustului din care făceam parte, tot femeie, mi-a văzut însemnele și mi-a spus de față cu toți: „Ce ți le-ai prins în piept ca un bărbat?“ Ea însăşi purta pe piept un ordin civil, dar decorațiile mele de front o deranjau. Când am rămas singure, i-am spus tot ce se cuvenea, marinăreşte, s-a simțit prost, dar de atunci mi-a pierit pofta să mai port decorațiile. Nici acum nu le port. Cu toate că sunt mândră că am fost pe front... Abia după zeci de ani, cunoscuta jurnalistă Vera Tkacenko a scris în ziarul Pravda despre noi, despre faptul că și noi am fost la război. Și despre cum sunt femei care au făcut frontul şi au rămas ulterior singure, n-au reuşit



Războiul nu are chip de femeie

143

în viață şi nu au nici până astăzi o locuință proprie, spunând că față de ele toți suntem datori. Abia de atunci încoace s-a mai acordat puțină atenție soartei acestor femei. S-a constatat că, având câte patruzeci–cincizeci de ani, încă mai locuiesc în cămine de nefamilişti. În sfârşit, au început să le repartizeze locuințe separate. O prietenă de-a mea... nu vă dau numele ei, de teamă ca nu cumva să se supere... Felcer militar… A fost rănită de trei ori. După ce s-a terminat războiul, a dat la medicină. Nu mai avea nici o rudă, toți pieriseră, era extrem de săracă, spăla podele ca să aibă din ce trăi. Dar n-a vrut să spună nimănui că e invalidă, că avea niște facilități, rupsese toate actele doveditoare. O întreb: – De ce le-ai rupt? – Cine m-ar fi luat de nevastă cu ele în brațe? mi-a răspuns plângând. – Da, zic, în sensul ăsta, ai dreptate. – Acum mi-ar fi de mare folos, plânge ea mai tare. Sunt foarte bolnavă. Vă imaginați? Plângea. Cu prilejul aniversării a treizeci de ani de la Victorie, la Sevastopol, oraș-erou, au fost invitați o sută de marinari – veterani ai Marelui Război din toate flotele –, inclusiv trei femei. Două dintre ele am fost eu şi prietena mea. Amiralul s-a înclinat în fața fiecăreia dintre noi, ne-a mulțumit în auzul tuturor şi ne-a sărutat mâinile. Cum aș putea să uit? – Dar ați vrea să uitați? – Să uităm? Să uităm… repetă Olga Vasilievna. – Nu suntem în stare să-l uităm. Nu stă în puterea noastră, rupe tăcerea Saul Ghenrihovici. De Ziua Victoriei – îți aminteşti, Olea? – am întâlnit o femeie foarte bătrână, de gâtul căreia atârna o placardă la fel de bătrână ca ea: „Îl caut pe Kulnev Tomas Vladimirovici, dispărut fără urmă în 1942, în Leningradul sub blocaj“. I se vedea

144

Svetlana Aleksievici

pe chip că e de mult trecută de şaptezeci de ani. De câți ani l-o fi căutând? Și are să-l caute până în ultima clipă. Așa și noi. – Eu aș vrea să uit. Aș vrea… spune rar, încet, parcă pentru sine, Olga Vasilievna. Aș vrea să trăiesc măcar o singură zi fără război. Fără amintirile noastre despre el… O singură zi… Mi-i aduc aminte împreună, alături, ca în fotografiile de pe front, din care am primit și eu una. În ele sunt tineri, mult mai tineri ca mine. Totul capătă deodată un alt sens. Se apropie. Mă uit la imaginile acestea cu oameni tineri, și aud deja altfel ceea ce am auzit și am înregistrat în casa lor. Timpul dintre noi dispare.

„RECEPTORUL TELEFONULUI NU TRAGE...“

Mă întâmpină și povestește fiecare în felul ei… Unele încep să-mi povestească imediat, chiar la telefon: „Țin minte… Îmi amintesc absolut tot, de parcă ar fi fost ieri…“. Altele amână multă vreme întâlnirea și discuțiile: „Trebuie să mă pregătesc… Nu vreau să mă întorc în iadul acela…“ Valentina Pavlovna Ciudaeva e dintre cele care se tem îndelung, care nu te lasă ușor să pătrunzi în lumea ei neliniștită. Am tot sunat-o timp de câteva luni, dar o dată am vorbit la telefon două ore și, în sfârșit, am hotărât să ne întâlnim. Cât mai degrabă – a doua zi. Și iată că ajung… – O să mâncăm plăcintă. De azi-dimineață mă învârt pe lângă plită... mă îmbrățișează în prag stăpâna casei. O să avem timp și de povestit... Iar o să mă podidească plânsul... De mult trăiesc cu tristețea mea… Mai întâi, hai să gustăm plăcintele! Cu măline... Cum se fac la noi, în Siberia. Hai, intră! Nu te superi că te tutuiesc? E un obicei de pe front: „Haideți, fetelor! Dați-i drumul, fetelor!“ Toate suntem așa, știi deja… Ai auzit… După cum vezi, cu cristale nu ne-am pricopsit... Tot ce am adunat cu bărbatul meu

146

Svetlana Aleksievici

încape într-o cutie de bomboane: câteva ordine şi medalii. Sunt în servantă, am să ți le arăt. Mă conduce în camera de zi. Și mobila e veche. Nu ne dă inima ghes s-o schimbăm: ne-am obişnuit cu ea. Când trăiesc multă vreme într-o casă, lucrurile capătă suflet. Eu așa cred. Îmi face cunoștință cu prietena ei Aleksandra Fiodorovna Zencenko, activistă de Comsomol în Leningradul sub blocaj. Mă așez la masa întinsă: foarte bine, n-au decât să fie și plăcinte, cu atât mai mult cu cât sunt siberiene, cu măline, de care n-am gustat niciodată. Trei femei. Plăcinte calde. Și începem imediat să vorbim despre război. – Numai să n-o întrerupeți! mă avertizează Aleksandra Fiodorovna. De cum se opreşte, începe să plângă. Și după ce se potolește, tace… Să n-o întrerupeți!... Valentina Pavlovna Ciudaeva, sergent, comandant de tun antiaerian: „Eu sunt din Siberia… Ce m-a împins pe mine, o fată din îndepărtata Siberie, să plec pe front? De la capătul lumii, cum s-ar spune. Cât despre capătul lumii, la o întâlnire, un ziarist francez mi-a pus întrebarea. Nu știu cum se uitase scrutător la mine la muzeu, începusem chiar să mă fâstâcesc. Ce tot vrea? De ce mă privește așa? La sfârșit s-a apropiat de mine și m-a rugat, cu ajutorul traducătorului, să-i dau un interviu. M-am gândit: ei, ce-o mai fi vrând? Doar mă ascultase la muzeu, nu? Dar era evident că pe el nu asta îl interesa. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost un compliment: – Arătați atât de tânără… Cum se poate să fi făcut războiul? Eu i-am răspuns:



Războiul nu are chip de femeie

147

– Vă dați seama că e o dovadă a faptului că am plecat pe front foarte tinere. Dar pe el altceva îl interesa: cum de ajunsesem eu pe front din Siberia – doar e la capătul lumii! – Nu, am ghicit eu, dumneavoastră vreți mai degrabă să știți dacă la noi n-a fost mobilizare totală, altfel cum aș fi putut eu, o liceană, să ajung pe front? Și el a dat din cap că, pasămite, da, așa e. – Bine, am spus eu, am să vă răspund la întrebare. Și i-am povestit toată viața mea, așa cum am să-ți povestesc acum și ție. Și el a plâns… Francezul… Iar la sfârșit a recunoscut: – Nu vă supărați pe mine, doamnă Ciudaeva! Pentru noi, francezii, Primul Război Mondial a fost o zguduire mai mare decât al Doilea. Și pe acela îl ținem minte – avem peste tot morminte și monumente. Dar despre voi știm puține. Mulți cred astăzi că numai America l-a învins pe Hitler, mai ales cei tineri. Despre prețul pe care poporul sovietic a trebuit să-l plătească pentru victorie – douăzeci de milioane de vieți omenești în decurs de patru ani – abia dacă se știe. Și despre suferințele voastre. Inimaginabile. Vă mulțumesc – mi-ați răscolit sufletul. … Pe mama n-o țin minte. A murit de tânără. Tata era reprezentant al comitetului județean de partid din Novosibirsk, în ’25 a fost trimis în satul lui natal după cereale. Țara avea mare nevoie, și culacii ascundeau grâul, îl lăsau să putrezească. Aveam pe atunci nouă luni. Mama a vrut și ea să meargă cu el, și el a luat-o. Ea ne-a luat și pe mine și pe sora mea, n-avea cu cine să ne lase. Tata fusese cândva argat acolo, la culacul pe care l-a amenințat la ședința de seară: știm unde ții grâul, dacă nu-l dai singur, îl găsim și ți-l luăm cu de-a sila. Ți-l luăm în numele cauzei revoluționare. S-a terminat adunarea, s-au strâns toate rudele – tata avea cinci frați, nici unul nu s-a mai întors pe urmă din

148

Svetlana Aleksievici

război, ca și tata. Deci, s-au așezat la masă, să mănânce colțunași tradiționali siberieni. Erau lavițe de-a lungul ferestrelor… Și mama a nimerit între două geamuri, cu un umăr spre fereastră, cu altul, spre tata, iar tata stătea chiar acolo unde nu era geam. Era aprilie… În Siberia, la vremea asta încă mai e geruleț. Mamei i s-a făcut probabil frig. Am înțeles asta pe urmă, când am crescut. S-a ridicat, și-a pus cojocul tatei și m-a luat să-mi dea piept. Și în clipa aia s-a auzit o împușcătură de carabină. Trăseseră în tata, după cojoc… Mama n-a apucat să spună decât: «Ta…» și m-a scăpat peste colțunașii fierbinți… Avea douăzeci și patru de ani… În satul acela bunicul a fost pe urmă președintele sovietului sătesc. A fost otrăvit cu stricnină, i-au turnat în apă. Am și acum o fotografie de la înmormântare. Deasupra mormântului e pus un șervet, și scrie: «Mort de mâna dușmanului de clasă». Tata a fost erou al războiului civil, comandant de tren blindat, a luptat cu rebelii din corpul de armată cehoslovac. În ’31 a fost decorat cu ordinul Steagul Roșu. Pe vremea aceea pe cei decorați îi numărai pe degete, mai ales la noi, în Siberia. Era o mare cinste, o mare onoare. Tata avea nouăsprezece răni pe corp, nu-i rămăsese loc neatins. Mama povestea – nu mie, firește, ci rudelor – că cehii îl condamnaseră pe tata la douăzeci de ani de ocnă. Ea ceruse să-l vadă și era pe vremea aia însărcinată în ultima lună cu Tasia, sora mea mai mare. Acolo, la închisoare, era un coridor așa lung, și nu i-au dat voie să meargă la tata, i-au spus: «Otreapă bolșevică! Pe burtă să te târăști!...» Și ea, cu câteva zile înainte să nască, s-a târât pe podeaua de ciment a holului aceluia atât de lung. Așa i-au acordat întrevederea. Pe tata nu-l recunoscuse, capul îi încărunțise tot. Un bătrân cu părul alb. Și n-avea decât treizeci de ani.



Războiul nu are chip de femeie

149

Așa că aș fi putut oare să stau eu deoparte când vrăjmașul a venit din nou pe pământul nostru, după ce crescusem într-o asemenea familie, cu un asemenea tată? Doar eram sânge din sângele lui… Multe a trebuit să îndure în viață tata… În ’37 l-a denunțat cineva, voiau să-l ponegrească. Să-l transforme în dușman al poporului. Ei, au fost epurările acelea îngrozitoare pe vremea lui Stalin… A lui Ejov… Cum spunea tovarășul Stalin, când tai pădurea, nu se poate să nu zboare și surcele. A fost declarată o nouă luptă de clasă, pentru ca țara să nu înceteze să trăiască în frică. Supusă. Dar tata a reușit să fie primit în audiență la Kalinin și a fost reabilitat. Îl știa toată lumea. Dar despre asta mi-au povestit pe urmă rudele… Și acum, imaginați-vă: anul ’41… Ultimul clopoțel la şcoală. Toate aveam planuri, visuri, mă rog, ca fetele. După serata de absolvire ne-am dus pe Obi, pe o insulă. Când am plecat, cu autobuzul, oraşul era liniştit, în pacea lui. Ce vesele eram, ce fericite! Nici sărutate măcar, cum se spune, nu aveam încă băieții noştri. Ne întoarcem în zori de pe insulă – oraşul fierbea, oamenii plângeau pe stradă: «Război! Război!» Pretutindeni, aparate de radio deschise. Noi nu pricepeam nimic: ce război?! Noi eram atât de fericite, aveam planuri grandioase: cine pe unde va merge la facultate, ce se va face. Și deodată, războiul! Cei mari se văitau, dar noi nu ne-am speriat, ne convingeam una pe alta că nu va trece nici o lună de zile «şi-o să le dăm nemților peste scăfârlie». Cântam cântece de dinainte de război. Fireşte, aveam să luptăm pe teritoriul inamic... N-aveam nici umbră de îndoială… Nici un strop… Am început să pricepem ce se întâmplă abia când au început să sosească înştiințările în chenar negru. Eu m-am îmbolnăvit pur și simplu: «Cum adică, totul a fost

150

Svetlana Aleksievici

o minciună?» Nemții se pregăteau deja de paradă în Piața Roșie… Pe tata nu l-au luat pe front. Dar el nu-i slăbea defel pe cei de la comisariat. În cele din urmă, a plecat: la vârsta lui, cu sănătatea lui, cu plămânii lui: avea o tuberculoză cronică... Abia puțin tratată. Și la ce vârstă? Dar a plecat. A plecat în divizia de oțel, divizia lui Stalin, cum i se spunea1, în care erau mulți siberieni. Nouă ni se părea la fel – că fără noi războiul nu-i război, că trebuie să luptăm. Să ni se dea arme! Am alergat toată clasa la comisariat. Și, pe 10 februarie, am plecat pe front. Mama mea vitregă plângea: – Valea, nu pleca...! Îți dai seama ce faci? Eşti atât de mică, atât de firavă – ce fel de războinic o să iasă din tine? Fusesem rahitică multă vreme. Asta după ce mama fusese ucisă. Începusem să umblu abia la cinci ani... Și acum deodată eram plină de vlagă! Două luni am călătorit în marfar. Două mii de fete, un întreg eşalon. Un eșalon siberian. Ce am văzut în timp ce ne apropiam de front? Îmi amintesc o întâmplare… N-am să uit niciodată… O gară dărâmată, și pe peron sar în mâini niște marinari. N-au nici picioare, nici cârje… Un peron întreg… Și mai și fumează… Ne văd și încep să râdă. Fac glume. Inima mi bătea să-mi spargă pieptul… Unde ne ducem noi? Încotro? Cântam să ne facem curaj, cântam mult. Ofițerii erau deja cu noi, ne instruiau în materie de transmisiuni. Ne ridicau moralul. Am ajuns în Ucraina, acolo am fost bombardați pentru întâia oară. Tocmai eram în vagonul sanitar, făceam baie. Era un moşuleț acolo, avea grijă de cazan. Noi ne jenam – ce vreți, eram fete tinere... Dar, când a început bombardamentul, am 1

Stalin și-a derivat numele de familie (numele său original, georgian, era Djugașvili) de la cuvântul rusesc stal, cu sensul de „oțel“.



Războiul nu are chip de femeie

151

alergat toate la el, numai să ne scape... Ne-am îmbrăcat cât de cât – eu mi-am înfăşurat capul cu un prosop roşu – şi am sărit din vagon. Un locotenent-major, un băiețandru şi el, strigă după mine: – Hei, fetițo, în adăpost! Aruncă prosopul ăla! Strici camuflajul... Dar eu de colo: – Nu stric nimic! Mama nu-mi dă voie să umblu cu părul ud! După bombardament m-a găsit: – De ce nu execuți ce ți se spune? Sunt comandantul tău! Nu l-am crezut: – Asta ar mai lipsi, zic, să-mi fii comandant! Ne-am certat de ți-e mai mare dragul. Eram cam de aceeași vârstă. Ni se dăduseră nişte mantale mari, groase, arătam ca nişte snopi în ele, nu umblam, ne târam. La început n-aveam nici cizme. Erau, dar toate măsurile pentru bărbați. În cele din urmă ni le-au schimbat, ne-au dat altele – cu vârfuri roşii și carâmbi negri. Ce ne mai făleam cu ele! Toate eram slăbuțe, mărunte, bluzele bărbătești atârnau pe noi. Cele care ştiau să coasă şi le mai potriveau pe ici pe colo. Dar noi mai aveam nevoie şi de altele. Doar eram fete! Și plutonierul a început să ne ia măsurile. Râsul de pe lume! Vine comandantul: – Ei, cum e? Plutonierul v-a dat tot ce vă trebuie? – Până una alta, le-am măsurat, zice plutonierul. O să le dau eu!... Am ajuns transmisionistă într-o unitate antiaeriană. Lucram la punctul de comandă. Și poate că aşa aş fi rămas până la sfârşitul războiului, dacă n-aş fi primit înştiințarea că tata căzuse pe front. Nu mai era părintele meu iubit. Omul cel mai drag pe lume. Singurul. Am început să fac gălăgie: «Vreau să mă răzbun, să le plătesc

152

Svetlana Aleksievici

fasciştilor pentru moartea tatei». Voiam să ucid, să trag... Deși toți încercau să-mi demonstreze că transmisioniștii la artilerie erau foarte importanți. Dar receptorul telefonului nu trage… Am înaintat un raport scris comandantului de regiment. M-a refuzat. Atunci, fără să stau prea mult pe gânduri, m-am adresat comandantului diviziei. Vine la noi colonelul Krasnîh şi zice: – Unde-i fata care vrea să fie comandant de tun? Mă înfățişez şi iau poziția de drepți. Mică, sfrijită, cu un pistol-mitralieră greu – şaptezeci de cartuşe – atârnând de gâtul subțire... Și, probabil, aveam o înfățișare atât de jalnică, încât colonelul a zâmbit. Și pe urmă mă întreabă iar: – Ce vrei? zice. – Vreau să trag! zic. Nu ştiu ce a fost în capul lui. A tăcut multă vreme, fără un cuvânt. Apoi s-a întors brusc şi dus a fost. «E limpede», mă gândesc, «alt refuz...» După o vreme, mă trezesc cu comandantul: – Colonelul e de acord! zice... Înțelegi? Oare se poate înțelege așa ceva în ziua de azi? Aș vrea să înțelegi ce simțeam… Fără ură n-ai cum să tragi… Era război, nu vânătoare. Îmi amintesc cum la orele de educație politică ni se citea articolul lui Ilya Ehrenburg «Omoară-l!» De câte ori dai de un neamț, de atâtea ori trebuie să-l omori. Un articol faimos, toată lumea îl citea pe atunci, îl învăța pe de rost. Asupra mea a avut o influență foarte puternică, tot războiul am ținut în raniță articolul acesta și înștiințarea de deces a tatei… Să trag! Să trag! Trebuia să mă răzbun… Am terminat nişte cursuri scurte, foarte scurte, de trei luni. Și iată-mă comandant de tun. Am fost repartizată în Regimentul Antiaerian 1357. În primele zile, îmi curgea sânge din nas şi din urechi, stomacul mi se întorcea pe dos... Gâtul mi se usca de-mi venea să vărs…



Războiul nu are chip de femeie

153

Noaptea încă nu-mi era atât de frică, dar ziua muream de spaimă. Aveai impresia că avionul zboară direct asupra ta, asupra tunului tău. Că vine spre tine şi că acuş-acuş te face bucăți-bucățele. Într-o clipă… te spulberă. Gata! Toate astea nu sunt pentru fete... La început am avut «optzecişicinciuri», care ajunseseră la mare preț după bătălia Moscovei. Pe urmă au înzestrat cu ele unitățile antitanc, iar nouă ni s-au dat tunuri de treizeci şi şapte. Asta pe direcția Rjev. Au fost acolo nişte lupte!... Primăvara, începuseră să curgă sloiurile pe Volga... Și ce credeți că ne-a fost dat să vedem? Pe un sloi mare, roșu-ne­gricios, doi–trei nemți și un soldat rus... Aşa muriseră, agățându-se unul de altul, înghețaseră în sloiul acela, şi sloiul era plin de sânge. Vă imaginați? Toată Volga era însângerată...“ Și, brusc, se oprește: „Trebuie să-mi trag sufletul… Altfel o să mă bufnească plânsul, o să stric întâlnirea…“ S-a întors spre fereastră să-și vină în fire. După un minut deja zâmbea: „Drept să spun, nu-mi place să plâng. Din copilărie m-am învățat să nu plâng…“ „Eu, ascultând-o pe Valea, mi-am amintit de Leningradul sub blocaj“, intervine Aleksandra Fiodorovna, care până acum a rămas tăcută. „Mai cu seamă o întâmplare care ne-a zguduit pe toți. Ni s-a povestit că o băbuță deschide în fiecare zi geamul şi, dintr-o oală, aruncă apă în stradă – de fiecare dată tot mai departe. La început toți au crezut că-şi pierduse mințile – câte nu s-au întâmplat în blocadă! – şi s-au dus la ea să se lămurească. Ce credeți că le-a spus? – Dacă nemții ajung la Leningrad şi intră pe strada mea, îi opăresc. Sunt bătrână, de altceva nu-s în stare, dar cu apa fiartă – lăsați pe mine!...

154

Svetlana Aleksievici

Se antrena… În fiecare zi… Blocada abia începuse, aveam încă apă caldă… Era o intelectuală. Îmi amintesc chipul ei până astăzi. Și-a ales «stilul» de luptă pentru care-i ajungeau puterile. Trebuie să vă imaginați situația... Nemții erau la doi paşi, lângă Porțile Narvskie se dădeau lupte, atelierele uzinelor Kirov erau în bătaia gloanțelor... Fiecare se gândea ce poate face pentru apărarea orașului. Ce faptă. Mii de oameni gândeau așa…“ „Aș vrea să găsesc cuvântul potrivit… Cum să mă exprim, să spun totul?“ se întreabă Valentina Pavlovna. „M-am întors din război schiloadă. O schijă m-a rănit în spinare. Rana nu era adâncă, dar suflul m-a azvârlit departe, într-un troian. Câteva zile la rând nu apucasem să-mi zvânt pâslarii – ori nu fuseseră lemne de ajuns, ori nu-mi venise rândul la uscat, căci godinul era mic, iar noi multe... Fapt e că, până m-au găsit, mi-au degerat picioarele. Mă acoperise zăpada, dar căldura răsuflării mele a topit-o împrejurul gurii, atâta cât să pot respira. M-au găsit câinii. Scurmând în troianul acela, mi-au descoperit căciula şi au dus-o sanitarilor. Aveam în căciula aceea «legitimația de mort» – toți aveau aşa ceva –, o bucățică de carton pe care se indica unde trebuie anunțat în caz că piereai. M-au dezgropat, m-au aşezat pe o pelerină, scurta de blană îmi era îmbibată cu sânge. Nimănui nu i-a dat prin minte să vadă ce e cu picioarele mele... Șase luni am zăcut în spital. Au vrut să-mi amputeze piciorul, şi încă mai sus de genunchi, pentru că se declanşase cangrena. Atunci, recunosc, m-am cam pierdut cu firea: nu voiam să trăiesc mutilată. Pentru ce să trăiesc? Cine avea nevoie de mine? Orfană de ambii părinți, ba şi oloagă! Am hotărât să mă sufoc... I-am cerut sanitarei să-mi dea un prosop mai mare. În spital toți mă tachinau: «Ce mai face bătrânica noastră? Cum o mai



Războiul nu are chip de femeie

155

duci, băbuțo?» Asta pentru că, atunci când medicul-şef mă examinase pentru întâia oară, mă întrebase: – Câți ani ai? zice. – Nouăsprezece, zic. Curând împlinesc nouăsprezece!... – Oho, râde el, păi eşti o bătrânică în lege: nouăsprezece ani e o vârstă, nu glumă...! Și sanitara, tuşa Maşa, mă tachina la fel. – Ascultă, zice, îți dau prosopul ăla: ştiu că te pregătesc pentru operație. Dar ține minte că am să fiu tot timpul cu ochii pe tine; nu ştiu de ce, nu-mi prea plac ochii mătăluță. Nu cumva ți-a intrat vreo trăsnaie în cap? Am tăcut. Numai că, într-adevăr, mă pregăteau pentru operație. Cu toate că nu ştiam ce e aceea o operație – încă nu mă atinsese bisturiul niciodată, acum am o întreagă hartă geografică pe corp –, am ghicit despre ce era vorba. Am ascuns prosopul acela mare sub pernă şi-am aşteptat să adoarmă toți. Paturile erau de fier: m-am gândit să leg prosopul de rama patului şi să mă înăbuş. Dar tuşa Maşa nu s-a clintit de lângă mine toată noaptea. M-a păzit pe mine, tânără cum eram. N-a adormit… M-a păzit să nu fac vreo prostie… Între timp, medicul meu de salon, un tânăr locotenent, se ținea scai de directorul spitalului: – Lăsați-mă să încerc! Vă rog, lăsați-mă să încerc!... – Ce să încerci, măi băiete?! Un deget e de pe acum negru. Fata are nouăsprezece ani şi, din pricina noastră, poate muri cu zile. Medicul meu de salon era împotriva operației, propunea un alt procedeu, nou pentru vremea aceea. Se introduce, cu un ac special, oxigen sub piele. Oxigenul hrăneşte țesuturile. Nu ştiu să vă spun exact despre ce-i vorba, nu-s medic... Și în cele din urmă, a izbutit să-l convingă pe directorul spitalului. Nu mi-au mai tăiat piciorul. M-au tratat prin metoda aceea. Și, peste două luni, începusem deja

156

Svetlana Aleksievici

să umblu. În cârje, fireşte, picioarele îmi erau ca nişte cârpe, n-aveam nici un sprijin în ele. Nu le simțeam, le vedeam numai. Apoi am învățat să umblu şi fără cârje. Toți spuneau că m-am născut a doua oară. După spitalizare, trebuia să plec în convalescență. Unde? La cine? M-am reîntors în unitatea mea, la tunul meu. Acolo am intrat în partid. La nouăsprezece ani… Ziua Victoriei m-a prins în Prusia Orientală. De câteva zile era acalmie, nimeni nu mai trăgea, şi deodată, în toiul nopții, cineva strigă: «Alarmă!» Am sărit toți în picioare, buimaci de somn. Și atunci răsună o voce: «Victorie! Au capitulat!» Că nemții capitulaseră, naiba să-i ia! Dar victoria ne-a electrizat. «Războiul s-a sfârşit! Războiul s-a sfârşit!» Toți au început să tragă, care din ce avea: pistol-mitralieră, carabină, pistol... Trăgeau şi tunurile... Unul îşi ştergea lacrimile, altul dănțuia: «Sunt viu! Sunt viu!» Al treilea se prăbușise la pământ și îmbrățișa țărâna, pietrele… de bucurie… Pe urmă, comandantul ne-a spus: – Ei bine, aflați că nimeni nu se demobilizează până nu plătiți muniția. Ce naiba ați făcut? Câte proiectile ați irosit ca zevzecii? Nouă ni se părea că pe pământ va fi de-acum întotdeauna pace, că nimeni n-o să mai vrea niciodată război, că toate proiectilele trebuiau distruse. La ce mai foloseau? Ne săturaserăm să tot urâm. Ne săturaserăm de tras. Și cât de mult voiam acasă! Cu toate că nu mai aveam acolo pe nimeni, nici mamă, nici tată. Casa e ceva mai mare decât oamenii care trăiesc în ea, mai mare decât însăși casa, construcția. E ceva… Omul trebuie să aibă casa lui… Mă închin până la pământ dinaintea mamei mele vitrege. M-a întâmpinat ca o adevărată mamă. De fapt, aşa i-am şi spus după aceea: «mamă». Mă așteptase, din toată inima. Asta, cu toate că directorul spitalului apucase să-i scrie că-mi amputaseră piciorul şi că au să



Războiul nu are chip de femeie

157

mă aducă acasă invalidă. Ca să fie pregătită. Îi făgăduiseră că, după ce am să rămân o vreme la ea, o să mă ia statul în grijă... Dar ea voia să mă întorc acasă... Și m-a aşteptat... Semănam foarte mult cu tata… Am plecat pe front având între optsprezece şi douăzeci de ani, ne-am întors femei între douăzeci şi douăzeci şi patru. La început, mare bucurie mare, dar apoi ne-a cuprins spaima: ce aveam să facem în viața civilă? Colegele noastre apucaseră să termine facultăți, dar noi? Fără rost, fără profesie... Tot ce ştiam era să luptăm... Voiam să ne despărțim cât mai repede de război. Din manta mi-am croit numaidecât un palton, i-am mutat nasturii. Am vândut la talcioc cizmele din foaie de cort şi mi-am cumpărat pantofi. Când mi-am pus, prima oară după atâta timp, o rochie, m-au podidit lacrimile. Eu însămi nu mă recunoşteam în oglindă: de, purtasem patru ani numai pantaloni. Cui puteam să-i mărturisesc că am fost rănită, că suferisem o contuzie? Ia încearcă să spui: cine te mai angajează, cine te mai ia de nevastă? Tăceam mâlc. Nu spuneam nimănui că luptaserăm pe front. Atâta doar că țineam legătura între noi, ne scriam scrisori. Abia mult mai târziu au început să ne trateze cu oarecare respect, după vreo treizeci de ani… Să ne invite la întâlniri… La început am tăcut, nu purtam nici măcar decorațiile. Bărbații le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroii, logodnicii, războiul fusese al lor: pe noi, lumea ne privea cu alți ochi. Cu alți ochi… Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria.. Ne-au înlocuit-o pe furiș cu fericirea obișnuită a femeilor. N-au împărțit victoria cu noi. Și mi-a fost ciudă… Nu înțelegeam… Pentru că, pe front, bărbații s-au purtat extraordinar de frumos cu noi, ne ocroteau întotdeauna, pot spune că nici n-am văzut în viața civilă asemenea atitudine față de femei. Când ne retrăgeam şi apucam un ceas de odihnă, îmi amintesc, ei se culcau în bluze pe pământul gol, ne dădeau mantalele

158

Svetlana Aleksievici

nouă: «Fetele... Acoperiți fetele!...» Dacă găseau pe undeva vreo bucățică de vată ori de bandaj, ni le dădeau: «Ţine, o să ai nevoie...». Împărțeau cu noi şi ultimul pesmet. N-am văzut, pe front, din partea bărbaților, nimic altceva decât bunătate şi căldură. Iar după război? Am tăcut… am tăcut… Ce mă împiedica să-mi amintesc? Amintirile erau insuportabile…... Eu şi cu soțul meu, când ne-am demobilizat şi am ajuns la Minsk, n-aveam nimic, nici măcar un cearşaf, o lingură, o furculiță… Două mantale și două bluze. Am găsit o hartă, o hartă pe suport de bumbac, şi am descoperit că era foarte bună de cearşaf… O hartă mare… Da, primul nostru cearşaf... Mai târziu, când s-a născut fiică-mea, am tăiat-o şi-am făcut din ea scutece. Harta asta… Îmi amintesc până astăzi: era harta politică a lumii... Iar fata dormea într-un geamantan… Un geamantan de carton, cu care soțul meu se întorsese de pe front, servea drept pătuț. N-aveam nimic în casă afară de iubire. Așa vă spun… Într-o zi vine bărbatu-meu: – Hai, măicuță, zice, am văzut undeva un divan vechi, aruncat... Ne-am dus noaptea după el, să nu ne vadă nimeni. Și cât ne-am mai bucurat de divanul acela! Am fost, totuşi, fericiți. Eu aveam atâtea prietene! Vremurile erau grele, dar nu ne dădeam bătute. Fierbeam câțiva cartofi şi fuga la telefon: «Am primit zahărul. Vă aşteptăm la ceai»... N-aveam nimic pe noi, n-aveam nimic în casă, nu tu cristale, nu tu covoare… nimic… dar eram fericiți. În primul rând, pentru că eram vii. Vorbeam, râdeam, mergeam pe străzi... Eu mă uitam tot timpul în jur, admiram priveliștea, deși nu aveam ce să admir – peste tot numai ziduri zdrobite, chiar și copacii erau scâlciați. Dragostea şi compasiunea pentru oameni ne încălzeau. Oamenii erau, pe atunci, foarte necesari unul altuia. Pe urmă abia am început să ne despărțim,



Războiul nu are chip de femeie

159

fiecare cu ale lui, cu casa lui, cu familia lui, dar pe atunci eram încă împreună. Umăr la umăr, ca în tranșee, pe front... Acum, sunt deseori invitată la întâlniri la muzeul militar... Mă roagă să fac pe ghidul. Acum da. După patruzeci de ani. Patruzeci. De curând, am vorbit în fața unui grup de tineri italieni. Și să vedeți ce m-au întrebat: La ce doctor m-am tratat? Nu știu de ce, voiau să afle dacă am apelat la vreun psihiatru. Și ce visez? Mai visez războiul? Vezi Doamne, femeia rusă care a luptat cu arma în mână este pentru ei o enigmă. Ce fel de femeie e asta care nu numai a salvat, a legat răni, ci a tras ea însăși, a aruncat grenade… A ucis bărbați… Și ce i-a mai interesat: dacă m-am măritat după război. Dintr-un motiv sau altul, erau încredințați că nu. Că sunt singură. Le-am răspuns râzând: – Toți şi-au adus din război felurite trofee... Eu l-am adus pe bărbatu-meu... Am o fată. Și uite că-mi cresc şi nepoții... Nu ți-am vorbit de iubire… Deja nu mai pot, nu mă mai ține inima. Altă dată… Dar iubire a fost! A fost! Poate oare omul să trăiască fără iubire? Poate să supraviețuiască? Pe front s-a îndrăgostit de mine comandantul de batalion… M-a păzit tot războiul, n-a lăsat pe nimeni să se atingă de mine, când s-a demobilizat m-a căutat la spital. Atunci mi-a mărturisit… Ei, dar despre dragoste altă dată… Mai vino, vino neapărat! Ai să-mi fii ca a doua fiică. Fireşte, aş fi vrut mai mulți copii, îmi plac mult copiii. Dar n-am făcut decât o fată… Fetița mea… N-am avut nici sănătate, nici puteri. N-am putut nici să învăț – am fost deseori bolnavă. Picioarele, tot timpul picioarele… Tot timpul îmi dau de furcă… Am lucrat, până la pensie, ca laborantă la Institutul Politehnic, dar toată lumea mă iubea. Și profesorii, și studenții. Pentru că am avut în mine multă dragoste, multă bucurie.

160

Svetlana Aleksievici

Așa înțelegeam eu viața, numai așa voiam să trăiesc după război. Dumnezeu nu l-a făcut pe om ca să tragă, l-a făcut ca să iubească. Tu ce crezi? Acum doi ani ne-a vizitat şeful nostru de stat-major, Ivan Mihailovici Grinko. E de mult la pensie. Chiar la masa asta am stat şi tot plăcinte i-am servit... Au depănat, cu soțul meu, amintiri, inclusiv despre fetele noastre: le țineau minte pe nume. Și deodată m-am pus pe bocit: – Cinste, ziceți? Onoruri? Numai că fetele noastre au rămas, cele mai multe, singure, puține au, chiar şi acum, locuința lor proprie: toată viața în apartamente comune!... Cui i-a fost milă de ele? Cine le-a apărat? Unde v-ați ascuns toți după război? Trădătorilor!... Șeful statului-major şedea chiar unde stai dumneata. – Să mi-l arăți, zice el bătând cu pumnul în masă, pe ăla care te-a jignit cu ceva! Să mi-l arăți numai! Și-a cerut iertare: Valea, nu pot să-ți ofer nimic, afară de lacrimi. Dar nu e nevoie să-i fie cuiva milă de noi. Suntem mândre. N-au decât să scrie și să rescrie istoria de zece ori. Cu sau fără Stalin. Întotdeauna faptul că am învins va rămâne! Și suferințele noastre vor rămâne. Tot ce am suferit. Nu sunt numai vechituri și cenușă. Asta e viața noastră. Gata, nu mai vorbesc…“ Înainte de plecare, oricât am refuzat, m-au silit să iau un pachet cu colțunaşi: „Sunt siberieni. Nu-s din cei obișnuiți. N-ai să găsești așa ceva prin magazine... Și mi-au mai dat o lungă listă cu adrese şi numere de telefon: Toate o să se bucure să te vadă. Te așteaptă. Cum să-ți spun: e cumplit să-ți amintești, dar e și mai groaznic să nu-ți amintești.“ Acum înțeleg de ce femeile acestea vorbesc până la urmă…

„NOI AM PRIMIT MEDALII MICI...“

Îmi deschid dimineața cutia poștală… Poşta mea personală aduce cu aceea a unui comisariat militar sau muzeu: „Primiți salutul aviatoarelor din regimentul Marinei Raskova...“, „Vă scriu îndeplinind însărcinarea partizanelor din brigada Jelezneak...“, „Vă felicită combatantele mişcării clandestine din Minsk... Vă dorim mult succes în munca pe care o faceți…“, „Vă scriu în numele ostaşilor din detaşamentul de spălătorie de campanie...“ De-a lungul căutărilor mele m-am izbit doar de câteva refuzuri categorice: „Nu, e ca un vis urât… Nu pot!“ Sau: „Nu vreau să-mi amintesc! Nu vreau! Multă vreme m-am chinuit să uit…“ Mi-a rămas în minte încă o scrisoare, ce nu avea adresa expeditorului: „Soțul meu, care a primit mai multe ordine Slava, a zăcut zece ani în lagăre după război… Așa și-a întâmpinat patria eroii. Pe învingătorii ei! I-a scris într-o scrisoare unui coleg de facultate că îi e greu să fie mândru de victoria noastră, fiindcă și pământul nostru, și al altora e plin de trupurile rușilor morți. Am umplut totul de sânge. A fost arestat imediat… I-au smuls galoanele…

162

Svetlana Aleksievici

S-a întors din Kazahstan după moartea lui Stalin… Bolnav. N-avem copii. N-am nevoie să-mi amintesc de război, toată viața mea a fost o luptă…“ Puține se încumetă să-şi aştearnă pe hârtie amintirile, și nu toate reușesc să încredințeze hârtiei simțămintele și gândurile lor. „Mă împiedică lacrimile…“ (A. Burakova, sergent, transmisionist radio). Și corespondența îmi aduce, în pofida aşteptărilor, doar noi adrese şi nume. „Am suficient metal în corp… O schijă de pe urma unei răni primite la Vitebsk mi s-a aciuat într-un plămân la trei centimetri de inimă. O alta – în plămânul drept. Două – în regiunea stomacului... Iată adresa mea… Veniți! Nu pot să scriu mai departe, nu mai văd de lacrimi…“ V. Gromova, instructor sanitar „N-am decorații mari. Numai câteva medalii. Nu ştiu dacă o să vă intereseze viața mea, dar aş vrea s-o povestesc cuiva...“ V. Voronova, telefonistă „… Locuiam, cu soțul meu, în Orientul Îndepărtat, la Magadan. El lucra ca şofer, eu eram controloare. De cum a început războiul, am cerut amândoi să plecăm pe front. Ni s-a răspuns să stăm în banca noastră, că suntem foarte necesari acolo. Atunci am trimis o telegramă pe numele lui Stalin, în care spuneam că donăm cincizeci de mii de ruble pentru construirea unui tanc şi că vrem amândoi să plecăm pe front. Am primit un mesaj de mulțumire din partea guvernului. În ’43, ne-au trimis la şcoala tehnică de tancuri din Celeabinsk, pe care am terminat-o ca externi.



Războiul nu are chip de femeie

163

Acolo am primit și un tanc. Eram amândoi mecanici şi şoferi categoria întâi, or, în tanc e nevoie doar de un mecanic-conductor. Comandamentul a hotărât să mă numească pe mine comandantul unui tanc IS-122, iar pe soțul meu – mecanic-conductor. Aşa am ajuns până în Germania. Ambii am fost răniți şi decorați. Erau multe fete pe tancuri uşoare, dar pe un tanc greu n-a fost nimeni, afară de mine. Uneori mă gândesc: ar trebui să-i povestesc viața mea vreunui scriitor. Eu singură nu știu să scriu cum ar trebui...“ A. Boiko, sublocotenent, tanchistă „... În ’42 am fost numit comandant de divizion. Comisarul de regiment m-a prevenit: – Ai în vedere, căpitane, că nu preiei un divizion obişnuit. Mai bine de jumătate din efectiv sunt fete, or, asta implică o atitudine specială şi griji deosebite. Știam, desigur, că în armată fac serviciul şi fete, dar nu-mi imaginam prea bine ce însemna asta. Noi, ofițerii de carieră, priveam cu oarecare îndoială capacitatea «sexului slab» de a-şi însuşi arta militară, care a fost dintotdeauna fieful bărbaților. Mă rog, surori medicale, asta era ceva obişnuit. Ele se afirmaseră încă în Primul Război Mondial, apoi în războiul civil. Dar ce să facă fetele în artileria antiaeriană, unde trebuie cărate proiectile de peste cincisprezece kilograme? Cum să le amplasezi în baterie, unde există un singur adăpost, iar în echipă sunt şi bărbați? Trebuie să stea ceasuri întregi lângă aparate, pe sprijinitoare de metal: scaunele tunurilor sunt tot din fier – or, ele sunt fete, n-au voie! În fine, unde să-şi spele şi să-şi usuce părul? O situație cu totul neobişnuită, ridicând un întreg şir de probleme... Am început prin a inspecta bateriile, să văd ce şi cum. Mărturisesc: nu prea mă simțeam în apele mele.

164

Svetlana Aleksievici

O fată cu carabina pe umăr în post, o fată cu binoclu în turnul de observație, or, eu venisem din linia întâi, de pe front. Și apoi, erau atât de diferite una de alta – timide, temătoare, fandosite, voluntare, agresive... Nu oricine se poate supune disciplinei militare, firea feminină respinge ordinea specifică în armată. Ba a uitat ce i-ai ordonat să facă, ba a primit o scrisoare de acasă şi a bocit toată dimineața. O pedepseşti, altă dată îți anulezi propria sancțiune, că, de, ți-e milă. «Am încurcat-o cu nația asta!» îmi spuneam. Dar curând a trebuit să-mi lepăd toate îndoielile. Fetele au devenit soldați excelenți. Am parcurs cu ele un drum teribil. Treceți pe la mine! Avem ce vorbi…“ A. Levițki, fost comandant al Divizionului 5 din Regimentul de Artilerie Antiaeriană 784 Adresele sunt din cele mai diverse: Moscova, Kiev, oraşul Apşeronsk din ținutul Krasnodar, Vitebsk, Volgograd, Ialutorovsk, Suzdal, Galici, Smolensk... Cum să cuprinzi totul? Țara e uriașă. Mi-a venit în ajutor întâmplarea. O sugestie neașteptată. Într-o zi, poşta mi-a adus o invitație din partea veteranilor Armatei LXV, a generalului P.I. Batov: „Ne adunăm de obicei pe 16–17 mai la Moscova, în Piața Roşie. Și asta de mulți ani: e o tradiție şi un ritual. Vin toți cei pe care-i mai ajută puterile. Vin din Murmansk şi din Karaganda, de pretutindeni. Din toată Patria noastră necuprinsă… Într-un cuvânt, vă aşteptăm...“ … Hotelul Moskva, luna mai, luna Victoriei. Peste tot oamenii se îmbrățișează, plâng, se fotografiază. Nu se mai înțelege unde sunt flori strânse la piept și unde sunt ordine și medalii. Mă las purtată de acest curent, care mă ridică și mă poartă, mă trage nestăpânit după el, și curând mă trezesc într-o lume aproape necunoscută.



Războiul nu are chip de femeie

165

Pe o insulă necunoscută. Printre oameni pe care îi cunosc și nu-i cunosc, dar despre care știu un lucru: îi iubesc. De obicei, se pierd printre noi, neobservați, pentru că dispar deja, sunt din ce în ce mai puțini, noi suntem tot mai mulți, dar o dată pe an se adună la un loc, ca să se întoarcă măcar pentru o clipă în timpul lor. Iar timpul lor sunt amintirile. La etajul al şaselea, în camera 52, s-a adunat Spitalul 5257. În capul mesei, Aleksandra Ivanovna Zaițeva, medic militar, căpitan. Se bucură să mă vadă și îmi face cunoştință cu toate, ca și cum ne-am ști de mult. Iar eu i-am bătut la ușă cu totul întâmplător. La nimereală. Îmi notez: chirurgul Galina Ivanovna Sazonova, medicul Elizaveta Mihailovna Aizenștein, surorile medicale Valentina Vasilievna Lukina, Anna Ignatievna Gorelik, Nadejda Fiodorovna Potujnaia, Klavdia Prohorovna Borodulina, Elena Pavlovna Iakovleva, Anghelina Nikolaevna Timofeeva, Sofia Kamaldinovna Motrenko, Tamara Dmitrievna Morozova, Sofia Filimonovna Semeniuk, Larisa Tihonovna Deikun. Despre păpuși și puști „Ah, fetelor, cât e de parșiv războiul acesta!... Dacă-l privești cu ochii noștri, ai muierilor… Atunci e mai rău ca orice pe lume. De asta pe noi nu ne întreabă nimeni…“ „Vă aduceți aminte, fetelor, cum râdeau soldații de noi în marfar? Vă mai amintiți cum țineam carabinele în brațe, nu așa cum trebuie, ci… Nici n-aş mai şti să vă arăt cum… Ca pe nişte păpuşi?...“ „Oamenii plângeau, strigau «război!» Iar eu mă gândeam: «Ce fel de război, dacă noi, la institut, avem mâine

166

Svetlana Aleksievici

examen? Examenul e foarte important. Ce război poate să vină?» Iar peste o săptămână au început bombardamentele: deja salvam oameni. Trei ani de medicină înseamnă ceva în asemenea vremuri. Dar în primele zile am văzut atâta sânge, încât a început să mi se facă frică de el. Halal «semimedic»! Halal «foarte bine» la practică! Fetelor, v-am povestit… Când s-a terminat bombardamentul, am văzut cum pământul se mișcă înaintea mea. Mă reped acolo și încep să sap. Am pipăit cu mâinile o față, păr… Era o femeie… Am scos-o de sub moloz și m-a bufnit plânsul deasupra ei. Dar ea, când a deschis ochii, n-a întrebat ce pățise, ci s-a îngrijorat: – Unde mi-e geanta? – La ce vă trebuie acum geanta? O găsim noi. – Am acolo toate actele. Nu se gândea cum se simte, dacă mai era întreagă, ci unde-i sunt carnetul de partid și livretul militar. M-am apucat imediat să-i caut geanta și am găsit-o. Ea și-a pus-o pe piept și a închis ochii. Curând a venit o ambu­ lanță și am urcat-o înăuntru. Am mai verificat o dată să aibă geanta. Iar seara, când am ajuns acasă, i-am povestit mamei întâmplarea și i-am spus că m-am hotărât să plec pe front…“ „Ai noștri se retrăgeau… Toate am ieșit în drum… Trece pe lângă noi un soldat mai în vârstă, se oprește lângă casa noastră și i se închină mamei până la pământ: – Iartă-mă, măicuță!... Păzește fata! Ah, păzește fata! Aveam pe atunci șaisprezece ani și o coadă lungă și groasă… Și niște gene negre, uite-așa!...“ „Îmi amintesc cum am plecat noi pe front… Un camion de fete, un camion mare, cu prelată. Era noapte,



Războiul nu are chip de femeie

167

întuneric, şi crengile arborilor răpăiau în prelata aceea. Ne-a cuprins o spaimă!... Aveai impresia că sunt gloanțe, că ne mitraliază... Odată cu războiul s-au schimbat și cuvintele, și sunetele… Războiul… Eh, dar noi le purtăm acum pe toate cu noi! Spui «mama» și e un cu totul alt cuvânt, spui «casă» și e, la fel, cu totul altfel. Li s-a adăugat ceva. Mai multă iubire, mai multă teamă. Și încă ceva… Dar din prima zi am fost convinsă că n-au cum să ne învingă. Avem o țară atât de mare! Nesfârșită…“ „Eu am fost «fetița mamei» – încă nu părăsisem niciodată oraşul natal, nu rămăsesem peste noapte în casa altcuiva – şi am nimerit, ca medic secund, într-o baterie de aruncătoare. Ce-am putut să pățesc!... Începeau aruncătoarele să tragă – deodată mă simțeam surdă. Aveam senzația că, dintr-o clipă în alta, am să fiu arsă de vie. Mă aşezam pe jos şi începeam să şoptesc: «Mamă, măicuță... Măiculiță...!» Eram într-o pădure. Dimineața, când ieşeam afară, linişte şi pace, rouă pe frunzele arborilor. Mă gândeam: «Oare într-adevăr e război? Când totul împrejur e atât de frumos?...» Ni s-a spus să ne îmbrăcăm în uniformă. Eu aveam un metru cincizeci. Am intrat în pantalonii pe care mi i-au dat cu totul, fetele chiar m-au legat deasupra, ca pe un sac. Aşa că am continuat să umblu în rochia mea, ascunzându-mă de şefi. În cele din urmă am făcut carceră pentru încălcarea disciplinei militare...“ „N-aş fi crezut niciodată că am să pot dormi mergând. Mărşăluieşti în front şi dormi, te izbeşti de cel din față, te trezeşti pentru o clipă şi adormi la loc. Somnul soldatului e întotdeauna dulce. Odată, pe întuneric, am luat-o nu înainte, ci în lături, mergeam pe un câmp, mergeam

168

Svetlana Aleksievici

şi dormeam. Până am căzut într-un şanț. Atunci m-am trezit şi-am luat-o la goană după ai noştri. Soldații făceau popas, se așezau pe jos… Aveau o singură țigară răsucită la trei oameni. Până fuma primul, ceilalți doi dormeau. Ba apucau chiar și să sforăie…“ „N-am să uit niciodată: mi s-a adus un rănit, l-au coborât de pe targă. Cineva l-a luat de mână: – Cu ăsta n-aveți treabă, e mort. Ceilalți au plecat. Și odată rănitul scoate un suspin! M-am aşezat în genunchi lângă el: respira încă. Încep să plâng şi urlu: – Doctorul! Chemați doctorul! Au alergat după doctor. Omul dormea. Îl ridică, îl zgâlțâie, dar el cade îndărăt pe pat, ca un snop, atât de adânc dormea. Nu l-au putut trezi nici cu amoniac. Înainte de asta, nu dormise trei zile şi trei nopți la rând. Dar iarna, când veneau răniții grav… Bluzele le stăteau scândură pe ei – de sânge și de apa înghețată, cizmele impermeabile erau pline de sânge cu gheață, nici nu le puteam tăia. Și toți erau reci ca niște leșuri. Ne uitam pe fereastră – iarna era de o frumusețe de nedescris. Brazii albi, parcă fermecați. Uitam pentru o secundă de toate… Și pe urmă iarăși…“ „Îmi amintesc de un batalion de schiori, alcătuit în totalitate din proaspeți absolvenți de liceu. Îi cosiseră cu mitralierele... Îl aduc pe unul rănit, plângea. Eram de aceeaşi vârstă cu ei, dar, nu ştiu de ce, ne consideram deja mai mature. Îl îmbrățişez. – Copilul meu drag!... El: – Ia să fi fost acolo cu noi: nu mi-ai mai fi zis «copil»! Era pe moarte şi toată noaptea a strigat: «Mamă!... Mamă!...» Erau și doi băieți din Kursk, le ziceam



Războiul nu are chip de femeie

169

«privighetorile». Vii să-l scoli, el doarme, cu baloane de salivă pe buze. Într-adevăr «cu caş la gură»...“ „Stăteam zile şi nopți de-a rândul lângă masa de operație... Stai în picioare, şi mâinile îți cad fără voie de-a lungul corpului. Se întâmpla să te izbeşti cu fruntea de rănitul pe care-l operai. Să dormim! Să dormim! Să dormim! Ni se umflau picioarele, nu mai încăpeau în cizme, iar ochii oboseau într-atât, încât nu-i mai puteai închide... Războiul meu are trei mirosuri: de sânge, de cloroform și de iod...“ „Oooh! Dar rănile… Larg căscate, adânci, sfîșiate… Să-ți ieși din minți, nu alta… Schije de gloanțe, de grenade, de obuze în cap, în intestine – în tot corpul. Odată cu metalul scoatem din carne nasturi soldățești, bucăți de manta, de bluză, de centură. Unuia, îmi amintesc, întreg pieptul îi era întors pe dos, i se vedea inima... Îi bătea încă, dar el era pe moarte... Îi fac ultimul pansament şi abia mă rețin să nu izbucnesc în hohote de plâns. «Să termin cât mai repede», mă gândeam, «să mă retrag într-un colțişor şi să urlu pe săturate». – Mulțumesc, surioară, zice el şi-mi întinde un fel de insignă metalică. Mă uit – două săbii încrucişate şi o carabină. – De ce mi-o dai? îl întreb. – Mama mi-a spus că talismanul ăsta mă va salva. Nu mai am nevoie de el. Poate tu eşti mai norocoasă... Atât a mai zis şi s-a întors cu fața la perete. Seara aveam sânge în păr, îmi pătrundea prin halat până la piele, era peste tot pe bonete, pe măști. Negru, lipicios, amestecat cu tot ce este în corpul omului. Cu urină, cu fecale… Altă dată mă cheamă câte unul:

170

Svetlana Aleksievici

– Surioară, mă doare piciorul... Numai că nu mai avea piciorul acela... Cel mai cumplit era să cari morți. O pală de vânt îi ridică cearşaful de pe chip şi el se uită la tine. Nu puteam să-i duc, dacă aveau ochii deschiși, îi închideam...“ „Mi-au adus un rănit complet învelit în bandaje, era rănit la cap, nu se vedea mai nimic din el. Dar, pesemne, i-am amintit de cineva. Îl aud că mă cheamă: – Larisa... Larisa... Larocika...! Probabil fata pe care o iubea. Știam că nu-l întâlnisem niciodată, dar mă chema. M-am apropiat, nu înțelegeam ce se petrece. Toți se uitau la mine. – Ai venit? Ai venit? I-am luat mâna într-a mea şi m-am aplecat spre el. – Știam că ai să vii... Mi-a şoptit ceva, numai el ştia ce, eu nu înțelegeam nimic. Până astăzi, când îmi amintesc de întâmplarea asta, mă podidesc lacrimile. – Când am plecat pe front, zice, n-am apucat să te sărut. Sărută-mă...! M-am aplecat mai mult şi l-am sărutat. Am văzut cum i-a lunecat din ochi o lacrimă şi s-a prelins în bandaj... Asta a fost tot. A murit în câteva clipe...“ Despre moarte și uimirea în fața morții „Oamenii nu voiau să moară... Dădeam fuga la fiecare geamăt, la fiecare strigăt. Un rănit, simțind că moare, s-a agățat de umerii mei şi nu-mi mai dădea drumul. I se părea că, dacă are pe cineva alături, o soră medicală, viața n-o să-l mai părăsească. Se ruga: încă cinci minute să mai trăiască, încă două minute... Unii mureau neauziți, în tăcere, alții strigau: «Nu vreau să mor!...» Înjurau de mamă… Unul a început deodată să cânte… Un cântec



Războiul nu are chip de femeie

171

moldovenesc… Omul moare, dar nu crede, nu poate crede că se stinge. Iar tu vezi cu ochii cum îi coboară pe frunte, de sub păr, culoarea galbenă. Coboară ca o umbră, se strecoară încet sub haine... Peste câteva clipe omul zace mort, dar pe chipul lui citeşti un fel de uimire, de parcă s-ar gândi: «Cum adică am murit? Chiar am murit?» Cât timp mai aude… Până în ultimul moment îi spui că nu, nici vorbă să moară, îl săruți, îl îmbrățişezi: «Ce-i cu tine? Linişteşte-te...!» E deja mort, cu ochii ațintiți în tavan, iar eu tot îi șoptesc ceva… Îl mângâi… Numele, da, numele le-am uitat, dar chipurile lor îmi stăruie până astăzi în minte...“ „Ne vin răniți… Îi văd că plâng… Plâng nu de durere, ci de neputință. E prima lor zi pe front, unii n-au apucat să tragă nici măcar o dată. N-au pus mâna pe puști, pentru că în primii ani armele erau prețioase ca aurul. În timp ce nemții aveau tancuri, aruncătoare de mine, avioane. Le cădeau tovarășii, și ei le luau puștile. Grenadele. Plecau la luptă cu mâinile goale… Ca la trântă… Și dădeau peste tancuri…“ „Când mureau… Cum se uitau la noi… Cum se uitau…“ „Primul meu rănit… Glonțul îi nimerise în gât, a mai trăit câteva zile, dar nu mai putea vorbi… Când se amputează o mână sau un picior, nu curge sânge... Apare numai carnea crudă şi albă, sângele abia după aceea. Nici astăzi nu pot tăia în bucăți o găină, dacă are carnea albă... Simt numaidecât gustul sărat al sângelui în gură...“ „Nemții nu luau femeile-soldat prizoniere… Le îm­ pușcau pe loc. Sau le duceau în fața frontului lor și le arătau: uitați-vă, pasămite, nu-s femei, ci niște monștri.

172

Svetlana Aleksievici

Și noi păstram întotdeauna două gloanțe – două, pentru cazul că nu nimereai din prima. O soră dintre ale noastre a căzut prizonieră. A doua zi, când am recucerit satul acela, peste tot zăceau cai morți, motociclete, transportoare blindate. Am găsit-o și pe ea: avea ochii scoşi, sânii retezați. O trăseseră în țeapă. Ger, trupul îi era alb, alb şi părul complet cărunt... Și fata avea nouăsprezece ani... I-am găsit în raniță scrisorile de acasă și o pasăre mică verde, de cauciuc. O jucărie de copil…“ „Ne retrăgeam, ne bombardau. În primul an ne-am retras întruna. Piloții fascişti zburau «la firul ierbii», vânau fiecare om. Întotdeauna ți se pare că zboară după tine. Fugeam… Și îl văd și-l aud cum zboară spre mine. Îl văd pe pilot, îi disting chipul. Și el vede că eram nişte fete… Un convoi sanitar… El zboară razant în lungul căruțelor, ba mai şi zâmbeşte insolent. Mi-au rămas în minte zâmbetul acela înspăimântător şi chipul frumos al pilotului... Nu mai pot să îndur… Țip… Alerg într-o porumbişte – el după mine. O iau spre pădure: mă ajunge şi mă țintuieşte la pământ. Dau de niște tufe la lizieră, sar în pădure, într-o grămadă de frunze. Îmi curgea sângele din nas de frică, nu mai ştiam dacă sunt vie sau nu. Slavă Domnului, trăiam!... De atunci nu m-a mai părăsit spaima de avioane. E încă departe, pe cer, dar mie mi-e frică deja, nu mai sunt în stare să mă gândesc la nimic altceva decât la faptul că zboară spre mine şi că trebuie să mă ascund, să mă vâr în gaură de şarpe ca să nu mai văd şi să nu mai aud. Până astăzi nu suport zgomotul produs de avioane. Nici de zburat cu avionul nu-s în stare...“ „Eeeeh, fetelor!...“ „Înainte să înceapă războiul avusesem de gând să mă mărit… Cu profesorul meu de muzică. O poveste



Războiul nu are chip de femeie

173

nebunească. Mă îndrăgostisem de-adevăratelea… Și el… Dar mama nu voia să mă lase: «Ești încă mică!» Curând a început războiul. Am cerut să merg pe front. Voiam să plec de acasă, să devin adult. Ai mei plângeau și-mi făceau bagajele de drum. Șosete groase, lenjerie… Primul meu mort l-am văzut chiar în prima zi… În curtea școlii unde se instalase spitalul a zburat din întâmplare o schijă și l-a rănit mortal pe felcerul nostru. Și m-am gîndit atunci: mama hotărâse că eram prea mică să mă mărit, dar nu ca să plec la război… Mama mea dragă…“ „Abia ne oprim, apucăm să instalăm spitalul, ni se aduc răniți şi deodată ordin: evacuarea. Dintre răniți, pe unii îi luăm cu noi, pe alții nu. N-avem maşini, n-avem oameni. Ne grăbesc: – Lăsați-i aici...! Plecați şi lăsați-i...! Pleci, şi ei se uită la tine. Te petrec cu privirea. Și sunt în ochii lor și împăcare, și ciudă… Ne roagă: «Fraților! Surioarelor! Nu ne lăsați pe mâna nemților! Împușcați-ne!» Doamne, așa un chin! Așa un chin! Cine se poate ridica pe picioare ne însoțeşte. Cine nu, rămâne. Și nu-i mai poți ajuta cu nimic, ți-e şi frică să-i priveşti în ochi. Eram tânără, umblam de colo-colo cu obrajii scăldați în lacrimi... Când am fost în ofensivă, n-am părăsit nici un rănit. Îi luam cu noi chiar şi pe răniții nemți. O vreme de ei m-am ocupat. Mă obişnuisem, îi pansam ca pe oricare alții. Însă, de cum îmi aminteam de anul ’41, de răniții noştri abandonați şi ce făceau cu ei… Cum se purtau cu ei… I-am văzut doar… Juram să nu mă mai ating de nici unul... Dar a doua zi îi pansam din nou...“ „Am salvat oameni… Dar multora le părea foarte rău că sunt medici, că pot doar să opereze şi să panseze, că nu luptă cu armele. Că nu trag. Îmi amintesc… Îmi

174

Svetlana Aleksievici

amintesc sentimentul acesta. Țin minte că pe zăpadă mirosul de sânge se simte foarte puternic… Morții… Zăceau pe câmp. Păsările le scoteau ochii, le ciuguleau fețele, mâinile. Ah, cumplită viață!...“ „Spre sfârşitul războiului, îmi era frică să scriu acasă. Nu scriu, mă gândesc, dacă mă omoară tocmai acum, şi mama o să plângă că, uite, războiul s-a terminat, şi eu am căzut chiar în preajma Victoriei. Nimeni nu vorbea despre asta, dar toți gândeam la fel. Simțeam că vom învinge curând, venise primăvara. Am văzut dintr-odată cerul albastru-albastru...“ „Ce am ținut minte mai ales, ce mi s-a încrustat în memorie? Liniştea, liniştea neobişnuită din corturile cu grav răniți... Răniții cel mai grav... Nu vorbeau între ei. Nu chemau pe nimeni. Mulți erau inconștienți. Dar cel mai adesea stăteau și tăceau. Se gândeau. Priveau undeva într-o parte și se gândeau. Dacă-i strigai, nu auzeau. La ce s-or fi gândit?“ Despre cai și păsări „Mergeam cu trenul, mergeam… Erau în gară eşalonul nostru cu răniți şi un eşalon cu cai. A început bombardamentul, vagoanele au luat foc... Am început să deschidem vagoanele, pentru ca răniții, care puteau, să se adăpostească, dar ei s-au repezit cu toții să salveze caii care ardeau. Când țipă oameni răniți e groaznic, dar nu există nimic mai înspăimântător decât nechezatul unui cal rănit... Caii nu sunt vinovați, ei nu răspund de faptele oamenilor. Nimeni n-a fugit în pădure, toți au dat fuga să scape caii. Oricine putea. Oricine! Vreau să spun că… Avioanele fasciste zburau aproape deasupra pământului. Jos de tot. Apoi m-am gândit că



Războiul nu are chip de femeie

175

piloții nemți trebuie să fi văzut totul, oare nu le-o fi fost ruşine? Ce gândeau ei…“ „Îmi amintesc o întâmplare... Am ajuns într-un sat. La marginea pădurii zăceau câțiva partizani ucişi. Cum își bătuseră joc de ei, nu vă pot spune, nu mă simt în stare. Îi tăiaseră în bucăți… Le scoseseră mațele, ca la porci… Zăceau… Alături, foarte aproape, păşteau nişte cai. Pesemne, caii partizanilor, cu şeile pe ei. Ori fugiseră de la nemți şi se reîntorseseră, ori pur şi simplu fasciştii nu apucaseră să-i ia – nu ştiu. Nu se depărtasră prea tare. Era iarbă grasă şi multă. Și m-am gândit: cum au putut oamenii să se dedea la asemenea sălbăticii în fața cailor? În fața unor animale? Doar caii văzuseră totul...“ „Ardea pădurea, ardeau lanurile de grâu... Lunca fumega. Am văzut vaci și câini care arseseră. Era un miros neobișnuit. Necunoscut. Am văzut… Butoaie cu roșii, cu varză, arse. Ardeau păsările. Caii… Multe… Multe, negre, zăceau pe drumuri. Și cu mirosul acela era greu să te obişnuieşti... Am înțeles atunci că totul poate să ardă… Chiar și sângele arde…“ „În timpul unui bombardament s-a pripășit pe lângă noi o capră. S-a întins în șanț, zăcea alături de noi şi behăia. Când a încetat bombardamentul, a venit cu noi, se tot strângea pe lângă picioarele oamenilor, de, era şi ea vie şi-o cuprinsese spaima. Am ajuns într-un sat și i-am spus unei țărănci: – Ai grijă de ea, e speriată, săraca...! Voiam s-o păzim…“ „În cortul meu erau un neamț şi un tanchist de-al nostru plini de arsuri. Mă apropii de ei:

176

Svetlana Aleksievici

– Cum vă simțiți? – Eu – bine, zice tanchistul, dar neamțul e rău. – Dă-l încolo, zic, ăla e fascist... – Nu, zice, vezi de el, eu n-am nimic. Nu mai erau dușmani, ci oameni, pur și simplu doi răniți care zăceau unul lângă altul. Între ei apărea un simțământ omenesc. Nu o dată am văzut cât de repede se întâmpla asta…“ „Cum era… Ei, da, cum… Vă amintiți… Zburau păsările toamna târziu… Niște stoluri lungi, nesfârșite. Artileria noastră și a nemților bubuie, și ele zboară. Ce să le strigi? Cum să le avertizezi să nu vină încoace, că aici se trage? Cum? Și cădeau păsările, cădeau la pământ…“ „Ne-au adus la bandajat niște nemți din trupele SS… Niște ofițeri. Și vine la mine o soră medicală: – Cum să-i bandajăm? Mai dur sau ca de obicei? – Ca de obicei. Sunt răniți… Și i-am bandajat în mod normal. Doi au fugit pe urmă. Au fost prinși și, ca să nu mai evadeze, le-am tăiat nasturii de la lenjerie…“ „Când au venit şi ne-au spus: «Războiul s-a terminat!», m-am aşezat pe masa cu instrumente sterile. Ne înțeleseserăm cu medicul că, atunci când ni se va spune: «S-a terminat războiul!», o să ne aşezăm pe masa aceea. O să facem, adică, ceva cu totul neobişnuit. De obicei nu lăsam pe nimeni să se apropie de masa cu instrumente sterile. Purtam mănuşi şi mască, halat steril – eu le dădeam tuturor ceea ce le trebuia: tampoane, bisturie... Dar acum m-am așezat pe masa aceea… Care erau visurile noastre? În primul rând, să învingem, în al doilea rând, să rămânem vii. O fată zicea: «Cum se termină războiul, fac o groază de plozi», alta:



Războiul nu are chip de femeie

177

«Eu mă duc la facultate», alta: «Nu mai ies de la coafor. Și am să mă îmbrac trăsnet, o să am grijă de mine». Sau: «Am să-mi cumpăr un parfum frumos. O eșarfă și o broșă». Și iată că a venit și ziua aceea. Și toate au tăcut dintr-odată…“ „Recuceriserăm un sat și căutam de unde să luăm apă. Am intrat într-o curte unde zăriserăm o cumpănă de fântână. Un puț de lemn sculptat… În curte era întins stăpânul casei, împușcat… Iar alături se așezase câinele lui. Ne-a văzut și a început să-și arate colții. N-am priceput dintr-odată, dar ne chema, de fapt. Ne-a dus în casă… Am intrat după el. Pe prag zăceau țăranca și cei trei copilași… Câinele s-a așezat lângă ei și a început să plângă. Plângea de-adevăratelea. Ca un om…“ „Intram în satele noastre, nu mai găseam decât sobele. Atât! În Ucraina am trecut prin sate din care nu mai rămăsese nimic, numai harbuji pe câmp, şi cam asta mâncau oamenii: harbujii aceia, nu mai aveau nimic altceva. Harbuji ne-au dat şi nouă, eliberatorilor… În loc de flori. M-am întors acasă. Mama, cu trei copii şi câinele locuiau într-un bordei. Tocmai mâncau zeamă de lobodă: şi ei, şi câinele... Fierbeau lobodă, mâncau ei, dădeau și câinelui. Și mânca și el… La noi în sat era plin de privighetori înainte de război: după război, timp de doi ani nu le-a mai auzit nimeni, tot pământul era răscolit, până în adânc. «Araseră» bine obuzele. Unde dispăruseră? Nimeni nu ştie. S-au întors la locurile lor abia după trei ani, când oamenii şi-au construit din nou case.“ „Ori de câte ori culeg flori de câmp, îmi amintesc de război. În război n-am cules nici o floare. Iar dacă

178

Svetlana Aleksievici

strângeam buchete, numai la înmormântări… Când ne luam rămas-bun…“ „Eeeh, fetelor, cât de parșiv e războiul ăsta!... Să le pomenim pe camaradele noastre!...“

„N-AM FOST EU ACEEA...“

Ce-mi rămâne cel mai bine în minte? Îmi rămâne glasul încet, deseori nedumerit, al omului. Omul e uimit de el însuși, de ceea ce i s-a întâmplat. Trecutul a dispărut, cu vârtejul lui nebunesc, amețitor, s-a ascuns, dar omul a rămas. A rămas în mijlocul vieții de zi cu zi. Totul în jur e banal, afară de amintirile lui. Acum devin și eu martor. Martor a ceea ce oamenii își amintesc și al modului cum își amintesc, al lucrurilor despre care vor să vorbească sau pe care vor să le uite ori să le împingă în cel mai îndepărtat cotlon al memoriei. Să le pună sub obroc. Martor al disperării că nu-și pot găsi cuvintele, deși vor să reconstituie trecutul în speranța că, de la depărtare, îi pot desluși sensul deplin. Pot vedea și înțelege ceea ce n-au văzut și n-au înțeles atunci. Acolo. Se cercetează pe ei înșiși, se întâlnesc din nou cu propria lor ființă. De cele mai multe ori sunt deja dedublați – omul de atunci și cel de acum, tânărul și bătrânul. Omul din război și cel de după. Cel care trăiește la mult timp după război. Nu mă părăsește nici o clipă sentimentul că aud în același timp două glasuri… Tot la Moscova, la întâlnirea veteranilor Armatei LXV, am cunoscut-o pe Olga Iakovlevna Omelcenko.

180

Svetlana Aleksievici

Camaradele ei purtau rochii primăvăratice şi basmale în culori deschise, numai ea era în uniformă militară. Era înaltă, solidă. Nu vorbea și nu plângea. A tăcut tot timpul, dar cu o tăcere aparte, în care se ghicea mai mult decât în cuvinte. Era ca și cum ar fi vorbit tot timpul cu sine însăși. Nu mai avea nevoie de nimeni. Am făcut cunoştință, apoi am vizitat-o la Poloțk. Și înaintea mea s-a dezvăluit încă o pagină de război care depășește orice fantezie… Olga Iakovlevna Omelcenko, instructor sanitar într-o companie de infanterie: „Talismanul mamei… Mama voia să plec cu ea în evacuare; ştia că țin morțiş să merg pe front şi m-a legat de căruța în care ne îngrămădiserăm lucrurile. Numai că eu m-am dezlegat pe tăcute şi dusă am fost: bucățica aceasta de frânghie mi-a rămas agățată de mână... Refugiu. Toți fugeau din calea nemților. Unde să găseşti un adăpost? Și cum să ajungi la front? Pe drum am întâlnit un grup de fete. Una dintre ele zice: – Aici, aproape, stă mama. Hai la mine! Maică-sa ne deschide, ne măsoară din priviri – eram murdare din cap până în călcâie. – Rămâneți acolo, în antreu! zice. Am rămas. A adus două cazane mari, ne-a silit să ne dezbrăcăm la piele. Ne-am spălat părul cu cenușă (deja săpun nu mai exista) şi ne-am cocoțat pe cuptor. Am dormit neîntoarsă. Dimineața, mama fetei ne-a făcut o supă, a copt şi nişte pâine din tărâțe şi cartofi. Cât de gustoasă ni s-a părut pâinea aceea! Și supa era atât de dulce!... Am rămas acolo patru zile. Femeia ne dădea de mâncare puțin câte puțin, altfel, zicea, vi se apleacă şi – gata cu voi! În a cincea zi ne-a spus:



Războiul nu are chip de femeie

181

– Plecați! Cu puțin înainte trecuse pe la ea o vecină, noi ședeam pe cuptor. Femeia ne-a făcut semn cu degetul să tăcem mâlc. Nu le spusese nici vecinilor că venise fiică-sa, toți ştiau că fata e pe front. Era singurul ei copil, și uite că nu i-a fost milă de ea, nu-i putea ierta ruşinea de a se fi întors acasă. Ne-a trezit dis-de-dimineață, ne-a dat câte o bocceluță cu de-ale gurii, ne-a îmbrățișat pe fiecare şi ne-a spus: – Plecați! – Nici măcar n-a încercat să-și țină fata? – Nu, a sărutat-o și i-a spus: «Taică-tău luptă, du-te și tu să lupți!» Abia pe drum fata mi-a mărturisit că era soră medicală şi abia scăpase din încercuire. Am rătăcit mult, prin diferite locuri, în sfârşit am ajuns la Tambov şi am reuşit să mă angajez la un spital. Era bine acolo, m-am întremat după foamea ce-o îndurasem, ba chiar ajunsesem durdulie. Și, când am împlinit şaisprezece ani, mi s-a spus că de-acum pot şi eu dona sânge, aşa cum făceau surorile şi medicii. Am început să dau în fiecare lună. În spital era tot timpul nevoie de sute de litri, nu ajungea. Donam de două ori câte cinci sute de centimetri cubi, câte o jumătate de litru de două ori pe lună. Primeam, ca să-mi refac forțele, o rație specială de alimente: un kilogram de zahăr, un kilogram de griş, un kilogram de salam. M-am împrietenit cu o femeie, tuşa Niura. Avea şapte copii, şi bărbatul ei căzuse încă la începutul războiului. Băiatul cel mai mare era de unsprezece ani. Într-o bună zi se dusese după alimente şi pierduse cartelele, aşa că le dădeam lor şi rația mea. La un moment dat, un doctor îmi spune: – Hai, zice, să-ți scriem adresa, poate cândva te caută cel pe care l-ai înviat. Am notat adresa pe un bilețel şi l-am prins de flacon.

182

Svetlana Aleksievici

Și, după un timp, trecuseră vreo două luni, nu mai mult – tocmai ieşisem din schimb şi mă culcasem –, simt că mă zgâlțâie cineva. – Scoală-te! A venit frate-tău. – Ce frate? N-am nici un frate! Dormitoarele noastre erau la ultimul etaj, am coborât, mă uit în hol: un tânăr locotenent, foarte chipeş. Întreb: – Cine o caută pe Omelcenko? – Eu, zice. Și-mi arată bilețelul acela. Sunt fratele tău de sânge. Îmi adusese două mere, o cutiuță cu bomboane – pe vremea aceea nu puteai găsi nicăieri aşa ceva. Dumnezeule, ce bune au putut fi bomboanele acelea! M-am dus la directorul spitalului. – A venit frate-meu... Mi-a dat o învoire. Tânărul zice: – Hai la teatru! Nu fusesem în viața mea la teatru, acum mergeam, şi încă însoțită de un băiat. Era băiat frumos, ofițer! Peste câteva zile a plecat, fusese repartizat pe frontul Voronej. Când a trecut să-şi ia rămas-bun, am deschis fereastra şi i-am făcut semn cu mâna. Nu mai primisem învoire: veniseră prea mulți răniți... Nu primeam scrisori de la nimeni, n-aveam nici măcar o idee de ce înseamnă să primeşti o scrisoare. Și deodată mă pomenesc cu un plic triunghiular... Îl deschid şi citesc: «Prietenul dumneavoastră..., comandant de grupă de mitraliori... a căzut vitejeşte pe câmpul de luptă». Era fratele meu de sânge. Cum fusese crescut la casa de copii, adresa mea era, pesemne, singura pe care o avusese notată. Adresa mea… Când plecase, mă rugase insistent să rămân la spitalul acela, pentru ca, după război, să mă poată găsi mai lesne. „În război e ușor să te pierzi“, se



Războiul nu are chip de femeie

183

temea el. Nu trecuse nici o lună de atunci... M-a cuprins groaza... A fost ca o lovitură în inimă… Am hotărât să merg cu orice preț pe front, să mă răzbun pentru sângele meu, ştiam că undeva se vărsase sângele meu... Numai că nu era defel uşor să pleci pe front. Am înaintat trei rapoarte directorului, a patra oară m-am înființat personal la el şi i-am spus: – Dacă nu-mi dați voie să plec pe front, fug. – Bine, zice, dacă eşti atât de îndărătnică... Lucrul cel mai înfiorător e, fireşte, prima luptă. Firește, pentru că nu știi nimic… Cerul vuieşte, pământul vuieşte, ai senzația că inima îți explodează, că pielea îți va plesni dintr-o clipă în alta. Nu credeam că pământul poate să se crape. Totul trosnea, totul urla. Se clătina... Tot pământul… Pur și simplu nu mai puteam… Cum să supraviețuiesc… Am crezut că n-am să rezist. Mi s-a făcut o frică nebună și, atunci, ca să nu mai fiu lașă, mi-am scos carnetul de comsomolistă, l-am înmuiat în sângele unui rănit şi mi l-am pus în buzunarul de la piept, apoi m-am încheiat la loc... În felul ăsta mi-am jurat mie însămi să nu cedez spaimei, pentru că, dacă dau bir cu fugiții în prima luptă, mai departe n-aveam să pot face nici un pas. Aveau să mă scoată din linia întâi și să mă trimită la batalionul sanitar, or, eu voiam numai acolo, să văd cândva măcar un fascist adevărat la față… De-adevăratelea… Înaintam, mergeam prin iarbă şi iarba ne ajungea până la brâu... De ani de zile nu se semănase pe acolo. Avansam foarte greu. Eram în arcul de la Kursk... După luptă, m-a chemat şeful statului-major. O că­ suță în ruine, fără nimic în ea. Intru. Înăuntru era doar un scaun, colonelul stătea în picioare. Mă instalează pe scaunul acela şi zice: – Mă tot uit la tine şi mă întreb: ce te-a făcut să te vâri în iadul ăsta? Au să te ucidă ca pe-o muscă. E război,

184

Svetlana Aleksievici

fetițo, nu glumă! Vreau să te trec într-o unitate sanitară. Încă, dacă te curăță, e bine, dar dacă rămâi fără ochi, fără mâini? Te-ai gândit la asta? – Tovarăşe colonel, zic, m-am gândit. Și vă rog un singur lucru: lăsați-mă în compania mea! – Bine, şterge-o! A țipat la mine atât de tare, încât m-am speriat. Și s-a întors cu fața la geam… Erau bătălii foarte grele. Am trecut şi prin lupte corp la corp... E ceva înspăimântător, ceva ce nu e pentru oameni... Se împung cu baioneta în pântece, în ochi, se sugrumă unul pe celălalt. Își rup oasele. Vuiet, urlete, gemete... Și trosnetul acela… Trosnetul… N-ai cum să-l uiți. Trosnetul oaselor… Auzi cum trosnește craniul. Se despică… Chiar şi pentru vreme de război, e prea mult, e înspăimântător... Nu e nimic omenesc în asta. Nu cred pe nimeni dacă-mi spune că nu i-a fost frică. Vezi că nemții s-au ridicat în picioare şi vin, încă vreo câteva minute şi începe atacul. Începi să tremuri... Dar asta până la prima împuşcătură. De cum auzi comanda, nu-ți mai aduci aminte de nimic, te ridici odată cu toți şi țâşneşti înainte. Și nu-ți mai e frică. A doua zi, însă, nu mai poți dormi, te cuprinde spaima. Rememorezi totul, toate detaliile, îți dai seama că puteai fi ucis şi te cuprinde o groază rece. Imediat după atac e mai bine să nu te uiți la chipurile oamenilor, sunt cu totul altele, nu seamănă cu fețele obișnuite. Nici ei nu pot să se privească în ochi. Nici măcar la copaci nu se uită. Te apropii de câte unul, și el: «Pl-l-leacă! Pl…!» Nu pot să explic ce este. Toți par smintiți, parcă le lucește chiar ceva animalic în privire. Mai bine să nu vezi. Până astăzi nu-mi vine să cred că am rămas în viață. Că trăiesc… Rănită, cu două contuzii la activ, dar întreagă… Nu-mi vine să cred… Închid ochii şi revăd totul ca aievea.



Războiul nu are chip de femeie

185

Un proiectil a nimerit într-un depozit de muniții, a izbucnit un incendiu. Am văzut după aceea santinela: nu mai era un om, ci un morman negru de carne. Sărea, ai fi zis că țopăie în loc. Toți se uitau la el, pierduți, din tranşee, nu ştiau ce să facă, se pierduseră. Am înşfăcat un cearşaf, l-am acoperit şi m-am prăvălit peste el. L-am ținut la pământ. Pământul era rece… Uite-așa… S-a tot zbătut până i-a plesnit inima... Apoi a amuțit... Eram leoarcă de sânge… Vine spre mine un soldat bătrân, se apleacă, mă cuprinde pe după umeri, şi-l aud şoptind: – Chiar dacă rămâne vie, din fata asta om nu mai iese. S-a terminat cu ea! Adică pentru că trăisem, tânără cum eram, asemenea grozăvie. Tremuram toată, ca într-o criză de epilepsie. Cu greu m-au dus pe brațe în adăpost... Nu mă mai țineau picioarele… Dârdâiam de ziceai că-mi trece un curent electric prin corp… Sentimentul e de nedescris… Și pe urmă altă luptă... Lângă Sevskoe, nemții ne atacau de şapte–opt ori pe zi. Încă în aceeași zi am cărat soldații de pe câmp cu arme cu tot. Mă târăsc spre ultimul, avea brațul rupt de-a binelea, îi atârna. I se bălăngănea făcut bucăți… Se mai ținea în vene… Tot într-un șuvoi de sânge… Trebuia să-i tai numaidecât brațul, altfel nu puteam să-l pansez. Dar n-avem nici cuțit, nici foarfecă. Cum geanta, când mă târam, mi-a tot lunecat dintr-o parte în alta, căzuseră din ea.... Ce să fac? Am retezat cu dinții carnea aceea... L-am pansat... îl pansam, dar el de colo: – Mai repede, surioară! Trebuie să mă întorc repede la băieți... Tot trupul îi ardea... După câteva zile, când au pornit spre noi tancurile, doi au dat bir cu fugiții. Au dezertat… Și tot lanțul s-a rupt… Au pierit mulți dintre ai noştri. Răniții pe care

186

Svetlana Aleksievici

izbutisem să-i târăsc la adăpost, într-o groapă de obuz, au căzut prizonieri. Tocmai trebuia să vină maşina după ei... Dar, când cei doi au rupt-o la fugă, a început panica. I-au părăsit pe răniți. Ne-am întors pe urmă la locul unde-i lăsasem: care avea ochii scoşi, care cu pântecele sfârtecat. Când am văzut asta, peste noapte m-am înnegrit. Că doar eu îi adunasem pe toți într-un loc… Eu… Mi s-a făcut atât de cumplit de frică… Dimineața au aliniat întregul batalion şi i-au scos în față pe laşii aceia. S-a dat citire sentinței de condamnare la moarte prin împuşcare. Trebuiau şapte oameni pentru execuție. S-au oferit trei, ceilalți au rămas nemişcați în front. Mi-am înşfăcat automatul şi am făcut un pas înainte. Cum am ieșit… O fată… Întreg frontul m-a urmat... Nu-i puteam ierta. Din pricina lor pieriseră băieții aceia! Am îndeplinit sentința… Apoi am lăsat automatul în jos și mi s-a făcut groază. M-am aporpiat de ei… Zăceau… Unul avea pe față un zâmbet viu… Nu știu, i-aș fi iertat acum? N-aș putea să spun… N-aș vrea să spun o minciună. Câteodată aș vrea să plâng. Dar nu-mi iese… La război am uitat totul. Toată viața dinainte. Totul… Și iubirea am uitat-o… Se îndrăgostise de mine comandantul unei companii de cercetare. Îmi trimitea bilețele prin soldații lui. Și, într-un târziu, m-am dus la întâlnire. – Nu, zic. Iubesc un om care nu mai e de mult printre cei vii. S-a apropiat foarte mult de mine, m-a privit adânc în ochi, s-a întors şi a plecat. Nemții trăgeau, dar el mergea înainte, nici nu se apleca măcar... Apoi, în Ucraina, am eliberat la un moment dat un sat mare. «Hai să mă plimb puțin!» mă gândesc. Era vreme frumoasă, casele albe... La capătul satului,



Războiul nu are chip de femeie

187

morminte, pământ proaspăt răscolit... Acolo îi îngropaseră pe cei căzuți în luptele pentru satul acela. Nu ştiu ce mă atrăsese afară din sat... Deodată văd, pe una dintre scândurelele de pe morminte, o fotografie şi un nume. Chipul mi se părea cunoscut... Comandantul de companie, cel cu declarația de dragoste. Da, era numele lui... Și în clipa aceea m-am simțit atât de ciudat... M-a luat o asemenea spaimă… Ca și cum el m-ar fi văzut, ca și cum ar fi fost încă în viață… Tocmai veneau la mormânt băieții din compania lui. Știau tot, că doar ei îmi aduseseră bilețelele acelea. Nici unul nu s-a uitat la mine, de parcă nici n-aş fi existat. Eram invizibilă. Iar pe urmă, când i-am mai întâlnit, totdeauna am avut impresia că, în sinea lor, voiau să mor. Pur şi simplu nu mă puteau vedea în ochi vie şi nevătămată. Simțeam acest lucru... Ca și cum le greșisem cu ceva… Și lui… M-am întors din război şi am căzut la pat. Am rătăcit mult, din spital în spital, până când am nimerit la un bătrân profesor. El m-a tratat, vreme îndelungată, mai mult cu vorbele decât cu medicamentele, îmi explica boala. Îmi spunea că, dacă aş fi plecat pe front la optsprezece– nouăsprezece ani, ar fi fost altceva, aş fi avut un organism cât de cât fortificat, însă şaisprezece ani e o vârstă mult prea fragedă, şi trauma a fost pentru el prea puternică. – Sigur, zice, medicamentul e bun şi el, te ajută pe ici pe colo, dar, dacă vrei să-ți refaci cu adevărat sănătatea, sfatul meu e unul singur: mărită-te şi fă cât mai mulți copii! Numai asta te poate salva... Cu fiecare sarcină, organismul va renaște. – Câți ani aveați? – Când m-am întors din război, mergeam pe douăzeci. Bineînțeles, nici nu mă gândeam să mă mărit. – De ce? – Mă simțeam epuizată sufleteşte, mult mai matură decât cei de vârsta mea, chiar bătrână. Prietenele mele

188

Svetlana Aleksievici

mergeau la bal, la petreceri; eu nu puteam: priveam deja viața cu alți ochi, ca dintr-o altă lume… Eram bătrână! Feluriți tineri îmi făceau curte, niște puștani, dar ei nu vedeau în sufletul meu, ce se petrecea acolo. V-am povestit cum a fost o zi… În luptele de lângă Sevskoe. O singură zi… După care noaptea mi-a țâșnit sânge din urechi. Dimineață m-am trezit ca după o boală gravă. Perna mi-era plină de sânge… Iar la spital? După un paravan, în sala de operații, aveam o albie mare unde se azvârleau brațele şi picioarele amputate... Venise un căpitan din linia întâi, își adusese tovarășul rănit. Nu știu cum a ajuns acolo, după paravan, dar a văzut copaia aceea și… a căzut leșinat. Pot să rememorez la nesfârșit. Fără să mă opresc… Și ce e cel mai important? Îmi amintesc zgomotele războiului. Totul în jur urlă, duduie, scrâșnește, trosnește de focul artileriei… Sufletul omului îmbătrânește la război. După război n-am mai fost niciodată tânără… Iată ce e cel mai important. Părerea mea… – V-ați căsătorit? – M-am căsătorit. Am născut și am crescut cinci băieți. Cinci fii. Fete nu mi-a dat Dumnezeu. Pentru mine cel mai uimitor e că, după o asemenea spaimă și teroare, am putut să mai nasc copii frumoși. Și m-am dovedit o mamă bună și o bunică bună. Acum îmi amintesc totul și mi se pare că n-am fost eu, ci o altă fetișcană…“ M-am întors acasă, am luat cele patru casete (două zile de discuții) cu „încă un război“, cu sentimente ames­ tecate: emoție și frică, nedumerire și admirație. Curiozitate, consternare, duioșie. Acasă le-am povestit prietenilor câteva episoade. În mod neașteptat, toți au reacționat la fel: „Prea înspăimântător. Cum de-a rezistat? Nu și-a



Războiul nu are chip de femeie

189

pierdut mințile?“ Sau: „Noi ne-am deprins să citim despre alt fel de război. În războiul acesta există o linie clară de despărțire: ei–noi, bine–rău. Dar aici?“ Dar am observat că toți aveau lacrimi în ochi și toți cădeau pe gânduri. Probabil reflectau la aceleași lucruri ca și mine. Au existat deja pe lume mii de războaie (nu demult am citit că au fost numărate mai bine de trei mii – și mari, și mici), dar războiul a rămas unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii. Nimic nu s-a schimbat. Eu încerc să micșorez marea istorie până la nivelul omului de rând ca să înțeleg ceva. Să găsesc cuvinte. Dar chiar și pe acest teritoriu aparent restrâns și ușor de cercetat – teritoriul unui singur suflet omenesc – totul este încă mai greu de înțeles, mai puțin previzibil decât în istorie. Pentru că sub ochii mei trăiesc lacrimile și emoțiile vii ale omului. Chipul omenesc, peste care, în timpul discuției, trec umbrele durerii și ale spaimei. Uneori îmi fulgeră chiar prin minte gândul sedițios la frumusețea abia simțită a suferinței omenești. Atunci mă sperii de mine însămi… Drumul e unul singur – să iubești omul. Să-l înțelegi prin iubire.

„ÎI ȚIN MINTE OCHII PÂNĂ AZI...“

Căutările continuă… Dar de data aceasta nu trebuie să plec prea departe… Strada pe care locuiesc la Minsk poartă numele Eroului Uniunii Sovietice Vasili Zaharovici Korj – combatant din războiul civil, erou al luptelor din Spania, comandant de brigadă de partizani în Marele Război. Orice belorus a citit o carte despre el, măcar la școală, sau a văzut un film. Un personaj legendar în Belarus. Punând de sute de ori numele lui pe plicuri și formulare de telegrame, nu mă gândisem niciodată la el ca la un om în carne și oase. Mitul se substituise demult omului viu. Devenise dublul lui. Dar de data aceasta mergeam pe stradă cu un simțământ nou: o jumătate de ceas cu troleibuzul spre celălalt capăt al oraşului şi aveam să le cunosc pe fetele lui Korj – amândouă luptaseră pe front – și să-i văd nevasta. Sub ochii mei, legenda avea să învie și să se transforme în viață omenească, să coboare pe pământ. Ce era mare avea să devină mic. Oricât de mult îmi place să privesc cerul sau marea, oricum o să mă fascineze întotdeauna mai mult un grăunte de nisip pus sub lupă. Lumea dintr-un strop. Viața aceea uriașă și incredibilă pe care o descopăr acolo. Cum să numești mic ceea ce e mic, și mare ceea ce e mare când



Războiul nu are chip de femeie

191

și unul, și altul sunt la fel de nesfârșite? Eu nu le mai deosebesc de mult. Pentru mine un singur om înseamnă deja enorm de mult. În el există totul – și te poți pierde. Găsesc adresa corectă – din nou un bloc masiv și greoi. Iată și scara a treia, apăs în lift pe butonul cu etajul șapte… Îmi deschide mezina – Zinaida Vasilievna. Aceleaşi sprâncene negre, destinse ca nişte aripi, aceeaşi privire îndărătnic-deschisă, familiară din fotografiile tatălui ei. – Ne-am strâns toate. Olea, sora mea, a sosit de la Moscova azi-dimineață. Acolo locuiește. Predă la Universitatea Patrice Lumumba. E şi mama aici. Datorită dumneavoastră ne-am reunit. Amândouă surorile, atât Olga Vasilievna, cât şi Zinaida Vasilievna Korj, au fost instructori sanitari în escadroane de cavalerie. S-au așezat una lângă alta și s-au uitat la mama lor – Feodosia Alekseevna. Ea a și început: – Totul ardea. Ni s-a spus să ne evacuăm... Am călătorit îndelung... Am ajuns în regiunea Stalingrad. Femeile şi copiii – spre spatele frontului, bărbații – dintr-acolo spre front. Combaineri, tractorişti – toți spre front. Unul, îmi amintesc, dintr-un camion ticsit, se ridică în picioare şi strigă: – Măicuțelor, fetelor! Mergeți în spatele frontului şi strângeți recolta, ca să-l putem răpune pe duşman! Toți cei din jurul lui şi-au scos căciulile şi se uitau la noi. Iar noi eram cu copiii în brațe sau de mână – tot avutul nostru... Și el ne ruga: – Măicuțelor, fetelor! Mergeți în spatele frontului și strângeți recolta! De-a lungul întregii convorbiri n-a mai scos o vorbă. Fetele au mai mângâiat-o din când în când ușor pe brațe, ca s-o liniștească.

192

Svetlana Aleksievici

Zinaida Vasilievna: – Locuiam la Minsk. Eu aveam paisprezece ani şi jumătate, Olea – şaisprezece, iar fratele nostru, Leonea – treisprezece. Pe Olea tocmai o trimiseserăm la un sanatoriu pentru copii, iar pe noi tata voia să ne ducă la țară, la ai lui. Dar în noaptea aceea n-a dormit acasă. Lucra la comitetul regional de partid, l-au chemat la o oră târzie şi s-a întors acasă abia în zori. S-a repezit în bucătărie, a îmbucat ceva şi ne-a spus: – Copii, a început războiul. Nu vă mişcați de acasă, aşteptați-mă!... În aceeaşi noapte am plecat. Cea mai dragă amintire a tatei din Spania era o armă de vânătoare foarte arătoasă, cu cartuşieră. Era decorația lui pentru vitejie. I-a încredințat arma fratelui meu: – Tu eşti cel mai mare acum, eşti bărbat, trebuie să ai grijă de mama şi de surorile tale... Am păstrat puşca aceea cât a ținut războiul. Încolo, toate lucrurile mai de valoare le-am vândut sau le-am schimbat pe pâine, dar arma am păstrat-o. Nu ne-am putut despărți de ea. Era amintirea noastră de la tata. Ne-a mai aruncat, când am urcat în maşină, un cojoc mare, haina lui cea mai călduroasă. La gară ne-am mutat în tren şi, încă înainte de a ajunge la Gomel, am fost mitraliați de aviația inamică. Auzim ordin: – Afară din vagoane, în tufișuri! Pe burtă! Când atacul s-a terminat… Mai întâi s-a așternut liniștea, apoi au început strigăte… Toți au dat fuga… Mama şi fratele meu au izbutit să urce îndărăt în vagon, dar eu am rămas. M-am speriat foarte rău… Groaznic! Nu rămăsesem niciodată singură până atunci. Iar acum eram singură. Am impresia că o vreme chiar mi-am pierdut graiul… Am amuțit… Cineva m-a tot întrebat



Războiul nu are chip de femeie

193

ceva, dar eu tăceam… Apoi m-am lipit de o femeie, am ajutat-o să panseze răniții – era medic. O tot numeau „tovarășe căpitan“. Și am plecat mai departe cu unitatea ei sanitară. Mi-au dat de mâncare, dar curând au intuit că ceva nu era în regulă şi m-au întrebat: – Tu, de fapt, câți ani ai? Mi-am dat seama că, dacă le spun adevărul, au să mă expedieze la vreo casă de copii. Or, eu voiam să lupt. Am fost încredințați tot timpul – şi tata ne spunea mereu acest lucru – că aveam să luptăm pe teritoriul duşmanului, că tot ce se întâmplă e vremelnic şi că războiul se va încheia curând prin victoria noastră. Ei bine, cum se putea victoria aceea fără mine? Am spus că am şaisprezece ani şi m-au ținut. M-au trimis la nişte cursuri de patru luni. Învățam şi, totodată, aveam grijă de răniți. Mă deprindeam cu războiul… Bineînțeles că trebuia să mă deprind. Cursurile nu erau la o şcoală, ci chiar acolo, în batalionul sanitar. Ne retrăgeam şi căram răniții cu noi. Ocoleam drumurile, pentru că erau bombardate, se trăgea asupra noastră. Mergeam răzlețiți, prin mlaştini şi râpe, peste haturi. Mai multe unități. Pe alocuri trupele se concetrau, pe alocuri se dădeau lupte. Și așa mergeam întruna. Mergeam pe câmpuri. Ce recoltă, Dumnezeule! Treceam peste câmpuri şi călcam în picioare secara... În anul acela fusese o recoltă nemaipomenită, spicele erau înalte de tot. O vreme minunată, iarba verde strălucea, senin, iar împrejur morți, răniți, sânge... Copaci negri… Gări dărâmate… De vagoanele carbonizate atârnau oameni arși… Aşa am ajuns la Rostov. Acolo am fost rănită într-un bombardament. Mi-am recăpătat cunoştința în tren. Aud pe cineva spunând, lângă mine, în ucraineană: – Mă, nătăflețule! Nevastă-ta, când a născut, n-a plâns cum plângi tu acuma! Un soldat îl mustra pe un flăcău. Dar mie, când a văzut că deschisesem ochii, mi-a spus: Tu, fetițo, poți să boceşti. Tu ai voie...

194

Svetlana Aleksievici

Mi-am amintit de maică-mea şi, într-adevăr, am început să plâng. După spitalizare aveam dreptul la un concediu. Am încercat s-o găsesc pe mama. Ea, fireşte, mă căuta pe mine, iar Olea pe noi amândouă. Și, minune! Ne-am regăsit prin nişte cunoştințe de la Moscova. Am scris toate pe aceeaşi adresă şi aşa am aflat una de alta. Mama muncea într-un colhoz, lângă Stalingrad. Adevărată minune! Am plecat într-acolo. Era sfârşitul lui ’41. Cum trăiau acolo? Leonea, încă un copil de treisprezece ani, lucra pe tractor. La început îl puseseră pe o remorcă, dar, când toți tractoriştii fuseseră trimişi pe front, îi dăduseră vehiculul pe mână. Lucra zi şi noapte. Mama mergea în urma tractorului ori stătea alături de el, în cabină: se temea să nu cumva să adoarmă şi să lunece de la volan sub roți. Dormeau pe jos în casa cuiva. Nu se dezbrăcau. Pentru că n-aveau cu ce să se învelească. Așa o duceau… Curând a venit şi Olea. Au făcut-o socotitoare. Dar ea a scris la comisariat, cerând să fie trimisă pe front, numai că era întotdeauna refuzată. Și am hotărât – eu eram deja un „războinic încercat“ – să mergem împreună la Stalingrad, iar acolo o să găsim noi o unitate care să ne vrea pe amândouă. Pe mama am amăgit-o cu vorba, spunând că mergeam în Kuban, în niște locuri bogate, unde tata avea nişte cunoştințe... Aveam o manta veche, o bluză militară şi două perechi de pantaloni. Pe una i-am dat-o Olei, care n-avea nici o haină militară. Cizmele – o pereche pentru amândouă. Mama ne-a împletit din lână de oaie nişte ciorapi groşi, de fapt un fel de papuci, important e că erau calzi. Am mers şaizeci de kilometri pe jos, până la Stalingrad: una în cizme, cealaltă în „papucii“ aceia, apoi schimbam. Era ger, februarie. Am înghețat, am făcut foame cât încape... Ce ne-a putut da mama pentru drum? Nişte piftie



Războiul nu are chip de femeie

195

din coaste descărnate şi câteva lipii... Și ne era o foame… Dacă adormeam și visam ceva, era numai despre mâncare. În vis, franzelele zburau pe deasupra mea. Am ajuns la Stalingrad, acolo nimănui nu-i ardea de noi, nici n-au vrut să ne asculte. Atunci ne-am hotărât să mergem, aşa cum îi spusesem mamei, în Kuban, pe adresa tatei. Ne-am strecurat într-un marfar. Eu mi-am îmbrăcat mantaua şi m-am aşezat pe banchetă, Olea – sub ea. După un timp, ne schimbam hainele şi locurile. De militari nu se agăța nimeni. Doar că nu aveam nici un ban în buzunare... În sfârşit, Kubanul… Printr-un miracol, le-am găsit pe cunoştințele acelea ale tatei. Tot acolo am aflat că se alcătuieşte un corp de voluntari din căzăcime. Era vorba de Corpul 4 Cavalerie Căzăcesc, devenit ulterior corp de gardă. Numai voluntari – oameni de toate vârstele: şi cazaci bătrâni, pe care îi duseseră, odinioară, la luptă Budionnîi şi Voroşilov1, şi băieți tineri. Ne-au luat şi pe noi într-unul din escadroane. Ne-au dat, fiecăreia, echipament şi câte un cal. Calul trebuia să ți-l hrăneşti şi să ți-l îngrijeşti singur. Noroc că în copilărie avuseserăm un cal şi căpătaserăm unele deprinderi. De cum mi-au dat calul, am urcat în şa şi ne-am împrietenit pe loc. Era un căluț mic, cu coada atârnând până-n pământ, dar foarte iute şi ascultător. Am mai călărit după aceea mulți cai, ungureşti, româneşti, şi i-am îndrăgit atât de mult, încât nici astăzi nu pot trece indiferentă pe lângă un cal. Dormeam printre picioarele lor: când se mişcau, îşi ridicau încetişor copita şi-şi dădeau piciorul în lături, dar 1

Kliment Voroșilov (1881–1969), comandant militar și politician ucrainean, vestit pentru participarea la Războiul Civil din Rusia. A fost unul dintre primii cinci mareșali ai Uniunii Sovietice și unul dintre cei doi rămași neepurați după procesul mareșalului Tuhacevski.

196

Svetlana Aleksievici

niciodată nu călcau pe om. Iar dacă eşti rănit, dar încă viu, calul nu te părăseşte niciodată. Foarte deştept animal. Iar pentru un cavalerist, calul e un prieten, întru totul fidel. Botezul focului l-am primit când, la gara Kuşciovskaia, corpul nostru a participat la respingerea atacului unor tancuri. După bătălia de la Kuşciovskaia – vestitul atac de cavalerie al cazacilor din Kuban –, corpul a primit titlul «de gardă». Lupta a fost crâncenă. Iar pentru mine şi pentru Olea şi mai cumplită, pentru că încă ne era foarte frică. Deşi eu luptasem deja şi consideram că mai ştiam câte ceva, când s-a pornit şarja de cavalerie – cerchezele în vânt, săbiile scoase din teci, caii care zburau cu toată forța – şi toată avalanşa asta a căzut asupra tancurilor, a artileriei, a fasciştilor, a fost ca un vis înspăimântător. Fasciştii erau mai mulți, toți cu pistoale-mitralieră, înaintând pe lângă tancuri cu arma în cumpănire, şi totuşi n-au rezistat: şi-au abandonat tunurile şi au rupt-o la fugă... Olga Vasilievna despre aceeaşi luptă: – Pansam răniți, alături zăcea un fascist, credeam că e mort, dar era numai rănit şi a vrut să mă ucidă. O ciudată intuiție m-a făcut să mă întorc spre el. Am izbutit să-i zvârl arma din mână cu piciorul. Nu l-am omorât, dar nici nu l-am bandajat, ci am plecat. Era rănit în pântece... Zinaida Vasilievna continuă: – Duceam un rănit, când deodată văd doi nemți ieşind de după o tanchetă. Tancheta fusese lovită de un obuz şi ei, pesemne, izbutiseră să sară prin oblon afară. O secundă şi, dacă n-aş fi apucat să trag o rafală spre ei, m-ar fi împuşcat, cu rănitul meu cu tot... Atât de neașteptat s-a întâmplat totul! După luptă, m-am reîntors în locul acela: zăceau



Războiul nu are chip de femeie

197

alături, cu ochii deschişi. Și acum văd ochii aceia… Unul din ei, îmi amintesc, era un neamț foarte frumos, tânăr. Mi-a părut rău de el, cu toate că era fascist... Simțământul acela m-a însoțit multă vreme, nu mai voiam să ucid... Ai impresia că fierbi de ură – la urma urmei, ce naiba caută pe pământul nostru? –, dar ia încearcă să ucizi cu mâna ta! E înspăimântător... N-am alt cuvânt… Absolut înspăimântător… Să încerci singură… Bătălia se încheie. Sotniile căzăceşti părăsesc câmpul de luptă, şi Olea nu-i. Plec ultima, privesc mereu în urmă. S-a lăsat deja seara. Și Olea nu-i... Mi s-a spus că un grup, între care și ea, a rămas să adune răniții. Nu puteam să fac nimic, o aşteptam. Rămân în urma sotniei, aștept, apoi alerg să-i ajung iar. Plâng: oare e cu putință ca în prima luptă să-mi pierd sora? Unde poate fi? Ce i s-a întâmplat? Dacă moare pe undeva şi mă cheamă?... Olea… Olea era și ea numai lacrimi… Ne-a ajuns în timpul nopții. Cazacii plângeau când ne-au văzut cum nu ne mai puteam desprinde una din îmbrățişarea celeilalte. Atunci am înțeles că nu putem, că e de neîndurat să rămânem împreună. Mai bine să ne despărțim, pentru ca, la o adică, să nu vedem... N-am fi suportat ca una dintre noi să piară sub ochii celeilalte. Am hotărât că eu trebuia să-mi cer transferul în alt escadron. Dar cum să ne despărțim… Cum? Mai departe am luptat despărțite, mai întâi fiecare în alt escadron, apoi chiar în divizii diferite. Atât mai puteam să ne transmitem, salutări, cu câte un prilej oarecare, să aflăm dacă cealaltă mai e în viață... La fiecare pas pândea moartea. Îmi amintesc, lângă Ararat1... Ne împotmoliserăm în nişte nisipuri. Araratul fusese cucerit de nemți. Era Crăciunul, şi nemții sărbătoreau2. S-au 1

Munte în Armenia Rușii (dacă sărbătoresc Crăciunul) o fac în ianuarie, pe stil vechi.

2

198

Svetlana Aleksievici

selecționat dintre noi un escadron şi o baterie de patruzeci de milimetri. Pe la cinci după-amiază am pornit, am mărşăluit toată noaptea. Și în zori i-am întâlnit pe cercetaşii noştri, care plecaseră înainte. Satul era într-o vale, ca într-o ceașcă… Nemții nu se gândiseră că vom putea trece prin nisipurile acelea şi aveau o apărare foarte slabă. Am răzbătut prin pozițiile lor de spate fără zgomot. De cum am coborât din munți am şi capturat santinelele şi am năvălit în sat ca nălucile. Nemții săreau din aşternut goi-puşcă, doar cu pistolul-mi­tralieră în mâini. Prin odăi – brazi împodobiți... Toți soldații – beți... Și în fiecare curte erau pe puțin două–trei tancuri, apoi tanchete, transportoare blindate... Tehnică, nu glumă. Le-am aruncat în aer acolo unde erau. Rafale, bubuituri, panică... Toți alergau de colo-colo, temându-se să nu nimerească într-ai lor. Totul ardea…. Ardeau și brazii de Crăciun… Am avut opt răniți. I-am târât până sus, pe un deal... însă am făcut o prostie: nu le tăiaserăm legătura telefonică. Și artileria germană a început să ne toace cu aruncătoarele de mine şi tunurile cu tragere lungă. Abia am izbutit să-mi urc răniții în căruța sanitară, care s-a urnit... Și, sub ochii mei, un proiectil a lovit căruța aceea făcând-o bucăți-bucățele. Un singur om a rămas viu. Iar acum îi vedeam pe nemți că vin în susul dealului, după noi… – Lasă-mă, surioară, zice singurul rănit, lasă-mă...! Oricum mor... Era rănit în pântece… Îi ieșiseră mațele… Totul… Și le strângea singur și și le vâra înapoi… Am crezut că din pricina acestui rănit calul îmi era plin de sânge, când colo, el însuşi, sărmanul, era rănit la o coastă. Ca să-l pansez, mi-am consumat tot pachetul individual. Aveam câteva bucățele de zahăr: i le-am dat. Deja se trăgea din toate direcțiile, nu mai ştiai unde-i neamțul şi unde-s ai noştri. Nu făceai nici zece metri şi dădeai de



Războiul nu are chip de femeie

199

răniți... Trebuie, mă gândesc, să fac rost de o căruță, să-i adun pe toți. Găsesc căruța, pornesc, la un moment dat văd o pantă şi trei drumuri: şi la dreapta, şi la stânga, şi înainte. M-am zăpăcit… Încotro s-o iau? Ţineam hățurile strâns, calul mergea numai încotro îl mânam eu. Și, deodată, nu ştiu ce instinct mi-a sugerat, auzisem pesemne pe undeva că ei, caii simt drumul şi, înainte de a ajunge la răscrucea aceea, am lăsat căruța în voia animalului. A luat-o într-o cu totul altă direcție decât cea pe care l-aş fi îndreptat eu. Și a tot mers, a tot mers... Deja mă lăsaseră puterile, îmi era totuna încotro merge. Fie ce-o fi. A mers el ce-a mers, când într-o vreme îl văd că dă din cap, ridic și frâul și-l țin. M-am aplecat şi i-am ținut rana cu palma. El merge și mai vesel, mai iute, pe urmă… o dată așa nechează, de parcă ar fi simțit pe cineva. M-am temut că erau nemții. M-am hotărât să dau drumul calului înainte, dar am văzut urme proaspete lăsate de mulți cai: erau urmele unei taceanka1, se vedea că trecuseră pe puțin cincizeci de oameni. Și, peste vreo două–trei sute de metri, calul a dat cu botul într-o căruță. Erau răniți acolo, rămăşițele escadronului nostru. Dar deja ne veneau ajutoare, briște, căruțe... Aveau ordin să ne aducă pe toți. Sub gloanțe, sub salvele tunurilor, i-au strâns pe toți ai noștri – şi pe răniți, şi pe morți. M-am întors şi eu cu o taceanka. I-am găsit pe toți, şi pe băiatul acela rănit în pântece, i-am scos de acolo. Numai caii împuşcați au rămas. Se crăpase deja de-a binelea de ziuă, mergeam cu căruțele şi ni se întuneca sufletul: o întreagă herghelie zăcea acolo. Cai frumoşi, puternici... Vântul le răsfira coamele… Un întreg perete din odaia unde stăm e pavoazat cu fotografii mărite, de dinainte de război şi de pe front, 1

Căruță ușoară cu coviltir, pe arcuri. S-a folosit pentru transportul armamentului în război.

200

Svetlana Aleksievici

ale celor două fete. Iată-le şcolărițe, purtând pălăriuțe cu flori. Poza a fost făcută cu două săptămâni înainte de începutul războiului. Chipuri copilăreşti obişnuite, surâzătoare, uşor stânjenite de însemnătatea momentului. Acum iată-le în cercheze căzăceşti şi cizme de cavalerişti. Se fotografiaseră în ’42. În timp, o distanță de un an, dar chipul e altul, omul e altul. Iar această fotografie Zinaida Vasilievna i-a trimis-o mamei de pe front: pe piept, prima medalie Pentru Vitejie. Aici sunt fotografiate în Ziua Victoriei... Ce mi se întipăreşte în memorie? Evoluția chipului: de la trăsăturile dulci ale copilăriei, spre privirea femeii mature, marcată chiar de o anumită asprime.... Și-mi vine cu greu să cred că această schimbare a avut loc în câteva luni, într-un an... În vremuri obişnuite, o asemenea metamorfoză s-ar fi petrecut mult mai încet, mai neobservat. Chipul omului se modelează treptat. Sufletul ajunge să i se vadă pe el doar cu timpul. Dar războiul a creat repede imaginea sa în oameni. Și-a pictat portretele. Olga Vasilievna: – Ocupaserăm un sat mare, de vreo trei sute de gospodării, în care fusese abandonat un spital nemțesc, în curtea spitalului local. Primul lucru pe care l-am văzut: în curte era săpată o groapă enormă, în care zăceau, împuşcați, o parte din răniți – înainte de a fugi, nemții îi uciseseră ei înşişi. Ajunseseră, pesemne, la concluzia că oricum noi asta aveam să facem. Un singur cort rămăsese, până la ăştia nu apucaseră, pesemne, să ajungă, ori poate îi lăsaseră acolo pentru că toți erau fără picioare. Când am intrat în cortul acela, răniții ne-au privit cu ură: se gândeau, probabil, că veniserăm să-i lichidăm. Translatorul le-a spus că noi nu obişnuim să împuşcăm răniți; îi vindecăm. Atunci unul dintre ei a început chiar



Războiul nu are chip de femeie

201

să aibă pretenții: pasămite, de trei zile nu mâncaseră nimic, nu-i bandajase nimeni... Mă uit, într-adevăr era ceva înspăimântător: nici un medic nu-i văzuse de multe zile. Rănile putrezeau, bandajele li se încrustaseră în trupuri. – Și v-a fost milă de ei? – N-aş putea numi ceea ce încercam milă; mila înseamnă, oricum, compasiune, și asta n-am simțit. Era altceva… Am avut un caz: un soldat a lovit un prizonier. Ei, asta mi s-a părut inadmisibil, i-am luat apărarea acelui rănit, deși îl înțelegeam pe al nostru... El mă cunoștea, era, bineînțels, mai în vârstă, m-a înjurat. Dar nu l-a mai lovit pe neamț… M-a acoperit de sudălmi: „Ai uitat, p… mă-tii! Ai uitat ce fac ei, p… mă-tii!“ Nu uitasem nimic, țineam minte cizmele acelea… Când nemții expuseseră, în fața tranşeelor lor, câteva perechi de cizme de-ale soldaților noştri cu picioarele retezate într-însele. Era iarnă, stăteau ca niște țăruși… Cizmele acelea… Tot ce-am mai văzut din camarazii noștri… Ce rămăsese… Îmi amintesc cum ne-au venit în ajutor niște marinari... Și mulți au fost sfârtecați de mine, am dat peste niște câmpuri mari minate. Au zăcut acolo mult, la soare… Trupurile li se umflaseră şi, din pricina bluzelor marinăreşti, păreau harbuji. Niște harbuji uriași pe un câmp imens... Enormi. Nu uitasem. Nu uitasem nimic. Dar n-aș fi putut să lovesc un prizonier, măcar pentru că era deja fără apărare. Asta hotăra fiecare pentru sine, și era un lucru important. Zinaida Vasilievna: – În luptele de la Budapesta... Era iarnă... Căram de pe câmpul de luptă un sergent rănit, comandantul unei grupe de mitraliori. Purtam pantaloni, o pufoaică şi o căciulă cu clape pentru urechi. Deodată văd: zăpada era neagră. Carbonizată… Mi-am dat seama că era o groapă

202

Svetlana Aleksievici

adâncă, exact ce-mi trebuia. Cobor în groapa aceea, acolo era o ființă vie, aud şi un scrâşnet metalic... Mă întorc: un ofițer neamț, rănit la picioare, cu țeava pistolului-mitralieră întinsă spre mine. Or, cărând rănitul acela, îmi ieşiseră nişte şuvițe de păr de sub căciulă, aveam şi geanta sanitară pe după umăr, cu crucea roşie. Când m-am întors, mi-a văzut chipul, şi-a dat seama că sunt fată, a scos un fel de „H-a-a!“ şi a aruncat arma. Încordarea nervoasă îi scăzuse brusc, totul îi devenise, pesemne, indiferent... Și iată-ne tustrei în aceeaşi groapă: rănitul meu, eu şi neamțul. Groapa nu era prea mare, picioarele ni se atingeau. Eu eram toată îmbibată, sângele ni se amesteca. Neamțul avea nişte ochi mari şi se uita la mine cu ochii aceia: ce aveam să fac? Fascist blestemat! Pistolul-mitralieră îl aruncase numaidecât, vă dați seama? Scena aceea… Rănitul meu nu pricepea nimic, pune mâna pe pistol… Se întinde și vrea să-l sugrume pe neamț… Iar acela se uită la mine… Îi țin minte ochii până azi... Încep să-mi pansez rănitul, neamțul zace plin de sânge, îi curgea ca din izvor, avea un picior retezat de-a binelea. Încă puțin şi ar fi murit, îmi dau seama foarte bine. Și, fără a-l fi bandajat complet pe rănitul nostru, îi sfârtec neamțului aceluia pantalonul, îl pansez şi-i aplic un garou, apoi trec iar la rănitul meu. Neamțul zice: Gut... gut1... Repeta întruna. Rănitul meu, până nu și-a pierdut cunoștința, mi-a tot strigat ceva… Mă amenința… L-am mângâiat, l-am liniștit. A venit apoi căruța sanitară şi i-am scos din groapă pe amândoi… I-am încărcat în ea. Și pe neamț. Înțelegeți? Olga Vasilievna: – Când bărbații vedeau o femeie în linia întâi, chipurile li se schimbau. Chiar şi numai un glas de femeie 1

Bine… bine (în limba germană în original)



Războiul nu are chip de femeie

203

îi tulbura. Într-o seară, m-am aşezat lângă adăpost şi-am început să fredonez în surdină. Credeam că nu mă aude nimeni, dar dimineața comandantul mi-a spus: – N-am dormit toată noaptea. Tânjeam atât de mult după un glas de femeie...! La un moment dat, bandajam un tanchist... Bătălia era în toi, vuiet, zăngănit, bubuituri. El mă întreabă: – Cum te cheamă? Mi-a făcut chiar un compliment. Mi s-a părut atât de straniu să-mi pronunț în dezastrul acela numele: „Olea“... M-am străduit întotdeauna să arăt bine, să fiu zveltă. Adeseori se spunea despre mine: „Dumnezeule, şi chiar a fost cu voi în linia întâi? Atât de curățică?“ Îmi amintesc cum mă temeam că, dacă voi fi omorâtă, am să arăt urât. Am văzut multe fete ucise... În noroi, în apă… Ei… Cum era… Nu voiam să mor astfel... Uneori, te adăposteai de gloanțe şi te gândeai nu atât să nu fii ucisă: îți acopereai chipul, ca să nu fii sluțită. Mâinile. Cred că toate fetele gândeau la fel. Bărbații râdeau de noi, li se părea caraghios acest lucru. Chipurile, nu ne stă gândul la moarte, ci naiba ştie la ce... La fleacurile noastre femeiești… Zinaida Vasilievna: – Cu moartea nu te poți obişnui... Nu… N-o poți îmblânzi… Ne retrăgeam din fața nemților în munți. Aveam cinci băieți răniți grav, în pântece, într-o zi–două mureau. Nu-i puteam lua cu noi, n-aveam pe ce să-i cărăm. Pe mine şi pe o altă fată, Oksanocika, tot instructor sanitar, ne-au lăsat cu ei într-o şură şi ne-au spus: – Peste două zile ne întoarcem să vă luăm. Am rămas trei zile şi trei nopți la rând cu băieții aceia. Toți, altminteri, perfect conștienți și viguroşi. Nu voiau să moară... N-aveam la noi decât nişte pomezi amărâte,

204

Svetlana Aleksievici

altceva nimic... Cereau tot timpul apă, dar n-aveau voie să bea. Unii înțelegeau, alții ne umpleau de bogdaproste… Înjurau ca la ușa cortului… Care cu cana arunca în noi, care cu cizma… Au fost cele mai cumplite trei zile din viața mea. Au murit sub ochii noştri, unul după altul: nu i-am putut ajuta cu nimic... Prima decorație? Am fost propusă pentru medalia Pentru Vitejie. Dar nu m-am dus s-o iau. Eram supărată. Ridicol, vă dați seama? Pe prietena mea o distinseseră cu medalia Pentru Merite în Luptă, iar mie mi se acordase Pentru Vitejie. Or, ea participase la o singură luptă, în vreme ce eu trecusem deja prin bătălia de la Kuşciovskaia şi prin alte operații de răsunet. M-am simțit jignită: ea, după o singură luptă, are „merite militare“, iar pe mine mă decorează numai „pentru vitejie“, de parcă m-aş fi remarcat o singură dată, acolo. Comandantul a râs de mine când a aflat despre ce era vorba. Mi-a explicat că medalia Pentru Vitejie e cea mai prețioasă, e aproape un ordin. Lângă Makeevka, în Donbass, am fost rănită la coapsă. M-a străpuns o schijă cât o pietricică. Am simțit că-mi curge sânge, mi-am împăturit pachetul individual şi l-am presat peste rană. M-am pansat şi-am alergat mai departe. Mi-era ruşine să spun cuiva: chipurile, e rănită biata fată – şi unde? În fesă. La şaisprezece ani ți-e ruşine să recunoşti aşa ceva... Am tot alergat, m-am tot pansat, până când mi-am pierdut cunoştința din pricina hemoragiei. Cizmele îmi erau pline de sânge... M-au văzut ai noştri, s-au gândit că sunt moartă. „Au să vină sanitarii s-o ridice“, şi-au zis. Lupta continua, încă puțin şi aş fi pierit acolo. Noroc că au trecut, într-o misiune de cercetare, tanchiştii şi m-au văzut. Eram fără căciulă, îmi alunecase de pe cap. Au văzut că de sub mine curge sânge, deci eram vie... Ei m-au dus la batalionul medico-sanitar. De acolo m-au trimis la spital, apoi la un altul. Daaa… Curând s-a terminat războiul pentru



Războiul nu are chip de femeie

205

mine… Peste jumătate de an, m-au trecut printr-o comisie de demobilizare din pricina stării sănătății. Războiul se terminase, aveam optsprezece ani, dar sănătate nu mai aveam: trei răni şi o contuzie gravă. Dar am ascuns acest lucru, eram fată. Despre răni mai vorbeam, dar contuzia am trecut-o sub tăcere. Numai că ea s-a trădat singură... M-au internat iar în spital, mi-au dat o adeverință de invaliditate… Și eu ce-am făcut? Am rupt hârtia aceea şi am azvârlit-o, nici măcar banii nu i-am luat. Trebuia să treci şi să tot treci prin comisii, să povestești când fuseseși rănită, când suferiseși contuzia… De asta îmi ardea mie? La spital au venit să mă viziteze comandantul de escadron şi plutonierul. Comandantul de escadron îmi plăcuse foarte mult în timpul războiului, dar pe front el nu mă băgase în seamă. Era un bărbat frumos, îi venea foarte bine uniforma. Tuturor bărbaților le stătea bine în uniformă. Dar femeile? În pantaloni, cosițe nu aveam voie, toate tunse scurt, aproape ca băieții. Abia spre sfârşitul războiului ni s-a dat voie să purtăm cosițe şi, uneori, pieptănături mai acătării. Or, în spital, îmi crescuse deja părul, purtam coadă, mă mai întremasem şi amândoi (râde veselă) s-au îndrăgostit brusc de mine. Așa, dintr-odată! Făcuserăm tot războiul împreună şi... nimic. Și deodată, şi comandantul de escadron, şi plutonierul m-au cerut de nevastă... Iubire, nu glumă! Cât de mult ne doream cu toții să iubim! Să fim fericiți! Era sfârșitul lui ’45… După victorie, ceea ce voiam era să uităm cât mai repede războiul. Pe mine şi pe sora mea ne-a ajutat tata. Era un bărbat înțelept. Ne-a luat medaliile, ordinele, scrisorile de mulțumire, şi ne-a spus: – A fost război, ați luptat. Acum gata, uitați-l! Pune­ ți-vă pantofi în picioare! Sunteți fete frumoase. Trebuie să învățați şi, mai ales, să vă măritați...

206

Svetlana Aleksievici

Olea se adapta mult mai greu la noua viață. Și-mi aduc aminte cum tata îi spunea mamei: „Eu sunt vinovat că fetele au plecat atât de fragede la război. Mi-e teamă să nu se fi frânt ceva în ele... Atunci au să lupte toată viața“. Pentru ordinele şi medaliile primite, mi s-au dat nişte taloane speciale, ca să pot cumpăra câte ceva de la magazinul militar. Mi-am cumpărat cizme de cauciuc, pe atunci foarte la modă, un palton, o rochie, pantofi. M-am hotărât să-mi vând mantaua. Mă duc la piață... într-o rochie de vară, de culoare deschisă... Ce credeți c-am văzut acolo? Băieți tineri fără brațe, fără picioare... Toți – foşti combatanți... Cei ce aveau brațele întregi vindeau linguri de lemn, cioplite de ei înşişi. Sutiene de damă, chiloți. Altul… Fără mâini, fără picioare… cu ochii în lacrimi. Cerșea o copeică… N-aveau nici cărucior de invalid, mergeau pe niște scânduri pe care și le făcuseră singuri, împingându-le cu mâinile – cine avea. Erau beți. Cântau M-ai uitat, m-ai părăsit1. Ehei, așa lucruri am văzut… Am plecat, n-am mai vândut mantaua. După aceea, câtă vreme am stat la Moscova, vreo cinci ani cred, nu m-am mai putut duce la piață. Mă temeam că vreunul dintre acei schilozi o să mă recunoască şi o să-mi spună: „De ce m-ai scos atunci de pe câmpul de luptă? De ce m-ai salvat?“ Mi-am adus aminte de un tânăr locotenent… Avea picioarele… Unul îi fusese retezat de o schijă, celălalt i se mai ținea în ceva… L-am bandajat… sub bombardament… Iar el îmi striga: „Nu mă mai târî după tine, mai bine împuşcă-mă...! Îți ordon!“ Înțelegeți? Tot timpul mi-a fost frică să nu-l reîntâlnesc... Iar când am stat în spital, era acolo un băiat tânăr, foarte chipeş. Tanchist. Mişa... Nimeni nu-i știa numele de familie, toți îl știau după numele mic... I s-au amputat picioarele şi brațul drept, mai rămăsese cu mâna stângă. 1

Cântec popular rus



Războiul nu are chip de femeie

207

Erau amputări înalte, nu putea purta nici un fel de proteze. Îl cărau în cărucior. Făcuseră, special pentru el, un cărucior înalt, cu care-l preumblau toți, care cum putea. Și veneau mulți civili, ajutau şi ei la îngrijitul răniților, mai cu seamă al marilor mutilați, cum era Mişa. Și femei, şi liceeni. Chiar și copii. Pe acest Mişa îl cărau uneori pe brațe. Și nu se pierduse cu firea. Voia atât de mult să trăiască! Avea doar nouăsprezece ani, n-apucase să trăiască defel. Nu-mi aduc aminte dacă mai avea vreo rudă, dar bietul băiat ştia că n-are să fie lăsat de izbelişte, era convins că nu va fi uitat... Fireşte, războiul răscolise toată țara, pretutindeni paragină şi distrugeri. Eliberam sate arse până-n temelii, numai pământul le mai rămăsese oamenilor... Eu şi Olea n-am ajuns medici, cu toate că înainte de război visaserăm amândouă la asta. Puteam intra la institut fără examen, ca orice fost combatant. Însă văzuserăm de atâtea ori cum sufereau şi mureau oamenii... Nu puteam îndura gândul că aveam să vedem acelaşi lucru şi de atunci înainte... Și chiar și peste treizeci de ani am convins-o pe fiica mea să nu dea la medicină, cu toate că ținea foarte mult... După zeci de ani… E de ajuns să închid ochii și să văd… E primăvară… Mergem pe un câmp unde tocmai s-a dat o bătălie, căutăm răniți. Câmpul e tot călcat în picioare. Dau peste doi morți – un soldat tânăr de-al nostru și un neamț. Zac în porumbul crud și privesc cerul amândoi… Încă nici nu li se vede moartea pe față. Pur și simplu privesc cerul… Până azi țin minte ochii aceia… Olga Vasilievna: – Din ultimele zile petrecute pe front iată ce țin minte. Mergem noi, mergem şi, deodată, muzică. O vioară... Ei bine, pentru mine în ziua aceea s-a terminat războiul.

208

Svetlana Aleksievici

Muzica aceea a fost un miracol: alte sunete… M-a trezit parcă dintr-un vis... Toți credeam că, după război, după atâta suferință, după marea aceea de lacrimi, vom trăi o viață minunată. După Victorie… După ziua aceea… Ni se părea că toți oamenii vor fi foarte buni, că se vor iubi unii pe alții. Că vor fi frați şi surori... Cât aşteptaserăm ziua aceea…!

„NOI N-AM TRAS CU PUŞCA...“

Sunt mulți oameni într-un război… Și multă treabă… Sunt multe de făcut nu numai în legătură cu moartea, ci şi cu viața. La război se trage cu puşca, se minează şi deminează, se bombardează, se dau lupte la baionetă, se sapă tranşee – dar nu numai asta: se şi spală rufe, se găteşte terci, se coace pâine, se curăță cazanele de la bucătărie, se îngrijesc caii, se repară vehiculele, se cioplesc sicrie şi se bat cuie în ele, se împarte poşta, se croiesc cizme, se aduce tutun. Chiar şi la război, mai bine de jumătate din viață constă din banalități. Și din fleacuri. Pare ciudat să gândeşti aşa, nu? „Munți de muncă muierească“, aşa cum îmi spunea sanitara Aleksandra Iosifovna Mişutina. Armata mergea înainte, iar în urma ei, „al doilea front“ – spălătoresele, bucătăresele, mecanicii auto, poştaşii… Unul dintre ei mi-a scris: „Noi nu suntem eroi, noi am fost în culise“. Deci ce se petrecea acolo, în culise? Despre cizmulițe şi un sătuc blestemat „Mergem prin noroi, caii se scufundă în el sau cad pur şi simplu lați. Camioanele se împotmolesc… Soldații târăsc armele în spate. Trag căruțe cu pâine şi cu rufe.

210

Svetlana Aleksievici

Cutii de mahorcă. Văd cum o cutie de mahorcă zboară în noroi, urmată de un potop de înjurături… Au grijă de obuze, dar şi de mahorcă… Soțul îmi spune tot timpul, îmi repetă: «Cască bine ochii în jur! E un eveniment epocal! Epocal!»“ Tatiana Arkadievna Smeleanskaia, corespondent de război „Până la război am trăit fericită. Cu tata, cu mama. Tatăl meu abia se întorsese din războiul finlandez. Se reîntorsese fără un deget şi eu îl întrebam: «Tată, de ce e nevoie de război?» Dar războiul a venit curând, nici n-apucasem să cresc şi eu ca lumea. Ne-am evacuat din Minsk. Ne-au adus la Saratov. Acolo am lucrat într-un colhoz. Mă cheamă preşedintele sovietului sătesc: – Tot timpul mă gândesc la tine, fetițo. – De ce adică, nene, mă mir eu, te gândeşti la mine? – Ehe, zice, de n-ar fi piciorul ăsta de lemn! Blestematul ăsta de picior de lemn...! Fac ochii mari, nu pricepeam nimic. – Am primit o hârtie, zice, trebuie să trimit doi oameni pe front şi n-am pe cine. M-aş duce chiar eu, dar blestematul ăsta de picior de lemn... Nici pe tine nu te pot trimite: eşti evacuată. Ori, poate, te duci totuşi? Două fete am în sat: pe tine şi pe Maria Utkina. Maria era o fată înaltă, bine clădită, eu – un prâslea, o fărâmiță acolo... – Te duci? – Dar moletiere o să mi se dea? Umblam în zdrențe: ce putuserăm lua cu noi de acasă? – Tu eşti aşa de drăguță!... O să ți se dea şi cizmulițe... M-am învoit. ... Ne-au dat jos din eşalon, a venit după noi un nene, zdravăn, mustăcios, şi nimeni n-a vrut să meargă cu el.



Războiul nu are chip de femeie

211

Nu ştiu de ce, n-am întrebat, aşa eram eu, nu mă vâram prima niciunde. Nu ne-a plăcut nenea ăla. Apoi a apărut un ofițer chipeş. Păpuşă, nu alta! Ne-a convins şi ne-am dus cu el. Am ajuns la unitate. Acolo – nenea cel mustăcios, hlizindu-se la noi: – Cum e, cârnelor, cu mine n-ați vrut, ai? Maiorul ne-a chemat la el câte una şi ne-a întrebat: – Ce ştii să faci? Una zice: – Să mulg vacile. Alta: – Acasă curățam cartofi. O ajutam pe mama. Mă cheamă şi pe mine. – Dar tu? – Știu să spăl. – Văd că eşti fată bună. Bine-ar fi dacă ai şti şi să găteşti! – Știu. Toată ziua fierbeam mâncare, iar noaptea, ajunsă în baraca noastră, trebuia să spăl pentru soldați, ba şi să stau două ceasuri în post. Mă strigau: «Santinelă! Santinelă!» Nu răspundeam, că n-aveam putere.“ Irina Nikolaevna Zinina, ostaş, bucătăreasă „Lucram într-un tren sanitar. Îmi aduc aminte, prima săptămână am plâns întruna: în primul rând, eram fără mămica, în al doilea rând, nimerisem pe bancheta de sus, unde acum se pun bagajele. Acolo era «camera» mea. – La ce vârstă ați plecat pe front? – Eram elevă în clasa a opta, dar n-am apucat sfârşitul anului: am fugit pe front. Toate fetele din trenul sanitar erau de vârsta mea. – Și în ce consta munca dumneavoastră? – Aveam grijă de răniți, îi hrăneam, le dădeam plosca – asta era munca noastră. Împreună cu mine făcea de serviciu o fată ceva mai mare. O vreme m-a cruțat.

212

Svetlana Aleksievici

– Dacă cer «rața», mi-a spus, cheamă-mă pe mine! Erau mulți grav răniți: care fără mâini, care fără picioare. În prima zi am chemat-o pe colega mea, apoi mi-am dat seama că nu mă putea păzi ziua şi noaptea – am rămas singură. Și deodată mă cheamă un rănit: – Surioară, „rața“!… Îi întind plosca şi văd că n-o ia. Mă uit: n-avea mâini. Ceva mi-a fulgerat prin creier, mi-am dat seama cam ce trebuia să fac, dar timp de câteva minute am stat ca prostită. Știam că trebuie să-l ajut... Dar nu ştiam ce însemna asta, nu văzusem încă niciodată aşa ceva. Nici măcar la cursuri nu ne învățaseră...“ Svetlana Nikolaevna Liubici, sanitară „Eu n-am tras niciodată cu puşca… Le-am fiert soldaților terci. Pentru asta am primit o medalie. Nici numi mai amintesc de ea; ce, eu am luptat? Am fiert caşă şi supă soldățească. Am târât cazane şi cisterne, e drept, grele... Ţin minte, comandantul îmi spunea: «Aş ciurui cu pistolul-mitralieră cisternele astea! Cum o să mai naşti, după război, copii?» Și, într-adevăr, într-o bună zi a pus pistolul-mitralieră pe ele. A trebuit să căutăm altele, mai mici. Vin soldații din linia întâi, li se dă un răstimp de odihnă. Sărmanii, toți murdari, chinuiți, cu picioarele şi mâinile degerate. Cel mai mult se temeau de geruri uzbecii şi tadjicii. La ei e totdeauna soare, cald, şi deodată – treizeci, patruzeci de grade sub zero. Nu se puteau încălzi, trebuiau hrăniți ca nişte copii. Nu puteau duce singuri lingura la gură.“ Aleksandra Semionovna Masakovskaia, ostaş, bucătăreasă „Am spălat rufe… Tot războiul am spălat rufe... De mână. Bluze, maiouri de corp… Vasăzică, se aduce



Războiul nu are chip de femeie

213

rufăria – zdrențuită, păduchioasă. Până şi halatele de camuflaj veneau pline de sânge – nu mai erau albe, ci roşii. Negre de sânge uscat. În prima apă n-ai cum să le speli – e roşie sau neagră… Bluze fără mâneci, în schimb cu găuri cât toate zilele în piept, pantaloni cu un crac lipsă. Speli cu ochii în lacrimi, limpezeşti cu ochii în lacrimi munți, munți de rufărie… Maiouri de corp… Și acum, când îmi amintesc, mă dor mâinile. Iarna maiourile sunt grele, sângele îngheață pe ele. În vis, revăd mereu vremurile acelea. Aşa, de povestit, nu mă pricep...“ Maria Stepanovna Detko, ostaş, spălătoreasă „La război au fost atâtea minuni… Să vă povestesc… Pe iarbă stă întinsă Ania Kaburova… Transmisionista noastră. Moare – un glonț a nimerit-o în inimă. În tot acest timp, pe deasupra noastră zboară un stol alungit de cocori. Toți au ridicat capetele către cer, şi ea a deschis ochii. S-a uitat. – Ce păcat, fetelor! Pe urmă s-a rugat şi ne-a zâmbit: Fetelor, oare chiar am să mor? În acest timp, se apropie în fugă poştărița noastră, Klava, şi-i strigă: – Nu muri! Nu muri! Ai o scrisoare de acasă… Ania nu mai închide ochii, aşteaptă… Klava noastră se aşază lângă ea şi desface plicul. O scri­ soare de la mama: «Draga mea, iubita mea fetiță…» Lângă mine stă un medic care îmi spune: – E o minune! O minune. Fata asta trăieşte împotriva tuturor legilor medicinei… Poştărița a terminat de citit scrisoarea. Și abia atunci ochii Aniei s-au închis…“ Maria Aleksandrovna Vasilevskaia, sergent, transmisionistă

214

Svetlana Aleksievici

„Specialitatea mea… Specialitatea mea era frizeria… Vine o fată… Eu nu știam cum s-o tund. Avea păr bogat, ondulat. Intră în adăpost şi comandantul: – Tunde-o băiețeşte! – Dar e femeie. – Nu, e soldat. Femeie o să redevină după război. Oricum ar fi… Oricum, de îndată ce părul le creştea puțin, le făceam şi fetelor, noaptea, coafuri. În loc de bigudiuri aveam conuri de brad… Ei, măcar un cârlionț să le fac…“ Vasilisa Iujnina, ostaş, frizeriță „Cărți am citit puține… Și nici nu ştiu să povestesc frumos… I-am îmbrăcat, i-am spălat şi i-am călcat pe soldați – ăsta-i tot eroismul nostru. Mergeam în urma armatei călare sau în căruțe, foarte rar cu trenul, caii erau vlăguiți, pot spune că, de fapt, am ajuns pe jos până la Berlin. Și, dacă stai şi te gândeşti, am făcut de toate: i-am ajutat pe sanitari să care răniți, pe Nipru am cărat obuze, căci nu se puteau aduce cu maşini sau căruțe, le purtam pe brațe cale de câțiva kilometri. Săpam adăposturi, podeam poduri… Dacă nimeream în încercuire, fugeam şi trăgeam ca toată lumea. Dacă am omorât sau nu n-aş putea spune. Fugeam şi trăgeam ca toată lumea. Mi se pare că țin minte foarte puține. Dar câte n-au fost! O să-mi amintesc… Mai vino o dată!...“ Anna Zaharovna Gorlaci, ostaş, spălătoreasă „Am o poveste scurtă… Plutonierul mă întreabă: – Fetițo, câți ani ai? – Șaisprezece, da’ care-i necazul?



Războiul nu are chip de femeie

215

– Necazul e, zice, că nu primim minori. – Fac orice, zic. Coc şi pâine. M-au luat...“ Natalia Muhametdinova, ostaş, brutăreasă „Eu eram copistă… Iată cum m-au convins să trec la statul-major… Mi s-a spus: ştim că înainte de război ați fost fotograf, o să fiți la noi tot fotograf. Îmi amintesc bine că nu voiam să fotografiez moartea. Pe cei ucişi. Făceam poze soldaților când se odihneau – fumau, râdeau –, când primeau decorații. Păcat că pe atunci nu aveam film color, numai alb-negru. Când se scotea drapelul regimentului… Asta puteam să fotografiez frumos… Iar azi… Vin jurnaliştii la mine şi mă întreabă: – Dumneavoastră i-ați pozat pe morți? Câmpul de bătaie…? Am început să caut… Am puține fotografii ale morții… Dacă murea careva, băieții mă rugau: – Îl ai pe undeva viu? Îl căutam viu… să zâmbească…“ Elena Vilenskaia, sergent, copistă „Construiam căi ferate, poduri de pontoane, adăposturi. Frontul era la doi paşi. Săpam pământul noaptea, ca să nu fim descoperiți de aviație. Tăiam pădure. În general, în grupa mea erau mai mult fete, toate tinerele. Numai câțiva bărbați, din cei inapți pentru front. Cum căram copacii? Îi apucam toate şi-i căram. Grupa şi copacul. Toate aveam palmele pline de băşici însângerate... Și umerii…“ Zoia Lukianovna Verjbițkaia, comandant de grupă într-un batalion de construcții

216

Svetlana Aleksievici

„Am terminat o şcoală pedagogică… Când am primit diploma, începuse deja războiul. Din cauza asta, nu ni s-au dat repartizări, ne-au trimis la părinți. Ajung acasă, peste câteva zile mă convoacă la comisariat. Mama nu voia în ruptul capului să mă lase, eram tânără, aveam doar optsprezece ani. – Te expediez la frate-tău, zice, spun că eşti plecată... Nici n-am vrut să aud. – Doar sunt comsomolistă! La comisariat ne-au strâns, aşa şi pe dincolo, şi ni s-a comunicat că e nevoie de brutari pentru front. E o muncă foarte grea. Aveam opt cuptoare de fier. Poposeam în câte un sat sau oraş distrus şi le instalam. Apoi – lemne, douăzeci–treizeci de vedre cu apă şi cinci saci cu făină. Fete de optsprezece ani, căram saci de câte şaptezeci de kilograme. Îi apucam câte două şi îi căram. Sau câte o targă cu patruzeci de pâini. Eu, de exemplu, nu puteam s-o ridic. Zi şi noapte lângă cuptor, zi şi noapte. Frământam o albie – alta la rând. Bombardamente? Nu contau: noi coceam pâine...“ Maria Semionovna Kulakova, ostaş, brutar „Eu în toți cei patru ani de război am fost pe drumuri… Mergeam după indicatoare: „gospodăria Șciukin“, „gospodăria Kojuro“. Primeam la bază tutun, țigări sau cremene – lucruri după care soldatul tânjeşte atât de mult în linia întâi – şi la drum! Pe unde cu maşina, pe unde în căruță, adesea pe jos, însoțită de unul sau doi soldați. Totul trebuia cărat în spinare. Până la tranşee n-ai cum ajunge cu calul: te simt nemții. Totul duceam în spate. Cocoaşa la bătaie, drăguțo...“ Elena Nikiforovna Ievskaia, ostaş, furnizor



Războiul nu are chip de femeie

217

„La începutul războiului aveam nouăsprezece ani. Locuiam în oraşul Murom, din regiunea Vladimir. În octombrie ’41, nouă, comsomoliştilor, ni s-a încredințat construcția şoselei Murom–Gorki–Kulebaki. Când ne-am întors de pe şantier, ne-au mobilizat. Eu am fost trimisă la o şcoală de transmisiuni din Gorki. După ce am terminat cursurile, am ajuns în armata activă, în Divizia 60 Infanterie. Am lucrat ca ofițer la poşta unui regiment. Am văzut cu ochii mei cum, pe linia întâi, oamenii, primind câte o scrisoare, plângeau şi sărutau plicurile. Multora cei dragi le muriseră ori trăiau pe teritoriul ocupat de inamic. N-avea cine să le scrie. Atunci am început să le scriem noi. «Dragul meu soldat, îți scrie o Fată Necunoscută. Cum vă merge acolo? Îl bateți pe neamț? Când ne aduceți Victoria?» Nopți la rând compuneam scrisori. Eu singură am scris, cât a ținut războiul, sute...“ Maria Alekseevna Remneva, sublocotenent, lucrător poştal Despre săpunul special K şi despre carceră „La 1 mai m-am căsătorit, iar la 22 iunie a început războiul. Asupra oraşului s-au năpustit primele avioane nemțeşti. Eu lucram la un orfelinat pentru copiii spanioli, aduşi la noi, la Kiev, în ’37…. Războiul civil din Spania… Noi nu ştiam ce să facem, dar puştii – spanio­lii – au început să sape în curte tranşee. Aveau experiență... Copiii au fost expediați în spatele frontului, iar eu am plecat în regiunea Penza. Primisem misiunea să organizez nişte cursuri de surori medicale. La sfârşitul lui ’41, am fost şi examinatoare la aceste cursuri, pentru că medicii plecaseră pe front. Am împărțit diplomele şi am cerut să fiu trimisă şi eu pe front. M-au repartizat la Stalingrad, la un spital de campanie. Eram cea mai în vârstă dintre

218

Svetlana Aleksievici

fetele de acolo. Sonia Udrugova – suntem prietene şi astăzi – avea pe atunci şaisprezece ani, abia terminase nouă clase, apoi cursurile acelea sanitare. Trecuseră numai trei zile de când eram pe front – o văd pe Sonia stând singură în pădure şi plângând. – Ce-i eu tine, Sonecika, zic? – Cum de nu înțelegi? zice. De trei zile n-am văzut-o pe mama... Astăzi, când îi amintesc de episodul ăsta, o pufneşte râsul. În arcul de la Kursk, m-au transferat de la spital la un detaşament de spălătorie, ca instructor politic. Spălătoresele erau personal civil. Când ne mutam, atârnau de loitrele căruțelor cazane, samovare, lighene – iar deasupra erau fete în rochii roşii, verzi, albastre, cenuşii. Râdea soldățimea: «Trece armata de leşie!...» Iar pe mine mă numeau «comisarul spălătoriei». Abia pe urmă fetele mele au început să se îmbrace mai pe potriva vremurilor. Munca era extrem de dură. De maşini de spălat nu era nici pomeneală. Totul cu mâna… Cu mâini de femeie… Sosim, ni se repartizează o casă sau un adăpost. Spălăm rufăria şi, înainte de a o pune la zvântat, o îmbibăm cu săpun K, împotriva păduchilor. Exista un praf special, dar nu ne era de folos, foloseam săpunul K. Și avea un miros înfiorător, duhnea, nu alta. Unde spălam hainele, acolo le şi zvântam, acolo şi dormeam. Primeam câte 20–25 de grame de săpun pentru rufăria fiecărui soldat. Numai că «lenjeria» aceea era neagră ca pământul. Multe fete, de atâta cărat, spălat şi săpun K făceau eczeme sau hernie, li se desprindeau unghiile, ai fi zis că n-au să le mai crească niciodată. Li se dădea o zi–două de odihnă, apoi iarăşi la spălat. Fetele mă ascultau… Ajungem la un moment dat într-un loc, unde îşi avea baza o întreagă unitate de aviație. Ne-au văzut – toate



Războiul nu are chip de femeie

219

eram murdare, cu haine zdrențuite –, au râs de noi, cu dispreț: – Halal spălătorese! Fetele mele mai că nu plângeau: – Uitați ce ne fac, Valentina Kuzminicina! – Nu-i nimica, zic, le arătăm noi! Spre seară, le-am pus să îmbrace fiecare ce aveau mai de soi şi le-am scos într-o poiană. Una cânta la armonică, celelalte dansau. Convenția a fost: nu se dansează cu nici un pilot. Ce s-au mai învârtit flăcăii prin jur! Zadarnic. Fetele au dansat numai între ele. «Adică», se plângeau «prinții văzduhului», «un măgar îşi dă în petic şi voi vă răzbunați pe toți?...» În general, angajații civili nu puteau fi puşi la carceră, dar ce te faci când ai de-a face cu o sută de fete? La unsprezece era stingerea, dispăreau pe capete. Fetele sunt fete. Aşa că le mai băgam şi la carceră. Vin la un moment dat nişte şefi dintr-o unitate apropiată – la mine două fete erau la arest. – Cum adică? Pui civili la carceră? mă întreabă. Răspund calmă: – Vă rog, tovarăşe colonel, faceți raport la comandament! E libertatea dumneavoastră. Dar eu trebuie să mențin disciplina. La mine e o ordine exemplară. A rămas scăldată. Într-adevăr, în detaşament era o disciplină de fier. Am întâlnit într-o bună zi un căpitan – tocmai trecea prin dreptul casei mele când eu ieşeam. Îl văd că se opreşte: – Dumnezeule! zice. Ieşiți din casa asta, dar dumneavoastră ştiți cine locuieşte acolo? – Știu, zic. – Chiar instructorul politic! Vuieşte regimentul de cât e de rea. I-am spus că n-am auzit nicicând spunându-se aşa ceva.

220

Svetlana Aleksievici

– Ba bine că nu! zice. Se aude că nu zâmbeşte niciodată, umblă tot timpul cu capsa pusă. – N-ați vrea să faceți cunoştință cu dânsa? – Dumnezeule! Nici gând! – Ei bine, eu sunt!... zic. – Nu se poate! Mi s-a spus că e un monstru! Îmi apăram fetele cum puteam. Aveam una frumoasă, Valea. Într-un rând, am fost chemată la instructaj pentru vreo zece zile. Când mă întorc, fetele îmi spun că, în tot acest timp, Valea venise târziu acasă, umblase cu nu ştiu care căpitan. Mă rog, umblase – asta era. După două luni, aflu că Valea era însărcinată. O chem la mine: – Ce-ai făcut, fată, zic, unde ai să te duci? Mama ta vitregă stă într-un bordei... Plânge: – Numai dumneavoastră sunteți de vină: dacă n-ați fi plecat, nu se întâmpla nimic... Eram pentru ele ca o mamă sau o soră mai mare. Avea pe ea un fel de pardesiu subțire. I-am dat mantaua: se făcuse deja frig... Și dusă a fost Valea... De 8 martie ’45 am organizat o serbare. Ceai, obținusem nu ştiu ce bomboane. Ies fetele mele din casă şi deodată văd cum apar din pădure doi nemți, trăgându-şi după ei pistoalele-mitralieră: erau răniți. Fetele i-au înconjurat… Iar eu, ca instructor politic, am scris, fireşte, în raport că astăzi, 8 martie, spălătoresele au luat prizonieri doi nemți. A doua zi a fost o consfătuire la comandament, şi şeful secției politice, deschizând şedința, zice: – Tovarăşi, vă dau o veste bună! Războiul e pe terminate! Ieri, fetele din Spălătoria de Campanie 21 au făcut prizonieri doi nemți... Toți au aplaudat.



Războiul nu are chip de femeie

221

În timpul războiului n-am fost decorate, dar, când s-a încheiat, mi s-a spus: – Decorați şi dumneavoastră două persoane! Am fost revoltată. Am luat cuvântul şi le-am spus că sunt instructor politic la un detaşament de spălătorie de campanie, le-am explicat cât de istovitoare e munca spălătoreselor, că multe dintre ele au făcut hernie, eczeme la mâini şi aşa mai departe, că fetele sunt tinere şi, dacă e vorba numai de cât au cărat, apoi doar camioanele se pot compara cu ele. Am fost întrebată: – Puteți prezenta, până mâine, propunerile pentru decorare? Vă vom acorda distincțiile cuvenite. Și, împreună cu comandantul detaşamentului, am stat o noapte întreagă să întocmim listele. Multe fete au primit medaliile Pentru Vitejie sau Pentru Merite în Luptă, iar una dintre spălătorese a fost decorată cu ordinul Steaua Roşie. Era cea mai bună dintre noi, o femeie care chiar că nu se clintea de lângă cazan. Se întâmpla ca toate să cadă de-a-n picioarelea de oboseală, dar ea spăla încă... Când a venit momentul să-mi trimit fetele acasă, am vrut să le ofer câte ceva. Erau, cele mai multe, din Bielorusia şi Ucraina, ştiam că acolo totul era una cu pământul. Cum să le dai drumul cu mâinile goale? Eram încartiruite într-un sat nemțesc, unde funcționase un atelier de croitorie. M-am dus să văd ce se întâmplă acolo: spre norocul meu, maşinile erau întregi. Și astfel, la plecare, aveam pregătit pentru fiecare dintre fete câte un dar. Am fost atât de bucuroasă, de fericită… E tot ce am putut să fac pentru ele... Toate voiau înapoi acasă şi se temeau să se întoarcă. Nimeni nu ştia ce ne aşteaptă acolo…“ Valentina Kuzminicina Bratcikova-Borşcevskaia, locotenent, instructor politic într-un detaşament de spălătorie de campanie

222

Svetlana Aleksievici

„Tatăl meu… Tatăl meu iubit era comunist, un om sfânt. N-am întâlnit în viață om mai bun ca el. El m-a educat… «Ei, cine aş fi fost eu fără puterea sovietică? Un sărăntoc, slugă la culaci. Puterea sovietică mi-a dat totul. Am putut să învăț. Am devenit inginer, construiesc poduri. Pentru toate astea sunt dator puterii noastre muncitoreşti.» Îmi plăcea puterea sovietică. Îmi plăcea Stalin. Și Voroşilov. Îi iubeam pe toți conducătorii noştri. Aşa mă învățase tata. Războiul a continuat, am crescut. Seara, eu şi tata cântam Internaționala şi Războiul sfânt. Tata mă acompania la acordeon. Când am împlinit optsprezece ani, a mers împreună cu mine la comisariat… Din armată am scris scrisoare acasă despre cum construiam şi păzeam poduri. Ce bucurie a fost pe ai mei! Tata ne făcuse pe toți să ne îndrăgostim de poduri, ne plăceau mult din copilărie. Când vedeam un pod distrus – bombardat sau aruncat în aer – simțeam că am de-a face cu o ființă vie, nu cu un obiectiv strategic. Plângeam… Am întâlnit pe drum sute de poduri ruinate, şi mari, şi mici, erau primele vizate pe timp de război. Ţinta numărul unu. Când treceam pe lângă ruine, mă gândeam întotdeauna: de câți ani va fi nevoie ca să fie reconstruite? Războiul ucide timpul, timpul omenesc atât de prețios. Îmi aminteam foarte bine cum tata construise fiecare pod vreme de ani de zile. Stătea noaptea şi desena, chiar şi în zilele libere. Cel mai rău la război îmi părea de timp. De timpul cheltuit de tata… Tatăl meu nu mai e de mult printre cei vii, dar eu îl iubesc în continuare. Nu cred ce se spune despre oameni ca el – că au fost neghiobi şi orbi pentru că au crezut în Stalin, s-au temut de el, au crezut în ideile lui Lenin. Că gândeau toți la fel. Credeți-mă, au fost oameni buni şi cinstiți, credeau nu în Stalin şi în Lenin, ci în ideea



Războiul nu are chip de femeie

223

comunismului. Într-un socialism cu față umană, cum s-a numit mai târziu. În fericirea tuturor. A fiecăruia. Visători, idealişti – da, orbi însă nu. N-am să fiu niciodată de acord cu asta. Pentru nimic în lume! La mijlocul războiului au apărut la noi tancuri şi avioane excelente, arme foarte bune, dar, chiar şi aşa, fără credință n-am fi putut înfrânge un duşman atât de cumplit ca armata lui Hitler – puternică, disciplinată, ținând sub călcâi întreaga Europă. N-am fi reuşit s-o zdrobim. Principala noastră armă a fost credința, nu teama, vă dau cuvântul meu cinstit de membru de partid (am intrat în partid în timpul războiului şi sunt comunistă până în ziua de azi). Nu mă ruşinez de carnetul de partid şi nu m-am dezis de el. Credința mea nu s-a schimbat din ’41…“ Tamara Luchianovna Torop, ostaş, inginer-constructor „Trupele germane s-au oprit în apropiere de Voronej… Multă vreme n-au izbutit să ocupe oraşul. Îl bombardau zi şi noapte. Avioanele treceau peste satul nostru, Moskovka. Eu încă nu văzusem nici un soldat inamic, văzusem doar avioanele nemțeşti. Dar curând aveam să încerc pe pielea mea ce e acela război… La spitalul nostru s-a anunțat că lângă Voronej fusese bombardat un eşalon militar. Ne-am dus acolo şi am văzut… Ce am văzut? Munți de carne însângerată... Nici nu vă pot spune… Ai, Doamne! Primul şi-a venit în fire profesorul nostru, care a strigat cu glas puternic: – Tărgile! Eram cea mai tânără, aveam doar şaisprezece ani, şi toți se uitau la mine, să nu care cumva să leşin. Am mers din vagon în vagon: nu prea aveam pe cine pune pe tărgi. Totul arsese, nu se auzea nici un strigăt, nici un geamăt. Nici un om nu mai era întreg. M-am apucat cu mâinile de inimă, de groază mi se întunecaseră ochii. Când ne-am

224

Svetlana Aleksievici

întors la spital, ne-am prăvălit care pe unde. Aşa am şi adormit: cu capetele pe mese, pe scaune... A doua zi, când, după ce mi-am terminat schimbul, am ajuns acasă şi m-am trântit pe pat, în lacrimi, de cum închideam ochii revedeam totul ca aievea… S-a întors de la lucru mama, a venit şi unchiul Mitea. Aud glasul mamei: – Nu ştiu ce-o să fie cu Lena. Uită-te cum arată de când merge la spital. S-a schimbat de tot, s-a făcut tăcută, nu mai vorbeşte cu nimeni, în schimb țipă prin somn. Unde-i râsul ei, de care răsuna casa? Știi şi tu cât era de veselă. Acum nu mai ştie să glumească. O ascultam pe mama, şi lacrimile îmi şiroiau pe obraji. ... Când, în ’43, a fost eliberat Voronejul, m-am înscris în paza militarizată. Nu erau decât fete, toate tinere, între şaptesprezece şi douăzeci de ani. Și toate frumoase – niciodată n-am văzut atâtea fete drăguțe la un loc. Parcă le alesese cineva. Prima pe care am cunoscut-o a fost Marusia Prohorova. Era prietenă cu Tania Fiodorova. Veneau din acelaşi sat. Tania era o fată foarte serioasă, îi plăceau curățenia şi ordinea, iar Marusia era moartă după cântece şi dans. Știa strigături mai fără perdea. Cel mai mult îi plăcea să se fardeze. Se aşeza în fața oglinzii şi şedea acolo cu orele. Tania o certa: «Decât să te boieşti, mai bine ți-ai călca uniforma şi ți-ai face patul ăla ca lumea!» Mai era şi Paşa Litavrina, o fată foarte îndrăzneață şi, curios, prietenă cu Șura Batişceva, sfioasă şi modestă, cea mai liniştită dintre noi. Iar Liusiei Lihaciova îi plăcea să răsucească zulufi. Îşi făcea câte unul şi lua îndată chitara în mână. Cu chitara se culca, cu chitara se scula. Cea mai în vârstă dintre noi era Polina Neverova. Îi murise bărbatul în război şi tot timpul umbla posomorâtă. Aveam uniforme militare. Când mama m-a văzut pentru întâia oară îmbrăcată astfel, s-a făcut albă la față:



Războiul nu are chip de femeie

225

– Ce-i cu tine: doar nu vrei să rămâi în armată? Am înțeles ce o speria atât de tare. – Nu, mămico. Doar ți-am spus că păzesc poduri. Pe mama a bufnit-o plânsul. – Curând se termină războiul şi dai jos mantaua aia. Și eu credeam la fel. La două zile după ce am aflat că războiul s-a terminat, am avut o şedință în colțul roşu1. Ne-a vorbit şeful pazei, Naumov. – Fetelor, a spus, războiul s-a terminat. Dar ieri am primit ordin să asigur paza militarizată a Șoselei de Vest. Cineva din sală a strigat: – Păi acolo sunt oamenii lui Bandera2!... Naumov a tăcut o vreme, apoi a spus: – Da, fetelor, acolo sunt oamenii lui Bandera. Luptă împotriva Armatei Roşii. Dar ordinul e ordin şi trebuie executat. Cine vrea să meargă, să se înscrie la şeful patrulei. Numai voluntari. Ne-am întors la cazarmă şi fiecare s-a aşezat pe patul ei. Era o linişte de nu se auzea nici musca. Nimeni nu voia să plece departe de locurile natale, să se despartă de părinți. Și, mai ales, nimeni nu voia să moară după război. A doua zi am avut din nou şedință. Stăteam la masa prezidiului, acoperită cu pânză roşie. Și m-am gândit că e ultima oară când mai stau la masa aceea. Șeful pazei a spus: – Știam, Babina, că ai să fii prima. Și voi toate, fetelor, sunteți grozave: nici una n-a dat îndărăt. Războiul s-a terminat, toți se întorc acasă, iar voi mergeți să vă apărați țara. 1

Încăpere sau parte dintr-o încăpere unde se organizau agitația de partid sau instructajul politic 2 Stepan Bandera (1909–1959), naționalist ucrainean, luptător antisovietic. În timpul ocupației fasciste a Ucrainei a încercat să înființeze un stat ucrainean independent.

226

Svetlana Aleksievici

Peste două zile am plecat. Ni s-a dat un marfar: pe jos era aşternut fân, mirosea a iarbă. Niciodată înainte nu auzisem că ar exista un oraş pe nume Strîi, acum aici aveam slujba. Oraşul nu mi-a plăcut – mic şi întunecat, în fiecare zi cineva era înmormântat cu muzică: ba un milițian, ba un activist de partid, ba un comsomolist. La Voronej intrai în post şi nu-ți era frică, aici trebuia să fii cu ochii în patru. Și din nou am văzut moartea. Aveam o prietenă, Galea Korobkina. A pierit acolo. Cu încă o fată… Au fost înjunghiate şi ele noaptea… Acolo am uitat de tot ce înseamnă să zâmbeşti şi să glumeşti.“ Elena Ivanovna Babina, agent de pază militarizată  espre rulmenții topiți D şi despre înjurăturile ruseşti „Semăn perfect cu tata… Sunt fata lui... Tatăl meu, Miron Lenkov, a ajuns, dintr-un băiat de țăran, analfabet, ofițer în Armata Roşie în timpul Războiului Civil. Era un comunist adevărat. Când a murit, eu şi mama am rămas singure la Leningrad. Tot ce e bun în mine datorez acestui oraş. Pasiunea mea erau cărțile. Plângeam în hohote citind romanele Lidiei Cearskaia1, eram îndrăgostită de Turgheniev. Îmi plăcea poezia… Vara anului ’41… La sfârşitul lui iunie, am plecat la bunica pe Don. Războiul ne-a prins pe drum. Prin stepă au început imediat să gonească pe cai emisarii comisariatului, care duceau ordine de mobilizare. Femeile cântau, 1

Scriitoare rusă de romane şi povestiri pentru copii (1875–1937), extrem de populară la începutul secolului XX. După 1918, practic n-a mai fost publicată, ca reprezentată a literaturii sentimentale burgheze, dar scrierile ei, oricât de greu de găsit, au rămas bine cunoscute.



Războiul nu are chip de femeie

227

beau şi plângeau în hohote când îi petreceau pe cazaci la război. Eu m-am dus la comisariatul din stanița1 Bokovskaia. Mi s-a spus scurt şi categric: – Nu primim copii pe front. Eşti comsomolistă? Foarte bine! Pune mâna şi ajută-i pe cei din colhoz! Am întors grâul cu lopețile, să nu se încingă în magazii. Am cules legume. Băşicile din palme făceau crustă, buzele ne crăpaseră, chipurile ni se înnegriseră de arşița stepei. Mă deosebeam de fetele din sat numai prin faptul că ştiam pe de rost o mulțime de versuri, cu care le împuiam capul pe lungul drum din câmp până acasă. Tăvălugul războiului se apropia. La 17 octombrie, nemții au ocupat Taganrogul. Oamenii se evacuau. Bunica a rămas, dar pe mine cu sora mea ne-a trimis de acolo: – Sunteți tinere. Scăpați-vă pielea! Până la gara Oblivskaia am făcut, pe jos, cinci zile şi cinci nopți. Sandalele a trebuit să le aruncăm, am intrat în stanița aceea desculțe. Șeful de gară ne-a avertizat: – Nu aşteptați vagoane închise, urcați-vă pe platforme! Vă dăm numaidecât o locomotivă şi vă expediem la Stalingrad. Am avut noroc: am reuşit să ne cățărăm pe o platformă plină cu ovăz. Ne-am cufundat picioarele în grăunțe, ne-am acoperit cu o basma… Ne-am strâns una în alta şi, din când în când, am putut chiar dormi câte puțin. Pâinea ni se terminase de mult, mierea la fel. În ultimele zile ne-au hrănit căzăcițele. Ne jenam să primim, n-aveam cu ce plăti, dar ni se spunea: «Luați, fetelor, şi mâncați! Acum cu toții suntem la necaz, trebuie să ne ajutăm unii pe alții». Mi-am jurat să nu uit niciodată bunătatea acelor femei. Niciodată! Pentru nimic în lume! Și n-am uitat. La Stalingrad am urcat pe vapor, apoi, cu trenul, am ajuns, pe la două noaptea, în gara Medvedițkoe. Valul 1

Sat căzăcesc

228

Svetlana Aleksievici

de oameni ne-a revărsat pe peron. Și cum, prefăcute în sloiuri de gheață, nu ne puteam mişca singure, stăteam acolo, sprijinindu-ne una de alta să nu cădem. Să nu ne facem țăndări, cum se făcuse sub ochii mei, în laborator, la şcoală, o broască scoasă din oxigen lichid şi azvârlită pe podea. Din fericire, cineva cu care merseserăm împreună şi-a amintit de noi. A venit o căruță ticsită de oameni. Ne-au legat de ea la coadă, ne-au pus în spinare nişte pufoaice şi ne-au spus: – Dați-i drumul, umblați; dacă vă urcăm în căruță, înghețați de-a binelea...! La început cădeam des, apoi am izbutit să mergem în urma roților, ba chiar, pe alocuri, să alergăm. Și tot aşa şaisprezece kilometri până la centrul raional... Satul Frank, colhozul 1 Mai. Preşedintele s-a bucurat mult când a aflat că eram din Leningrad şi isprăvisem clasa a noua. – În regulă, zice. Ai să fii contabilul meu. O clipă m-am bucurat. Dar numaidecât mi-au căzut privirile pe afişul atârnat îndărătul preşedintelui: «Fetelor, la volan!» – Nu vreau să zac într-un birou, am spus. Dacă mă învață cineva, pot conduce şi eu un tractor. Toate tractoarele zăceau acoperite de zăpadă. Le-am degajat şi le-am demontat, lăsând pe metal bucăți din pielea palmelor. Șuruburile, ruginite, păreau sudate de piulițe. Când nu izbuteam să le clintim răsucindu-le în sens invers acelor de ceasornic, încercam de-a-ndoaselea. Într-un asemenea moment a apărut ca din pământ lângă noi, furios ca un taur, brigadierul Ivan Ivanovici Nikitin, singurul tractorist adevărat din împrejurimi şi instructorul nostru. S-a luat cu mâinile de cap şi a slobozit o înjurătură ca la uşa cortului. Ah, mama voastră de…! Înjurăturile lui erau ca un suspin... Dar oricum o dată am izbucnit în plâns.



Războiul nu are chip de femeie

229

Am intrat în câmp pe uşa din dos: în cutia de viteze a STZ-ului meu, mai toate roțile dințate erau ştirbe. Speranțele mele se bazau pe un calcul simplu: după cel mult douăzeci de kilometri de mers, vreunul dintre tractoare avea să clacheze, drept care au să-i ia cutia de viteze şi au s-o pună la al meu. Aşa s-a şi întâmplat. La fel de «tractoristă» ca şi mine, Sarocika Gozenbuk, nebăgând de seamă că i se scursese apa din radiator, şi-a «aranjat» motorul. Ah, mama lui de…! Înainte de război nu învățasem nici măcar să merg pe bicicletă, iar acum aveam în primire un tractor. Încălzeam motoarele, în pofida oricăror reguli, la foc deschis. Am învățat şi ce însemna să «umbli» la rulmenți. Și să conduci tractorul după un asemenea tratament... Nu puteai să-l suceşti, să iei o curbă… Lubrifianții şi carburantul – în regim de război... Pentru fiecare picătură răspundeai cu capul, ca şi pentru fiecare rulment. Ah, mama ei de…! Pentru fiecare picătură… Odată, înainte de a ieşi pe câmp, am deschis robinetul carterului, ca să verific uleiul. A început să curgă un fel de zer. Îl strig pe brigadier şi-i spun că trebuie înlocuit uleiul. Se apropie, ia o picătură între degete, o miroase şi zice: – Încă o zi mai merge. – Nu se poate, zic, chiar dumneata ai spus... Mă întrerupe: – Am spus şi mi-am aprins paie-n cap. V-ați făcut care de care mai deşteaptă! Maimuțe de la oraş! La câmp, mama ta de…! Am ieşit în câmp. Era arşiță, tractorul fumega, eu mă înăbuşeam, dar asta nu conta: cum stăm cu rulmenții? Am impresia că ceva bate. Opresc motorul, nu, se pare că totul e în regulă. Pornesc – iarăşi bate. Și deodată, chiar sub scaun – tuc, tuc, tuc!

230

Svetlana Aleksievici

Opresc iarăşi motorul, mă apropii de orificiile de acces, le deschid: doi rulmenți topiți! M-am lăsat să lunec la pământ, am îmbrățişat roata şi, pentru a doua oară de la începutul războiului, m-a bufnit plânsul. Numai eu eram vinovată; doar văzusem cum arăta uleiul. M-am speriat de înjurături, în loc să-l fi înjurat, la rându-mi, şi mai abitir! Aş! «Intelectuală» degenerată! M-am întors auzind nişte voci. Ce să vezi! Preşedintele colhozului, şeful secției politice, directorul stațiunii de maşini şi tractoare şi, fireşte, Ivan Ivanovici în persoană. Din cauza lui se întâmplase totul! Stătea şi nu se putea clinti din loc. Înțelesese. Tăcea. Ah, mama lui de…! Directorul stațiunii întreabă: – Câți? – Doi, răspund. După legile perioadei de război ar fi trebuit să mă trimită în justiție. Învinuiri: neglijență şi sabotaj. Șeful secției politice se întoarce spre brigadier: – De ce n-ai grijă de fetele tale? zice. Cum s-o bag în tribunal pe fetița asta? Lucrurile s-au liniştit până la urmă. Totul a rămas la stadiul de vorbe, dar Ivan Ivanovici n-a mai înjurat niciodată de față cu mine. Iar eu am învățat… Ah, mama ta de…! Suduiam câteodată de… Apoi am trăit câteva clipe de fericire. S-a găsit mama noastră. A venit la noi, aveam din nou familie. Apoi mama mi-a spus pe nepusă masă: – După mine, trebuie să mergi la şcoală. N-am înțeles numaidecât. – Unde? – Crezi că am să termin eu clasa a zecea pentru tine? Nici nu vă imaginați cât de straniu mi s-a părut, după toate cele câte le trăisem şi le îndurasem, să stau din nou



Războiul nu are chip de femeie

231

în bancă, să rezolv probleme, să scriu compuneri, să tocesc verbele nemțeşti, în loc să trag în fascişti! Și asta într-un moment când vrăjmaşul ajunsese la Volga! Aveam de aşteptat foarte puțin: peste patru luni urma să împlinesc şaptesprezece ani. Dacă nu optsprezece, măcar şaptesprezece! Atunci nimeni n-avea să mă mai țină acasă! Nimeni! La comitetul raional totul a mers ca pe roate, dar la comisariatul militar a trebuit să mă bat. Din pricina vârstei, din pricina vederii slabe. Dar primul «defect» m-a ajutat să-l anihilez pe cel de-al doilea. Când a venit vorba de faptul că nu împlinisem încă şaptesprezece ani, i-am spus comisarului că e un birocrat şi am declarat greva foamei. M-am aşezat pe scaun lângă el şi timp de patruzeci şi opt de ore nu m-am clintit de acolo, am refuzat bucățica de pâine şi ceaşca de ceai pe care mi le oferea. L-am amenințat că am să mor de foame, dar mai înainte am să scriu un bilet, în care am să arăt cine-i vinovat de moartea mea. Nu cred că s-a speriat, dar totuşi m-a trimis la comisia medicală. Toate astea se întâmplau în aceeaşi încăpere. Și, când medicul, verificându-mi vederea, a ridicat umerii a neputință, comisarul a râs şi mi-a spus că degeaba m-am obosit cu «greva foamei». I-a fost milă de mine. Dar eu i-am spus că tocmai din pricina foamei nu vedeam nimic. Îndreptându-mă spre geam, lângă care era blestematul acela de panou cu cifre şi litere, am izbucnit în hohote de plâns. Și am tot plâns până când am învățat pe de rost rândurile de jos. Apoi mi-am şters lacrimile şi am spus că sunt gata să trec din nou prin comisie. Și m-au admis... La 10 noiembrie ’42, având asupra noastră, aşa cum ni se spusese, alimente pentru zece zile, toate cele douăzeci şi cinci de fete, câte eram, am urcat în caroseria unui camion hodorogit şi am plecat spre front cântând S-a dat

232

Svetlana Aleksievici

ordin1, în care înlocuiam vorbele „la Războiul Civil“ cu „să-şi apere patria“. De la Kamîşin, unde am depus jurământul, am mers pe jos, pe malul stâng al Volgăi, până la Kapustin Iar, unde se forma un regiment din rezervă. Acolo, printre mii de bărbați, parcă ne pierduserăm. Au venit «cumpărători» din diferite unități, îşi alegeau întăriri. Pe noi se făceau că nu ne văd, treceau tot timpul pe lângă... Pe drum mă împrietenisem cu Annuşka Rakşenko şi cu Asia Basina. Ele n-aveau nici o specialitate, eu o consideram pe a mea civilă. Și de aceea, indiferent ce oameni se cereau, noi făceam fără să clipim trei paşi înainte, încredințate că o să ne însuşim la fața locului orice fel de cunoştințe. Dar nimeni nu ne lua. Când însă am răspuns la apelul: «Șoferii, tractoriştii, mecanicii – trei paşi înainte!», «cumpărătorul» – era un tânăr locotenent-major – nu ne-a mai putut trece cu vederea. Făcusem nu trei paşi înainte, ci vreo cinci, şi el s-a oprit privindu-mă contrariat. – De ce selectați numai bărbați? Și eu sunt tractoristă! – Nu se poate! Ia zi: cum lucrează motorul tractorului? – Unu, trei, patru, doi. – Dar rulmenți ai «topit»? Am mărturisit cinstit că prăjisem de tot doi de la bielă, dar asta la început, când n-aveam experiență. – Bine, zice. Te iau pentru că eşti cinstită. Și, salutându-mă printr-o înclinare a frunții, a trecut mai departe. Împreună cu mine, strângând îndărătnice din dinți, l-au urmat Annuşka şi Asia. Locotenentul-major avea aerul că aşa şi trebuie. Ah, mama voastră de…! 1

Cântec de dragoste ai cărui protagonişti sunt tineri participanți la Războiul Civil din Rusia



Războiul nu are chip de femeie

233

Comandantul unității, făcând cunoştință cu «întăririle» primite, l-a întrebat: – De ce mi-ai adus fetele astea? Pierzându-se cu firea, locotenentul-major a răspuns că i se făcuse milă de noi: am fi ajuns cine ştie pe unde şi nemții ne-ar fi curățat ca pe nişte potârnichi. Comandantul unității, după ce a meditat câteva clipe în tăcere, a oftat şi a spus: – Bine. Una – la bucătărie, alta – la depozit, cea cu şcoală mai multă la statul-major, ca furier. A tăcut o clipă, apoi a adăugat: Păcat, sunt frumuşele. Cea mai şcolită eram eu, dar să lucrez ca furier? Și ce importanță avea aici frumusețea? Am uitat de tot şi de toate şi m-am stropşit la ei: – Suntem voluntare! Am venit să ne apărăm țara şi nu mergem decât în subunități de luptă! Aveam, pesemne, un aer foarte hotărât, căci colonelul a cedat numaidecât: – Vreți subunități de luptă, vasăzică... Fie! Două, la atelierul mobil, pe maşini, iar asta cu limba lungă – la montaj motoare. Dacă într-o lună de zile nu învață să monteze motoarele cu ochii închişi şi nu se încadrează în normă, ştiu eu unde s-o trimit. Cred că o să mă roage în genunchi s-o fac furieră... Aşa a început viața noastră în Atelierul de Campanie 44. Eram o uzină pe roți. Pe camioane erau instalate maşini – freze, strunguri, rectificatoare, raboteze; plus stația electrică, topitoria, vulcanizarea. La strunguri lucrau câte doi oameni. Fiecare câte douăsprezece ore fără nici un minut de pauză. În timpul meselor, te schimba perechea. Când unuia din doi îi venea rândul la corvoadă, celălalt lucra douăzeci şi patru de ore. Lucrul nu înceta nici sub bombardamente. Am lucrat în zăpadă, în noroi... Și deja nimeni nu mai spunea că suntem frumuşele. Dar de fetele frumoase celorlalți le părea mai rău în război – asta

234

Svetlana Aleksievici

e adevărat. Îți părea mai rău să le îngropi… Ah, mama lor de…! Visez deseori… Știu că visez, dar rareori îmi amintesc visele. Îmi rămâne însă senzația că am fost undeva… Și m-am întors… În vis, într-o secundă încape ceea ce în viață ar lua ani de zile. Alteori încurc realitatea cu visul… Mi se pare că asta s-a întâmplat la Zimovniki, abia venisem să mă întind vreo două ceasuri, când a început bombardamentul. Ah, mama lui de…! Mai bine să mă omoare decât să-mi stric bucuria de a dormi două ore. Undeva aproape a bubuit tare… Casa în care eram s-a zguduit. Dar eu m-am pus oricum la somn… Nu cunoşteam simțământul de frică. Numai după bombardamentele cele mai furioase mă durea un dinte în care aveam o carie. Dar nici acela prea multă vreme. M-aş considera şi acum nemaipomenit de curajoasă dacă, la cinci ani după război, n-aş fi fost nevoită, din pricina unor dureri permanente, insuportabile şi cu totul de neînțeles în cele mai diferite puncte ale organismului, să mă adresez specialiştilor. Și un neuropatolog cu experiență, după ce m-a întrebat câți ani am, mi-a spus cu uimire în glas: – Douăzeci şi patru de ani, şi să ai tot sistemul neurovegetativ distrus! Cum aveți de gând să trăiți? I-am răspuns că am de gând să trăiesc bine. În primul rând, rămăsesem în viață! Îmi dorisem aşa de mult să trăiesc! Da, am rămas vie, dar, la câteva luni după ce mi-am reluat viața civilă, încheieturile au început să mi se tumefieze, a început să mă doară îngrozitor brațul drept, vederea mi s-a înrăutățit şi mai mult, ficatul mi se dislocase şi, cum am aflat ulterior, sistemul meu neurovegetativ era harcea-parcea. Dar tot războiul visasem să învăț. Universitatea a fost pentru mine un al doilea Stalingrad. Am terminat institutul cu un an mai devreme, altfel cred că



Războiul nu are chip de femeie

235

nu m-ar fi ținut puterile. Întocmai ca în război, am trăit în manta şi într-o bluză spălăcită până la alb – iarnă, primăvară, toamnă... Eh, mama ei de viață!“ Antonina Mironovna Lenkova, strungar într-un atelier de campanie

„ERA NEVOIE DE SOLDAȚI... DAR NOI NE MAI VOIAM FRUMOASE...“

În câțiva ani am înregistrat deja sute de povestiri… Pe rafturi am repartizate sute de casete şi mii de pagini tipărite. Le ascult şi le citesc cu nesaț… Lumea războiului mi se dezvăluie tot mai mult dintr-o perspectivă neaşteptată. Înainte nu-mi puneam întrebări: cum putuseră, de pildă, fetele acestea să doarmă ani la rând în tranşee de abia un metru adâncime sau lângă foc, pe pământul gol, să meargă în cizme şi mantale şi, în fine, să nu râdă, să nu danseze? Să nu poarte rochii de vară? Să uite de pantofi şi de flori… Aveau doar optsprezece–douăzeci de ani! Mă deprinsesem să cred că în război nu e loc pentru viața de femeie. Că e imposibilă acolo, aproape interzisă. Dar mă înşelam…. Foarte curând, încă la primele întâlniri, am observat că, indiferent despre ce ar fi vorbit femeile, chiar şi despre moarte, îşi aminteau întotdeauna (da!) despre frumusețe, ea era o parte inalienabilă a existenței lor: „Zăcea în sicriu atât de frumoasă… Ca o mireasă…“ (A. Stroțeva, infanteristă) sau: „Trebuiau să-mi înmâneze o medalie, iar eu aveam o bluză veche. Mi-am cusut un guleraş îngust, o bentiță. Era, oricum, alb… Și în momentul acela mi s-a părut că eram aşa de frumoasă.



Războiul nu are chip de femeie

237

Dar n-aveam oglinjoară, nu mă vedeam. Totul fusese făcut praf în timpul bombardamentelor…“ (N. Ermakova, transmisionistă). Povesteau cu veselie şi cu plăcere despre naivele lor stratageme de fetişcane, despre micile lor secrete, despre felul cum, chiar şi în lumea „masculină“ a războiului, s-au străduit să nu-şi trădeze natura, ființa lor de femei. Memoria lor a reținut în mod uimitor (au trecut totuşi patruzeci de ani) o mulțime de detalii ale vieții de zi cu zi în armată. Amănunte, nuanțe, culori şi sunete. În lumea lor, existența de zi cu zi şi existența cu E mare se atingeau, curgerea Existenței era prețioasă în sine, îşi aminteau de război ca de o perioadă a vieții. Nu atât un timp al acțiunii, cât un timp al vieții – nu o dată am observat cum, în povestirile lor, ceea ce părea nesemnificativ se transforma în măreție, chiar în istorie. „Păcat că am fost frumoasă numai în război... Aceia au fost anii mei cei mai buni. Ne-am consumat atunci, cu intensitate. Pe urmă am îmbătrânit repede...“ (Anna Galai, mitralior). La distanță de mulți ani, unele evenimente se măreau dintr-odată, altele se micşorau. Lua amploare ceea ce era omenesc, intim, şi pentru mine şi, în mod curios, şi pentru ele, acestea deveneau lucrurile cele mai interesante şi mai apropiate. Omenescul învingea neomenescul, numai pentru că era omenesc. „Nu te teme de lacrimile mele! Să nu-ți pară rău! Las’ să mă doară, dar îți sunt recunoscătoare că m-ai făcut să-mi amintesc de mine însămi în tinerețe…“ (K.S. Tihonovici, sergent, tunar în artileria antiaeriană). Nici războiul acesta nu mi-era cunoscut. Nici măcar nu bănuiam că există… Despre cizme bărbăteşti şi pălării de damă „Trăiam sub pământ, ca nişte cârtițe. Și totuşi, în adăposturile acelea găseai mici nimicuri muiereşti.

238

Svetlana Aleksievici

Primăvara, bunăoară, rupeai un ram înflorit şi-l puneai într-o gamelă cu apă. Stăteai şi te uitai la el cu gândul că, poate, mâine n-ai să mai fii. Și-ți aminteai de câte toate... Unei fete i se trimisese de acasă o rochiță de lână. O invidiam, deşi, fireşte, n-avea voie s-o poarte. Iar plutonierul – de, bărbații! – bombăne: – Mai bine ți-ar fi trimis un cearşaf, îți era de mai mare folos. Nu tu cearşafuri, nu tu perne. Dormeam pe crengi, pe paie. Dar eu aveam, ascunşi, o pereche de cercei, mi-i puneam noaptea şi dormeam cu ei... După prima contuzie, nu auzeam şi nu puteam vorbi. Mi-am spus: dacă nu-mi recapăt glasul, mă arunc sub roțile trenului... Trebuie să vă spun: cântam ca o privighetoare. Și deodată – mută... Dar, într-o bună zi, glasul mi s-a întors. De fericită ce eram, mi-am prins cerceii în urechi. Vin să iau postul în primire şi strig bucuroasă: – Tovarăşe locotenent-major, raportează sergentul de serviciu cutare şi cutare! – Dar ăştia ce-s? – Cum ce? – Marş de-aici! – Ce s-a întâmplat? – Să scoți numaidecât cerceii! Halal soldat!... Locotenentul-major era foarte frumos. Toate fetele noastre erau puțin îndrăgostite de el. Spunea mereu că, în război, e nevoie de soldați şi numai de soldați... Dar noi ne mai voiam frumoase... Tot războiul m-am temut să nu mă nimerească vreo schijă în picior, să mă schilodească. Aveam picioare frumoase. Bărbatului ce-i pasă? Nu-i e aşa groază chiar şi dacă îşi pierde picioarele. Oricum devine erou. Mire! Dar unei femei o întâmplare ca asta îi hotărăşte soarta. Soarta ei femeiască…“ Maria Nikolaevna Șcelokova, sergent, comandantul unei secții de transmisiuni



Războiul nu are chip de femeie

239

„Eu am zâmbit tot războiul, am trăit cu ideea că trebuia să surâd cât mai des, că femeia trebuie să radieze lumină. Înainte de a fi trimise pe front, un bătrân profesor de-al nostru ne-a spus: – Trebuie să-i spuneți fiecărui rănit că-l iubiți. Cel mai puternic leac pe care-l aveți la îndemână e iubirea. Iubirea conservă, creează forță de supraviețuire. Zace dinaintea ta un rănit, îl doare atât de îngrozitor, încât plânge, dar tu spui: «Ce-i cu tine, băiatul meu drag? Hai, linişteşte-te!...» «Mă iubeşti, surioară?» (Tuturor celor tinere aşa ne spuneau: «surioară».) «Fireşte că te iubesc. Numai să te înzdrăveneşti mai repede.» Ei aveau dreptul să se supere, să înjure – noi, personalul medical, niciodată. Pentru un cuvânt urât se primeau pedepse serioase – până la carceră. E greu… Sigur că e greu. Gândiți-vă ce înseamnă fie şi numai să urci într-o maşină, când sunt doar bărbați împrejur. Iar camioanele sunt înalte – maşini sanitare speciale. Pas de te cațără până în vârf!“ Vera Vladimirovna Șevaldîşeva, chirurg militar „Am primit, în sfârşit, vagoane. De marfă… Eram douăsprezece fete, restul numai bărbați. Mergeam câte zece–doisprezece kilometri, ne opream. Iarăşi zece–doisprezece kilometri, iarăşi ne opream... Nu existau nici apă, nici toaletă… Vă dați seama? Bărbații mai aprindeau câte un foc, îşi țineau hainele deasupra, să omoare păduchii. Dar noi – unde? Ne mai duceam în fugă după câte ceva mai ferit, să ne dezbrăcăm. Aveam un jerseu împletit: pe fiecare milimetru, în fiecare ochi de lână – păduchi. Te uitai şi ți se făcea greață. Păduchii trăiesc şi ei unii pe cap, alții pe haine, alții pe frunte… Eu aveam de toate felurile… Doar n-aveam să-i prăjesc alături de bărbați, nu? Îmi era

240

Svetlana Aleksievici

ruşine. Am aruncat jerseul acela şi-am rămas numai în rochiță. În nu mai ştiu ce gară, o femeie străină mi-a dat de pomană o bluză şi nişte pantofi vechi. Am călătorit mult cu trenul, apoi am mers şi mai mult pe jos. Era ger. Mergeam cu ochii în oglinjoară. Oare nu degerasem? Spre seară am văzut că îmi degeraseră obrajii... Ce netoată puteam să fiu!... Auzisem că, atunci când îți degeră, obrajii se fac albi. Or, ai mei erau roşii-roşii. «Aşa să rămână!» mă gândesc. Numai că a doua zi mi s-au înnegrit...“ Nadejda Vasilievna Alekseeva, ostaş, telegrafistă „Aveam multe fete frumoase în unitate… Ne-am dus la baie şi, cum lângă clădirea acesteia era o frizerie, ne-am vopsit, toate, sprâncenele. Ce perdaf ne-a mai tras comandantul: – Ați venit să luptați sau la bal? Am bocit toată noaptea, ştergându-ne boiurile... Di­ mineață comandantul a trecut pe la toate şi ne-a repetat: – Am nevoie de soldați, nu de madmoazele. Donşoarele nu supraviețuiesc la război. Era foarte sever. Înainte de război fusese profesor de matematică…“ Anastasia Petrovna Șeleg, caporal din antiaeriană „Mi se pare că am trăit două vieți – una masculină şi una feminină… De cum am ajuns la şcoală – disciplină militară. Și la instrucție, şi în front, şi la cazarmă, totul după regulament. Nu ni se făcea nici o concesie pentru că eram fete. Atât auzeai: «Lăsați vorba!», «Terminați cu taclalele!» Seara îți era dor să stai la taifas, să coşi, să faci, adică, ceva ce ține de firea femeii... Nu era voie nici în ruptul



Războiul nu are chip de femeie

241

capului. Or, noi rămăseserăm fără case, fără grijile de zi cu zi, şi nu ne simțeam deloc în apele noastre. Aveam doar un ceas de odihnă pe zi: ne adunam la colțul roşu, scriam scrisori – e drept că se putea sta de vorbă, dar nici un hohot de râs, nici un zvon de glasuri, că era jale. – De cântat aveați voie să cântați? – Nu. – Și de ce nu? – Nu permitea regulamentul. În marş, da, cântam, la comanda: «Cu cântec înainte, marş!» – Altfel nu? – Defel! – V-a fost greu să vă obişnuiți cu viața de cazarmă? – Eu una n-am reuşit. Abia ai adormit şi deodată: «Alarmă!» Zburam din paturi ca luate de vânt. Începeai să te îmbraci – şi femeile au mult mai multe de îmbrăcat decât bărbații –, îți scăpa din mână ba una, ba alta. În sfârşit, centura şi – trap la vestiar! Înşfaci din mers mantaua şi te năpusteşti în sala rastelurilor. Vâri lopata în husă, o treci pe sub centură, de care prinzi şi cartuşiera, şi, în sfârşit, te încingi. Înşfaci carabina, cobori, în mers, închizătorul şi, de la etajul al cincilea, te rostogoleşti literalmente pe scări până jos. În formație, îți mai aranjezi cât de cât ținuta. Și pentru toate astea ai la dispoziție câteva minute... Pe front, ce să mai vorbim... Cizmele – cu trei numere mai mari... Ţin minte, pielea li se vălurise şi praful se lipise parcă pe veci de încrețiturile acelea. Într-o bună zi, femeia la care eram încartiruită mi-a dat trei ouă. – Ia-le, zice, la drum, eşti atât de plăpândă! Azi-mâine te frângi ca o crenguță uscată! M-am încredințat că nu mă poate vedea, am spart ouăle acelea – erau mici – şi mi-am făcut cizmele. Fireşte că mi-era foame, dar femeia din mine a câştigat – voiam să fiu frumoasă. Nici nu vă dați seama cum te roade

242

Svetlana Aleksievici

mantaua, cât e de grea, cât sunt toate astea de «masculine» – şi centura, şi toate celelalte. Nu-mi plăcea mai ales că mantaua mă rodea pe gât, plus cizmele… Ţi se schimba şi mersul, întreaga alură ți se schimba... Îmi amintesc că eram triste. Tot timpul umblam triste…“ Stanislava Petrovna Volkova, locotenent, comandantul unui pluton de geniu „Nu era aşa de uşor să ne transformăm în soldați… N-a fost simplu… Primiserăm efectele. Plutonierul ne adună în front. – Aliniați vârfurile cizmelor! Le-am aliniat. Vârfurile erau pe aceeaşi linie, dar noi mult îndărăt, pentru că cizmele aveau, toate, numărul 40 sau 41. – Vârfurile, am spus! Apoi: – Grupă, alinierea după pieptul celui de-al patrulea! Nu ne iese, bineînțeles. Plutonierul răcneşte: – Alinierea! Ce naiba ați pus în buzunarele de la bluze? Noi râdem. – Lasă hlizeala! Ca să învățăm salutul regulamentar, ne-a pus să salutăm tot ce întâlneam în cale – de la scaune până la afişele de pe pereți. Dumnezeule, ce s-a mai canonit cu noi...! Într-un oraş, nu mai țin minte în care, ne-au dus, în coloană, la baie. Bărbații – la bărbați, noi – la femei. Intrăm – cucoanele încep să țipe ca din gură de şarpe, acoperindu-şi care ce şi cum putea: – Păzea, vin soldații!... Era, într-adevăr, greu să ne deosebeşti de băieți: şi tunse scurt, şi în uniforma bărbătească... Altădată,



Războiul nu are chip de femeie

243

intrăm la o toaletă. Femeile au chemat miliția... I-am spus milițianului: – Păi unde să ne ducem? Atunci el s-a apucat să strige la femei: – Sunt fete! – Care fete, că sunt soldați…“ Maria Nikolaevna Stepanova, maior, şeful secției de transmisiuni într-un batalion de infanterie „Ţin minte numai drumul. Drumul… când înainte, când înapoi… Când am ajuns la Frontul 2 Bielorus, au vrut să ne rețină la divizie: sunteți femei, adică, ce să căutați voi în linia întâi? – Nu, suntem lunetiste! Pe noi să ne trimiteți unde ne e locul! – Bine, ni s-a spus într-un sfârşit, vă trimitem la un regiment al cărui comandant ştie să se poarte cu fetele... Erau comandanți şi comandanți. Nouă aşa ne-au spus. Acolo, comandantul, un colonel, ne instruieşte din capul locului: – Aveți grijă, fetelor, zice, ați venit să luptați – apoi să luptați cu inamicul! Aici sunt numai bărbați, femei ioc! Naiba ştie cum să vă mai explic: e război, frumoaselor, pricepeți? Îşi dădea seama că eram încă nişte fetişcane. Prima dată când au venit avioanele, m-am lăsat pe vine şi mi-am acoperit capul cu mâinile, pe urmă m-am gândit că şi de mâini mi-ar fi părut rău. Nu eram încă pregătită să mor. Îmi amintesc, în Germania… Doamne, ce caraghios! Într-o aşezare din Germania, ne-au încartiruit la un castel. Odăi nenumărate, saloane. Și ce saloane!... În dulapuri, rochii ca în vis. Fetele şi-au ales fiecare ce i-a plăcut.

244

Svetlana Aleksievici

Eu am pus ochii pe o rochie galbenă şi un capot. Nu vă pot spune ce frumos era capotul acela – lung, uşor ca fulgul... Numai că trebuia să şi dormim: eram frânte de oboseală. Am îmbrăcat rochiile acelea şi ne-am culcat... Fiecare a luat ce i-a plăcut şi am adormit pe loc… Eu, fireşte, în rochie şi în capot, pe deasupra... Altă dată, dintr-un atelier părăsit, fetele şi-au ales fiecare câte o pălărie şi, ca să o poarte măcar puțin, au dormit toată noaptea pe scaune. Dimineață ne-am trezit… Ne-am mai uitat o dată în oglindă… Și ne-am schimbat la loc, ne-am vârât din nou în bluzele şi pantalonii militari. N-am luat cu noi nimic. La drum şi un ac atârnă greu. O lingură în carâmbul cizmei – şi gata...“ Bella Isaakovna Epştein, sergent, lunetistă „Bărbații… Aşa sunt ei… Nu ne înțelegeau întotdeauna… Dar pe colonelul nostru, Ptițîn, l-am iubit întotdeauna. Îi ziceam «Nenea». Nu semăna cu ceilalți, înțelegea sufletul femeii. Lângă Moscova – ne retrăgeam, vremuri cumplite – zice: – Fetelor, Moscova e la doi paşi. Vă aduc o coafeză. Vopsiți-vă sprâncenele, rimelați-vă, ondulați-vă! Știu că nu se cuvine, dar vreau să fiți frumoase... Războiul e lung… N-are să se termine cu una, cu două… Și ne-a adus, nu ştiu de unde, o coafeză. Ne-am făcut părul, ne-am fardat... Nu vă pot spune cât de fericite am fost...!“ Zinaida Prokofievna Gomariova, telegrafistă „O luaserăm la fugă pe gheața de pe lacul Ladoga… Atacam şi am nimerit imediat sub un puternic foc de



Războiul nu are chip de femeie

245

artilerie. De jur împrejur – apă. Erai rănit, te duceai drept la fund. Mă târăsc din om în om, bandajând răniții. Dau peste unul, avea ambele picioare retezate, îşi pierdea cunoştința, dar mă împinge la o parte, îşi vâră mâna în sacul de campanie şi-şi scoate pachetul, să mănânce – măcar înainte de a muri... Când porneam la atac, pe gheață, primeam fiecare câte un pachet cu alimente. Eu dădeam să-l bandajez, iar el scotocea în sac şi nu mă lăsa: bărbații suportau foarte greu foamea. Pentru ei era mai rea decât moartea… Cât despre mine, uite ce-mi amintesc… La început te temi de moarte… Eşti cuprinsă şi de uimire, şi de curiozitate. Pe urmă nu mai rămân nici una, nici alta – de oboseală. Tot timpul eşti la limita puterilor. Dincolo de ea. Până la urmă nu mai ai decât o singură spaimă: că, moartă, o să arăți urât. Numai să nu te nimerească vreun obuz şi să te facă bucăți-bucățele... Văzusem nu o dată aşa ceva... Le culesesem eu însămi…“ Sofia Konstantinovna Dubneakova, instructor sanitar „Ploua întruna, zile la rând... Alergam prin mocirlă, oamenii cădeau... Răniți, omorâți. Îmi era groază că o să mor acolo, în mlaştina aia neagră. Fată tânără, în noroiul acela... Altă dată, în pădurile de lângă Orşa, în Bielorusia – acolo erau tufe mărunte de mălin – nimeresc pe o luncă plină de ghiocei albaştri. Pretutindeni ghiocei albaştri... «Ah», mi-am zis, «aici să închid ochii!» Eram prostuță încă – şaptesprezece ani... Aşa îmi imaginam eu moartea… Credeam că a muri e ca şi cum ai zbura undeva departe. Am discutat o dată, noaptea, despre moarte, dar o singură dată. Ne temeam să rostim cuvântul…“ Liubov Ivanovna Osmolovskaia, cercetaş

246

Svetlana Aleksievici

„Regimentul nostru era format numai din femei… Am ajuns pe front în mai ’42. Am fost repartizate pe aparate Po-2. Erau mici şi silențioase. Zburau numai la mică înălțime, deseori razant. Chiar deasupra pământului! Înainte de război, pe aceste avioane era instruit tineretul din aerocluburi, dar nimănui nu i-ar fi trecut prin cap ideea că vor fi folosite cândva în scopuri militare. Era o construcție din lemn, de fapt, din placaj acoperit cu percal. Ajungea să fie lovit în plin o singură dată – ardea complet încă în văzduh, înainte de a ajunge pe pământ. Singurul subansamblu solid, metalic era motorul M-II. Târziu, spre sfârşitul războiului, am primit paraşute şi s-a instalat câte o mitralieră în cabina navigatorului; până atunci, la bord nu existau nici un fel de arme: patru bombe acroşate sub fuzelaj – şi atât. Azi am fi numite kamikaze, poate că asta am şi fost. Da! Am fost! Dar victoria era mai prețioasă decât viețile noastre. Victoria! Mă întrebați cum am rezistat? Am să vă povestesc... Înainte de a ieşi la pensie, m-am îmbolnăvit numai la gândul că n-am să mai lucrez. Pentru ce, după cincizeci de ani, am absolvit a doua facultate? Am devenit istoric. Altfel, fusesem toată viața geolog. Dar un geolog bun e întotdeauna pe teren, iar eu nu mai aveam putere. A venit medicul, mi-a făcut o electrocardiogramă şi m-a întrebat: – Când ați făcut infarct? – Ce infarct? – Inima dumneavoastră e numai cicatrici. Erau, probabil, din război cicatricile acelea. Te lansezi asupra obiectivului – aparatul tremură ca scuturat de friguri. Și pe tine te trec fiorii: eşti prinsă în foc încrucişat – din văzduh avioanele de vânătoare, de la sol antiaeriana... Câteva fete au fost nevoite să plece din regiment, n-au



Războiul nu are chip de femeie

247

rezistat. Zburam mai cu seamă noaptea. O vreme am fost trimise în misiune şi ziua, dar curând s-a renunțat la idee: Po-2 putea fi doborât şi cu o carabină... Efectuam până la douăsprezece zboruri pe noapte. L-am văzut pe faimosul pilot Pokrîşkin1, când tocmai se reîntorcea dintr-o misiune de luptă. Era un bărbat zdravăn, avea nu douăzeci sau douăzeci şi trei de ani, ca noi: în timp ce i se realimenta avionul, tehnicianul a izbutit să-i scoată bluza şi s-o stoarcă. Ai fi zis că-l prinsese ploaia, aşa curgea apa din ea. Vă puteți imagina cum arătam noi... La aterizare nu eram în stare nici să coborâm din cabină: personalul de la sol ne extrăgea de acolo. Nici porthartul nu-l mai puteam duce, îl târam în urma noastră prin iarbă... Imaginați-vă ce era pe capul fetelor noastre lansatoare! Trebu­iau să care pe brațe la avion patru bombe, adică patru sute de kilograme. Organismul ni se transformase de aşa manieră, încât pot spune că tot războiul n-am fost femei... Ciclul ni se evaporase... Ei, înțelegeți… Iar după război nu toate au mai putut avea copii... Fumam pe capete. Fumam şi eu, era aşa un sentiment de liniştire. Aterizai, tremurai toată, trăgeai câteva fumuri şi aveai impresia că te mai linişteşti. Umblam în scurte de piele şi pantaloni, iarna – în scurte îmblănite. Vrând-nevrând, în mers, în alură ți se strecura ceva masculin... Când s-a terminat războiul, am primit rochii kaki; ne-am adus deodată aminte că suntem fete...“ Aleksandra Semionovna Popova, locotenent de gardă, navigator 1

Aleksandr Ivanovici Pokrîşkin (1913–1985), pilot rus, aflat pe locul al doilea în topul eficacității piloților de avioane de vânătoare din grupul Aliaților în al Doilea Război Mondial

248

Svetlana Aleksievici

„Am primit de curând o medalie… Din partea Crucii Roşii… Medalia de aur internațională Florence Nightingale1. Toți vin să mă felicite şi mă întreabă: «Cum ați izbutit să scoateți de pe câmpul de luptă o sută patruzeci şi şapte de răniți? Păreți atât de fragilă în fotografiile acelea de pe front...!» Da, am scos de sub focul inamic poate şi două sute de oameni, cine îi număra pe atunci? Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap, nu înțelegeam pe atunci... Bătălia e în toi, oamenii sângerează, iar eu să stau şi să scriu! Nu aşteptam niciodată să se termine atacul; mă târam după răniți când lupta era încă în curs şi-i alegeam pe răniți. Dacă omul e rănit de o schijă şi tu porneşti spre el peste un ceas–două, degeaba te mai duci: între timp, pierde tot sângele... Am fost rănită de trei ori şi am suferit tot atâtea contuzii. În război, unii visau să se întoarcă acasă, alții să ajungă până la Berlin. Eu voiam un singur lucru: să su­ praviețuiesc până la ziua mea de naştere, când aveam să împlinesc optsprezece ani. Nu ştiu de ce, îmi era teamă că am să mor înainte, că n-am să apuc să trăiesc nici măcar optsprezece ani. Purtam pantaloni şi o pufoaică, totdeauna zdrențuite de cât mă târam cu răniții în spinare. Nu-mi venea să cred că am să mă pot ridica vreodată în picioare, umblând ca toți oamenii, că n-am să mai trăiesc târâş... Acesta era visul meu! Vine într-o bună zi comandantul diviziei. – Ce-i cu puştiul ăsta la voi? zice. De ce nu-l trimiteți la şcoală?... 1

Cea mai importantă decorație acordată personalului medical secundar (surori medicale, infirmiere) care s-a distins prin devotament şi curaj deosebit în îngrijirea bolnavilor, răniților sau victimelor civile. A fost instituită în 1912 de către Crucea Roşie Internațională.



Războiul nu are chip de femeie

249

Mi-aduc aminte, la un moment dat nu-mi mai ajungeau bandajele. Răni de glonț atât de cumplite, încât pentru fiecare îți trebuia o faşă întreagă. Mi-am sfâşiat toată lenjeria, le-am spus şi băieților: – Scoateți izmenele şi flanelele: îmi mor răniții! Le-au scos şi le-au rupt în fâşii. Nu mă jenam de ei, am trăit ca frații, eram ca un băiețaş printre ei. În marş, ne țineam câte trei de mână: cel din mijloc dormea câte un ceas–două, apoi schimbam locurile... Am ajuns până la Berlin şi m-am semnat pe clădirea Reichstagului: «Eu, Sofia Kunțevici, am venit aici ca să ucid războiul». Dacă văd o groapă comună, mă pun în genunchi în fața ei. În fața fiecărei gropi comune… În genunchi…“ Sofia Adamovna Kunțevici, plutonier, instructor sanitar într-o companie de infanterie  espre un discant de fată D şi despre prejudecățile marinăreşti „Am auzit… nişte cuvinte… otrăvite… Cuvinte arun­ cate ca nişte pietre… Chemarea luptei ar fi, vezi Doamne, specific masculină. Cum poate o femeie să meargă să omoare? Asemenea femei trebuie să fie anormale, insuficient de femei… Nu, de o mie de ori nu! Nu, a fost o chemare omenească! Războiul era în toi, încă mai trăiam, acasă, o viață obişnuită, când vecina noastră a fost înştiințată printr-o scrisoare că soțul ei fusese rănit şi zace în spital. Deodată m-am gândit: «El e rănit – cine va lupta în locul lui?» Unul s-a întors fără mâini, altul fără picioare – cine să lupte în locul lor? Am trimis cereri, am cerut audiențe, implorând să fiu trimisă pe front...

250

Svetlana Aleksievici

Am vrut noi, acolo, să fim aidoma bărbaților? La început ne-am dorit foarte mult: ne-am tuns scurt, ne-am schimbat chiar umbletul. Apoi nu – la naiba! – chiar dimpotrivă! Pe urmă aşa simțeai nevoia să-ți dai cu ruj şi pudră, nu mâncai rația de zahăr – o păstrai ca «fixativ» pentru breton. Eram fericite când găseam o vadră cu apă să ne spălăm pe cap. Când mărşăluiam mult, căutam iarbă moale. O rupeam şi – vă dați seama? – ne frecam cu ea pe picioare. Fetele, cum se ştie, au problemele lor. Armata nu se gândise la asta… Umblam cu picioarele verzi… Dacă nimereai un plutonier mai în vârstă, care pricepea cum vine treaba, încă era bine; nu-ți scotocea în sacul de campanie şi nu-ți arunca lenjeria «de prisos»; cei tineri ți-o azvârleau sigur... Or, ce-i poate fi «de prisos» unei fete care, adesea, trebuie să se schimbe de două ori pe zi? Ne rupeam mânecile de la cămăşile de flanelă, dar n-aveam decât două asemenea cămăşi: în total patru mâneci...“ Klara Semionovna Tihonovici, sergent, tunar la antiaeriană „Înainte de război, îmi plăcea tot ce era militar… Bărbătesc… Ba chiar am scris la şcoala de aviație, să mi se comunice condițiile de admitere. Îmi venea bine uniforma militară. Îmi plăceau alinierea, exactitatea, formulele sacadate ale comenzilor. De la şcoală mi s-a răspuns: «Terminați întâi zece clase!» Fireşte, cu ce era în capul meu, când a început războiul nu puteam rămâne acasă. Dar n-am fost primită pe front. Nici nu voiau să audă, pentru că aveam doar şaisprezece ani. – Ce o să zică despre noi inamicul, mi-a spus comisarul, văzând că abia a început războiul, iar noi deja trimitem pe front minori, şi încă nişte fetişcane?...



Războiul nu are chip de femeie

251

– Trebuie să-i batem. – Nu-ți face griji, îi aranjăm şi fără voi... I-am spus că, înaltă cum eram, nimeni n-o să-mi dea şaisprezece ani. Stăteam pe capul lui în birou, nu mai plecam. – Treceți acolo optsprezece şi gata! – Aşa zici acum; pe urmă ai să mă înjuri... După război, nu ştiu de ce, dar pur şi simplu n-am mai putut să suport armata. Tot ce voiam era să lepăd uniforma şi să port ceva obişnuit, ca toate femeile. Față de pantaloni simt până astăzi repulsie. Nici când mă duc la cules de ciuperci sau de fructe, în pădure, nu-i mai pot suferi...“ Klara Vasilievna Goncearova, ostaş, tunar la antiaeriană „Am simțit suflarea războiului de îndată, în ziua când am terminat şcoala şi au apărut «cumpărătorii» – aşa erau numiți cei ce veneau din unitățile în reformare pentru a recruta absolvenți. Erau întotdeauna bărbați – simțeam bine că le era milă de noi. Îi priveam cu alți ochi decât ne priveau ei: noi ne repezeam înainte, să fim luate cât mai curând, să fim băgate în seamă – ei ne măsurau cu priviri obosite... Știau prea bine unde ne trimit... În regimentul în care am ajuns, 870 Bombardiere, erau doar douăzeci şi două de femei. Luaserăm cu noi de acasă două–trei schimburi – câte puteai lua? Am nimerit sub un bombardament şi-am rămas cu ce aveam pe noi. Bărbații s-au dus la magazie, au primit alte schimburi, nouă n-au avut ce să ne dea. Am primit obiele – ne-am cusut din ele chiloți şi sutiene. Comandantul, când a aflat, ne-a luat la rost... A trecut jumătate de an… Și de atâta cărat poveri am încetat să mai fim femei… Ni s-a întrerupt… S-a dereglat

252

Svetlana Aleksievici

ciclul biologic… Înțelegeți? Groaznic a fost! Groaznic să te gândeşti că n-ai să mai fii niciodată femeie…“ Maria Nesterovna Kuzmenko, sergent-major, lansator într-o unitate de bombardiere cu rază lungă de acțiune „Voiam să fim egalii bărbaților, să nu se spună despre noi: «Eh, muierile astea!...» Și ne dădeam silința mai mult decât bărbații. O vreme, să ştii, am fost privite cu neîncredere, cu condescendență: «Aşa o să câştigăm noi războiul, cu muieri?...» Dar cum să fii bărbat? E imposibil. Gândurile noastre erau una, dar firea – alta. Fiziologia noastră… Eram în marş. Vreo două sute de fete, iar în spatele nostru vreo două sute de bărbați. Vară, arşiță. Marş rapid – treizeci de kilometri. Treizeci! Mergeam, şi îndărătul nostru pe pietre rămâneau pete mari roşii... Urme roşii… Ei, treburi din astea… femeieşti… Cum să le fi ascuns? Soldații veneau după noi şi se făceau că nu bagă de seamă... Nu se uitau în jos… Pantalonii se uscau pe noi, se făceau ca sticla… Îi tăiam. Aveam rană între picioare, şi tot timpul simțeam miros de sânge. Nu ni se dădea nimic pe atunci… Pândeam când soldații îşi atârnau în tufişuri cămăşile, şterpeleam vreo două… Pe urmă ei îşi dădeau seama, râdeau: «Plutonier, ieşi cu alte flanele... Pe ale noastre le-au arestat fetele...». Noi nu aveam de ajuns vată şi bandaje pentru răniți, darămite... Lenjerie de damă am primit poate după vreo doi ani. Umblam în chiloți şi maiouri bărbăteşti. Deci, mergem... În cizme! Picioarele ni se încingeau şi ele. Mergem... către un punct de trecere peste fluviu, ne aşteptau acolo nişte bacuri. De cum am ajuns, ne-a luat în primire aviația inamică. Un bombardament fioros, bărbații s-au adăpostit care pe unde a apucat. Ne chemau… Dar noi parcă nici nu auzeam, nu ne ardea de asta, ne-am repezit în râu. În apă… Apă! Apă! Și am



Războiul nu are chip de femeie

253

stat acolo până ne-am muiat de tot… Sub schije… Aşa a fost… Ruşinea era mai înspăimântătoare decât moartea. Câteva fete au şi murit în râu… Poate atunci, pentru prima dată, mi-am dorit să fiu bărbat… Pentru prima dată… Și iată că a venit şi ziua Victoriei. La început umblam pe străzi şi nu-mi venea să cred... Mă aşezam la masă şi nu-mi venea să cred că trăiam Victoria. Victoria! Victoria noastră…“ Maria Semionovna Kaliberda, sergent, transmisionistă „Eliberam deja Letonia, ajunsesem lângă Daugavpils. Era noapte, tocmai mă pregăteam să mă culc. Deodată aud santinela strigând: – Stai! Cine-i? Peste vreo zece minute, sunt chemată la comandant. Intru în adăpost, acolo – ai noştri şi un bărbat străin, în civil. Îl țin minte până astăzi. Atâția ani văzusem numai bărbați în uniformă kaki; acela purta un palton negru cu revere de catifea. – Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, îmi spune. Soția mea naşte. Locuim la vreo doi kilometri de aici. E singură. Nu mai avem pe nimeni. Comandantul mă întreabă: – E pe fâşia neutră. O să puteți trece? Știți bine că e primejdios... – Naşte o femeie, zic. Trebuie s-o ajut. Mi s-au dat, ca însoțitori, cinci pistolari. Mi-am burduşit geanta cu bandaje; aveam şi nişte obiele noi, din flanelă – le-am luat şi pe acelea. Am pornit. S-a tras tot timpul spre noi, dar tirul era ba prea scurt, ba prea lung. O pădure deasă de nu zăreai nici luna printre crengi. În sfârşit, vedem silueta unei construcții. Era o casă răzlețită. Am intrat şi am văzut-o pe femeia aceea

254

Svetlana Aleksievici

zăcând pe podea, învelită în nişte cuverturi vechi. Bărbatul a acoperit numaidecât ferestrele. Doi pistolari în curte, doi la uşă, unul îmi lumina cu lanterna. Femeia abia-şi stăpânea gemetele. Avea dureri mari. – Rabdă, drăguță, o rugam, rabdă!... Nu-i voie să țipi. Rabdă...! Într-adevăr, eram pe fâşia neutră. Dacă ar fi observat vreo mişcare, inamicul ar fi pus tunurile pe noi. Dar, când soldații au auzit copilul țipând, au început să strige «ura! ura!...» încet, aproape în şoaptă. Un copil născut pe linia întâi!... Au adus apă. N-aveam unde s-o încălzim, am şters pruncul cu apă rece şi l-am învelit în obielele mele. În casă nu se găsea nimic afară de nişte cârpe vechi pe care zăcea mama. Am revenit în casa aceea câteva nopți la rând. Ultima oară era înainte de declanşarea ofensivei şi le-am spus: – Nu mai pot veni, plecăm. Femeia l-a întrebat ceva pe bărbatul ei, în letonă. – Soția mea întreabă cum vă numiți. – Anna. Femeia a mai spus ceva. Și bărbatul mi-a tradus din nou. – Zice că aveți un nume foarte frumos şi că în cinstea dumneavoastră o s-o botezăm pe fetiță Anna. Femeia s-a ridicat puțin – nu se putea scula în picioare – şi mi-a întins o minunată pudrieră de chihlimbar. Era, pesemne, lucrul cel mai prețios pe care-l avea. Am deschis-o. Mirosul acela de pudră într-o noapte în care de jur împrejur se trage şi explodează zeci de proiectile... A fost ceva... Și acum îmi vine să plâng… Copilaşul acela… fetița... Ceva atât de nu ştiu cum, de casnic... Ceva din viața adevărată a unei femei...“ Anna Nikolaevna Hrolovici, locotenent de gardă, felcer



Războiul nu are chip de femeie

255

„O femeie în flotă era lucru de neconceput, aproape nefiresc. Se considera că aduce ghinion pe navă. Eu sunt născută lângă Fastov. Pe maică-mea femeile din sat au tachinat-o până la moarte: «Tu ce-ai născut: fată sau băiat?» A trebuit să intervină, la rugămintea mea scrisă, Voroşilov însuşi ca să fiu primită la Școala de Artilerie Marină din Leningrad. Singura fată. Am terminat şcoala, dar tot pe uscat au vrut să mă țină. Atunci am încetat să mai spun că sunt femeie. M-a ajutat numele ucrainean: «Rudenko»1. Într-o bună zi însă tot m-am trădat. Eram pe punte, trebăluiam nu mai ştiu ce, când aud zgomot şi mă întorc: un marinar fugărea o pisică pripăşită de undeva pe navă. Încă de la cei dintâi marinari se ştie că pisicile şi femeile sunt de rău augur pe corăbii. Pisica nu voia în ruptul capului să plece de pe vas şi făcea asemenea fente, încât ar fi invidiat-o chiar şi un fotbalist de clasă mondială. Pe navă – hohote nesfârşite. În clipa când pisica era gata-gata să cadă în apă, m-am speriat şi am început să țip. Se pare că am scos un asemenea «discant», încât, brusc, toți au amuțit. Aud glasul comandantului. – Cart, e vreo femeie la bord? – Nu, să trăiți! Altă panică – femeie pe vas. ... Am fost prima femeie-ofițer din Flota Maritimă Militară. Am înarmat navele şi infanteria marină. Atunci s-a şi scris în presa engleză că în flota ruşilor operează o făptură stranie – nici femeie, nici bărbat – şi că, în orice caz, această «lady cu sabie la şold» va rămâne nemăritată. Nemăritată? Eroare, sir! O să mă ia de nevastă cel mai chipeş dintre ofițeri... 1

În limba rusă, numele de familie al femeilor are o terminație feminină. Numele terminate însă în -ko nu se schimbă.

256

Svetlana Aleksievici

Am fost o soție fericită, am rămas o mamă şi o bunică fericită. Nu e vina mea că bărbatul mi-a căzut pe front. Iar flota am iubit-o şi o voi iubi toată viața...“ Taisia Petrovna Rudenko-Șeveliova, căpitan, comandant de companie în Flota Moscova, astăzi locotenent-colonel în rezervă „Eram muncitoare necalificată la un atelier care fabrica lanțuri, în satul meu natal, Mihalcikovo, din raionul Kstovsk, regiunea Gorki. De îndată ce bărbații au fost mobilizați şi trimişi pe front, am fost trecută la presă, la o muncă masculină. De acolo m-au mutat în secția de forjare, la ciocane, unde se băteau lanțurile de vapor. Am cerut să fiu trimisă pe front, dar conducerea atelierului mă reținea sub diferite pretexte. Atunci am scris la comitetul raional al Comsomolului şi, în martie ’42, am primit ordin de recrutare. Eram câteva fete care plecam pe front, şi tot satul a ieşit să ne petreacă. Treizeci de kilometri, până la Gorki, am mers pe jos, iar acolo ne-au repartizat la diferite unități. Eu am fost trimisă la Regimentul 784 Antiaerian. Curând am fost numită prim-ochitor. Dar nici asta nu mă mulțumea, acum mă voiam încărcător. Această muncă era considerată specific masculină: trebuia să poți manevra cu uşurință proiectile de câte şaisprezece kilograme şi să execuți foc intens – o salvă la cinci secunde. Dar nu degeaba lucrasem eu la forjă. Peste un an mi s-a acordat gradul de caporal şi am fost numită comandantul tunului numărul 2, deservit de două fete şi patru bărbați. Din pricina focului intensiv, până şi țevile se încălzeau la roşu; cum era periculos să execuți tir cu asemenea tunuri, eram nevoiți, în pofida oricăror reguli, să le răcim cu obiele înmuiate în apă. Tunurile nu rezistau, dar fetele au rezistat. Eu sunt o femeie puternică, rezistentă, dar



Războiul nu are chip de femeie

257

ştiu că la război am fost capabilă de mai mult decât pe timp de pace. Chiar şi fizic. Nu ştiu de unde-mi venea aşa o putere… Auzind la radio vestea Victoriei, am sunat alarma şi am dat echipajului meu ultima comandă: – Azimut – cincisprezece zero-zero. Unghi de tragere – zece zero. Focos – o sută douăzeci, tempo – zece! Eu însămi m-am dus la închizător şi am început să trag cu câte patru încărcături în cinstea Victoriei de după patru ani de război. La auzul salvelor, au dat fuga spre noi toți cei ce se aflau pe poziția bateriei, ca şi comandantul Slatvinski. Pentru «inițiativă» a ordonat, de față cu toți, să fiu băgată la arest, dar apoi şi-a anulat propria dispoziție. Am salutat toți victoria trăgând cu armele personale, ne-am îmbrățişat şi ne-am sărutat. Apoi am plâns toată noaptea şi ziua următoare...“ Klavdia Vasilievna Konovalova, plutonier, comandant de tun antiaerian „Căram în spate o ditamai puşcă-mitralieră, dar nu m-am plâns niciodată că era grea: m-ar mai fi lăsat servant doi? Aş fi fost un ostaş de tot râsul, m-ar fi înlocuit. M-ar fi expediat la bucătărie! Mai mare ruşinea! Să nu cumva să-mi petrec tot războiul la bucătărie! Ce-aş mai fi plâns… – Femeile erau trimise în misiune la fel ca bărbații? – Nu. În general, comandanții căutau să ne păzească. Trebuia să ceri să fii trimisă în misiune de luptă sau să meriți. Să te remarci. Era nevoie să fii curajoasă, chiar temerară din fire. Și nu toate fetele erau în stare de asta. Aveam la bucătărie o fată minunată, Valea. Blândă, timidă, nici nu ți-o puteai imagina cu o carabină în mână. Într-un caz extrem ar fi tras şi ea, dar n-o trăgea ața la misiuni de luptă. Eu? Eu mă şi vedeam acolo, visam la asta!

258

Svetlana Aleksievici

Iar în şcoală fusesem o fată atât de liniştită… Trecusem neobservată…“ Galina Iaroslavovna Dubovik, partizană, Brigada 12 Cavalerie partizani „Ordin: să mă prezint în douăzeci şi patru de ore la Spitalul Mobil de Campanie 713. Îmi aduc aminte că mi-am făcut apariția la spital în sandale şi într-o rochie neagră de marchizet. Mi s-au dat efecte militare, dar am refuzat să le port: toate erau cu trei–patru numere mai mari. Medicului-şef i s-a raportat că nu mă supuneam disciplinei militare. N-a luat măsuri. – Lăsați-o, zice, în apele ei! Peste câteva zile o să le îmbrace singură. Curând spitalul s-a deplasat, şi, pe drum, am nimerit sub un bombardament fioros. Ne-am adăpostit într-un câmp de cartofi. Cu puțin timp înainte plouase. Vă puteți imagina ce s-a ales din rochia mea de marchizet... A doua zi eram echipată regulamentar... Astfel a început drumul meu de soldat… Până în Germania. În ’42, în primele zile ale lui ianuarie, am intrat în satul Afonevka din regiunea Kursk. Era un ger de crăpau pietrele. Cele două clădiri ale şcolii erau ticsite de răniți, care zăceau pe tărgi, pe podele, pe paie. Nu ne ajungeau maşinile şi benzina ca să-i transportăm pe toți în spatele frontului. Medicul-şef a hotărât să organizeze un convoi de sănii din Afonevka şi satele înconjurătoare. Dimineața, convoiul era la şcoală. Toate săniile erau conduse de femei. Aduseseră cuverturi țesute în casă, cojoace, perne, unele chiar pilote... Până astăzi nu-mi pot aminti fără lacrimi ziua aceea. Scenele de atunci… Fiecare femeie şi-a ales câte un rănit şi a început să-l pregătească de drum. Îi alintau cu glas încet: «Băiețaşul meu drag!...», «Luminița mea!...», «Frumosul



Războiul nu are chip de femeie

259

maichii!...» Toate aduseseră câte puțină mâncare, unele aveau în boccele cartofi fierți, aburinzi... Îi înfăşurau pe răniți ca pe nişte copilaşi, în lucrurile lor de acasă, şi-i aşezau în sănii. Ţin minte până azi rugăciunea aceasta, descântecul acesta încetişor: «Ei, drăguțule!», «Frumuşelule!»... Îmi pare rău, chiar am mustrări de conştiință că atunci nu ne-a dat prin cap să notăm numele acelor femei... Și mai țin minte cum, trecând prin Bielorusia eliberată, nu zăream în sate nici un bărbat. Ne întâmpinau doar femeile. Numai femeile mai rămăseseră în viață...“ Elena Ivanovna Variuhina, medic militar  espre muțenia groazei D şi despre frumusețea născocirii „Aş putea oare să găsesc cuvintele potrivite? Despre cum am tras pot să povestesc. Despre cum am plâns, nu. Asta e sortită să rămână nespusă. Știu un singur lucru: în război, omul devine cumplit şi de nepătruns. Cum să-l înțelegi? Dumneavoastră sunteți scriitoare. Născociți singură ceva! Ceva frumos. Fără păduchi şi noroaie, fără greață… Fără mirosul de votcă şi de sânge… Ceva mai puțin îngrozitor ca viața…“ Anastasia Ivanovna Medvedkina, ostaş, mitralior „Nu ştiu… Nu, înțeleg ce mă întrebați, dar nu-mi ajung cuvintele… Cuvintele… Cum să vă descriu? Trebuie… să… înăbuş un spasm, aşa cum el mă înăbuşă pe mine: noaptea stau întinsă în tăcere şi deodată îmi amintesc. Și mă sufoc. Mă scutură frigurile. Cam aşa… Undeva există cuvintele… E nevoie de un poet… Ca Dante…“ Anna Petrovna Kaleaghina, sergent, instructor sanitar

260

Svetlana Aleksievici

„Se întâmplă să aud dintr-odată muzică… Sau un cântec… Un glas de femeie… Și în ele găsesc ceea ce simțeam atunci. Ceva asemănător… Dar, dacă mă uit la un film despre război, mi se pare fals, dacă citesc o carte, mi se pare fals. Nu e ce trebuie… Nu iese cum trebuie. Dacă încep eu să vorbesc – nici aşa nu iese. Nu atât de înspăimântător şi de frumos. Știți cât de frumoasă e dimineața la război? Înainte de bătălie… Te uiți şi ştii: s-ar putea să fie ultima pentru tine. Pământul e atât de frumos… Și văzduhul… Și soarele…“ Olga Nikitina Zabelina, chirurg militar „În ghetou trăiam în spatele sârmei ghimpate… Îmi amintesc chiar că s-a întâmplat într-o marți, nu ştiu de ce, am ținut minte pe urmă că fusese o marți. Marți… Data şi luna nu le-am memorat. Dar a fost într-o marți. M-am dus întâmplător aproape de fereastră. Pe o bancă vizavi de casa noastră un băiat şi o fată stăteau şi se sărutau. În jur erau pogromuri, erau împuşcați oameni. Iar ei se sărutau! Am fost cutremurată de această imagine paşnică… Din celălalt capăt al străzii – strada noastră era scurtă – a apărut o patrulă nemțească. Au văzut şi ei totul, se vedea bine de acolo. N-am apucat să pricep nimic. Bineînțeles, n-am apucat… Strigăte. Pocnete. Împuşcături… Eu… Nici un fel de gânduri… Primul sentiment a fost frica. Am văzut doar cum băiatul şi fata – odată s-au ridicat şi apoi au căzut. Împreună. Apoi… A trecut o zi, încă una… A treia… Iar eu mă tot gândeam la cele întâmplate. Trebuie să înțelegeți: se sărutaseră nu acasă, ci pe stradă. De ce? Voiau să moară aşa… Știau că oricum ar fi pierit în ghetou şi voiau să moară altfel. Fireşte, asta înseamnă iubirea. Și mai ce? Ce poate fi altceva… Numai iubirea.



Războiul nu are chip de femeie

261

V-am povestit… Da, a ieşit, într-adevăr, frumos. Dar în viață? În viață am simțit groază… Da… Și mai ce? Mă gândesc acum… Ei s-au luptat… Au vrut să moară frumos. Sunt sigură că a fost alegerea lor...“ Liubov Eduardovna Kresova, activistă în mişcarea clandestină „Eu? Nu vreau să vorbesc… Deşi nu… Pe scurt… Despre asta nu se poate vorbi…“ Irina Moiseevna Lepițkaia, ostaş, puşcaş „Prin oraş umbla o femeie nebună… Nu se mai spăla niciodată, nu se pieptăna. Îi omorâseră cinci copii. Pe toți. Și îi omorâseră pe fiecare altfel. Pe unul îl împuşcaseră în cap, pe altul în ureche… Se apropia de câte un trecător pe stradă… De cineva oarecare… Și spunea: «Să-ți povestesc cum mi-au omorât copiii. Cu care să încep? Cu Vasenka… L-au împuşcat în ureche! Iar pe Tolik în cap… Deci, cu care?» Toți fugeau de ea. Era smintită, de asta putea să povestească…“ Antonina Albertovna Vîjutovici, soră medicală, partizană „Un singur lucru țin minte: cum au răcnit toți «victorie!» Toată ziua au strigat… Victorie! Victorie, fraților! La început n-am crezut, pentru că ne obişnuiserăm cu războiul – asta părea să fie viața. Victorie! Am învins… Eram atât de fericiți! Fericiți!“ Anna Mihailovna Perepelka, sergent, soră medicală

„DOMNIŞOARELOR! COMANDANTUL UNUI PLUTON DE GENIŞTI TRĂIEŞTE NUMAI DOUĂ LUNI...“

Vorbesc tot timpul despre acelaşi lucru… Într-un fel sau altul, mă întorc întotdeauna la el… De cele mai multe ori vorbesc despre moarte. Despre legăturile lor cu moartea – care se învârtea întotdeauna prin preajmă. La fel de aproape şi de obişnuită ca şi viața. Încerc să înțeleg cum au putut să rămână tefere în mijlocul acestei experiențe nesfîrşite a morții. Să trăiască de la o zi la alta. Să gândească. Să se calibreze fără voie. Oare se poate povesti despre aşa ceva? Ce se supune cuvintelor şi simțămintelor noastre? Și ce este inefabil? Întrebări am, cu timpul, tot mai multe, iar răspunsuri, tot mai puține. Uneori mă întorc acasă după întâlniri cu gândul că suferința înseamnă singurătate. O izolare completă. Altă dată mi se pare că suferința este un mod aparte de cunoaştere. Există ceva în viața omului care nu poate fi transmis şi păstrat în alt mod, mai ales la noi. Aşa este construită lumea noastră, aşa suntem noi construiți. Cu una dintre protagonistele acestui capitol m-am întâlnit într-un auditoriu al Universității de Stat din



Războiul nu are chip de femeie

263

Bielorusia. Studenții, zgomotoşi şi veseli, îşi strângeau caietele după curs. – Cum am fost noi atunci? a răspuns ea cu o întrebare la întrebarea mea. La fel ca ei, studenții mei. Numai că ne îmbrăcam altfel şi fetele se găteau mai simplu. Aveau ineluşe de fier, mărgele de sticlă. Pantofi din material cauciucat. Nu existau pe atunci blugi, casetofoane, ca acum. M-am uitat după studenții care se grăbeau să plece, în timp ce povestea începea… „Înainte de război eu şi prietena mea am terminat universitatea, în timpul războiului am făcut o şcoală de genişti. Ne-am dus pe front deja ofițeri… Sublocotenenți… Și am fost întâmpinate astfel: – Bine, fetelor, bravo, suntem bucuroşi de oaspeți, dar de trimis în linia întâi – nici vorbă, rămâneți frumos pe lângă statul-major! Cam aşa ne-au primit la trupele de geniu. Ne-am înfuriat şi ne-am dus să-l căutăm pe comandantul frontului, Malinovski. Pe drum – zvonul că mergem la Malinovski se împrăştiase – ne opreşte un ofițer: – Documentele la control! Le-a examinat. – Pe unde umblați? Locul vostru e la statul-major al trupelor de geniu. – Mergem la tovarăşul Malinovski, zic. Am fost instruite să comandăm plutoane de genişti, iar dânşii vor să ne țină pe lângă statul-major. Cerem să fim trimise în linia întâi. Ofițerul acela s-a întors cu noi la statul-major, unde a avut loc un fel de lungă consfătuire – casa era plină de ofițeri, toți îşi dădeau cu părerea, se auzeau şi râsete. Noi o țineam una şi bună: suntem comandanți de pluton, şi nu funcționari de stat-major.

264

Svetlana Aleksievici

– Voi ştiți cât trăieşte, în medie, comandantul unui pluton de genişti? Două luni. – Știm, zic. De asta şi vrem în linia întâi! N-au avut încotro. – Bine, zice, vă repartizăm la Armata V de izbire. Ce înseamnă asta – ştiți, denumirea spune tot. E în per­ manență în linia întâi. Și câte şi mai câte nu ne-au mai spus, de groază. – Nu-i nimic. De acord, am zis noi. Am ajuns la statul-major al armatei. Acolo ne-a primit, foarte frumos, ce-i drept, un căpitan, om intelectual, dar, când a auzit că nu vrem să fim decât comandanți de genişti, s-a luat cu mâinile de cap: – Nu se poate, fetelor! Ce tot vorbiți? O să vă găsim de lucru aici, la statul-major. Nu e de glumit!... Acolo sunt, vă dați seama, numai bărbați şi deodată, hodoronc-tronc! îi pui sub comanda unor fete... Gândiți-vă şi voi!... E absurd... Timp de două zile ne-au prelucrat. Vă spun drept… Au încercat să ne convingă. N-am cedat: comandanți de pluton sau nimic! Dar asta nu era totul. În sfârşit… În cele din urmă, am avut câştig de cauză. M-au condus la plutonul meu... Soldații s-au uitat la mine: care batjocoritor, care chiar cu răutate, iar câte unul dând din umeri – adică, e limpede... Și, când comandantul batalionului a spus că, aşa şi pe dincolo, vi-l prezint pe noul comandant de pluton, să vezi rumoare. Unul chiar a scuipat: – Pfui!... Peste un an, când mi s-a înmânat ordinul Flamura Roşie, aceiaşi băieți – câți mai rămăseseră în viață – m-au purtat pe brațe până la adăpost. Se mândreau cu mine. Dacă mă întrebați ce culoare are războiul, am să vă spun că are culoarea pământului. Pentru un genist… Culoarea pământului negru, galben, lutos…



Războiul nu are chip de femeie

265

Eram pe undeva, mergeam…. Înnoptăm într-o pădure. Făcuserăm un foc de tabără, şi ardea focul ăsta, toți stăteau în jurul lui tăcuți, câte unul şi adormise. Eu simțeam că picotesc cu ochii la foc, dorm cu ochii deschişi: nişte fluturi de noapte, un fel de musculițe zboară în jurul lui, zboară toată noaptea, nu-i nici un sunet, nici un foşnet, toate se topesc în focul acesta uriaş. Și altele după ele… Vă spun drept… Și noi la fel. Mergeam întruna. Ne scurgeam ca un şuvoi. După două luni n-am fost ucisă, ci rănită. Prima dată uşor. Și am încetat să mă mai gândesc la moarte…“ Stanislava Petrovna Volkova, locotenent, comandantul unui pluton de genişti „În copilărie… Am să încep cu copilăria… În război cel mai tare mă temeam să-mi amintesc de copilărie. Exact de asta, de copilărie. La război n-ai voie să-ți aminteşti de lucrurile cele mai duioase.. Nu se poate… Acolo sunt tabu. Aşa deci… În copilărie, tatăl meu mă tundea tot timpul cu maşina pusă la zero. Mi-am amintit de asta în ziua când ne-au tuns şi ne-am prefăcut deodată din fete în soldați. În ce mă priveşte, m-am deprins curând cu noua mea înfățişare. Nu degeaba tata spunea: «Eu n-am fată, am băiat». Totul mi se trăgea de la o patimă din pricina căreia am încasat-o nu o dată. Iarna, îmi plăcea să sar de pe malul abrupt al fluviului Obi în zăpada din vad. După şcoală, îmbrăcam vechii pantaloni vătuiți ai tatei şi-i legam peste turecii pâslarilor. Pufoaica o vâram în pantaloni şi mă strângeam cât puteam de tare cu centura. Pe cap îmi puneam o căciulă cu clape, legată sub bărbie. Încotoşmănită astfel şi răsucindu-mă, ca un urs, de pe un picior pe altul, porneam spre Obi, îmi luam avânt şi săream de pe malul râpos în omăt.

266

Svetlana Aleksievici

Dumnezeule, ce senzație când zbori în prăpastie şi te scufunzi pe de-a-ntregul în zăpadă!... Pur şi simplu ți se taie răsuflarea... Și alte fete au încercat cu mine, dar nu le ieşea bine: ba îşi suceau piciorul, ba îşi spărgeau nasul în zăpada înghețată, ba cine ştie ce li se mai întâmpla. Eu eram chiar mai pricepută decât băieții. Mi-am amintit de copilărie… Pentru că nu vreau să vorbesc imediat despre sânge… Dar înțeleg că e important, fireşte că este. Îmi place să citesc cărți. Înțeleg… ... Și, vasăzică, ajungem noi, în septembrie ’42, la Moscova. O lună întreagă ne-am târât pe inelul feroviar. Trenul mai oprise în gările Kunțevo, Perovo, Oceakovo, şi pretutindeni din vagoane săreau o mulțime de fete. Veneau, cum se spunea, «cumpărătorii», ofițeri din diferite unități, propunându-ne să ne facem genişti, transmisioniste, instructori sanitari... Pe mine nimic din toate astea nu mă ademenea. În sfârşit, din tot eşalonul am rămas treizeci de fete. Ne-au îngrămădit pe toate într-un singur vagon cu godin. De fapt, pe linia moartă rămăseseră două vagoane: al nostru şi al statului-major. Două zile nu ne-a deranjat nimeni. Râdeam şi cântam cântecul acela: M-ai uitat, m-ai părăsit... Spre sfârşitul celei de-a doua zile, vedem îndreptându-se spre vagonul nostru, împreună cu şeful eşalonului, trei ofițeri. Noii «cumpărători» erau înalți, bine clădiți şi chipeşi. Mantalele la patru ace, cizmele străluceau... Ei, ăştia da! Aşa ofițeri nu mai văzuserăm. Au urcat la statul-major. Noi – cu urechile lipite de peretele vagonului, să auzim ce aveau să spună. Șeful eşalonului le-a arătat listele pe care eram înscrise şi ne-a făcut fiecăreia câte o scurtă caracterizare: de unde eram, ce studii aveam... În sfârşit, am auzit: – Toate se potrivesc. Atunci şeful eşalonului a coborât din vagon şi ne-a ordonat să ne aliniem.



Războiul nu are chip de femeie

267

– Vreți să învățați arta de a lupta? zice. Cum să nu vrem, sigur că voiam! Chiar foarte tare! Visam! Nici măcar n-am întrebat unde şi ce urma să în­ vățăm. Maiorul a ordonat: –  Locotenent-major Mitropolski, conduceți fetele la şcoală! Ne-am luat materialele, ne-am aliniat în rând câte două şi am pornit pe străzile Moscovei. Moscova iubită… Capitala… Chiar şi în vremurile acestea grele era frumoasă… A noastră, dragă… Ofițerul mergea repede, cu paşi mari, anevoie ne țineam după el. Abia la întâlnirea din Capitală cu prilejul celei de-a treizecea aniversări a Victoriei, Serghei Fiodorovici Mitropolski ne-a mărturisit – nouă, fostelor cursante ale Școlii de Geniu – cât de ruşine i-a fost să ne «plimbe» prin Moscova. Căuta să se îndepărteze cât mai mult de noi, ca să nu atragă atenția. Noi nu ştiam acest lucru şi aproape că alergam după dânsul. Ce mai soldați trebuie să fi fost! Aşa deci… Încă din primele zile de şcoală, m-am ales cu două corvoade peste rând: nu-mi plăcuse că în sala unde ni se preda era prea frig sau mai ştiu eu ce. Mofturi de şcolăriță. Și am primit ceea ce meritam: un serviciu peste rând, pe urmă al doilea… Curând, şi mai multe. La apel, fetele râdeau de mine: «planton de profesie». Pe ele le distra, dar eu nu mergeam la cursuri, noaptea nu dormeam. Ziua stăteam smirnă la poartă, noaptea frecam podelele cazarmei cu ceară. Cum se făcea asta? Vă explic imediat. Era cu totul altceva decât astăzi. Acum există felurite perii, aparate pentru curățat parchetul... Dar pe atunci... După ora stingerii, îți scoteai cizmele, ca să nu le pătezi cu ceară, îți înveleai picioarele în bucăți de postav dintr-o manta veche şi-ți făceai un fel de opinci, legate cu sfoară, împrăştiai ceara pe podele şi o întindeai cu o perie, dar nu obişnuită, ci rotundă şi deasă, de la care se lipesc smocuri, abia apoi începeai să lustruieşti

268

Svetlana Aleksievici

cu picioarele. Trebuia lustruit până când podelele sclipeau ca oglinda. Într-o noapte ca aceea dansai pe săturate... Picioarele îți vibrează şi-ți amorțesc, spinarea ți-e înțepenită, transpirația îți inundă ochii. În zori nu mai aveai putere nici să dai deşteptarea. Iar ziua nu te puteai aşeza nici o clipă: plantonul e obligat să stea tot timpul în picioare. Într-o dimineață, stăteam de planton – tocmai terminasem curățenia în cazarmă – şi simt că, dacă nu mă sprijin de ceva, mă prăbuşesc. Aşa că m-am rezemat de gheretă şi am ațipit. Deodată aud că cineva deschide poarta. Tresar. În fața mea – ofițerul de serviciu pe batalion. Ridic mâna la bonetă şi raportez: – Tovarăşe locotenent-major, compania execută somn. Ofițerul m-a privit cu ochi mari şi nu şi-a putut reține râsul. Numaidecât mi-am dat seama că, stângace cum eram, în grabă, dusesem la bonetă mâna stângă. Am încercat eu s-o dreg, dar era prea târziu: alt serviciu peste rând... Multă vreme tot n-am priceput că nu era de joacă şi nici vreo şcoală obişnuită, ci o şcoală militară. Pregătire pentru război. Ordinul comandantului e lege pentru subordonat. De la ultimul examen îmi amintesc ultima întrebare: – De câte ori greşeşte un genist? – Genistul greşeşte o singură dată în viață. – Aşa, fată dragă... Apoi cuvintele obişnuite: – Sunteți liberă, cursant Bairak! Și iată-ne la război. La războiul adevărat… Am fost condusă la plutonul meu. Ordon: – Drepți! Dar plutonul nici gând să se mişte. Care stătea tolănit pe jos, care şedea şi fuma, care se întindea de-i trosneau oasele. În general se făceau că nu mă bagă în seamă.



Războiul nu are chip de femeie

269

Se simțeau ofensați de faptul că ei, cercetaşi trecuți prin ciur şi prin dârmon, trebuiau să primească ordine de la o fată de douăzeci de ani. Am înțeles ce se petrecea şi am fost nevoită să ordon: – La loc comanda!... Chiar atunci a început tirul de artilerie… Eu am sărit în şanț, aveam mantaua nouă, aşa că nu m-am întins pe fund, în noroi, ci pe o parte, pe zăpada netopită încă. În tinerețe aşa ți se pare – că mantaua e mai de preț ca viața. Fătucă bleagă! Râdeau şi soldații mei. Aşadar… Ce înseamnă cercetarea de geniu, cu care ne ocupam noi? Noaptea, ostaşii sapă un locaş dublu în fâşia neutră. Înainte de a se crăpa de ziuă, eu şi unul dintre comandanții de grupă ne târâm spre adăpostul acela, şi ostaşii ne camuflează. Stăm acolo toată ziua, temându-ne să facem fie şi o mişcare în plus. Într-o oră–două, mâinile şi picioarele încep să-ți degere, cu toate că eşti în pâslari şi scurtă îmblănită. După patru ore eşti țurțure de gheață. Ninge… Te transformi într-un om de zăpadă... Asta iarna… Vara – în arşiță sau ploaie. Ziua întreagă urmăreşti cu atenție totul şi alcătuieşti o hartă. Notezi în ce locuri au apărut modificări ale suprafeței solului. Dacă descoperi movile sau ridicături de pământ, zăpadă murdară, iarbă strivită ori cu roua ştearsă, deduci că acolo geniştii nemți au lăsat câmpuri de mine. Dacă au montat un gard din sârmă ghimpată, trebuie să-i stabileşti lungimea şi adâncimea. Și să descoperi ce fel de mine s-au plantat sub gardul acela – împotriva infanteriei, a tancurilor sau minecursă. În plus, determini coordonatele punctelor de foc ale inamicului. Înainte de atac, lucram noaptea. Sondam terenul centimetru cu centimetru. Tăiam coridoare pe câmpurile minate… Tot timpul greblam pământul… Pe burtă… Eu mă strecor ca o suveică de la o grupă la alta. Minele «mele» erau întotdeauna mai multe.

270

Svetlana Aleksievici

Am trecut prin tot felul de situații… Sunt bune de făcut un film cu ele… Un serial. La un moment dat, ofițerii m-au invitat la micul dejun. Am acceptat: geniştii aveau arareori parte de mâncare caldă, în general trăiam «din păşunat». Când ne-am aşezat cu toții în jurul mesei din bucătărie, mi-a atras atenția cuptorul rusesc, cu uşa închisă. M-am apropiat şi am început să examinez uşa aceea. Ofițerii au izbucnit în râs: – Fetei ăsteia i se năzar mine şi în țucaluri! Am răspuns pe acelaşi ton de glumă, dar deodată am băgat de seamă că, în partea de jos a uşii, era făcut un mic orificiu. O examinez cu atenție şi descopăr un fir subțire, care ducea în cuptor. M-am întors numaidecât spre cei de la masă: – Casa e minată, rog părăsiți încăperea! Ofițerii au amuțit. Toți mă fixau neîncrezători, nimeni n-avea chef să se ridice de la masă. Carnea mirosea, cartofii la cuptor… Am repetat: – Vă rog să părăsiți încăperea!... Împreună cu geniştii mei, ne-am apucat de lucru. Am început prin a disloca uşa. Am secționat conductorul cu cleştele… Ei, şi acolo… În cuptor, legate cu sfoară, vreo douăzeci de căni de bere emailate. Visul soldatului – gamela ideală! Iar în fund, învelite în hârtie neagră, două pachete mari: vreo douăzeci de kilograme de explozibil. Ca să vezi «țucaluri»… … Treceam prin Ucraina, eram deja în regiunea Stanislavskaia, astăzi Ivano-Frankovskaia. Plutonul primise misiunea de a demina urgent fabrica de zahăr. Fiecare minut era prețios: nu se ştia cum anume fusese minată fabrica: dacă montaseră un mecanism de ceasornic, se putea aştepta din minut în minut explozia. Am pornit într-acolo în marş accelerat. Cald, eram îmbrăcați subțire. În momentul când treceam prin pozițiile artileriei cu tragere lungă, un soldat sare din tranşee şi strigă:



Războiul nu are chip de femeie

271

«Alarmă aeriană!» Am ridicat capul: cerul – senin. Unde erau avioanele inamice? În jur era linişte, nu se auzea nici un sunet. Unde, aşadar, era avionul acela? Unul dintre ai mei mi-a cerut permisiunea să iasă din coloană. Mă uit, se îndreaptă spre artileristul acela şi-i arde o palmă. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc – un alt artilerist țipă: – Fraților, îi bat pe ai noştri! Toată artileria a sărit din tranşee, împresurându-l pe genistul nostru. Băieții mei n-au mai stat pe gânduri, s-au repezit să-l scoată din mâinile lor. A început încăierarea. Nu puteam pricepe despre ce era vorba. Ce-i apucase, aşa deodată? Fiecare clipă era prețioasă şi când colo... Ordon: – Pluton, în coloană! Nimeni nu-mi dă nici o atenție. Atunci am scos pistolul şi am tras în aer. Din adăpost au sărit câțiva ofițeri. Până i-au liniştit, a trecut o groază de vreme. Se apropie de plutonul meu un căpitan şi strigă: – Cine e mai mare aici? Raportez. Tipul face ochii mari. Se zăpăcise. În sfârşit, mă întreabă: – Ce naiba se petrece? N-am ştiut ce să-i răspund. Adjunctul meu i-a explicat ce se întâmplase. Aşa am aflat că, încredințat – cine ştie de ce – că eram sperioasă din fire, artileristul acela încercase să-şi râdă de mine… Știți cum… Doar vorbim cinstit… La război m-am străduit să nu mă gândesc nici la copilărie, nici la iubire. Și nici la moarte. Mmm… Vorbim sincer… Aşa deci… V-am spus deja: îmi interzisesem multe ca să pot supraviețui. Mai ales îmi interzisesem tot ce era duios şi mângâietor. Chiar şi să mă gândesc la asta. Să-mi amintesc. Ţin minte că, în Lvovul eliberat, am primit pentru prima dată câteva seri libere. Pentru prima dată de la începutul războiului… În cinematograful oraşului,

272

Svetlana Aleksievici

batalionul nostru s-a uitat la un film. La început ne-a fost chiar nu ştiu cum să stăm în fotoliile moi, să ne uităm la cadrele frumoase, la imaginile pline de confort şi linişte. Înainte de începutul spectacolului a cântat o orchestră, au cântat nişte interpreți. În foaier s-au organizat dansuri. S-au dansat polca, cracoviacul, pas d’espagne, şi am încheiat cu nelipsitul dans rusesc. Muzica m-a impresionat în mod deosebit… Nici nu ne venea să credem că undeva se trage şi că noi înşine aveam să ne întoarcem curând în linia întâi. Că nu departe era moartea. Dar după o zi ni s-a ordonat deja să «pieptănăm» o porțiune de teren de la un sat până la calea ferată. Cercetaşii şi căutătorii de mine s-au înşiruit de-a lungul şoselei. Bătea o ploaie rece, cu stropi mărunți. Toți erau uzi până la piele. Cizmele se umflaseră, se făcuseră grele, de parcă ar fi avut pietroaie în loc de călcâie. Mi-am trecut poalele mantalei pe sub centură, ca să nu mi se încurce printre picioare. Mai era şi o iarbă înaltă acolo şi deasă cum nu mai văzusem. Înainte, prinsă în lesă, mergea cățeluşa mea, Nelka. De cum simțea un proiectil sau o mină, se aşeza şi nu se mai mişca din loc până nu le neutralizam. Prietena mea credincioasă… Și iată că Nelka se aşază… Stă şi rânjeşte colții… Deodată aud că se transmite din om în om: «Locotenentul la general!» Mă întorc, pe drumul de țară oprise un jeep. Am sărit peste şanț, mi-am aranjat în mers mantaua, mi-am potrivit centura şi boneta. Cu toate acestea, nu arătam prea grozav. Ajung în fugă la maşină, deschid portiera şi încep să raportez: – Tovarăşe general, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră... N-am apucat să termin: – Lasă-mă, fetițo, în pace!... Am înlemnit în poziție de drepți. Generalul nici nu se întorsese spre mine, privea prin parbriz şoseaua. Văd



Războiul nu are chip de femeie

273

că începe să se enerveze; îşi examina, din minut în minut, ceasul-brățară. Nu m-am clintit. – Unde naiba e comandantul geniştilor? îl întreabă pe şofer. Încerc iarăşi să raportez: – Tovarăşe general... În sfârşit, se întoarce, înciudat, spre mine: – Ce vrei, măi fată? Nu ți-am spus să-mi dai pace? Am priceput. Eram gata-gata să izbucnesc în hohote de râs. Șoferul zice: – Tovarăşe general, nu cumva chiar dânsa este?... Generalul mă fixează. – Cine eşti dumneata? – Comandantul plutonului de genişti, tovarăşe general! – Dumneata eşti comandantul?! zice cu uimire în glas. – Da, tovarăşe general! – Și aceia sunt geniștii dumitale? – Da, tovarăşe general! – Una şi bună ştii: «Tovarăşe general, tovarăşe general!...» A coborât din maşină, a făcut, îngândurat, câțiva paşi, s-a întors, iarăşi câțiva paşi, iarăşi s-a întors... M-a măsurat o vreme cu privirea, apoi spre şofer: Ce zici de chestia asta? zice. Într-un târziu, mă întreabă: Câți ani ai, locotenente? – Douăzeci, tovarăşe general! – De unde eşti de fel? – Din Siberia. M-a mai întrebat o mulțime de lucruri... Până la urmă, mi-a propus să trec într-o unitate din divizia lui de tancuri. Era revoltat de felul cum arătam: el n-ar fi admis aşa ceva. Aveau foarte mare nevoie de genişti. Apoi m-a luat deoparte şi, arătând spre păduricea care începea nu prea departe, mi-a spus: – Cutiuțele mele sunt acolo. Vreau să le angajez pe linia ferată. Șinele şi traversele sunt demontate, dar

274

Svetlana Aleksievici

terasamentul poate fi minat. Fă-mi un serviciu: verifică, te rog! Pe aici e mult mai comod de trecut spre linia întâi. Știi ce înseamnă un atac prin surprindere? – Știu, tovarăşe general. – Bravo! Rămâi sănătoasă, locotenente, şi ai grijă de dumneata!... Calea ferată s-a dovedit a fi, într-adevăr, minată. Am verificat. Toți voiam să rămânem în viață până la victorie. În octombrie ’44 batalionul nostru, în componența Detaşamentului separat 210 Genişti împreună cu trupele celui de-al Patrulea Front Ucrainean, a pătruns pe teritoriul Cehoslovaciei. Peste tot am fost întâmpinați cu bucurie. Oamenii ne aruncau flori, fructe, pachete cu țigări… Ne aşterneau covoare pe poduri… Faptul că un pluton de bărbați era condus de o fată – ea însăşi genist – a făcut senzație. Eram tunsă băiețeşte, purtam pantaloni şi tunică, căpătasem anumite deprinderi masculine, pe scurt, semănam cu un adolescent. Uneori intram în câte un sat călare, atunci era chiar greu să-ți dai seama ce e un asemenea călăreț, dar femeile simțeau ele ceva şi mă priveau cu atenție. Intuiția feminină… Era caraghios… Chiar îmi plăcea! Intram în apartamentul unde trebuia să rămân peste noapte şi aici abia gazdele aflau că musafirul lor e ofițer, dar nu bărbat. Mulți rămâneau cu gurile căscate… Scenă de film mut! Dar mie… mmmm… Eu chiar mă simțeam bine. Îmi plăcea să-i uimesc. La fel şi în Polonia. Îmi amintesc cum, într-un sat, o bătrânică m-a mângâiat pe cap. Am ghicit: Co pani rogi na mnie szuka?1 Ea s-a fâstâcit şi mi-a spus că nu, pasămite, îi era pur şi simplu milă de mine, taku młodu panenku2. 1

Îmi căutați coarne? (în limba polonă în original) O domnişoară atât de tânără (în limba polonă în original)

2



Războiul nu are chip de femeie

275

Mine erau la tot pasul. Foarte multe. O dată intrăm într-o casă. Careva observă primul o pereche de cizme de box, puse lângă un dulap, şi se repede să le «aresteze», întinsese deja mâna. Strig: – Nu le atinge! Când le-am examinat, am scos din fiecare câte o mină... Am descoperit mine în fotolii, comode, servante, păpuşi, lustre… Locuitorii ne rugau să deminăm straturi cu roşii, grădini cu cartofi şi varză. Odată, ca să mâncăm colțunaşi, a trebuit să deminăm o mirişte de grâu şi chiar îmblăciul... Aşa deci… Am trecut prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Germania, dar puține impresii mi-au rămas în minte. Îmi amintesc doar forme de relief, iarba înaltă: poate că şi era înaltă ori poate că aşa ni se părea nouă, pentru că era cumplit de greu de trecut prin ea cu sondele şi detectoarele de mine. Iarbă veche… Brusturi mai înalți decât tufişurile… Mai țin minte o mulțime de pâraie şi râpe. Desişuri, îngrădituri de sârmă ghimpată cu ghimpii ruginiți, bălării pe câmpuri minate... Ronduri de flori părăsite. Acolo întotdeauna erau mine, nemților le plăceau rondurile. O dată, pe un câmp vecin, oamenii săpau cu lopețile cartofii, iar noi alături săpam după mine… În România, în oraşul Dej, am fost încartiruită în casa unei femei tinere care vorbea bine ruseşte. S-a dovedit că bunica ei fusese rusoaică. Avea trei copii. Bărbatul îi murise pe front, într-o divizie de voluntari români. Dar ei îi plăcea să râdă, să se veselească. O dată m-a invitat şi pe mine să merg cu ea la dans. Mi-a oferit haine de-ale ei. Ispita era mare. Mi-am pus pantaloni, bluză, cizme de box, şi, pe deasupra, un costum popular românesc: o cămaşă lungă, țesută la război, şi o fustă îngustă, de lână, în picățele, pe care am prins-o în talie cu un brâu negru. Pe cap mi-am pus o basma colorată, cu nişte ciorchini

276

Svetlana Aleksievici

mari imprimați. Dacă adăugăm că, umblând pe dealuri, mă înnegrisem la piele peste vară, că numai la tâmple îmi ieşeau cârlionții blonzi, iar nasul mi se cojea, nici nu mă mai deosebeam de o româncuță adevărată. N-aveau club, tineretul se strângea în casa cuiva. Când am sosit, cânta deja muzica, oamenii dansau. I-am văzut aproape pe toți ofițerii batalionului nostru. La început m-am temut că au să mă recunoască şi să mă dea de gol, de aceea m-am ținut departe, într-un colț, ca să nu atrag atenția, şi mi-am tras basmaua mai pe frunte. Măcar să mă uit la ei… Aşa, de departe… Dar după ce unul dintre ofițerii noştri m-a invitat de mai multe ori la dans şi nu m-a recunoscut, cum eram cu buzele înroşite şi sprâncenele pensate, m-am simțit veselă şi amuzată. M-am distrat din toată inima… Îmi plăcea când mi se spunea că sunt frumoasă. Am auzit complimente… Am dansat de nu mă mai săturam… Războiul se terminase, dar noi un an întreg am tot deminat câmpuri, lacuri, râuri. În timpul războiului, azvârliserăm totul în lacuri, râuri, mlaştini – important era să putem trece înainte, să ajungem în timp util la obiectiv. Acum însă trebuia să ne gândim la viața oamenilor. Pentru genişti, războiul s-a terminat la câțiva ani după război, ei au luptat cel mai mult. Și cum era să aştepți explozia unei mine după Victorie? Să aştepți momentul acela… Nu, nu! Moartea după Victorie era cea mai cumplită. O moarte de două ori... Aşa deci… În noaptea de 31 decembrie 1945, am primit cadou zece metri de satin roşu. Am râs: «Ce să fac cu el? Poate, după demobilizare, să-mi cos o rochie roşie. Rochia Victoriei». Parcă mi-aş fi prezis... Curând am primit ordinul de demobilizare. Aşa cum se obişnuieşte, în batalion s-a organizat o petrecere. Ofițerii mi-au oferit în dar o eşarfă albastră fină. Trebuia să-i «răsplătesc» cântând



Războiul nu are chip de femeie

277

cântecul despre eşarfa albastră1. Și cu ea am cântat toată seara. Pe tren, am făcut temperatură. Obrajii mi se tumefiaseră, nici nu puteam deschide gura. Îmi creşteau măselele de minte... Mă întorceam de la război...“ Appolina Nikonovna Lițkevici-Bairak, sublocotenent, comandantul unui pluton de genişti

1

Șlagăr sovietic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial

„SĂ-L VĂD MĂCAR O SINGURĂ DATĂ...“

Ceea ce urmează e o poveste de dragoste… Dragostea este singurul eveniment personal din viața omului la război. Toate celelalte sunt comune – chiar şi moartea. Ce a fost neaşteptat pentru mine? Faptul că despre dragoste femeile mele vorbeau mai puțin sincer decât despre moarte. Tot timpul rămânea ceva nespus, ca şi cum se apărau, oprindu-se de fiecare dată la o anumită limită. O păzeau cu mare grijă. Între ele exista un soi de înțelegere tacită – mai departe nu se poate. Se lăsa cortina. E de înțeles de ce anume se apărau – de jignirile şi clevetirile de după război. Pentru că au avut de tras! După război femeile combatante au avut de purtat un alt război, la fel de crâncen ca şi cel din care se întorseseră. Dacă vreuna se hotăra să fie sinceră până la capăt, mărturisirea ieşea deznădăjduită, fie cu nelipsita rugăminte la sfârşit „schimbați-mi, vă rog, numele de familie“, fie „pe timpul nostru nu se vorbea despre aşa ceva în public… era necuviincios…“ Am auzit mai mult poveşti romantice sau tragice. Fireşte, aceasta nu e întreaga viață şi întregul adevăr. Dar este adevărul lor. Aşa cum recunoştea sincer unul



Războiul nu are chip de femeie

279

dintre scriitorii generației de război: „Blestemat fie războiul – anii noştri de aur!“ Aceasta este parola, epigraful generic, al vieții lor. Și totuşi: cum a fost iubirea acolo, în război? În apropierea morții?... Despre o femeie zăbăucă şi trandafirii de mai „Mie războiul mi-a furat iubirea… Singura mea iubire… Oraşul era bombardat... Sora mea, Nina, venise să-şi ia rămas-bun. Credeam că n-o să ne mai vedem. – Mă duc la un detaşament sanitar, mi-a spus, numai să-l găsesc. Mă uit la ea – era vară, purta o rochie subțire – şi văd că are pe umărul stâng, aproape de gât, un semn din naştere. Era sora mea, dar eu vedeam semnul acela pentru întâia oară. Mă uit şi mă gândesc: «Am să te recunosc oriunde». Era un sentiment atât de intens… O iubire atât de mare… Mi se rupea inima… Toată lumea părăsea Minskul. Drumurile erau bombardate şi mitraliate, oamenii fugeau din calea nemților prin păduri. Unitatea noastră se retrăgea. Treceam pe lângă un câmp imens de secară – lângă drum, o izbă țărănească, scundă... Ajunsesem în regiunea Smolensk... Dinaintea ei, o femeie – părea mai înaltă decât căsuța aceea – îmbrăcată în haine de in, cu motive naționale ruseşti. Îşi încrucişase brațele pe piept şi se închina până la pământ dinaintea soldaților care treceau: «Ajute-vă Dumnezeu să vă întoarceți!» Știți, se înclina în fața fiecăruia şi aşa spunea. Tuturor, ochii li se umpluseră de lacrimi... Am ținut-o minte tot războiul... Și încă o imagine: Eram deja în Germania, îi alungam pe nemți îndărăt.

280

Svetlana Aleksievici

Un sătuc oarecare... Într-o curte, două nemțoaice beau cafea... Un tablou idilic, ai fi zis că n-a fost, nu este şi nu va fi nici un război. «Dumnezeule», m-am gândit, «la noi lumea e în ruine, oamenii trăiesc sub pământ, mănâncă buruieni, iar voi stați şi beți cafea...» Pe lângă ele treceau maşinile noastre, soldații… Iar ele beau cafea… Apoi, la întoarcere, am trecut prin ținuturile noastre. Ce am putut vedea...! Dintr-un sat întreg mai rămăsese o sobă. Lângă ea, un moşneag, şi îndărătul lui – trei nepoți. Îşi pierduse, pesemne, şi fiul, şi nora. Baba aduna tăciuni să facă focul. Îşi atârnase cojocul, adică veniseră din pădure. Pe plită, nici un vas... Un sentiment atât de intens… O dragoste atât de mare… Într-o zi, eşalonul nostru se oprise. Nu mai țin minte despre ce era vorba – se repara linia, se schimba locomotiva... Stăteam de vorbă cu o soră de caritate. Alături, doi soldați îşi fierbeau terci. La un moment dat, se apropie nişte prizonieri nemți şi ne cer de mâncare. Aveam o bucată de pâine. Am împărțit-o în două şi le-am dat. Îi aud pe soldații care-şi fierbeau terciul vorbind între ei: – Ia te uită câtă pâine le-au dat doctorii friților! Și au mai spus încă ceva, din care rezulta că, de, nu ştiu ele ce-i războiul, au stat frumuşel în spital, de unde să ştie... După o vreme, alți prizonieri au venit, de data asta chiar la soldații aceia. Ostaşul care, cu câteva clipe înainte, ne condamnase îi zice unuia dintre nemți: – Ce-i, liftă, ți s-a făcut foame? Neamțul stătea şi aştepta. Celălalt soldat ia o bucată de pâine şi i-o întinde celui care vorbise: – Dă-i, mă, zice, şi lui! Soldatul le taie o felie de pâine. Nemții o iau, dar nu pleacă. Alături se fierbea terci. – Dă-le şi caşă! zice careva.



Războiul nu are chip de femeie

281

– Păi nu e gata... Ați înțeles? Nemții, de parcă ar fi ştiut limba, aşteptau... Soldații au turnat peste terci puțină slănină, apoi şi l-au împărțit şi le-au dat şi nemților câte o lingură, în cutii de conserve. Aşa era la suflet soldatul rus. Pe noi ne vorbiseră de rău, dar ei înşişi le-au dat friților pâine, ba încă şi terci, şi numai după ce l-au dres cu slănină. Asta îmi amintesc... Un sentiment atât de intens… Atât de pătrunzător… Războiul se terminase de mult… Mă pregăteam să plec în stațiune… Era chiar în vremea crizei din Caraibi. Lumea se neliniştise iarăşi. Totul se clătina. Îmi făceam geamantanul, mi-am luat rochiile, am împăturit câteva bluze. Deci, n-am uitat nimic, nu? Iau geanta cu acte şi-mi scot de acolo carnetul de partid. Mă gândesc: «Dacă se întâmplă ceva, mă duc direct la comisariat». Eram deja la mare, mă odihneam şi nu ştiu cum m-am apucat să-i povestesc cuiva la masă, la cantină, că am venit încoace şi mi-am luat şi carnetul de partid. Am spus aşa, într-o doară, fără nici un gând sau vreo dorință să mă grozăvesc. Dar un bărbat de la masa noastră s-a emoționat: – Nu, numai femeia rusă poate să plece în stațiune şi să-şi ia la ea carnetul de partid, gândindu-se că, dacă se întâmplă ceva, se duce imediat la comisariat. Îmi amintesc exaltarea lui. Admirația. Aşa se uita la mine soțul meu. Cu aceeaşi privire… Iertați-mi introducerea atât de lungă… Nu sunt în stare să vorbesc în ordine. Gândurile îmi sar întotdeauna, emoțiile mă trag în toate părțile… Am plecat pe front împreună cu soțul meu. În doi. Am uitat multe. Deşi îmi amintesc fiecare zi…

282

Svetlana Aleksievici

Se termina bătălia… Era o linişte nepământeană. El mângâia iarba, o iarbă moale… Și se uita la mine. Se uita… Cu nişte ochi… A plecat apoi cu un grup de cercetaşi. I-am aşteptat două zile… Două zile n-am dormit… Picoteam numai. Mă trezeam când venea şi se aşeza lângă mine, privindu-mă: «Culcă-te!» «Îmi pare rău să mă culc». Un sentiment atât de intens… O iubire atât de mare… Mi se rupe inima… Am uitat multe, aproape totul. Și credeam că n-am să uit. N-am să uit pentru nimic în lume. Mergeam deja prin Prusia Orientală, deja toată lumea vorbea despre Victorie. Și el a pierit… A murit într-o clipă… de o schijă… De o moarte instantanee. Într-o secundă. Mi s-a transmis că îi aduseseră, am venit în fugă… L-am îmbrățişat, nu i-am lăsat să mi-l ia. Să-l înmormânteze. La război îi îngropau repede: dacă mureau ziua, şi lupta se termina repede, îi strângeau îndată pe toți, îi culegeau cu căruța şi săpau o groapă mare. Îi acopereau cu pământ, ba uneori doar cu țărână uscată. Și, dacă te uitai mai multă vreme la țărâna aceasta, ți se părea că se mişcă. Tremură. Se clatină. Pentru că acolo… Dedesubt, pentru mine erau oameni încă vii, până nu demult fuseseră încă vii… Îi văd încă, vorbesc cu ei… Nu pot să cred… Umblăm toți şi nu ne vine încă să credem că ei sunt acolo, dedesubt… Unde? Și nu i-am lăsat să-l îngroape acolo. Am vrut să mai fiu o noapte cu el. Să stau lângă el. Să mă uit… Să-l mângâi… Dimineață… Am hotărât să-l duc acasă. În Bielorusia. Dar asta însemna câteva mii de kilometri. Și drumurile erau pline de armată… O debandadă… Toți au crezut că îmi ieşisem din minți de durere. «Linişteşte-te! Trebuie să dormi.» Nu! Nu! M-am dus de la un general la altul, am ajuns până la comandantul frontului, Rokossovski.



Războiul nu are chip de femeie

283

La început m-a refuzat… Nu eram sănătoasă la cap! Câți soldați de-ai noştri nu erau înmormântați în gropi comune, în pământ străin… Am reuşit să ajung încă o dată la el în audiență. – Sunt gata să vă rog în genunchi. – Vă înțeleg… Dar e deja mort… – N-am copii cu el. Casa ne-a ars. Nici măcar fotografii nu mi-au rămas. Nu mai am nimic. Dacă îl aduc în țară, o să am măcar un mormânt. Un loc la care să mă întorc după război. Îl văd că tace. Se plimbă prin birou, se plimbă… – Ați iubit vreodată, tovarăşe mareşal? Nu-mi îngrop doar soțul, îmi îngrop iubirea. El tace. – Atunci vreau şi eu să mor aici. Ce rost are să mai trăiesc fără el? A tăcut multă vreme. Apoi s-a apropiat de mine şi mi-a sărutat mâna. Mi-au dat un avion special pentru o noapte. Am intrat în cabină… Am îmbrățişat sicriul… şi mi-am pierdut cunoştința…“ Efrosinia Grigorievna Breus, căpitan, medic „Ne-a despărțit războiul… Soțul meu era pe front. Eu m-am evacuat mai întâi la Harkov, apoi în Tătaria. Acolo mi-am găsit o slujbă, am început să lucrez. Într-o bună zi, cineva mă caută. Numele meu de fată era Lisovskaia. Toți strigau: «Sovskaia, Sovskaia!» – Eu sunt, zic. – Du-te, mi se spune, la NKVD şi ia-ți permisul1: pleci la Moscova. 1

E vorba de permisul de deplasare în alt oraş: în perioada războiului, mutările dintr-o localitate în alta se puteau face numai cu permis special.

284

Svetlana Aleksievici

Pentru ce? Nimeni nu ştia sau, în orice caz, nimeni nu mi-a spus nimic. Război, ce mai...! Plec. Pe drum mă gândeam că, poate, soțul meu e rănit... De patru luni nu mai primisem nici o veste. Aveam de gând ca, dacă-l găsesc fără mâini, fără picioare, schilodit, să-l iau cu mine şi să ne întoarcem imediat acasă. Am fi trăit noi cumva. Ajung la Moscova şi mă prezint la adresa indicată. Acolo, o tăbliță: «CC al PC din Bielorusia», adică sediul guvernului nostru. Erau multe alte femei ca mine. Ne-am interesat de ce fuseserăm chemate. – O să aflați, ni s-a spus. Ne-au adunat pe toate într-o sală mare: erau acolo secretarul Comitetului Central bielorus, tovarăşul Ponomarenko, alți conducători. M-au întrebat: – Vreți să vă întoarceți acasă? Adică în Bielorusia ocupată... Sigur că voiam. M-au trimis la o şcoală specială. Mă pregăteau să mă trimită în spatele frontului duşman. A doua zi după ce am terminat cursurile, ne-au urcat în maşini şi ne-au dus spre linia frontului. De la un moment dat, am mers pe jos. Nu ştiam ce e frontul, ce înseamnă fâşia neutră. Deodată, comanda: „Pregătiți-vă! Atenție – numărul unu!“ Bum! izbucnesc rachetele luminoase. Văd zăpada albă-albă şi pe ea un şir de oameni – ne aruncaserăm toți, mulți, la pământ. Racheta se stinge, nu se aude nici o împuşcătură. Iar comandă: «Înainte fuga marş!» Am luat-o la goană. Aşa am trecut dincolo... În detaşamentul de partizani am primit, printr-o minune, o scrisoare de la soțul meu. Nu vă pot spune cât am fost de bucuroasă: de doi ani nu mai ştiam nimic despre dânsul. Acum un avion venise şi ne aruncase mâncare, echipamente de luptă… Și poşta… Și în această poştă, în sacul de prelată pentru corespondență era şi un plic pentru mine. Am compus o scrisoare către CC, în care spuneam că sunt gata să îndeplinesc orice misiune,



Războiul nu are chip de femeie

285

numai să fiu lângă soțul meu. Și, fără să ştie comandantul detaşamentului, am dat scrisoarea aceea unui pilot. Curând am aflat veste: după îndeplinirea misiunii, grupul nostru era aşteptat la Moscova. Toată echipa noastră specială. De acolo aveau să ne trimită într-un alt loc… Toți urmau să ia avionul, Fedosenko obligatoriu. Aşteptam cursa. Era o noapte întunecoasă, nici o luminiță primprejur. Deodată vedem că un avion se roteşte deasupra noastră. Pe neaşteptate, începe să lanseze bombe. Era un Messerschmidt, ne reperaseră nemții. Se angajează într-un nou viraj. Între timp, la doi paşi de bradul sub care stăteam, aterizează avionul nostru – un U-2. Pilotul abia atinge pământul şi se pregăteşte să decoleze: ştia că neamțul, angajat în viraj, avea să tragă asupra lui în câteva clipe. M-am agățat de aripă: –  Trebuie neapărat să plec la Moscova, strig eu. Am ordin! – Urcă, dracului, mai repede! zice pilotul şi mai trage o înjurătură. Aşa am plecat numai noi doi. N-a fost nimeni rănit… Am ajuns cu bine. În mai, la Moscova, eu umblam în pâslari. Am fost la teatru în pâslari. Și a fost minunat. Îi scriu soțului: cum să facem să ne vedem? Eram în rezervă… Dar mi s-a promis… Ceream peste tot să fiu trimisă unde era soțul meu. – Dați-mi, zic, fie şi numai două zile! Să-l văd măcar o singură dată, apoi mă întorc şi puteți să mă trimiteți unde vă e voia. Toți ridicau din umeri. Aflu, totuşi, după indicativul poştal, unde era soțul meu şi plec într-acolo. Mă duc mai întâi la comitetul regional de partid, arăt adresa aceea, prezint documentele, ca să dovedesc că sunt soția lui, şi spun că vreau numaidecât să-l văd. Mi se răspunde că e cu neputință – soțul meu era chiar pe linia întâi. Trebuia

286

Svetlana Aleksievici

să mă întorc de îndată de unde venisem. Zdrobită de pe drum, flămândă – şi îndărăt? M-am dus la şeful comenduirii. El s-a uitat la mine şi a ordonat să mi se aducă ceva de îmbrăcat. Mi-au dat o bluză, o centură să mă încing. A început şi el să-mi explice că nu se poate, că, acolo unde se afla soțul meu, primejdia era prea mare, dar, văzând că nu mă mai opream din plâns, i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat în sfârşit permisul: – Ieşiți, zice, în şosea, acolo o să vedeți un îndrumător de circulație. El o să vă explice încotro s-o luați. Am găsit şoseaua, am găsit şi îndrumătorul de cir­ cu­lație, care m-a urcat într-o maşină... Ajung la unitate, toți mă privesc cu ochi mari, erau numai militari. – Cine eşti dumneata? mă întreabă. N-am putut să le spun că eram soția lui Fedosenko. Cum să spun aşa ceva, când în jur explodează bombe? Am spus că eram sora lui. Nici nu ştiu de ce am spus aşa – că eram soră. – Aşteptați, mi se spune, mai sunt şase kilometri până acolo. Cum să mai aştept, când făcusem atâta drum? Tocmai bine de acolo a venit o maşină după mâncarea de prânz, şi în ea era un plutonier roşcat, cu pistrui, care zice: – A, îl ştiu pe Fedosenko. Dar e chiar în tranşee. Ei, l-am convins până la urmă. M-au pus în maşină. Nu se vedea nimic nicăieri… Pădure… un drum forestier… Mie mi se părea ciudat: linia întâi, dar nu se zărea nimeni. Din când în când auzeam foc de armă pe undeva. Ajungem. Plutonierul întreabă: – Unde e Fedosenko? – Sunt plecați încă de aseară în cercetare, i se răspunde. I-au prins zorii acolo şi aşteaptă lăsarea serii, ca să se poată întoarce.



Războiul nu are chip de femeie

287

Aveau, însă, legătură cu dânşii. I-au transmis că venise soră-sa. Ce soră? Una roşcată, zice. Or, sora lui, cea adevărată, era brunetă. Ei, dacă-i roşcată, şi-a dat seama imediat ce fel de soră eram. Nu ştiu cum s-a strecurat el de acolo, dar şi-a făcut curând apariția şi ne-am întâlnit. Ce bucurie am trăit, nu vă mai spun. Stau o zi, două şi deodată îi spun: – Du-te la statul-major şi raportează! Eu rămân cu tine. A plecat într-acolo; mie – parcă mi se stinsese suflarea. Dar dacă îi spun: «În douăzeci şi patru de ore să se facă nevăzută de aici?» Era front, război... Și deodată îl văd apărând în adăpost cu şefi cu tot: un colonel şi un maior. Îşi strâng toți mâinile. Pe urmă, bineînțeles, am organizat o mică masă, am băut câte un pahar şi, după obiceiul rusesc, s-au rostit toasturi. Toți au găsit cu cale să-şi exprime simpatia pentru soția care se făcuse luntre şi punte şi-şi găsise bărbatul chiar şi în linia întâi. Ce mai femeie! Uitați-vă bine la ea! Au rostit cuvinte atât de frumoase, că plângeau toți. N-am putut uita niciodată seara aceea... Ce altceva mi-a mai rămas? Aveam documente. S-a aranjat să rămân în regimentul acela ca sanitară. Mergeam cu ei în cercetare. La un moment dat, sub foc de aruncătoare, îl văd: căzuse. M-am gândit: era mort sau doar rănit? Am alergat într-acolo prin ploaia de schije. Comandantul strigă: – Unde te duci, femeie zăbăucă?! Ajung târâş la el: era viu... Viu! Lângă Nipru, pe o noapte cu lună, mi s-a înmânat ordinul Flamura Roşie. Iar a doua zi soțul meu a fost rănit grav. Alergam împreună, treceam împreună o mlaştină, ne târam împreună. Mitralierele băteau fără oprire, noi ne tot târam, şi el a fost rănit la coapsă de un glonț exploziv. Nici vorbă să-i poți pune bandaj pe fesă. I se sfâşiase carnea, şi noroiul, pământul – totul i-a intrat

288

Svetlana Aleksievici

acolo. Tocmai ieşeam din încercuire. N-aveam unde duce răniții, medicamente nu-mi mai rămăseseră. O singură speranță: că aveam să reuşim să trecem. Și am izbutit. L-am însoțit până la spital. Dar făcuse deja septicemie. Era Anul Nou, începea 1944. El murea... Mi-am dat seama că murea... Fusese decorat de nenumărate ori; am strâns toate decorațiile şi le-am pus lângă el. Tocmai venea medicul în vizită. Soțul meu dormea. Doctorul se apropie şi-mi spune: – Trebuie să pleci. A murit. Îi răspund: – Vorbiți mai încet! Trăieşte. Soțul meu a deschis ochii: – Nu ştiu de ce, zice, tavanul s-a făcut albastru... Mă uit şi eu. – Nu, nu e albastru. Tavanul e alb, Vasea. Dar lui i se părea albastru. Vecinul de pat îi spune: – Fedosenko, dacă scapi cu viață, o să trebuiască să-ți porți nevasta pe brațe. – Aşa am să şi fac, răspunde el. Pesemne simțea că moare, pentru că mi-a apropiat obrajii de ai lui şi m-a sărutat. Iată cum sărută pentru ultima oară: – Ce păcat, Liubocika...! Toți sărbătoresc Anul Nou, şi noi uite unde suntem... Dar lasă că vine şi vremea noastră...! Când i-au mai rămas numai câteva ceasuri de trăit... I s-a întâmplat un ghinion, a trebuit să-i schimb aşternutul... I-am întins un cearşaf curat, i-am schimbat bandajul la picior, dar pe pernă a trebuit să-l trag, era totuşi bărbat, greu, l-am tras, m-am aplecat jos de tot deasupra lui, şi în clipa aceea simt că se duce, că într-un minut– două are să se stingă... Era seară. Ora zece şi cincisprezece minute... Am ținut minte până la minut... Aş fi vrut să



Războiul nu are chip de femeie

289

mor odată cu el, dar purtam sub inimă copilul nostru, şi numai asta m-a mai ținut în viață, de am putut trece zilele acelea... Mi-am înmormântat soțul pe 1 ianuarie şi după treizeci şi opt de zile, în 1944, l-am născut pe fiul meu, Vasea. Acum are şi el copii. Pe soțul meu l-a chemat Vasili, fiul meu e Vasili Vasilievici, iar nepotul – Vasea... Vasiliok...“ Liubov Fominicina Fedosenko, ostaş, sanitară „Vedeam... În fiecare zi... Dar nu mă puteam împăca. Un bărbat tânăr, chipeş moare... Ai fi vrut să apuci măcar să-l săruți o dată, să faci pentru el ceva ca femeie, dacă în chip de medic nu puteai face nimic. Măcar să-i zâmbeşti. Să-l mângâi. Să-l iei de mână... La mulți ani după război, un bărbat mi-a mărturisit că-şi aduce aminte de zâmbetul meu de fată. Pentru mine, el fusese un rănit oarecare, nici măcar nu-l mai țineam minte. El spunea că zâmbetul acesta îl întorsese la viață de pe cealaltă lume, cum s-ar spune... Un zâmbet de femeie...“ Vera Vladimirovna Șevaldîşeva, locotenent-major, chirurg militar „Am sosit, cu acelaşi transport, pe Frontul 1 Bielorus, douăzeci şi şapte de fete. Bărbații ne priveau admirativ: «Nu spălătorese, nu telefoniste – trăgătoare de elită! Prima dată vedem aşa ceva. Bravo!» Un plutonier ne-a dedicat nişte versuri. Sensul era că noi, fetele, trebuia să rămânem ca nişte trandafiri de mai şi că războiul n-ar trebui să ne ucidă gingăşia. Plecând pe front, fiecare dintre noi şi-a jurat ca, acolo, să uite de ideea iubirii. Totul se amâna, dacă rămâneam în viață, pentru după război... Or, înainte de război, cele

290

Svetlana Aleksievici

mai multe dintre noi nu fuseserăm nici măcar sărutate. Priveam lucrurile astea mai sever decât tinerii de azi. A săruta pe cineva însemna, pentru noi, a-l iubi pentru totdeauna. Pe front iubirea era cumva interzisă, dacă afla comenduirea, pe unul dintre îndrăgostiți îl mutau de obicei în altă unitate, pur şi simplu îi despărțeau. Noi o păzeam în mare taină. Nu ne-am ținut jurământul... Am iubit...“ Sofia Krighel, sergent-major, lunetistă „De iubire mă întrebați? Nu mă tem să vă spun adevărul... Am fost ceea ce se numea «endeca», adică «nevastă de campanie». Nevastă la război. De-a doua. În afara legii. Primul comandant de batalion... Nu l-am iubit. Era om bun, dar nu l-am iubit. După câteva luni m-am dus totuşi să stau cu el. Ce puteam face? În jur erau numai bărbați, mai bine să trăieşti cu unul decât să te temi de toți. În bătălie nu mi-era atât de teamă ca după aceea, mai ales când eram trecuți în linia a doua, pentru reîmprospătarea forțelor. Când se trage, în toiul tirului, te cheamă: «Soră! Surioară!», iar după luptă fiecare din ei e cu ochii pe tine... Noaptea nu mai ieşi din adăpost... V-au vorbit şi alte fete despre asta sau n-au recunoscut? Le-a fost ruşine, cred... Au tăcut. Sunt mândre! Dar aşa a fost, pentru că nimeni nu voia să moară. Ţi-era necaz să mori tânăr... Ei, şi pentru bărbați e greu să stea patru ani fără femei... În armata noastră nu existau bordeluri şi nu se dădeau nici un fel de tablete. Prin altă parte poate că se îngrijeau de aşa ceva. La noi nu. Patru ani... Doar comandanții puteau să-şi mai permită câte ceva, soldatul de rând nu. Nu putea să încalce disciplina. Dar despre asta nu vorbeşte nimeni... Nu se obişnuieşte... Nu... Eu, de pildă, eram singura femeie din



Războiul nu are chip de femeie

291

batalion, trăiam într-un adăpost comun. Împreună cu bărbații. Mi se dăduse un loc separat, dar cât de separat putea să fie, dacă tot adăpostul avea şase metri? Noaptea mă trezeam pentru că dădeam din mâini – ba pe unul îl plesneam peste față, peste brațe, ba pe altul. Am fost rănită, am ajuns la spital şi acolo la fel, dădeam din mâini. Infirmiera mă trezea noaptea: – Ce ai? Cui să-i povesteşti? Primul comandant de batalion a fost ucis de o schijă de mină. Al doilea... L-am iubit. Am fost cu el la luptă, voiam să-i fiu alături. Îl iubeam, dar el avea o nevastă la care ținea, doi copii. Mi-a arătat fotografiile lor. Și am ştiut că, după război, dacă rămânem în viață, se va întoarce la ei. La Kaluga. Ei, şi ce? Noi doi am trăit clipe atât de fericite împreună! A fost atâta fericire! Ne întorceam după câte o bătălie crâncenă... teferi... N-avea cum să mai simtă aşa ceva cu nimeni! Nu se poate! Știam... Știam că n-are să fie fericit fără mine. Că nu poate fi cu nimeni fericit aşa cum am fost noi doi în război. Nu poate... Niciodată! La sfârştiul războiului am rămas însărcinată. Îmi doream atât de mult! Dar pe fiica noastră am crescut-o singură, el nu m-a ajutat. N-a mişcat un deget. Nici un cadou, nici o scrisoare... nici măcar o carte poştală. S-a isprăvit războiul, s-a isprăvit şi iubirea. Ca în cântec... El s-a întors la soția legiuită, la copii. Mi-a lăsat drept amintire o fotografie cartonată. Eu nu voiam să se termine războiul. E cumplit să spun aşa ceva... Să-mi deschid inima... Sunt nebună. Dar am iubit! Și ştiam că, odată cu războiul, se va termina şi iubirea. Iubirea lui... Îi sunt însă oricum recunoscătoare pentru sentimentele pe care mi le-a dat, pe care le-am cunoscut împreună cu el. Aşa că l-am iubit toată viața, mi-am purtat simțămintele

292

Svetlana Aleksievici

cu mine peste ani. Deja nu mai am de ce să mint. Sunt bătrână. Da, toată viața. Și nu-mi pare rău. Fiica mea îmi reproşează: «Mamă, de ce îl iubeşti?» Dar eu îl iubesc. Nu de mult am aflat că a murit. Am plâns mult. Și chiar, din cauza asta, m-am certat cu fiică-mea: «Ce tot boceşti? Pentru tine el a murit demult». Dar eu îl iubesc şi acum. Îmi amintesc de război ca de anii cei mai fericiți ai vieții mele, atunci am fost cu adevărat fericită... Vă rog doar să nu-mi dați numele de familie. De dragul fiicei mele...“ Sofia K-vici, instructor sanitar „În timpul războiului... M-au adus la unitate... În linia întâi. Comandantul m-a întâmpinat spunând: – Scoateți-vă, vă rog, căciula! M-am mirat... Am scos-o... La comisariat ne tunseseră băiețeşte, dar, cât stătusem în taberele militare, până ajunseserăm pe front, părul îmi mai crescuse puțintel şi începuse să se cârlionțeze – eu am păr creț. Eram toată acoperită de nişte bucle mici... Acum nu se mai cunoaşte, am îmbătrânit. Și el se uită lung-lung la mine. – De doi ani n-am văzut femeie. Vreau să te privesc. După război... Locuiam într-un apartament la comun. Vecinele erau toate măritate, mă necăjeau. Râdeau de mine: «Ha-ha!... Ia povesteşte ce făceai acolo... cu bărbații...» Îmi puneau oțet în farfuria cu cartofi... Îmi presărau câte-o lingură de sare deasupra... Ha-ha... Comandantul meu s-a demobilizat, a venit la mine şi ne-am căsătorit. Ne-am înregistrat la casa de căsătorii, tot... Nuntă n-am făcut. Iar după un an el a plecat la altă femeie, care conducea cantina noastră de la fabrică:



Războiul nu are chip de femeie

293

– Ea miroase a parfum, în timp ce tu ai iz de cizme şi obiele. Aşa am rămas singură. N-am pe nimeni pe lume. Îți mulțumesc că ai venit...“ Ekaterina Nikiticina Sannikova, sergent, puşcaş „Soțul meu... Bine că nu-i aici, e plecat la muncă. Mi-a poruncit... Știe că-mi place să povestesc despre iubirea noastră... Cum mi-am cusut rochie de mireasă, într-o noapte, din bandaje. Singură. O lună de zile strânseserăm faşe cu fetele. Trofee de război... Am avut o adevărată rochie de mireasă! Ne-a rămas o fotografie de atunci – eu, în rochie şi în cizme, dar cizmele nu se văd, țin eu minte că eram încălțată cu ele. Și-mi făcusem şi o centură dintr-o pernuță veche... O centură foarte frumoasă. Dar mă tot iau... cu ale mele... Bărbatu-meu mi-a poruncit să nu scot o vorbă despre iubire, sub nici o formă, să povestesc doar despre război. El e sever. M-a învățat pe hartă... Două zile – care front unde era, unde se afla unitatea noastră... Îmi iau îndată foile, mi-am notat ce spunea. Îți citesc... Ce tot râzi? Ah, ce frumos râzi! Și eu am râs... Eh, halal istoric ar ieşi din mine! Mai bine îți arăt poza cu rochia de mireasă. Îmi place aşa de tare de mine acolo!... În rochia aceea albă...“ Anastasia Leonidovna Jardețkaia, fruntaş, instructor sanitar  espre ciudata tăcere din fața cerului D şi despre un inel pierdut „Când am plecat din Kazan pe front aveam nouăsprezece ani...

294

Svetlana Aleksievici

Peste şase luni, îi scriam mamei că oamenii îmi dau douăzeci şi cinci–douăzeci şi şapte. Spaima şi groaza de fiecare zi. Când zbura câte o schijă, aveai impresia că cineva îți smulge carnea. Și oameni care mor... Mor în fiecare zi, în fiecare oră, parcă în fiecare minut. Nu ne ajungeau cearşafurile, ca să-i acoperim. Îi puneam doar în lenjeria de corp. În corturi domnea o linişte înspăimântătoare. N-am mai întâlnit niciodată asemenea linişte. Când omul moare, se uită întotdeauna în sus, nu priveşte niciodată într-o parte sau la tine, dacă eşti alături. Numai în sus... În tavan... Dar se uită de parcă ar vedea cerul... Îmi spuneam că, în infernul acela, n-am să pot să aud nici un cuvânt de iubire. N-am să pot crede. Din toți anii pe front, nu-mi amintesc nici un cântec de război. Nici măcar faimoasa Zemleanka1. Nici unul... Îmi aduc aminte doar că, atunci când am plecat de acasă pe front, în grădina noastră înfloreau vişinii. Mergeam şi tot întorceam capul... Apoi, pe câte drumuri am umblat, voi mai fi văzut, fireşte, grădini... Doar ele au înflorit şi în anii războiului. Dar nu mi le amintesc... În şcoală, clasa răsuna de râsul meu, dar în război am devenit o ființă gravă. Când vedeam vreo fată că-şi pensează sprâncenele ori se dă cu ruj, eram indignată. Mi se părea indecent ca, în asemenea vremuri, să-ți doreşti să placi cuiva... Împrejur erau răniți, gemetele şi vaietele lor... Morții cu chipuri galben-verzui... Cum te puteai gândi la bucurie? La fericirea personală? Nu voiam să asociez iubirea cu aşa ceva... Cu un asemenea apocalips. Aveam impresia că aici iubirea ar fi murit într-o clipă. Fără triumf, fără frumusețe – ce fel de iubire mai poate exista? După ce se termina războiul, viața avea să fie frumoasă. Și avea 1

V zemleanke (În adăpost), faimos cântec liric sovietic compus în anii celui de-al Doilea Război Mondial



Războiul nu are chip de femeie

295

să apară şi iubirea... Dar aici... Nu se putea. Dacă mor dintr-odată, cel care m-ar iubi ar suferi ngrozitor. Și mi s-ar rupe sufletul... Cam asta simțeam... Soțul meu mi-a făcut curte încă acolo, pe front, după ce ne-am cunoscut. Dar eu nu voiam să-l ascult. «Nu», îi spuneam. «Când se va termina războiul, poate atunci să vorbim despre asta.» N-am să uit cum, într-o zi, s-a întors din luptă şi mi-a spus: «N-ai cumva o bluză? Îmbrac-o, te rog, vreau să văd cum îți stă în bluză». N-aveam decât bluza militară. Chiar şi prietenei mele – ea se căsătorise pe front – îi spuneam: «Nu mi-a adus flori, nu mi-a făcut curte, vrea aşa, deodată, să ne căsătorim. Păi asta e iubire?» Nu i-am aprobat sentimentele. Războiul se terminase, noi ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem că e adevărat, că rămăseserăm vii, că ne reîntâlniserăm, că o să ne iubim... Dar uitaserăm cum se face, nu ne mai pricepeam... Într-o zi, mă duc cu mama la croitorie, să-mi fac o rochie. Prima mea rochie de după război. Îmi vine rândul, cea care lua comenzile mă întreabă: – Ce model doriți? – Nu ştiu, zic. – Cum asta: veniți la croitorie şi nu ştiți ce rochie vreți? – Nu ştiu... Vreme de cinci ani nu văzusem nici o rochie. Uitasem şi cum se croieşte, că trebuie făcute nişte cusături, nişte tăieturi... Cu talie înaltă, cu talie joasă... Nu pricepeam nimic. Mi-am cumpărat nişte pantofi cu tocuri, am făcut câțiva paşi prin cameră şi i-am scos. I-am pus într-un colț: «Niciodată n-am să învăț să-i port», mă gândeam...“ Maria Seliverstovna Bojok, soră medicală

296

Svetlana Aleksievici

„Vreau să-mi amintesc.... Vreau să spun că m-am întors din război cu un simțământ adânc de recunoştință pentru felul cum s-au purtat cu noi acolo, pe front, bărbații – un simțământ pe care l-am purtat în suflet toată viața! Pur şi simplu nu pot să exprim în cuvinte cu câtă admirație şi cu câtă emoție ne priveau. Am trăit cu ei în acelaşi adăpost, am dormit pe aceleaşi priciuri, am fost în aceeaşi misiune şi, când pur şi simplu auzeam cum îmi degeră splina, cum îmi degeră limba în gură, când simțeam că dintr-o clipă într-alta îmi voi pierde cunoştința, spuneam: «Mişa, descheie şuba, încălzeştemă!» El mă încălzea. «Ei, ți-e mai bine?» «Mai bine.» Un simțământ minunat. N-am mai întâlnit aşa ceva în viață. Dar nici nu-ți putea trece prin minte ceva personal când Patria era în pericol... –  Dar iubire, totuşi, a fost... – A fost. Am cunoscut şi eu cazuri. Iertați-mă, vă rog, poate că n-am dreptate, poate ceea ce vă spun e nefiresc, dar, în sufletul meu, eu îi condamnam pe asemenea oameni. Eram încredințată că nu era momentul să faci dragoste. În jur domneau răul şi ura... Cred că nu sunt singura care gândeam astfel. – Dar, înainte de război, ce fel de om ați fost? – Îmi plăcea să cânt, să râd... Voiam să devin aviatoare. Cine se gândea la iubire?! Pentru mine nu era un lucru important în viață. Cea mai importantă era patria. Acum mi se pare că eram naive...“ Evghenia Viktorovna Klenovskaia, partizană „La spital, oamenii erau fericiți. Fericiți că rămăseseră în viață. Un locotenent de douăzeci de ani suferea: rămăsese fără un picior... Dar atunci, în durerea generală, asta părea un noroc: se întorsese viu şi nu-i lipsea decât un picior. Important era că trăia. O să vină şi iubirea, o



Războiul nu are chip de femeie

297

să vină şi nevasta, toate au să vină cu timpul. Acum pare înspăimântător să rămâi fără un picior – atunci, răniții mei țopăiau prin salon cu cel întreg, fumau, râdeau... Erau eroi la urma urmei, ce să mai vorbim!... – V-ați îndrăgostit când erați pe front? – Fireşte, doar eram atât de tinere... Cum venea un nou transport de răniți, ne şi îndrăgosteam de careva. Unei prietene de-ale mele i-a căzut cu tronc un locotenent-major rănit în mai multe locuri. Mi l-a arătat... Nu vă spun că m-am îndrăgostit şi eu de el... Când să-l mute de la noi, mi-a cerut o poză. Aveam una, ne fotografiaserăm undeva, într-o gară... Am luat-o de unde o ascunsesem, să i-o dau. Apoi m-am gândit: dar dacă asta nu e iubire, şi eu îi dau fotografia? Văd că pe el deja îl duc, întind mâna, în pumn aveam fotografia aceea, dar nu m-am putut hotărî să i-o dau. Asta a fost toată iubirea... Și îmi mai amintesc de unul Pavlik, tot locotenent. Avea dureri mari. I-am pus o bucățică de ciocolată sub pernă. Și, când ne-am reîntâlnit, asta după război, peste douăzeci de ani, i-a mulțumit prietenei mele Lilea Drozdova pentru ciocolata aceea. Lilea zice: – Care ciocolată? Atunci am mărturisit că eu fusesem cu ideea. Și m-a sărutat. După douăzeci de ani...“ Svetlana Nikolaevna Liubici, sanitară „Odată, după ce cântasem la un spital evacuat, în sala de festivități, se apropie de mine medicul-şef şi-mi spune: – Avem, într-o rezervă, un tanchist grav rănit. Nu reacționează la nimic şi la nimeni, poate că-i ajută glasul dumneavoastră... Intru în rezerva aceea. N-am să-l uit cât am să trăiesc pe omul acela care, printr-un miracol, izbutise să sară din

298

Svetlana Aleksievici

tancul în flăcări, cu arsuri din cap până-n picioare. Zăcea nemişcat pe pat; îi vedeam chipul negru, cu găvanele goale. Mi s-a tăiat răsuflarea: câteva minute n-am izbutit să-mi vin în fire. În sfârşit, am început să cânt încetişor, şi deodată văd chipul rănitului tresărind... Șoptea ceva. M-am aplecat deasupra lui şi am auzit: – Mai cântă... Am cântat, mi-am executat întreg repertoriul, până când medicul-şef mi-a spus: – Cred că a adormit...“ Lilia Aleksandrovskaia, artist liric „În unitatea noastră, comandantul de batalion şi sora medicală Liuba Silina se iubeau! Toată lumea îşi dădea seama... El pleca la luptă şi ea... Zicea că n-o să şi-o ierte dacă el nu moare sub ochii ei, dacă n-are să-l vadă în ultimele clipe. «Mai bine», spunea, «să ne omoare pe amândoi odată. Cu acelaşi obuz». Aveau de gând să moară împreună sau să trăiască împreună. Dragostea atunci nu se împărțea în azi şi mâine, era doar azi. Fiecare ştia că iubeşti în clipa de față, pentru că, într-un minut, fie tu, fie celălalt puteați să nu mai fiți printre cei vii. La război totul se petrecea mai repde: şi viața, şi moartea. În câțiva ani am trăit acolo o viață întreagă. N-am putut să explic asta nimănui, niciodată. Acolo timpul era altfel... Într-o luptă, comandantul de batalion a fost grav rănit, iar Liuba numai puțin, la un umăr. El a fost trimis în spatele frontului, iar ea a rămas. Era deja însărcinată, şi el i-a dat o scrisoare: «Du-te la părinții mei. Orice s-ar întâmpla cu mine, eşti soția mea. Și o să avem un fiu sau o fiică». Liuba mi-a scris mai târziu: părinții lui n-au primit-o, iar pe copil nu l-au recunoscut. Și el a murit. Mulți ani am tot avut de gând... Am vrut să mă duc să-i fac o vizită în sat, dar n-am reuşit. Fuseserăm prietene



Războiul nu are chip de femeie

299

la cataramă. Dar trebuia să mă duc departe, tocmai în Altai. Nu demult am primit scrisoare că Liuba a murit. Acum băiatul ei mă cheamă să-i vizitez mormântul... Vreau să mă duc... Nina Leonidovna Mihai, sergent-major, soră medicală „De Ziua Victoriei... Veteranii se adună, de o vreme, în fiecare an. Într-o bună zi, cobor în holul hotelului, fetele toate plânse: – Lilia, unde ai fost? Venise la ele un bărbat, un cazah, şi le întrebase: – Fetelor, voi de la ce spital sunteți? I-au spus şi l-au întrebat pe cine caută. – Vin în fiecare an la întâlnirile astea, zice omul, şi caut o soră medicală. Cândva mi-a salvat viața şi m-am îndrăgostit de ea. Vreau s-o găsesc neapărat. Fetele râd: – Ce soră, nene? Fata aceea o fi acum o băbuță. – Nu, nu se poate... – Vei fi având şi dumneata nevastă de-acum, copii... – Am chiar şi nepoți... Numai că mi-am pierdut sufletul... Nu mai am suflet... Și fetele s-au gândit: «N-o fi fost cazahul meu?» ... Aduseseră un băiat, un cazah. Foarte tânăr, chiar un băiețandru. L-am operat. Avea vreo şase sau şapte perforații intestinale. Fără speranță. Și era atât de nefericit, încât mi-a atras atenția. Și, de cum aveam o clipă liberă, mă repezeam până la patul lui: «Cum e, prietene?“ Îi făceam injecțiile intravenoase, îi luam temperatura... De necrezut, dar a început să se întremeze. Noi nu țineam prea mult răniții: eram spital de linia întâi. Le acordam primul ajutor în cazuri urgente, îi smulgeam din ghearele morții şi îi trimiteam mai departe. Și, la un moment dat, urma să fie evacuat cu primul transport.

300

Svetlana Aleksievici

Era deja pe targă, mi se spune că mă cheamă. – Surioară, vino încoace! – Care-i necazul? zic. Nu-ți face griji, totul e bine. Te evacuează în spatele frontului. Ai să fii în regulă. Poți să consideri că ai scăpat. – Te rog foarte mult, zice, sunt singur la părinți. Mi-ai salvat viața. Și-mi dăruieşte un inel. Unul mic şi subțire. Mie nu-mi plăcea să port inele, aşa că l-am refuzat: – Nu port, zic. Du-l, mai bine, mamei tale! M-a implorat să-l primesc. S-au apropiat şi alți răniți. – Ia-l, surioară! zice unul. Ţi-l dă din toată inima. – Nu văd pentru ce... zic. Mi-am făcut numai datoria. Până la urmă, m-am lăsat convinsă. E drept, am pierdut inelul acela. Cât era de mic, era prea mare pentru degetul meu şi, la o zdruncinătură de camion, s-a rostogolit pe undeva. Mi-a părut tare rău după el... – L-ați găsit pe bărbatul acela? – Nu. Și nu ştiu: el să fi fost? L-am căutat, cu fetele, o zi întreagă... În ’46 m-am întors acasă. Lumea mă întreabă: «Ai să umbli în uniformă ori în civil?» Sigur că în uniformă. Nici nu-mi trecea prin gând s-o lepăd. Într-o seară, mă duc la dans, la Casa Ofițerilor. Ei, şi acum să vedeți care era atitudinea față de fetele din armată. Îmbrăcasem o rochie, mi-am pus pantofi cu toc, iar mantaua şi cizmele le-am lăsat la garderobă. Se apropie un militar şi mă invită la dans. Căpitan. – Pesemne, zice, nu sunteți de prin locurile astea. Păreți o intelectuală. Toată seara s-a ținut de capul meu. Nu mi-a dat drumul. Când s-a terminat serata, îmi spune: – Dă-mi numărul dumitale de la garderobă! Și a luat-o înainte. La garderobă i s-au dat, fireşte, mantaua şi cizmele.



Războiul nu are chip de femeie

301

– Nu sunt astea, zice. Mă apropii: – Ba da, zic, astea sunt. – Nu mi-ai spus că ai fost pe front. – M-ai întrebat? zic. Se zăpăcise. Nu-şi mai ridica ochii din pământ. Și când te gândeşti că el însuşi abia se reîntorsese din război! – De ce eşti aşa mirat? – Nu mi-aş fi putut imagina că ai fost pe front. Știi, fetele de pe front... – Te miră, pesemne, că sunt singură, fără bărbat şi că nu sunt însărcinată? Că nu port manta căptuşită, nu trag dintr-o țigară Kazbek şi nu înjur? Nu i-am permis să mă conducă. M-am mândrit întotdeauna cu faptul că am fost pe front. Am apărat pământul țării...“ Lilia Mihailovna Butko, soră medicală „Primul meu sărut... Sublocotenentul Nikolai Belohvostik... Ah, ia uitați-vă, m-am înroşit toată, deşi sunt bunică deja. Dar pe atunci erau anii tinereții. Junețea. Credeam.. Eram sigură... că... N-am mărturisit nimănui, nici măcar prietenei mele, că mă îndrăgostisem de el până peste urechi. Prima mea iubire... Poate şi singura, cine ştie? Credeam că nimeni din companie nu-şi dă seama. Nimeni nu-mi plăcuse vreodată aşa! Dacă-mi plăcuse, nu în mod deosebit. Dar el... Pe unde umblam, mă gândeam tot timpul la el, în fiecare clipă. Ce să... A fost iubire adevărată. Simțeam, aveam toate semnele... Ah, ia uitați-vă, am roşit... L-am îngropat... Zăcea pe prelată, abia ce murise. Eram sub tirul artileriei nemțeşti. Trebuia să-l îngropăm repede... imediat... Am găsit nişte mesteceni bătrâni şi l-am ales pe cel care stătea mai la o parte de un stejar

302

Svetlana Aleksievici

bătrân. Pe cel mai mare. Acolo l-am îngropat, lângă el. Am încercat să-mi amintesc ca să mă întorc pe urmă şi să pot găsi locul. Încoace era capătul satului, dincolo o răspântie... Dar cum să reții? Cum să ții minte, când unul dintre mesteceni arde deja sub ochii noştri? Cum? Am început să ne luăm rămas-bun... Mi s-a spus: – Du-te tu prima! Mi-a sărit inima din piept, am înțeles că... S-a dovedit că toată lumea ştia de iubirea mea. Toți, până la unul. Mi-a trecut atunci prin minte, ca un fulger: poate că ştiuse şi el? Și iată-l, zăcea acolo, în câteva clipe aveau să-l coboare în pământ, să-l acopere cu țărână... Dar m-am bucurat foarte tare la gândul că, poate, ştiuse şi el. Dacă îi plăcusem şi eu? Era de parcă ar fi fost viu şi din clipă în clipă avea să-mi răspundă... Mi-am amintit că de Anul Nou îmi dăruise o ciocolată nemțească. O lună de zile n-o mâncasem, o purtasem cu mine în buzunar. Toată viața am ținut minte... momentul acesta... În jurul nostru vâjâiau bombele... El zăcea pe prelată... Clipa aceasta... eu mă bucuram... stăteam şi zâmbeam ca pentru sine. Nu eram sănătoasă! Mă bucuram că el ştiuse poate de iubirea mea... M-am apropiat de el şi l-am sărutat. Niciodată până atunci nu sărutasem un bărbat... El a fost primul...“ Liubov Mihailovna Grozd, instructor sanitar Despre singurătatea glonțului şi a omului „Povestea mea este deosebită... Rugăciunile mă consolează. Mă rog pentru fetița mea... Îmi amintesc de o vorbă a mamei. Îi plăcea să spună: «glonțul e tont, soarta e rea». Avea ea aşa o concluzie în fața oricărui necaz. Glonțul e singur, şi omul e singur, glonțul zboară încotro vrea, iar soarta îl răsuceşte pe om



Războiul nu are chip de femeie

303

cum vrea. Încolo şi-ncoace, în toate părțile. Omul e ca o pană, o pană de vrabie. Niciodată n-ai cum să-ți cunoşti viitorul. Nu ni s-a dat... Nu e voie să pătrunzi taina. Mie mi-a ghicit o țigancă atunci când ne întorceam de la război, în tren. S-a apropiat de mine în gară şi m-a chemat deoparte... Mi-a promis o mare iubire... Aveam un ceas nemțesc, l-am scos şi i l-am dat pentru această mare iubire. Am crezut-o. Acum nu fac decât să-mi plâng iubirea... M-am dus la război veselă. Ca o adevărată comsomolistă. Împreună cu toată lumea. Mergeam în vagoane de marfă, stătea pe ele scris, cu păcură neagră: «Patruzeci de oameni – opt cai». Dar noi ne înghesuiserăm vreo sută acolo. Am devenit lunetistă. Aş fi putut să fiu şi transmisionistă, e o meserie utilă – şi în armată, şi în civil. O meserie pentru femei. Dar mi s-a spus că trebuie să trag şi am tras. Am tras bine. Am două ordine Slava, patru medalii. În trei ani de război. Într-o zi s-a strigat: Victorie! Au anunțat peste tot: Victorie! Îmi amintesc de primul meu sentiment – de bucurie. Și imediat, în aceeaşi clipă – teamă! Panică! Adevărată panică! Cum aveam să trăiesc de-acum încolo? Tatăl meu murise la Stalingrad. Doi frați mai mari dispăruseră fără urmă la începutul războiului. Rămăseserăm eu şi mama. Două femei. Cum să trăim? Toate fetele noastre au căzut pe gânduri... Ne adunam seara în adăpost... Nu discutam decât despre cum viața abia începe. Ne şi bucuram, ne şi temeam. Înainte ne era frică de moarte, acum, de viață... Ne îngrozeau la fel de mult amândouă. Adevărat! Stăteam ce stăteam de vorbă, şi după aceea rămâneam tăcute. O să ne căsătorim sau nu? Rupeam petalele florilor de muşețel... aruncam crenguțe în apă, puneam lumânări pe râu... Îmi amintesc cum într-un sat ne-au arătat

304

Svetlana Aleksievici

unde trăia o vrăjitoare. Gata – ne-am repezit toate la ea. Ghicea în apă, în palmă. Altă dată am tras bilețele de la un flaşnetar. Mie îmi cădeau din cele cu veşti bune... Și unde mi-e fericirea? Cum ne-a întâmpinat Patria? Nu pot să-mi amintesc fără să mă bufnească plânsul... Au trecut patruzeci de ani, şi tot îmi mai ard obrajii. Bărbații tăceau, dar femeile... Ne strigau: «Știm noi ce-ați făcut voi acolo! I-ați ispitit cu p... voastre tinere pe bărbații noştri! C...ve de război! Soldățoaice afurisite!» Ne jigneau în fel şi chip... Vocabularul limbii ruse e bogat... O dată un băiat mă însoțea acasă de la dans, şi mi s-a făcut rău de tot, inima mi-a luat-o razna. Am mers ce am mers şi m-am aşezat într-un nămete. – Ce-i cu tine? – Nimic. Am dansat prea mult. Dar erau cele două răni pe care le avusesem. Era războiul... Și a trebuit să mă învăț să fiu blândă, delicată. Să fiu slabă şi fragilă, când mie picioarele mi se pierdeau în cizme mărimea 40. Nu eram obişnuită să mă îmbrățişeze cineva. Mă deprinsesem să răspund singură pentru ceea ce fac. Îmi doream cuvinte frumoase, dar nu le înțelegeam. Mi se păreau copilăreşti. Pe front, între bărbați, auzisem înjurături cât încape. Mă obişnuisem cu ele. O prietenă mă sfătuia – ea lucra într-o bibliotecă: «Citeşte versuri! Citeşte-l pe Esenin!» M-am măritat curând, după un an. Cu inginerul de la fabrica noastră. Visam la iubire. Voiam să am un cămin, o familie. Să miroasă în casă a copii mici. Primele scutece atâta le-am mirosit, nu mă puteam sătura de ele... Mirosurile fericirii femeieşti... În război nu există mirosuri femeieşti, toate sunt masculine. Războiul miroase a bărbat. Am doi copii... Un băiat şi o fată. Primul a fost băiatul. Băiat bun, inteligent, a terminat facultatea de arhitectură. Dar fata... Fiica mea... A început să meargă abia



Războiul nu are chip de femeie

305

la cinci ani, primul «mama» l-a spus la şapte. Până azi nu poate rosti «mama», ci un fel de «mumo», nu «tata», ci «tuto». E... Mie încă mi se pare că nu-i adevărat. Că e o greşeală. E la un azil de nebuni... De patruzeci de ani. De când am ieşit la pensie, mă duc la ea în fiecare zi. Păcatul meu... De mulți ani deja, de 1 septembrie, îi cumpăr câte un abecedar nou. Citim împreună, zile întregi, din el. Uneori mă întorc acasă şi mi se pare că m-am dezvățat să citesc şi să scriu. Până şi să vorbesc. Și nici n-am nevoie. De ce? Sunt pedepsită... Pentru ce? Poate pentru că am omorât oameni? Aşa cred... La bătrânețe ai mult timp... Mă tot gândesc. Dimineața mă pun în genunchi şi mă uit pe geam. Și-l rog pe Dumnezeu... Îl rog pentru toate... Nu-i port pică soțului meu, l-am iertat de mult. Am născut fetița... El s-a uitat la noi, a stat puțin şi a plecat. A plecat reproşându-mi: «Ţi se pare că o femeie normală s-ar duce la război? Ar învăța să tragă? De asta nici nu eşti în stare să naşti un copil normal». Mă rog pentru el... Dar poate că are dreptate, a? Aşa cred... E păcatul meu... Mi-am iubit Patria mai mult ca orice pe lume. Am iubit-o... Cui aş putea să-i povestesc acum despre asta? Fetiței mele... Numai ei... Eu îmi amintesc de război, iar ea crede că îi spun poveşti. Poveşti pentru copii. De groază... Nu scrieți numele de familie! Nu trebuie... Klavdia S-va, lunetistă

„CARTOFUL FĂRÂMIȚAT DE PE MASĂ...“

A mai existat un război... În acest război nimeni nu însemna pe hartă pe unde trece fâşia neutră şi unde începe linia frontului. Nimeni n-ar fi putut să-i numere pe toți soldații. Toate unitățile armate. Trăgeau din locaşuri antiaeriene, cu mitraliere, cu puşti de vânătoare. Cu carabine vechi. Aici nu existau momente de acalmie sau atacuri generale, mulți luptau de unii singuri. Mureau de unii singuri. Nu se războia o armată – divizii, batalioane, companii –, ci poporul – partizanii şi membrii mişcării clandestine: bărbați, oameni bătrâni, femei, copii. Tolstoi numea acest elan multiform „măciuca războiului popular“ şi „căldura ascunsă a patriotismului“, iar Hitler (pe urmele lui Napoleon) se plângea generalilor săi că „Rusia nu respectă regulile jocului“. În acest război, cel mai înspăimântător nu era să mori. Mai rău era altceva... Să ne închipuim un soldat pe front, înconjurat de familia lui – soția, copiii, părinții bătrâni. În fiecare clipă trebuia să fie gata să-i jertfească şi pe ei. Acolo eroismul, ca şi trădarea, deseori nu aveau martori. În satele noastre, de ziua Victoriei, oamenii nu se bucură, ci plâng. Plâng mult. Se lasă pradă durerii. „A fost



Războiul nu are chip de femeie

307

atât de cumplit... Mi-am îngropat toate rudele, la război mi-am îngropat sufletul.“ (V. G. Androsik, membră a mişcării clandestine) Încep să povestească încet, dar la sfârşit aproape toate strigă. „Sunt un martor... Să vă povestesc despre comandantul detaşamentului nostru de partizani. Nu-i nevoie să-i treceți numele de familie, pentru că rudele lui încă trăiesc. O să le fie greu să citească... Oamenii noştri de legătură au transmis la detaşament: familia comandantului fusese arestată de Gestapo – soția, două fetițe şi mama, femeie bătrână. Peste tot erau atârnate anunțuri, la piață se împărțeau foi volante: comandantul trebuie să se predea, altfel îi spânzură familia. Termen de gândire, două zile. Polițaii mergeau prin sate şi făceau agitație printre oameni: comisarii roşii nu se îndură nici măcar de propriii copii. Sunt nişte monştri. N-au nimic sfânt. Aruncau manifeste din avion deasupra pădurii... Comandantul a vrut să se predea, să se împuşte. În tot timpul ăsta nu l-au lăsat nici o clipă singur. Erau cu ochii pe el. Ar fi putut să se omoare... Au luat legătura cu Moscova, au raportat situația. Și au primit instrucțiuni... În aceeaşi zi au făcut şedință de partid în detaşament şi acolo s-a luat hotărârea să nu răspundem la provocările nemților. Comandantul, în calitatea lui de comunist, s-a supus disciplinei de partid... După două zile au fost trimise iscoade în oraş. Au adus o veste cumplită: familia comandantului fusese spânzurată. În prima luptă de după aceea, a pierit şi el... Cumva fără rost. Întâmplător. Cred că voia de fapt să moară... Mă îneacă lacrimile... Cum m-aş putea convinge că trebuie să vorbesc? Cum să cred că...? Oamenii vor

308

Svetlana Aleksievici

să trăiască în linişte şi fericire, nu să mă asculte pe mine şi să sufere...“ (V. Korotaeva, partizancă) Și eu, la rândul meu, am nevoie să mă conving că trebuie să merg mai departe... Despre coşul cu mine şi despre o jucărie de pluş „Îndeplinisem o misiune, şi n-am mai putut rămâne în sat, a trebuit să plec la detaşament. După câteva zile, mama a fost arestată de Gestapo. Fratele meu apucase să scape cu fuga, dar mama... La interogatoriu au torturat-o, ca să spună unde eram. Au ținut-o acolo doi ani. În tot acest răstimp, nemții, când îşi declanşau operațiunile, o sileau să meargă, alături de alte femei din sat, înaintea lor: le era frică de minele partizanilor şi întotdeauna îi împingeau în față pe localnici – dacă erau mine, oamenii aceştia ar fi fost sfârtecați, în timp ce soldații lui Hitler ar fi rămas teferi. Un scut viu... Doi ani au dus-o aşa şi pe mama... Adeseori, pândind inamicul în câte o ambuscadă, vedeam deodată apărând un grup de femei de ale noastre, iar în urma lor – nemții... Se apropiau şi, printre acei ostatici, distingeai chipul mamei tale... Cel mai înspăimântător, în asemenea clipe, era să aştepți ordinul comandantului: «Foc!...» Pe toți îi încerca această spaimă. Unul şoptea: «Uite-o pe mama!», altul: «Au adus-o şi pe soră-mea», un al treilea îşi descoperea, între sătencele acelea, copilul... Maică-mea purta întotdeauna o basma albă. Era înaltă, camarazii mei o distingeau de departe. Nici nu apucam s-o văd, când mi se transmitea: «Antonina, maică-ta...» Primeşti ordin să tragi – tragi. Nici nu ştii asupra cui; un singur gând îți stăpâneşte creierul: să nu pierzi din ochi basmaua albă... Mai e vie sau a pierit? Basmaua albă... Toți se împrăştie în fugă, se aruncă la pământ: s-a trântit singură ori a culcat-o glonțul? Două



Războiul nu are chip de femeie

309

zile după aceea umblam ca zăbăucă, până când legăturile din sat îmi aduceau veste că mama e încă vie. Abia apoi reîncepeam să trăiesc. Până la operațiunea următoare... Acum mi se pare că n-aş mai putea îndura aşa ceva... Dar atunci îi uram... Mă ajuta ura... Îmi răsună până astăzi în urechi strigătul unui copil azvârlit într-o fântână. Ați auzit vreodată aşa ceva? Copilul cade şi țipă, țipă ca de undeva de sub pământ, de pe lumea cealaltă. Nu e un strigăt de copil şi nici omenesc. Sau să vezi un băiat tânăr tăiat cu fierăstrăul... Partizan de-al nostru... După aşa ceva, când pleci în misiune, toată ființa ta strigă un singur lucru: ucide-i, ucide cât mai mulți, nimiceşte-i fără alegere şi fără cruțare! Când am văzut pentru întâia oară nemți căzuți prizonieri, îmi venea să-mi înfig unghiile în gâtlejul fiecăruia. Să-i strâng de gât. Cu mâinile mele, să-i sfârtec cu dinții. Nu, nu i-aş fi împuşcat, ar fi fost o moarte prea uşoară pentru ei. Nu cu arma, nu cu carabina... Chiar înainte de a se retrage, în ’43, nemții au ucis-o pe mama... A fost o femeie extraordinară, îmi aduc aminte cum ne-a binecuvântat când am plecat la partizani: – Duceți-vă, copiii mei, voi trebuie să trăiți! Decât să mori pur şi simplu, mai bine fă ceva ca să nu mori pur şi simplu! Mama nu spunea vorbe mari, găsea cuvinte simple, femeieşti. Voia să trăim şi să învățăm, mai ales să învățăm. Femeile care au stat cu ea în celulă mi-au povestit că, de câte ori o duceau la interogatoriu, le spunea: «Dragile mele, un singur lucru vă rog, cu inima plângând: dacă mi se întâmplă ceva, aveți grijă de copilaşii mei!» Și, când m-am întors, după război, una dintre acele femei m-a luat la ea, cu toate că avea doi copii mici. Casa noastră fusese incendiată de hitlerişti, fratele meu căzuse în luptă, ca partizan, pe mama o împuşcaseră nemții, tata era pe front. S-a întors rănit şi bolnav. A mai trăit puțin

310

Svetlana Aleksievici

şi a murit. Aşa că, din toată familia, rămăsesem numai eu. Femeia aceea era oricum săracă şi, cum vă spuneam, avea şi doi copii... Am hotărât să plec, să nu-i mai fiu şi eu povară. Dar a plâns cu atâta jale, încât nu m-am încumetat... Când am aflat că mama fusese împuşcată, am simțit că înnebunesc. Nu-mi găseam locul, n-aveam linişte. Îmi trebuia... Aveam nevoie să-i găsesc măcar trupul. Nemții îi executau şi nivelau mormântul cu maşini grele. Într-un mare şanț antitanc... Mi s-a arătat cam în ce loc a stat, şi m-am repezit acolo, am săpat, am răscolit printre leşuri. Am recunoscut-o după inelul de la mână... De cum l-am văzut, am scos un țipăt şi mi-am pierdut cunoştința... Nişte femei au scos-o de acolo, au spălat-o cu apă adusă într-o cutie de conserve şi au îngropat-o. Păstrez şi azi cutia aceea... Nopțile, uneori, zac în pat cu ochii deschişi şi mă gândesc: mama a pierit din pricina mea. Nu, nu din pricina mea... Dacă eu, temându-mă pentru soarta celor apropiați, nu m-aş fi hotărât să lupt, dacă la fel ar fi făcut şi altul, şi altul, şi altul – nimic din ce există astăzi n-ar exista. Dar să-mi spun... să uit... cum mergea mama... cum răsuna ordinul... cum trăgeam în direcția din care apărea ea... cu basmaua ei albă... Nu vă puteți imagina cât de îngrozitor e să trăieşti cu asemenea amintiri. Din ce în ce mai de neîndurat. Adeseori, după căderea serii, se întâmplă să auzi sub fereastră un râs sau un glas tânăr şi tresari: ți se pare deodată că e un strigăt sau un plâns de copil. Ori te trezeşti brusc şi simți că nu poți respira. Te înăbuşă duhoarea de ars... Voi nu ştiți cum miroase trupul omenesc ars, mai cu seamă vara. A ceva neliniştitor şi dulce. Eu şi acum am o slujbă la consiliul raional în virtutea căreia, dacă izbucneşte un incendiu, trebuie să mă duc la fața locului, să completez un document. Dar, dacă mi se spune că undeva a ars o fermă, că au ars animale, nu mă duc niciodată, nu pot, nu sunt în stare... Îmi aminteşte... mirosul acela... cum ardeau oamenii... Te trezeşti noaptea, te repezi să-ți



Războiul nu are chip de femeie

311

dai cu puțin parfum şi ai impresia că şi parfumul exhală acelaşi miros. Peste tot... După război, vreme îndelungată mi-a fost frică să mă mărit. Mi-a fost teamă să am copii. «Dar dacă», mă gândeam, «vine iarăşi un război şi trebuie să plec pe front?! Ce fac cu copiii?» A început să-mi placă să citesc despre viața de după moarte. Ce e acolo? Cu cine am să mă întâlnesc? Vreau s-o revăd pe mama şi mă tem. Când eram tânără nu mă temeam, dar acum am îmbătrânit...“ Antonina Alekseevna Kondraşova, partizană dintr-o subunitate de cercetaşi a Brigăzii Bîtoşskaia „Senzația mea, când am văzut primul soldat neamț, a fost că fusesem bătută crunt – tot trupul mă durea, fiecare celulă: cum au ajuns ăştia aici? Ura era mai puternică decât teama pentru cei apropiați, cei dragi, decât spaima de moarte. Sigur că ne gândeam la familie. Dar n-aveam de ales. Duşmanul venise cu rău asupra pământului nostru... Cu focul şi sabia... Când, bunăoară, s-a aflat că urma să fiu arestată, am fugit într-un detaşament de partizani. Am plecat lăsând acasă, singură, o mamă de şaptezeci de ani. Ne-am înțeles să se prefacă oarbă şi surdă – poate aşa aveau s-o lase în pace. Era, fireşte, ceea ce mă străduiam eu să cred... A doua zi după ce am plecat, nemții au năvălit în casă. Mama s-a prefăcut că e oarbă şi surdă, aşa cum ne înțeleseserăm. Au torturat-o îndelung, au interogat-o unde eram. A fost multă vreme bolnavă...“ Iadviga Mihailovna Savițkaia, participantă la mişcarea clandestină „Eu aşa am să rămân până la capăt... Aşa cum am fost noi atunci. Da, naivă, romantică. Până când am să încărunțesc... Asta sunt eu!

312

Svetlana Aleksievici

Prietena mea, Katea Simakova, era om de legătură al partizanilor. Avea două fetițe. Amândouă micuțe – cât să fi avut? – vreo şase–şapte anişori. Îşi lua fetele de mână şi bătea oraşul, ca să afle ce unități erau staționate acolo, cu ce armament. Când răcnea la ea câte un fascist, căsca gura şi se prefăcea mai sărăcuță cu duhul. Aşa a umblat câțiva ani... îşi risca fetele în fiece clipă... Mai aveam o camaradă, Zajarskaia. Era, la fel, mama unei fetițe de şapte ani, Valeria. Trebuia să aruncăm în aer o popotă. Am hotărât să plasăm o mină în sobă, dar ea trebuia dusă până acolo. Zajarskaia ne-a spus că fiica ei avea să transporte mina. A pus-o într-un coş, deasupra nişte rochițe, o jucărie de pluş, vreo douăzeci de ouă şi nişte unt. Și, într-adevăr, fetița a ajuns cu mina la bucătărie. Se spune că instinctul matern e mai puternic decât orice. Nu, ideea este mai puternică! Și credința! Aşa cred... Sunt chiar convinsă că, dacă n-ar fi existat o asemenea mamă, o asemenea fetiță, şi ele n-ar fi dus mina aceea, n-am fi învins. Da, viața este frumoasă. Este minunată! Dar sunt lucruri mai însemnate...“ Aleksandra Ivanovna Hramova, secretar al comitetului clandestin de partid din raionul Antopolsk „Am avut în detaşament doi frați, pe nume Cimuk... În satul lor au nimerit într-o cursă, s-au retras, trăgând, într-o magazie, şi nemții au incendiat-o. Ei au luptat până la ultimul cartuş, apoi au ieşit, plini de arsuri. I-au urcat într-o căruță şi i-au preumblat prin sat, ca să afle cine erau, să-i recunoască cineva, să-i dea în vileag. Toți locuitorii fuseseră adunați pe ulița mare. Erau acolo şi părinții lor, dar nici unul n-a scos o vorbă. Ce inimă trebuie să fi avut acea mamă, ca să nu urle de durere...! Să nu reacționeze. Dar ştia că, dacă ar fi plâns, hitleriştii ar fi incendiat tot satul. N-ar fi omorât-o doar pe ea,



Războiul nu are chip de femeie

313

i-ar fi ucis pe toți. Pentru un singur soldat german ucis ardeau tot satul. Ea ştia... Există decorații pentru câte toate, dar însăşi steaua de Erou e prea puțin pentru o asemenea mamă... pentru tăcerea ei...“ Polina Kasperovici, partizană „În detaşamentul de partizani am venit împreună cu mama. Mama spăla şi gătea pentru toți. Când era nevoie, stătea şi de santinelă. Într-o zi am plecat în misiune şi cineva i-a transmis că mă spânzuraseră. Când, peste câteva zile, m-am întors, şi ea m-a văzut, n-a putut scoate o vorbă: pentru câteva ceasuri şi-a pierdut darul vorbirii. Iată ce încercări le-a fost dat să îndure... Am descoperit în drum o femeie: îşi pierduse cunoştința. Nu mai putea umbla, se târa prin colb. Ne-a spus că se credea moartă. Simțea sângele cum îi curge prin corp, dar era încredințată că asta se întâmplă pe lumea cealaltă. Când şi-a revenit cât de cât, ne-a povestit că, împreună cu cei cinci copii ai ei, fusese dusă la execuție, într-o magazie. Pe patru dintre copii nemții îi împuşcaseră încă pe drum. Îi împuşcau şi se arătau veseli... Mai rămăsese al cincilea, prunc de țâță. Un neamț i-a cerut să i-l arunce, ca să-l ucidă şi pe el. L-a azvârlit în aşa fel, încât copilul să piară de mâna ei, înainte ca neamțul să apuce să tragă... Spunea că nu vrea să trăiască, nu poate să mai trăiască după toate pe lumea asta, ci numai pe cealaltă... Nu vrea... În ce mă priveşte, eu nu voiam să ucid, nu m-am născut ca să ucid. Speram să devin învățătoare. Dar am văzut incendierea unui sat, n-am putut țipa, n-am putut nici plânge cu glas auzit, eram într-o misiune de cercetare şi tocmai ne apropiaserăm de satul acela. Am putut doar să-mi muşc mâinile – mai am şi astăzi cicatrici în locurile acelea, mi le-am ros până la sânge. Până în carne.

314

Svetlana Aleksievici

Îmi aduc aminte cum țipau oamenii, cum mugeau, disperate, vitele, cum piuiau păsările... Mi se părea că tot ce era viu țipa cu glas omenesc... Tot ce era viu. Arde şi țipă. Asta nu povestesc eu, povesteşte durerea mea...“ Valentina Mihailovna Ilkevici, partizană, om de legătură „Știam... Toți ştiam că trebuie să învingem... Ulterior am auzit spunându-se că tata fusese lăsat dinadins în spatele frontului, că avea o misiune de la comitetul raional de partid. Nu-i adevărat. Nu l-a lăsat nimeni, n-a fost nici o sarcină. A fost hotărârea noastră. Eu nu-mi amintesc să fi văzut panică în familia noastră. A fost durere mare, da, dar nu panică, toți erau încredințați că, în cele din urmă, victoria va fi de partea noastră. În seara când nemții au intrat în satul nostru, tata a cântat la vioară Internaționala... Voia să se manifeste într-un fel, să facă un gest de protest... Au trecut două–trei luni... sau... Era un băiat evreu... Un neamț îl legase de bicicletă şi-l pusese să alerge aşa după el, ca un câine: schnell! schnell!1 Pedala şi râdea. Era un neamț tânăr... Curând s-a săturat, a coborât de pe bicicletă şi i-a făcut semn băiatului: pune-te în genunchi, în patru labe... şi târăşte-te ca un câine... Sari! Hundik! Hundik!2 I-a aruncat un băț: adu-l! Băiatul s-a ridicat, a luat-o la fugă şi i-a adus bățul în mână. Neamțul s-a enervat... A început să-l bată, să-l înjure. I-a arătat să sară în patru labe şi să i-l aducă în dinți. Băiatul i l-a adus în dinți... 1 2

Repede, repede! (în limba germană în orginal) Combinație sui generis între cuvântul nemțesc hund („câine“) şi sufixul slav diminutival -ik



Războiul nu are chip de femeie

315

Vreo două ore s-a jucat cu băiețaşul ăla. Pe urmă l-a legat din nou de bicicletă şi au luat-o înapoi. Băiatul fugea ca un câine... înspre ghetou... Și mă mai întrebați pentru ce am început să luptăm? Pentru ce am învățat să tragem cu puşca?...“ Valentina Pavlovna Kojemeakina, partizană „Îmi aduc aminte... Mi s-a întipărit în memorie pentru toată viața cum răniții mâncau cu lingura sare. Oameni adunați în front, care, de îndată ce li se striga numele, se prăvăleau la pământ cu puşca în mână. Foamea le tăia picioarele.... Sătenii ne ajutau. Dacă nu ne-ar fi ajutat, mişcarea de partizani n-ar fi putut supraviețui. Poporul a luptat alături de noi. Adesea cu lacrimi în ochi, dar ne dădeau. Aşa şi spuneau: «Om trăi cumva, om suferi împreună, împreună o să aşteptăm victoria». Ultimul cartof fărâmițat de pe masă, ultima bucată de pâine. Strângeau saci pentru noi în pădure. Unul zice: «Eu dau atât.» Altul: «Eu atât.»; «Dar tu, Ivan?»; «Dar tu, Maria?»; «Și eu ca toți, numai eu am copii...» Ce s-ar fi ales de noi fără ajutorul populației? Era o întreagă armată în pădure, dar fără țărani am fi pierit. Ei arau şi semănau ca să se hrănească pe ei, să-şi hrănească pruncii, să ne hrănească şi să ne îmbrace şi pe noi cât a fost războiul de lung. Arau noaptea, cât încă nu se trăgea. Îmi aduc aminte cum am ajuns într-un sat, unde tocmai era îngropat un bătrân. Fusese ucis cu o noapte în urmă, pe când semăna grâu. Strângea atât de tare grăunțele acelea în palmă, încât nici nu i-au putut desface degetele. Aşa l-au şi îngropat, cu grâul în pumn... Noi aveam arme, ne puteam apăra. Dar ei? Pentru o bucată de pâine dată partizanilor – moartea prin împuşcare; dacă am înnoptat la el în casă, eu în zori dusă am

316

Svetlana Aleksievici

fost, dar pentru el şi pentru familia lui, dacă-i denunța cineva – glonțul... O femeie singură, cu trei copii mici, dar nu ne-a alungat, ba a mai şi făcut focul şi ne-a spălat rufele. Ne-a dat ultimul lucru pe care-l avea, cartofii fărâmițați de pe masă. – Mâncați, mâncați, băieți! Și, primăvara, cartofiorii aceia erau mărunți ca boabele de mazăre. Noi mâncam, şi copiii stăteau pe cuptor şi plângeau: «boabele acelea de mazăre» erau ultimele...“ Aleksandra Nikiforovna Zaharova, comisar din mişcarea de partizani, combatantă în Regimentul 250 din regiunea Gomel „Prima mea misiune... Mi s-au adus manifeste, şi le-am cusut într-o pernă. Mama, când a făcut patul, le-a simțit, a desfăcut perna, le-a citit şi s-a pus pe plâns: – Ai să te distrugi şi ai să mă distrugi şi pe mine. Dar pe urmă m-a ajutat. Veneau adeseori la noi oameni de legătură ai partizanilor. Deshămau calul – în văzul lumii. Credeți că oamenii nu vedeau? Vedeau şi-şi dădeau seama despre ce era vorba. Spuneam că vin de la frate-meu, de la țară. Dar toată lumea ştia foarte bine că n-aveam nici un frate la țară. Le sunt recunoscătoare, ar trebui să mă înclin până la pământ în fața întregii străzi. Un singur cuvânt ar fi fost de ajuns ca să pierim cu toții, toată familia. Ar fi fost suficient ca un om să arate cu degetul în direcția noastră. Dar nimeni n-a făcut acest lucru. În timpul războiului am ajuns să-i iubesc atât de tare pe oameni, că niciodată n-am să pot să nu-i mai iubesc... După eliberare, mergeam pe stradă întorcându-mi, la fiecare colț, privirile îndărăt. Nu mai puteam să nu mă tem, să umblu fără griji... În oraş număram maşinile...



Războiul nu are chip de femeie

317

în gară – garniturile de tren... Mi-a trebuit mult timp să mă dezvăț...“ Vera Grigorievna Sedova, participantă la mişcarea clandestină „Mă înăbuşă deja plânsul... Am intrat într-o casă țărănească – nu era nimic acolo, două bănci de lemn şi o masă. Nici măcar o cană nu se vedea, să bea omul apă. Li se luase totul. Mai era o icoană în colț şi un ştergar sub ea. Pe una dintre bănci, un moş şi băbuța lui. Unul dintre ai noştri şi-a scos cizmele, obielele îi erau atât de zdrențuite că nici nu le mai putea răsuci pe picior. Afară ploaie, noroi, cizmele – rupte şi ele. Și numai ce-o văd pe băbuță că se ridică, ia ştergarul acela şi i-l întinde: – Cum ai să umbli cu zdrențele alea, copile?... Și nu mai aveau nimic în căsuță...“ Vera Safronovna Davîdova, partizană „În primele zile am găsit în pădure, dincolo de sat doi răniți. Unul la cap, altul la picior. Celui de-al doilea eu i-am scos schija din pulpă, iar peste rană am turnat gaz lampant, că altceva n-aveam. Știam deja că petrolul dezinfectează... I-am îngrijit şi-am reuşit să-i pun pe picioare. Au plecat în pădure, întâi unul, apoi celălalt. Al doilea, când să ne despărțim, mi s-a aruncat la picioare. A vrut chiar să mi le sărute: – Surioară, m-ai scăpat de la moarte! N-aveam nume. Nici unul, nici celălalt. Eram frate şi soră. Seara, s-au adunat la mine câteva femei. – Nemții se laudă că au luat Moscova.

318

Svetlana Aleksievici

– Niciodată! Cu aceleaşi femei am refăcut, după război, colhozul. Pe mine m-au pus preşedintă. Mai aveam patru bătrânei şi cinci băieți de zece–treisprezece ani. Ăştia erau plugarii mei. Cei douăzeci de cai ai colhozului sufereau, toți, de scabie. Și cam asta era tot. Nu tu căruțe, nu tu hamuri. Femeile săpau pământul cu hârlețul, arau cu vaci şi cu boi, boilor le răsuciseră cozile, dacă se aşezau, nu-i mai ridicai. Băieții greblau ziua, iar seara îşi deznodau bocceaua cu mâncare. Toți găseau în ea acelaşi lucru: semințe de măcriş cu frunze de trifoi zdrobite în piuă şi date la cuptor. Un fel de pâine amară-amară... Toamna, am primit dispoziție să tăiem cinci sute optzeci de metri cubi de pădure. Cu cine? Mi-am luat copiii – băiatul, de doisprezece ani, şi fetița, de zece. Celelalte femei – la fel. Și, până la urmă, tot am predat lemnele acelea...“ Vera Mitrofanovna Tolkaciova, partizană Relatează Iosif Gheorghievici Iasiukevici şi fiica lui, Maria, în timpul războiului, om de legătură în detaşamentul Petrakov din brigada Rokossovski: Iosif Gheorghievici: – Am dat totul pentru victorie... Tot ce aveam mai drag. Toți feciorii mei au luptat pe front. Doi dintre nepoții noştri au fost împuşcați pentru că țineau legătura cu partizanii. Pe sora mea, mama lor, hitleriştii au ars-o de vie: s-a făcut cenuşă în propria ei casă, sărmana. Oamenii spun că, minute de-a rândul, până când fumul a acoperit totul, a putut fi văzută cu icoana în mână, stând în mijlocul odăii dreaptă ca o lumânare. După război,



Războiul nu are chip de femeie

319

de câte ori zăresc soarele asfințind, mi se pare că văd un incendiu... Maria: – Eu eram pe vremea aceea o fetiță: aveam treisprezece ani. Știam că tata îi ajută pe partizani şi-l înțelegeam. Noaptea, veneau nişte oameni, îl chemau, îi lăsau câte ceva, sau el le dădea câte ceva. Adeseori tata mă lua cu el. Mă cocoța în căruță şi-mi zicea: „Stai aici şi nu te clinti până nu-ți spun!“ Când ajungeam unde trebuia, chiar din locul unde mă aşezase scotea câte o puşcă sau nişte foi. Apoi a început să mă trimită la gară. M-a învățat ce anume trebuia să țin minte. Mă strecuram dimineața într-un tufăriş şi, până seara, număram câte eşaloane trecuseră. Mermoram încărcăturile: arme, tancuri, trupe. Tufărişul acela era aproape de gară: nemții trăgeau asupra lui de câte două–trei ori pe zi. – Și nu ți-a fost frică? – Eram micuță. Mă furişam uşurel, nu mă vedea nimeni. Dar ziua aceea n-am s-o uit niciodată... Tata încercase de două ori să iasă din satul în care locuiam. La marginea pădurii îl aşteptau partizanii. De două ori voise să răzbată, dar patrulele îl trimiseseră îndărăt. Începuse să se întunece. M-a chemat: – Mariika!... Mama nu m-a lăsat, m-a tras îndărăt: – Să nu cutezi să amesteci fata în treburile tale!... Dar eu am alergat prin pădure neauzită. Știam toate cărăruile, însă, e drept, îmi era frică de întuneric. I-am găsit pe partizani, mă aşteptau. Le-am transmis tot ce mi-a spus tata. Când să mă întorc, începuse să se lumineze. Cum să ocolesc patrulele nemțeşti? M-am învârtit prin pădure, la un moment dat am nimerit în lac,

320

Svetlana Aleksievici

într-un ochi de apă: vestonul tatei, cizmele, totul s-a dus la fund... Am ieşit dintre brusturi... Și am luat-o la fugă pe zăpadă în picioarele goale... M-am îmbolnăvit. M-am lungit pe pat şi nu m-am mai sculat. Mi se tăiaseră picioarele. Pe atunci nu erau doctori, medicamente... Mama mi-a pregătit fel de fel de fierturi din ierburi, îmi puneau lut cald... După război m-au dus ai mei pe la medici, dar era deja târziu. Am rămas să zac... Pot să stau în capul oaselor, dar puțin timp, mă întind pe pat şi mă uit pe fereastră... Îmi amintesc de război... Iosif Gheorghievici: – O duc pe brațe... De patruzeci de ani. Ca pe un copil... Soția mea a murit acum doi ani... Mi-a spus că-mi iertase tot, păcatele din tinerețe, tot... Numai soarta Mariei nu mi-o iertase. Mi-am dat seama după ochi... Iar eu mă tem să mor, să nu rămână singură Mariika. Cine are s-o mai ducă atunci pe brațe? Să-i facă semnul crucii înainte de culcare? Să se roage la Dumnezeu... Despre mame şi tați Satul Ratnițî, raionul Volojinsk, regiunea Minsk. Un ceas de mers cu trenul din capitală. Un sat belarus obişnuit – case de lemn, garduri colorate, cocoşi şi gâşte pe ulițe. Copiii la joacă în praf. Femei bătrâne pe lavițe lângă porți. Venisem la una dintre ele, dar s-a strâns toată strada. Au început să vorbească la grămadă, întrerupându-se una pe alta. Fiecare despre ale ei, dar împreună, despre acelaşi lucru. Despre cum arau, semănau, coceau pâine pentru partizani, despre cum îi păzeau pe copii, cum mergeau la ghicitoare şi la țigănci, dezlegau vise şi îl rugau



Războiul nu are chip de femeie

321

pe Dumnezeu să le apere. Cum îşi aşteptau bărbații din război. Am izbutit să notez câteva nume: Elena Adamovna Veliciko, Iustina Lukianovna Grigorovici, Maria Fiodorovna Mazuro... Pe urmă n-am mai putut înțelege de plânsete... „Ah, fetiță dragă! Scumpa mea, nu-mi place Ziua Victoriei! Plâng toată ziua, ah, ce mai plâng! Cum îmi amintesc, cum totul parcă se întoarce. Suntem vecini cu necazurile, că bucuria ne ocoleşte... Nemții ne-au luat totul. Am rămas pe podelele goale. Când ne-am întors din pădure, n-am mai găsit nimic. Numai mâțe prin sat. Ce mâncam? Păi, vara mai culegeam fructe de pădure, ciuperci... Ce să fi făcut? Aveam o droaie de copii... Iar când s-a terminat războiul – la colhoz. Am arat, am semănat, am cosit. Trăgeam eu singură plugul, în locul cailor. N-aveam cai, ni-i omorâseră. Și câinii îi împuşcaseră. Maică-mea spunea: când oi muri, cu sufletul meu nu ştiu ce-o să fie, dar sigur mâinile au să mi se odihnească... Fetița mea avea zece ani: la seceră era în rând cu mine. Brigadierul venea să vadă cu ochii lui cum poate o fărâmă de om să facă, până seara, norma. Seceram şi seceram, soarele cobora dincolo de pădure, şi noi parcă voiam să-l ridicăm la loc. Nu ne ajungea ziua. Dădeam câte două norme. Iar de plătit nu ne plăteau nimic, numai ne bifau zile-muncă. Vara mergeai la câmp, iar toamna nu primeai nici măcar un sac de făină. Cu cartofi sfărâmați i-am crescut...“ „Când s-a isprăvit războiul, Am rămas eu cu căsoiul. Eu mi-s vacă, eu mi-s bou, Io-s muiere, bărbat io. Ai-ai-ai...“ „Războiul e năpastă mare... După război, în casa noastră mai rămăseseră copiii. N-aveam nici laviță, nici cufăr. Ne-o goliseră cu totul. Mâncam ghinde, iar primăvara

322

Svetlana Aleksievici

iarbă... Fetei mele i-am luat primele încălțări abia când s-a dus la şcoală. S-a culcat cu ele, nu mai voia să le scoată din picioare. Aşa am trăit... Se isprăveşte viața şi n-ai ce să ții minte. Numai războiul...“ „S-a întins zvonul că nemții aduseseră în cătun prizonieri dintre ai noştri şi că, dacă îți recunoşti printre ei vreo rudă, poți să-l iei pe omul acela acasă... Femei – buluc într-acolo. Seara, care adusese pe unul de-al ei, care pe câte unul străin. Povesteau nişte lucruri de-ți îngheța inima: oamenii putrezeau de vii, se stingeau de foame ca lumânările, mâncau toate frunzele din copaci... mâncau iarbă... scormoneau după rădăcini în pământ... A doua zi am dat fuga şi eu: m-am gândit că poate scap de năpastă, dacă nu pe fiul meu, pe fiul altei mame. Am pus ochii pe un flăcău smead – îl chema Saşko, întocmai ca pe nepoțelul meu de acum. Să tot fi avut vreo optsprezece ani. I-am dat neamțului o halcă de slănină, ouă, m-am jurat că feciorul acela era frate-meu. Am ajuns acasă. Bietul băiat era într-atât de slăbit, încât n-a putut mânca nici măcar un ou... Bieții oameni n-au stat nici măcar o lună la noi. S-a găsit un nemernic de ne-a pârât la comandatură că luaserăm oameni străini. Altfel, scârnăvia trăia ca toți ceilalți: însurat, doi copii... A doua zi au năvălit nemții în sat, pe motociclete. Ne-am văietat noi, am căzut în genunchi dinaintea lor, dar ne-au amăgit că-i duc mai aproape de casă şi i-au luat. I-am dat lui Saşko un costum de-al bunicului... Am fost încredințată că o să scape, că-l duc într-adevăr acasă. De fapt, nemții i-au scos din sat şi i-au secerat pe toți cu pistoalele-mitralieră. Pe toți până la unul... Și erau atât de tineri, de frumuşei! Cei care-i găzduiserăm – eram nouă – ne-am hotărât să-i îngropăm creştineşte. Cinci îi scoteau din groapă, patru pândeau, să nu vină nemții. Cu mâinile nu-i puteai atinge, era vară, arşiță, or, ei stătuseră în



Războiul nu are chip de femeie

323

pământ patru zile... Cu hârlețul, ne era teamă să nu-i tăiem din greşeală... I-am rostogolit, cu coada hârlețului, pe câte o față de masă şi i-am tras afară... Aveam apă, ne-am legat năframele peste nas şi gură... Ne feream să nu ne prindă şi pe noi... Am săpat în pădure un mormânt, i-am aşezat unul lângă altul, le-am acoperit capetele şi picioarele cu ştergare. Un an întreg am plâns după dânşii. Și fiecare dintre noi se întreba: «Oare unde-o fi băiatul meu? Soțul meu? Mai trăieşte oare?» Fiindcă de la război se mai întoarce omul, dar din pământ, niciodată... Ai-ai-ai...“ „Aveam un bărbat harnic şi tare cumsecade. Am apucat să trăim împreună numai un an şi jumătate. Când a plecat la război, îi purtam copilul în pântece. Dar nu i-a fost dat să-şi vadă fetița. El a plecat vara, eu am născut toamna. Tocmai o alăptam – nu împlinise încă un an –, când aud pe cineva bătând în geam: – Lena, a venit o hârtie... Bărbatul tău... Femeile din sat nu l-au lăsat pe poştaş să mi-o aducă: au venit ele să-mi spună. Eu, cum şedeam aşa în pat, am simțit deodată laptele țâşnind din mine ca din havuz şi l-am auzit plesnind podeaua. Fetița a țipat ca din gură de şarpe: se speriase. De atunci n-a mai luat țâța în gură. Era în sâmbăta de dinaintea Floriilor, în aprilie. Ardea deja soarele... Pe hârtia aceea scria că Ivan al meu căzuse în Polonia. E înmormântat lângă Gdansk... A pierit la 17 martie 1945. N-am să uit data asta cât oi trăi. O hârtiuță aşa mică, subțire... Aşteptam, toate, Victoria. Curând, bărbații noştri urmau să se întoarcă acasă... Livezile înfloriseră... Din clipa când s-a speriat, în ziua aceea, fetița mea a bolit îndelung, până s-a dus la şcoală. De cum auzea o bătaie în uşă sau un strigăt, se îmbolnăvea. Noaptea plângea. Mult m-am chinuit cu ea, încât, timp de vreo

324

Svetlana Aleksievici

şapte ani, mi se părea că nici nu mai văd soarele: pentru mine, el nu mai strălucea... Vedeam negru în fața ochilor. A venit şi Victoria. Bărbații se întorceau acasă, însă mai mulți au fost cei rămaşi decât cei întorşi. Fratele meu Iuzik a venit primul. E drept, schilod. Avea şi el o fată, la fel de micuță ca a mea. Patru anişori... Fetița mea mergea adeseori pe la ei să se joace... Într-o bună zi, vine acasă supărată: – Nu mă mai duc la unchiul, zice. – Dar de ce plângi? o întreb. – Păi, zice, Iuzik o ia pe Olecika pe genunchi şi o alintă. Eu n-am tată. Am numai mămică. Ne-am îmbrățişat amândouă... Aşa vreo doi–trei ani. Altă dată, vine în fugă de la joacă: – De-acuma, zice, am să mă joc numai în curte. Dacă vine tăticu’, şi eu am să fiu cu copiii pe uliță? Nici n-are să mă cunoască: nu m-a văzut niciodată... N-am mai putut-o convinge să se joace cu ceilalți copii, pe stradă. Stătea acasă cât era ziulica de lungă, îl aştepta pe tăticu’. Dar tăticul nostru nu s-a mai întors...“ „Al meu, când a plecat pe front, plângea, săracul, de-i sălta cămaşa pe el. Îi era jale că lasă copiii atât de micuți: mai că nu-l ştiau de tată. Și toți băieți. Pe cel mai mic îl purtam încă la sân. L-a luat în brațe, l-a strâns la piept, eu fugeam după el, când deodată aud: – Încolona-rea! El nu putea lăsa pruncul. A intrat în coloană cu el în brațe. Un ofițer striga la dânsul, iar el scălda băiatul în lacrimi. Toate scutecele erau ude. Am alergat cu ceilalți copii, după el, până dincolo de sat, cale de vreo cinci kilometri. Fugeau şi alte femei după coloana aceea. Copiii mei cădeau deja din picioare, iar eu abia îl mai duceam pe cel mic. Și Volodea, omul meu, se tot întorcea, şi eu fugeam... Cred că am rămas ultima. Ceilalți



Războiul nu are chip de femeie

325

copii rămăseseră în urmă, undeva pe drum. Alergam numai cu cel mic în brațe. Peste un an am primit hârtie că, ne pare rău, dar soțul dumnevoastră a pierit în Germania, chiar lângă Berlin. Nici măcar mormântul nu i l-am văzut. Un vecin s-a întors întreg, altul fără un picior. Și m-a cuprins o jale... Să se fi întors şi al meu, chiar fără picioare, numai să se fi întors. L-aş fi purtat în brațe, ca pe un copil...“ „Am rămas cu trei băieți, toți micuți... Am purtat în spinare şi snopi de grâu, şi lemne din pădure, şi mormane de fân... Am făcut de toate singură. M-am înjugat la plug şi la grapă. Păi cum? La fiecare a doua casă, câte o văduvă sau nevastă de soldat. Am rămas fără bărbați. Și fără cai. Căci şi caii au fost luați la război. Aşa că eu... Am fost fruntaşă. Am primit două diplome, iar într-un rând vreo zece metri de stambă. Ce m-am bucurat! Am cusut cămăşi pentru tustrei băieții.“ „După război... Feciorii celor care au murit abia se ridicau. Creşteau. Aveau băieții treisprezece–paisprezece ani, şi deja li se părea că-s mari. Voiau să se însoare. Bărbați nu erau, şi femeile, tot tinerele... Și dacă azi mi s-ar spune: «Dă văcuța ca să nu fie război!», aş da-o... Ca să nu afle şi copiii mei ce am trăit eu. Zi şi noapte viața-mi duc, dar necazul n-am să-l uit...“ „Mă uit pe geam, văd flăcăii şi parcă-l zăresc printre ei pe fiul meu... Uneori, aşa, pe seară... Sunt bătrână deja, dar pe el îl văd numai tânăr, aşa cum era când l-am trimis pe front. Dacă-l văd în vis, tot tânăr. Atunci sunt şi eu tânără... Vecinele au primit toate înştiințări de deces, numai mie mi-a venit hârtie «dispărut fără urmă». Scrisă cu cerneală albastră. În primii zece ani l-am aşteptat în fiecare

326

Svetlana Aleksievici

zi. Și acum îl aştept. Cât e omul viu, poate să nădăjduiască la orice...“ „Cum să trăiască femeia singură? Vine unul, mă ajută sau nu, mai mult necazuri. Fiecare aruncă aşa, câte-o vorbă... Gura lumii numai pământul o astupă. Eh, dacă şi-ar vedea Ivan al meu cei cinci nepoți! Uneori mă aşez în fața portretului lui şi-i arăt fotografiile lor. Stăm de vorbă. Îi povestesc câte toate...“ „Ai-ai-ai! Domnul nostru domnişor... Îndurătorule!“ „Îndată după război am avut un vis: ieşeam în curte, şi al meu se preumbla acolo... În uniformă... Și mă tot cheamă, mă cheamă întruna. Am sărit de sub plapumă, am deschis fereastra... Era linişte, nu se auzea un sunet. Nici păsările nu cântau. Dormeau şi ele. Doar vântul foşnea prin frunze... parcă şuiera... Dimineață am luat zece ouă şi m-am dus la țigancă. – Nu mai e în viață, i-au ieşit cărțile. Nu-l mai aştepta degeaba! Sufletul lui umbră pe lângă casă. Noi doi ne luaserăm din dragoste. Din dragoste mare...“ „Pe mine m-a învățat o ghicitoare: – Când adorm toți, pune-ți o basma neagră şi aşază-te lângă oglinda cea mare. Și ai să vezi că o să iasă de acolo... Nu trebuie să-l atingi nici pe el, nici hainele de pe el. Vorbeşte-i numai!... Am stat toată noaptea... A venit chiar la spartul zilei... N-a zis nimic, tăcea şi lacrimile îi curgeau pe obraz. De vreo trei ori mi-a apărut aşa. Dacă îl chemam, venea. Și plângea. Și apoi nu l-am mai chemat... Mi-era milă de el.“



Războiul nu are chip de femeie

327

„Și eu aştept să-l întâlnesc pe al meu... Am să-i povestesc zi şi noapte. Nu-mi trebuie nimic de la el, doar să mă asculte. A îmbătrânit şi el acolo, pesemne. Ca şi mine.“ „Drăguța mea... Sap la cartofi, la sfeclă... El e undeva acolo, şi curând am să mă duc şi eu la el... Soră-mea îmi spune: «Nu privi în pământ, uită-te la cer! În sus. Acolo sunt ei». Uite şi căsuța mea... aici, aproape... Rămâi la noi. Dacă stai peste noapte, afli mai multe. Sângele nu-i apă, e păcat să-l verşi, dar uite că se varsă. Văd la televizor... în fiecare zi... Poți să nici nu scrii despre noi... Mai bine ține minte... Uite, noi două am stat aici de vorbă, am plâns nițeluş. Și tu, când ai să te desparți, întoarce capul şi uită-te la noi şi la căsuța noastră. Nu o singură dată, ca străinii, ci de două ori. Ca şi cum ai fi de-a noastră. Și nu mai trebuie nimic. Întoarce doar capul...“ Despre o viață măruntă şi o idee măreață „Am crezut întotdeauna... Am crezut în Stalin... în comunişti. Eram eu însămi comunistă. Credeam în comunism... Trăiam pentru asta, am supraviețuit pentru asta. După discursul lui Hruşciov la al XX-lea congres, când a povestit despre greşelile lui Stalin, m-am îmbolnăvit, am căzut la pat. Nu puteam să cred că era adevărat. În război am strigat şi eu: «Pentru Patrie! Pentru Stalin!» Nu m-a silit nimeni... Credeam... Asta a fost viața mea... Iat-o!... Am fost în unitățile de partizani timp de doi ani... În ultima luptă am fost rănită la picior şi mi-am pierdut cunoştința. Era un ger de crăpau pietrele: când mi-am venit în fire, mi-am dat seama că mâinile îmi degeraseră. Acum sunt vii şi mă ascultă, dar atunci erau negre... Și picioarele îmi degeraseră, fireşte. Dacă n-ar fi

328

Svetlana Aleksievici

fost ger, poate că scăpam şi cu picioarele întregi, dar mi-erau pline de sânge şi eu zăcusem fără cunoştință ceasuri de-a rândul. Când m-au găsit tovarăşii, m-au aşezat într-o sanie, împreună cu alți răniți, ne-au dus într-un loc dinainte pregătit, eram mulți, dar nemții ne-au împresurat din nou. Detaşamentul pleacă... vrea să iasă din încercuire... Ne-au încărcat iarăşi într-o sanie, ca pe nişte buturugi. N-au avut timp să mai întrebe pe care ce ne doare: trebuia să ne afundăm mai departe în pădure, să ne ascundem. Ne-au dus şi ne-au tot dus. Într-un târziu, au anunțat la Moscova că fusesem rănită. Eram membră a Sovietului Suprem, om cu greutate, se mândreau cu mine. Deşi veneam de jos, eram țărancă simplă la origine. Din familie de țărani. Intrasem devreme în partid. Nu mai am picioare... Mi-au amputat picioarele încă acolo, în pădure. O operație executată în condițiile cele mai primitive. Când m-au aşezat pe masă, n-aveau nici măcar iod. Mi-au tăiat picioarele, amândouă, cu un fierăstrău obişnuit... Mă puseseră pe masă şi n-aveau iod... Au trimis, cale de vreo şase kilometri, la un alt detaşament, să împrumute, iar eu zăceam pe masă. Nici narcotice n-aveau.... nici... În loc de narcotic – o sticlă de rachiu de casă. N-aveau nimic afară de un fierăstrău obişnuit... de tâmplărie... Au luat legătura cu Moscova, ca să trimită un avion. Avionul a venit de trei ori, s-a tot rotit deasupra pădurii, dar n-a putut ateriza. Se trăgea din toate direcțiile. A patra oară a izbutit să aterizeze, dar deja aveam picioarele amputate. Apoi, la Ivanovo şi la Taşkent, mi s-au făcut de patru ori reamputări, pentru că, de fiecare dată, se redeclanşase cangrena. M-au tăiat bucată cu bucată, până sus. La început am plâns de era gata-gata să-mi dau sufletul: tot timpul îmi imaginam cum am să mă târăsc pe pământ ca o reptilă. Nici nu ştiu cum am putut rezista până la urmă... Cum m-am convins singură... Fireşte,



Războiul nu are chip de femeie

329

am dat de oameni buni. Mulți. Într-unul dintre spitale, chirurgul însuşi era olog de ambele picioare. Alți medici mi-au povestit ce spunea despre mine: «Mă închin în fața ei», zicea. «Am operat mulți bărbați, dar asemenea om nu mi-a mai fost dat să întâlnesc... Un sunet nu scoate.» Mă stăpâneam... Mă obişnuisem să mă arăt puternică în lume... Apoi m-am întors la Disna, în orăşelul meu. M-am întors în cârje. Acum umblu cu multă greutate, sunt bătrână, dar pe atunci alergam prin oraş, pretutindeni, pe jos. Mergeam cu proteze. Colindam şi colhozurile. Eram adjuncta preşedintelui consiliului raional. Un post important. Nu stăteam în birou. Umblam tot prin sate, pe câmpuri. Mă supăram chiar dacă mi se creau facilități. Pe vremea aceea, preşedinții de colhoz nu erau atât de instruiți ca astăzi. Și, când se declanşau campanii de anvergură, erau trimise la sate cadre de la raion. Lunea eram chemați la comitet şi expediați care încotro. Într-o bună zi, stau eu şi mă uit pe fereastră – toți alergau grăbiți spre comitetul raional, dar pe mine nu mă suna nimeni. Mă durea asta, pentru că voiam să fiu la fel cu ceilalți. Și deodată – telefonul sună. – Feocla Fiodorovna, zice prim-secretarul, vino! Cât de fericită am fost, cu toate că mi-era extrem de greu să umblu prin sate, mai cu seamă când mă trimiteau la douăzeci, ba chiar treizeci de kilometri distanță: e drept că circulam cu maşina, dar adeseori trebuia să merg şi pe jos. Mai nimeream în câte o pădure – cădeam şi nu mă mai puteam ridica. Cu greu izbuteam, sprijinindu-mă de geantă ori de câte un trunchi de arbore. De fapt, primeam pensie, aş fi putut trăi doar pentru mine. Dar eu voiam să trăiesc pentru alții. Sunt comunistă... Nu am nimic al meu. Numai ordinele, medaliile şi diplomele. Casa mi-a construit-o statul. Casa e mare,

330

Svetlana Aleksievici

pentru că nu sunt copii în ea, de asta şi pare atât de mare... Și tavane atât de înalte... Locuiesc aici cu sora mea. Ea mi-e soră, mamă şi bonă. Acum sunt bătrână... Dimineața nu mă mai ridic singură... Trăim împreună, din trecut. Avem un trecut frumos. Am trăit greu, dar frumos şi cinstit, şi nu-mi pare rău pentru mine. Pentru viața mea... Am trăit cu cinste...“ Feocla Fiodorovna Strui, partizană „Pe noi timpurile ne-au făcut să fim aşa cum am fost. Cum ne-am arătat. Aşa timpuri n-au să mai fie. N-o să se repete. Dar pe atunci ideea noastră era tânără, şi noi eram tineri. Lenin murise nu demult. Stalin era viu... Cu câtă mândrie purtam cravata de pionier!... Insigna de comsomolistă.... Și iată că vine războiul. Iar noi eram aşa cum eram... Bineînțeles, la noi în Jitomir a apărut imediat o mişcare clandestină... Am intrat în ea fără preget, nici nu se punea problema dacă să merg sau nu, dacă mi-era frică sau nu. Nici măcar nu intra în discuție... După mai multe luni, nemții au luat urma grupului nostru clandestin. A trădat cineva. Am fost prinsă de Gestapo... Bineînțeles, mi-a fost groază. Mai groază chiar decât să mor. Mă temeam de chinuri. Mă temeam... Și dacă nu rezist? Fiecare dintre noi se gândea la asta... În sinea lui... Eu, de pildă, din copilărie suportam greu durerea. Dar încă nu ne cunoşteam, nu ştiam cât suntem de puternici... La ultimul interogatoriu, după care am fost trecută pentru a treia oară pe lista celor condamnați la moarte prin împuşcare, am fost pusă față-n față cu un anchetator care se pretindea a fi, prin instrucție, istoric. Fascistul acesta voia să înțeleagă de ce suntem aşa cum suntem, de ce pentru noi erau atât de importante ideile pe care



Războiul nu are chip de femeie

331

le aveam. «Viața e mai presus de orice idee», spunea. Bineînțeles, eu nu eram de acord, şi el începea să țipe, mă lovea. «Ce? Ce vă face să fiți aşa? Să primiți moartea cu inima împăcată? De ce cred comuniştii că ideea lor trebuie să învingă pretutindeni?» mă întreba. Vorbea perfect ruseşte. Și am hotărât să-i răspund pe şleau. Știam că oricum mă vor ucide, aşa că, mi-am zis, măcar să aibă, cu vârf şi îndesat, pentru ce, să ştie că suntem puternici. M-a interogat preț de vreo patru ceasuri şi eu i-am răspuns, folosind tot ce ştiam, ce izbutisem până atunci să studiez din marxism-leninism la şcoală şi la universitate. Ah, să-l fi văzut ce făcea! Se lua cu mâinile de cap, alerga prin încăpere ca un bezmetic, apoi se oprea ca fulgerat, dar pentru întâia oară nu m-a bătut... Stăteam în fața lui... Jumătate din păr îmi fusese smuls – înainte avusesem două coade groase. Eram flămândă – la început îmi doream o bucățică de pâine cât de mică, apoi măcar o coajă, apoi fie şi o firimitură... Stăteam aşa în fața lui... Ochii îmi ardeau... M-a ascultat multă vreme. M-a ascultat fără să mă mai bată. Nu, încă nu se speriase, era abia 1943. Însă pesemne că deja simțea ceva... o primejdie... şi voia să afle ce fel de primejdie. I-am răspuns. Dar, când a ieşit pe uşă, m-a trecut pe lista celor condamnați... În noaptea dinaintea execuției mi-am amintit toată viața, scurta mea viață... Cea mai fericită zi din viața mea a fost aceea când tata şi mama, după ce au străbătut câteva zeci de kilometri cu ghid să se refugieze, au hotărât să se întoarcă acasă. Să nu plece, ci să rămână. Am ştiut atunci că vom lupta. Ni se părea că victoria e aproape. Neapărat! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să salvăm răniți. Erau pretutindeni – pe stradă, în şanțuri, în grajduri... Am ieşit într-o zi dimineață să sap cartofii, şi pe unul l-am găsit în grădina noastră. Murea. Un ofițer tânăr, n-a avut putere nici

332

Svetlana Aleksievici

măcar să-mi spună cum se numea. Șoptea nişte cuvinte... nedesluşite... Îmi amintesc cât am fost de deznădăjduită. Dar mi se pare că niciodată n-am fost atât de fericită ca în zilele acelea. Mi-am redescoperit părinții. Înainte de război eram încredințată că tata e un om departe de politică, dar el era bolşevic şi fără să fie membru de partid. Mama era o țărancă semianalfabetă, credea în Dumnezeu. S-a rugat cât a ținut războiul. Dar cum? Cădea în genunchi în fața icoanei: «Scapă, Doamne, poporul nostru de năpastă! Scapă-l pe Stalin! Izbăveşte partidul comunist de antihristul Hitler!» În fiecare zi, la interogatoriile de la sediul Gestapoului, mă aşteptam să se deschidă uşa şi să fie introduşi amândoi în încăpere. Mama şi tata... Știam unde mă aflu şi sunt fericită că n-am trădat pe nimeni. Mai mult decât că vom muri ne temeam că vom trăda. Când m-au arestat, am înțeles că venise ceasul martiriului. Știam că eram puternică în spirit, dar trupul? Nu-mi amintesc bine de primul interogatoriu. Nu mi-am pierdut cunoştința... O singură dată am leşinat: când mi-au răsucit, cu un fel de roată, mâinile. Cred că n-am țipat, cu toate că, înainte de asta, m-au dus să văd cum țipă alții sub tortură. La următoarele interogatorii, pierdusem deja senzația durerii, trupul îmi înțepenise. Era ca de carton. Un singur gând aveam: Nu! N-am să mor sub ochii lor! Nu! Abia când totul se sfârşea şi ajungeam în celulă simțeam că sunt, toată, numai o rană. Tot corpul îmi era o rană... Dar trebuia să rezist. Să rezist, pentru ca mama să afle că mor ca un om, că n-am trădat pe nimeni. Mama mea! M-au dezbrăcat. M-au bătut. M-au spânzurat de mâini. M-au fotografiat. Cu mâinile îți poți ascunde doar sânii... Am văzut femei ieşindu-şi din minți. L-am văzut pe Kolenka – avea mai puțin de un an; îl învățam, toate, să spună «mama» –, în clipa când l-au smuls de la pieptul celei care-l născuse, simțind cu un soi de intuiție



Războiul nu are chip de femeie

333

supranaturală că n-avea s-o mai vadă vreodată şi țipând pentru întâia oară: «Mama!». Nu era un cuvânt sau nu numai un cuvânt... Vreau să vă povestesc... Totul... Ce oameni extraordinari am întâlnit acolo! Piereau ca muştele în subsolurile S.D.-ului: adeseori numai pereții ştiau cu câtă dârzenie. Acum, după patruzeci de ani, mă prostern, cu gândul, în fața lor. «Să mori e cel mai simplu», îmi spuneau. Dar să trăieşti... Cât îmi doream să trăiesc! Eram siguri că victoria asupra vrăjmaşului va veni. De un singur lucru ne îndoiam: că vom apuca acea zi cu adevărat măreață. Aveam în celulă un gemuleț, de fapt un fel de gaură în zid, îngustă şi adâncă. Cineva trebuia să te ridice de coate şi atunci zăreai prin ea nu un colț de cer, ci o frântură de acoperiş. Iar noi eram atât de slăbite, încât nici nu ne mai puteam ridica una pe alta. Era cu noi o fată, Ania. Paraşutistă. O capturaseră când fusese lansată din avion în spatele frontului, grupul ei căzuse în încercuire. Într-o zi, stâlcită în bătăi, plină de sânge, ne-a rugat: – Ridicați-mă, fetelor! Vreau să arunc o privire spre libertate... Vreau să văd! Vreau şi vreau. Și când, cu forțe unite, am ridicat-o, ne-a spus: – Fetelor, e o floare acolo... Atunci fiecare a vrut să se uite. «Și pe mine...!» «Și pe mine...!» Nu ştiu de unde am avut putere să ne ajutăm una pe alta. Era o păpădie – cum nimerise pe acoperişul acela, cum se ținea acolo, nu-mi pot închipui. Fiecare din noi şi-a ghicit ceva privind-o. Ce îşi ghiceau? Pesemne, dacă o să scape sau nu din infernul acela... Iubeam atât de mult primăvara! Îmi plăcea când înfloreau vişinii, mă îmbăta mireasma de liliac... Nu vă mirați de acest lirism: în tinerețe am scris versuri. Acum nu-mi mai place primăvara. Războiul s-a interpus între

334

Svetlana Aleksievici

noi, între mine şi natură. Când înfloreau vişinii, îi vedeam acum pe fascişti la Jitomir... Am rămas în viață printr-un miracol. M-au salvat nişte oameni care-l respectau pe tata. Tatăl meu era medic, pe atunci acest lucru însemna foarte mult. M-au împins afară din coloană, în întuneric, când ne duceau la execuție. Eu nici nu-mi mai aminteam nimic de durere, mergeam ca în vis... Mergeam unde ne duceau... Apoi m-au luat cu căruța... M-au adus acasă scrijelită de răni, am făcut şi o eczemă pe fond nervos. Nu puteam asculta nici măcar glasurile oamenilor. Dacă auzeam, mi se făcea imediat rău. Mama şi tata vorbeau în şoaptă. Ţipam tot timpul, amuțeam numai în apă fierbinte. N-o lăsam pe mama să se desprindă de mine nici măcar pentru o clipă. Mă ruga: «Fetița mea, dă-ți seama, trebuie să gătesc, să lucrez în grădină...!» N-o lăsam. De cum se îndepărta de mine, retrăiam totul. Tot ce îndurasem. Ca să mă distragă într-un fel, îmi aduceau flori. Clopoțeii mei preferați... Frunze de castan... Mirosurile mă distrăgeau... Rochia în care am fost la sediul Gestapo mama o ținea ascunsă. A murit cu ea sub pernă... M-am ridicat pentru întâia oară din pat când i-am văzut pe soldații noştri. Zăcusem mai bine de un an, şi deodată am ieşit, împleticindu-mă, pe stradă. Câțiva ostaşi m-au adus în casă pe brațe... A doua zi am izbutit să mă târăsc până la comisariat: – Dați-mi de lucru! zic. L-au anunțat pe tata, şi el a venit după mine. – Cum ai ajuns până aici? zice. Cine te-a ajutat? M-a dus acasă. Boala m-a înşfăcat din nou în gheare, pentru câteva zile. Au început iar durerile... Chinurile... Ţipam cât era ziulica de lungă. Oamenii treceau pe lângă casa noastră şi-şi făceau cruce: «Doamne, ori primeşte-i sufletul, ori ajut-o cumva, să nu se mai chinuie...!»



Războiul nu are chip de femeie

335

M-au salvat apele tămăduitoare de la Ţhaltubo. Și dorința de a trăi. De a trăi: atât. Și uite că am apucat să mai trăiesc. Chiar să trăiesc aşa cum trăiesc oamenii. Vreme de paisprezece ani am lucrat la bibliotecă. Au fost ani frumoşi. Cei mai frumoşi. Acum, viața s-a transformat într-o perpetuă luptă cu suferințele trupeşti de tot felul. Bătrânețea, orice s-ar spune, e urâtă. Plus singurătatea – am rămas complet singură. Părinții mei nu mai sunt de mult. Nopți lungi fără somn... Au trecut atâția ani, şi tot timpul mă chinuie acelaşi coşmar. Mă trezesc leoarcă de sudoare. O sudoare rece. În vis, se face că nu-mi mai pot aminti numele Aniei. Că nu mai ştiu dacă era de undeva de lângă Breansk sau de lângă Smolensk. Și cât ar fi vrut să trăiască! Îşi împreuna mâinile albe, plinuțe, la ceafă şi striga printre gratii: «Vreau să trăieeeesc!» N-am izbutit să-i găsesc părinții... Nu ştiu cui să povestesc despre asta.“ Sofia Mironovna Vereşceak, participantă la mişcarea clandestină „După război am aflat de Auschwitz, de Dachau... Cum să mai naşti când știi aşa ceva? Iar eu eram deja însărcinată... Am fost trimisă la țară, pentru subscripții la împrumutul de stat. Ajung într-un sat, oamenii trăiau în bordeie. De fapt, nu se vedea nici un sat acolo, totul era sub pământ... Iese o femeie, era îmbrăcată atât de jalnic, încât îți era şi frică să te uiți la ea. Am intrat în bordei – trei copii, tustrei flămânzi: le pusese în blide o fiertură de ierburi. – Ai venit pentru împrumut? zice. – Da, zic. – Bani n-am, zice, dar am o găină. Mă duc la vecina să întreb dacă o mai vrea. Ieri m-a rugat să i-o vând. Poate mi-o cumpără şi-ți dau banii.

336

Svetlana Aleksievici

De câte ori îmi amintesc de asta, mi se pune un nod în gât. Bărbatul îi fusese ucis pe front, rămăsese singură cu trei copilaşi, n-avea nimic în afară de găina aceea şi o vindea ca să-mi dea mie banii. Pe atunci strângeam bani gheață. Ea era gata să dea tot, numai să nu mai fie război, numai să-i rămână copiii în viață. Le țin minte chipurile. Al ei şi ale copiilor... Cum or fi crescut? Aş vrea să ştiu... Aş fi vrut să-i găsesc, să ne întâlnim...“ Klara Vasilievna Goncearova, tunar la antiaeriană

„MAMĂ, CE ÎNSEAMNĂ TATĂ?“

Nu văd capătul acestui drum. Răul mi se pare fără sfârşit. Nu mai pot deja să-l consider istorie. Cine ar putea să-mi răspundă: cu cine am de a face – cu timpul sau cu omul? Vremurile se schimbă, dar omul? Mă gândesc la repetitivitatea nătângă a vieții. Femeile mi-au vorbit ca soldați. Ca femei. Multe dintre ele erau mame...  espre baia copilului şi despre o mamă D care seamănă cu un tată „Alergam, eram câțiva care alergam... fugeam... Veneau după noi, trăgeau... Mama rămăsese în bătaia armelor. Se uita la noi cum fugim... Am auzit-o strigând. N-am înțeles ce spunea. Oamenii mi-au povestit după aceea. «Bine că ți-ai luat rochia albă!» striga. «N-are cine să te mai îmbrace...» Era încredințată că am să fiu ucisă şi bucuroasă că am să zac în pământ înveşmântată în alb... Înainte de asta ne pregăteam să mergem în vizită în satul vecin. De Paşte... La nişte rude... Era o linişte de nedescris, nemții, cine ştie de ce, încetaseră să tragă. Nu se auzea decât strigătul mamei.

338

Svetlana Aleksievici

Ori poate că, de fapt, trăgeau? Nu-mi aduc aminte... Îmi amintesc doar de glasul mamei... Toți ai mei au pierit în război. Năpasta trecuse, dar eu nu mai aveam pe cine aştepta.“ Liubov Igorievna Rudkovskaia, partizană „Începuseră să bombardeze Minskul. Am alergat la grădiniță să-mi iau băiatul; fetița era la țară. Tocmai împlinise doi ani, era încă la creşă, şi creşa se mutase la țară. M-am hotărât să-mi iau întâi băiatul, să-l duc acasă, apoi să mă duc după ea. Voiam să-i strâng mai repede la un loc. Mă apropii de grădiniță – avioanele se roteau deşertându-şi bombele deasupra oraşului – şi-l aud pe băiatul meu strigând după gard: – Nu vă fie frică! Mama mi-a spus că au să-i doboare! Mă uit peste portiță, erau vreo cinci puşti, şi el încerca să-i liniştească. Însă, de cum m-a văzut, a început să tremure şi să plângă cu sughițuri. Pesemne că se speriase de moarte. L-am dus acasă, am rugat-o pe soacră-mea să aibă grijă de el şi-am pornit în goana mare după fetiță. Am ajuns la locul unde trebuia să fie creşa, nu era nimeni acolo. Un sătean mi-a spus că toți copiii fuseseră luați şi duşi. Cine-i luase? Unde-i duseseră? În oraş, pesemne, mi s-a spus. Erau două educatoare cu ei, n-aveau maşină, plecaseră pe jos. Vreo zece kilometri. Nu e mult, dar erau atât de micuți – până în doi ani... Draguța mea, i-am căutat două săptămâni... Prin toate satele... Când am intrat în casa aceea şi am fost încredințată că era chiar creşa noastră, chiar copiii noştri, n-am crezut. Zăceau, să mă iertați, în fecale. Toți aveau febră. Păreau neînsuflețiți. Directoarea creşei, o femeie foarte tânără, încărunțise.



Războiul nu are chip de femeie

339

Făcuseră, pe jos, tot drumul până în oraş, copiii se pierdeau pe drum, câțiva muriseră... Treceam printre ei şi nu-mi recunoşteam fetița. Directoarea încerca să mă liniştească: – Nu disperați! Căutați-o! Trebuie să fie aici. Nu-mi aduc aminte să... Am găsit-o pe Elocika după pantofiorii din picioare. Altfel n-aş fi recunoscut-o niciodată... Apoi ne-a ars casa... Am rămas în stradă, cu ce aveam pe noi. Unitățile nemțeşti intrau deja în oraş. N-aveam unde ne adăposti, câteva zile am rătăcit cu copiii prin oraş. Într-un târziu, am întâlnit-o pe Tamara Sergheevna Sinița. Înainte de război ne cunoscuserăm. Vag. I-am povestit ce mi se întâmplase. M-a ascultat şi mi-a spus: – Haidem la mine! – Copiii mei suferă de tuse convulsivă. Cum aş putea să accept? Avea şi ea copii mici: puteau să se molipsească. În vremuri ca acelea: nu tu doctori, nu tu medicamente, nimic... – Haidem! Scumpa mea, se poate uita aşa ceva? Au împărțit ultima coajă de pâine cu noi. Dintr-o fustă de-a ei i-am cusut băiatului meu nişte pantalonaşi, ca să-i dăruiesc şi eu ceva de ziua lui... Dar noi visam să luptăm... Ne chinuia inactivitatea... Ce fericite am fost când a apărut prilejul să ne angajăm în mişcarea clandestină, să nu mai stăm cu brațele încrucişate şi să aşteptăm! Pe băiat, care era oricum mai mare şi putea fi supravegheat mai uşor, l-am dus la soacră-mea, care mi-a pus o condiție: – Îți iau băiatul, dar să nu mai calci pe aici! Din pricina ta au să ne omoare pe toți... Trei ani nu mi-am văzut băiatul, m-am temut să mă apropii de el. Iar pe fetiță, când ne-au dibuit nemții, ne

340

Svetlana Aleksievici

luaseră deja urma, am luat-o cu mine, cu ea m-am dus la partizani. Am purtat-o în brațe cincizeci de kilometri... Cincizeci de kilometri... Două săptămâni am mers pe jos... Am stat cu ea acolo mai bine de un an. De câte ori mă întreb: „Cum am supraviețuit?“ N-aş şti să vă spun... Drăguța mea, nu se poate suporta aşa ceva. Când aud de „blocadă contra partizanilor“, şi azi îmi clănțăne dinții în gură. În mai ’43... Am fost trimisă, cu maşina de scris cu tot, la un detaşament din zona vecină, Borisovo. Aveau şi ei, însă numai cu caractere slave. Doar noi aveam maşină cu caractere nemțeşti. Eu însămi o scosesem, la solicitarea comitetului clandestin, din Minskul ocupat. La câteva zile după ce am sosit acolo, lângă lacul Palik, a început blocada. Ca să vezi unde nimerisem! Și nu venisem singură, eram cu fetița. Când eram trimisă în vreo operațiune pentru o zi sau două, o lăsam în grija camarazilor. Pentru mai multă vreme, n-aveam unde-o lăsa. Bineînțeles, am luat-o cu mine. Și ne-am trezit în blocadă... Nemții înconjuraseră zona unde se aflau partizanii... Din cer cădeau bombe, de pe pământ trăgeau cu puştile... Dacă bărbații îşi purtau doar carabina în spinare, eu duceam arma, pe Elocika şi maşina de scris. Mergem, mă poticnesc, fetița zboară peste mine drept în mlaştină. Iar mergem, iar mă poticnesc, iar zboară... Și tot aşa, două luni încheiate. Mi-am jurat că, dacă am să supraviețuiesc, am să mă mut undeva la o mie de kilometri de orice mlaştină, nu mai pot s-o văd. – Știu de ce nu te arunci la pământ când se trage: vrei să ne omoare împreună. Fetița mea mi-a spus asta: avea patru anişori. Or eu, sărmana de mine, n-aveam putere să mă arunc la pământ: nu m-aş mai fi putut ridica.



Războiul nu are chip de femeie

341

Uneori camarazilor li se făcea milă de mine: «Ajunge! Duc eu fetița», zicea câte unul. Dar eu n-o dădeam nimănui. Dacă nimerim într-o ambuscadă, nemții încep să tragă şi mi-o omoară în brațele altuia? Dacă se pierde?... M-a întâmpinat comandantul de brigadă Lopatin. – Eşti o femeie formidabilă, mi-a spus. În condițiile astea, să cari, atâta amar de drum, şi fetița, şi maşina!... Puțini bărbați ar fi fost în stare de aşa ceva... A luat-o pe Elocika în brațe, a sărutat-o, şi-a întors buzunarele pe dos şi-a adunat câteva firimituri de pâine, pe care i le-a dat fetiței. Înghițise apă din mlaştină. Ceilalți partizani i-au urmat exemplul. Am ieşit din blocadă foarte bolnavă. Eram plină de furuncule, pielea cădea de pe mine. Și mai aveam şi fetița în brațe... Aşteptam un avion din interiorul țării: ni se spusese că, dacă aterizează, avea să-i ia pe cei grav răniți şi, poate, şi pe Elocika. Îmi aduc bine aminte clipele acelea, când aparatul se pregătea să decoleze. Răniții se întindeau cu toții spre fetiță: «Elocika, vino încoace! Uite, ai loc aici...» O cunoşteau toți, în spital le cânta Ah, de-aş mai trăi până la nuntă!... Pilotul o întreabă: – Tu cu cine eşti, fetițo? – Cu mămica. A rămas jos... – Cheam-o! Avem loc şi pentru dânsa. – Nu, mama nu poate pleca. Ea trebuie să-i bată pe hitlerişti. Ca să vedeți cum erau copiii noştri! Îi priveam chipul şi tremuram spasmodic: aveam s-o mai revăd vreodată?... Am să vă povestesc şi despre ziua când mi-am regăsit, după eliberare, băiatul. Mergeam spre casa unde locuiau părinții soțului meu. Picioarele parcă-mi erau de vată... Fetele mai în vârstă din detaşament mă avertizaseră:

342

Svetlana Aleksievici

– Ai grijă, când îl vezi, să nu-i spui numaidecât că eşti mama lui! Îți imaginezi prin câte au trecut şi ei, sub nemți?... Îmi aleargă în întâmpinare fetița unui vecin: – Doamne! Sunteți mămica lui Leonea! Leonea trăieşte, să ştiți!... M-au lăsat puterile: băiatul meu era viu. Fetița mi-a spus că soacră-mea murise de tifos şi că pe băiat îl luase la ea o vecină. Intru în curtea aceea. Cu ce eram îmbrăcată? Aveam pe mine o bluză militară nemțească, nişte pantaloni flauşați, peticiți, şi nişte cizme ferfeniță. Vecina socrilor mei m-a recunoscut pe dată, dar tăcea. Băiatul meu şedea pe o laviță, desculț, într-o cămăşuță zdrențuită. – Cum te cheamă, băiețaş? zic. – Leonea. – Și unde locuieşti tu? Cu cine? – Înainte am stat cu bunica şi bunicul. Când a murit bunica, am îngropat-o. Mă duceam la ea în fiecare zi şi-o rugam să mă ia şi pe mine în mormânt. Mi-era frică să dorm singur... – Dar tăticul şi mămica ta unde sunt? – Tăticul trăieşte, e pe front. Pe mama au omorât-o hitleriştii. Aşa spunea bunica... Veniseră cu mine doi partizani. Îşi înmormântaseră nişte camarazi, apoi mă însoțiseră. Ascultau ce vorbeam cu băiatul meu şi plângeau. N-am mai rezistat: – Leonea, n-o recunoşti pe mămica? – El s-a repezit spre mine. – Tată! Fiindcă eram în haine bărbăteşti, cu căciulă. Pe urmă m-a îmbrățişat cu un strigăt: Mamă!!! A fost un strigăt aproape neomenesc, urmat de plânsete isterice. Timp de o lună nu m-a lăsat să plec nicăieri de lângă el, nici la lucru. Îl luam cu mine. Nu-i ajungea



Războiul nu are chip de femeie

343

să mă vadă alături, simțea nevoia să mă simtă. La masă, cu o mână mânca, iar cu cealaltă se ținea de fusta mea. Mă chema numai: «Mămicuțo!» Și acum îmi spune la fel... Mămicuțo!... Mămica! Maică-mea nu mai trăia, nemții îi arseseră casa cu ea cu tot. Nici mormânt n-avea. În fața casei mele sunt multe flori. Am îngrădit o bucățică de pământ cu tufe de liliac şi trandafiri albi. În amintirea mamei... Undeva trebuie să aibă şi ea un petic de pământ... Când eu şi soțul meu ne-am reîntâlnit, nu ne-a ajuns o săptămână să ne povestim prin câte trecuserăm. Zi şi noapte numai despre asta vorbeam...“ Raisa Grigorievna Hosenevici, partizană „În război sunt tot timpul înmormântări... La partizani, înmormântările erau dese. Ba nimereau în câte o ambuscadă, ba cădeau în luptă... Am să vă povestesc despre o înmormântare... În ajun fusese o luptă foarte grea. Pierduserăm mulți oameni. Atunci am fost rănită şi eu. După luptă, înmormântarea. De obicei, la marginea mormântului se țineau scurte discursuri. Mai întâi vorbeau comandanții, pe urmă camarazii. Dar de data asta, printre cei ucişi era un băiat din împrejurimi, şi maică-sa venise la înmormântare. A început să se vaiete: – Băiețaşul meu drag!... Noi îți făcuserăm casă... Ai spus că ne aduci mireasă şi acum te cununi cu pământul...! Partizanii erau aliniați în front, toți tăceau, nu se lua nimeni de ea. La un moment dat, femeia şi-a ridicat privirile şi a văzut că nu numai băiatul ei fusese ucis, că în groapă zăceau mulți tineri, şi-a început să-i bocească şi pe ei: – Ah, dragii mamei! Pe voi nimeni nu vă plânge, mamele voastre nu ştiu că fârtații v-au coborât în pământ...

344

Svetlana Aleksievici

Și pământul e aşa rece, iarna-i aspră. Las’ să plâng eu pentru voi, pentru toți... Băiețaşii mei dragi! În clipa aceea, toți bărbații din front au început să plângă cu sughițuri. Nimeni nu s-a mai putut stăpâni... Toată linia hohotea. Atunci comandantul a strigat: – Salvă de onoare! Salva a acoperit plânsul tuturor. De câte ori îmi amintesc de ziua aceea, mă gândesc la măreția inimii de mamă. În clipe de asemenea durere, când îşi vedea fiul în mormânt, ea a găsit putere să-i plângă şi pe ceilalți... Să-i plângă ca şi cum ar fi fost ai ei...“ Larisa Leontievna Korotkaia, partizană „M-am întors în sat... Lângă casa noastră se jucau câțiva copii. «Care să fie fetița mea?» mă gândesc. Toți arătau la fel. Erau şi tunşi la fel, cu foarfeca, în valuri, ca oile. Nu mi-am recunoscut fetița, am întrebat care dintre ei era Liusea. Mă uit, unul dintre piticii cu cămăşi lungi fuge în casă. Era greu să-ți dai seama care era băiat şi care fată – erau îmbrăcați în aceleaşi cămeşoaie. Întreb iar: – Care dintre voi e Liusea? Mi-au arătat-o cu degetul: era cea care fugise. Mi-am dat seama că ea era fetița mea. După vreun minut, apare cu bunică-sa de mână: mama mamei mele. Mi-o aduce în întâmpinare. – Hai, Liusea! zice bătrâna... Îi arătăm noi acuşica mamei ăsteia, care ne-a părăsit... Eram într-o uniformă bărbătească, cu caschetă şi călare, or, fetița, fireşte, se aştepta s-o vadă pe mama arătând ca toate femeile. Când colo, se trezise cu un soldățoi la poartă. Multă vreme nu m-a lăsat s-o iau în brațe. Îi era frică de mine. Supărată sau nu, a trebuit să-mi dau în cele din urmă seama că nu eu o crescusem, ci alții.



Războiul nu are chip de femeie

345

Adusesem cu mine nişte săpun. Pe vremurile acelea era un cadou deosebit, şi, când s-o spăl, mi l-a luat din mână şi a dat să muşte din el. Voia să-l încerce şi să-l mănânce. Aşa trăiseră. Pe mama o ştiam tânără, când am reîntâlnit-o, aveam în față o bătrânică. I s-a spus că i se reîntorsese fata, a zburat din grădină în stradă. M-a văzut, şi-a desfăcut brațele şi-a început să alerge spre mine. Nu i-au ajuns puterile. A căzut în drum. Am căzut şi eu lângă ea. Am sărutat-o. Am sărutat şi pământul... Aveam în suflet aşa o iubire şi aşa o ură... Îmi amintesc o întâmplare: era un neamț rănit, avea dureri mari şi-şi înfipsese unghiile în pământ. Un soldat de-al nostru se apropie de el şi zice: – Nu pune mâna, ăsta e pământul meu! Al tău e acolo de unde ai venit...“ Maria Vasilievna Pavloveț, medic într-un detaşament de partizani „Am plecat la război după bărbat... Pe fetiță am lăsat-o la soacra mea, care, însă, a murit curând după aceea. Soțul meu avea o soră, şi ea a fost cea care mi-a luat fetița la dânsa. După război, când am fost demobilizată, n-a vrut să mi-o mai dea. Îmi spunea ceva în sensul că «tu n-ai fetiță, din moment ce ai părăsit-o când era mică şi te-ai dus la război». Cum putea o femeie să-şi abandoneze copilul, şi încă un copil atât de mic? Când m-am întors de la război, fetița mea avea şapte ani. Trăise patru ani fără mamă. M-a întâmpinat o fetiță mare. Cât am lipsit, nu dormise de ajuns, făcuse foamea, ca să capete câte ceva de-ale gurii, se ducea la spitalul din apropiere, unde cânta şi dansa pentru răniți... Toate astea le-am aflat de la ea ulterior. Îi aşteptase la început pe mama şi pe tata, apoi numai pe mama. Tata pierise... Înțelegea...

346

Svetlana Aleksievici

Pe front, eu îmi aminteam tot timpul de fetiță, n-am uitat-o niciodată, o visam mereu... Mi-era foarte dor de ea. Plângeam că nu-i pot citi poveşti seara, că se culcă şi se scoală fără mine... Că altcineva îi împleteşte codițele... Dar n-o condamnam pe cumnată-mea. Am căutat s-o înțeleg, îşi iubise foarte mult fratele: era un bărbat puternic, frumos, nu-ți venea să crezi că unul ca el poate fi ucis. Și fusese ucis în mers, în primele luni de război. Avioanele nemțeşti bombardaseră într-o dimineață. Primele luni, ba chiar, probabil, primul an de război, stăpânii cerului fuseseră piloții germani. Și el a murit... Iar ea acum nu voia să cedeze nimănui ceea ce-i rămăsese de la dânsul. Ultimul lucru. Era şi o femeie dintre acelea pentru care familia, copiii reprezintă lucrul cel mai important din viață. Avioanele nemțeşti bombardau oraşul, dar pe ea o stăpânea un singur gând: cum, astăzi copilul ăsta n-a fost încă îmbăiat? N-o puteam condamna... Îmi spunea că sunt dură, că nici măcar nu sunt femeie. Iar noi suferiserăm cumplit în război că trebuise să ne părăsim familiile, casele, copiii. Fiii şi fiicele multor combatanți rămăseseră pe mâini străine, nu numai fata mea. Stăteam cu paraşutele în spinare, aşteptând să fim trimişi în misiune. Bărbații jucau domino, iar noi, până se înălța pe cer racheta care ne anunța că trebuie să decolăm, coseam sau împleteam câte ceva. Rămăseserăm femei. Bunăoară, navigatorul meu. Voia să trimită acasă o fotografie. Am găsit pe undeva o basma, i-am legat-o pe cap în aşa fel încât să nu i se vadă epoleții, iar bluza militară i-am acoperit-o cu o pătură. Aşa am pozat-o: când te uitai la fotografie, jurai că e în rochie... A rămas fotografia ei preferată... Cu fetița mea m-am împrietenit apoi... Suntem prietene de o viață...“ Antonina Grigorievna Bondareva, locotenent de gardă, pilot principal



Războiul nu are chip de femeie

347

 espre Scufița Roşie şi despre bucuria D de a întâlni în război o pisică „Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu războiul... Eram în atac. Unui camarad rănit sângele începuse să-i țâşnească din artere ca din arteziană, ceea ce eu nu mai văzusem niciodată. Am dat să alerg după doctor. Rănitul strigă după mine: – Încotro? zice. Leagă-mă cu centura! Abia atunci mi-am revenit... De ce îmi pare rău? De un băiețel... Un flăcăuaş de vreo şapte ani care rămăsese fără mamă. maică-sa fusese omorâtă. L-am văzut şezând pe o margine de şanț, lângă trupul neînsuflețit al mamei lui... Nu-şi dădea seama că murise, o aştepta să se trezească şi cerea de mâncare. Comandantul nostru l-a luat pe băiat cu sine. – Nu mai ai mamă, copile, dar ai să ai mai mulți tați. A făcut tot frontul cu noi. A fost copilul regimentului. De la şapte ani. Vâra gloanțele în discul mitralierei. Dumneavoastră plecați, dar pe mine soțul o să mă certe. Nu-i plac asemenea discuții. Nu-i place războiul. El n-a fost pe front: e mai tânăr ca mine. N-avem copii. Și eu îmi tot amintesc de puştiul acela: ar fi putut fi băiatul meu... După război, îmi era milă de toți şi de toate. Și de oameni, şi de o găină, un câine. Nici acum nu pot să suport durerea altcuiva. Am lucrat la spital, bolnavii mă iubeau pentru că eram blândă şi duioasă. Noi avem curte mare. N-am vândut niciodată nici un măr, nici un fruct. Le dau pur şi simplu oamenilor, le împart... Din război mi-a rămas... inima asta...“ Liubov Zaharovna Novik, instructor sanitar „Pe atunci nu plângeam... Mă temeam de un singur lucru. Îi capturau pe câte unii dintre camarazi, şi veneau câteva zile de aşteptare

348

Svetlana Aleksievici

strivită de teamă: aveau să reziste torturii sau nu? Dacă nu rezistau, aveau să înceapă iar arestările. După o vreme aflam că vor fi executați. Misiune: te duci să vezi pe cine au să spânzure astăzi. Mergi pe stradă şi vezi că deja pregătesc funia... De plâns n-ai voie, să te opreşti pentru o secundă în plus n-ai voie, pentru că pretutindeni roiesc informatorii. Și câtă – ca să folosesc un cuvânt nepotrivit – bărbăție, câtă putere sufletească îți trebuia ca să taci? Să treci pe acolo înghițindu-ți lacrimile. Pe atunci nu plângeam... Mi-am dat de la bun început seama ce riscam, dar cu adevărat am înțeles acest lucru abia când m-au arestat. M-au aruncat în închisoare. M-au bătut şi cu cizmele, şi cu cravaşa. Am aflat şi ce însemna «manichiura» fascistă. Ţi se aşază mâinile pe masă, şi un fel de maşinuță îți înfige ace sub unghii. Concomitent sub fiecare unghie. E o durere infernală. Îți pierzi numaidecât cunoştința. Îmi aduc aminte că era o durere înspăimântătoare, dar ce a fost după aceea nu mai ştiu. Mi-au întins trupul între două bucăți de lemn... Poate că nu spun corect, nu e o descriere exactă. Dar ştiu că e un buştean într-o parte şi unul într-alta, şi pe tine te pun între ei... Și iar începe să lucreze o maşină... Auzi cum îți trosnesc şi ți se torsionează oasele. O fi durat mult.. Nici asta nu-mi mai amintesc. M-au torturat pe scaunul electric... Asta a fost când l-am scuipat pe unul dintre călăi în față... Nu mai țin minte dacă era tânăr sau bătrân. Mă dezbrăcaseră la piele, iar acela s-a apropiat şi m-a înşfăcat de sâni... Eram neputincioasă... Nu puteam decât să-l scuip. Și l-am scuipat. M-au aşezat pe scaunul electric... De atunci suport cu greu electricitatea. Ţin minte: deodată simți că te aruncă, sacadat cumva... Până astăzi nu pot să calc rufele... Mi-a rămas pe toată viața – încep să calc, şi simt un curent în tot corpul. Nu pot să lucrez cu nimic care are legătură cu electricitatea. Poate



Războiul nu are chip de femeie

349

că, după război, ar fi trebuit să urmez un tratament psihiatric? Nu ştiu. Fapt e că mi-am trăit viața în felul ăsta. Nu ştiu de ce astăzi mă îneacă plânsul. Atunci n-am plâns... M-au condamnat la moarte prin spânzurare. M-au mutat în celula celor ce-mi împărtăşeau soarta. Mai erau acolo două femei. Vreau să vă spun că n-am plâns, nu neam lăsat cuprinse de panică: când ne-am angajat în mişcarea clandestină ştiam ce ne aşteaptă şi de aceea eram liniştite. Discutam despre poezie, ne aminteam ariile de operă preferate... Am vorbit mult despre Anna Karenina... despre iubire... De copiii noştri nici nu ne aminteam, ne era teamă să ne amintim. Ba chiar ne zâmbeam una alteia, îmbărbătându-ne. Am stat acolo două zile şi două nopți... În dimineața celei de-a treia zile m-au chemat. Ne-am luat rămas-bun, ne-am sărutat fără lacrimi. Nu-mi era frică. Pesemne, mă deprinsesem într-atât cu gândul morții, încât simțământul spaimei mă părăsise. N-aveam nici lacrimi. În sufletul meu era pustiu. Nu mă mai gândeam la nimic... Am mers mult cu maşina, nici nu mai țin minte cât – îmi luasem rămas-bun de la viață... Dar deodată duba s-a oprit, şi pe noi – eram vreo douăzeci pe băncile acelea – nu ne-au putut coborî, atât eram de epuizați. Ne-au aruncat la pământ ca pe nişte saci, şi comandantul ne-a ordonat să ne târâm spre barăci. Ne târam şi el ne lovea cu cravaşa. Lângă una dintre barăci, o femeie îşi alăpta copilul. Și ştiți cum... Și câinii, şi soldații din pază încremeniseră, nimeni nu se încumeta să se apropie de ea. Comandantul a văzut-o, s-a repezit la dânsa, i-a smuls pruncul din brațe... Și, ştiți, era acolo un tanc de apă, ei, a luat copilul şi i-a zdrobit capul de peretele acela. I-au sărit creierii... laptele din gură... Și am văzut-o pe mamă căzând, am înțeles ce se întâmpla, eu sunt medic... Mi-am dat seama că i s-a sfâşiat inima...

350

Svetlana Aleksievici

... Într-o zi, ne duceau la muncă. Ne duceau prin oraş, pe străzi cunoscute. Abia începuserăm să coborâm, la un moment dat era un deal mare, când deodată aud: – Mamă, mămică! Mă uit: pe trotuar stătea tuşa Daşa, iar fetița mea alerga spre mine. Treceau întâmplător pe strada aceea şi mă văzuseră. Fetița mi s-a aruncat în brațe. Și, ima­ ginați-vă, în jurul nostru erau câini speciali dresați să se repeadă asupra oamenilor, dar nici unul nu s-a mişcat din loc. Fetița plângea, eu n-am plâns, i-am spus numai: – Nu plânge, Nataşenka! Am să vin curând acasă... Din nou, nici paza, nici câinii nu s-au clintit. Nimeni nu s-a atins de ea... Nici atunci n-am plâns... La cinci ani, fetița mea citea rugăciuni, nu poezii. Tuşa Daşa o învățase cum să se roage. Se ruga pentru mama şi tata, să rămânem în viață. În ’43, la 13 februarie, m-au trimis la muncă silnică într-un lagăr fascist de pe malul Canalului Mânecii. Era primăvară... La 18 martie, ziua Comunei din Paris, francezii ne-au organizat o evadare. Am intrat în maquis1. Am fost decorată cu înaltul ordin francez Crucea de Război. După Victorie m-am întors acasă... Îmi amintesc... prima oprire pe pământul țării... Am sărit cu toții din vagoane şi am sărutat pământul, l-am îmbrățişat... Îmi aduc aminte: eram într-un halat alb, m-am azvârlit la pământ, l-am sărutat şi mi-am pus câțiva bulgări în sân. «Oare», mă gândeam, «să-mi fie dat să mă mai despart vreodată de țară?...» 1

Unități rurale ale Rezistenței franceze din timpul celui de-al Doilea Război Mondial



Războiul nu are chip de femeie

351

Am sosit la Minsk, dar soțul meu nu era acasă. Fetița stătea la tuşa Daşa. Bărbatul îmi fusese arestat de NKVD, zăcea în închisoare. Mă duc acolo... Și ce aud? Mi se spune: – Soțul dumneavoastră e un trădător. Iar noi activaserăm împreună în mişcarea clandestină. Amândoi. Soțul meu e om cinstit, curajos. Mi-am dat seama că îl denunțase careva... Îl calomniase... – Nu, zic, soțul meu nu poate fi trădător. Știu că nu e în stare de aşa ceva. E un comunist adevărat. Atunci anchetatorul lui țipă o dată la mine: – Tu să taci, curvă franțuzoaică! Să taci! Trăise sub ocupație, căzuse prizonier, fusese dus în Germania, într-un lagăr de concentrare nemțesc. Pe atunci îi bănuiau pe toți ca el. Domnea o singură întrebare: cum de a rămas în viață? De ce n-a murit? Chiar şi morții erau bănuiți... Și ei la fel... Și nu se lua în calcul că luptaserăm, că sacrificaserăm totul pentru victorie. Învinseserăm... Poporul învinsese! Dar Stalin tot n-avea încredere în popor. Uite-aşa ne-a mulțumit nouă Patria. Pentru iubirea noastră, pentru sângele nostru... Am umblat... Am scris pe la toate instanțele. Soțul meu a fost eliberat după jumătate de an. I-au rupt o coastă, i-au zdrobit un rinichi... Când nimerise în închisoare, fasciştii îi spărseseră capul, îi rupseseră mâinile, încărunțise acolo, iar în ’45, NKVD-ul l-a transformat definitiv într-un invalid. Ani de zile am avut grijă de el, l-am smuls din ghearele bolilor. Dar nu puteam spune nimic împotrivă, nu voia să mă asculte... «A fost o greşeală», spunea – şi cu asta basta. Cel mai important i se părea că învinseserăm. Punct. Și l-am crezut. Nu plângeam. Pe atunci nu plângeam...“ Ludmila Mihailovna Kaşecikina, participantă la mişcarea clandestină

352

Svetlana Aleksievici

„Cum să-i explici copilului? Cum să-i explici ce e moartea?... Treceam, cu băiatul meu, pe stradă: de o parte şi de alta – cadavre. Eu îi povesteam despre Scufița Roşie – împrejur o mulțime de morți. Asta când ne reîntorceam din refugiu. Ajungem la mama mea, constat că ceva cu puştiul nu era în regulă: se strecura sub pat şi stătea acolo cât era ziulica de lungă. Avea numai cinci ani, nu-l puteam trimite pe stradă, să se joace... Un an de zile m-am chinuit cu el. Nu puteam pricepe despre ce era vorba. Locuiam într-un subsol: când te uitai la pe fereastră, vedeai trecând numai cizme. Într-o bună zi, băiatul iese de sub pat, vede în stradă cizmele cuiva şi țipă ca din gură de şarpe. Abia atunci mi-am amintit că un fascist îl lovise cu cizma... În sfârşit, i-a trecut cumva. De la o vreme, se juca pe afară cu copiii. Într-o seară, se întoarce acasă şi mă întreabă: – Mamă, ce înseamnă tată? Îi explic: – Un nene blond şi frumos, care luptă pe front. Când a fost eliberat Minskul, primele au năvălit în oraş tancurile. Băiatul intră în casă plângând: – Tata, zice, nu-i acolo. Toți ăia de afară sunt negri şi murdari... Luna iulie: toți tanchiştii erau tineri şi bronzați. Soțul meu s-a întors din război invalid. S-a întors nu tânăr, ci bătrân, or, puştiul meu se deprinsese să-l vadă, în mintea lui, blond şi frumos. N-a vrut multă vreme să-l recunoască. Nu ştia cum să-l numească. Am pătimit mult până să se obişnuiască unul cu altul. Tatăl se întorcea târziu de la slujbă. «Unde ai fost atâta?» îl întrebam. «Lui Dimka i-a fost dor de tine.» În şase ani de război (inclusiv cel cu japonezii), şi tatăl se dezobişnuise de gândul că avea un fiu. Un cămin.



Războiul nu are chip de femeie

353

Iar atunci când îi cumpăram câte ceva lui Dimka, îi spuneam: – E cadou de la tata. Vezi câtă grijă are de tine? Apoi s-au împrietenit...“ Nadejda Vikentievna Hatcenko, participantă la mişcarea clandestină „Biografia mea... Încă din ’29 lucram ca ajutor de mecanic de locomotivă. Pe vremea aceea nicăieri în Uniune nu existau femei-mecanici de tren. Dar eu visasem să fiu. Șeful depoului de trenuri aşa desfăcea brațele: «Uite ce fată! Vrea neapărat o meserie de bărbat!» Și am reuşit. În ’31 am devenit prima femeie-mecanic de tren. N-o să credeți, dar, când treceam cu trenul, lumea se aduna în gări ca la circ: o femeie-mecanic de locomotivă!... Locomotiva noastră tocmai era în depou, intrase în reparații. Lucram pe alta, pe care eu şi bărbatul meu o conduceam pe rând: aveam deja un copil, şi ne aranjaserăm ca, dacă plec eu, el să rămână cu copilul şi invers. În ziua aceea soțul meu tocmai se întorsese din cursă, urma să plec eu. Dimineața, mă trezesc şi parcă mi se pare că pe stradă ceva nu e în regulă: era prea multă gălăgie. Deschid aparatul de radio: «Război!» M-am repezit la bărbatu-meu: – Leonea, scoală, e război!... Scoală, e război! A alergat la depou, s-a întors cu ochii în lacrimi: – E război! Război! Tu ştii ce înseamnă război? Ce era de făcut? Cine avea să aibă grijă de copil? Pe mine şi pe băiat ne-au evacuat la Ulianovsk, în spatele frontului. Mi-au dat un apartament de două camere, foarte bun, nici acum n-am aşa ceva. Pe băiat l-au primit la o grădiniță de copii. Totul era bine. Lumea se purta cu mine frumos: de, femeie-mecanic de locomotivă, şi încă

354

Svetlana Aleksievici

prima din țară... Dar am stat puțin acolo, nici o jumătate de an. Nu mai puteam: cum aşa, toți îşi apără Patria, şi eu stau acasă! A venit soțul meu: – Ce ai de gând, Marusea: rămâi în spatele frontului? – Nu, zic, nu e de mine. Tocmai se organiza o coloană specială de rezervă pentru sprijinirea frontului. Am cerut amândoi să fim repartizați acolo. Aşa că soțul meu a devenit mecanic principal, iar eu simplu mecanic. Am trăit patru ani într-un vagon de marfă cu godin. Copilul era cu noi: bietul de el, închis în vagonul acela, nu văzuse nici măcar o pisică. Când a prins una, lângă Kiev, eşalonul nostru tocmai nimerise sub un bombardament. Cinci avioane nemțeşti se roteau deasupra trenului – el strângea pisica la piept şi-i spunea: «Pisicuță dragă, ce bine-mi pare că te-am găsit! Eu nu văd pe nimeni niciodată. Rămâi cu mine! Hai să te pup!» De, copil. Copilul trebuie să fie copilăros... Adormea spunând: «Mămico, avem o pisicuță. Avem şi noi o casă adevărată». Aşa ceva nu se poate inventa, închipui... Să nu tai asta!... Scrie neapărat despre pisica noastră!... Eram bombardați tot timpul; se trăgea în noi cu mitralierele. Toți trăgeau asupra locomotivei: esențialul era să ucidă mecanicul şi să distrugă locomotiva. Avioanele coborau foarte jos şi trăgeau asupra vagonului de marfă, în care era copilul, şi asupra locomotivei. Cel mai mult mă temeam pentru băiat. Când veneau avioanele, îl luam cu mine în locomotivă, îl strângeam în brațe şi mă gândeam: «Mai bine să ne ucidă aceeaşi schijă». Ei, aşa nu ne putea omorî. Probabil de asta am şi rămas în viață. Să scrii şi despre asta!... Locomotiva e viața mea, tinerețea mea, poate cel mai frumos lucru din întreaga mea existență. Dac-ar fi după mine, şi acum aş conduce trenuri, dar nu mă primesc – sunt bătrână...



Războiul nu are chip de femeie

355

Nu ştiți cât de îngrozitor este să ai un singur copil. Cât de stupid... Uitați, acum trăiesc împreună cu familia băiatului. El e medic, şef de secție. Stăm într-un apartament nu prea mare. Dar eu nu plec niciodată nicăieri, refuz şi biletele de odihnă şi tratament. Nu pot să vă spun... Nu vreau să mă despart de fiul meu şi de nepoți. Chiar şi pentru o zi. Nici băiatul meu nu călătoreşte. Se împlinesc, foarte curând, douăzeci şi cinci de ani de când lucrează, dar n-a luat niciodată vreun bilet de odihnă. La serviciu toți se miră de el. «Mai bine rămân cu tine, măicuță», îmi spune. Nora la fel. Nu pot să vă spun... Nici casă la țară nu ne-am făcut, tocmai pentru că nu ne putem despărți nici pentru câteva zile. Nu pot trăi un minut fără ei. Dacă ați fi făcut războiul, ați fi ştiut ce înseamnă asta – să te desparți de cei dragi pentru o zi. Fie şi pentru o zi...“ Maria Aleksandrovna Arestova, mecanic de tren Despre tăcerea celor care pot deja să vorbească „Și acum vorbesc în şoaptă... despre asta... În şoaptă. După mai bine de patruzeci de ani... Războiul l-am uitat... Pentru că şi după război am trăit cu frică. Am trăit un coşmar. Învinseserăm deja, deja ne bucuram. Adunam deja cărămizile, fiarele, curățam oraşul. Munceam zi şi noapte, nici nu-mi amintesc când dormeam şi ce mâncam. Munceam fără răgaz. A venit septembrie... O lună caldă, îmi amintesc că a fost mult soare. Îmi amintesc că se făcuseră multe fructe. La piață aduceau găleți întregi cu mere. Și în ziua aceea... Întindeam rufele pe balcon... Ţin minte totul, până în cele mai mici amănunte, pentru că din ziua aceea viața mea s-a

356

Svetlana Aleksievici

schimbat definitiv. Totul s-a răsturnat, s-a întors cu susul în jos. Întindeam deci rufele... Aveam cearşafuri albe – întotdeauna le-am avut albe. Mama mă învățase cum să le spăl cu nisip în loc de săpun. Mergeam după nisip la râu, era acolo un loc pe care-l ştiam eu. Și deci.. rufele... Când aud că mă strigă de jos vecina, cu glas schimbat: – Valia! Valia! M-am repezit pe scări. Primul meu gând: unde mi-e băiatul? Pe atunci, ştiți cum era, copiii alergau printre ruine, se jucau de-a războiul şi găseau grenade adevărate, mine adevărate. Care explodau... Rămâneau bieții fără mâini, fără picioare... Îmi amintesc că nu-i lăsam de lângă noi, dar ei erau băieți, curioşi. Ţipi la ei să stea acasă, şi după cinci minute deja nu mai sunt. Îi atrăgeau armele... Mai ales după război... M-am năpustit deci pe scări în jos. Cobor în curte şi-l văd pe bărbatu-meu... Ivan al meu... Soțiorul meu drag... Vanecika! Se întorsese... Se întorsese de pe front! Viu! Îl sărut, îl pipăi. Îl mângîi pe bluză, pe brațe. S-a întors... Mi se tăiau picioarele... Iar el... Stătea ca de piatră, parcă fără suflet. Nu zâmbea, nu mă îmbrățişa. Parcă înghețase. M-am speriat: am zis că avusese vreo contuzie. Poate surzise. Ei, nu-i nimic, bine că s-a întors! O să-l îngrijesc, o să-l răsfăț. Văzusem deja destul cum trăiau alte femei cu asemenea bărbați, dar tot erau invidiate. Gândurile astea mi-au trecut ca fulgerul prin cap, într-o clipă. Mă lăsau genunchii de bucurie. Tremuram. Era viu! Ah, drăguța mea, soarta noastră de femei... Vecinele s-au bulucit îndată. Toate erau fericite, se îmbrățişau. Dar el stătea ca de piatră. Tăcea. A observat toată lumea. – Vanea, îi zic, Vanecika... – Hai în casă! Bine, haidem! M-am agățat de brațul lui... Eram atât de fericită! Toată numai bucurie şi fericire. Și ce mândră! Acasă s-a aşezat pe un taburet şi a tăcut.



Războiul nu are chip de femeie

357

– Vanea, Vanecika... – Înțelegi tu... n-a putut să termine. L-a bufnit plânsul. – Vanea... O noapte a stat, atât. O noapte. A doua zi au venit după el, ne-au bătut la uşă de dimineață. El fuma şi aştepta, ştia că au să vină. Mi-a povestit puține... N-a apucat... Trecuse prin România, prin Cehoslovacia, fusese decorat, dar se întorcea cu spaima în suflet. Fusese deja anchetat, verificat de două ori. I se pusese etichetă: prizonier de război. În primele săptămâni ale războiului... lângă Smolensk, căzuse prizonier, şi ar fi trebuit să se împuşte. A vrut, sunt sigură, a vrut... Li se terminau pe atunci repede gloanțele, nu mai aveau nici să tragă, darămite să se împuşte. Fusese rănit la picior, îl capturaseră aşa rănit. Sub ochii lui, comisarul politic îşi zdrobise capul cu un bolovan... Ratase ultimul glonț... Sub ochii lui... Ofițerul sovietic nu se dă prins, la noi nu există prizonieri, există trădători. Aşa spunea tovarăşul Stalin, care s-a dezis de prorpiul fiu, când acesta a fost capturat de nemți. Soțul meu... Anchetatorii îi strigau: «De ce mai eşti în viață? De ce ai rămas în viață?» Fugise din prizonierat... Fugise în pădure la partizanii ucraineni, apoi, când Ucraina fusese eliberată, ceruse să fie trimis pe front. Ziua Victoriei îl prinsese în Cehia. Fusese propus spre decorare... Am avut o singură noapte... Dacă aş fi ştiut... Voiam să mai nasc, voiam o fetiță... Dimineață l-au ridicat... Din pat aproape... Eu m-am aşezat pe un scaun în bucătărie şi am aşteptat să se trezească băiatul. Împlinise unsprezece ani. Știam că o să se trezească şi că primul lucru de care o să întrebe va fi: «Unde e tata?» Și ce aveam să-i răspund? Cum să le explic vecinelor? Mamei? Soțul meu s-a întors după şapte ani... Îl aşteptaserăm patru ani să se întoarcă din război, apoi l-am mai aşteptat

358

Svetlana Aleksievici

şapte să vină din Kolîma. Din lagăr. Unsprezece ani. Fiul meu a crescut între timp... M-am învățat să tac... Unde e soțul dumneavaostră? Cine e tatăl tău? În orice formular era întrebarea: aveți vreo rudă care să fi fost fost în prizonierat la nemți? N-au vrut să mă ia la şcoală tehnician, n-au avut încredere nici să-mi dea să spăl podelele. Am devenit duşman al poporului, soția unui duşman al poporului. A unui trădător. Toată viața mi-a trecut zadarnic... Înainte de război fusesem învățătoare, terminasem institutul pedagogic, iar după război am cărat cărămizi pe şantier. Eh, viața mea!... Iertați-mă că-mi iese aşa dezlânat, mă tot întrerup. Mă grăbesc... Noaptea, câteodată... Câte nopți n-am stat în pat, trează, şi mi-am povestit cuiva viața; vorbeam şi nu mă mai opream. Iar ziua tăceam. Acum se poate vorbi despre orice. Și eu aş vrea... să întreb: cine e de vină că, în primele luni ale războiului, milioane de soldați şi de ofițeri de-ai noştri au căzut prizonieri? Aş vrea să ştiu... Cine a decapitat armata înainte de război, împuşcându-i şi calomniindu-i pe comandanți – că e spion german, că e spion japonez...? Aş vrea să ştiu... Cine credea în cavaleria lui Budionnîi în timp ce Hitler se înarma cu tancuri şi cu avioane? Cine ne încredința că «granițele noastre sunt ferecate»? Și cu toate astea, în primele zile de război, armata îşi număra pe degete gloanțele... Aş vrea... Aş putea deja să întreb... Unde s-a dus viața mea? Viața noastră? Dar tac, iar soțul meu tace şi el. Și azi ne temem. Ne e frică... Aşa o să şi murim, fără să scăpăm de frică. În amărăciune şi în ruşine...“ Valentina Evdokimovna M-va, partizană, om de legătură

„ȘI EA DUCE MÂNA LA PIEPT, DEASUPRA INIMII…“

În sfârşit – Victoria... Dacă viața de dinainte se împărțea pentru ele în război şi pace, acum era împărțită în război şi Victorie. Din nou două lumi, două vieți diferite. După ce se învățaseră să urască, acum trebuiau să se deprindă din nou să iubească. Să-şi amintească de sentimente uitate. De cuvinte lăsate în urmă. Omul războiului trebuia să se lepede de război...  espre ultimele zile ale războiului, D când ți-e silă să ucizi „Eram fericiți... Trecuserăm granița – patria noastră era eliberată. Pământul țării... Nu-mi mai recunoşteam camarazii: erau alți oameni, zâmbitori, toți îmbrăcaseră cămăşi albe, ba unii mai aveau şi flori în mâini. Soldați atât de fericiți nu mai văzusem. Eram convinsă că, în momentul când vom intra în Germania, n-am să cruț pe nimeni. Câtă ură adunasem în suflet! Câtă ranchiună! De ce mie trebuie să-mi fie milă de copilul lui, dacă el l-a ucis pe al meu?

360

Svetlana Aleksievici

De mama lui? De ce eu nu trebuie să mă ating de casa lui, dacă el a incendiat-o pe a mea? De ce? Eu... Voiam să le văd pe femeile lor, să văd mamele care dăduseră naştere unor asemenea monştri. Cum aveau să ne privească în ochi? Voiam să le privesc în față... Mă gândeam: ce se va întâmpla cu mine? Cu soldații noştri? Doar țineam minte totul... Cum o să rezistăm? Am ajuns într-un sătuc, pe ulițe alergau copiii – flămânzi, nefericiți. Se temeau de noi, se ascundeau... Și eu, care jurasem să-i urăsc pe toți, am adunat de la băieții noştri tot ce le rămăsese din rație, orice bucățică de zahăr, şi le-am împărțit tot ce strânsesem copiilor acelora. Fireşte, nu uitasem nimic, nu puteam uita, dar nu puteam privi liniştită în ochii unor copii flămânzi. În fiecare dimineață, pe lângă bucătăriile noastre de campanie se alcătuiau cozi din copii nemți. Le dădeam felul întâi şi al doilea. Fiecare dintre ei avea petrecut peste umeri un săculeț pentru pâine, la brâu – un bidonaş pentru supă şi câte ceva pentru felul doi – terci, mazăre sau mai ştiu eu ce. Îi hrăneam, îi vindecam... Ba pe unii chiar îi mângâiam pe creştet... Când l-am mângâiat pe unul prima dată... M-am speriat... Eu! Eu să mângâi un copil neamț! Mi s-a uscat gâtul de emoție. Dar curând m-am obişnuit. S-au obişnuit şi ei...“ Sofia Adamovna Kunțevici, instructor sanitar „Am ajuns până în Germania... De la Moscova am mers pe jos... Am fost repartizată, ca felcer principal, într-un regiment de tancuri. Aveam T-34, care ardeau uşor. Era îngrozitor. Până la război nu auzisem nici măcar un şuierat de glonț. La un moment dat, când călătoream spre front, de undeva, de departe, venea zvonul unui bombardament: mi s-a părut că tot pământul se clatină. Aveam



Războiul nu are chip de femeie

361

şaptesprezece ani, abia terminasem şcoala tehnică. Și s-a nimerit să ajung la regiment şi să intrăm imediat în luptă. Ies din tanc... Incendiu... Cerul arde... Pământul arde... Fierul arde... Aici morți, dincolo strigăte: «Salvați-mă!», «Ajutor!». M-a cuprins o groază de nedescris. Nu ştiu cum n-am luat-o la sănătoasa de pe câmpul de luptă... Nu se poate descrie spaima aceea. Se poate numai simți. O vreme n-am putut vedea nici un film despre război, acum pot, dar tot cu ochii în lacrimi. ... Am ajuns până în Germania. Primul lucru pe care l-am văzut pe pământul nemțesc a fost o pancartă înfiptă la marginea drumului: «Uite-o, blestemata de Germanie!» Am intrat într-un sat... Peste tot obloanele trase. Lăsaseră tot şi o şterseseră pe biciclete. Goebbels îi convinsese că vin ruşii şi au să-i taie, au să-i sfâşie, au să-i facă bucăți-bucățele... Deschizi uşa caselor şi nu vezi pe nimeni sau toți zac întinşi pe podea, otrăviți. Copiii la fel. Se împuşcaseră, se otrăviseră... Ce-am simțit atunci? Bucurie că învinseserăm şi că îi doare acum şi pe ei ca pe noi. Bucuria răzbunării. Dar de copii ne era milă. Am găsit o băbuță. Îi spun: – V-am învins. A început să plângă: – Doi feciori mi-au pierit în Rusia. – Și cine-i de vină? Dintre ai noştri câți au pierit! Ea zice: – Hitler... – Hitler nu hotăra singur: fiii şi bărbații voştri i-au dat aripi... A tăcut. Am ajuns în Germania... Mama mea murise, în timpul războiului, de foame: nu mai aveau nici o coajă de pâine, nici un drob de sare, nimic. Fratele meu zăcea,

362

Svetlana Aleksievici

grav rănit, în spital. Numai sora mea mai rămăsese acasă. Îmi scria că, atunci când trupele noastre au intrat în Oriol, se agățase de mantalele tuturor fetelor combatante pe care le întâlnise. Era convinsă că trebuia, neapărat, să fiu printre ele... Că trebuia să mă întorc...“ Nina Petrovna Sakova, locotenent, felcer „Drumurile Victoriei... Nu vă puteți închipui drumul Victoriei! Mergeau pe el prizonierii eliberați – cu cărucioare, cu boccele, cu steaguri naționale. Ruşi, polonezi, francezi, cehi... Toți se amestecau, fiecare mergea în direcția lui. Toți ne îmbrățişau, ne sărutau. Am întâlnit nişte fete rusoaice. Am intrat cu ele în vorbă, şi ne-au povestit... Una dintre ele era însărcinată. Cea mai frumoasă. O violase neamțul la care lucraseră. O silise să-i fie țiitoare. Mergea şi plângea, se bătea peste burtă: – N-am să duc eu acasă un pui de friț! Fetele celelalte încercau s-o convingă... Dar ea s-a spânzurat... Cu tot cu puiul ei de friț... Atunci ar fi trebuit să ascultați – să ascultați şi să înregistrați. Păcat că nu i-a trecut nimănui prin cap atunci să ne asculte, toată lumea repeta „Victorie!“, restul nimic nu mai conta. Eu şi cu o prietenă de-ale mele mergeam o dată pe biciclete. Din față, venea o nemțoaică, o femeie cu trei copii – doi în cărucior, unul i se ținea de fustă. Arăta foarte chinuită. Când a ajuns în dreptul nostru, a căzut în genunchi şi ni s-a închinat. Până la pământ... Nu pricepeam ce spunea. A dus mâna la piept, deasupra inimii, apoi a arătat spre copii. În cele din urmă ne-am dat seama că plângea şi ne mulțumea pentru că fiii ei rămăseseră în viață...



Războiul nu are chip de femeie

363

Era şi ea soția cuiva. Soțul ei luptase probabil pe frontul de răsărit... În Rusia...“ Anastasia Vasilievna Voropaeva, fruntaş, proiectoristă „La noi, un ofițer s-a îndrăgostit odată de o nemțoaică tânără... Povestea a ajuns până la comenduire... A fost degradat şi trimis în spatele frontului. Dacă ar fi siluit-o... Asta... au fost, desigur... La noi se scrie puțin despre aşa ceva, dar asta e legea războiului. Bărbații trăiseră atâta vreme fără femei, şi pe urmă mai era şi ura. Intram în câte un orăşel sau vreun sat, şi primele trei zile erau pentru jaf şi... Ei, pe furiş, bineînțeles... Vă dați seama... Dar după trei zile puteai să ajungi şi la tribunal. Însă primele trei zile soldații beau şi... Numai că aici fusese vorba de dragoste. Ofițerul însuşi s-a recunoscut vinovat de iubire. Fireşte, asta era o trădare... Să te îndrăgosteşti de o nemțoaică – de fiica sau nevasta duşmanului? Era... Ei, şi... Într-un cuvânt, i-au luat fotografiile pe care i le dăduse ea, adresa. Bineînțeles... Îmi amintesc... Îmi amintesc, fireşte, de o nemțoaică siluită. Zăcea goală, între picioare avea o grenadă... Acum mi-e ruşine, dar atunci n-am simțit nimic. Sentimentele se schimbă, desigur. Una simțeam în primele zile, alta, pe urmă... După câteva luni... La noi în batalion... La comandantul nostru au venit cinci fete, cinci nemțoaice. Plângeau... Le-a consultat un ginecolog: aveau răni între picioare. Rană vie. Toată lenjeria le era îmbibată de sânge... Le violaseră toată noaptea. Stătuseră soldații la rând... Nu scrieți asta! Închideți casetofonul! E adevărat ce vă spun, totul e adevărat! Batalionul a fost aliniat, le-au spus nemțoaicelor: mergeți şi uitați-vă, şi dacă recunoaşteți pe cineva, îl împuşcăm pe loc. Nu contează ce grad are. Ne e ruşine! Dar ele stăteau şi plângeau. Nu voiau...

364

Svetlana Aleksievici

Nu voiau să se mai verse sânge. Aşa au şi spus... Le-au dat atunci câte o pâine fiecăreia. Bineînțeles, ăsta era războiul... Bineînțeles... Credeți că a fost uşor să iertăm? Să vedem case întregi... albe... cu acoperiş de țiglă. Cu trandafiri... Eu însămi voiam să îi doară şi pe ei... Bineînțeles... Voiam să-i văd că plâng... Nu poți să devii dintr-odată bun. Bun şi drept. Aşa bună, cum sunteți dumneavoastră acum. Să-ți fie milă. Mi-au trebuit zece ani pentru asta...“ A. Ratkina, caporal, telefonistă „Pământul țării era eliberat... Moartea ajunsese de neîndurat, înmormântările, la fel. Mureau ai noştri pentru pământ străin, îi îngropam în pământ străin. Ni se spunea că duşmanul trebuie zdrobit până la capăt. Că e încă primejdios... Toți înțelegeam... dar ne părea atât de rău să mai moară ai noştri... Deja nimeni nu mai voia... Ţin minte multe pancarte pe marginea drumului, semănau cu nişte cruci: «Uite-o, blestemata de Germanie!» Toți le țineam minte... Și toți aşteptau clipa când... Acuş o să pricepem... O să vedem... De unde au venit? Ce fel de țară au, ce fel de case? Oare sunt oameni ca toți oamenii? Duc o viață obişnuită? Pe front nu-mi puteam închipui că aveam să mai citesc vreodată poeziile lui Heine. Romanele iubitului meu Goethe. Deja nu mai puteam să-l ascult pe Wagner... Până la război – eu am crescut într-o familie de muzicieni – îmi plăcea foarte mult muzica germană: Bach, Beethoven. Marele Bach! Pe toate le alungasem din lumea mea. Apoi am văzut, ne-au arătat crematoriile... Lagărul Auschwitz... Munții de haine femeieşti, de pantofiori de copii... Cenuşa... O duceau cu căruțele pe câmpurile cu varză, cu salată... Nu mai puteam să ascult muzica germană... A trecut multă vreme până să mă pot



Războiul nu are chip de femeie

365

întoarce la Bach. Până când am început să interpretez Mozart. În sfârşit, eram şi noi pe pământul lor... Primul lucru care ne-a uimit au fost drumurile. Casele mari țărăneşti... Ghivece cu flori, perdele brodate chiar şi la ferestruicile magaziilor. În case fețe de masă albe. Veselă scumpă. Porțelan. Acolo am văzut pentru prima oară o maşină de spălat... Și nu puteam înțelege: pentru ce le trebuise să lupte, dacă trăiau atât de bine? La noi oamenii se aciuau în bordeie, iar ei aveau fețe de masă albe. Cafea în ceşcuțe elegante... Aşa ceva văzusem numai la muzeu. Ceşcuțe din acelea... Am uitat să vă povestesc despre o întâmplare care ne-a cutremurat pe toți... Avansam, şi am intrat în primele tranşee nemțeşti pe care le-am ocupat... Sărim înăuntru şi găsim în termosuri cafea încă fierbinte... Mirosul de cafea... Lipii, cearşafuri albe, prosoape curate, hârtie igienică... Noi nu aveam aşa ceva. Ce cearşafuri? Noi dormeam pe paie, pe crengi. Câteodată două–trei zile treceau fără să punem nimic cald în gură. Și soldații noştri au ciuruit cu gloanțele termosurile astea... cu cafea... Iar în casele nemților am văzut servicii de cafea făcute țăndări. Ghivece cu flori. Perne ciuruite... Pătuțuri de copii... Dar oricum noi n-am fost în stare să le facem ceea ce ne făcuseră ei nouă. Să-i facem să sufere aşa cum suferiserăm noi. Ne era greu să pricepem – de unde avuseseră atâta ură? A noastră era de înțeles. Dar a lor? Am avut voie să trimitem acasă pachete. Săpun, zahăr... Unii au trimis încălțări – nemții aveau încălțăminte rezistentă –, ceasuri, obiecte de pielărie. Toți căutau ceasuri. Eu n-am putut, mă simțeam dezgustată. Nu voiam să iau nimic de la ei, deşi ştiam că mama şi sora mea trăiau în casă străină. A noastră fusese arsă. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei, şi ea m-a îmbrățişat:

366

Svetlana Aleksievici

– Nici eu n-aş fi putut să iau ceva de la ei. Ei l-au omorât pe tatăl vostru. Abia după câteva zeci de ani de la război am putut să iau în mână volumaşul lui Heine. Și discurile cu compozitorii germani, care-mi plăceau atâta înainte de război...“ Aglaia Borisovna Nesteruk, sergent, transmisionistă „S-a întâmplat la Berlin... Mergeam pe stradă, şi îmi iese în față un băiețaş cu automatul în mână – era deja sfârşitul războiului, când acționa miliția populară Volksturm1. Ultimele zile. Eu eram cu mâna pe pistolul-mitralieră. Pregătită. El s-a uitat la mine, a clipit din ochi şi a început să plângă. Și mie – nu mi-a venit să cred – mi-au dat lacrimile. Mi s-a făcut atât de milă de el, cum stătea acolo cu automatul ăla prostesc. L-am împins către o clădire în ruine, într-un subsol: ascunde-te, adică! El s-a speriat, a crezut că am să-l împuşc – aveam căciulă pe cap, nu se vedea dacă sunt fată sau băiat. M-a prins de mână şi urla. L-am mângâiat pe creştet, şi a încremenit. Era totuşi război... Da, eu însămi am încremenit! Îi urâsem din rărunchi tot războiul! Drept-nedrept, oricum ți-e silă să omori, mai ales în ultimele zile...“ Albina Aleksandrovna Gantimurova, sergent-major, cercetaşă „Îmi pare tare rău de un lucru... N-am îndeplinit o rugăminte... 1

Miliție înființată în octombrie 1944 de către nazişti, la ordinul lui Hitler, ca efort de rezistență la sfârşitul războiului. A mizat pe fanatismul recruților.



Războiul nu are chip de femeie

367

Ne-au adus în spital un rănit neamț. Cred că era pilot. Avea coapsa zdrobită: începuse cangrena. M-a cuprins un fel de milă. Nu cerea nimic, nu făcea nimic. Pricepeam puțin germana. Îl întreb: – Vrei apă? – Nu. Răniții ştiau că în salonul alăturat era un neamț. Separat. Intru la ei, se revoltă: – Vasăzică, duci apă unui duşman? zice careva. – E pe moarte... Nu se poate să nu-l ajut.... Neamțul avea piciorul în întregime vânăt, nu se mai putea face nimic. Infecția generalizată nimiceşte un om într-o zi. Îi dau apă, el se uită la mine şi zice: – Hitler kaput! Era în ’42. Ne aflam lângă Harkov, în încercuire. – De ce? zic. – Hitler kaput! Atunci i-am spus: – Vorbeşti şi crezi aşa pentru că zaci aici. Dar pe câmp ucideți oameni cu nemiluita. El: – Eu n-am tras, n-am ucis. Au încercat să mă silească. Dar n-am tras... – Toți spun la fel când cad prizonieri. Și deodată zice: – Vă rog... vă rog foarte mult, Frau...! Și-mi întinde un pachet de fotografii. Îmi arată apoi, pe una dintre ele, care era mama lui, sora, frații. Pe verso, mi-a scris o adresă. – O să ajungeți acolo. O să ajungeți!... Și asta spunea un neamț, în ’42, lângă Harkov. – Aruncați, vă rog, fotografia asta într-o cutie poştală! Mi-a scris adresa numai pe una dintre fotografii, dar era un plic plin. Am purtat fotografiile acelea cu mine

368

Svetlana Aleksievici

multă vreme. Am suferit când, într-un bombardament, le-am pierdut. Mi-a dispărut plicul când intrasem deja în Germania...“ Lilia Mihailovna Butko, plutonier, soră medicală „Îmi amintesc o bătălie... În lupta aceea luaserăm foarte mulți prizonieri. Erau printre ei şi răniți. I-am bandajat, gemeau ca şi ai noştri. Era o arşiță cumplită. Am găsit un ceainic, le-am adus apă. Terenul era descoperit; inamicul trăgea asupra noastră. Ordin: să ne îngropăm numaidecât în teren, să ne mascăm. Am început să săpăm tranşee. Nemții stăteau şi se uitau. Le-am spus: – Ajutați-ne la săpat, puneți mâna! Când au înțeles ce voiam, ne-au privit cu ochi măriți de groază: erau încredințați că o să-i punem pe marginea gropii şi o să-i împuşcăm. La asta se aşteptau... Dac-ați fi văzut cu câtă spaimă săpau gropile acelea! Ce aveau zugrăvit pe față... Iar când au văzut că-i pansăm, că le dăm apă să-şi potolească setea, că săpaseră gropile ca să se adăpostească ei înşişi în ele, nu-şi mai puteau reveni din uimire... Unul a izbucnit în plâns... Nu mai era tânăr; plângea fără să se ascundă...“ Nina Vasilievna Ilinskaia, soră medicală  espre o compunere cu greşeli copilăreşti D şi despre comediile cinematografice „Războiul se sfârşise... Mă cheamă instructorul politic.



Războiul nu are chip de femeie

369

– Vera Iosifovna, o să trebuiască să operezi prizonieri nemți. La vremea aceea, doi dintre frații mei fuseseră deja ucişi în război. – Refuz. – Trebuie, Vera Iosifovna! – Nu pot. Psihologic nu pot. Dați-vă seama: nemții mi-au omorât doi frați. Nu pot să-i văd în ochi. Aş putea să-i hăcuiesc, dacă mi s-ar cere, dar nu să-i tratez... Înțelegeți-mă! – E un ordin. – Dacă-i ordin, atunci mă supun. Sunt soldat. I-am tratat pe răniții aceia, am făcut tot ce trebuia, dar sufeream foarte mult. Să-i ating, să le uşurez durerea... Atunci mi-au apărut în păr primele fire albe. I-am operat, i-am hrănit, le-am dat analgezice – am făcut totul aşa cum se cuvenea. Un singur lucru îmi întrecea puterile: vizita de seară. Dimineața pansezi un rănit, îi iei pulsul, într-un cuvânt, faci ceva ca medic, dar la vizita de seară trebuie să stai de vorbă cu ei, să-i întrebi cum se simt. Ei bine, aşa ceva nu puteam face în ruptul capului. L-am şi prevenit pe instructorul politic: – Să nu-mi cereți să fac vizita de seară...!“ Vera Iosifovna Horeva, chirurg militar „În Germania... În spitalele noastre erau deja mulți răniți nemți. Îmi aduc aminte de primul pe care a trebuit să-l îngrijesc. Făcuse cangrenă şi-i amputaseră un picior. Apoi îl aduseseră în salonul meu. Seara, mi se spune: – Katea, vezi ce mai face neamțul tău! M-am dus să văd. S-ar fi putut să aibă vreo hemoragie sau mai ştiu eu ce. S-a trezit. N-avea temperatură.

370

Svetlana Aleksievici

Se uită neamțul ce se uită la mine, apoi scoate de undeva un pistol necrezut de mic. – Na...! O mai fi spus el ceva în nemțeasca lui, dar eu pricepeam atât cât îmi îngăduiau orele de germană din şcoală. – Na, zice, am vrut să te omor, dar acum ia şi omoară-mă tu! Că, adică, medicii noştri îi salvaseră viața. El ne omorâse, iar noi îl salvaserăm. Iar eu nu puteam să-i spun adevărul, că e pe moarte... Am ieşit din salon şi mi-am dat seama fără să vreau că îmi curg lacrimile...“ Ekaterina Petrovna Șalîghina, soră medicală „Aş fi putut să mă întâlnesc cu cineva... Mă temeam de asta... Pe când mai eram încă elevă – învățasem într-o şcoală unde se preda cultura germană – veneau uneori în vizită la noi şcolari nemți. La Moscova. Ne duceam la teatru, cântam împreună. De unul dintre băieții aceia... Avea un glas nemaipomenit de frumos. Ne-am împrietenit, mă îndrăgostisem chiar de el... Și, vă rog să mă credeți, tot războiul m-am gândit: «Ce-o să se întâmple dacă am să-l întâlnesc şi am să-l recunosc? Oare se află şi el printre ăştia?» Sunt o ființă emoțională, am fost, încă din copilărie, foarte impresionabilă. Într-o bună zi treceam pe câmp, tocmai se sfârşise o bătălie... Pe soldații noştri îi strânseserăm de pe câmp, rămăseseră nemții... şi mi s-a părut că zace printre cei morți. Un tânăr care-i semăna... Pe pământul nostru... Am stat lângă el multă vreme... “ Maria Anatolievna Flerovskaia, instructor politic



Războiul nu are chip de femeie

371

„Vreți să ştiți adevărul? Eu însămi mă sperii de el... Un soldat de-al nostru... Cum să vă explic? Acasă îi muriseră toți. El... suferea cu nervii. Poate fusese beat? Cu cât era victoria mai aproape, cu atât soldații beau mai mult. În casele nemților, în beciuri se găsea întotdeauna vin. Șnaps. Beau de nu se mai opreau. El şi-a luat pistolul-mitralieră şi s-a năpustit în casa unui neamț... A încărcat puşca... Nimeni n-a apucat să-l oprească... Au fugit după el... Dar în casă erau deja numai leşuri... Copii întinşi pe jos... I-au luat automatul, l-au legat. El înjura de mama focului: «Dați-mi-l să mă împuşc singur!» A fost arestat şi condamnat la moarte. Mi-a fost milă de el, tuturor ne-a fost. Luptase tot războiul. Ajunsese până la Berlin... Se poate scrie despre asta? Înainte nu se putea...“ A. S-va, tunar în artileria antiaeriană „Războiul mă aştepta... Împlinisem optsprezece ani. Am primit hârtie de la comisariat: să mă prezint la comitetul executiv raional, să iau cu mine hrană pentru trei zile, lenjerie, o cană, o lingură. Asta însemna mobilizare pe frontul muncii. Ne-au dus în oraşul Novotroițk din regiunea Orenburg. Am început să lucrăm la o fabrică. Erau nişte geruri că îți îngheța paltonul în cuierul din cameră. Îl luai în mână – era greu ca o buturugă. Patru ani fără concediu, fără o zi liberă. Am tot aşteptat să se termine războiul. La un moment dat, pe la trei noaptea, gălăgie în cămin, îşi făcuseră apariția directorul uzinei şi alți şefi mai mici: «Victorie!» Eu nici nu m-am putut scula din pat. Cum mă ridicau, cădeam la loc. O zi întreagă am fost aşa. Paralizasem de bucurie, de atâta emoție. Abia a doua zi dimineață

372

Svetlana Aleksievici

m-am putut scula... Am ieşit pe stradă, îmi venea să-i îmbrățişez şi să-i sărut pe toți cei ce-mi ieşeau în cale...“ Ksenia Klimentievna Belko, ostaş pe frontul muncii „Ce cuvânt frumos: «victorie»! M-am semnat pe clădirea Reichstagului... Am scris cu o bucată de cărbune, cu ce-mi picase în mână: «V-a învins o fată din Saratov». Toți lăsau ceva pe zid, câte-o vorbă. Mărturisiri şi blesteme... Victorie! Prietenele mă întreabă: «Ce-ai să faci acum?» În război flămânziserăm înfiorător. Visul nostru era să mâncăm măcar o dată pe săturate. Eu una îmi jurasem că, din prima leafă de după război, am să-mi cumpăr o ladă de plăcinte. Ce aveam să mă fac după război? Bucătăreasă, fireşte. Până azi lucrez în alimentația publică... A doua întrebare: «Când ai să te măriți?» Cât mai repede... Visam să mă sărut cu un băiat. Îmi doream atât de tare!... Și mai voiam să cânt. Să cânt! Ei, da...“ Elena Pavlovna Șalova, organizatoare de Comsomol într-un batalion de infanterie „Învățasem să trag cu arma, să arunc grenade... Să pun mine. Să acord primul ajutor medical... Dar timp de patru ani... În război am uitat toate regulile de gramatică. Tot ce învățasem la şcoală. Puteam să desfac o mitralieră cu ochii închişi, dar la examenul de intrare la facultate am făcut nişte greşeli copilăreşti la compunere, am scris aproape fără virgule. M-au salvat decorațiile militare – pentru ele m-au primit. Am început să învăț. Citeam cărți şi nu înțelegeam nimic, citeam poezii – la fel nu pricepeam. Uitasem asemenea cuvinte...



Războiul nu are chip de femeie

373

Noaptea mă urmăreau coşmaruri: SS-işti, lătrat de câini, ultimele strigăte ale muribunzilor. Când moare, omul şopteşte deseori câte ceva, e mai înfiorător decât un strigăt. Retrăiam totul. Cum îl duc pe unul să-l împuşte... În ochi i se citeşte spaima... Și se vede că nu crede, nu crede până în ultima clipă. Plus curiozitate se vede în ochii lui. Stă în fața pistolului-mitralieră şi în ultima clipă îşi acoperă fața cu mâinile. Diminețile aveam capul cât o baniță de urlete... În timpul războiului nu mă gândisem prea mult, dar acum am început să mă gândesc, să răsucesc totul în minte... Aceleaşi şi aceleaşi lucruri îmi treceau prin cap... Nu puteam să dorm... Medicii mi-au interzis să-mi continui studiile. Dar fetele, colegele mele de cameră, mi-au spus să uit de medici şi m-au luat tacit sub protecția lor. În fiecare seară mă duceau, pe rând, la cinema, la teatrele unde se jucau comedii. «Trebuie să înveți să râzi. Să râzi mult.» Voiam, nu voiam, trebuia să merg. Comedii erau puține: le-am văzut, pe fiecare, de cel puțin o sută de ori. La început râdeam aşa cum plângeam... Dar apoi coşmarurile m-au uitat. Am putut să învăț...“ Tamara Ustinovna Vorobeikova, participantă la mişcarea clandestină Despre Patrie, Stalin şi stamba roşie „Era primăvară... Piereau băieți tineri, mureau primăvara... În martie, în aprilie... Îmi aduc aminte că primăvara, mai cu seamă când înfloreau grădinile, ne era cel mai greu să îngropăm oameni. Chiar dacă vi s-a mai spus asta, scrieți, vă rog! Îmi aduc aminte atât de bine... Timp de doi ani şi jumătate am fost pe front. Mâinile mele au pansat mii de oameni, au spălat mii de răni...

374

Svetlana Aleksievici

Bandajam la nesfârşit... Într-o zi m-am dus la fereastră să-mi leg cosița. M-am sprijinit de rama ferestrei şi am căzut în uitare. M-am trezit odihnită. Medicul, de cum mă vede, începe să mă certe. Nu pricepeam nimic; abia când a ieşit din salon – nu înainte de a-mi administra două corvoade peste rând –, o colegă mi-a spus despre ce era vorba. Lipsisem mai bine de un ceas: adormisem acolo, la fereastră. Acum stau prost cu sănătatea, mai ales cu nervii. Iar când sunt întrebată «ce decorații ai?», mi-e jenă să spun că n-am nici o medalie, că n-au apucat să mă decoreze. Și poate că de aceea n-au apucat, pentru că eram mulți pe front, şi fiecare şi-a făcut datoria. Și-a dat toată silința... Puteau să ne decoreze pe toți? Avem însă cea mai de preț decorație comună: 9 Mai, Ziua Victoriei! Îmi amintesc o moarte neobişnuită... Nimeni nu stătea atunci să se lămurească, nu ne ardea de asta... Dar eu îmi amintesc... Un căpitan de-al nostru a murit în prima zi când am păşit pe pământ nemțesc. Știam că îi pierise toată familia sub ocupație. Era un om viteaz, aşteptase cu atâta nerăbdare... Se temea să nu moară mai devreme. Să nu ajungă ziua când avea să intre pe pământul lor, să le vadă nefericirea, durerea... Să-i vadă plângând, suferind... Să le vadă casele făcute una cu pământul... A murit fără să fi fost rănit, pur şi simplu. A ajuns, a văzut – şi a murit. Și acum mi-l amintesc câteodată: pentru ce a murit? “ Tamara Ivanovna Kuraeva, soră medicală „Am cerut să fiu trimisă în linia întâi încă din tren. Imediat... Mergea pe jos o unitate, şi m-am dus la ei. Pe atunci trăiam cu ideea că, din linia întâi, am să mă întorc acasă fie şi cu o zi mai devreme decât din spatele frontului. Îmi lăsasem acasă mama, de una singură.



Războiul nu are chip de femeie

375

Fetele noastre îşi mai amintesc până astăzi: «Nu voia în ruptul capului să stea la compania sanitară». E adevărat. Ajungeam la companie, mă spălam, îmi schimbam rufăria şi îndărăt în tranşeea mea. În linia întâi. Nu mă gândeam defel la mine. Mă târam, alergam... însă mirosul de sânge... Cu mirosul de sânge nu m-am putut obişnui nicicum... După război, am lucrat într-o casă de naşteri, ca moaşă, dar nu multă vreme. Puțin... Aveam alergie la mirosul de sânge, organismul meu îl respingea pur şi simplu. Văzusem atâta în război, că nu-l mai suportam. Organismul nu-l mai accepta. Am plecat de la maternitate, m-am mutat la Salvare. Din pricina mirosului de sânge, făcusem urticarie, mă sufocam... Mi-am cusut dintr-un material roşu o bluză, şi a doua zi pe mâini mi-au apărut nişte pete roşii. Băşici. Organismul meu nu suporta nici stambă roşie, nici flori roşii – trandafiri sau garoafe. Nimic roşu, nimic de culoarea sângelui... Nici acum n-ai să găseşti nimic roşu în casa mea. Nu există. Sângele omenesc este foarte colorat, nici în natură, nici în tablourile pictorilor n-am văzut vreodată o culoare atât de vie. Sucul de rodii seamănă întru câtva, dar nu perfect. De rodie coaptă...“ Maria Iakovlevna Ejova, locotenent de gardă, comandantul unui pluton sanitar „O-ho-ho! Ha-ha! Toată lumea se miră în gura mare de cât sunt de colorată. De gătită. Și în război am fost la fel. Nu eram ca un soldat. Aveam tot felul de mărgeluțe... Noroc că a fost comandantul nostru cum s-ar zice astăzi – democrat. Nu era om de cazarmă, ci intelectual. Lector la universitate, manierat... Pe vremea aceea... Rara avis... Nu ştiu cum nimerise la noi...

376

Svetlana Aleksievici

Îmi plac inelele, chiar şi ieftine, dar să fie multe, pe degetele ambelor mâini. Îmi plac parfumurile bune, la modă. Tot felul de zdrăngănele. Cât mai multe şi mai diferite. În familia noastră se râdea tot timpul de mine: «Ce să-i mai dăruim Lenkăi noastre de ziua ei? Un inel, bineînțeles». După război, frate-meu mi-a făcut primul inel dintr-o conservă. Și mi-a şlefuit multă vreme un pandantiv dintr-un ciob de sticlă verde. Și încă unul – dintr-un ciob maro-deschis. Pun pe mine tot ce luceşte, ca o coțofană. Nimeni nu mă crede că am fost la război. Eu însămi parcă nu mai cred. Uite, în clipa asta, când stau aici cu tine de vorbă, parcă nu cred. Dar am într-o cutiuță ordinul Steaua Roşie... Cel mai elegant... E frumos, nu-i aşa? Special mi l-au dat... Ha-ha-ha! Acum, serios vorbind... Pentru istorie, da? Pixul ăsta scrie, nu? Deci, ca să rămână în istorie... Am să-ți spun în felul următor: dacă nu erai femeie, la război n-aveai cum să supraviețuieşti. Nu i-am invidiat niciodată pe bărbați. Nici în copilărie, nici în tinerețe. Nici la război. Am fost întotdeauna bucuroasă că sunt femeie. Se spune că armele – pistolul, mitraliera – sunt frumoase, că închid în ele multă gândire omenească, multă pasiune, dar pentru mine n-au fost niciodată aşa. Am văzut cu câtă încântare se uită bărbații la un pistol bun, dar pentru mine e de neînțeles. Eu sunt femeie. De ce am rămas singură? Am avut pretendenți. Destui... Dar uite că am rămas doar eu... Mă înveselesc cum pot. Am numai prietene tinere. Îmi place tinerețea. Mă tem de bătrânețe mai mult decât de moarte. Ai venit târziu... Acum mă gândesc la bătrânețe, nu la război... Pixul ăsta scrie, nu? Ca să rămână în istorie...“ Elena Borisovna Zveaghințeva, ostaş, lansatoare



Războiul nu are chip de femeie

377

„M-am întors acasă... Toți ai mei erau în viață... Mama îi salvase pe toți: pe bunici, pe fratele şi sora mea. Și m-am întors şi eu... După un an a venit şi tata, cu decorații importante. Eu adusesem un ordin şi două medalii. Dar în familia noastră s-a stabilit aşa: cea mai mare eroină a fost mama. Ea îi salvase pe toți. Salvase familia, casa. Ea purtase cel mai îngrozitor război. Tatăl meu nu-şi punea niciodată pe piept ordinele, considera că ar fi fost ruşinos să se fălească în fața mamei. Nu s-ar fi simțit bine. Pentru că ea nu avea decorații... Pe nimeni n-am iubit mai tare în viață ca pe mama...“ Rita Mihailovna Okunevskaia, ostaş, plantator de mine „M-am întors alt om... Multă vreme am avut o atitudine nefirească față de moarte. O atitudine ciudată, aş zice... După război, la Minsk s-a dat drumul la primul tramvai şi eu eram într-însul. Deodată tramvaiul opreşte brusc, oamenii țipă, femeile plâng: «Au ucis un om! Au ucis un om!...» Am rămas singură în vagon: nu puteam pricepe de ce plâng. N-aveam sentimentul că se întâmplase ceva ieşit din comun... Văzusem atâtea cadavre pe front... Nu mai reacționam. Mă obişnuisem să trăiesc printre ele... Morții erau tot timpul aproape... Fumam lângă ei, mâncam. Stăteam de vorbă. Nu erau cine ştie unde, în pământ, ca în viața pe timp de pace, ci întotdeauna prezenți alături de noi. Pe urmă mi s-a întors sentimentul acela de spaimă când vedeam un om mort. În sicriu. După câțiva ani. Am redevenit om ca toți oamenii...“ Bella Isaakovna Epștein, caporal, lunetistă

378

Svetlana Aleksievici

„O întâmplare dinainte de război... Eram la teatru. În antract, când s-a aprins lumina, am văzut... Toți l-au văzut... S-a pornit o furtună de aplauze. Un tunet! În loja guvernamentală stătea Stalin. Tatăl meu fusese arestat, fratele mai mare dispăruse prin lagăre, şi cu toate astea am simțit aşa un entuziasm, că din ochi mi-au țâşnit lacrimi. Am încremenit de fericire! Toată sala... Toată sala s-a ridicat în picioare! A stat şi a aplaudat timp de zece minute. Aşa am venit la război. Să lupt. Iar în război am auzit discuții purtate în şoaptă... Noaptea, răniții fumau pe coridor. Care dormea, care nu. Vorbeau de Tuhacevski, de Iakir1... Cum dispăruseră mii de oameni! Milioane! Unde? Ucrainenii povesteau... Cum îi siliseră să intre în colhozuri. Îi supuseseră... Cum Stalin pusese la cale foametea, cum o numeau ei – holodomor. Mame ieşite din minți care-şi mâncau copiii... Și pământul e atât de mănos acolo, că, dacă pui o crenguță în el, îți creşte o pădure întreagă. Nemții luați prizonieri îl făceau pachet şi-l trimiteau acasă. Aşa era de gras. Cernoziom de un metru adâncime – stratul fertil. Discuțiile se purtau în şoaptă... Cu jumătate de gură... Niciodată nu auzeam aşa ceva în grup, ci numai când erau câte doi. Al treilea ar fi fost în plus, i-ar fi denunțat... Să vă povestesc o întâmplare... Vă povestesc ca să nu mă ia plânsul. Aşa, deci... Noapte, într-o baracă. Prizonierii stăteau întinşi în paturi şi discutau. Se întrebau unul pe altul: «Pe tine de ce te-au închis?» Unul zice pentru adevăr, altul – din cauza lui taică-meu... Al treilea răspunde: – Pentru lene. 1

Iona Iakir (1896–1937), comandant de oşti, s-a distins în timpul Războiului Civil. A fost acuzat de trădare de țară şi împuşcat în 1937. Reabilitat în 1957.



Războiul nu are chip de femeie

379

Cum aşa? Toți s-au mirat. Și el spune: – Am stat o dată seara cu mai mulți prieteni şi am tot povestit întâmplări din viață. M-am întors târziu acasă. Nevastă-mea mă întreabă: «Să mergem acuma să-i denunțăm sau mâine dimineață?» «Hai mâine dimineață», zic, «acum mi-e prea somn». Dar dimineață au venit după noi... Caraghios. Dar nu prea îți vine să râzi. Trebuie să plângem. Să plângem. După război... Toți îşi aşteptau rudele să se întoarcă din război, iar eu şi mama îi aşteptam din lagăre. Din Siberia... Păi cum! Eram victorioşi, ne dovediserăm credința, iubirea. Acum trebuiau să ne creadă. Fratele meu s-a întors în ’47, dar pe tata nu l-am mai găsit... Nu demult am fost în vizită la prietenele de pe front, în Ucraina. Locuiesc într-un sat mare de lângă Odessa. În mijlocul satului se înalță două obeliscuri: jumătate de sat a murit de foame, şi apoi toți bărbații au pierit în război. Dar în Rusia cum să numeri? Oamenii încă trăiesc, mergeți şi întrebați-i. La ce avem noi de povestit, ar trebui să fie sute ca tine, fetiță dragă. Ca să descrie toate suferințele prin care am trecut. Lacrimile pe care le-am vărsat. Fetița mea dragă...“ Natalia Aleksandrovna Kupriianova, soră medicală la chirurgie

„BRUSC, M-A CUPRINS O POFTĂ GROZAVĂ DE VIAȚĂ…“

Telefonul sună fără oprire. Îmi notez adrese noi, primesc alte şi alte scrisori. Și mi-e imposibil să mă opresc, pentru că, de fiecare dată, adevărul este de nesuportat. Tamara Stepanovna Umneaghina, caporal, instructor sanitar: „Ah, iubita mea... Toată noaptea am rememorat, am strâns amintirile... Dădusem fuga la Comisariat – aveam o fustă pai şi nişte papucei albi cu cureluşă şi cataramă, moda de pe lume! Aşa cum eram, am cerut să fiu trimisă pe front, şi chiar m-au trimis. M-am suit într-o maşină. Ajung la unitate, o divizie de infanterie, undeva lângă Minsk. – Fii cuminte, drăguță, mi-au spus, se supără soldații. Adică am ajuns noi să luăm la război fete de şaptesprezece ani? Ia du-te tu frumos la mămica! Ideea era că tot îi facem praf pe nemți cât ai zice peşte. Eu m-am amărât rău că nu mă luau. Și ce credeți c-am făcut? Am răzbit, cum-necum, la şeful statului-major, unde se găsea şi colonelul care mă trimisese la plimbare.



Războiul nu are chip de femeie

381

– Tovarăşe şef mai mare, zic, dați-mi voie să nu-i dau ascultare tovarăşului şef mai mic aci de față. Eu acasă nu mă întorc, o să mă retrag cu dumneavoastră. Unde să mă duc? Nemții sunt peste gard. De-atunci aşa-mi ziceau toți: «Tovarăşe şef mai mare». Era a şaptea zi de război. Am început să ne retragem... Curând ne-am scăldat în sânge. Răniții erau foarte mulți, dar şi foarte blânzi, îndurau totul fără crâcnire, voiau, bieții băieți, să trăiască. Toți voiau să trăiască până în ziua victoriei. Nimeni nu credea că războiul o să dureze; toți aşteptau să se termine de pe o zi pe alta. Îmi aduc aminte că eram plină de sânge ca buretele. Papuceii mi se rupseseră, umblam desculță. Într-o zi, ce văd? Lângă Moghiliov, nemții bombardau o gară, în care tocmai oprise un eşalon cu copii. Au început să-i arunce pe ferestre – copii mici, de trei–patru anişori. Nu departe era o pădure, toți o luau la fugă într-acolo. Numaidecât s-au pus în mişcare tancurile nemților, şi au trecut peste copii. N-a rămas nimic dintr-înşii. Amintindu-ți aşa ceva, îți poți ieşi din minți şi astăzi. Dar în război oamenii răbdau, abia după război şi-au ieşit din minți. În război ulcerele se cicatrizau. Dormeai în zăpadă, mantaua nu ținea de cald, dar dimineață n-aveai nici măcar nasul înfundat. Apoi unitatea noastră a căzut în încercuire. Aveam o droaie de răniți şi nici o maşină nu voia să oprească. Nemții erau pe urmele noastre, dintr-o clipă într-alta ne înconjoară din toate părțile. Atunci unul dintre răniți, un locotenent, mi-a întins revolverul lui: – Știi să tragi? zice. De unde să fi ştiut? Îi văzusem numai pe alții. Dar am luat pistolul acela şi-am ieşit în şosea, să opresc o maşină. Acolo am înjurat pentru întâia oară în viață. Ca un bărbat. Am tras nişte sudalme ca la uşa cortului... Toate maşinile treceau pe lângă noi... Prima dată am tras

382

Svetlana Aleksievici

în văzduh... Nu era să cărăm răniții pe brațe! Bieții de ei, ne rugau: «Fetelor, împuşcați-ne...! Nu ne lăsați aşa pe mâna lor...!» A doua împuşcătură... Glonțul a trecut prin capotă... – Proasto! Învață mai întâi să tragi! Au frânat. Ne-au ajutat să-i cărăm pe răniți. Dar zilele cele mai cumplite abia urmau să vină – cel mai cumplit a fost la Stalingrad... Ce câmp de luptă? Întreg oraşul era câmp de luptă – străzi, case, pivnițe. Pas’ de-ncearcă să scoți de acolo un rănit! Eram toată numai vânătăi. Pantalonii – leoarcă de sânge. Plutonierul ne spunea: – Fetelor, nu mai sunt pantaloni. Nu mai cereți! Or, îmbibați cum erau cu sânge, pantalonii stăteau pe noi ca scrobiți, te puteai tăia în dungă. Nu era centimetru neatins, primăvara nu mai aveam ce da înapoi. Ardea totul, pe Volga, de exemplu, ardea şi apa. Chiar şi iarna, fluviul nu îngheța, ardea. Totul ardea... La Stalingrad n-a existat un gram de pământ care să nu fie îmbibat cu sânge omenesc. Și rusesc, şi nemțesc. Și de benzină... De ulei de maşină... Acolo toți şi-au dat seama că nu mai aveam unde să ne retragem, că nu mai era voie... ori murim toți – toată țara, tot poporul rus –, ori câştigăm. Toți au înțeles asta, a fost un moment atunci. Nu vorbeau tare, dar toată lumea ştia. Și generalii, şi soldații de rând... Ni s-au adus întăriri. Băieți tineri, frumuşei. Te uiți la ei înainte de luptă şi deja îți dai seama că au să-i omoare. Începusem deja să mă tem de nou-veniți. Mă temeam să le memorez chipurile, vorbele. Azi veneau, mâine piereau. Două–trei zile... Mă uitam, mă uitam la ei înainte de bătălie... Era anul ’42, cel mai crâncen. Într-o zi, din trei sute de oameni, rămăseserăm, seara, zece. Când prăpădul s-a potolit, am început să plângem şi să ne sărutăm: nu ne venea să credem că suntem vii. Parcă ne înrudiserăm toți, eram ca frații.



Războiul nu are chip de femeie

383

Omul moare sub ochii tăi... Și tu ştii, vezi că nu-l poți ajuta, că mai are câteva minute de trăit. Îl săruți, îl mângâi, îi şopteşti cuvinte calde. Îți iei rămas-bun. Nu mai poți face nimic pentru el... Nenumărate chipuri mi se perindă şi azi prin memorie. Îi revăd pe toți în minte. Atâția ani au trecut: să fi putut uita măcar unul. Dar nu, îi țin minte pe toți, îi revăd pe toți... Încercam să le săpăm morminte cu mâinile noastre, dar nici asta nu reuşeam întotdeauna. Noi plecam, şi ei rămâneau. Se întâmpla să-i pansezi bietului om craniul, şi el să moară în mâinile tale. Aşa îl şi îngropau, cu capul în bandaje. Cel care a murit pe câmpul de luptă măcar a apucat să se mai uite o dată la cer. Sau să te roage: «Soră, dragă, închide-mi pleoapele, dar, dacă poți, încetişor!» Un oraş distrus, case distruse – toate sunt îngrozitoare. Dar, când zac în fața ta, neînsuflețiți, atâția oameni, atâția bărbați tineri... Nu puteam să-mi trag sufletul, fugeam... Voiam să scap... Aveam impresia că mă lasă puterile, că mai mult de cinci minute n-au să-mi ajungă... Dar fugeam... Martie, zăpada începea să se topească sub picioare... Nu puteam să încălțăm pâslari, dar eu mi i-am tras în picioare şi am plecat. Toată ziua m-am târşâit cu ei, seara erau atât de uzi, că nu mai puteam să mi-i scot. A trebuit să-i tai. Și nu m-am îmbolnăvit... Îți vine să crezi, iubita mea? Când totul s-a terminat la Stalingrad, am primit misiunea să-i evacuăm pe cei grav răniți, cu vapoarele şi şlepurile, la Kazan şi la Gorki. Era deja primăvară, martie–aprilie. Dar încă mai găseam atâția răniți! Erau pretutindeni – în tranşee, în adăposturi, în pivnițe... Groaznic! De câte ori scoteam răniți de pe câmpul de luptă, ne gândeam că, gata, n-a mai rămas nici unul, că-i expediaserăm pe toți, că în orice caz la Stalingrad nu mai există, dar, când s-au terminat luptele, am văzut că erau atâția, încât nu ne venea să credem... Pe vaporul cu care am călătorit eu erau oameni fără mâini, fără picioare, sute de

384

Svetlana Aleksievici

băieți bolnavi de tuberculoză. Noi trebuia să-i tratăm, să le şoptim vorbe mângâietoare, să-i liniştim cu un zâmbet. Când ne-au trimis cu ei, ne-au spus că, adică, o să vă mai odihniți şi voi după atâta luptă, reieşea că e chiar un fel de răsplată, un semn de recunoştință. Dar totul s-a arătat a fi chiar mai înspăimântător decât luptele de la Stalingrad. Acolo scoteai de pe câmpul de luptă un rănit, îi acordai primul ajutor, îl predai şi erai încredințată că de-acum totul e bine, că l-au dus la spitalul de campanie şi gata. Te duceai după altul. Or, aici erau tot timpul sub ochii tăi. Acolo toți voiau atât de mult să trăiască, se zvârcoleau de dorința de-a trăi: «Repede, surioară, mai repede, draga mea!...» Aici refuzau să mănânce, voiau să moară. Se aruncau de pe vapor în valuri. A trebuit pur şi simplu să-i păzim... Lângă un căpitan am stat chiar şi noaptea – îşi pierduse ambele mâini şi voia să se omoare. Într-o zi n-am apucat s-o previn pe sora care m-a schimbat, am lipsit numai câteva minute: omul s-a aruncat peste bord... I-am adus la Usolie, lângă Perm. Acolo construiseră deja, special pentru ei, nişte căsuțe albe. Ca într-o tabără de pionieri... Îi purtam pe tărgi, dar ei muşcau pământul cu dinții. L-aş fi luat pe oricare de bărbat. L-aş fi dus pe brațe. Ne-am întors pe vapor cu inimile pustii, puteam să ne odihnim de-acum, dar nici una dintre noi nu dormea. Am stat ce-am stat, ca prostite, apoi am început să bocim. Le-am scris în fiecare zi scrisori. Ne-am împărțit între noi care cui să-i scrie. Câte trei–patru pe zi... Un amănunt. După călătoria asta, am început să-mi ascund, în luptă, picioarele şi chipul. Aveam picioare frumoase, mi-era atât de teamă că au să mi le schilodească!... Și fața... Da, un amănunt... După război, câțiva ani la rând n-am putut scăpa de mirosul de sânge, m-a urmărit îndelung... Spălam rufe – simțeam mirosul acela, făceam de mâncare – îl simțeam



Războiul nu are chip de femeie

385

din nou... Cineva mi-a dăruit o bluză roşie, era o raritate pe vremea aceea, nu se găsea stambă defel, dar n-am putut-o purta, pentru că era roşie. Nu mai puteam nicicum să suport culoarea aceasta. Ocoleam pe departe măcelăriile. Mai ales vara. Să văd carnea de pasăre, înțelegi? Seamănă foarte mult. La fel de albă ca şi cea omenească... Numai soțul meu cumpăra. Iar vara nu puteam rămâne nicicum în oraş, moartă sau vie, plecam undeva. De cum venea vara, aveam impresia că dintr-o zi în alta o să înceapă războiul. Când soarele încălzea lumea – arborii, casele, asfaltul –, toate aveau pentru mine miros de sânge. Orice aş fi mâncat, orice aş fi băut, nu puteam scăpa de mirosul acela! Chiar când aşterneam un cearşaf curat, îmi mirosea a sânge... Mai 1945... Îmi aduc aminte că ne-am fotografiat de nu ştiu câte ori. Eram fericite... La 9 Mai toată lumea striga: «Victorie! Victorie!» Soldații se tăvăleau în iarbă... – Victorie! Jucau tontoroiul. Toți trăgeau în aer. Care din ce armă avea. – Terminați! ne-a ordonat comandantul. – Oricum ne-au rămas cartuşe: ce să facem cu ele? am replicat noi nedumeriți. Despre orice se vorbea împrejur, eu auzeam un singur cuvânt: «Victorie!» Brusc, m-a cuprins o poftă grozavă de viață. Mi-am prins pe piept toate medaliile şi i-am rugat pe băieți să mă fotografieze. Și neapărat între flori. Am şi găsit un fel de scuar şi acolo ne-am pozat... Pe 7 iunie m-am măritat. Unitatea ne-a organizat o nuntă pe cinste. Pe soțul meu îl cunoşteam de mult: era căpitan şi comanda o companie. Ne juraserăm că, dacă vom rămâne în viață, ne vom căsători imediat după război. Ni s-a dat o lună de permisie... Ne-am dus la Kineşma, în regiunea Ivanovskaia, la părinții lui. Mă simțeam o eroină, niciodată nu m-am gândit că o combatantă va fi întâmpinată aşa cum am

386

Svetlana Aleksievici

fost primită eu la socrii mei. Bătuserăm atâtea drumuri, le salvaserăm mamelor feciorii şi soțiilor soții. Și deodată... Am cunoscut afrontul, am auzit cuvinte jignitoare. Până atunci toți îmi spuseseră doar «surioară scumpă». Și vreau să vă spun că eram şi o fată frumoasă. Primisem uniformă nouă. Seara ne-am aşezat în jurul mesei să bem ceai. Soacra mea şi-a luat băiatul în bucătărie şi-am auzit-o jeluindu-se: – Cu cine te-ai însurat? Cu una din alea de pe front... Nu te-ai gândit că ai două surori mai mici? Cine o să le mai ia? Și acum, când îmi amintesc de seara aceea, îmi vine să plâng. Închipuiți-vă: adusesem cu mine un disc, îmi plăceau mult cântecele imprimate pe el. Într-unul dintre ele se spunea: «Ai dreptul la cei mai frumoşi pantofi din lume...» Era vorba despre o fată de pe front. Am pus discul, cea mai mare dintre cele două surori s-a apropiat de pick-up, a luat discul şi l-a spart sub ochii mei, adică, voi n-aveți nici un fel de drepturi. Mi-au distrus şi toate fotografiile de pe front... Ah, drăguța mea, n-am cuvinte să-ți descriu. Nu există... Alimentele se dădeau pe cartelă. Ne-am dus, cu soțul meu, să ne luăm rațiile. Ajungem – era un depozit special –, ne aşezăm la coadă. Când să-mi vină rândul, bărbatul care servea sare deodată peste tejghea, se repede la mine, mă îmbrățişează, mă sărută şi strigă: – Băieți! Băieți! Am găsit-o! Ea e! Doamne, cât am vrut s-o reîntâlnesc! Ea e cea care m-a salvat! Soțul meu – alături. Bărbatul era unul dintre răniții mei, îl scosesem de sub focul inamic. El mă ținuse minte, dar eu... Cum să mi-i amintesc – fuseseră atâția! Altă dată, într-o gară, mă trezesc față-n față cu un invalid. Plângea. – Surioară!... M-am gândit, zice, că, în ziua când o să te întâlnesc, am să-ți cad în genunchi...



Războiul nu are chip de femeie

387

Dar, bietul de el, nu mai avea decât un singur picior... Am îndurat destule, noi, combatantele. Nici după război n-am trăit pe roze, am avut de purtat alt război. La fel de cumplit. Bărbații ne-au cam dat uitării. Nimeni nu ne lua apărarea. Pe front era cu totul altfel... Înaintai târâş, deodată se auzea un şuier de glonț sau de schijă, băieții te protejau... «Culcat, surioară!» îți striga careva şi odată simțeai cum cade peste tine, te acoperă cu trupul lui: îl ajungea pe el glonțul. Rămânea mort sau rănit. Nu mai puțin de trei camarazi de-ai mei au fost răniți salvându-mi viața... De la Kineşma ne-am întors la unitate. De cum ajungem, aflăm că nu vom fi demobilizați: urma să degajăm câmpuri de mine. Colhozurile aveau nevoie de pământ. Pentru toți războiul se terminase, dar pentru cei din trupele de geniu continua. Or, mamele noastre ştiau că apucaserăm Victoria... Mi-aduc aminte cât de înalte erau bălăriile – nimeni nu le mai smulsese în timpul războiului – şi, de jur împrejur, mine şi bombe... Oamenii aveau nevoie de pământ, şi noi ne grăbeam. Zi de zi pierea cineva dintre camarazii noştri, în fiecare zi câte o înmormântare... Am lăsat atâția oameni acolo, pe câmpuri... Atât de mulți... Se întâmpla şi să predăm pământul colhozului, apoi să intre pe hat un tractor şi să dea peste vreo mină – erau multe mine antitanc. Exploda tractorul, pierea tractoristul... Iar tractoare nu erau prea multe... Și bărbați nu rămăseseră cine ştie câți. Să vezi atâtea lacrimi de mamă, după război... Femeile boceau. Copiii boceau. Îmi aduc aminte, era la noi în unitate un soldat. Lângă Staraia Russa, am uitat numele satului, bietul băiat era chiar de acolo, s-a dus să demineze pământul din propriul lui colhoz şi şi-a găsit moartea pe câmp. Făcuse tot războiul, patru ani de zile, şi, după război a pierit în propria lui țară, pe pământul din propriul lui sat...

388

Svetlana Aleksievici

De câte ori îmi amintesc de lucrurile astea simt că mă îmbolnăvesc. Vă povestesc, şi sufletul îmi tremură. Revăd în minte totul: morții cu gurile deschise, strigaseră ceva şi nu duseseră până la capăt, intestinele care atârnau. Am văzut mai puține lemne tăiate decât oameni ucişi... Și cât e de groaznic! Cât e de groaznic în lupta corp la corp, unde omul năvăleşte asupra altuia cu baioneta! Cu baioneta goală. Câteva zile la rând după o asemenea luptă te bâlbâiai, nu puteai pronunța o vorbă ca oamenii. Îți pierdeai graiul. Cine poate pricepe asemenea lucruri dacă nu le-a trăit? Oare poate înțelege aşa ceva cineva care n-a fost acolo? Și cum să povesteşti? Cu ce față? Hai, răspunde-mi! Cu ce față poți să-ți aminteşti aşa ceva? Alții pot... sunt în stare... Eu nu. Mă apucă plânsul. Și astea toate trebuie să rămână. Trebuie transmise. Undeva în lume trebuie să se păstreze țipătul nostru. Bocetul nostru... Ziua Victoriei... o aştept în fiecare an şi mi-e frică de ea. Cu săptămâni înainte las rufele să se strângă şi spăl toată ziua. Simt nevoia să fiu ocupată. Iar când ne întâlnim între noi, nu ne ajung batistele. Asta sunt întâlnirile noastre, ale fostelor combatante. O mare de lacrimi. Nu-mi plac jucăriile militare, pentru copii. Tancuri, pistoale... Cine a inventat aşa ceva? Mi se zvârcoleşte sufletul... Niciodată nu le-am dăruit copiilor jucării care să amintească de război. Nici alor mei, nici altora. Nu mă lasă inima... Cineva ne-a adus o dată în casă un avion de război şi un pistol-mitralieră de plastic. Le-am aruncat imediat la gunoi. Nici n-am stat pe gânduri! Pentru că viața omului este aşa un dar... Un mare dar! Omul însuşi nu-i este stăpân. Știți cu ce gând am trăit, toți, pe front? Spuneam: «Ehei, băieți, numai să apucăm noi ziua Victoriei! După război, toți au să fie fericiți, iar viața – nemaipomenită! După câte au suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească



Războiul nu are chip de femeie

389

unul pe altul... Să nu le fie milă unul de altul. O să fie complet schimbați». Nu ne îndoiam de asta. Nici o clipă. Iubita mea dragă... Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăşi. Asta mi-e cel mai greu de înțeles... Și cine? Noi... Tot noi... La Stalingrad.... Târam în spinare doi răniți. Da, doi. Îl duceam ce-l duceam pe unul, apoi mă întorceam după celălalt. Și tot aşa. Îi duceam pe rând, pentru că amândoi aveau răni foarte grave, nu puteam să-i las, amândoi – cum să vă explic –, aveau răni deschise sub coapse şi pierdeau mult sânge. Conta fiecare minut. Și deodată, când m-am îndepărtat de câmpul de luptă, iar fumul ce plutea peste pământ s-a împuținat, descopăr că unul dintre cei doi era neamț. M-a cuprins groaza: ai noştri pier în luptă, iar eu salvez un neamț. M-am panicat... Acolo, în pâcla aceea, nu-mi dădusem seama, amândoi gemeau, strigau... Amândoi aveau uniformele arse, înnegrite. Erau la fel. Dar apoi mi-am dat seama: medalionul, ceasul, totul arăta altfel. Uniforma blestemată. „Ce naiba mă fac?“ mi-am zis. L-am mai dus o bucată de drum pe al nostru şi am căzut pe gânduri: „Să mă întorc după neamț ori să-l las în plata Domnului?“ Știam că, dacă-l părăsesc acolo, în câteva ceasuri moare. Sângera cumplit... M-am întors după el, târâş, şi am continuat să-i car pe rând... Asta la Stalingrad... Erau lupte înspăimântătoare. Cele mai cumplite... Drăguța mea dragă... Nu poate să existe o inimă pentru iubire şi alta, pentru ură. Omul are un singur suflet, şi eu întotdeauna mă gândeam cum să-mi salvez sufletul. După război, multă vreme m-am temut de cer, mă temeam şi să ridic capul spre cer. Mă temeam să văd pământul arat. Dar pe el umblau deja ciorile, fără grijă. Păsările au uitat repede războiul...“ 1978–2004

CUPRINS

Omul e mai mare decât războiul (Din jurnalul cărții)..................................................... 7 1978–1985............................................................ 7 După șaptesprezece ani 2002–2004..................... 25 Din textele tăiate de cenzură................................ 28 Din discuția cu cenzorul...................................... 30 Din discuția cu cenzorul...................................... 32 Din discuția cu cenzorul...................................... 35 Din textele pe care le-am eliminat eu însămi........ 35 „Nu vreau să-mi amintesc...“...................................... 42 „Mai creşteți, fetelor, sunteți prea crude...“................. 59 Despre jurăminte și rugăciuni.............................. 60 Despre mirosul fricii și un geamantan cu bomboane...................................................76 Despre viața de zi cu zi și despre existență.............96 „Numai eu m-am întors la mama...“......................... 113 „La noi în casă trăiesc două războaie...“.................... 136 „Receptorul telefonului nu trage...“.......................... 145

„Noi am primit medalii mici...“................................ 161 Despre păpuși și puști.........................................165 Despre moarte și uimirea în fața morții.............. 170 Despre cai și păsări............................................. 174 „N-am fost eu aceea...“............................................. 179 „Îi țin minte ochii până azi...“................................... 190 „Noi n-am tras cu puşca...“....................................... 209 Despre cizmulițe şi un sătuc blestemat............... 209 Despre săpunul special K şi despre carceră......... 217 Despre rulmenții topiți şi despre înjurăturile ruseşti......................................... 226 „Era nevoie de soldați... dar noi ne mai voiam frumoase...“.............................................. 236 Despre cizme bărbăteşti şi pălării de damă......... 237 Despre un discant de fată şi despre prejudecățile marinăreşti............................... 249 Despre muțenia groazei şi despre frumusețea născocirii.................................... 259 „Domnişoarelor! Comandantul unui pluton de genişti trăieşte numai două luni...“................. 262 „Să-l văd măcar o singură dată...“............................. 278 Despre o femeie zăbăucă şi trandafirii de mai.......................................................... 279 Despre ciudata tăcere din fața cerului şi despre un inel pierdut............................... 293 Despre singurătatea glonțului şi a omului.......... 302 „Cartoful fărâmițat de pe masă...“���������������������������� 306 Despre coşul cu mine şi despre o jucărie de pluş............................. 308 Despre mame şi tați........................................... 320 Despre o viață măruntă şi o idee măreață .......... 327

„Mamă, ce înseamnă tată?“�������������������������������������� 337 Despre baia copilului şi despre o mamă care seamănă cu un tată................................ 337 Despre Scufița Roşie şi despre bucuria de a întâlni în război o pisică........................ 347 Despre tăcerea celor care pot deja să vorbească... 355 „Și ea duce mâna la piept, deasupra inimii…“��������� 359 Despre ultimele zile ale războiului, când ți-e silă să ucizi..................................... 359 Despre o compunere cu greşeli copilăreşti şi despre comediile cinematografice.............. 368 Despre Patrie, Stalin şi stamba roşie................... 373 „Brusc, m-a cuprins o poftă grozavă de viață…“������ 380