08. Luceafarul de Mihai Eminescu (1)

10pentruBAC Profesor – Gabriel Braic

LUCEAFĂRUL de Mihai Eminescu

Prietene, bine ai venit la lecţia cu numărul 8!

1. Date despre autor şi operă Autorul (1850-1889) este considerat de criticii şi cititorii români deopotrivă ca fiind cea mai importantă voce poetică a României tuturor timpurilor. Un fapt important: el este ultimul mare romantic european, cu alte cuvinte el încheie linia autorilor romantici. Puţină lume ştie că Eminescu a fost şi un jurnalist profesionist, articolele sale din ziarul

Timpul, la care lucra împreună cu Slavici şi Caragiale, erau presărate cu analize lucide şi critici necruţătoare la adresa politicienilor vremii. Unii spun că de aici i se trage şi decesul. Dumnezeu ştie. 2. Încadrarea în specie, gen, curent cultural Poezia Luceafărul a fost publicată mai întâi la Viena, iar apoi în Convorbiri literare în anul 1883. Este un poem filosofic scris în perioada maturităţii literare a poetului. Este şi o alegorie filosofică în care apar secvenţe epice şi dramatice. Meditaţia filosofică este o specie a genului liric în care autorul emite reflecţii asupra lumii şi a existenţei umane. Poemul abordează problematica existenţei omului pe pământ, a nemuririi sufletului, originea şi scopul vieţii, esenţa binelui şi a frumosului în univers. Poemul aparţine romantismului prin tematica geniului, compoziţia planurilor terestru-cosmic şi utilizarea procedeului tipic romantic – antiteza. 3. Viziunea despre lume Viziunea despre lume a lui Eminescu este evidentă. Sentimentul iubirii, oricât de înălţător ar fi, nu poate fi împărtăşit de două fiinţe care aparţin unor sfere diferite. Emoţia experimentată de fiinţa comună, banală a iubitei nu se fundamentează asupra unui subiect anume. Ea se vrea a fi iubită. Contează mai puţin de către cine. În schimb universul omului superior, al geniului este rece, dar nemuritor. Eternizarea acestuia în istorie presupune renunţare la sine, presupune sacrificiu şi perseverenţă.

copyright ©2017 www.gabrielbraic.ro

4. Surse de inspiraţie şi geneza poemului Poemul are ca sursă de inspiraţie basmul popular Fata în grădina de aur cules din Oltenia de germanul Richard Kunisch. Subiectul acestuia este iubirea dintre o fată de împărat şi un zmeu. Ea îi cere zmeului să devină muritor. El pleacă spre Creator pentru a fi absovit de nemurire. Între timp fata fuge cu prinţul Florin în lume. Zmeul reacţionează sub imperiul mâniei şi prăvăleşte o stâncă asupra ei. Eminescu însuşi mărturiseşte: „Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte nici noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pamânt nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Eminescu se inspiră şi din mitul Zburătorului, din teologia creştină, din filosofia greacă, indiană şi cea a lui Schopenhauer. 5. Semnificaţia titlului Titlul provine de la latinescul „lucifer” care era numele popular al planetei Venus sau al altor stele strălucitoare. În plan conotativ el face referire la superioritatea omului de geniu care străluceşte nestingherit şi etern prin raţiune şi creaţie. La modul concret, posteritatea i-a atribuit lui Eminescu titlul de „Luceafăr al poeziei româneşti”. 6. Prezentarea temei şi a motivelor Tema generală este povestea imposibilă de iubire dintre două fiinţe aparţinând unor lumi diferite. Eminescu utilizează apoi motive tipic romantice: motivul oglinzii, al visului, al mării, al lunii, al castelului, al zborului cosmic. 7. Structură şi compoziţie Poemul cuprinde nouăzeci şi opt de catrene aranjate în patru tablouri pe două planuri: uman-terestru şi universal-cosmic. Primul tablou îmbină planul cosmic cu cel terestru. Poezia debutează cu o formulă specifică basmului: „A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată.” Urmează potretul fetei care, datorită comparaţiilor atribuite, se remarcă prin unicitate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.” Fata se îndrăgosteşte de Luceafăr. Întâlnirea celor doi are loc în spaţiul oniric, adică în vis, prin intermediul oglinzii: „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.” Fata îl invocă de două ori (şi ştim versul) „Cobori în jos, luceafăr blând”. Prima întrupare a luceafărului este una angelică: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale”. A doua este sub formă demonică: „Pe negre viţele-i de păr / copyright ©2017 www.gabrielbraic.ro

Coroana-i arde pare”. Luceafărul îi propune de fiecare dată să îl urmeze „tu să-mi fii mireasă.” Fata îl refuză tot de atâtea ori: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată.” Ea resimte diferenţele dintre ei „eu sunt vie, tu eşti mort” şi îi cere să devină muritor „Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine.” Fiinţa superioră este dispusă la sacrifiul suprem în numele iubirii: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Tabloul se încheie cu absenţa Luceafărului „din locul lui de sus” pentru „mai multe zile”. Al doilea tablou se concentrează asupra planului terestru. Aici, ochiul liric observă cuplul Cătălin-Cătălina. Ei aparţin aceleiaşi lumi. De aceea dragostea lor poate fi realizată. El este un paj la curte: „Băiat din flori şi de pripas / Dar îndrăzneţ cu ochii.” Aura de aventurier şi disponibilitatea sufletească de a-şi încerca norocul cu Cătălina o fac pe aceasta să îl asculte. El preia iniţiativa şi o învaţă pe fată jocul dragostei. Sfioasă, şi totuşi curioasă, ea „Mai nu vrea, mai se lasă.” În momentul în care îşi aminteşte de luceafăr devine melancolică. Realizează că, în ciuda iubirii pe care i-o poartă, nu va putea niciodată să trăiască alături de el pentru că „În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe.” Ultimele strofe îi aparţin lui Cătălin care o evaluează ca fiind o copilă cu fantezii nerealiste şi îi propune să fugă în lume pentru a „pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi.” Al treilea tablou este un pastel cosmic şi conţine călătoria intergalactică a luceafărului spre Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Imaginile artistice sunt impresionante: „Un cer de stele dedesupt, / Deasupră-i cer de stele - / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele.” Eminescu realizează o cosmogonie lirică. Naşterea universului este vizualizată de luceafăr astfel: „Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dentăi, / Cum izvorau lumine.” Dialogul cu Demiurgul este revelator. Sentinţa este strictă: „Moartea nu se poate.” În cel de-al patrulea tablou se îmbină din nou planul uman-terestru cu cel universal-comic. Luceafărul revenit în locul lui este martorul iubirii celor doi îndrăgostiţi. Idila lor este privită cu detaşare. Fata îl invocă din nou, dar Luceafărul „nu mai cade can trecut / în mări din tot înaltul.” Dispreţul lui este evident în versurile care exprimă importanţa prezenţei unui subiect al iubirii indiferent de identitatea acestuia: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?” Concluzia arată diferenţele fundamentale: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.” Astfel se încheie poemul.

copyright ©2017 www.gabrielbraic.ro

8. Elemente de prozodie, stilistică Din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de provenienţă latină, ceea ce denotă o puritate semnificativă a limbajului. Eminescu a formatat limba română. Noi vorbim astăzi limba lui. Avea dreptate Titu Maiorescu când spunea: „literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.” 9. Opinie personală În opinia noastră, poezia reprezintă idealul liric romantic prin construcţie şi tematică, Eminescu dăruind culturii naţionale un monument literar de neegalat până astăzi. 10. Concepte particulare Măşti lirice – sunt ipostaze ale eului liric, un fel de voci delegate ca să transmită ceea ce vrea să spună poetul. Sunt identificate trei: masca muritorului simbolizat de Cătălin şi Cătălina, masca geniului simbolizat de Luceafăr şi masca Demiurgului simbolizând perfecţiunea. Catren – strofă de patru versuri. (distih – strofă de două versuri, terţină – strofă de trei versuri). Licenţă poetică – greşeală intenţionată a poetului în scop artistic (ex. pleonasmul „Cobori în jos”). Cosmogonie – termenul provine de la cuvintele greceşti kosmos=univers şi gonos=origine sau naştere ceea ce înseamnă naşterea universului.

Sunt GABRIEL BRAIC şi te provoc: iubeşte limba română pentru că vei gândi româneşte toată viaţa! Ne vedem la lecţia următoare:

Plumb de George Bacovia.

copyright ©2017 www.gabrielbraic.ro