Adler Alfred - Înțelegerea Vieții. Introducere În Psihologia Individuală

Coperta: FABER STUDIO (S. Olteanu, A. Rădulescu, D. Dumbrăvician) Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepseşte penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

CAPITOLUL 1

Psihologia individuală – ştiinţa de a trăi Doar o ştiinţă care are legătură directă cu lumea, spunea marele filosof William James, este cu adevărat o ştiinţă. Putem spune, de asemenea, că, într-o ştiinţă având o legătură directă cu viaţa, teoria şi practica devin aproape inseparabile. O astfel de ştiinţă, tocmai pentru că se modelează după dinamica vieţii, devine o ştiinţă de a trăi. Aceste considerente sunt aplicabile, cu o forţă deosebită, ştiinţei psihologiei individuale. Psihologia individuală încearcă să vadă vieţile individuale ca pe un întreg şi priveşte fiecare reacţie în parte, fiecare acţiune şi impuls ca pe o expresie a atitudinii unui individ faţă de viaţă. O astfel de ştiinţă este, din necesitate, practică şi pragmatică, deoarece, cu ajutorul cunoaşterii, putem să ne schimbăm şi să ne corectăm atitudinile. Astfel, psihologia individuală nu numai că face predicţii asupra a ceea ce se va întâmpla, ci şi, la fel ca profetul Iona, prezice ceea ce s-ar putea întâmpla, tocmai ca să nu se întâmple.

Ştiinţa psihologiei individuale s-a dezvoltat dintr-un efort de a înţelege misterioasa putere creativă a vieţii – puterea exprimată în dorinţa de dezvoltare, de luptă şi realizare şi de compensare a înfrângerilor într-un anumit domeniu prin lupta pentru succes în altul. Această putere este teleologică – se exprimă pe sine în urmărirea unui scop, iar în această luptă toate însuşirile fizice şi psihologice cooperează. De aceea este absurd să studiezi fie starea fizică, fie pe cea mentală, fără să le raportezi la individul ca întreg. De exemplu, în psihologia judiciară acordăm deseori mai multă atenţie infracţiunii decât infractorului. Dar infractorul, nu infracţiunea, este cel care contează şi, oricât de mult am lua în considerare infracţiunea, nu-i vom înţelege niciodată natura dacă nu o vom vedea ca pe un episod din viaţa unui anumit individ. Lucrul cel mai important este să înţelegem contextul indivizilor implicaţi – scopul vieţii lor, cel care le direcţionează toate acţiunile şi impulsurile. Dacă putem înţelege acest scop, putem înţelege semnificaţia ascunsă în spatele fiecărui act separat – putem vedea aceste acte ca pe părţi ale unui întreg. Şi atunci când studiem părţile – cu condiţia să le studiem ca părţi ale unui întreg – obţinem o înţelegere mai bună a întregului.

Lupta pentru atingerea unui scop Interesul meu pentru psihologie s-a dezvoltat din practica medicală. Medicina mi-a oferit punctul de vedere teleologic, sau orientat către un anumit scop, necesar pentru înţelegerea manifestărilor psihologice. În corp, toate organele se străduiesc să se dezvolte spre anumite obiective: ele au forme precise, care trebuie atinse până la maturitate. Mai mult decât atât, în cazurile în care există defecte fizice, vom vedea mereu natura făcând eforturi speciale să depăşească deficienţa sau să compenseze prin dezvoltarea unui alt organ care să preia funcţiunile celui defect. Viaţa tinde întotdeauna către supravieţuire, iar forţa vitală nu cedează niciodată fără luptă în faţa obstacolelor externe.

Dezvoltările psihologice sunt similare cu cele organice. Fiecare psihic îşi formează o anumită concepţie despre un scop sau un ideal, un mijloc de a trece dincolo de starea prezentă şi de a depăşi deficienţele sau dificultăţile prezente prin formularea unei anumite intenţii sau a unui anumit obiectiv pentru viitor. Pe baza acestui obiectiv special, indivizii pot gândi şi se pot simţi deasupra dificultăţilor prezente, deoarece ei au în minte succesul viitor. Fără acest sentiment al unui obiectiv, activitatea individuală ar fi lipsită de sens. Toate dovezile indică faptul că fixarea obiectivului trebuie să se facă devreme în viaţă, în timpul perioadei formative a copilăriei. În această perioadă începe să se dezvolte un prototip sau model al personalităţii mature. Ne putem imagina cum are loc procesul. Copiii, fiind slabi, se simt inferiori şi se află uneori în situaţii pe care nu le pot suporta. Astfel, ei se luptă să se dezvolte şi fac asta într-o direcţie fixată de scopul pe care şi l-au formulat. Este dificil de spus cum s-a fixat acest scop, dar este evident că un astfel de scop există şi că domină fiecare acţiune a copilului. Într-adevăr, înţelegem puţine lucruri despre impuls, motivaţie, abilitate sau dizabilitate în copilăria timpurie. Până acum, nu s-a descoperit nicio cheie pentru înţelegerea lor, deoarece direcţia este stabilită definitiv doar după ce copiii şi-au fixat scopurile. Abia când vedem direcţia în care se îndreaptă o viaţă, putem ghici ce paşi se vor face în viitor. A avea un obiectiv este a aspira să fii ca Dumnezeu. Dar a fi ca Dumnezeu este bineînţeles obiectivul suprem, iar educatorii ar trebui să fie precauţi în încercarea de a se educa pe ei înşişi şi pe copiii lor ca să dorească să fie ca Dumnezeu. Copiii pun în loc un scop mai concret şi mai imediat, şi caută în jurul lor cea mai puternică persoană pentru a o transforma în modelul lor sau pentru întruparea scopului lor. Poate fi tatăl sau poate fi mama, sau oricare altă persoană. Când copiii concep un astfel de scop, ei încearcă să se poarte, să simtă şi să se îmbrace ca persoana pe care o percep ca fiind puternică şi să preia toate trăsăturile care sunt în concordanţă cu scopurile lor. Mai târziu, idealul de atins

poate fi reprezentat de un doctor sau profesor, pentru că profesorul poate pedepsi copilul şi astfel el impune respect ca o persoană puternică, iar obiectivul de a fi doctor este realizat în jurul dorinţei de a fi asemenea lui Dumnezeu, stăpân peste viaţă şi moarte. Aici scopul este constructiv, pentru că poate fi realizat prin servicii aduse societăţii.

Modalităţi de a vedea lumea Atunci când prototipul – acea personalitate timpurie întrupând un scop – s-a format, individul se orientează spre o anumită direcţie. Acest lucru ne facilitează predicţia a ceea ce se va întâmpla mai târziu în viaţă. De acum înainte, este posibil ca apercepţiile individului să intre în tiparele pe care acesta şi le-a stabilit singur. Copiii vor percepe situaţiile în conformitate cu schemele personale de apercepţie – adică vor vedea lumea prin prejudecata propriilor scopuri şi interese. Pe la vârsta de 4—5 ani, prototipul este deja construit şi, astfel, pentru al înţelege, trebuie să căutăm impresiile care au acţionat asupra copilului înaintea sau în timpul acestei perioade. Aceste impresii pot fi foarte variate, mult mai variate decât ne închipuim din punctul de vedere al unui adult. S-a descoperit că acei copii cu defecte fizice îşi conectează toate experienţele cu funcţionarea organului defect. De exemplu, copiii cu tulburări la nivelul stomacului manifestă un interes anormal faţă de mâncat, în timp ce aceia cu deficienţe de vedere sunt mai preocupaţi de lucrurile vizibile. Această preocupare este de fapt menţinerea schemei personale de apercepţie care, aşa cum am spus, caracterizează pe fiecare. De aceea, putem sugera că, pentru a afla care este interesul unui copil, trebuie să aflăm care organ funcţionează defectuos, dar lucrurile nu sunt atât de simple. Copiii nu experimentează neapărat handicapuri sau deficienţe fizice în felul în care le vede un observator exterior, ci ei vor avea propriile experienţe legate de ele, care vor fi modificate de către propria schemă aperceptivă. De aceea, în timp ce faptul că inferioritatea

unui anumit organ contează în schema aperceptivă, observaţia exterioară nu oferă neapărat cheia schemei aperceptive. Copilul vede totul într-o schemă a relativităţii, care este inevitabilă – niciunul dintre noi nu este binecuvântat cu o cunoaştere a adevărului absolut. Cu toţii facem greşeli, dar ceea ce este important este că putem să le corectăm. Această corecţie este mai uşoară atunci când personalitatea este în formare. Iar dacă nu corectăm erorile în acel moment, o putem face mai târziu, reamintindu-ne situaţia în care acestea au apărut. Astfel, dacă suntem confruntaţi cu sarcina de a trata un pacient nevrotic, problema noastră este să descoperim nu erorile obişnuite, pe care le-a făcut în viaţa ulterioară, ci erorile fundamentale făcute timpuriu, pe vremea când îşi formula prototipul. Dacă descoperim aceste erori, este posibil să le corectăm prin tratamentul potrivit. De aceea, psihologia individuală nu accentuează moştenirea genetică. Important nu este ceea ce a moştenit cineva, ci ceea ce face o persoană cu această moştenire în primii săi ani – adică prototipul pe care l-a construit în copilărie. Ereditatea este, desigur, responsabilă pentru defectele fizice moştenite, dar sarcina noastră în acest caz este pur şi simplu să tratăm problema specifică şi să înlăturăm pe cât se poate dezavantajul copilului. Copiii cu dizabilităţi fizice se găsesc într-o situaţie dificilă şi dovedesc simptome marcante ale unui sentiment exagerat de inferioritate. La momentul formării prototipului, ei sunt deja mai interesaţi de ei înşişi decât de alţii şi au tendinţa de a fi astfel şi mai târziu în viaţă. Inferioritatea organică este departe de a fi singura cauză a erorilor din prototip: şi alte situaţii pot cauza aceleaşi erori – de exemplu, faptul de a fi un copil răsfăţat sau nedorit. Aceste situaţii vor fi discutate mai departe în carte. Astfel de copii cresc handicapaţi, în sensul în care se tem constant de atacuri şi nu reuşesc niciodată să înveţe independenţa.

Influenţele parentale

Următoarea noastră sarcină este să găsim dificultăţile cu care se confruntă indivizii pe parcursul dezvoltării lor. În cazul copiilor răsfăţaţi, nici societatea, nici familiile lor nu pot continua la infinit să-i cocoloşească, aşa că aceşti copii se confruntă foarte repede cu problemele vieţii. La şcoală se află într-o nouă instituţie socială, cu o nouă problemă socială. Ei nu doresc să colaboreze sau să se joace cu ceilalţi, deoarece nu au fost pregătiţi pentru viaţa în colectivitate din şcoală. De fapt, experienţele lor din stadiul prototipului i-au făcut să se teamă de astfel de situaţii şi îi fac mereu să caute mai mult răsfăţ. Trăsăturile unor astfel de indivizi nu sunt moştenite, deoarece putem deduce din ele natura prototipurilor şi scopurilor lor. Întrucât ei au trăsăturile speciale care i-au condus spre scopurile lor speciale, nu este posibil ca ei să aibă trăsături care să tindă într-o altă direcţie. Una dintre influenţele cele mai comune asupra minţii unui copil este refularea provocată de pedeapsa sau abuzul unui tată sau al unei mame. Aceasta face ca un copil să lupte pentru eliberare, ceea ce deseori este exprimat printr-o atitudine de excludere psihologică. Astfel, aflăm că unele fete cu taţi veşnic irascibili evită toţi bărbaţii, deoarece cred că sunt la fel de arţăgoşi. Sau băieţii care au suferit din cauza unor mame severe pot exclude femeile din viaţa lor. Această excludere poate fi, desigur, exprimată diferit: de exemplu, un copil se poate pur şi simplu ruşina în prezenţa femeilor, altul poate deveni homosexual. Astfel de procese nu sunt moştenite, ci iau naştere în mediul în care se dezvoltă copilul în primii ani. Erorile timpurii ale copiilor costă scump, dar, în ciuda acestui fapt, ei primesc puţine îndrumări. Părinţii nu ştiu sau nu vor să le împărtăşească copiilor rezultatele propriilor experienţe şi, astfel, copiii trebuie să îşi urmeze propria cale. Şi, pentru că tot suntem la acest subiect, niciodată nu se accentuează prea mult faptul că nu se câştigă nimic prin pedepsirea, admonestarea sau cicălirea copilului. Nu se realizează nimic până când atât copilul, cât şi adultul nu sunt

lămuriţi despre ceea ce nu este în regulă şi ceea ce ar trebui făcut pentru a îndrepta lucrurile. Când copiii nu înţeleg, ei devin prefăcuţi şi timizi. Mai mult decât atât, prototipurile lor nu pot fi schimbate prin pedeapsă sau predici. Ele nu pot fi schimbate nici prin simpla experienţă a vieţii, deoarece experienţa de viaţă este întotdeauna percepută în conformitate cu o schemă personală de apercepţie. Doar când avem acces la structurile de bază ale personalităţii putem face vreo schimbare.

Ordinea la naştere Este important de observat faptul că nu există doi copii, chiar şi născuţi în aceeaşi familie, care să crească în aceleaşi condiţii. Chiar şi în aceeaşi familie, atmosfera din jurul fiecărui copil este unică. Primii născuţi sunt iniţial singuri şi astfel centrul atenţiei. Odată cu naşterea celui de-al doilea copil, copiii mai mari sunt detronaţi, iar această schimbare de situaţie nu le place deloc; au fost odată atotputernici şi acum nu mai sunt. Acest sentiment al tragediei intră în formarea prototipurilor lor şi va ieşi din nou la suprafaţă în trăsăturile lor ca adult. Studiile de caz dovedesc faptul că aproape întotdeauna aceşti copii suferă o cădere în viaţa adultă. Un alt factor poate fi reprezentat de tratamentele diferite aplicate băieţilor şi fetelor pe parcursul educaţiei lor. Deseori, băieţii sunt supraevaluaţi, iar fetele sunt privite ca şi când ar fi improbabil să realizeze ceva. Fetele tratate astfel vor creşte mereu ezitante şi îndoinduse de ele însele. Ele vor rămâne toată viaţa cu impresia că doar bărbaţii sunt în stare să realizeze ceva demn de laudă. Şi poziţia celui de-al doilea copil este caracteristică şi individuală. Aceştia sunt într-o cu totul altă poziţie decât primii născuţi, deoarece pentru ei a existat întotdeauna altcineva care a dat tonul. Deseori ei preiau această sarcină şi, dacă vom căuta cauza, vom afla că primii născuţi au fost bulversaţi de competiţie şi că această reacţie le-a afectat dezvoltarea. Copiii mai mari devin speriaţi de competiţie şi nu se mai descurcă aşa de bine. Ei scad din ce în ce mai mult în ochii părinţilor lor,

care încep să îl aprecieze din ce în ce mai mult pe mezin. Pe de altă parte, mezinii au întotdeauna pe cineva care impune ritmul şi sunt mereu într-o competiţie. Toate trăsăturile lor vor reflecta această poziţie specifică în familie. Ei au tendinţa să fie rebeli şi să nu recunoască puterea sau autoritatea. Istoria sau legenda evocă numeroase exemple de mezini puternici. Povestea biblică a lui Iosif este unul dintre aceste exemple: el dorea să se impună în faţa tuturor celorlalţi. Faptul că un frate mai mic s-a născut în familie, mulţi ani după plecarea lui de acasă, un frate pe care nu îl cunoştea, în mod evident nu a alterat situaţia; poziţia lui a rămas cea a mezinului. Găsim acelaşi lucru în multe basme, unde copilul cel mai mic joacă rolul liderului. Aceste trăsături îşi au originea în copilăria timpurie şi nu pot fi schimbate decât odată cu obţinerea unei înţelegeri mai profunde. Pentru a ajuta oamenii, trebuie să îi faci să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea copilărie timpurie. Ei trebuie să priceapă că prototipul pe care l-au dezvoltat are o influenţă dăunătoare asupra vieţilor lor.

Explorarea amintirilor din copilărie Un instrument valoros în înţelegerea prototipului şi, de aici, a naturii individului este studiul amintirilor din copilărie. Întreaga noastră cunoaştere şi toate observaţiile converg către faptul că amintirile noastre constituie un factor important al prototipului personal. Un exemplu va clarifica această afirmaţie. Să luăm în considerare copiii cu o problemă fizică: să spunem cu un stomac bolnav. Cele mai timpurii amintiri se referă probabil, într-un anumit fel, la mâncare. Sau copiii care au avut probleme pentru că sunt stângaci: faptul de a fi stângaci le afectează şi punctul de vedere. O anumită persoană îţi poate povesti despre mama ei care a răsfăţat-o sau despre naşterea unui frate mai mic. Un bărbat îţi poate spune cum a fost bătut, dacă a avut un tată agresiv sau cum a fost ridiculizat sau şicanat la şcoală. Toate aceste indicaţii sunt foarte valoroase, cu condiţia să învăţăm arta de a le citi semnificaţia.

Arta înţelegerii amintirilor din copilărie implică un grad foarte ridicat de empatie, abilitatea de a te identifica cu copiii în situaţiile copilăriei lor. Prin această empatie putem înţelege semnificaţia, unică în viaţa unui copil, a sosirii unui frate mai mic în familie sau impresia lăsată în mintea unui copil de abuzurile unui tată veşnic irascibil.

Logica particulară Dacă privim o familie cu copii prost crescuţi, vom vedea că, deşi par a fi inteligenţi (în sensul că, dacă le pui o întrebare, îţi vor răspunde corect), aceştia au un puternic sentiment de inferioritate. Inteligenţa, desigur, nu înseamnă în mod necesar şi bun-simţ. Copiii pot avea o atitudine mentală total personală – am putea-o numi particulară –, de felul aceleia pe care o poţi găsi printre nevrotici. Într-o nevroză compulsivă, de exemplu, pacienţii realizează futilitatea comportamentului lor compulsiv, dar nu pot să îl oprească. Înţelegerea particulară şi un limbaj particular sunt, de asemenea, trăsăturile bolnavului psihic, care nu vorbeşte niciodată limba bunului-simţ, punctul culminant al interesului social. Dacă punem în opoziţie judecata bunului-simţ şi logica particulară, vom afla că judecata bunului-simţ este de obicei mai aproape de adevăr. Folosim bunul-simţ pentru a distinge între bine şi rău şi, în timp ce deseori facem greşeli într-o situaţie complicată, greşelile tind să se corecteze singure. Dar cei care îşi văd întotdeauna numai propriul interes nu pot distinge aşa de uşor ca alţii între ce este corect şi greşit. De fapt, ei îşi trădează deseori această incapacitate, din moment ce acţiunile lor sunt transparente observatorului. Să luăm în considerare modul în care se produc infracţiunile. Dacă cercetăm inteligenţa, înţelegerea şi mobilurile infractorilor, vom vedea că ei îşi privesc mereu infracţiunile ca fiind totodată inteligente şi eroice. Ei cred că au îndeplinit un scop de superioritate – şi anume că au fost mai isteţi decât poliţia şi că sunt în stare să îi învingă pe ceilalţi. Astfel, în mintea lor ei sunt eroi şi nu văd că acţiunile lor indică ceva diferit,

ceva foarte departe de eroism. Lipsa lor de interes social, ceea ce face toate activităţile lor dăunătoare sau inutile social, este legată de o lipsă de curaj, de laşitate, dar ei nu ştiu asta. Cei care se întorc spre partea inutilă a vieţii deseori se tem de eşec, întuneric şi izolare; ei doresc să fie cu ceilalţi. Aceasta este laşitate şi trebuie etichetată ca atare. Într-adevăr, cea mai bună cale de a opri infracţiunile este de a convinge pe toată lumea că infracţiunea nu este altceva decât o expresie a laşităţii. Este bine cunoscut faptul că unii infractori, când se apropie de vârsta de 30 sau 40 de ani, îşi schimbă opţiunile; îşi iau o slujbă, se căsătoresc şi devin buni cetăţeni. De ce? Să ne uităm la spărgători. Cum poate concura un spărgător de 42 de ani cu unul de 20 de ani? Ultimii sunt mai rapizi şi mai puternici. Mai mult, la 30 sau 40 de ani, infractorii sunt forţaţi să trăiască altfel decât trăiseră înainte, astfel încât, deoarece acest mod de viaţă nu le mai procură lucrurile de care au nevoie, infracţiunile nu mai merită efortul şi li se pare mai convenabil să se retragă. Alt factor pe care trebuie să îl reţinem în legătură cu infractorii este faptul că, dacă facem pedepsele mai severe, departe de a-i speria pe infractori, le întărim credinţa că sunt eroi. Nu trebuie să uităm că infractorii trăiesc într-o lume egocentrică, o lume în care nu vom găsi niciodată adevăratul curaj, încrederea în sine, sentimentul de comunitate sau înţelegerea valorilor comune. Nevroticii rareori înfiinţează un club, iar acest lucru ar fi o performanţă imposibilă pentru persoanele care suferă de agorafobie sau alienaţii delincvenţi. Copiii-problemă îşi fac prieteni foarte rar – un fapt pentru care nu se oferă prea des un motiv. Există totuşi un motiv: îşi fac rareori prieteni deoarece viaţa lor timpurie a luat o direcţie egocentrică. Prototipurile lor au fost orientate spre scopuri false şi un sistem particular al logicii, astfel încât ei au urmat o direcţie care ducea spre partea negativă a vieţii.

Importanţa interesului social Conceptul de interes social sau sentiment social este unul vital. Este cea mai importantă parte din educaţia noastră şi din tratamentul nostru. Doar

cei care sunt curajoşi, au încredere în sine şi se simt la ei acasă în această lume pot beneficia atât de pe urma problemelor, cât şi a avantajelor vieţii. Aceştia nu se tem niciodată. Ei ştiu că vor exista mereu dificultăţi în viaţă, dar ştiu, de asemenea, că le pot învinge. Sunt pregătiţi pentru toate problemele vieţii, care sunt invariabil de natură socială. Cele trei tipuri de copii menţionate dezvoltă un prototip cu un grad redus de interes social. Copiii nu au atitudinea mentală necesară pentru soluţionarea dificultăţilor vieţii. Simţindu-se învinşi, dezvoltă o atitudine greşită faţă de problemele vieţii. Sarcina noastră, în tratarea unor astfel de pacienţi, este să încurajăm ceea ce eu numesc comportamentul social „util şi o atitudine pozitivă, „utilă, faţă de viaţă şi societate. Lipsa de interes social tinde să orienteze oamenii către partea negativă sau „inutilă" a vieţii. Indivizii cărora le lipseşte în mod esenţial interesul social pot deveni delincvenţi, infractori, alcoolici sau bolnavi mental. Problema noastră, în cazul lor, este să găsim un mijloc de a-i influenţa să adopte tipare comportamentale utile şi constructive şi de a-i determina să se intereseze de alţii. De aceea, am putea spune că aşa-numita psihologie individuală a noastră este de fapt o psihologie socială.

Sentimente şi emoţii Următorul pas în ştiinţa de a trăi îl constituie studierea sentimentelor. Adoptarea unui scop nu numai că afectează trăsăturile individuale, mişcările şi expresiile fizice, ci şi domină viaţa sentimentelor. Este remarcabil faptul că indivizii încearcă mereu să-şi justifice atitudinile apelând la sentimentele lor. Astfel, dacă indivizii se străduiesc să lucreze bine, vom găsi această idee fiind exagerată şi jucând un rol dominant în întreaga lor viaţă emoţională. Sentimentele indivizilor sunt întotdeauna în acord cu punctul lor de vedere asupra îndatoririlor proprii: sentimentele le întăresc presupunerile. Facem întotdeauna ceea ce oricum am face, iar sentimentele pur şi simplu ne însoţesc acţiunile. Putem vedea clar acest lucru în vise, al căror studiu este probabil una dintre cele mai mari realizări ale psihologiei individuale. Fiecare vis are

un obiectiv, deşi acest lucru nu a fost niciodată limpede înţeles înainte. Obiectivul unui vis, în general, este crearea unui anumit sentiment sau unei anumite emoţii, care în schimb promovează obiectul visului. Visăm în felul în care am dori să ne comportăm. Visele sunt o repetiţie emoţională a planurilor şi atitudinilor pentru comportamentul din starea de veghe – totuşi, o repetiţie pentru o reprezentaţie care este posibil să nu aibă loc niciodată. În acest sens, visele sunt amăgitoare – imaginaţia emoţională ne dă fiorul acţiunii fără acţiune. Această caracteristică se găseşte şi în viaţa noastră vigilă. Avem întotdeauna o înclinaţie puternică spre a ne dezamăgi emoţional – vrem mereu să ne convingem pe noi înşine să mergem pe calea dictată de propriile prototipuri, aşa cum s-au format ele în copilăria timpurie.

Abordarea generală Aceasta rezumă abordarea psihologiei individuale, o ştiinţă care a făcut o lungă călătorie într-o direcţie nouă. Sunt multe direcţii în psihologie şi psihiatrie, şi niciun psiholog nu crede că ceilalţi au dreptate. Poate că nici cititorii nu ar trebui să se bazeze pe părere şi încredere; să îi lăsăm să studieze şi să compare. CAPITOLUL 2 Complexul de inferioritate

Conştient şi inconştient Utilizarea termenilor „conştient şi „inconştient pentru a desemna entităţi distincte este considerată incorectă în psihologia individuală. Psihicul conştient şi cel inconştient lucrează împreună în aceeaşi direcţie şi nu sunt în opoziţie sau în conflict, aşa cum se crede atât de des. Mai mult, nu există o linie definită de demarcaţie între ele. Ceea ce este important este să descoperim scopul eforturilor lor comune. Este imposibil de hotărât ce este conştient şi ce nu este, până când nu a fost înţeles întregul

context. Acest lucru se dezvăluie în prototip, acel tipar de viaţă pe care lam analizat în capitolul anterior. Un studiu de caz ne va servi pentru a ilustra legătura intimă dintre viaţa conştientă şi cea inconştientă. Un bărbat căsătorit, în vârstă de 40 de ani, suferea de o dorinţă constantă de a sări pe fereastră. S-a luptat mereu cu această dorinţă, iar în afară de această problemă era destul de sănătos. Avea prieteni, o slujbă bună şi o căsnicie fericită. Cazul său este inexplicabil, dacă nu îl privim în termenii unei colaborări între conştient şi inconştient. Conştient, el avea sentimentul că trebuie să se arunce pe fereastră. Cu toate acestea, îşi continua viaţa şi, în fapt, nu încercase niciodată să sară pe fereastră. Motivul acestui fenomen era că exista o altă parte a vieţii sale, o parte în care lupta împotriva dorinţei de a se sinucide juca un rol important. În urma colaborării dintre partea conştientă a fiinţei lui şi inconştient, el a ieşit victorios. De fapt, în termenii „stilului lui de viaţă" – pentru a utiliza un termen pe care îl vom discuta în detaliu într-un capitol ulterior – era un cuceritor care atinsese obiectivul superiorităţii. Cititorul ar putea întreba: Cum putea acest om să se simtă superior odată ce avea această dorinţă conştientă de a se sinucide? Răspunsul este că în el se afla ceva care ducea o luptă împotriva tendinţei lui suicidare. Succesul lui în această bătălie era cel care îl făcea să fie un cuceritor şi o fiinţă superioară. Unui observator obiectiv îi este clar că această luptă pentru superioritate era condiţionată de propria lui slăbiciune, aşa cum este foarte des cazul persoanelor care se simt inferioare într-un fel sau altul. Dar lucrul important este că, în propria lui bătălie particulară, lupta pentru superioritate, lupta pentru a trăi şi a cuceri, a ieşit învingătoare în faţa sentimentului de inferioritate şi dorinţei de a muri – şi aceasta în ciuda faptului că ultima era exprimată în viaţa conştientă, iar prima, în viaţa inconştientă. Să vedem dacă dezvoltarea prototipului acestui bărbat sprijină teoria noastră; să îi analizăm amintirile din copilărie. Aflăm că, la o vârstă

fragedă, nu îi plăcea şcoala. Îi era frică de alţi băieţi şi voia să fugă de ei. Cu toate acestea, şi-a adunat toate puterile ca să rămână şi să îi înfrunte. Aici putem percepe deja un efort de a-şi învinge propria slăbiciune – şi-a înfruntat problema şi a învins-o. Dacă analizăm caracterul pacientului nostru, vedem că singurul lui scop în viaţă a fost să îşi înfrângă frica şi anxietatea. În acest sens, ideile conştiente au cooperat cu cele inconştiente, pentru a forma un întreg unitar. Acum, cineva care nu vede fiinţa umană ca pe o unitate îl poate privi pe acest pacient doar ca pe o persoană ambiţioasă care dorea să se lupte şi să se bată, dar care era, în fond, un laş. Totuşi acesta ar fi un punct de vedere deplasat, deoarece nu ar lua în considerare toate faptele cazului şi nu le-ar interpreta ţinând cont de unitatea fundamentală a vieţii omului. Întreaga noastră psihologie şi toate încercările noastre de a înţelege indivizii sunt futile şi lipsite de sens dacă nu recunoaştem că fiinţa umană este o unitate. Dacă presupunem existenţa, în fiecare persoană, a două aspecte fără nicio legătură între ele, este imposibil să vedem viaţa ca pe o entitate coerentă.

Relaţiile noastre sociale Pe lângă considerarea vieţii individului ca unitate, trebuie să întreprindem şi o examinare a ei în contextul relaţiilor ei sociale. La naştere, oamenii sunt slabi, iar această slăbiciune face necesar ca alţii să se îngrijească de ei. Tiparul vieţilor copiilor nu poate fi înţeles fără să ne raportăm la persoanele care au grijă de ei şi care le compensează slăbiciunile. Copiii au cu mama şi familia relaţii combinate, care nu ar putea fi niciodată înţelese dacă ne limităm, în analizarea copiilor, la considerarea acestora drept entităţi separate. Individualitatea copiilor este compusă din ceva mai mult decât individualitatea lor fizică; ea implică o întreagă reţea de relaţii sociale. Ceea ce este aplicabil copiilor ni se aplică, într-o anumită măsură, nouă, tuturor. Slăbiciunea care face necesară viaţa copiilor într-un grup familial este similară cu slăbiciunea care îi face pe oameni să trăiască în

comunităţi. Oricine are momente când se simte inadecvat în anumite situaţii. Ne simţim copleşiţi de dificultăţile vieţii şi incapabili să le facem faţă singuri. De aceea, una dintre cele mai puternice tendinţe ale oamenilor a fost aceea de a forma grupuri pentru a trăi ca membri ai unei comunităţi, şi nu ca indivizi izolaţi. Această viaţă socială ne-a fost, fără îndoială, de mare ajutor în depăşirea sentimentelor de inadecvare şi inferioritate. Şi la animale speciile mai slabe trăiesc întotdeauna în grupuri, astfel încât forţa lor combinată să le poată ajuta să îşi realizeze necesităţile individuale. Astfel, o turmă de bivoli se poate apăra de lupi, în timp ce unui singur bivol îi este imposibil. Pe de altă parte, gorilele, leii şi tigrii pot trăi în izolare deoarece natura le-a dat mijloacele de a se apăra singuri. O fiinţă umană nu are puterea lor, ghearele sau dinţii lor, şi deci nu poate trăi singură; de aceea, începutul vieţii sociale rezidă în slăbiciunea individului. Din această cauză, nu ne putem aştepta ca abilităţile tuturor fiinţelor umane să fie egale. Dar o societate care este organizată corespunzător va sprijini diversele abilităţi ale indivizilor care o compun. Acesta este un punct de vedere important, deoarece altfel am ajunge să presupunem că indivizii trebuie judecaţi doar în funcţie de abilităţile lor înnăscute. De fapt, indivizii care ar putea avea deficienţe în anumite zone ale capacităţilor dacă ar trăi izolat ar putea să-şi compenseze foarte bine lipsurile într-o societate bine organizată, care îi încurajează să contribuie cu iscusinţele lor personale. Să presupunem că insuficienţele noastre individuale sunt moştenite. Dacă este aşa, scopul psihologiei devine ajutarea oamenilor să trăiască bine unii cu alţii, pentru a diminua efectul impedimentelor naturale. Istoria progresului social este istoria felului în care oamenii au cooperat în vederea depăşirii deficienţelor şi problemelor lor.

Limbaj şi comunicare

Toată lumea realizează că limbajul este o invenţie socială, dar puţini oameni realizează că deficienţele individuale au fost autorii acestei invenţii. Totuşi acest adevăr este ilustrat în comportamentul timpuriu al copiilor. Atunci când dorinţele nu le sunt satisfăcute, ei vor să atragă atenţia şi încearcă să facă asta printr-un fel de limbaj. Dacă bebeluşii nu ar avea nevoie să atragă atenţia, ei nu ar mai încerca deloc să vorbească. În primele câteva luni de viaţă, mama îi furnizează copilului tot ce îi trebuie acestuia, înainte de dezvoltarea vorbirii. Sunt înregistrate cazuri de copii care nu au vorbit până la vârsta de 6 ani, pentru că nu a fost niciodată necesar s-o facă. Acelaşi lucru este ilustrat şi de cazul unui copil cu părinţi surdo-muţi. Când cădea şi se lovea, acesta plângea, dar plângea fără zgomot. Ştia că zgomotul ar fi inutil, deoarece părinţii nu îl puteau auzi. De aceea, el mima aparenţa plânsului pentru a atrage atenţia părinţilor, dar în tăcere. Vedem, de aceea, că trebuie să considerăm în permanenţă întregul context social al faptelor pe care le studiem. Trebuie să privim mediul social pentru a înţelege „scopul de superioritate" pe care şi-l alege fiecare individ şi problema socială a fiecăruia. De aceea, psihologia socială examinează toate problemele pe fundalul în care ele se manifestă. Mulţi oameni au dificultăţi în a se adapta la societate, pentru că li se pare imposibil să intre într-un contact normal cu ceilalţi prin intermediul limbajului. Persoanele cu impedimente de exprimare sunt un exemplu. Dacă examinăm persoanele cu această problemă, vom vedea că ele nu au fost bine adaptate social încă din copilărie; rareori au vrut să participe la activităţi sau să aibă prieteni ori tovarăşi. Dezvoltarea limbajului are nevoie de asocierea cu alţii, dar, din moment ce ei nu doreau să se asocieze, problemele lor de exprimare au continuat. Există cu adevărat două impulsuri în oamenii cu probleme de exprimare – unul care îi face să vrea să se asocieze cu alţii şi unul care îi face să caute izolarea. Mulţi adulţi care nu trăiesc o viaţă în care contactul

social joacă un rol important nu pot să vorbească în public şi au o tendinţă spre trac. Aceasta pentru că îşi privesc auditorii ca pe nişte inamici. Ei au un sentiment de inferioritate atunci când sunt confruntaţi cu o asistenţă aparent ostilă şi dominatoare. Doar când oamenii au încredere în ei înşişi şi în auditoriul lor pot vorbi bine şi numai atunci pot scăpa de trac.

Învăţarea socială Astfel, sentimentul de inferioritate şi învăţarea socială sunt strâns legate. Sentimentul de inferioritate ia naştere din inadecvare socială, în timp ce învăţarea socială este metoda de bază prin care noi toţi ne putem învinge sentimentele de inferioritate. Există şi o legătură directă între învăţarea socială şi bunul-simţ. Când vorbim despre bun-simţ, avem în minte inteligenţa unui întreg grup social. Pe de altă parte, aşa cum am menţionat în capitolul anterior, oamenii care au un limbaj particular şi o înţelegere particulară demonstrează că ceilalţi oameni, instituţiile sociale şi normele sociale nu îi atrag prea mult. Şi totuşi, în aceste lucruri se află drumul spre salvarea lor. În activitatea cu aceşti oameni, sarcina noastră este de a le face viaţa în comunitate atrăgătoare. Nevroticii se simt mereu justificaţi dacă arată bunăvoinţă, dar este nevoie de mai mult decât bunăvoinţă. Trebuie să îi învăţăm că pentru societate contează ceea ce ei realizează de fapt, ceea ce dau până la urmă. În timp ce sentimentul de inferioritate şi lupta pentru superioritate sunt universale, ar fi o greşeală să privim acest lucru ca pe o indicaţie că toţi oamenii sunt egali. Există diferenţe de forţă fizică, de sănătate, de circumstanţe exterioare. Din acest motiv, indivizii fac greşeli diferite în condiţii aparent similare. Dacă examinăm copiii, vedem că pentru ei nu există doar o singură modalitate corectă de a reacţiona la circumstanţe. Reacţionează fiecare în modul lui individual. Se luptă pentru un stil de

viaţă mai bun, dar se luptă în felul lor propriu, făcând propriile greşeli şi folosind propriile lor aproximări ale succesului.

Depăşirea limitărilor Să analizăm unele dintre variaţiile şi trăsăturile specifice pe care le pot dovedi indivizii. Să luăm, de exemplu, copiii stângaci. Există copii care pot să nu afle niciodată că sunt stângaci, deoarece au fost foarte intens antrenaţi să utilizeze mâna dreaptă. La început, ei sunt neîndemânatici cu mâna dreaptă, şi de aceea sunt certaţi şi criticaţi. Copiii stângaci pot fi recunoscuţi de mici pentru că mâna stângă se mişcă mai mult decât dreapta. Mai târziu, în viaţă, ei se pot simţi împovăraţi de dezvoltarea insuficientă a abilităţilor mâinii drepte şi, în efortul de a depăşi această problemă, manifestă deseori un mai mare interes spre activităţile de desen, scriere etc. Acesta este de multe ori un mare avantaj în dezvoltarea talentului şi abilităţilor artistice latente, iar copiii în această situaţie sunt adesea ambiţioşi şi se luptă să îşi depăşească limitările. Uneori totuşi, dacă lupta este serioasă, ei pot deveni invidioşi pe alţii şi astfel pot manifesta un sentiment şi mai mare de inferioritate. Prin această luptă constantă, copiii se pot transforma în adulţi combativi, luptând mereu, cu ideea fixă că ei nu au voie să fie neîndemânatici şi stânjeniţi. Copiii se luptă, fac greşeli şi se dezvoltă în feluri diferite, în funcţie de prototipurile pe care şi le-au format în primii patru sau cinci ani de viaţă. Fiecare dintre ei va avea un scop diferit. Unii vor vrea să devină pictori, în timp ce alţii vor dori să fugă din această lume în care nu se simt confortabil. Este posibil ca noi să cunoaştem modalitatea prin care ei îşi pot depăşi slăbiciunile, dar ei nu o cunosc şi, mult prea des, lucrurile nu le sunt explicate corect. Mulţi copii au ochi, urechi, plămâni sau stomacuri imperfecte şi observăm că interesul lor este stimulat în direcţia imperfecţiunii. Un astfel de exemplu interesant este reprezentat de cazul unui bărbat care suferea de crize de astm doar când sosea acasă seara de la serviciu. Avea

45 de ani, era căsătorit şi avea o slujbă bună. A fost întrebat de ce crizele se manifestau întotdeauna după ce venea acasă de la serviciu. El a explicat: „Vedeţi, soţia mea este foarte materialistă, în timp ce eu sunt idealist, aşa că nu ne înţelegem întotdeauna. Când ajung acasă, aş vrea să mă odihnesc, să mă simt bine şi să mă liniştesc, dar soţia mea vrea să iasă, aşa că se plânge că trebuie să stea în casă. Atunci mă enervez şi încep să mă sufoc." De ce se sufocă acest bărbat? De ce nu vomită, de exemplu? Adevărul este că el pur şi simplu îşi respectă prototipul. Se pare că, fiind copil, a trebuit să fie bandajat strâns din cauza anumitor afecţiuni, iar această strânsoare îi afecta respiraţia şi îl făcea să se simtă foarte inconfortabil. Totuşi, avea o doică, iar aceasta îl iubea şi îi era alături, consolându-l. Tot interesul ei era orientat către el, mai curând decât spre ea însăşi. În consecinţă, ea i-a dat impresia că va fi întotdeauna înveselit şi consolat de cineva. Când copilul avea patru ani, doica a plecat la o nuntă, iar el a însoţit-o la gară, plângând foarte amar. După plecarea doicii, copilul i-a spus mamei: „Mi-am pierdut interesul pentru lume, acum, că doica a plecat." De aceea, îl vedem la maturitate exact aşa cum era în anii copilăriei pe vremea când îşi forma prototipul; căutând persoana ideală care să îl distreze şi să îl consoleze şi care să fie interesată doar de el. Problema lui nu era lipsa de oxigen, ci faptul că nu era înveselit şi consolat în permanenţă. Bineînţeles, să găseşti o persoană care să te amuze mereu nu este uşor. El îşi dorise dintotdeauna să controleze fiecare situaţie şi, într-o anumită măsură, acest lucru l-a ajutat să-şi atingă scopul. Astfel, când a început să se sufoce, soţia sa a încetat să mai dorească să socializeze sau să meargă la teatru – şi el şi-a atins „scopul de superioritate". La nivel conştient, acest bărbat era mereu corect şi cinstit, dar inconştient era mânat de dorinţa de a fi învingător. Dorea să îşi facă soţia să fie ceea ce el numea idealistă, în loc de materialistă. Am putea

suspecta un comportament asemănător la o persoană ale cărei adevărate motive sunt în contradicţie cu cele de la suprafaţă. Similar, există adesea copii cu o vedere slabă, manifestând un interes mare pentru lucrurile vizuale. Nu este neobişnuit ca poeţii sau pictorii să aibă probleme cu ochii. Gustav Freitag, de exemplu, era un mare poet, cu astigmatism şi vedere slabă, care a avut multe realizări. El spunea despre sine însuşi: „Pentru că ochii mei erau diferiţi de cei ai altor oameni, se pare că am fost obligat să îmi antrenez şi să îmi folosesc imaginaţia. Nu ştiu dacă asta m-a ajutat să fiu un scriitor mare, dar, oricum, ca rezultat al vederii mele slabe, eu pot vedea mai bine în imaginaţie decât pot alţii în realitate." Dacă examinăm personalitatea geniilor, vom găsi deseori o vedere slabă sau alt dezavantaj fizic. Chiar şi zeii din mitologie aveau o astfel de deficienţă, deseori nevăzând cu unul sau ambii ochi. Faptul că există genii care, deşi aproape oarbe, sunt totuşi în stare să înţeleagă mai bine decât alţii diferenţele de linii, tonuri şi culori, ne arată ce poate fi făcut cu copiii afectaţi de vreo boală, cu condiţia ca problemele lor să fie înţelese corect. Unii oameni sunt în mod special interesaţi de mâncare. Din acest motiv, ei discută mereu despre ce mănâncă sau nu pot mânca. De obicei, astfel de persoane au avut probleme digestive în copilărie şi astfel au dezvoltat un interes mai crescut pentru mâncare decât alţii. Ele au avut probabil o mamă anxioasă care le-a spus constant ce pot şi ce nu pot mânca. Astfel de persoane trebuie să facă un efort pentru a-şi depăşi problemele cu stomacul şi devin vital interesate de ceea ce vor mânca la micul dejun, la prânz şi la cină. Ca rezultat al preocupărilor lor pentru mâncare, devin uneori bucătari foarte buni sau experţi dieteticieni. Totuşi, uneori, o afecţiune la nivelul stomacului sau intestinelor poate face ca oamenii să-şi găsească un substitut pentru mâncare. Uneori, acest substitut este reprezentat de bani, şi astfel de oameni devin foarte săraci sau mari financiari. Deseori ei se luptă extrem de greu să strângă bani,

antrenându-se în acest scop zi şi noapte. Ei nu încetează niciodată să se gândească la afacerile lor – ceea ce uneori le conferă un mare avantaj în faţa altora aflaţi în circumstanţe similare. Mai mult decât atât, este important să remarcăm că auzim mereu despre oameni bogaţi care au probleme cu stomacul. Să ne amintim în acest punct de importanţa conexiunii dintre trup şi minte. Un anumit defect manifestat la oameni diferiţi nu are întotdeauna aceleaşi consecinţe; nu există cu necesitate o relaţie de tip cauză—efect între o deficienţă fizică şi o viaţă cu lipsuri. Starea fizică poate fi tratată efectiv sau cel puţin ameliorată, dar nu defectul fizic în sine produce rezultatele proaste: atitudinea pacientului este responsabilă pentru acest lucru. Acesta este motivul pentru care, pentru psihologul de orientare individuală, nu există o cauzalitate fizică pură, ci numai atitudini greşite faţă de stările fizice. De aceea, psihologul de orientare individuală încearcă să încurajeze depăşirea sentimentului de inferioritate din timpul desfăşurării prototipului. Uneori întâlnim oameni care par mereu neliniştiţi pentru că nu au răbdare să îşi învingă dificultăţile. De câte ori vedem pe cineva aflat în mod constant în mişcare, cu un temperament şi dispoziţii afective puternice, putem conchide că are un puternic sentiment de inferioritate. Oamenii care cred că îşi pot învinge dificultăţile nu sunt nerăbdători. Copiii aroganţi, impertinenţi, certăreţi ascund, de asemenea, un mare sentiment de inferioritate. Este sarcina noastră să căutăm, în cazul lor, motivele dificultăţilor pe care ei încearcă să le depăşească, pentru a le prescrie tratamentul potrivit. Nu trebuie să criticăm sau să pedepsim niciodată erorile din stilul de viaţă al prototipului. Putem recunoaşte la copii aceste trăsături ale prototipului exprimate în modalităţi foarte speciale – în planificarea şi lupta de a-i depăşi pe alţii şi în urmărirea scopului de superioritate. Sunt tipuri de oameni care nu au încredere în propriile abilităţi de a acţiona sau de a se exprima pe ei înşişi, preferând să îi excludă pe ceilalţi pe cât se poate. Aceştia evită

situaţiile noi şi încearcă să rămână în cercul restrâns în care se simt siguri. La şcoală, la serviciu, în societate şi în căsnicie ei fac acelaşi lucru, sperând mereu să realizeze mult în mica lor sferă, pentru a atinge un scop de superioritate. Găsim deseori această trăsătură printre cei care uită că, pentru a realiza ceva de valoare, oamenii trebuie să fie pregătiţi să înfrunte orice le pregăteşte viaţa. Dacă indivizii exclud anumite situaţii şi anumiţi oameni ca fiind imposibili, ei pot utiliza doar logica particulară pentru a se justifica, iar acest lucru nu este suficient. Oamenii au nevoie de aerul proaspăt al contactului social şi al bunului-simţ pentru a trăi o viaţă sănătoasă. Oamenii înfruntă diferite cerinţe în vieţile lor. Dacă scriitorii, de exemplu, doresc să realizeze ceva în munca lor, ei nu pot merge întotdeauna să ia prânzul sau cina cu alţii, deoarece au nevoie să fie singuri pe perioade lungi de timp, pentru a-şi aduna ideile. Dar ei trebuie şi să cultive relaţiile sociale, deoarece acestea sunt o parte importantă a dezvoltării lor. De aceea, când întâlnim astfel de oameni, trebuie să ne amintim de cele două cerinţe ale lor, ca şi de faptul că ei pot fi ori utili, ori inutili din punct de vedere social. Din acest motiv, trebuie să căutăm cu atenţie pentru a vedea diferenţa dintre comportamentul util şi inutil.

Sentimentele de inferioritate Cheia procesului social este reprezentată de faptul că oamenii se străduiesc mereu să găsească o situaţie în care să exceleze. Astfel, copiii care au un puternic sentiment de inferioritate doresc să îi excludă pe copiii mai mari şi să se joace cu cei mai mici sau mai slabi, pe care să-i poată domina. Aceasta este o expresie anormală şi patologică a sentimentului de inferioritate, pentru că este important să realizăm că nu sentimentul de inferioritate în sine este cel care contează, ci gradul şi expresia lui. Sentimentul anormal de inferioritate a primit numele de „complex de inferioritate. Dar „complex nu este cuvântul corect pentru un sentiment care străbate întreaga personalitate. Este mai mult decât un complex;

este aproape o boală, a cărei severitate variază în funcţie de circumstanţe. De aceea, uneori nu observăm sentimentul de inferioritate al unor persoane în timp ce acestea sunt la locul de muncă, pentru că se simt sigure pe abilităţile lor, dar în compania altora se poate ca ele să nu se mai simtă aşa de sigure, în special în relaţiile cu celălalt sex, şi aici vom putea descoperi adevărata lor situaţie psihologică. Erorile sunt mai evidente într-o situaţie tensionată sau dificilă. Prototipul apare mai clar când un individ este într-o situaţie dificilă sau nouă; o situaţie dificilă este cel mai des o situaţie nouă. De aceea, aşa cum am spus în primul capitol, expresia gradului interesului social al unei persoane devine evidentă într-o situaţie socială nouă. Atunci când trimitem copiii la şcoală, le putem observa interesul social urmărindu-i dacă se amestecă printre colegii lor sau îi evită. Dacă ei reacţionează faţă de alţi copii doar condiţional sau ezitant, va trebui să urmărim cum se vor manifesta aceste caracteristici mai târziu, în societate şi căsnicie. Sunt mulţi oameni care spun: „Voi face asta aşa şi aşa, „Îmi voi lua o slujbă, „Mă voi căsători cu bărbatul acesta, … dar să…!" Toate aceste declaraţii indică un puternic sentiment de inferioritate şi, dacă le interpretăm în acest fel, obţinem o nouă înţelegere a anumitor emoţii, cum ar fi îndoiala. O persoană care se îndoieşte de obicei se va îndoi mereu şi nu va realiza nimic. Psihologul poate vedea deseori ezitări şi contradicţii care pot fi considerate simptome ale unui sentiment de inferioritate, dar trebuie să luăm în considerare şi mişcările fizice ale subiecţilor. Aceştia pot aborda sau trata alte persoane într-o modalitate nedefinită; este posibil ca ei să se apropie ezitant sau având o postură corporală ciudată. Această ezitare se va exprima deseori şi în alte situaţii din viaţă. Mulţi oameni fac de obicei un pas înainte şi unul înapoi – literalmente.

Întreaga noastră sarcină este să învăţăm oamenii să se detaşeze de această atitudine ezitantă. Tratamentul potrivit este să îi încurajăm – să nu îi descurajăm niciodată. Trebuie să îi facem să înţeleagă că sunt capabili să înfrunte dificultăţile şi să rezolve problemele vieţii. Aceasta este singura cale de a construi încrederea în sine şi aceasta este singura cale în care poate fi tratată inferioritatea. CAPITOLUL 3 Complexul de superioritate

Scopul de superioritate În precedentul capitol am discutat complexul de inferioritate şi relaţia lui cu sentimentul general de inferioritate pe care îl împărtăşim cu toţii şi împotriva căruia luptăm cu toţii. Acum ne îndreptăm spre complementul acestuia, complexul de superioritate. Am văzut cum fiecare caracteristică a vieţii unui individ este exprimată printr-o tranziţie – printr-o progresie. Astfel, putem spune că fiecare trăsătură caracteristică are un trecut şi un viitor. Viitorul este strâns legat de străduinţa şi de scopul nostru, în timp ce trecutul reprezintă starea de inferioritate sau de inadecvare pe care încercăm să o depăşim. De aceea, în cazul unui complex de inferioritate, suntem interesaţi de debutul lui, în timp ce, în cazul unui complex de superioritate, ne interesează mai mult progresia lui, însăşi tranziţia lui. Nu trebuie să fim uimiţi dacă, în cazurile în care găsim un complex de inferioritate, vom găsi şi un complex de superioritate ascuns. Pe de altă parte, dacă facem cercetări asupra unui complex de superioritate şi îi studiem continuitatea, putem afla şi un complex de inferioritate mai mult sau mai puţin atenuat. Nu ne străduim să fim superiori şi să obţinem succese, dacă nu simţim o anumită deficienţă în situaţia noastră prezentă. Lupta pentru superioritate nu încetează niciodată. Este esenţială pentru minte, pentru psihicul individului. Aşa cum am spus, viaţa este atingerea unui scop sau a unei forme ideale, iar lupta pentru superioritate este cea

care o pune în mişcare. Dacă ne uităm la copiii leneşi şi le observăm lipsa de activitate, lipsa lor de interes faţă de orice, putem spune că aceştia par a nu progresa în nicio direcţie. Totuşi găsim în ei dorinţa de a fi superiori, o dorinţă care îi face să spună: „Dacă nu aş fi aşa de leneş, aş putea fi preşedinte." Ei progresează şi se străduiesc condiţional, ca să spunem aşa. Au o părere foarte bună despre ei înşişi şi cred că ar putea realiza multe, dacă…! Această autoamăgire este bineînţeles ficţiune, dar, cum ştim cu toţii, omenirea se mulţumeşte foarte des cu ficţiune. Şi acest lucru este în mod special adevărat în cazul oamenilor cărora le lipseşte curajul. Aceştia nu se simt foarte puternici, aşa că ocolesc mereu dificultăţile, încercând mereu să scape de ele. Prin acest proces de fugă şi evadare, ei îşi păstrează sentimentul că sunt mult mai puternici şi isteţi decât sunt în realitate.

Evitarea soluţiilor reale Copiii care fură suferă de un complex de superioritate. Ei cred că îi păcălesc pe ceilalţi, că ceilalţi nu ştiu că ei fură şi că au devenit mai bogaţi cu un efort minim. Acelaşi sentiment este foarte pronunţat printre infractorii care cred că sunt eroi. Am vorbit deja despre această trăsătură din alt punct de vedere, ca manifestare a logicii particulare. Nu este ceva ce ţine de bunul-simţ sau de simţul social. În cazul în care criminalii cred despre ei că sunt eroi, aceasta este o idee particulară. De fapt, lor le lipseşte curajul, din moment ce vor să aranjeze lucrurile într-un fel în care să evite necesitatea de a aplica soluţii reale la problemele vieţii. Astfel, criminalitatea este expresia unui complex de superioritate, nu a unei răutăţi fundamentale sau originare. Vedem apărând simptome similare la nevrotici. De exemplu, aceştia pot suferi de insomnie şi astfel să nu se simtă suficient de puternici pentru aşi îndeplini obligaţiile profesionale a doua zi. Din cauza nopţii nedormite, ei cred că nu ar trebui solicitaţi la locul de muncă, deoarece nu sunt apţi să îşi ducă la bun sfârşit sarcinile pe care trebuie să le

îndeplinească. „Ce n-aş putea face, dacă aş putea să dorm un pic!" se plâng ei. Găsim acelaşi lucru şi printre persoanele deprimate care suferă de anxietate. Anxietatea le transformă pe acestea în tirani pentru alţii; obişnuiesc să îi conducă pe alţii, deoarece ele trebuie să aibă mereu oameni în jurul lor, ele trebuie să fie însoţite peste tot pe unde merg şi aşa mai departe. Însoţitorii trebuie să-şi trăiască toată viaţa în conformitate cu necesităţile şi cerinţele persoanei deprimate. Oamenii deprimaţi şi bolnavi sunt mereu în centrul atenţiei într-o familie. În cazul lor, vedem cum puterea este manevrată de complexul de inferioritate. Se plâng că se simt slăbiţi, că pierd în greutate, dar deseori ei sunt cei mai puternici prin faptul că îi domină pe membrii sănătoşi ai familiei. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă, deoarece în cultura noastră slăbiciunile pot fi arme foarte puternice.

Superioritate şi inferioritate Să studiem legătura dintre complexul de superioritate şi cel de inferioritate. De exemplu, dacă studiem copiii-problemă cu complex de superioritate – copiii care sunt impertinenţi şi aroganţi –, vom afla că ei doresc mereu să pară mai mari decât sunt. Cu toţii ştim felul în care copiii cu crize temperamentale de furie încearcă să îi controleze pe ceilalţi. De ce sunt aceştia atât de pretenţioşi şi nerăbdători? Deoarece nu sunt siguri că sunt suficient de puternici să îşi atingă scopul – se simt inferiori. Este ca şi când ar merge constant în vârful picioarelor, într-un efort de a fi mai înalţi decât sunt de fapt, şi şi-ar asigura astfel succesul, mândria şi superioritatea. Trebuie să găsim metode de tratament al unor astfel de copii. Ei se poartă aşa pentru că nu înţeleg ordinea naturală a lucrurilor. Nu trebuie să îi cenzurăm, ci să le explicăm prietenos perspectiva bunului-simţ şi să îi ajutăm treptat să îl înţeleagă.

Oamenii sunt ostentativi doar pentru că se simt inferiori şi nu se simt suficient de puternici pentru a concura cu alţii într-o modalitate mai pozitivă. Ei nu sunt în armonie cu societatea. Nu sunt bine adaptaţi social şi nu ştiu cum să rezolve problemele sociale ale vieţii. Aflăm, de obicei, că în copilărie a existat o luptă între astfel de oameni şi părinţii şi educatorii lor. Găsim în nevroze aceeaşi combinaţie între complexul de inferioritate şi superioritate. Deseori, nevroticii îşi exprimă sentimentele de superioritate, dar nu-şi recunosc complexul de inferioritate. Cazul unei fete suferind de nevroză compulsivă este foarte edificator în această privinţă. Tânăra era foarte apropiată de sora ei, care era fermecătoare şi foarte populară. Faptul este semnificativ, deoarece, dacă într-o familie o persoană este remarcabilă în vreun fel, celelalte vor suferi. Acest lucru se întâmplă mereu, indiferent dacă persoana favorizată este tatăl, unul dintre copii sau mama. Se creează o situaţie foarte dificilă pentru ceilalţi membri ai familiei şi uneori aceştia simt că nu o pot îndura. Fata respectivă crescuse fără să aibă statutul favorizat al surorii ei şi se simţise limitată. Dacă ar fi fost interesată de alţi oameni şi ar fi înţeles ceea ce noi înţelegem acum, ar fi urmat o altă cale. Dar ea a suferit întotdeauna de tensiunea unui complex de inferioritate cauzat de comparaţia cu sora preferată. Când ea avea 20 de ani, sora ei s-a măritat, şi astfel ea a început să caute cu tot dinadinsul să se mărite, ca să concureze cu sora ei. Se îndepărta din ce în ce mai mult de partea sănătoasă, utilă a vieţii. A început să i se înfiripe ideea că este o persoană rea şi apoi noţiunea că are puteri magice cu care poate trimite oamenii în iad. Vedem acest sentiment al puterii magice ca pe expresia unui complex de superioritate, dar ea se plângea despre faptul că are acest „talent", tot aşa cum îi auzim uneori pe oamenii bogaţi plângându-se de soarta grea a

bogătaşilor. Nu numai că simţea că are puterea dumnezeiască de a trimite oamenii în iad, ci, uneori, avea şi impresia că ar putea şi ar trebui să îi salveze. Prin acest sistem fictiv ea se asigura că posedă o putere mai mare decât sora ei. Doar aşa îşi putea învinge sora. Şi astfel continua să se plângă că are această putere, deoarece, cu cât se plângea mai mult despre asta, cu atât mai plauzibil părea că posedă această putere. Doar plângându-se putea fi fericită cu soarta ei. Sora mai mare fusese foarte favorizată, deoarece la un moment dat fusese singurul copil, foarte răsfăţat şi aflat în centrul atenţiei. Trei ani mai târziu, sosirea mezinei a schimbat întreaga situaţie pentru prima născută. În trecut, ea fusese întotdeauna singură, în centrul atenţiei. Acum se trezise brusc detronată din această poziţie şi, drept urmare, devenise un copil agresiv. Dar agresiunea se poate manifesta doar acolo unde sunt tovarăşi mai slabi, iar copiii agresivi nu sunt chiar curajoşi – ei luptă doar cu adversari mai slabi. Dacă nu există vreo astfel de oportunitate, copiii pot deveni în schimb arţăgoşi şi, în oricare dintre cazuri, e mai posibil să fie mai puţin apreciaţi acasă. Prima născută simte că nu mai este atât de iubită ca înainte şi vede acest lucru ca pe o confirmare a atitudinii ei faţă de mezină. Ea consideră că mama este persoana cea mai vinovată, cu atât mai mult cu cât ea este cea care a adus bebeluşul în casă. Astfel, putem înţelege de ce fata îşi îndreaptă atacurile în direcţia mamei. Bebeluşul, desigur, trebuie supravegheat şi îngrijit, aşa cum au nevoie toţi bebeluşii, şi se află astfel într-o poziţie avantajoasă. Nu are nevoie să se străduiască, nu are nevoie să lupte. Mezina a crescut ca o creatură foarte dulce, foarte blândă şi foarte iubită – centrul atenţiei. Uneori bunătatea, în forma blândeţii şi supunerii, poate învinge! Să analizăm acum această blândeţe şi să vedem dacă a fost de partea utilă a vieţii sau nu. Putem presupune că un copil va fi deschis şi manevrabil doar atât timp cât este răsfăţat. Atunci când copiii răsfăţaţi merg la şcoală, nu mai sunt într-o situaţie avantajoasă. Începând cu acel moment îi vedem adoptând o atitudine ezitantă faţă de viaţă.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu această soră mai mică. A început să înveţe să coasă, să cânte la pian şi aşa mai departe, dar de fiecare dată, la scurt timp, renunţa la eforturile de a învăţa. A început să îşi piardă şi interesul pentru societate, nu îi mai plăcea să iasă şi suferea de depresie. Se simţea umbrită de sora mai mare, care avea o personalitate mai agreabilă. Ezitarea ei a făcut-o să devină mai slabă şi a dus la o deteriorare a caracterului. Mai târziu, în viaţă, a ezitat în alegerea unei cariere şi nu a terminat nicio formare. A ezitat, de asemenea, în viaţă şi în căsnicie, în ciuda dorinţei de a concura cu sora ei. La vârsta de 30 de ani, a hotărât să se căsătorească cu un bărbat bolnav de tuberculoză. Părinţii ei s-au opus, bineînţeles, acestei alegeri. În acest caz, ea nu a găsit necesar să ezite, având în vedere că părinţii îi interziceau căsătoria. Un an mai târziu, se căsătorea cu un bărbat mai în vârstă cu 35 de ani. Deseori, în alegerea unui partener mult mai în vârstă sau a unei peroane care nu este disponibilă găsim expresia unui complex de inferioritate. Există mereu o suspiciune de laşitate, atunci când sunt prezente obstacole evidente. Dar, deoarece această fată nu şi-a justificat sentimentul de superioritate prin căsătorie, a găsit altă modalitate de a o face. A început să susţină că cel mai important lucru în lume este curăţenia. Trebuia să se spele mereu, spunea. Dacă cineva sau ceva o atingea, trebuia să se spele din nou. Astfel, a devenit total izolată. Toate aceste lucruri par a fi un complex de inferioritate, dar fata se simţea ca fiind singura persoană curată din lume şi îi critica şi acuza încontinuu pe ceilalţi pentru că nu aveau obsesia ei referitoare la curăţenie. Ea îşi dorise dintotdeauna să fie superioară, iar acum, în închipuirea ei, era. Era cea mai curată persoană din lume. Astfel, putem vedea cum complexul ei de inferioritate a evoluat spre un complex de superioritate, exprimat foarte distinct.

Interesul de sine

Atât timp cât oamenii sunt interesaţi nu numai de ei înşişi, ci şi de alţii, ei vor rezolva în mod satisfăcător problemele vieţii. Dar, dacă dezvoltă un complex de inferioritate, se trezesc ca şi când ar trăi într-un teritoriu inamic – văzându-şi mereu propriile interese mai curând decât pe cele ale altora şi astfel fiind lipsiţi de orice sentiment comunitar. Au abordat problemele sociale ale vieţii cu o atitudine care nu duce către soluţionarea lor şi astfel, în lipsa succesului, se întorc către partea inutilă a vieţii. Se simt uşuraţi când sunt susţinuţi de alţii şi nu trebuie să rezolve probleme. Pare a fi o caracteristică a naturii umane ca, atunci când indivizii – fie copii sau adulţi – se simt excesiv de slabi, să înceteze să mai fie interesaţi de alţii şi să se lupte doar pentru superioritate. Atât timp cât oamenii care luptă pentru superioritatea personală îşi mai temperează eforturile cu ajutorul interesului social, ei pot face ceva lucruri bune. Dar dacă le lipseşte interesul social, nu sunt pregătiţi să rezolve problemele de viaţă. Acelaşi fenomen se manifestă la megalomanii care se cred Isus Cristos sau alţi mari lideri. Aceşti oameni îşi joacă rolurile ca şi când ar fi adevărate. Ei sunt izolaţi în viaţă şi, dacă mergem înapoi în trecutul lor, aflăm că s-au simţit dureros de inferiori şi că, în compensare, au dezvoltat un complex de superioritate. Acesta este şi cazul unui băiat de 15 ani care fusese internat într-un spital de boli psihice din cauza halucinaţiilor. Pe vremea aceea, înainte de Primul Război Mondial, îşi închipuia că împăratul Austriei murise – ceea ce nu era adevărat –, şi pretindea că împăratul îi apăruse în vis cerându-i să conducă armata austriacă în lupta împotriva inamicului. Şi el era un băiat scund! Nu a putut fi convins că se înşală în legătură cu moartea împăratului nici măcar atunci când i s-au arătat ziare care relatau despre activitatea acestuia. El insista că împăratul murise şi că îi apăruse în vis. La acel moment, psihologia individuală încerca să

stabilească importanţa poziţiilor de somn în indicarea sentimentelor de superioritate sau inferioritate ale unei persoane. Unii oameni dorm încolăciţi, acoperiţi cu pătura până peste cap. Aceasta exprimă un sentiment de inferioritate. Putem crede despre aceşti oameni că sunt curajoşi? Pe de altă parte, când vedem oameni care se întind cât e patul de lung, putem să credem despre ei că sunt slabi în viaţă? S-a mai observat şi că oamenii care dorm pe burtă tind să fie încăpăţânaţi şi agresivi. Acest băiat a fost ţinut sub observaţie, într-o încercare de a găsi corelaţii între comportamentul în stare de veghe şi poziţiile de somn. S-a dovedit că dormea cu braţele încrucişate pe piept, ca în unele caricaturi ale lui Napoleon. Aşa cum ştim, în general, Napoleon este reprezentat cu braţele în această poziţie. În ziua următoare, băiatul a fost întrebat: „De cine îţi aminteşte această poziţie?" El a răspuns: „De profesorul meu". Descoperirea a derutat puţin, până când s-a sugerat faptul că profesorul ar putea semăna cu Napoleon. S-a dovedit că aşa era. Mai mult decât atât, băiatul îl iubise pe acest profesor şi îşi dorea să fie ca el. Dorea să intre în această profesie, dar, din lipsă de fonduri pentru a-i plăti educaţia, familia a trebuit să îl pună să lucreze într-un restaurant. Acolo toţi clienţii râdeau de el pentru că era scund. El nu putea să suporte asta şi dorea să scape de acest sentiment de umilire, dar a evadat în partea inutilă a vieţii. Putem înţelege ce s-a întâmplat în cazul acestui băiat. La început, el a avut un complex de inferioritate deoarece era scund. Dar se lupta constant pentru superioritate. Voia să fie profesor, dar, pentru că era împiedicat să îşi atingă acest scop, şi-a găsit un alt scop de superioritate, făcând un ocol prin partea inutilă a vieţii. Devenise superior în somn şi halucinaţii.

Lăudăroşenie şi încredere Scopul de superioritate poate fi urmărit atât în activităţi utile, cât şi în activităţi inutile. Dacă oamenii sunt binevoitori, de exemplu, poate însemna una din două – poate însemna că sunt bine adaptaţi social şi vor să ajute sau poate însemna, pur şi simplu că vor să epateze. Psihologul întâlneşte mulţi oameni al căror scop principal este să epateze şi să se laude. O tendinţă similară poate fi găsită în comportamentul infractorilor – tendinţa de a pretinde un succes uşor, ceea ce am discutat deja. Ziarele din New York au relatat odată despre un hoţ care a fost surprins de nişte învăţătoare după ce le spărsese locuinţa. El a avut o discuţie interesantă cu acestea. Hoţul le-a spus femeilor că nici nu bănuiau cât de dificil îi era lui să-şi câştige existenţa cu o meserie obişnuită, cinstită; era mult mai uşor să fure decât să muncească. Acest bărbat evadase în partea inutilă a vieţii, dar, urmând acest drum, dezvoltase un anumit complex de superioritate. Se simţea mai puternic decât femeile, în mod special pentru că era înarmat şi ele nu. Dar oare realiza că era un laş? Dimpotrivă, se credea erou. Anumite tipuri de oameni aleg sinuciderea şi caută să azvârle cât colo lumea cu toate greutăţile ei. Pare să nu le pese de viaţă şi astfel se simt superiori, deşi în realitate sunt nişte laşi. Vedem astfel că un complex de superioritate este o dezvoltare secundară. Este o compensare pentru complexul de inferioritate. Trebuie întotdeauna să încercăm să găsim legătura organică – legătura care pare a fi o contradicţie, dar care este în totală concordanţă cu natura umană, aşa cum am arătat deja. Odată ce am identificat această legătură, suntem în măsură acum să tratăm atât complexul de inferioritate, cât şi pe cel de superioritate.

Ambiţia sănătoasă Nu putem să încheiem subiectul general al complexului de inferioritate şi superioritate fără să spunem câteva cuvinte despre relaţia dintre aceste complexe şi impulsurile normale, deoarece fiecare om, aşa cum am spus,

are sentimente de inferioritate. Dar sentimentele de inferioritate nu sunt o boală, ci sunt un stimulent pentru dezvoltarea sănătoasă, normală. Acestea devin o stare patologică doar când semnificaţia inadaptării îi copleşeşte pe indivizi şi, în loc să îi stimuleze spre o activitate utilă, îi deprimă şi îi face incapabili de dezvoltare. Complexul de superioritate este una dintre modalităţile prin care oamenii care se simt inferiori încearcă să scape de greutăţi. Ei se autoconving că sunt superiori, în timp ce nu sunt, iar acest fals succes le compensează starea de inferioritate pe care nu o pot îndura. Oamenii normali nu au complexe de superioritate; nici măcar nu au un simţ al superiorităţii; ei au ambiţia de a avea succes, dar, atât timp cât această străduinţă este exprimată constructiv, ea nu conduce la valori false, valori care se află la originea bolilor psihice. CAPITOLUL 4 Stilul de viaţă

Recunoaşterea stilului de viaţă Un pin care creşte într-o vale creşte diferit de unul de pe vârful muntelui. Acelaşi tip de copac are două stiluri diferite de viaţă. Stilul său pe vârful muntelui este diferit de cel din vale. Stilul de viaţă al unui copac este expresia individuală a unui copac modelându-se în funcţie de mediu. Recunoaştem un stil atunci când îl vedem pe un anumit fundal, diferit de cel la care ne-am fi aşteptat, deoarece abia atunci realizăm că fiecare copac are propriul său tipar de viaţă şi creşterea lui nu este doar o reacţie mecanică la mediu. Se întâmplă acelaşi lucru şi cu fiinţele umane. Vedem stilul de viaţă în anumite condiţii şi este datoria noastră să îi analizăm legătura exactă cu circumstanţele existente, cu atât mai mult cu cât mintea se schimbă cu fiecare alterare a mediului. Atât timp cât oamenii sunt într-o situaţie favorabilă, nu le putem vedea clar stilurile de viaţă. În situaţii noi totuşi,

acolo unde sunt confruntaţi cu dificultăţi, stilurile de viaţă apar clar şi distinct. Un psiholog cu experienţă ar putea probabil să înţeleagă un stil de viaţă al unei fiinţe umane chiar şi într-o situaţie favorabilă, dar acesta devine evident pentru toată lumea atunci când subiectul este pus într-o situaţie nefavorabilă sau dificilă. Din moment ce viaţa este ceva mai mult decât un joc, ea este mereu plină de greutăţi. Există inevitabil situaţii în care fiinţa umană se confruntă cu probleme şi, atunci când subiecţii se confruntă cu aceste dificultăţi, trebuie să îi studiem şi să aflăm diferitele lor reacţii şi trăsături caracteristice. Aşa cum spuneam, stilul de viaţă este o unitate, deoarece a avut rădăcinile în dificultăţile vieţii timpurii şi în străduinţa de a atinge un scop. Dar noi nu suntem interesaţi atât de mult de trecut, cât de viitor şi, pentru a înţelege viitorul cuiva, trebuie să îi înţelegem stilul de viaţă. Chiar dacă înţelegem instinctele, stimulii, impulsurile şi aşa mai departe, nu putem prezice ce se va întâmpla. Unii psihologi încearcă să tragă concluzii bazate pe observarea comportamentului instinctiv sau pe dovezile traumei, dar, la o examinare mai atentă, se va observa că toate aceste elemente presupun un stil de viaţă consecvent. Astfel, oricare este stimulul primit, el va servi doar la consolidarea unui stil de viaţă. Am aflat cum oamenii cu deficienţe fizice, deoarece se confruntă cu dificultăţi şi se simt nesiguri, suferă de un sentiment de inferioritate. Dar, pentru că fiinţele umane nu pot suporta acest lucru mult timp, sentimentul de inferioritate le stimulează, aşa cum am văzut, să acţioneze, ceea ce duce la formularea unui scop. Psihologia individuală a numit iniţial această mişcare spre un scop „plan de viaţă dar, cum denumirea a dus uneori la neînţelegeri, utilizăm acum expresia „stil de viaţă. Pentru că indivizii au anumite stiluri de viaţă, este uneori posibil să faci predicţii despre viitorul lor doar vorbind cu ei şi punându-le întrebări.

Este ca şi când ai asista la actul cinci al unei drame, când toate misterele se rezolvă. Putem face predicţii în acest fel, deoarece cunoaştem toate fazele, dificultăţile şi întrebările obişnuite ale vieţii. Astfel, din experienţă şi din cunoaşterea câtorva fapte, putem prevedea ce se va întâmpla cu copiii care sunt mereu retraşi, care caută sprijin, care sunt răsfăţaţi şi care ezită să abordeze situaţii noi. Ce se întâmplă cu oamenii al căror scop este să fie întotdeauna sprijiniţi de alţii? Ezitând, ei încetează să caute soluţii la problemele vieţii sau evadează. Ştim că pot ezita, pot înceta sau pot evada, deoarece am văzut acelaşi lucru întâmplându-se de mii de ori. Ştim că ei nu vor să lupte singuri, ci vor să fie răsfăţaţi, să fie feriţi de problemele fundamentale ale vieţii şi să se ocupe cu lucruri irelevante, în loc să se confrunte cu problemele importante. Le lipseşte interesul social şi, drept urmare, pot evolua în copiii-problemă, nevrotici infractori sau pot deveni sinucigaşi – evadarea finală. Toate aceste lucruri sunt acum mai bine înţelese decât înainte. Realizăm, de exemplu, că în încercarea de a găsi stilul de viaţă al unui individ, putem folosi un stil de viaţă „normal" ca punct de plecare al măsurătorii. Utilizăm individul bine adaptat social ca referinţă, şi putem apoi măsura abaterile de la această referinţă.

Stilul de viaţă „normal" În acest punct, ar fi poate util să arătăm cum determinăm stilul de viaţă „normal" şi cum pornim de acolo, ca să recunoaştem erorile şi caracteristicile. Fiinţele umane nu pot fi împărţite în tipologii, căci fiecare fiinţă umană are un stil de viaţă individual. Aşa cum nu poţi găsi două frunze absolut identice într-un copac, tot aşa nu există doi oameni care să fie absolut la fel. Natura este atât de bogată, iar posibilităţile stimulilor sunt atât de numeroase, încât nu există două persoane identice. De aceea, dacă vorbesc despre tipuri, mă refer doar la un instrument intelectual care identifică similitudinile dintre indivizi. Putem trage concluzii mai clare

dacă postulăm o clasificare intelectuală şi îi studiem caracteristicile speciale, dar, făcând acest lucru, nu ne angajăm să folosim aceeaşi clasificare de fiecare dată; folosim clasificarea care este cea mai utilă în evidenţierea unei anumite asemănări. Cei care iau tipurile şi clasificările prea în serios tind să plaseze oamenii în nişte cuşti şi apoi nu mai reuşesc să vadă cum ar putea fi plasaţi într-o altă clasificare. Un exemplu va clarifica punctul meu de vedere. Când vorbim despre un tip de individ care nu este bine adaptat social, ne referim la unul care duce o viaţă neproductivă, fără niciun interes social. Aceasta este o modalitate de a clasifica indivizii, şi probabil cea mai importantă. Să luăm în considerare indivizii al căror interes, deşi limitat, este centrat asupra lucrurilor vizuale. O astfel de persoană diferă total de cea ale cărei interese sunt concentrate majoritar asupra oralităţii lucrurilor, dar ambele pot avea dificultăţi în a stabili contacte cu alte fiinţe umane. Astfel, clasificarea pe tipologii poate fi o sursă de confuzie dacă nu realizăm că tipurile sunt doar nişte abstracţiuni convenabile. Să luăm în considerare acum oamenii care vor reprezenta referinţa noastră pentru măsurarea variaţiilor. Aceştia au o viaţă orientată social, iar viaţa lor este astfel construită, încât, fie că vor sau nu, societatea obţine un anumit avantaj din munca lor. De asemenea, din punct de vedere psihologic, ei au suficientă energie şi curaj să înfrunte problemele şi dificultăţile vieţii, pe măsură ce apar. Ambele calităţi lipsesc în cazul psihoticilor: aceştia nu sunt nici bine adaptaţi social, nici adaptaţi psihologic la îndatoririle zilnice ale vieţii.

Stilul de viaţă „inadecvat" Ca ilustrare a lipsei de adaptare putem lua cazul unui anumit individ, un bărbat de vreo 30 de ani, care a scăpat mereu de rezolvarea problemelor sale în ultimul moment. Avea un prieten, dar era foarte bănuitor faţă de el şi, drept urmare, această prietenie nu a evoluat niciodată. Prietenia nu poate creşte în astfel de condiţii, deoarece cealaltă persoană simte

tensiunea relaţiei. Acest bărbat chiar nu avea prieteni, în ciuda faptului că vorbea cu mulţi oameni. Nu era suficient de interesat de alţi oameni, ca să îşi facă prieteni. De fapt, nu îi plăcea să fie cu alţi oameni şi era mereu tăcut în compania altora. Explica acest lucru prin faptul că în societate nu îi venea nicio idee şi de aceea nu avea nimic de spus. Era foarte timid. Avea o piele foarte roz şi roşea uneori când vorbea. Atunci când reuşea să îşi învingă timiditatea, putea vorbi destul de bine. Ceea ce avea cu adevărat nevoie era să fie ajutat în această direcţie fără să fie criticat. Nu era foarte popular şi simţea asta, ceea ce i-a sporit neplăcerea de a vorbi cu alţi oameni. Din cauza stilului său de viaţă, atunci când se apropia de alte persoane nu făcea decât să atragă atenţia asupra sa. După viaţa socială, cea mai importantă problemă este aceea a profesiei. Pacientul nostru s-a temut mereu că ar putea eşua în carieră, aşa că a studiat zi şi noapte; s-a suprasolicitat. Şi, pentru că suferea de consecinţele suprasolicitării, s-a scos din funcţiune şi a devenit incapabil să îşi îndeplinească provocările profesionale. Dacă observăm modul de abordare al acestor prime două provocări din viaţa pacientului nostru, vedem că el face mereu presiuni asupra sa. Acesta este semn că suferă de un mare sentiment de inferioritate; s-a subevaluat şi îi priveşte pe ceilalţi şi noile situaţii ca fiindu-i ostile. El se poartă ca şi când s-ar afla într-un teritoriu inamic. Avem acum suficientă informaţie pentru a schiţa stilul de viaţă al acestui bărbat. Putem vedea că doreşte să avanseze, dar, în acelaşi timp, este blocat din cauză că îi este frică de eşec. Este ca şi când ar sta în faţa unei prăpăstii, mereu tensionat; reuşeşte să avanseze, dar numai condiţionat, şi ar prefera să stea acasă şi să nu aibă de-a face cu alţi oameni. A treia problemă cu care a fost confruntat acest bărbat – o provocare pentru care oamenii nu sunt foarte bine pregătiţi – este provocarea

dragostei. Ezita să abordeze femeile. Dorea să iubească şi să se căsătorească, dar, din cauza intensului său sentiment de inferioritate, era prea înspăimântat să înfrunte perspectiva. Nu putea îndeplini ceea ce îşi dorea; vedem tot acest comportament şi întreaga atitudine concentrate în cuvintele: „Da… dar!" Se îndrăgostea de o fată după alta. Acesta este, bineînţeles, un lucru frecvent la nevrotici, pentru că, într-un anumit sens, două femei sunt mai puţin decât una; acest adevăr aruncă puţină lumină asupra a ceea ce zace în spatele tendinţei spre poligamie sau infidelitate. Să discutăm motivele acestui stil de viaţă. Psihologia individuală se angajează să îi analizeze cauzele. Acest bărbat, ca fiecare dintre noi, şi-a stabilit stilul de viaţă în primii patru sau cinci ani. Este posibil ca, în acea perioadă, să se fi petrecut o tragedie care l-a influenţat major, aşa că, trebuie să aflăm despre ce este vorba. Ceva l-a făcut să îşi piardă interesul normal pentru alţii şi i-a dat impresia că viaţa este pur şi simplu o mare problemă şi că este mai bine să nu avansezi deloc, decât să te confrunţi mereu cu situaţii dificile. A devenit precaut, ezitant şi a început să caute căi de evadare. Fusese primul copil din familie. Am discutat deja despre deosebita importanţă a acestei poziţii; am arătat cum principala problemă în cazul primilor născuţi apare din cauza faptului că ei sunt o vreme în centrul atenţiei, doar pentru a fi apoi detronaţi din poziţia lor de glorie, atunci când soseşte alt copil care pare a fi preferat. În foarte multe cazuri, atunci când oamenii sunt timizi şi se tem să meargă mai departe, motivul este că ei cred că altă persoană este cea preferată. În acest caz, nu este dificil de avansat ipoteza că aici se află problema.

Metode de diagnostic Deseori avem nevoie doar să îl întrebăm pe pacient în cabinet: „Sunteţi primul, al doilea sau al treilea copil din familie?" Atunci căpătăm toate indiciile de care avem nevoie. Putem, de asemenea, să folosim o metodă total diferită; putem să îl întrebăm despre amintirile timpurii, pe care le vom discuta pe larg în capitolul următor. Această metodă este valabilă,

deoarece aceste amintiri ale primelor imagini sunt o parte importantă a dezvoltării unui stil de viaţă timpuriu, denumit de noi prototip. Putem descoperi o parte reală a prototipului atunci când oamenii vorbesc despre amintirile timpurii. Privind în urmă, fiecare îşi aduce aminte de anumite lucruri importante şi, într-adevăr, ceea ce rămâne păstrat în memoria cuiva este mereu important. Există şcoli de psihologie care acţionează în conformitate cu presupunerea contrară; ele cred că ceea ce a uitat o persoană este cel mai important. Dar în realitate nu este mare diferenţă între aceste două idei. Poate că oamenii îşi pot accesa amintirile conştiente, dar nu ştiu ce înseamnă – nu văd legătura cu acţiunile prezente. Aşa că rezultatul este acelaşi, fie că accentuăm semnificaţia ascunsă sau uitată a amintirilor conştiente, fie importanţa celor inconştiente. Descrierea amintirilor timpurii este foarte clarificatoare. Un bărbat îţi spune că, atunci când era mic, mama îl lua la cumpărături împreună cu fratele mai mic. S-a reprezentat pe sine şi pe fratele mai mic. De aceea, vedem imediat că trebuie să fi fost important pentru el faptul de a avea un frate mai mic. Dacă îl laşi să spună mai departe, poţi afla despre o situaţie similară celei în care un bărbat şi-a amintit că, în timp ce familia era la cumpărături, a început să plouă. Mama l-a luat iniţial în braţe, dar, când s-a uitat la fratele mai mic, l-a pus pe el jos, ca să îl poată lua pe cel mic în loc. Din asta ne putem configura stilul lui de viaţă – se aşteaptă mereu să fie preferat altcineva. Astfel, putem înţelege de ce nu poate vorbi în prezenţa altora: deoarece priveşte mereu în jur să vadă dacă nu cumva există altul care să îl dea la o parte din lumina reflectoarelor. Acelaşi lucru este valabil şi în prietenie: s-a gândit mereu că prietenul lui va prefera pe altcineva şi, drept urmare, nu poate avea niciodată o relaţie de prietenie autentică. Este încontinuu suspicios, căutând lucruri fără semnificaţie, pe care să le poată interpreta drept trădare sau respingere. Putem vedea şi cum tragedia prin care a trecut i-a împiedicat dezvoltarea interesului social. Îşi aminteşte cum mama lui îl lua pe frăţior în braţe şi

realizăm că simte că acest bebeluş avea parte de mai multă atenţie din partea mamei decât el. Este convins de faptul că fratele mai mic este preferat şi caută constant confirmări ale acestei idei. Este hotărât să dovedească faptul că are dreptate şi astfel este mereu tensionat – mereu în marea dificultate de a încerca să realizeze diverse lucruri, în timp ce altcineva este preferat. Singura soluţie care le apare acestor oameni suspicioşi este izolarea completă, astfel încât să nu fie nevoiţi să concureze deloc cu ceilalţi şi să fie, aşa-zicând, singurele fiinţe umane de pe pământ. Uneori, aceşti copii fantasmează că toată lumea a suferit un dezastru şi ei sunt singurii supravieţuitori şi că astfel nimeni nu mai poate avea niciun avantaj asupra lor. Vedem cum ei încearcă toate posibilităţile pentru a se linişti, dar nu urmează direcţia logicii, a bunului-simţ sau adevărului – ci mai curând pe cea a bănuielii şi logicii particulare. Ei trăiesc într-o lume particulară şi au o idee particulară de evadare. Nu au absolut nicio legătură cu ceilalţi şi absolut niciun interes pentru alţii, dar nu trebuie blamaţi pentru asta, fiindcă noi ştim că procesele lor mentale nu sunt „normale".

Dezvoltarea sentimentului social Este sarcina noastră să ajutăm astfel de oameni să-şi dezvolte sentimentul social cerut unei fiinţe umane bine adaptate social. Cum poate fi făcut acest lucru? Dificultatea cea mare în lucrul cu indivizii care se comportă astfel este faptul că ei sunt surmenaţi şi caută în permanenţă confirmarea ideilor lor fixe. Devine astfel imposibil să le schimbăm ideile dacă nu reuşim să pătrundem cumva în personalitatea lor, într-un fel care să le pună nişte semne de întrebare în ceea ce priveşte ideile lor preconcepute. Pentru a realiza acest lucru, este necesar să ne folosim atât iscusinţa, cât şi tactul. Iar cel mai bine pentru consilier este să nu aibă relaţii apropiate sau vreun interes faţă de pacient, deoarece, dacă cineva este direct interesat de caz, va acţiona în propriul său interes, şi nu în interesul pacientului. Pacientul nu va întârzia să observe acest lucru şi va deveni suspicios.

Important este să diminuăm sentimentele de inferioritate ale pacienţilor. Acestea nu pot fi eliminate în întregime, şi de fapt nici nu dorim să facem asta, deoarece sentimentele de inferioritate pot servi ca o bază foarte utilă pe care să construieşti. Ce avem de făcut este să schimbăm scopurile pacienţilor. Am văzut că scopul lor a fost unul de evadare, din cauza faptului că altcineva era preferat, şi în jurul acestui complex de idei trebuie să lucrăm. Trebuie să le diminuăm sentimentele de inferioritate, arătându-le că ei de fapt se subevaluează. Le putem indica erorile existente în acţiunile lor şi le putem explica tendinţa lor de a se tensiona la maximum, ca şi când s-ar afla în faţa unei prăpăstii adânci sau ar trăi într-un teritoriu inamic, în permanent pericol. Putem să îi facem să înţeleagă mecanismul prin care frica lor că ceilalţi ar putea face lucrurile mai bine stă în calea realizărilor proprii şi a impresiei bune pe care ei le-o pot lăsa celorlalţi. Dacă astfel de oameni ar putea juca rolul gazdei unei petreceri, care face totul ca invitaţii ei să se simtă bine, fiind prietenoasă şi gândindu-se la interesul acestora, starea lor s-ar ameliora semnificativ. Dar vedem că ei nu se simt bine în viaţa socială obişnuită, nu au idei constructive şi, drept urmare, spun: „Oameni proşti – nu se pot simţi bine cu mine, nu au cum să mă intereseze". Problema cu oamenii care suferă de astfel de concepţii greşite este că ei nu-şi pot înţelege situaţia din cauza logicii lor particulare şi lipsei de bun-simţ.

Depăşirea depresiei şi spaimei Să privim acum un alt caz specific – cazul unui om suferind de depresie. Aceasta este o afecţiune foarte obişnuită, dar poate fi vindecată. Oamenii susceptibili de depresie pot fi identificaţi foarte devreme în viaţă. Mulţi copii, în abordarea unor noi situaţii, dau semne de suferinţă din cauza depresiei. Bărbatul din acest caz a avut aproximativ zece episoade de depresie, de fiecare dată atunci când începea o nouă slujbă. Atât timp cât avea un loc

de muncă familiar, el putea fi descris ca aproape „normal", doar că nu voia să iasă din casă şi dorea să îi conducă pe ceilalţi. În consecinţă, nu avea prieteni şi, la vârsta de 50 de ani, era încă burlac. Să privim înapoi, la copilăria lui, pentru a-i studia stilul de viaţă. Fusese foarte sensibil şi certăreţ, dominându-şi fraţii şi surorile prin faptul că îşi scotea mereu în evidenţă suferinţele şi slăbiciunile. Ne-a spus că, la un moment dat, pe la patru sau cinci ani, când se juca pe canapea, i-a împins jos pe toţi ceilalţi copii. Atunci când mătuşa lui l-a certat pentru asta, a spus: „Acum toată viaţa mea este distrusă, pentru că m-ai învinovăţit!" Acesta era stilul lui de viaţă – încercând mereu să îi conducă pe ceilalţi, plângându-se mereu de slăbiciunile şi marile lui suferinţe. Această trăsătură l-a condus mai târziu în viaţă spre depresie, care este, în sine, pur şi simplu o expresie a slăbiciunilor. Mulţi pacienţi deprimaţi folosesc aproape aceleaşi cuvinte: „Toată viaţa mea este distrusă. Am pierdut totul." În mod frecvent, aceşti oameni au fost odată răsfăţaţi şi acum nu mai sunt, iar acest lucru le influenţează stilul de viaţă. Cele mai multe fiinţe umane au tendinţa de a se teme. Timiditatea, atunci când este exprimată într-o situaţie socială, este una dintre cauzele cele mai frecvente ale unei adaptări sociale defectuoase. Acest bărbat provenea dintr-o familie aristocrată, nu dorise niciodată să se străduiască prea mult, ci, dimpotrivă, dorise ca ceilalţi să îl sprijine şi să îi poarte de grijă. Fraţii s-au întors împotriva lui, spunându-i: „Eşti atât de prost, încât nici măcar nu poţi să îţi găseşti un loc de muncă. Nu înţelegi nimic." S-a apucat de băut. După câteva luni, a fost diagnosticat drept alcoolic şi a fost internat doi ani într-o clinică de dezintoxicare. Tratamentul l-a ajutat, dar nu i-a servit în totalitate, deoarece a fost trimis înapoi în comunitate fără nicio pregătire. Chiar dacă provenea dintr-o familie bine cunoscută, nu a putut găsi niciun alt loc de muncă în afara unui job de muncitor. Curând după aceea a început să aibă halucinaţii. I se părea că vede un bărbat care îl hărţuia şi îl chinuia, astfel

încât nu mai putea să muncească. Prima dată n-a putut munci pentru că era alcoolic, apoi pentru că avea halucinaţii. Şi astfel vedem că tratamentul potrivit pentru alcoolici nu trebuie să se rezume la oprirea băuturii; trebuie să găsim şi să corectăm erorile din stilul lor de viaţă. Acest om fusese un copil răsfăţat, care voia mereu să fie ajutat. Nu era pregătit să lucreze singur. Trebuie să îi ajutăm pe toţi copiii să devină independenţi, iar acest lucru nu poate fi realizat decât dacă îi facem să-şi înţeleagă erorile stilului de viaţă. În acest caz, copilul ar fi trebuit învăţat să facă o treabă utilă, şi atunci nu s-ar mai fi simţit ruşinat în faţa fraţilor şi surorilor sale. CAPITOLUL 5 Amintirile din copilărie

Descoperirea prototipului După ce am analizat semnificaţia unui stil de viaţă al unui individ, ne întoarcem acum spre amintirile din copilărie, care sunt probabil calea cea mai importantă de a înţelege un stil de viaţă. Căutând printre amintirile din copilărie, vom fi capabili să descoperim prototipul – miezul stilului de viaţă – mai bine decât prin orice altă metodă. După ce am ascultat câte ceva despre plângerile pacientului, îl întrebăm despre amintirile sale din copilărie, pe care le comparăm cu alte elemente oferite. În cea mai mare parte, stilul de viaţă nu se schimbă; omul este mereu aceeaşi persoană, cu aceeaşi personalitate, o unitate. Un stil de viaţă, aşa cum am arătat, se construieşte prin lupta pentru atingerea unui anumit scop de superioritate, aşa că trebuie să ne aşteptăm ca fiecare cuvânt, acţiune şi sentiment să fie parte din acest efort. În anumite momente, acest lucru este exprimat deosebit de clar; este în special cazul amintirilor din copilărie. Totuşi nu trebuie să facem o diferenţă prea strictă între amintirile timpurii şi cele recente, deoarece tiparul este implicat şi în rememorările

recente. Este mai uşor să găsim direcţia străduinţelor în izvorul acestor amintiri, căci atunci descoperim tema de bază şi suntem capabili să înţelegem faptul că stilul de viaţă al unei persoane nu se schimbă cu adevărat. Dacă pacienţii privesc înapoi, în trecut, putem fi siguri că orice va scoate la iveală memoria lor va fi important pentru ei din punct de vedere emoţional, şi astfel vom obţine un indiciu al personalităţii lor. Nu trebuie să negăm faptul că şi experienţele uitate sunt importante pentru stilul de viaţă şi pentru prototip, dar deseori este mult mai dificil să ai acces la amintirile uitate sau, cum se mai numesc, inconştiente. Atât amintirile conştiente, cât şi cele inconştiente au calitatea de a tinde spre acelaşi scop de superioritate. Ambele categorii sunt o parte dintr-un prototip complet. De aceea, este recomandabil să investigăm atât amintirile conştiente, cât şi pe cele inconştiente, deoarece toate sunt la fel de importante, iar individul în general nu înţelege semnificaţia niciuneia. Este treaba celui din exterior să le înţeleagă şi să le interpreteze pe toate. Să începem cu amintirile conştiente. Unii oameni, atunci când sunt întrebaţi despre amintirile timpurii, spun: „Nu am niciuna." Trebuie să le cerem acestor oameni să se concentreze şi să încerce să îşi aducă aminte. După un mic efort, vom afla de obicei că îşi amintesc câte ceva. Dar ezitarea poate fi considerată un semn că ei nu vor să privească înapoi în copilărie şi astfel putem ajunge la concluzia că această copilărie nu a fost una plăcută. Trebuie să îi încurajăm şi să le dăm indicii, pentru a afla ce ne interesează. Invariabil, până la urmă îşi amintesc ceva. Pe de altă parte, unii oameni pretind că pot să-şi amintească lucruri de când aveau doar un an. Acest lucru este greu de crezut, iar adevărul este probabil că acestea sunt fantasme, nu amintiri adevărate. Dar nu are importanţă dacă sunt imaginate sau adevărate, din moment ce oricum sunt părţi din personalitatea cuiva.

Alţii insistă că nu sunt siguri dacă îşi amintesc un lucru sau dacă acesta le-a fost spus de către părinţi. Nici acest aspect nu este cu adevărat important, deoarece, chiar dacă amintirea provine de la părinţi, ei şi-au fixat faptul în minte şi astfel acesta îi ajută să ne spună în ce constă interesul lor.

Tipuri de amintiri Aşa cum am explicat în capitolul anterior, pentru anumite scopuri este convenabilă clasificarea indivizilor pe tipuri. Amintirile din copilărie se pot clasifica în tipuri şi reprezintă un indiciu al lucrurilor la care trebuie să te aştepţi în comportamentul unui anumit tip de persoană. De exemplu, să luăm cazul unei persoane care îşi aminteşte că a văzut un brad minunat de Crăciun, plin cu lumini, cadouri şi globuri. Care este lucrul cel mai interesant în această povestire? Faptul că a văzut aceste lucruri. De ce ne spune ceea ce a văzut? Pentru că ea este interesată întotdeauna de vizual. Probabil a luptat cu unele dificultăţi legate de vedere şi, fiind astfel antrenată, a fost mereu mai interesată şi mai atentă la ceea ce vede. Poate acesta nu este cel mai important element al stilului său de viaţă, dar este o parte interesantă şi valoroasă. Ne indică faptul că, dacă ar fi să o sfătuim asupra unei ocupaţii potrivite, ar trebui să fie una în care să îşi utilizeze ochii. La şcoală, deseori educaţia copiilor nu ţine cont de acest principiu al tipurilor. Putem găsi copii interesaţi de lucruri vizuale care nu îşi ascultă profesorul, pentru că doresc mereu să se uite la ceva. Trebuie să avem răbdare cu aceşti copii şi să încercăm să îi educăm astfel încât să asculte. Mulţi copii învaţă la şcoală doar într-un singur fel, pentru că ei se bucură de lucruri doar cu unul dintre simţuri. Ei pot fi buni doar la ascultat sau la văzut. Unora le place să fie mereu în mişcare şi în activitate. Nu ne putem aştepta la aceleaşi rezultate de la tipuri diferite de copii, în special dacă profesorul preferă o anumită metodă de predare, de exemplu să le vorbească elevilor. Atunci când predomină această metodă, „privitorii şi „activii vor suferi şi vor fi împiedicaţi în dezvoltare.

Să luăm cazul unui tânăr de 24 de ani, care suferea de episoade de pierdere a cunoştinţei. Atunci când a fost întrebat despre amintiri din copilărie, şi-a amintit că la vârsta de 4 ani a leşinat la auzul unui fluier de locomotivă. Cu alte cuvinte, era un om care auzise, şi de aceea era interesat de auz. Nu este necesar să explicăm aici cum a dezvoltat mai târziu acest bărbat episoadele de pierdere a cunoştinţei, dar este suficient să notăm că, încă din copilărie, era foarte sensibil la sunete. Era foarte muzical şi nu putea suferi zgomotele neplăcute, dizarmonice sau stridente. De aceea, nu suntem surprinşi că a fost atât de afectat de sunetul unui fluier. Copiii sau adulţii sunt deseori interesaţi în mod special de anumite lucruri pentru că au suferit din cauza lor. Am văzut aceasta şi la bărbatul cu astm din capitolul 2. Din cauza vreunei suferinţe din copilărie, el fusese strâns înfăşat peste piept şi, drept urmare, a dezvoltat un interes extraordinar pentru aspectele legate de respiraţie. Întâlnim oameni care par interesaţi de lucrurile de mâncat. Amintirile lor din copilărie au de-a face cu mâncatul, iar acesta reprezintă lucrul cel mai important din lume pentru ei – cum să mănânci, ce să mănânci şi ce să nu mănânci. Aflăm deseori că dificultăţile legate de mâncare sau digestie din copilăria timpurie au sporit importanţa mâncatului la un astfel de individ. O persoană poate avea, de asemenea, amintiri legate de mişcare şi mers. Mulţi copii care nu au putut să se mişte prea bine la începutul vieţii, deoarece erau slăbiţi sau sufereau de vreo boală, au devenit anormal de interesaţi de mişcare şi se grăbesc mereu. Următorul caz este o ilustrare. Un bărbat de vreo 50 de ani a venit la doctor plângându-se că, de câte ori însoţea pe cineva să traverseze strada, suferea de o spaimă cumplită că ar putea să fie călcaţi de o maşină. Când traversa singur, nu avea niciodată o astfel de spaimă, ci era destul de calm. Doar atunci când mai era cu cineva se simţea obligat să îl salveze pe acesta. Îşi apuca tovarăşul de braţ, îl împingea în stânga şi-n dreapta, şi în general îl tracasa. Să analizăm motivele unui astfel de comportament.

Întrebat despre amintirile din copilărie, a explicat că, la vârsta de trei ani, era slăbit fizic şi suferea de rahitism. În două rânduri fusese lovit de vehicule atunci când traversa strada. Dorea să dovedească, să spunem aşa, că era singurul om care ştia cum se traversează o stradă. Căuta mereu o ocazie să dovedească acest lucru atunci când era cu altcineva. Desigur, a fi capabil să traversezi strada în siguranţă nu este ceva cu care cei mai mulţi oameni s-ar lăuda sau pentru care ar dori să concureze cu alţii. Dar la unii oameni, cum ar fi pacientul nostru, dorinţa de a se mişca rapid şi de a-şi arăta această abilitate poate fi destul de puternică. Un alt caz este acela al unui băiat pe cale de a deveni infractor. El fura, chiulea de la şcoală şi aşa mai departe, până când părinţii lui au ajuns la exasperare. Amintirile lui din copilărie au dezvăluit faptul că dorise întotdeauna să se mişte repede. Acum lucra împreună cu tatăl său şi stătea într-un singur loc toată ziua. Pornind de la natura acestui caz, o parte a tratamentului a fost recomandarea de a deveni agent de vânzări pentru afacerea tatălui său.

Moartea în familie Unul dintre cele mai semnificative tipuri de amintiri din copilărie este moartea foarte timpurie a cuiva drag. Atunci când copiii văd pe cineva murind, efectul produs asupra lor este foarte profund. Uneori, aceşti copii devin morbizi; alteori, fără a deveni morbizi, îşi dedică toată viaţa problemei morţii şi sunt mereu preocupaţi să lupte împotriva bolii şi a morţii într-un anumit fel. Putem găsi mulţi astfel de copii interesaţi de medicină mai târziu în viaţă, iar ei pot deveni medici sau farmacişti. Un astfel de scop se află, desigur, de partea utilă a vieţii. Nu numai că ei sunt angajaţi într-o luptă particulară împotriva morţii, ci îi şi ajută pe alţii. Uneori totuşi, prototipul se dezvoltă într-un fel foarte egoist. Un copil care fusese foarte afectat de moartea unei surori mai mari a fost întrebat ce vrea să devină. Răspunsul aşteptat era doctor. În schimb, el a răspuns: „Gropar. Când a fost întrebat de ce şi-a ales această ocupaţie, el a

răspuns: „Pentru că eu vreau să fiu cel care îi îngroapă pe alţii, nu cel care este îngropat. Acest scop, după cum vedem, nu este unul constructiv, deoarece băiatul nu este interesat decât de el însuşi.

Amintirile copiilor răsfăţaţi Să ne întoarcem acum la amintirile celor care au fost răsfăţaţi în copilărie. Amintirile îndepărtate oglindesc foarte clar trăsăturile acestor oameni. Copiii de tipul acesta îşi menţionează foarte des mamele, ceea ce probabil este normal, dar poate fi şi un semn că ei au trebuit să se lupte pentru o situaţie favorabilă. Uneori, amintirile par foarte inofensive, dar merită o analiză atentă. De exemplu, un bărbat îţi poate spune: „Eram aşezat în camera mea, iar mama stătea în picioare lângă bufet. Acest lucru pare lipsit de importanţă, dar menţionarea mamei este un semn că ea prezenta interes pentru el. Uneori, mama este mai ascunsă, iar studierea devine mai complicată; trebuie să ghicim cum stau lucrurile cu mama. Astfel, bărbatul respectiv vă poate spune: „Îmi aduc aminte despre o călătorie. Dacă îl întrebi cine îl însoţise, vei descoperi că era mama. Sau, dacă un copil ne spune: „Îmi aduc aminte că într-o vară am fost la ţară", putem ghici că mama era cu copiii şi vedem astfel influenţa ascunsă a mamei. Studiind multe amintiri, putem găsi o luptă pentru preferinţă. Putem vedea cum un copil, în cursul dezvoltării sale, începe să aprecieze atenţia pe care i-o dă mama, iar amintirile lui privesc prezenţa sau absenţa unei astfel de atenţii. Acest lucru este important pentru înţelegerea noastră, deoarece, dacă adulţii sau copiii ne povestesc asemenea amintiri, putem fi siguri că ei simt în permanenţă că sunt în pericol să piardă ceva sau ca altcineva să fie preferat. Vedem o tensiune care indică faptul că, mai târziu în viaţă, astfel de persoane vor fi înclinate să fie geloase.

Amintiri speciale Uneori, oamenii îşi exprimă interesul într-o anumită direcţie, mai presus de toate celelalte. De exemplu, amintirea cea mai timpurie a unui

paciente: „Într-o zi trebuia să am grijă de sora mai mică şi voiam să o protejez cât de bine puteam. Am pus-o lângă masă, dar scutecul s-a agăţat şi ea a scăzut". Fetiţa avea pe atunci doar 4 ani, o vârstă foarte fragedă pentru a fi pus să ai grijă de cineva mai mic. Ne putem da seama ce tragedie a fost acest lucru în viaţa fetiţei care făcuse tot ce îi era posibil să îşi protejeze sora mai mică. Această pacientă a crescut şi s-a măritat cu un bărbat bun – putem spune chiar ascultător. Dar ea era mereu geloasă şi critică, şi îi era mereu teamă că soţul ei va prefera pe alta. Putem cu uşurinţă înţelege că soţul s-a săturat de ea şi s-a concentrat asupra copiilor. Uneori, tensiunea este exprimată mai direct şi oamenii îşi amintesc că, de fapt, ei voiau să îi rănească pe ceilalţi membri ai familiei, chiar să îi omoare. Astfel de oameni sunt interesaţi exclusiv de treburile lor şi nu agreează compania altora – simt o anumită rivalitate faţă de aceştia. Acest sentiment este prezent încă din prototip. Există oameni care nu pot termina niciodată ceva, deoarece se tem că altcineva va fi preferat ca prieten sau coleg sau pentru că-i suspectează pe alţi oameni că încearcă mereu să îi depăşească. Nu pot deveni niciodată cu adevărat o parte a comunităţii, din cauza fricii că ceilalţi ar putea să îi umbrească şi astfel să fie preferaţi. În orice situaţie, sunt extrem de încordaţi, iar această atitudine este evidentă în mod special în iubire şi căsătorie. Ajungem acum la copiii urâţi sau nedoriţi. Din fericire, acest tip este rar. Dacă un copil este cu adevărat urât sau neglijat încă de la începutul vieţii sale, nu poate trăi – un astfel de copil va pieri. De obicei, copiii au părinţi care îi răsfaţă într-o oarecare măsură şi le satisfac dorinţele, dar găsim şi copii care se simt nedoriţi sau urâţi şi de cele mai multe ori aceşti copii devin deprimaţi. Deseori percepem în amintirile lor o accentuare a faptului că au fost certaţi, urâţi sau criticaţi. Un bărbat a venit la psiholog, de exemplu, pentru că îi era frică să plece de acasă. Cea mai veche amintire a lui era aceea când a fugit de acasă

pentru că mama lui îl certa şi îl pedepsea constant, iar apoi a căzut întrun lac şi aproape că s-a înecat. Din această amintire a lui, aflăm că a plecat o dată de acasă şi s-a aflat într-un mare pericol. După acest episod, se ferea constant de pericol atunci când ieşea din casă. Fusese un copil strălucitor, dar se temuse întotdeauna că ar putea să nu iasă pe primul loc la examene, aşa că ezita şi nu putea să meargă mai departe. Când, în sfârşit, a reuşit să meargă la universitate, s-a temut că nu va fi în stare să concureze cu ceilalţi studenţi. Vedem cum toate acestea duc înapoi către vechile lui amintiri despre pericol. Un alt caz care ilustrează acest lucru este cel al unui orfan ai cărui părinţi au murit când acesta avea doar un an. În orfelinat nu a fost îngrijit corespunzător. Nimănui nu îi păsa de el, iar mai târziu în viaţă i-a fost foarte greu să îşi facă prieteni sau să colaboreze cu colegii. Privind înapoi către amintirile lui cele mai timpurii, vedem că simţise mereu că alţii erau preferaţi. Acest sentiment a jucat un rol important în dezvoltarea lui, întotdeauna se simţea urât, ceea ce i-a îngreunat abordarea tuturor problemelor vieţii. A fost exclus din toate situaţiile normale ale vieţii, cum ar fi dragostea, căsătoria, prietenia, munca – toate situaţiile care presupuneau contactul cu alte fiinţe umane – din cauza sentimentelor sale de inferioritate. Un alt caz interesant este acela al unui bărbat între două vârste care se plângea întotdeauna de insomnie. Avea vreo 46 de ani, era căsătorit şi avea copii. Era foarte critic cu toată lumea şi încerca mereu să se poarte ca un tiran, în special cu membrii familiei sale. Comportamentul lui îi făcea pe toţi nefericiţi. Când a fost întrebat despre amintirile lui din copilărie, a explicat că el crescuse într-o casă cu părinţi care se certau, care se băteau şi se ameninţau mereu unul pe altul, astfel încât îi era frică de amândoi. Mergea la şcoală murdar şi neîngrijit. Într-o zi, învăţătoarea lui a lipsit şi a venit o suplinitoare. Această femeie era interesată de profesia ei şi o vedea ca pe o muncă bună şi nobilă. A văzut potenţialul acestui copil neîngrijit şi l-a încurajat.

Era pentru prima dată în viaţa lui când avea parte de un asemenea tratament. Din acel moment a început să se dezvolte bine, dar era mereu ca şi când cineva l-ar fi împins de la spate. Nu credea cu adevărat că este în stare să facă ceva bine, şi astfel lucra toată ziua încontinuu, plus o jumătate din noapte. În felul acesta, a crescut crezând că trebuie să folosească jumătate din noapte pentru a lucra sau pentru a se gândi la ce are de făcut. Credea că este necesar să stea treaz aproape toată noaptea pentru a putea realiza ceva de valoare. Mai târziu, dorinţa de a fi superior s-a exprimat în atitudinea lui faţă de familie şi în comportamentul faţă de alţii. Familia lui fiind mai slabă, el putea juca rolul unui cuceritor. În mod inevitabil, soţia şi copiii sufereau foarte mult din cauza acestui comportament. Privind caracterul acestui bărbat ca pe un întreg, putem spune că el avea un scop de superioritate şi că acesta era scopul unei persoane cu un mare complex de inferioritate. Tensiunea lui era semnul că se îndoia de propriul succes, dar, în schimb, îndoiala lui era mascată de o poză de superioritate. Astfel, se dovedeşte cum studierea amintirilor din copilărie poate dezvălui situaţia în adevărata ei lumină.

Analiza predictivă Dacă putem analiza amintirile din copilărie, putem prevedea, aşa cum am spus, ce se va întâmpla mai târziu în viaţa pacienţilor noştri. Amintirile sunt semne a ceea ce s-a întâmplat în viaţa cuiva şi ale felului în care s-a dezvoltat; ele indică mişcarea spre un anumit scop şi obstacolele care au trebuit depăşite. Ele mai arată şi felul în care oamenii au devenit interesaţi de o anumită parte a vieţii mai curând decât de alta. Vedem cum este posibil ca ei să fi suferit ceea ce numim o traumă, de natură sexuală de exemplu; de aceea, este posibil să fie mai interesaţi de astfel de probleme decât de altele. Nu vom fi astfel surprinşi dacă, atunci când întrebăm despre amintirile timpurii, auzim despre experienţe sexuale. Unii oameni sunt, la o vârstă fragedă, mai interesaţi de sex decât alţii. În mod natural, interesul pentru sex este parte componentă a

comportamentului uman normal, dar, aşa cum am spus înainte, sunt multe variante şi niveluri de interes. Aflăm deseori că, în cazurile în care oamenii ne spun despre experienţele sexuale, ei pun mai târziu accent pe acest aspect al vieţii. Stilul de viaţă rezultat nu este unul armonios, deoarece această parte a vieţii este supraevaluată. Sunt oameni care insistă că fiecare experienţă are o bază sexuală. Pe de altă parte, sunt cei care insistă că stomacul este partea cea mai importantă a corpului, şi aflăm că amintirile timpurii corespund cu preocupările ulterioare în această direcţie. Era un băiat care nu stătea niciodată aşezat în clasă, la liceu. Voia să fie într-o mişcare permanentă şi nu se concentra niciodată asupra studiului. Se gândea mereu la altceva, frecventa cafenelele şi prietenii – toate atunci când trebuia să înveţe. De aceea, a fost interesant să îi examinăm amintirile timpurii. „Îmi aduc aminte cum stăteam în pătuţ şi mă uitam la perete, spunea. „Mă uitam la tapet, la floricelele şi modelele lui. Acest băiat era pregătit doar să stea în pătuţ, nu să studieze şi să treacă examene. Nu putea să se concentreze asupra studiilor pentru că se gândea mereu la alte lucruri şi visa cu ochii deschişi. Putem vedea că fusese un copil răsfăţat şi nu putea lucra singur. Chiar dacă nu putem vindeca în totalitate aceşti oameni, îi putem ajuta, studiindu-le cu dibăcie amintirile din copilărie, să-şi înţeleagă şi amelioreze situaţia. CAPITOLUL 6

Expresiile stilului de viaţă În capitolul anterior am încercat să descriem felul în care amintirile şi fantasmele din copilărie pot fi utilizate pentru a ilumina stilul de viaţă ascuns al unui individ. Studierea amintirilor din copilărie este doar o

metodă de studiere a personalităţii. Toate metodele depind de principiul utilizării părţilor separate pentru interpretarea întregului. În afara amintirilor din copilărie, putem urmări şi mişcările fizice caracteristice şi atitudinile mentale. Posturile şi mişcările corporale sunt o expresie a atitudinilor psihologice, iar aceste atitudini sunt o expresie a acelei întregi abordări a vieţii care constituie ceea ce numim stil de viaţă.

Limbajul trupului Să discutăm mai întâi mişcările corporale. Fiecare ştie că judecăm inconştient oamenii după felul lor de a sta în picioare, a merge şi a se aşeza, după expresiile faciale şi aşa mai departe. Nu judecăm întotdeauna conştient, dar de obicei aceste impresii creează un sentiment fundamental de simpatie sau antipatie. Să observăm modurile de a sta în picioare, de exemplu. Vedem imediat dacă un copil sau un adult stă drept sau cocoşat şi aplecat. Dar noi trebuie să căutăm exagerările, cum ar fi oamenii care stau prea drept, într-o poziţie înălţată; acest lucru ne dă de bănuit că ei fac un efort prea mare pentru a se menţine în această poziţie. Putem presupune că astfel de oameni se simt mult mai mici decât ar dori să pară. În acest aspect minor putem vedea cum ei oglindesc ceea ce am numit complexul de superioritate. Ei vor să apară curajoşi. Pe de altă parte, vedem oameni cu o postură opusă – aceia care par încovoiaţi şi sunt mereu umiliţi. O astfel de postură sugerează că sunt fricoşi. Dar este o regulă a artei şi ştiinţei noastre să fim mereu prevăzători, căutând şi alte aspecte şi judecând întotdeauna după mai mult decât un singur criteriu. Uneori simţim aproape sigur că judecăm corect, dar tot dorim să ne consolidăm raţionamentul cântărind şi alte aspecte. Ne putem întreba: „Avem dreptate când insistăm că oamenii încovoiaţi sunt deseori fricoşi? La ce ne putem aştepta de la ei într-o situaţie dificilă?" Astfel de oameni încearcă deseori să se sprijine de ceva, de exemplu de o masă sau de un scaun. Ei nu au încredere în propria lor putere şi vor să

fie ajutaţi. Acest lucru reflectă aceeaşi atitudine mentală ca şi cea care caracterizează oamenii care stau cocoşaţi şi, astfel, atunci când găsim prezente ambele tipuri de postură, raţionamentul nostru este consolidat într-o anumită măsură. Copiii care au dorit mereu să fie sprijiniţi şi protejaţi nu au aceeaşi postură ca şi cei independenţi. Putem estima gradul de independenţă după felul în care stau copiii şi în care îi abordează pe ceilalţi oameni. În astfel de cazuri, nu trebuie să ne mai îndoim, pentru că există multe modalităţi de a ne confirma concluziile. Şi, odată ce le-am confirmat, putem face ceva pentru a remedia situaţia şi a pune copilul pe calea cea bună. Putem face câteva experimente cu copiii care caută mereu sprijin. Aşezăm mama pe un scaun şi apoi chemăm copilul în cameră. Vom observa că el nu se uită la nicio altă persoană, ci se duce direct la mamă şi se sprijină de scaun sau de ea. Acest lucru confirmă ceea ce am presupus – se simte dependent. Este, de asemenea, interesant să notăm modalităţile prin care copiii se apropie de ceilalţi, deoarece acestea arată gradul de interes social şi adaptarea socială. Exprimă încrederea sau lipsa de încredere pe care copiii o au în ceilalţi. Vom afla că oamenii care nu doresc să se apropie de alţii şi care stau mereu deoparte sunt rezervaţi şi sub alte aspecte; ei vorbesc foarte rar şi sunt neobişnuit de tăcuţi. Ca ilustrare, să luăm cazul unei femei care a venit la doctor pentru tratament. Doctorul se aştepta să ia loc lângă el, dar, când i s-a oferit un scaun, ea s-a uitat în jur şi a luat loc la ceva distanţă. Am putut trage doar concluzia că aceasta era o persoană care dorea să stabilească legături doar cu anumiţi oameni. A spus foarte direct că era căsătorită, şi din aceasta a putut fi ghicită toată povestea – voia să fie conectată doar cu soţul ei. Se putea deduce şi că dorea să fie răsfăţată, că, dacă era singură, suferea de o mare anxietate, că nu dorea niciodată să iasă din casă singură şi nu îi plăcea să întâlnească alţi oameni. Pe scurt, pornind

de la o singură mişcare fizică am putut trage o concluzie despre întreaga situaţie. Dar sunt şi alte modalităţi de a ne confirma teoria. Ea ne poate spune: „Sufăr de anxietate." Ştim că anxietatea poate fi folosită ca o armă cu care să conduci o altă persoană. Dacă un adult sau un copil suferă de anxietate, putem ghici că există o altă persoană care îl sprijină. Era odată un cuplu care insista că gândeşte liber. Astfel de oameni cred că fiecare poate face orice vrea în căsnicie, atât timp cât fiecare îi spune celuilalt ce se întâmplă. Drept urmare, soţul a avut câteva aventuri şi i-a spus soţiei totul despre ele. Ea părea perfect mulţumită. Dar mai târziu a început să sufere de anxietate. Nu mai voia să iasă din casă. Trebuia ca soţul ei să o însoţească mereu. Putem vedea aici cum şi-a folosit anxietatea sau fobia ca să modifice acest aspect al relaţiei lor.

Timiditatea Să analizăm prototipul unei persoane timide şi ezitante. Era un băiat care, la şcoală, părea foarte timid. Acesta este un semn important că nu dorea să realizeze legături cu alţii. Nu avea prieteni şi aştepta mereu cu nerăbdare ora la care să plece acasă. Se mişca foarte lent şi cobora treptele ţinându-se de perete, apoi se uita în jos pe stradă şi fugea până acasă. Nu era un elev bun la şcoală şi obţinea rezultate foarte proaste pentru că nu se simţea fericit între zidurile şcolii. Voia mereu să meargă acasă la mama, o văduvă care era slabă şi îl răsfăţa foarte mult. Pentru a înţelege mai multe despre acest caz, doctorul s-a dus să vorbească cu mama. A întrebat-o: – Băiatul vrea să meargă la culcare la ora stabilită? Mama a răspuns că da.

– Plânge noaptea? – Nu. – Face pipi-n pat? – Nu. Doctorul s-a gândit că trebuie să fie vreo greşeală. Apoi a realizat că motivul trebuie să fie acesta: copilul doarme cu mama lui în pat. Cum a ajuns doctorul la această concluzie? Păi, copiii care plâng noaptea solicită atenţia mamei. Dacă băiatul dormea în pat cu ea, acest lucru nu mai era necesar. Similar, a face pipi-n pat este tot o solicitare a atenţiei. Concluzia doctorului a fost verificată: băiatul dormea în patul mamei. Dacă privim atent, vom vedea că toate lucrurile mici la care este atent psihologul fac parte dintr-un plan de viaţă coerent. Astfel, dacă putem vedea scopul – în cazul acestui copil, să fie mereu aproape de mama lui –, putem conchide o mulţime de lucruri. În acest fel putem trage concluzia dacă un copil este inteligent. Un copil prost nu ar fi capabil să întocmească un astfel de plan de viaţă isteţ.

Dispoziţii Să ne îndreptăm asupra atitudinilor mentale pe care le putem distinge la diverşi oameni. Unii oameni sunt certăreţi şi agresivi, alţii par că vor să renunţe mereu la luptă. Totuşi, nu vedem niciodată vreo persoană care să renunţe cu adevărat. Acest lucru nu este posibil, deoarece este dincolo de natura umană: persoana „normală" nu poate renunţa. Dacă pare să facă asta, indică o luptă şi mai disperată pentru a continua decât în celelalte cazuri. Există un tip de copil care pare mereu că renunţă. Aceşti copii sunt de obicei centrul atenţiei într-o familie şi toată lumea trebuie să aibă grijă de ei, să îi împingă de la spate şi să-i admonesteze. Ei trebuie susţinuţi în viaţă şi sunt mereu o povară pentru ceilalţi. Acesta este scopul lor de

superioritate – îşi exprimă astfel dorinţa de a-i domina pe alţii. Un asemenea scop de superioritate este, bineînţeles, rezultatul unui complex de inferioritate, aşa cum am arătat deja, deoarece, dacă nu s-ar îndoi de propriile capacităţi, nu ar alege cea mai uşoară cale de a obţine succesul. Această trăsătură este ilustrată de un băiat de 17 ani. Am văzut deja cum primul născut trăieşte o tragedie atunci când venirea unui alt copil îl detronează de pe locul său aflat în centrul afecţiunii familiei. Exact cazul acestui băiat. Era foarte deprimat şi iritabil şi nu avea nicio slujbă. Într-o zi, a încercat să se sinucidă. Curând după aceea a consultat un medic şi ia povestit că avusese un vis înainte de încercarea de suicid. Visase că îşi împuşcase tatăl. Vedem cum o astfel de persoană – deprimată şi inertă – are tot timpul prezentă în minte posibilitatea unei acţiuni dramatice. Vedem, de asemenea, cum copiii care sunt leneşi la şcoală şi adulţii care par incapabili să facă ceva pot fi la marginea pericolului. Deseori, această indolenţă este doar la suprafaţă şi apoi ceva se întâmplă, iar ei încearcă să se sinucidă sau întreprind o altă acţiune violentă, sau apare o altfel de stare nevrotică ori tulburare mentală. Stabilirea atitudinii mentale a unor astfel de oameni este uneori o sarcină ştiinţifică dificilă. Timiditatea este o altă trăsătură primejdioasă a copiilor. Copiii timizi trebuie trataţi cu grijă. Astfel de copii vor avea întotdeauna dificultăţi mari până nu îşi vor învinge timiditatea, deoarece în cultura noastră doar oamenii curajoşi şi orientaţi către exterior obţin rezultate bune şi beneficiază de avantajele vieţii. Dacă oamenii curajoşi suferă câte o înfrângere, ei nu se simt chiar atât de răniţi, dar oamenii timizi tind să se refugieze în partea inutilă a vieţii imediat ce se confruntă cu dificultăţi. Astfel de copii pot deveni nevrotici sau pot avea chiar tulburări psihice mai târziu în viaţă. Vedem astfel de oameni cu o expresie ruşinată pe faţă care, atunci când sunt împreună cu alţii, ezită şi nu vorbesc sau evită oamenii în general.

Dezvoltarea trăsăturilor personale

Trăsăturile pe care le-am descris sunt atitudini mentale. Ele nu sunt înnăscute sau moştenite, ci sunt pur şi simplu reacţii la anumite circumstanţe. O anumită trăsătură este răspunsul pe care stilul meu de viaţă îl dă percepţiei mele asupra unei probleme cu care mă confrunt. Desigur, nu este întotdeauna răspunsul logic pe care l-ar aştepta filosoful. Este răspunsul pe care experienţele mele din copilărie şi percepţiile mele eronate m-au antrenat să îl dau. La copii sau la persoanele „anormale putem vedea funcţionarea acestor atitudini, ca şi felul în care ele au fost dezvoltate, mai clar decât la adulţii „normali. Stadiul prototipului din cadrul stilului de viaţă, aşa cum am văzut, este mult mai clar şi mai simplu decât stadiul ulterior. De fapt, putem compara funcţionarea prototipului cu cea a unui copac care asimilează tot ceea ce primeşte – bălegar, apă, hrană, aer. Toate aceste lucruri vor fi utilizate în dezvoltarea lui. Diferenţa dintre prototip şi stilul de viaţă este ca şi diferenţa dintre un pom cu fructe coapte şi unul cu fructe necoapte. Stadiul fructului necopt la fiinţa umană este mult mai uşor de pătruns şi de cercetat, iar ceea ce dezvăluie acesta este valabil, într-o proporţie semnificativă, şi pentru stadiul fructului copt. Putem vedea, de exemplu, cum copiii care sunt fricoşi la începutul vieţii exprimă această frică în toate atitudinile lor. O întreagă lume de diferenţe separă copiii fricoşi de cei agresivi. Copiii agresivi au întotdeauna un anumit grad de curaj, un rezultat firesc a ceea ce am numit bun-simţ. Uneori totuşi, copiii foarte laşi pot părea eroici în anumite situaţii; acest lucru se întâmplă atunci când ei încearcă în mod deliberat să ajungă pe primul loc. Cazul unui băiat care nu putea să înoate este edificator. Într-o zi, a intrat în apă împreună cu alţi băieţi care l-au chemat să vină cu ei. Apa era foarte adâncă, şi băiatul aproape s-a înecat. Acesta, bineînţeles, nu este curaj adevărat şi poate fi descris ca fiind de partea „inutilă" a vieţii. Băiatul a făcut ce a făcut doar pentru că dorea să fie admirat. El a ignorat pericolul în care se afla şi a sperat că ceilalţi îl vor salva.

Stăpânii propriului nostru destin Problema curajului şi timidităţii este, din punct de vedere psihologic, strâns legată de credinţa în predestinare. Această credinţă în soartă ne afectează capacitatea de acţiune utilă. Sunt oameni care au un astfel de sentiment de superioritate, încât simt că pot realiza orice; ei ştiu tot şi nu vor să înveţe nimic. Am văzut cu toţii rezultatul final al unor astfel de idei. Copiii care se simt aşa au de obicei note mici la şcoală. Sunt alţi oameni care vor să încerce mereu cele mai periculoase sporturi – simt că nimic nu li se poate întâmpla, că nu pot fi învinşi. Foarte des rezultatul este unul negativ. De obicei, găsim ideea aceasta de destin privilegiat printre oamenii cărora li s-a întâmplat ceva teribil din care au ieşit nevătămaţi. De exemplu, oameni care au fost implicaţi într-un accident din care au scăpat fără nicio zgârietură. Drept urmare, aceştia cred că sunt meniţi unor lucruri superioare. Am avut odată un pacient cu un astfel de sentiment, dar, după ce a trecut printr-o experienţă care s-a terminat altfel decât se aştepta el, şi-a pierdut curajul şi a devenit deprimat. Cel mai important sprijin al lui se prăbuşise. Când a fost întrebat despre amintirile din copilărie, a relatat o experienţă semnificativă. Era odată pe punctul de a pleca la teatru la Viena, dar trebuia să se ducă înainte în altă parte. Când a ajuns, în sfârşit, la teatru, acesta arsese întrun incendiu. Totul era distrus, dar el era teafăr. Putem înţelege cu uşurinţă cum o astfel de persoană se poate simţi privilegiată şi destinată unor lucruri măreţe. Totul a mers bine până când a suferit o înfrângere în relaţia cu soţia sa şi atunci a clacat. Se pot spune şi scrie multe despre semnificaţia unei astfel de credinţe în fatalism. Aceasta afectează popoare şi civilizaţii întregi, ca să nu mai vorbim despre indivizi, dar eu vreau să subliniez doar legăturile acesteia cu sursele activităţii psihologice şi cu stilul de viaţă. Credinţa în soartă

reprezintă în multe feluri o fugă departe de sarcina de a te strădui şi a lucra în cadrul unei activităţi utile. Din acest motiv, se va dovedi a fi un fals sprijin.

Invidie şi gelozie Una dintre atitudinile mentale fundamentale care afectează cel mai mult relaţiile cu celelalte fiinţe umane este invidia. A fi invidios este simptomul unui sentiment de inferioritate. Cu toţii avem o anumită cantitate de invidie în structura noastră, dar o cantitate mică nu face niciun rău. Trebuie totuşi să ne asigurăm că acea invidie serveşte unui scop util. Trebuie să se reflecte în muncă, în perseverenţă şi în confruntarea cu problemele noastre. Dacă se întâmplă aşa, stropul de invidie care se găseşte în fiecare dintre noi va fi iertat. Pe de altă parte, gelozia sexuală este o atitudine mentală mult mai dificilă şi periculoasă, deoarece nu poate fi făcută utilă. Mai mult, noi vedem în gelozie fructul unui adânc sentiment de inferioritate. Unei persoane geloase îi este frică de incapacitatea ei de a-şi păstra partenerul. Şi astfel, chiar în momentul în care un partener doreşte să îl influenţeze mai tare pe celălalt, îşi trădează slăbiciunea prin exprimarea geloziei. Dacă cercetăm prototipul unei astfel de persoane, vom găsi acolo sentimentul înfrângerii; aceasta este probabil o persoană care a fost odată detronată şi care se aşteaptă să fie din nou.

Protestul viril De la problema generală a invidiei şi geloziei, putem trece la studierea unui tip foarte special de invidie – invidia sexului feminin pentru poziţia socială a sexului masculin. Găsim multe femei şi fete care doresc să fie bărbaţi. Această atitudine, pe care am denumit-o „protest viril", poate fi lesne înţeleasă deoarece, dacă privim lucrurile imparţial, putem vedea că, în cultura noastră, bărbaţii sunt mult prea des la putere, mai apreciaţi

şi mai stimaţi decât femeile. Din punct de vedere moral, acest lucru nu poate fi iertat şi trebuie corectat. Fetele văd că în familie bărbaţii şi băieţii sunt privilegiaţi şi mai puţin împovăraţi cu problemele mărunte ale vieţii, care sunt lăsate pe seama femeilor. Bărbaţii sunt mai liberi în multe feluri, iar perceperea acestei libertăţi le face pe fete să nu fie satisfăcute de rolul lor. De aceea, ele încearcă să se poarte ca băieţii. Imitarea băieţilor de către fete poate apărea în mai multe feluri: le vedem, de exemplu, încercând să se îmbrace ca băieţii, fiind uneori sprijinite de părinţi. Dar există şi atitudini destructive, ca aceea în care o fată insistă să fie strigată cu un nume de băiat, şi nu cu numele ei de fată. Astfel de fete sunt foarte supărate dacă ceilalţi nu le zic pe numele ales de ele. Această atitudine este foarte periculoasă dacă reflectă ceva profund şi nu este doar o simplă glumă. În astfel de cazuri, atitudinea poate reapărea mai târziu în viaţă sub forma unei insatisfacţii faţă de rolul feminin şi unei respingeri a căsătoriei – sau, dacă sunt căsătorite, a unei respingeri a rolului sexual al unei femei. Este potrivit ca o femeie să se dezvolte asemenea bărbaţilor în multe direcţii, chiar să aibă o profesie masculină. Dar este periculos pentru femei să fie nesatisfăcute de rolul lor feminin şi să încerce să adopte viciile masculine. Această tendinţă periculoasă îşi face apariţia mai întâi în adolescenţă, pentru că atunci este momentul în care este afectat prototipul. Fetele imature devin geloase pe privilegiile de care se bucură băieţii. Ele reacţionează din dorinţa de a imita băieţii. Acesta este un complex de superioritate şi o deviere de la dezvoltarea corectă. Cine crede că fundamentul relaţiei dintre sexe trebuie să fie principiul egalităţii nu trebuie să încurajeze acest protest viril din partea femeilor. Egalitatea dintre sexe îşi poate găsi locul în schema naturală a lucrurilor, pe când protestul viril este o revoltă oarbă împotriva realităţii şi, astfel, este un complex de superioritate. Prin acest protest viril, toate funcţiile

sexuale pot fi afectate. Se pot produce multe simptome serioase, iar, dacă le urmărim în trecut, vom vedea că ele provin din copilărie. Întâlnim şi băieţi care doresc să fie ca fetele, totuşi, nu atât de mulţi ca fetele care doresc să fie băieţi. Băieţii nu doresc să imite fetele obişnuite, ci pe cele care flirtează exagerat. Astfel de băieţi folosesc pudră, poartă flori şi încearcă să se comporte ca fetele frivole. Şi aceasta este o formă a complexului de superioritate. Aflăm că, de fapt, în multe cazuri, aceşti băieţi au crescut într-un mediu în care capul familiei a fost o femeie. Astfel, băieţii au crescut imitând trăsăturile mamei, nu pe ale tatălui. Un băiat a venit la consultaţii din cauza unor probleme sexuale. Mi-a relatat cum fusese întotdeauna foarte apropiat de mamă, iar tatăl său nu avusese un rol semnificativ în casă. Mama fusese croitoreasă înainte de căsătorie şi a continuat croitoria, într-o oarecare măsură, şi după căsătorie. Băiatul, fiind mereu cu ea, a început să fie interesat de lucrurile pe care le făcea aceasta. A început să coasă şi să deseneze rochii. Întreaga dimensiune a interesului lui pentru mamă poate fi apreciată din faptul că, la patru ani, băiatul a învăţat ceasul, deoarece mama lui ieşea întotdeauna la ora patru şi se întorcea acasă la cinci. Stimulat de plăcerea de a o vedea întorcându-se, el a învăţat să citească ceasul. Mai târziu în viaţă, când a mers la şcoală, se purta ca o fată. Nu participa la sporturi sau jocuri de băieţi, iar ceilalţi râdeau de el. Într-o zi, au montat o piesă de teatru, iar acest băiat, cum ne putem imagina, a primit un rol de fată. A jucat atât de bine, încât mulţi spectatori au crezut că este într-adevăr o fată. Astfel, băiatul a ajuns să creadă că nu putea să fie apreciat prea mult ca bărbat, dar putea, în schimb, să fie foarte apreciat ca femeie. Aceasta a fost geneza tulburărilor lui sexuale de mai târziu. CAPITOLUL 7

Visele

Viaţa viselor Pentru psihologia individuală, conştientul şi inconştientul formează o singură entitate, aşa cum am explicat deja în multe contexte. În ultimele două capitole am interpretat elementele conştientului – amintiri, atitudini şi mişcări fizice – în termenii unui tot, unui întreg individual. Vom aplica acum aceeaşi metodă de interpretare şi vieţii noastre inconştiente sau semiconştiente – viaţa viselor noastre. Justificarea acestei metode este aceea că viaţa noastră onirică este o parte a întregului, în aceeaşi măsură ca şi viaţa noastră vigilă. Adepţii altor şcoli de psihologie încearcă în mod constant să găsească noi abordări ale viselor, dar înţelegerea noastră în ceea ce priveşte visele s-a dezvoltat urmând aceeaşi direcţie ca şi înţelegerea tuturor părţilor integrante ale psihicului. Aşa cum am văzut că viaţa noastră vigilă este dominată de scopul de superioritate, visele sunt şi ele determinate de scopurile noastre individuale. Un vis este întotdeauna o parte componentă a stilului de viaţă şi găsim mereu prototipul implicat. De fapt, doar atunci când vezi cum este conectat prototipul cu un anumit vis poţi fi sigur că ai înţeles visul. De asemenea, dacă îi cunoşti bine pe oameni, aproape poţi ghici natura viselor lor. Să presupunem, de exemplu, că omenirea ca întreg nu este foarte curajoasă. Din acest fapt general putem presupune că un mare număr de vise vor fi vise de frică, pericol sau anxietate. Şi astfel, dacă ştim pe cineva şi vedem că scopul lui este să fugă de necesitatea de a rezolva problemele vieţii, putem ghici că deseori el visează cum cade. Acest vis este pentru el un avertisment: „Nu merge mai departe – vei fi învins." El îşi exprimă viziunea asupra viitorului astfel – prin cădere. La un moment dat din viaţa lor, cei mai mulţi oameni au vise similare de cădere. Un caz caracteristic este cel al unui student în apropierea unui examen – un student despre care ştim că nu este prea hotărât. Putem ghici ce se va

întâmpla cu el. Îşi face griji toată ziua dinaintea examenului, nu se poate concentra şi, într-un final, îşi spune: „Timpul este prea scurt." Vrea să amâne examenul. Visul lui va fi unul de cădere. Iar acesta exprimă stilul lui de viaţă. Să luăm altă studentă, care progresează mult în studiul ei, este curajoasă şi nu foloseşte niciodată subterfugii. Putem să îi ghicim şi ei visele. Înainte de un examen, ea va visa că va urca un munte înalt, va fi încântată de priveliştea de pe munte, apoi se va trezi. Aceasta este expresia direcţiei vieţii ei şi putem vedea cum reflectă scopul ei de împlinire. Apoi există oameni care îşi limitează propriul potenţial – oameni care pot acţiona numai până la un anumit punct. Astfel de oameni visează limite şi faptul că sunt incapabili să scape de alţi oameni sau de dificultăţi. Au deseori vise în care sunt fugăriţi şi vânaţi. Înainte de a continua să discutăm despre scopul viselor, este poate bine să remarcăm că psihologul nu este niciodată descurajat dacă cineva îi spune: „Nu pot să îţi povestesc niciun vis pentru că nu mi le amintesc niciodată. Dar voi crea nişte vise." Psihologul ştie că imaginaţia oamenilor nu poate să creeze altceva decât ceea ce comandă stilul de viaţă. Visele lor create sunt la fel de bune ca şi visele autentice, amintite, deoarece imaginaţia şi fantezia lor vor fi tot o expresie a stilului lor de viaţă. Fantezia nu trebuie să reflecte literal acţiunile reale ale oamenilor pentru a fi o expresie a stilului lor de viaţă. Găsim, de exemplu, un tip de persoană care trăieşte mai mult în imaginaţie, decât în realitate. Aceste persoane sunt foarte fricoase în timpul zilei, dar foarte curajoase în vise. Dar vom găsi mereu ceva care ne va indica faptul că ele nu vor să termine nicio activitate reală. Astfel de manifestări vor fi foarte evidente chiar şi în visele lor cele mai curajoase.

Scopul viselor Obiectivul unui vis va fi întotdeauna acela de a pava drumul spre scopul de superioritate – spre scopul particular de superioritate al individului. Toate trăsăturile caracteristice, acţiunile şi visele unei persoane sunt instrumente care o ajută să îşi găsească scopul dominant – indiferent dacă acela este de a fi centrul atenţiei, de a domina sau de a evada. Scopul unui vis nu este nici logic, nici cu adevărat exprimat prin intermediul lui. Un vis există pentru a crea un anumit sentiment, o anumită dispoziţie sau emoţie, şi este imposibil să îi desluşeşti pe deplin toate zonele obscure. Dar astfel el diferă de viaţa vigilă şi de activităţile acesteia doar în dimensiune, nu în caracter. Am văzut că răspunsurile pe care psihicul le dă problemelor vieţii sunt în funcţie de schema de viaţă a individului: ele nu intră într-o schemă logică prestabilită, deşi scopul nostru este să le introducem din ce în ce mai mult într-o astfel de schemă, pentru îmbunătăţirea comunicării sociale. Odată ce am conectat-o ferm cu viaţa vigilă, viaţa onirică îşi pierde misterul. Devine încă o expresie a aceleiaşi atitudini şi a aceluiaşi amestec de fapte şi emoţii din viaţa vigilă. Din punct de vedere istoric, visele au părut mereu foarte misterioase, mulţi oameni oferindu-le o interpretare profetică. Visele au fost deseori privite ca profeţii ale unor evenimente viitoare, iar aici există o jumătate de adevăr. Este adevărat că visele sunt punţi de legătură între problemele cu care se confruntă visătorii şi scopul pe care aceştia doresc să îl atingă. În acest mod, visele se adeveresc deseori, deoarece visătorii, în ceea ce îi priveşte, se vor antrena în timpul visului şi vor fi astfel pregătiţi pentru ca acesta să devină realitate. Similar, în vise se dezvăluie aceeaşi interconectare ca şi în viaţa vigilă. Dacă oamenii sunt receptivi şi inteligenţi, ei pot prevedea viitorul fie că îşi analizează viaţa vigilă, fie viaţa onirică. Ceea ce fac ei este diagnoză. De exemplu, dacă cineva visează că o cunoştinţă a murit şi persoana

chiar moare, acest fapt nu poate fi mai mult decât ceea ce ar putea prevedea doctorul sau o rudă apropiată. Visătorul nu face decât să se gândească la asta în somn, mai curând decât în viaţa vigilă. Considerarea viselor ca profeţii, tocmai pentru că acestea conţin un anumit adevăr parţial, este o superstiţie. Aceasta este în general susţinută de oameni care sunt superstiţioşi prin natură sau promovată de cei care îşi dau importanţă lăsând impresia că au puteri speciale. Pentru a desfiinţa superstiţia profeţiei şi misterul care înconjoară visele, trebuie să explicăm de ce cei mai mulţi oameni nu îşi înţeleg propriile vise. Explicaţia poate fi găsită în faptul că puţini oameni se cunosc, chiar şi în viaţa vigilă. Puţini oameni au puterea autoanalizei reflexive, care le permite să vadă încotro se îndreaptă, iar analiza viselor este, aşa cum am spus, o poveste mai complicată şi mai obscură decât analiza comportamentului vigil. Astfel, nu este de mirare că analiza viselor trebuie să fie dincolo de domeniul de înţelegere al celor mai mulţi oameni – şi nu este de mirare nici că, ignorând mecanismele implicate, aceştia se adresează unor şarlatani.

Logica visului Ne va ajuta să înţelegem logica visului dacă îl vom compara nu direct cu viaţa vigilă, ci cu tipul de fenomene descrise în capitolele anterioare ca fiind manifestarea logicii particulare. Cititorul îşi va aminti cum am descris atitudinile infractorilor, copiilor-problemă şi nevroticilor – aceştia creează un anumit sentiment, o anumită atmosferă sau dispoziţie pentru a se convinge pe ei înşişi de un anumit fapt. Astfel, criminalii se pot justifica spunând: „Viaţa nu-i serveşte la nimic acestui om; aşa că trebuie să îl ucidem". Accentuând în minte imaginea că victima lor este nedorită, ei creează un anumit sentiment care îi pregăteşte pentru crimă. Astfel de oameni pot gândi şi că nu-ştiu-cine are o maşină frumoasă şi ei nu. Ei pun atâta preţ pe aceste lucruri, încât devin invidioşi. Scopul lor

de superioritate devine acela de a avea o maşină frumoasă, şi astfel ei vor experimenta vise care creează o anumită emoţie care să ducă la îndeplinirea acelui scop. Vedem acest lucru ilustrat în vise binecunoscute. Sunt, de exemplu, visele lui Iosif din Biblie. El a visat că toţi ceilalţi s-au plecat în faţa lui. Putem vedea cum visul s-a potrivit cu episodul hainei multicolore – şi cu vânzarea lui Iosif de către fraţii săi. Un alt vis bine-cunoscut este acela al poetului grec Simonides, care fusese invitat să meargă în Asia Mică pentru a ţine nişte prelegeri. El ezita şi amâna mereu călătoria, în ciuda faptului că vasul era în port şi îl aştepta. Prietenii au încercat să îl facă să plece, dar fără succes. Apoi, el a avut un vis. A visat că un om care murise, al cărui corp îl găsise el şi pe care îl înmormântase, i-a apărut şi i-a zis: „Pentru că te-ai îngrijit de înmormântarea mea, te avertizez acum să nu te duci în Asia Mică." Simonides a spus: „Nu mă duc", iar vasul cu care trebuia să plece s-a scufundat cu toată încărcătura. A crezut că visul îl salvase. Dar el era deja înclinat să nu meargă înainte de a avea visul. Prin vis a creat pur şi simplu un anumit sentiment sau o emoţie pentru a susţine concluzia la care ajunsese, deşi nu îşi înţelegea propriul vis. Este clar că poţi crea o fantasmă în scopul autoamăgirii, care obţine sentimentul sau emoţia dorite. Adesea, din tot visul nu îţi aminteşti decât acest sentiment. Analizând visul lui Simonides, ajungem la o altă concluzie. Care ar trebui să fie procedura în interpretarea viselor? În primul rând, trebuie să păstrăm în minte faptul că visul este o parte din forţa creatoare a unei persoane. Simonides, visând, şi-a folosit imaginaţia şi a construit o poveste. A ales incidentul cu omul mort. De ce a trebuit ca acest poet să aleagă incidentul cu omul mort din toate celelalte experienţe ale lui? Evident, pentru că la acel moment era foarte preocupat de ideile despre moarte, deoarece era îngrozit la gândul de a călători pe mare. În acele zile, călătoriile pe mare prezentau un pericol real, şi astfel el ezita. Este un semn că, probabil, lui nu îi era frică doar de rău de mare, ci şi de faptul că vasul s-ar putea scufunda. Ca rezultat al

gândurilor despre moarte, visul lui a selectat un episod cu un om care a murit. Dacă privim visele în acest fel, sarcina interpretării nu este prea dificilă. Trebuie să ne amintim că alegerea imaginilor, amintirilor şi fanteziilor reprezintă o indicaţie a direcţiei în care se deplasează mintea. Ele indică tendinţa visătorului şi, în ultimă instanţă, putem vedea şi scopul spre care năzuieşte. Să privim, de exemplu, visul unui bărbat căsătorit. Acesta nu era mulţumit cu viaţa lui de familie. Avea doi copii, dar fusese mereu îngrijorat în ceea ce îi priveşte, gândindu-se că soţia lui nu avea suficientă grijă de ei şi era prea interesată de alte lucruri. Îşi critica mereu soţia şi încerca să o transforme. Într-o noapte, a visat că avea un al treilea copil care s-a pierdut şi pe care nu l-a mai găsit. În vis, îi reproşa soţiei că nu avusese grijă de copil. Realizăm că avea în minte gândul că unul dintre cei doi copii ar putea să se piardă, dar nu fusese destul de curajos pentru a-l face pe unul dintre ei victima visului său. Astfel, a inventat un al treilea copil şi l-a făcut pe acesta să se piardă. Un alt lucru care trebuie observat este că bărbatul îşi iubea copiii şi nu dorea să îi piardă. De asemenea, simţea că soţia lui era copleşită cu doi copii şi nu ar fi putut să aibă grijă de trei, şi astfel, cel de-al treilea copil ar fi pierit. În acest fel, găsim un alt aspect al visului care, în momentul interpretării, spune: „Ar trebui să am un al treilea copil sau nu?" Rezultatul real al visului a fost că el îşi crease un sentiment negativ împotriva soţiei. Niciun copil nu se pierduse în realitate, dar el s-a trezit dimineaţă criticând-o şi fiind pornit împotriva ei. Oamenii se scoală frecvent dimineaţa certăreţi şi critici, ca rezultat al unei emoţii create de visul din cursul nopţii. Este la fel ca o stare de intoxicare şi similar cu

ceea ce găsim în depresie, atunci când pacienţii se intoxică pe ei înşişi cu idei despre înfrângere, moarte şi pierdere a tot şi toate. Putem vedea, de asemenea, cum acest bărbat selecta situaţii în care era sigur de superioritatea sa, cum era, de exemplu, sentimentul: „Eu sunt atent cu copiii, dar soţia mea nu este, şi de aceea unul s-a pierdut." Astfel, visul îi dezvăluie tendinţa de a domina.

Metode de interpretare Interpretarea modernă a viselor datează din prima parte a secolului al XX-lea. Visele au fost considerate iniţial de către Freud drept împlinirea dorinţelor sexuale infantile. Eu nu pot fi de acord cu aceasta, cu atât mai mult cu cât, dacă visele sunt o astfel de împlinire, atunci orice poate fi privit drept o împlinire. Orice idee se comportă în acest fel – mergând din adâncurile inconştientului până în conştient. De aceea, formula împlinirii sexuale nu explică nimic în particular. Mai târziu, Freud a sugerat că este implicată dorinţa de moarte. Dar, cu siguranţă, ultimul nostru exemplu nu ar putea fi explicat foarte bine în aceşti termeni, deoarece nu putem spune că tatăl îşi dorea ca unul dintre copii să se piardă şi să moară sau să moară el însuşi. Adevărul este că nu există o formulă specială care să explice toate visele, cu excepţia principiilor generale pe care le-am discutat, unitatea vieţii mentale şi caracterul emoţional special al vieţii onirice. Acest caracter şi autoamăgirea care îl însoţeşte reprezintă o temă cu multe variaţiuni. El se exprimă şi într-o preocupare pentru comparaţii şi metafore. Utilizarea comparaţiilor este una dintre cele mai bune metode de a te amăgi pe tine şi pe alţii, deoarece oamenii care le folosesc nu sunt siguri că îi pot convinge pe ceilalţi cu fapte şi cu argumente logice. Ei doresc mereu să îi influenţeze prin comparaţii inutile şi forţate. Poeţii folosesc astfel de instrumente pentru a amăgi, dar într-un mod plăcut, şi nouă ne place să ne delectăm cu metaforele şi comparaţiile lor poetice. Totuşi, putem fi siguri că acestea sunt menite să ne influenţeze

mai mult decât am fi fost influenţaţi de cuvintele simple. Dacă Homer, de exemplu, vorbeşte despre o armată de soldaţi greci care aleargă pe câmpul de bătălie ca nişte lei, metafora nu ne va induce în eroare dacă vom gândi clar, dar ne va intoxica cu siguranţă dacă ne va transpune în dispoziţia poetică. Autorul ne face să credem într-o putere minunată, dar nu ar putea face asta dacă ar descrie doar hainele purtate de soldaţi, armele lor şi aşa mai departe. Găsim acelaşi lucru în cazul oamenilor care au dificultăţi atunci când explică ceva: dacă văd că nu te pot convinge, vor folosi comparaţii. Această folosire a metaforelor şi comparaţiilor, cum am spus, este autoamăgitoare şi acesta este motivul pentru care apare atât de predominant în vise, în alegerea imaginilor simbolice. Este o modalitate artistică de a ne intoxica.

Visători şi nevisători Faptul că visele sunt toxice din punct de vedere emoţional oferă, destul de curios, o metodă de prevenire a viselor. Dacă oamenii înţeleg ceea ce au visat şi realizează că doar s-au intoxicat singuri, ei se vor opri din visat. Visul nu va mai avea niciun scop pentru ei. Cel puţin, acesta este cazul meu; am încetat să visez imediat ce am realizat care este semnificaţia visării. Această realizare, pentru a fi funcţională, trebuie să fie o conversie emoţională completă. Acest lucru mi-a fost dezvăluit, în cazul meu, de ultimul vis avut. Visul a avut loc în timpul Primului Război Mondial. În legătură cu îndatoririle mele, făceam un mare efort să împiedic trimiterea unui om pe front. În vis, mi-a venit ideea că omorâsem pe cineva, dar nu ştiam pe cine. Am ajuns într-o stare neplăcută, gândindumă: „Pe cine am omorât?" Adevărul este că mă intoxicasem pur şi simplu cu ideea de a face toate eforturile posibile pentru a pune soldatul la loc sigur. Emoţia visului era menită să mă conducă spre această idee, dar când am înţeles subterfugiul visului, am renunţat cu totul să mai

visez, din moment ce nu am mai vrut să mă amăgesc pentru a face lucrurile pe care, din motive logice, trebuia fie să le fac, fie să le abandonez. Acesta ar putea fi un răspuns la întrebarea pusă frecvent: „De ce unii oameni nu visează niciodată?" Aceştia sunt oameni care nu vor să se amăgească. Sunt preocupaţi de acţiune şi de logică şi doresc să se confrunte cu problemele. Oamenii de acest fel, dacă visează, deseori îşi uită visele foarte repede, atât de repede încât li se pare că nu au visat deloc. Există o teorie conform căreia visăm mereu, dar uităm majoritatea viselor. Dacă am accepta o astfel de teorie, aceasta ar pune într-o lumină diferită faptul că unii dintre noi nu visează niciodată: am deveni oameni care îşi uită mereu visele. Eu nu accept această teorie. Mai curând cred că sunt oameni care nu visează deloc şi că, de asemenea, există oameni care uneori îşi uită visele. În acest caz, teoria este greu de negat, dar poate greutatea dovezilor va convinge autorii teoriei. De ce avem uneori acelaşi vis care se repetă? Acesta este un fapt curios, pentru care nu poate fi dată nicio explicaţie clară. Totuşi, în aceste vise repetate putem găsi deseori stilul de viaţă exprimat cu cea mai mare claritate. Un astfel de vis reiterat ne oferă o indicaţie clară şi inconfundabilă despre scopul individual de superioritate. În cazul viselor lungi, extinse, trebuie să credem că visătorii nu sunt gata şi caută încă modalitatea prin care să îşi rezolve problema şi să îşi împlinească scopul. Din acest motiv, visele care pot fi înţelese cel mai bine sunt visele scurte. Uneori, visele constau doar într-o imagine sau câteva cuvinte, iar acest lucru ne arată că visătorii încearcă cu adevărat să găsească o modalitate uşoară de a se amăgi singuri.

Vis şi hipnotism Putem încheia discuţia noastră cu o problemă despre somn. Foarte mulţi oameni îşi pun întrebări inutile despre somn. Ei îşi închipuie că somnul este exact contrariul stării de veghe şi că este înrudit cu moartea. Dar

astfel de păreri sunt eronate. Somnul nu este opusul stării de veghe, ci, mai curând, un nivel al stării de veghe. Nu suntem deconectaţi de la viaţă în timpul somnului. Dimpotrivă, gândim şi auzim în somn şi, în general, în somn sunt exprimate aceleaşi tendinţe ca şi în starea de veghe. Astfel, există mame care nu pot fi trezite de zgomotele străzii, dar, când copiii scot cel mai mic sunet, sar imediat din pat. Vedem din aceasta cum interesul lor este mereu treaz. De asemenea, din faptul că nu cădem din pat, realizăm că în timpul somnului conştientizăm limitele. Întreaga personalitate a unui individ este exprimată atât în starea de veghe, cât şi în somn. Acest lucru explică fenomenul hipnotismului. Ceea ce şarlatanii au prezentat ca fiind o putere magică nu este, în cele mai multe cazuri, nimic mai mult decât un fel de somn. Dar este un fel de somn în timpul căruia oamenii vor să asculte de altul şi ştiu că hipnotizatorul vrea să îi adoarmă. O formă simplă a aceluiaşi lucru este atunci când părinţii spun: „Gata… acum du-te la culcare!", iar copiii ascultă. Uşurinţa cu care indivizii pot fi hipnotizaţi este direct proporţională cu supuşenia lor. În hipnotism, avem oportunitatea să îi punem pe oameni să îşi imagineze scene, idei sau amintiri care ar putea fi blocate de inhibiţiile lor din starea de veghe. Singura cerinţă este supunerea. Prin această metodă putem deseori să descoperim amintiri timpurii care fuseseră uitate anterior. Ca metodă de tratament, hipnotismul are oricum pericolele lui. Eu nu agreez hipnotismul şi îl folosesc doar când un pacient nu răspunde la nicio altă metodă. Oamenii hipnotizaţi pot fi destul de răzbunători. La început, ei par să îşi depăşească dificultăţile, dar nu pot să îşi schimbe efectiv stilul de viaţă. Hipnotismul este ca un drog sau ca un ajutor de tip mecanic: adevărata natură a individului nu a fost atinsă. Ceea ce avem noi de făcut este să le oferim oamenilor curaj, încredere în sine şi o mai bună înţelegere a greşelilor lor, dacă dorim într-adevăr să-i ajutăm. Hipnotismul nu face asta şi nu ar trebui folosit decât în cazuri foarte rare.

CAPITOLUL 8 Copiii-problemă

Principiile educaţiei Cum ar trebui să ne educăm copiii? Aceasta este probabil cea mai importantă întrebare în viaţa noastră socială actuală, o problemă la care psihologia individuală poate avea o contribuţie importantă. Educaţia, fie că are loc acasă, fie la şcoală, este o încercare de a evidenţia şi a direcţiona personalităţile indivizilor. Ştiinţa psihologiei reprezintă astfel baza necesară pentru o tehnică educaţională corectă; putem considera orice educaţie ca fiind o ramură a acelei vaste arte psihologice de a trăi. Să începem cu anumite preliminarii. Cel mai general principiu al educaţiei este acela că ea trebuie să corespundă vieţii căreia indivizii sunt chemaţi ulterior să îi facă faţă. Aceasta înseamnă că trebuie să corespundă idealurilor naţiunii. Dacă nu educăm copiii în spiritul idealurilor societăţii, este probabil ca aceşti copii să întâlnească mai târziu dificultăţi în viaţă. Este posibil ca ei să nu se integreze ca membri ai societăţii. Idealurile unei naţiuni se pot schimba – se pot schimba brusc, aşa cum se întâmplă după o revoluţie, sau treptat, în procesul evoluţiei. Dar aceasta înseamnă pur şi simplu că educatorul trebuie să aibă mereu prezent în minte un ideal foarte vast. Trebuie să fie un ideal care să îşi aibă mereu locul lui şi care va învăţa fiecare individ să se adapteze corespunzător tuturor situaţiilor, pe măsură ce acestea se schimbă. Legătura dintre educaţie şi idealurile sociale este influenţată de legătura acesteia cu regulile de guvernare şi, astfel, este în interesul guvernului ca idealurile naţionale să fie reflectate de sistemul şcolar; guvernul nu poate ajunge direct la părinţi sau familie, dar monitorizează ceea ce se întâmplă în şcoli.

De-a lungul istoriei, şcolile au reflectat la momente diferite idealuri diferite. În Europa, şcolile au fost înfiinţate pentru familiile aristocrate şi erau aristocrate în spirit. Mai târziu, şcolile au fost preluate de Biserică, şi doar preoţii erau profesori. Apoi, cererea naţiunii pentru mai multă cunoaştere a început să crească; au fost educaţi mai mulţi copii şi a fost nevoie de un număr mai mare de profesori decât cel pe care putea să îl furnizeze Biserica. Astfel au intrat în profesie şi alţii, în afara preoţilor şi clericilor. Până în timpurile moderne, profesorii erau rareori exclusiv profesori, ci mai aveau şi o altă meserie, cum ar fi cizmăria, croitoria şi aşa mai departe. Mulţi dintre ei ştiau să predea doar folosind nuiaua. Şcolile lor nu erau acel loc în care să poată fi rezolvate problemele psihologice ale copiilor. Spiritul modern în educaţie a apărut în Europa pe vremea lui Johann Heinrich Pestalozzi. Acesta a fost un reformator elveţian al educaţiei şi primul profesor care a promovat alte metode decât nuiaua şi pedeapsa. El a acordat o mare importanţă aplicării metodelor adecvate în şcoli. Cu metoda potrivită, fiecare copil – dacă nu are dificultăţi de învăţare – poate învăţa să citească, să scrie, să cânte şi să socotească. Nu putem spune că am descoperit deja cele mai bune metode; acestea sunt într-un proces permanent de dezvoltare. Aşa cum este corect, căutăm mereu metode noi, mai bune. În trecut, în Europa doar aristocraţii erau influenţi, iar cerere exista doar pentru funcţionari, pe de o parte, şi muncitori, pe de alta. Cei care trebuiau să fie pregătiţi pentru poziţii mai înalte mergeau la şcoală; ceilalţi nu aveau deloc educaţie. Sistemul educaţional reflecta idealurile timpului. Astăzi, sistemul de învăţământ răspunde unui set diferit de idealuri naţionale. Nu mai avem şcoli în care copiii trebuie să stea liniştiţi, cu mâinile la spate şi să nu mişte. Acum avem şcoli în care copiii şi profesorii sunt prieteni. Copiii nu mai sunt obligaţi de către autoritate doar să asculte, ci sunt încurajaţi să se dezvolte mai independent şi să gândească pentru ei înşişi.

Legătura dintre sistemul de învăţământ şi idealurile naţionale şi sociale este organică – datorită originii şi organizării acestuia, aşa cum am văzut –, iar, din punct de vedere psihologic, oferă şcolii, în calitate de organizaţie educaţională, un mare avantaj. Scopul principal al educaţiei este adaptarea socială. Şcoala poate ghida fluxul de sociabilitate din fiecare copil mai uşor decât familia, deoarece este mai aproape de nevoile naţiunii şi mai puţin susceptibilă la cererile şi criticile copiilor. Ea nu răsfaţă copiii şi, în general, are o atitudine mult mai detaşată. Pe de altă parte, familia nu este întotdeauna pătrunsă de idealurile sociale. Prea des domină aici ideile tradiţionale despre disciplină sau un materialism pur. Doar atunci când părinţii sunt ei înşişi bine integraţi social şi înţeleg că scopul educaţiei trebuie să fie unul social pot fi făcute progrese. Oriunde părinţii ştiu şi înţeleg aceste lucruri vom găsi copii bine pregătiţi pentru şcoală, tot aşa cum în şcoală ei sunt pregătiţi corespunzător locului lor special în viaţă. Aceasta ar trebui să fie dezvoltarea ideală a copilului acasă şi la şcoală, cu şcoala situată la mijloc de drum, între familie şi naţiune.

Să înţelegem părinţii şi copiii În capitolele anterioare am reţinut că stilul de viaţă al unui copil se stabileşte la vârsta de patru sau cinci ani şi nu poate fi schimbat direct. Aceasta indică modalitatea în care trebuie să progreseze şcoala. Ea nu trebuie să critice sau să pedepsească, ci să încerce să modeleze, să educe şi să dezvolte interesul social al copiilor. Şcoala modernă nu poate funcţiona după principiul supunerii şi pedepsei, ci mai curând după ideea de a încerca să înţeleagă şi să rezolve problemele personale ale copiilor. Pe de altă parte, de vreme ce părinţii şi copiii sunt atât de strâns uniţi în familie, este deseori dificil pentru părinţi să îşi educe copiii pentru societate. Ei preferă să îi educe pentru propriile aspiraţii şi astfel creează o tendinţă care produce conflicte în viaţa ulterioară a copiilor. Astfel de copii sunt obligaţi să înfrunte mari dificultăţi şi se confruntă deja cu probleme în momentul intrării la şcoală.

Pentru a remedia această situaţie, este necesară educarea părinţilor. Deseori, acest lucru nu este uşor, deoarece nu avem acces direct la membrii mai în vârstă ai familiei, aşa cum avem la copii. Şi chiar dacă ajungem la părinţi, aflăm că nu sunt prea interesaţi de idealurile societăţii. Sunt atât de preocupaţi de propriile probleme, încât nu vor să înţeleagă. Neputând să facem prea mult cu părinţii, trebuie să ne mulţumim pur şi simplu să împrăştiem mai multă înţelegere, pe cât de bine suntem în stare. Cel mai bun punct de atac este în şcoli, în primul rând datorită numărului mare de copii adunaţi acolo; apoi, deoarece erorile stilului de viaţă apar mai clar acolo decât în familie; şi, în al treilea rând, pentru că profesorii sunt antrenaţi să înţeleagă problemele copiilor.

Complexul de superioritate la copiii-problemă Copiii „normali", dacă există o asemenea categorie, nu ne privesc. Dacă vedem copii complet dezvoltaţi şi bine adaptaţi social, cel mai bun lucru este să nu stăm în calea lor. Astfel de copii pot fi condiţionaţi să caute un scop util în care să îşi dezvolte simţul superiorităţii. Sentimentul lor de superioritate, tocmai pentru că este de partea utilă a vieţii, nu este un complex de superioritate. Pe de altă parte, copiii-problemă, nevroticii, delincvenţii şi aşa mai departe exprimă un complex de superioritate drept compensare pentru sentimentele lor de inferioritate. Aceste sentimente de inferioritate, aşa cum am văzut, există la toate fiinţele umane, dar ele devin complex doar când ajung să descurajeze oamenii, până în punctul de a-i orienta către un comportament distructiv sau inutil. Toate aceste probleme de inferioritate şi superioritate îşi au rădăcinile în viaţa de familie dinaintea intrării copiilor la şcoală. În această perioadă, ei şi-au construit stilul de viaţă pe care noi l-am desemnat drept prototip, în contrast cu stilul de viaţă adult. Acest prototip este fructul necopt care, ca toate fructele necoapte, dacă are viermi, cu cât se dezvoltă şi se coace mai tare, cu atât mai mare creşte viermele.

După cum am văzut, dificultatea se dezvoltă deseori pornind de la probleme fizice sau de la o inferioritate organică. Nu inferioritatea organică este cea care cauzează problema, ci inadaptarea socială pe care o poartă cu ea. Aici se află oportunitatea educaţională, căci noi putem învăţa oamenii să se adapteze social, problemele fizice devenind astfel atuuri. Deoarece, aşa cum am văzut, o problemă fizică trezeşte un interes foarte accentuat, dezvoltat prin antrenament, care poate conduce întreaga viaţă a individului, iar, în situaţia în care acest interes merge într-o direcţie utilă, poate fi ceva foarte avantajos. Toate acestea depind de felul în care dificultăţile fizice se pot integra în eforturile de adaptare socială. Astfel, în cazul copiilor care sunt interesaţi doar să vadă sau doar să audă, depinde de profesor să le dezvolte interesul pentru folosirea tuturor simţurilor. Altminteri, ei vor fi dezavantajaţi în faţa altor copii. În afara copiilor cu organe imperfecte, o altă problemă este reprezentată de marele număr de copii răsfăţaţi care vin la şcoală. În felul în care sunt organizate şcolile, este imposibil ca un singur copil să rămână mereu în centrul atenţiei. Ocazional, câte un profesor poate fi atât de bun şi blând, încât să favorizeze anumiţi copii, dar, cum aceşti copii se mută din clasă în clasă, ajung să decadă la un moment dat din poziţia lor privilegiată. Mai târziu în viaţă este chiar şi mai rău, deoarece nu este considerat întotdeauna potrivit ca o persoană să fie în centrul atenţiei fără a face ceva pentru a merita aceasta. Toţi aceşti copii-problemă au anumite trăsături caracteristice definite. Ei nu sunt bine înzestraţi pentru a face faţă problemelor vieţii; sunt foarte ambiţioşi şi doresc să aibă succes pe plan individual, nu în folosul societăţii. În plus, ei sunt mereu certăreţi şi se află la cuţite cu ceilalţi. De obicei sunt laşi, din moment ce nu sunt interesaţi de nicio problemă de viaţă.

Unele trăsături ale copiilor-problemă

O altă trăsătură descoperită deseori la astfel de copii este că ei se manifestă precaut şi permanent ezitant. Ei amână rezolvarea problemelor pe care le ridică viaţa sau se opresc de tot de fiecare dată când se confruntă cu probleme, abordându-le tangenţial şi neterminând vreodată ceva. Aceste trăsături caracteristice ies mai clar la lumină la şcoală decât în familie. Şcoala este ca un experiment sau un test acid, deoarece acolo devine evident dacă un copil este integrat în societate şi adaptat problemelor ei. Un parcurs eronat deseori trece neobservat acasă, dar devine foarte repede evident la şcoală. Atât copiii răsfăţaţi, cât şi copiii cu probleme fizice vor mereu să „excludă" dificultăţile vieţii din cauza puternicului lor complex de inferioritate, care le răpeşte forţa de a lupta. Totuşi, le putem controla dificultăţile la şcoală şi astfel îi putem face apţi să rezolve problemele. Astfel, şcoala devine un loc în care noi educăm cu adevărat şi nu doar dăm indicaţii. Vedem atunci că, fie că profesorilor sau autorităţilor le place sau nu, trebuie dezvoltată o înţelegere a tuturor acestor probleme şi a celor mai bune metode de a le rezolva, ca parte a curriculum-ului şcolar.

Copiii supradotaţi În afara acestor copii-problemă, există şi copiii despre care se crede că sunt copii-minune – copiii supradotaţi. Uneori, deoarece în anumite domenii sunt mult mai avansaţi decât alţii, este uşor pentru ei să pară că strălucesc şi în altele. Sunt sensibili, ambiţioşi, rareori plăcuţi de ceilalţi copii. Copiii par că simt imediat dacă unul dintre ei este bine adaptat social sau nu. Astfel de copii-minune sunt admiraţi, dar nu sunt foarte bine văzuţi. Mulţi astfel de copii supradotaţi trec în mod satisfăcător prin şcoală. Dar când intră în viaţa socială, ei nu au un plan de viaţă adecvat. Dificultăţile lor apar atunci când abordează cele trei mari probleme ale vieţii –

societate, loc de muncă şi relaţii. Devine evident ce s-a întâmplat în anii formării prototipului lor şi vedem efectele inadecvării lor în familie. Acolo ei s-au aflat în permanenţă în situaţii favorabile, care nu au scos în evidenţă erorile din stilul lor de viaţă. Dar în momentul în care li s-a ivit în cale o situaţie nouă, erorile au reapărut. Soluţia pe care o oferă psihologia individuală problemelor copiilorminune este aceeaşi ca şi în cazul altor copii-problemă. Psihologul individual spune: „Oricine poate îndeplini orice." Aceasta este o maximă democrată care înlătură presiunea aplicată acestor copii, care sunt mereu împovăraţi cu aşteptări, sunt întotdeauna împinşi înainte şi devin prea interesaţi de ei înşişi. Oamenii care adoptă această maximă pot avea copii strălucitori, care să nu devină aroganţi sau prea ambiţioşi. Ei înţeleg că ceea ce au realizat a fost rezultatul exersării şi norocului. Dacă exersarea continuă, ei pot realiza mai mult. Dar şi alţi copii, care sunt mai puţin favorizaţi şi nu sunt atât de bine antrenaţi şi educaţi, pot realiza lucruri bune dacă profesorii îi încurajează.

Cum să încurajezi copiii Aceşti copii îşi pot pierde curajul şi de aceea trebuie protejaţi împotriva sentimentului lor marcat de inferioritate, un sentiment pe care niciunul dintre noi nu îl poate suporta pe termen lung. Putem înţelege faptul că sunt depăşiţi din cauza dificultăţilor de la şcoală şi că se poartă urât sau chiar că nu merg deloc la şcoală. Astfel de copii cred că nu există nicio speranţă pentru ei la şcoală şi, dacă acest lucru ar fi adevărat, ar trebui să fim de acord că ei acţionează consecvent şi raţional. Dar psihologii individuali nu acceptă să considere cazul lor ca fiind fără speranţă; ei cred că fiecare poate îndeplini o muncă utilă. Există mereu erori, dar acestea pot fi corectate şi copilul poate merge mai departe. Totuşi deseori situaţia nu este bine gestionată. Chiar în momentul în care copilul este copleşit de noi dificultăţi la şcoală, mama adoptă o atitudine anxioasă, de supraveghere. Orice evaluare proastă, critici sau admonestări pe care copilul le primeşte la şcoală sunt amplificate de

repercusiunile de acasă. Foarte des, copiii care erau bine-crescuţi acasă, pentru că au fost răsfăţaţi, sunt prost-crescuţi la şcoală deoarece, în momentul în care ei pierd contactul cu familia şi nu mai sunt în centrul atenţiei, îşi face apariţia complexul de inferioritate latent. Atunci mamele care răsfaţă prea mult vor fi urâte de aceşti copii, pentru că se simt dezamăgiţi. Mama nu mai apare în aceeaşi lumină ca înainte. Tot răsfăţul ei trecut este uitat în anxietatea noii situaţii. Deseori găsim copii agresivi acasă, care sunt liniştiţi, calmi, chiar inhibaţi la şcoală. Uneori, mamele lor vin la şcoală şi spun: „Acest copil îmi răpeşte tot timpul şi atenţia. Este într-o luptă permanentă." Profesorul răspunde: „Este foarte liniştit toată ziua la şcoală, nici nu se mişcă." Acesta este pur şi simplu reversul fostei situaţii; copilul primeşte atenţie la şcoală şi de aceea este liniştit şi nepretenţios. Acasă nu este centrul atenţiei, aşa că se luptă. Acesta este, de exemplu, cazul unei fetiţe de opt ani care era foarte iubită de colegi, şi era liderul clasei. Tatăl ei a venit la doctor spunând: „Acest copil este foarte sadic – un adevărat tiran. Nu mai putem suporta." Care era motivul? Ea era primul copil într-o familie slabă. Doar o familie slabă putea fi intimidată astfel de un copil. Când i s-a născut un frate, fetiţa s-a simţit în pericol şi, dorind în continuare să fie în centrul atenţiei, ca înainte, a început să fie agresivă. La şcoală era iubită şi apreciată şi, neavând niciun motiv să lupte, se dezvolta bine. Unii copii au dificultăţi atât acasă, cât şi la şcoală. Şi familia, şi şcoala se plâng, iar rezultatul este că greşelile copilului se înmulţesc. Unii sunt dezordonaţi în mod cronic şi acasă şi la şcoală. Dacă există acelaşi comportament în familie şi la şcoală, cauza trebuie căutată în evenimente anterioare. În orice caz, trebuie întotdeauna să luăm în considerare ambele comportamente pentru a putea formula o concluzie despre problemele copiilor. Fiecare parte a vieţii lor devine importantă pentru noi, dacă dorim să le înţelegem stilul de viaţă şi direcţia în care ei se străduiesc.

Uneori se întâmplă ca unii copii bine adaptaţi social, atunci când se întâlnesc cu noua situaţie reprezentată de şcoală, să pară incapabili să lupte. Acest lucru se întâmplă de regulă atunci când copiii ajung la o şcoală unde învăţătorul şi colegii sunt ostili. De exemplu, copiii care nu provin dintr-o clasă socială înstărită, trimişi la o şcoală aristocratică pot suferi pentru că sunt priviţi ca neavând originea „corectă", iar colegii de clasă par că sunt împotriva lor. Astfel de copii, care se poate să fi fost răzgâiaţi înainte, sau cel puţin răsfăţaţi, se trezesc brusc într-o atmosferă foarte ostilă; uneori cruzimea copiilor poate fi uimitoare. În multe cazuri, copiii care experimentează acest lucru nu suflă niciun cuvânt despre asta acasă, pentru că le este ruşine. Ei suportă în linişte chinul cumplit. Deseori aceşti copii, când ajung la vârsta de 16 sau 18 ani – vârsta la care trebuie să se poarte ca adulţii şi să înfrunte direct problemele vieţii –, se blochează, pentru că şi-au pierdut curajul şi speranţa. Astfel, alături de dificultăţile sociale au şi probleme de relaţionare, deoarece nu îşi pot găsi locul în societate. Ce facem cu asemenea de cazuri? Aceşti copii nu au debuşeu pentru energia lor. Ei sunt separaţi sau se simt separaţi de întreaga lume. Sunt oameni care se rănesc pentru a-i face pe alţii să sufere şi care pot ajunge să se sinucidă. Pe de altă parte, sunt şi oameni care vor să dispară şi se izolează, pierzându-şi şi cele câteva abilităţi sociale pe care le aveau odată. Ei nu vorbesc cu ceilalţi în felul obişnuit, nu se apropie de alţi oameni şi sunt întotdeauna împotriva întregii lumi. Această stare, atunci când devine acută, o numim schizofrenie. Dacă dorim să ajutăm pe oricare dintre aceşti oameni, trebuie să găsim o cale să le reconstruim curajul. Sunt cazuri foarte dificile, dar pot fi vindecate. În măsura în care tratamentul şi vindecarea problemelor educaţionale ale copiilor depind în primul rând de diagnosticul stilurilor lor de viaţă, este indicat să revedem aici metodele pe care psihologia individuală le-a dezvoltat pentru acest diagnostic. Diagnosticul stilului de viaţă este

desigur util pentru multe alte domenii din afara educaţiei, dar este esenţial în practica educaţională. În afara studiului direct al copiilor în timpul anilor de formare, psihologia individuală foloseşte metode de chestionare a copiilor asupra amintirilor lor timpurii şi asupra planurilor referitoare la ocupaţia viitoare, le observă postura şi mişcările şi trage anumite concluzii despre locul copilului în familie. Am mai discutat înainte toate aceste metode, dar este poate necesar să evidenţiem din nou poziţia copilului în familie, deoarece este strâns legată de dezvoltarea educaţională.

Ordinea la naştere şi dinamica familiei Lucrul cel mai important referitor la ordinea copiilor în familie este, aşa cum am văzut, faptul că primul copil este pentru o vreme în poziţia de copil unic şi apoi detronat din această poziţie. Astfel, el sau ea se bucură pentru o vreme de o mare putere, pentru ca apoi să o piardă. Psihologia celorlalţi copii este fixă şi determinată de faptul că ei nu sunt primii copii. Printre copiii mai mari predomină deseori un punct de vedere conservator. Ei au impresia că cei aflaţi la putere vor rămâne mereu la putere; faptul că ei şi-au pierdut propria putere este doar un accident şi au o mare admiraţie pentru oamenii puternici. Copiii mai mici sunt într-o situaţie total diferită. Ei cresc nefiind în centrul atenţiei şi având un antemergător. Ei doresc mereu să recupereze. Nu recunosc sanctitatea autorităţii, ci cred că aceasta trebuie să treacă în mâinile altcuiva. Simt un impuls de a avansa rapid, ca într-o întrecere. Toate mişcările lor arată faptul că îşi fixează atenţia într-un punct, departe, pentru a recupera handicapul. Încearcă mereu să schimbe legile ştiinţei şi naturii şi sunt adevăraţi revoluţionari – nu neapărat din punct de vedere politic, ci în viaţa socială şi în atitudinea lor faţă de ceilalţi oameni. Găsim un bun exemplu în povestea biblică a lui Iacob şi Esau.

Poziţia mezinului în familie este de un interes remarcabil din punct de vedere psihologic. Prin mezin înţelegem desigur acel copil care va fi mereu cel mai mic şi nu va avea niciodată fraţi mai mici. Aceşti copiii se află într-o poziţie avantajoasă, deoarece nu vor fi niciodată detronaţi. Cel de-al doilea copil poate fi detronat şi uneori experimentează aceeaşi tragedie ca şi primul copil, dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată în viaţa mezinului. De aceea, el este situat cel mai favorabil, iar, în circumstanţe egale, aceşti copii au cea mai bună dezvoltare. Ei seamănă cu al doilea născut prin faptul că sunt foarte energici şi încearcă să îi supună pe ceilalţi; şi ei au antemergători. Dar în general o iau pe o cu totul altă cale decât restul familiei. Dacă familia include câţiva oameni de ştiinţă, mezinul va lucra probabil în domeniul artelor sau comerţului. Dacă familia are o afacere, mezinul va deveni poet. Mezinii trebuie să fie întotdeauna diferiţi. Căci este mai simplu să activezi în alt domeniu decât să fii nevoit să concurezi în acelaşi domeniu; este motivul pentru care mezinii doresc să urmeze o altă direcţie decât restul. Acesta este şi un semn că le lipseşte curajul, deoarece, dacă ar fi fost curajoşi, ar fi fost mai dornici de competiţie în acelaşi domeniu. Trebuie să notăm faptul că predicţiile noastre asupra caracterului, bazate pe poziţia copiilor în familie, sunt doar nişte tendinţe; nu există nicio certitudine în ceea ce le priveşte. Şi, de fapt, dacă primul născut este strălucitor, nu va fi niciodată învins de al doilea şi, prin urmare, nu va suferi nicio tragedie. Astfel de copii sunt bine integraţi social, iar mama lor este posibil să le fi încurajat interesul pentru alţii, inclusiv pentru noul-născut. Pe de altă parte, dacă primul copil nu poate fi învins, acest lucru îi ridică o şi mai mare problemă celui de-al doilea, care poate experimenta dificultăţi. Acest al doilea născut îşi poate deseori pierde curajul şi speranţa. Ştim că, într-o competiţie, copiii trebuie să aibă mereu speranţa că vor câştiga; dacă această speranţă dispare, totul e pierdut.

Acolo unde există mai mulţi copii aproape adulţi în momentul în care se naşte altul, ultimul copil se află într-o situaţie similară cu aceea a copilului unic. Şi copiii unici au tragedia lor, deoarece toată copilăria au fost centrul atenţiei în familie, iar scopul lor în viaţă este să fie mereu în centru. Ei nu judecă logic, ci în conformitate cu direcţiile propriului stil de viaţă. Şi poziţia unicului băiat într-o familie de fete este dificilă. Se presupune, în mod curent, că un astfel de băiat se va purta ca fetele, dar acest punct de vedere este mai curând exagerat. Până la urmă, cei mai mulţi dintre noi sunt educaţi şi îngrijiţi predominant de către femei. Totuşi, există o oarecare dificultate în faptul că întreaga familie, într-un astfel de caz, este organizată pentru şi de către femei. Un băiat într-un atare mediu se poate lupta să pară mai bărbat şi îşi exagerează această trăsătură de caracter; sau, dimpotrivă, poate creşte efeminat, ca restul casei. Pe scurt, vom afla de obicei că un astfel de băiat este fie blând şi moale, fie, dimpotrivă, foarte agresiv. În acest ultim caz, pare că el încearcă mereu să dovedească şi să scoată în evidenţă faptul că este bărbat. Singura fată printre băieţi este, de asemenea, într-o situaţie dificilă. Fie este foarte tăcută şi dezvoltă o feminitate puternică, fie doreşte să facă tot ce fac băieţii şi să se poarte ca ei. Este destul de vizibil aici un sentiment de inferioritate, din moment ce ea este singura fată într-o situaţie în care băieţii sunt simţiţi ca fiind superiori. Complexul de inferioritate rezidă în sentimentul că ea este doar fată. În acest cuvânt, „doar", este esenţa întregului complex de inferioritate. Vom vedea dezvoltarea unui complex de superioritate compensator atunci când fata încearcă să se îmbrace ca băieţii şi când, mai târziu în viaţă, doreşte să aibă tipul de relaţii sexuale pe care crede că le au bărbaţii. Putem încheia discuţia noastră despre poziţia şi sexul copiilor într-o familie, cu cazul particular în care primul copil este băiat şi al doilea este fată. Aici există de obicei o competiţie sălbatică între cei doi. Fata este împinsă înainte nu numai pentru că este al doilea născut, ci şi pentru că

este fată. Ea face un efort mai mare şi astfel dă dovadă foarte marcat de trăsăturile celui de-al doilea născut. Este foarte energică şi independentă, iar băiatul observă cum ea pare întotdeauna că îl învinge în cursă. Este un fapt cunoscut că fetele se dezvoltă la început, atât fizic, cât şi mental, mai repede decât băieţii – de exemplu, o fată de 12 ani este mult mai matură decât un băiat de aceeaşi vârstă. Băiatul vede acest lucru şi nu îl poate explica. Drept urmare, se simte inferior şi are o dorinţă de a renunţa. El nu progresează şi începe să caute modalităţi de evadare. Uneori, dezvoltă o cale constructivă de evadare, alteori, poate deveni nevrotic, delincvent sau psihotic. Nu se simte suficient de puternic să continue cursa. Acest tip de situaţie este unul dificil de rezolvat, chiar şi cu atitudinea „oricine poate realiza orice". Principalul lucru pe care îl putem face este să-i arătăm băiatului că, dacă fata pare să fie cu un pas înainte, este pentru că ea face mai mult efort şi că, muncind mai mult, el poate găsi metode mai bune de dezvoltare. Mai putem, de asemenea, să direcţionăm fata şi băiatul pe cât posibil în domenii necompetitive, astfel încât să reducem impresia că sunt într-o permanentă competiţie. CAPITOLUL 9 Adaptarea socială

Contextul social Scopul psihologiei individuale este adaptarea socială. Acesta poate părea un paradox, dar, dacă este un paradox, este numai unul verbal. Adevărul este că doar atunci când acordăm atenţie vieţii psihologice concrete a individului ajungem să realizăm cât de important este elementul social. Individul devine individ doar într-un context social. Alte sisteme de psihologie operează o distincţie între ceea ce ele numesc psihologie individuală şi psihologia socială, dar pentru noi nu există o astfel de distincţie. Discuţiile noastre de până acum au încercat să

analizeze stilul de viaţă individual, dar analiza a fost întotdeauna făcută din punct de vedere social şi a avut o aplicaţie socială. Acum vom continua analiza, punând un accent mai mare pe problemele adaptării sociale. Principiile care trebuie discutate sunt aceleaşi, dar, în loc să ne concentrăm atenţia asupra diagnosticării stilurilor de viaţă, vom discuta stilurile de viaţă în acţiune şi metodele de a încuraja acţiunea potrivită. Analiza problemelor sociale se sprijină direct pe analiza problemelor educaţionale, tema capitolului anterior. Şcoala şi grădiniţa sunt instituţii sociale în miniatură şi putem studia aici problemele inadecvării sociale într-o formă simplificată.

Probleme comportamentale Să luăm problemele comportamentale ale unui băiat de cinci ani. Mama lui a venit la doctor plângându-se că fiul ei nu avea stare, era hiperactiv şi îi deranja pe alţii. Ea era mereu foarte tensionată în încercarea de a-l controla, iar la sfârşitul zilei era epuizată. Spunea că nu mai poate lupta cu băiatul şi dorea să îl interneze undeva pentru tratament, dacă acest lucru era recomandabil. Din aceste detalii, putem cu uşurinţă să ne „identificăm" cu băiatul – nu este deloc greu să ne punem în locul lui. Dacă auzim că un băieţel de cinci ani este hiperactiv, nu avem nicio dificultate să ne imaginăm că el se poartă cam aşa: se urcă pe mobile, se murdăreşte mereu şi intră în bucluc. Dacă mama vrea să citească, el se joacă cu luminile; dacă părinţii vor să vorbească sau să asculte muzică, el ţipă. Are crize temperamentale de furie dacă nu obţine ce vrea, şi el vrea mereu ceva. Dacă observăm un astfel de comportament la un băieţel, putem fi siguri că vrea să lupte şi că tot ce face este menit să provoace o luptă. Este neobosit zi şi noapte, iar tatăl şi mama lui sunt mereu obosiţi. Băiatul nu este niciodată obosit pentru că, spre deosebire de părinţii lui, el nu

trebuie să facă nimic împotriva voinţei lui. El vrea pur şi simplu să nu aibă linişte şi să îi ţină pe alţii ocupaţi. Un incident anume ilustrează foarte bine cum acest băiat special luptă să fie în centrul atenţiei. Într-o zi, a fost luat la un concert la care mama şi tatăl cântau la pian şi voce. În mijlocul unui cântec, băiatul a strigat: „Bună, tată!" şi a început să alerge prin sală. Ai fi putut lesne prevedea asta, dar mama şi tatăl lui nu înţelegeau motivul unui astfel de comportament. Ei îl tratau ca pe un copil normal, în ciuda faptului că el nu se purta normal. Dintr-un anumit punct de vedere, el era totuşi normal: avea un plan de viaţă inteligent. Ceea ce făcea era făcut cu inteligenţă, în conformitate cu planul său. Şi, dacă vedem planul, putem să ghicim acţiunile rezultate din el. De aici tragem concluzia că băiatul nu este lipsit de inteligenţă. Când mama avea musafiri, el îi împingea de pe scaune şi dorea mereu să stea pe scaunul pe care tocmai se aşeza altcineva. Vedem cum şi acest lucru este consecvent cu scopul şi cu prototipul lui. Scopul lui este să fie superior şi să îi conducă pe ceilalţi, şi să atragă mereu atenţia tatălui şi mamei. Putem trage concluzia că a fost un copil răsfăţat şi că, dacă ar mai fi fost răsfăţat în continuare, nu ar mai fi luptat. Cu alte cuvinte, este un copil care şi-a pierdut poziţia de favorit. Cum şi-a pierdut-o? Răspunsul este că, probabil, la un moment dat a căpătat un frate sau o soră mai mică. Şi astfel, el era doar un băieţel de cinci ani pus într-o situaţie nouă, detronat şi luptând să-şi recâştige importanta poziţie centrală pe care credea că o pierduse. Din acest motiv îşi ţinea părinţii atât de ocupaţi. Dar mai este încă un motiv. Putem vedea că băieţelul nu fusese pregătit pentru noua situaţie şi că, în viaţa sa de copil răsfăţat, nu dezvoltase niciun sentiment social. Aşadar, el nu era bine adaptat social. Era interesat doar de el însuşi şi se preocupa doar de bunăstarea lui.

Când mama a fost întrebată cum se purta fiul ei cu fratele mai mic, ea a insistat că îl place, dar că, de câte ori se joacă cu el, îl împinge şi răstoarnă accidental. Vom fi iertaţi dacă vom presupune că astfel de acţiuni nu indică o dragoste deosebită. Pentru a înţelege pe deplin semnificaţia acestui comportament, trebuie să îl comparăm cu cazurile, deseori întâlnite, de copii agresivi care nu luptă mereu. Copiii sunt prea inteligenţi ca să lupte continuu, pentru că ei ştiu că tatăl şi mama vor pune capăt luptei lor. Drept urmare, aceşti copii se opresc din când în când din luptă şi afişează cel mai bun comportament al lor. Dar vechiul impuls reapare, aşa cum s-a întâmplat în acest caz când, jucându-se cu fratele mai mic, băiatul l-a răsturnat. Scopul lui în acest joc era, de fapt, să îl răstoarne pe cel mic. Să vedem acum care este comportamentul băiatului faţă de mamă. Dacă ea încearcă să îi dea o palmă, el fie râde şi insistă că palma nu îl doare, fie, dacă ea îl bate puţin mai tare, se linişteşte o vreme, doar pentru a începe din nou lupta puţin mai târziu. Trebuie să observăm cum comportamentul băiatului este condiţionat de scopul său şi cum totul, fără excepţie, este direcţionat spre acesta – într-o asemenea măsură, încât îi putem prevedea acţiunile. Nu i le putem prevedea dacă prototipul nu este unitar sau dacă nu cunoaştem scopul impulsurilor prototipului. Să ni-l imaginăm pe băieţel debutând în viaţă. Va merge la grădiniţă şi putem prevedea ce se va întâmpla acolo. În general, într-un mediu slab, el va fi cel care va comanda sau, într-unul mai dificil, se va lupta în încercarea de a conduce. Şi astfel, va frecventa foarte puţin grădiniţa, dacă educatoarea va fi severă. În acest caz, băiatul ar putea să găsească subterfugii şi va fi constant sub tensiune; această tensiune i-ar putea provoca dureri de cap, nelinişte şi aşa mai departe. Semnele vor apărea ca prime simptome ale unei nevroze.

Pe de altă parte, dacă mediul va fi simplu şi plăcut, el va simţi că este în centrul atenţiei. În aceste circumstanţe, ar putea fi chiar în fruntea clasei – un campion. Aşa cum putem vedea, grădiniţa este o instituţie socială, cu probleme sociale. Indivizii trebuie să fie pregătiţi pentru astfel de probleme, căci trebuie să urmeze legile comunităţii. Copiii trebuie să fie capabili să se facă utili în acea comunitate mică, iar ei nu pot fi utili dacă nu sunt mai interesaţi de alţii decât de ei înşişi. Mai târziu, la şcoală, se va repeta aceeaşi situaţie şi ne putem imagina ce se va întâmpla cu copiii-problemă de acest tip. Situaţia ar putea fi mai uşoară dacă ar fi trimişi la o şcoală particulară, deoarece acestea au deseori mai puţini elevi, care pot primi mai multă atenţie. Poate că întrun asemenea mediu copiii-problemă ar ieşi mai puţin în evidenţă. Uneori, profesorii ar putea să îi considere ca fiind cei mai buni elevi ai lor. Este, de asemenea, posibil ca, dacă un astfel de copil devine liderul clasei, comportamentul de acasă să i se schimbe – el ar putea fi mulţumit să îşi manifeste superioritatea în acest fel.

Adaptarea la şcoală În cazurile în care comportamentul copilului se ameliorează după ce intră la şcoală, putem lua drept sigur faptul că are o situaţie privilegiată în clasă şi se simte superior acolo. Totuşi, de obicei este valabil contrariul. Copiii care sunt foarte iubiţi şi foarte ascultători acasă deseori deranjează orele la şcoală. În ultimul capitol am discutat despre poziţia pe care o ocupă şcoala, între casă şi viaţa în societate. Dacă aplicăm acea formulă, putem înţelege ce li se întâmplă acestor copii atunci când ies în viaţă. Viaţa nu le va oferi situaţia favorabilă pe care o pot găsi uneori în şcoală. Oamenii sunt deseori surprinşi şi nu pot înţelege cum copiii care se poartă atât de bine acasă şi au succes la şcoală au probleme mai târziu în viaţă. Aici avem de-a face cu adulţi-problemă cu o nevroză care se poate agrava mai

târziu. Nimeni nu înţelege astfel de cazuri, pentru că, până în viaţa adultă, prototipul a fost camuflat de situaţii privilegiate. De aceea, trebuie să învăţăm să recunoaştem prototipul eronat dintr-o situaţie favorabilă sau, cel puţin, să realizăm că el poate exista, din moment ce este foarte dificil să îl înţelegem în astfel de circumstanţe. Iată câteva simptome care pot fi luate drept indicaţii clare ale unui prototip eronat. Copiii care nu au niciun interes social vor fi deseori dezordonaţi; prin aceasta, ei ocupă timpul altora. De asemenea, nu vor să se culce, iar noaptea vor ţipa sau vor face pipi-n pat. Ei se joacă de-a anxietatea, deoarece au observat că anxietatea este o armă cu care îi pot forţa pe ceilalţi să se supună. Toate aceste simptome apar chiar şi într-o situaţie favorabilă şi, dacă le căutăm, este posibil să recunoaştem toate problemele.

Înfruntarea celor trei îndatoriri ale vieţii Să luăm, de exemplu, un băiat cu un astfel de prototip eronat în viaţă, aflat în pragul maturităţii – să spunem, la 17 sau 18 ani. În urmă există un mare hinterland de viaţă – un hinterland care nu este uşor de evaluat, pentru că nu este foarte distinct. Nu este uşor să percepi scopul şi stilul de viaţă. Dar, pe măsură ce băiatul se confruntă cu viaţa, trebuie să îndeplinească ceea ce eu am numit cele trei îndatoriri ale vieţii – îndatorirea de a construi relaţii umane de succes, aceea de a avea o ocupaţie utilă din punct de vedere social şi aceea a relaţiilor intime. Aceste îndatoriri reies din relaţiile sociale formate în propria noastră existenţă; prima presupune comportamentul nostru faţă de alţi oameni, atitudinea faţă de omenire şi viitorul ei. Aceasta implică, la rândul ei, conservarea şi salvarea speciei noastre, deoarece viaţa omului este atât de fragilă, încât nu putem supravieţui decât dacă suntem uniţi. În ceea ce priveşte profesia, putem spune, văzând comportamentul băiatului la şcoală, că, în cazul în care îşi va căuta o profesie cu ideea de a fi superior, îi va fi dificil să o găsească. Este dificil să găseşti un loc de muncă în care să nu fii uneori subordonat sau în care să nu fii nevoit să

lucrezi cu alţii. Dar, cum acest băiat este interesat doar de propria bunăstare, nu se va descurca niciodată bine într-o poziţie de subordonare şi, mai mult, o astfel de persoană nu se dovedeşte foarte de încredere în afaceri. Nu poate să-şi subordoneze niciodată propriile interese intereselor firmei. În general, putem spune că succesul într-o profesie depinde de adaptarea socială eficientă. În afaceri, este un mare avantaj să fii capabil să înţelegi necesităţile colegilor şi clienţilor, să vezi cu ochii lor, să auzi cu urechile lor, să simţi cum simt ei. Astfel de oameni empatici vor merge mai departe, dar băiatul pe care îl studiem nu poate face asta, deoarece îşi vede întotdeauna doar propriul interes. El poate face doar o parte din ceea ce este necesar pentru progres. Drept urmare, va rata mereu în această zonă, a profesiei. În cele mai multe cazuri, vom afla că asemenea indivizi nu îşi termină niciodată studiile sau, cel puţin, întârzie în alegerea unei cariere. Este posibil ca nici la 30 de ani să nu ştie ce intenţionează să facă în viaţă. Deseori, aceştia trec de la o pregătire la alta sau de la un tip de slujbă la altul. Uneori, vedem fete sau băieţi de 17—18 ani care se străduiesc, dar nu ştiu în ce direcţie să o apuce. Este important să fii capabil să înţelegi astfel de oameni şi să îi sfătuieşti în ceea ce priveşte alegerea unei vocaţii. Ei tot mai pot să devină interesaţi de ceva, să studieze acel lucru de la început şi să se pregătească bine. Este mai curând supărător să găseşti oameni de vârsta asta care să nu ştie ce vor să facă mai târziu în viaţă. Ei sunt prea des tipul care nu realizează multe. Atât acasă, cât şi la şcoală, trebuie făcute eforturi de a convinge copiii să se intereseze despre viitoarele lor profesii cu mult înainte de a ajunge la această vârstă. În şcoală sau colegiu acest lucru poate fi realizat prin grupuri de discuţie sau prin distribuirea de însărcinări în ceea ce priveşte posibilele opţiuni de carieră. Ultima problemă cu care tinerii trebuie să se confrunte este aceea a iubirii, căsătoriei şi relaţiilor intime în general. În măsura în care fiinţele

umane trăiesc ca două sexe diferite, aceasta este o problemă deosebit de importantă. Totul ar fi foarte diferit dacă ar exista un singur sex. Dar, aşa cum este, trebuie să învăţăm cum să ne purtăm cu celălalt sex. Vom discuta problema iubirii şi căsătoriei pe larg într-un alt capitol: aici este necesar doar să arătăm legătura dintre relaţiile personale şi problemele adaptării sociale. Aceeaşi lipsă de interes social care este responsabilă de neadaptările sociale şi ocupaţionale este responsabilă şi de incapacitatea comună de a forma relaţii bune cu celălalt sex. O persoană care este exclusiv centrată pe sine nu este pregătită pentru a fi o jumătate dintr-un cuplu. Într-adevăr, pare că unul dintre scopurile majore ale instinctului sexual este de a scoate toţi indivizii din carapace şi de a-i pregăti pentru viaţa socială. Dar, din punct de vedere psihologic, trebuie să ne întâlnim cu instinctul sexual la mijlocul distanţei – acesta nu îşi poate îndeplini corespunzător funcţia până ce nu suntem deja dispuşi să uităm de noi înşine şi să ne contopim cu o viaţă mai vastă.

Necesitatea de a construi personalitatea Putem acum trage nişte concluzii despre acest băiat pe care l-am studiat. L-am văzut confruntându-se cu cele trei mari îndatoriri ale vieţii, pierzându-şi speranţa şi fiindu-i frică de înfrângere. L-am văzut cum, cu scopul lui personal de superioritate, a exclus pe cât a putut toate problemele vieţii. Ce a mai rămas atunci pentru el? Nu se va integra în societate, este ostil celorlalţi, este foarte suspicios şi retras. Şi, nemaifiind interesat de alţii, nu îi mai pasă cum apare în faţa lor, aşa că de multe ori va fi neîngrijit şi murdar. Limbajul, după cum ştim, este o necesitate socială, dar subiectul nostru nu vrea să îl folosească. El nu vorbeşte deloc – o trăsătură care este regăsită în schizofrenie. Apărat de o barieră autoimpusă împotriva tuturor problemelor vieţii, subiectul nostru se îndreaptă direct spre spitalul de boli nervoase. Scopul lui de superioritate provoacă izolarea de ceilalţi şi îi perverteşte instinctele sexuale. Îl aflăm uneori gândindu-se că este Isus Crisos sau

preşedintele S.U.A. Doar în acest fel el poate reuşi să îşi exprime scopul de superioritate. Aşa cum am spus deseori, toate problemele vieţii sunt, la bază, probleme sociale. Vedem problemele sociale exprimate la grădiniţă, la şcoală, în relaţiile de prietenie, în politică, în viaţa economică şi aşa mai departe. Este evident că toate abilităţile noastre sunt concentrate social şi au ca scop beneficiul umanităţii. Ştim că deficienţele adaptării sociale încep încă din prototip; întrebarea este cum să le corectăm înainte de a fi prea târziu. Dacă părinţii ar putea fi învăţaţi nu numai cum să prevină marile greşeli, ci şi cum să le recunoască pe cele mici în prototip şi să le corecteze, acesta ar putea fi un mare avantaj. Dar adevărul este că nu se pot realiza multe în acest fel. Puţini părinţi sunt dispuşi să înveţe şi să evite greşelile. Ei nu sunt interesaţi de probleme de psihologie şi educaţie şi, fie îşi răsfaţă copiii şi sunt împotriva oricui care nu îi priveşte ca pe nişte bijuterii perfecte, fie nu sunt suficient interesaţi. De obicei, nu se pot realiza prea multe cu ajutorul lor; este imposibil să le oferi o înţelegere mai bună într-un interval suficient de scurt. Ar lua foarte mult timp să înveţi părinţii şi să îi sfătuieşti asupra lucrurilor pe care ar trebui să le cunoască. De aceea, este mult mai bine să consulţi un doctor sau un psiholog. În afara activităţii doctorului şi psihologului, cele mai bune rezultate pot fi obţinute doar prin şcoli şi educaţie. Deseori, erorile din prototip nu apar până ce copilul nu intră la şcoală, iar învăţătorii familiarizaţi cu metodele psihologiei individuale vor observa curând un prototip eronat. Ei pot vedea dacă un copil se alătură celorlalţi, sau vrea să fie în centrul atenţiei ieşind în faţă, şi căror copii le lipseşte curajul. Învăţătorii bine pregătiţi pot recunoaşte erorile dintr-un prototip încă din prima săptămână. Învăţătorii, prin însăşi natura funcţiei lor sociale, sunt bine echipaţi pentru a corecta erorile copiilor. Şcolile au fost înfiinţate deoarece

familia nu era capabilă să îi educe pe copii într-un mod adecvat solicitărilor sociale ale vieţii – şcoala este extensia familiei şi acesta este locul în care se formează, în mare măsură, personalitatea copiilor şi unde sunt învăţaţi să se confrunte cu problemele vieţii. Tot ceea ce este necesar este ca şcolile şi profesorii să fie echipaţi cu înţelegerea psihologică ce îi va face capabili să îşi îndeplinească sarcina cum se cuvine. În viitor, şcolile vor utiliza cu siguranţă mai mult descoperirile psihologiei individuale, întrucât adevăratul scop al şcolii este să construiască personalitatea. CAPITOLUL 10 Sentimentul social şi bunul-simţ

Utilitatea socială Am văzut că inadaptările sociale sunt cauzate de consecinţele sociale ale sentimentului de inferioritate şi luptei pentru superioritate. Termenii „complex de inferioritate şi „complex de superioritate descriu starea de lucruri de după acţiunea inadaptării. Aceste complexe nu sunt conţinute nici în gene, nici în sânge: ele pur şi simplu apar în cursul interacţiunii dintre indivizi şi mediul lor social. De ce nu se manifestă aceste complexe la toţi indivizii? Toţi indivizii au un sentiment de inferioritate, iar lupta pentru succes şi superioritate formează însăşi esenţa vieţii psihice. Motivul pentru care nu toţi indivizii au complexe este că sentimentele lor de inferioritate şi superioritate sunt ghidate printr-un mecanism psihologic în canale constructive din punct de vedere social. Resorturile acestui mecanism sunt sentimentul social, curajul şi logica bunului-simţ. Să privim atât funcţionarea, cât şi nefuncţionarea acestui mecanism. Atât timp cât sentimentul de inferioritate nu este prea accentuat, ştim că întotdeauna copiii se vor strădui să facă ceva merituos şi să activeze de partea utilă a vieţii. Astfel de copii, pentru a-şi atinge scopurile, sunt

interesaţi de ceilalţi. Sentimentul social şi adaptarea socială sunt compensaţiile corecte şi normale şi, într-un fel, este aproape imposibil să găseşti pe cineva – copil sau adult – în care lupta pentru superioritate să nu fi dus la o astfel de dezvoltare. Nu putem găsi pe nimeni care să spună cu adevărat: „Nu mă interesează ceilalţi." Oamenii pot acţiona astfel – ca şi când nu ar fi interesaţi de lume –, dar nu se pot justifica. Pretind, dimpotrivă, că sunt interesaţi de alţii, pentru a-şi ascunde lipsa de adaptare socială. Aceasta este dovada mută a universalităţii sentimentului social.

Complexele ascunse Totuşi, inadaptări există. Le putem studia geneza privind cazurile marginale – cazuri în care există un complex de inferioritate, dar nu este exprimat deschis deoarece condiţiile sunt favorabile. Atunci complexul este ascuns sau cel puţin există o tendinţă de a-l ascunde. Dacă oamenii nu sunt confruntaţi cu vreo dificultate, ei pot părea pe deplin mulţumiţi. Dar, dacă privim mai atent, vom vedea cum exprimă ei cu adevărat – dacă nu în cuvinte, cel puţin în atitudini – faptul că se simt inferiori. Acesta este un complex de inferioritate, iar oamenii care suferă de un astfel de complex caută întotdeauna să se elibereze de povara pe care singuri şi-au impus-o prin egocentrismul lor. Este interesant de observat cum unii îşi ascund complexul de inferioritate, în timp ce alţii mărturisesc în atât de multe cuvinte: „Sufăr de un complex de inferioritate. Aceştia din urmă sunt mereu îmbărbătaţi de confesiunea lor şi se simt mai bine decât alţii, deoarece ei au mărturisit, în timp ce alţii nu. Ei îşi spun: „Sunt cinstit. Nu mint despre cauza suferinţei mele. Dar, în timp ce îşi mărturisesc complexul de inferioritate, ei ţintesc spre dificultăţile din viaţă sau alte circumstanţe care sunt responsabile de situaţia lor. Ei pot vorbi despre părinţii sau familia lor, despre faptul de a nu fi primit o educaţie aleasă sau despre vreun accident sau vreo restricţie de pe urma căreia au suferit.

Deseori, complexul de inferioritate poate fi ascuns în spatele unui complex de superioritate, care acţionează ca o compensaţie. Astfel de oameni sunt aroganţi, impertinenţi, orgolioşi şi snobi. Ei pun mai mult accent pe aparenţe decât pe acţiuni. În străduinţele timpurii ale unei astfel de persoane putem afla o oarecare nervozitate, utilizată apoi pentru a scuza toate eşecurile persoanei. Aceasta spune: „Dacă nu aş fi suferit atât de tare cu nervii, câte nu aş fi făcut! Aceşti „dacă ascund în general un complex de inferioritate. Un complex de inferioritate poate fi indicat şi de trăsături cum ar fi viclenia, grija, pedanteria, evitarea problemelor mai mari ale vieţii şi căutarea unui câmp de acţiune mai îngust, limitat de multe principii şi reguli. De asemenea, dacă oamenii se sprijină mereu de ceva, deşi nu au nevoie, este vorba tot despre un simptom al unui complex de inferioritate. Astfel de oameni nu au încredere în ei înşişi şi vom vedea că dezvoltă interese neobişnuite şi sunt întotdeauna preocupaţi de lucruri mărunte, cum ar fi colecţionarea de mărunţişuri. Oamenii îşi pierd timpul în felul acesta şi îşi găsesc mereu o scuză. Ei se preocupă mereu prea mult de aceste lucruri inutile, iar această preocupare, dacă se prelungeşte, duce către o nevroză compulsivă.

Simptomele nevrotice Toţi copiii-problemă ascund un complex de inferioritate, indiferent ce tip de problemă prezintă ei la suprafaţă. Astfel, a fi leneş înseamnă în realitate a respinge sarcinile importante ale vieţii şi reprezintă semnul unui complex. A fura înseamnă a profita de altul; a minţi înseamnă a nu avea curajul de a spune adevărul. Toate aceste manifestări ale copiilor au în centru un complex de inferioritate. O nevroză este o formă bine dezvoltată a unui complex de inferioritate. Câte nu pot realiza oamenii care suferă de nevroză anxioasă! Ei doresc mereu să aibă pe cineva care să îi însoţească; dacă se întâmplă aşa, şi-au îndeplinit scopul. Ei sunt sprijiniţi de alţii şi îi obligă pe alţii să le acorde

atenţie. Aici vedem trecerea de la un complex de inferioritate către unul de superioritate. Ceilalţi oameni trebuie să îi servească! Făcându-i pe ceilalţi să îi servească, nevroticii devin superiori! În toate aceste cazuri în care se dezvoltă complexe, eşecul în funcţionarea pe canale sociale şi utile este pricinuit de lipsa de curaj. Această lipsă de curaj este cea care împiedică indivizii să urmeze cursul social. Lipsa de curaj este însoţită şi de lipsa de înţelegere intelectuală a necesităţii şi utilităţii vieţii sociale. Toate acestea sunt pe cât se poate de clar ilustrate în comportamentul delincvenţilor – care sunt cazuri de complexe de inferioritate prin excelenţă. Delincvenţii sunt laşi şi proşti; laşitatea şi prostia lor socială merg împreună, ca două feţe ale aceleiaşi monede. Şi alcoolismul poate fi analizat pe baze similare. Alcoolicii caută în băutură o eliberare de problemele lor şi sunt suficient de laşi pentru a fi satisfăcuţi atunci când eliberarea vine din sticlă. Ideologia şi perspectiva intelectuală ale unor astfel de oameni diferă extrem de mult de bunul-simţ social care însoţeşte o atitudine normală, curajoasă. Delincvenţii, de exemplu, mereu se scuză pe sine sau îi acuză pe alţii. Ei amintesc imposibilitatea de a-şi găsi o slujbă, vorbesc despre cruzimea societăţii care nu îi sprijină sau spun că lipsurile i-au împins. Atunci când sunt condamnaţi, găsesc mereu scuze, cum a fost cazul unui criminal care omorâse un copil şi care a spus: „Am ascultat de un ordin de sus. Alt criminal, în momentul condamnării, a spus: „Ce sens are pe lume un băiat ca cel pe care l-am omorât? Mai sunt un milion de alţi băieţi. Mai sunt şi „filosofii" care pretind că nu este nimic rău în a ucide o bătrână care are o groază de bani, când atât de mulţi oameni de ispravă mor de foame. Logica acestor argumente ne loveşte în moalele capului. Întreaga perspectivă a unor astfel de oameni este condiţionată de un scop inutil din punct de vedere social, tot aşa cum alegerea acelui scop este

condiţionată de o lipsă de curaj. Delincvenţii trebuie să se dezvinovăţească mereu, în timp ce un scop aflat de partea utilă a vieţii nu are nevoie de justificare.

Un istoric de caz Să examinăm un caz clinic concret, care ilustrează modul în care atitudinile şi scopurile sociale pot fi transformate în unele antisociale. Cazul nostru implică o fată de aproape 14 ani. Ea crescuse într-o atmosferă bună, în care tatăl, un bărbat care muncea din greu, susţinuse întreaga familie atât cât fusese capabil să lucreze, dar sănătatea i se şubrezise. Mama, o persoană bună şi cinstită, era foarte interesată de cei şase copii ai ei. Primul copil era o fată foarte inteligentă, care a murit la vârsta de 12 ani. A doua fată era bolnăvicioasă, dar mai târziu starea ei s-a ameliorat şi şi-a luat o slujbă, pentru a-şi ajuta familia. Următorul copil este subiectul cazului nostru. Această fată fusese mereu foarte sănătoasă, iar mama, veşnic ocupată cu cele două surori bolnave şi cu soţul ei, nu avusese timp prea mult pentru ea – pe care o vom numi Anne. Mai era un băieţel mai mic, de asemenea foarte inteligent, dar cu o sănătate precară şi, drept urmare, Anne se afla strivită, ca să spunem aşa, între doi copii foarte iubiţi. Era un copil bun, dar simţea că nu era atât de iubită ca şi ceilalţi şi se plângea că este dispreţuită şi că se simte împiedicată să realizeze diferite lucruri. Totuşi, la şcoală, Anne muncea din greu şi era prima în clasă. Dar la 13 ani şi jumătate a mers la liceu, unde avea o profesoară care nu o plăcea. Sau poate că o pornise greşit; oricare ar fi fost motivul, lipsa de apreciere înrăutăţea situaţia. Nu fusese un copil-problemă atât timp cât o apreciase fosta ei profesoară; avea evaluări bune şi era foarte iubită de colegele ei. Dar un psiholog adept al psihologiei individuale ar fi putut vedea chiar şi atunci, privindu-le pe prietenele ei, că ceva nu era în regulă. Ea îşi critica mereu prietenele şi încerca să le domine. Voia să fie centrul atenţiei şi flatată, dar niciodată să fie criticată ea însăşi.

Scopul Annei era să fie apreciată, favorizată şi protejată. Aflase că poate realiza acest lucru doar la şcoală, nu şi acasă. Când s-a mutat la altă şcoală, a întâmpinat şi acolo o lipsă de apreciere; profesoara o certa, îi spunea că nu se pregăteşte corespunzător şi îi făcea evaluări proaste. Într-un sfârşit, a chiulit de la şcoală mai multe zile la rând. Când s-a întors, situaţia era mai rea ca niciodată, iar la final, profesoara a propus-o pentru exmatriculare. Exmatricularea nu rezolvă nimic. Pe de o parte, este o recunoaştere, din partea şcolii şi a profesoarei, a faptului că ele nu pot rezolva o anumită problemă. Dar, dacă nu pot rezolva problema, ar trebui să cheme pe alţii care ar putea fi în stare să ajute. După o discuţie cu părinţii, s-ar fi putut aranja să încerce la o altă şcoală sau o altă profesoară ar fi putut obţine rezultate mai bune cu Anne. Dar profesoara ei nu gândea aşa; ea era de părere că „dacă un copil chiuleşte şi nu învaţă bine, trebuie exmatriculat". Un astfel de raţionament este o manifestare a logicii particulare, nu a bunului-simţ, iar bunul-simţ este, în mod special, vital pentru un profesor. Putem ghici ce s-a întâmplat ulterior. Fata şi-a pierdut ultimul sprijin în viaţă şi simţea că totul se prăbuşea. După ce a fost exmatriculată, şi-a pierdut şi dramul de apreciere pe care o avea acasă, aşa că a fugit departe şi de casă şi de şcoală. A dispărut mai multe zile şi nopţi şi, în final, s-a descoperit că avusese o aventură cu un soldat. Putem înţelege de ce: scopul ei era să fie apreciată şi, până în acest moment, încercase să facă o muncă utilă, dar acum încetase. Soldatul o apreciase şi o plăcuse la început. Totuşi, mai târziu, familia a primit de la ea scrisori în care spunea că e însărcinată şi vrea să se omoare. Această acţiune de a le scrie părinţilor era în ton cu caracterul ei – întotdeauna se întorcea în direcţia în care se aştepta să primească apreciere, iar până la urmă a venit acasă. Ştia că mama ei era deznădăjduită şi de aceea nu o va certa. Simţea că familia va fi foarte fericită să o primească.

În tratarea cazurilor de acest fel, capacitatea de identificare – capacitatea de a te plasa empatic în situaţia persoanei implicate – este extrem de importantă. Aici avem de-a face cu cineva care doreşte cu disperare să fie apreciat şi se luptă pentru atingerea acestui unic scop. Trebuie să identificăm astfel de oameni şi să ne întrebăm: „Ce aş face în această situaţie? De asemenea, este important să încercăm să încurajăm astfel de oameni – dar întotdeauna spre activităţi utile. Trebuie să încercăm să îi aducem în punctul în care să spună: „Poate că am nevoie să schimb şcoala, dar nu sunt proastă. Poate că nu m-am străduit prea mult – poate nu am acordat atenţie suficientă – poate am încercat să fac lucrurile în felul meu la şcoală şi nu am înţeles-o pe profesoară. Dacă putem insufla curaj unei persoane, aceasta va învăţa să facă efortul de partea utilă a vieţii. Lipsa de curaj, la care se adaugă un complex de inferioritate, este cea care cauzează probleme. O altă persoană de aceeaşi vârstă şi în aceeaşi situaţie cu Anne ar fi putut să se orienteze spre crimă. Astfel de cazuri sunt destul de comune: dacă îşi pierd curajul la şcoală, copiii pot să alunece într-o activitate criminală sau să intre într-un grup violent. Un astfel de comportament este lesne de înţeles. Când copiii îşi pierd speranţa şi curajul, încep să chiulească, să inventeze scuze, să nu-şi facă temele şi să caute locuri în care să îşi petreacă zilele departe de şcoală. În astfel de locuri ei îşi găsesc tovarăşi care au apucat pe aceeaşi cale înaintea lor şi cărora li se alătură. Îşi pierd orice interes pentru şcoală şi se retrag din ce în ce mai mult într-o lume proprie.

Încurajarea Complexul de inferioritate este pus deseori în legătură cu ideea că o persoană nu are abilităţi speciale. Există o supoziţie comună, conform căreia unii oameni sunt dotaţi şi alţii nu. O astfel de opinie este în sine expresia unui complex de inferioritate. Din punctul de vedere al unui psiholog individual, oricine poate realiza orice, iar în momentul în care un băiat sau o fată se descurajează urmând această maximă şi se simte

incapabil să îndeplinească un scop util, acesta este întotdeauna un simptom al unui complex de inferioritate. Un alt aspect al complexului de inferioritate este credinţa în trăsăturile moştenite. Dacă ar fi în totalitate adevărat că succesul depinde de abilităţile înnăscute, atunci niciun psiholog nu ar putea ajuta pe cineva. Dar, în realitate, succesul depinde într-o mare măsură de curaj, iar sarcina psihologului este de a transforma sentimentele de disperare în sentimente de speranţă, care captează energiile personale şi le canalizează spre efortul util. Uneori întâlnim cazuri de tineri având în jur de 16 ani care sunt exmatriculaţi de la şcoală şi se sinucid din disperare. Suicidul este un fel de răzbunare – o acuzaţie adusă societăţii. Este modalitatea individuală de a-şi afirma propria valoare – în termenii logicii particulare, mai curând decât în logica bunului-simţ. Tot ce ai de făcut în astfel de cazuri este să îi convingi pe aceşti tineri şi să îi încurajezi. Am putea cita multe alte exemple. Să luăm cazul unei fete de 11 ani care nu era iubită acasă. Ceilalţi copii erau preferaţi, iar ea simţea că este nedorită. A devenit morocănoasă, agresivă şi neascultătoare. Este un caz simplu de analizat. Fata simţea că nu este apreciată şi la început s-a luptat cu asta, dar apoi şi-a pierdut speranţa. Într-o zi, a furat ceva dintrun magazin. Pentru psihologul individual, infracţiunea este nu atât furtul, cât punerea în act a impulsului copilului de a se îmbogăţi. Nu este posibil să ai acest impuls dacă nu te simţi lipsit de ceva. Furtul comis de fetiţă a fost astfel rezultatul lipsei de afecţiune de acasă şi al sentimentelor ei de lipsă de speranţă. Copiii nu încep să fure decât dacă simt vreo lipsă. Aceste sentimente pot să nu reflecte faptele obiective, dar sunt cu toate acestea cauza psihologică a acţiunii lor. Un alt caz este cel al unui băiat nelegitim de 8 ani, urâţel, care locuia cu părinţii săi sociali. Aceştia nu îl îngrijeau bine şi nu îl disciplinau. Uneori, mama îi dădea dulciuri, iar acesta era un moment luminos în

viaţa lui. Tatăl era un bărbat în vârstă, unicul copil al cuplului, o fată, fiind singura lui plăcere în viaţă. O răsfăţa încontinuu, aducea mereu acasă dulciuri pentru fetiţa lui, dar nu şi pentru băiat. Drept urmare, băiatul a început să fure dulciuri de la ea. Fura pentru că simţea o lipsă şi voia să se îmbogăţească. Tatăl îl bătea pentru că fura, dar el continua. Ai putea crede că dădea dovadă de curaj continuând să fure, în ciuda bătăilor, dar nu este adevărat – el spera întotdeauna să scape neprins. Acesta este cazul unui copil care nu a experimentat niciodată ce înseamnă să fii un membru apreciat al familiei. Trebuie să îl convingem şi să îi dăm oportunitatea de a trăi ca un membru al comunităţii. Când va învăţa să se identifice cu ceilalţi şi să se pună în pielea lor, va înţelege cum se simte tatăl său când îl vede furând şi cum se simte fetiţa nemaigăsind dulciurile. Vedem aici din nou cum lipsa de sentiment social, de înţelegere şi de curaj se combină pentru a forma un complex de inferioritate. CAPITOLUL 11 Relaţiile intime

Importanţa pregătirii Pregătirea corectă pentru relaţiile intime, iubire şi căsătorie înseamnă mai întâi de toate să fii o parte componentă a comunităţii şi să fii bine integrat social. Odată cu acestea, ar trebui să existe o anumită orientare a instinctelor sexuale, apărută în copilăria timpurie, de a-şi găsi expresia în căsătorie şi familie. Toate atitudinile şi înclinaţiile necesare pentru dragoste şi căsătorie pot fi găsite în prototipul format în primii ani de viaţă. Observând trăsăturile acestui prototip, suntem capabili să punem degetul pe dificultăţile care pot apărea mai târziu în viaţa adultă. Problemele pe care le întâlnim în relaţii, dragoste şi căsătorie au acelaşi caracter ca şi problemele sociale generale. Sunt aceleaşi dificultăţi şi aceleaşi sarcini, şi este o greşeală să priveşti relaţiile şi căsătoriile de succes ca pe un potenţial paradis în care

toate lucrurile se întâmplă conform dorinţei. Întotdeauna este muncă de făcut, iar această muncă trebuie îndeplinită având constant în minte interesele partenerului. Mai mult decât obişnuitele probleme de adaptare socială, căsătoria solicită în mod special o abilitate excepţională de a te identifica cu altă persoană. Dacă în zilele noastre doar foarte puţini oameni sunt pregătiţi adecvat pentru viaţa de familie, aceasta se întâmplă întrucât oamenii nu au învăţat niciodată să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să simtă cu inima unei alte persoane. Mare parte a discuţiei din capitolele anterioare s-a concentrat asupra tipului de copii care au crescut interesaţi fiind doar de ei înşişi şi nu de alţii. Nu ne putem aştepta ca astfel de copii să îşi schimbe personalitatea peste noapte, odată cu instaurarea maturităţii fizice şi sexuale. Ei vor fi nepregătiţi pentru relaţii în aceeaşi măsură şi din aceleaşi motive pentru care sunt nepregătiţi şi pentru viaţa socială. Sentimentul social se dezvoltă şi creşte greu. Doar aceia care sunt cu adevărat antrenaţi din fragedă copilărie în direcţia interesului social şi care se străduiesc mereu să facă lucruri utile vor dezvolta un sentiment social autentic. Din acest motiv, nu este deosebit de dificil să recunoşti dacă o persoană este bine pregătită sau nu pentru viaţa cu un partener. Trebuie doar să ne amintim ceea ce am observat deja, şi anume că oamenii trebuie să fie curajoşi şi să aibă încredere în ei înşişi pentru a înfrunta problemele vieţii şi a găsi soluţii; ei trebuie să aibă colegi şi prieteni şi să se înţeleagă bine cu vecinii. Oamenii care nu au aceste însuşiri nu pot fi consideraţi pregătiţi pentru relaţii, dragoste şi căsătorie. Pe de altă parte, putem conchide că, probabil, oamenii sunt gata pentru astfel de angajamente abia în momentul în care şi-au ales o profesie utilă şi fac progrese în această direcţie. Le judecăm caracterul prin prisma unui simptom minor, dar acest simptom este important, deoarece indică dacă oamenii au sau nu un sentiment social.

Egalitatea sexelor Înţelegerea naturii sentimentului social ne arată că problemele iubirii şi căsătoriei pot fi rezolvate satisfăcător doar pe baza unei egalităţi totale între sexe. Acest joc de a da şi a primi este de o importanţă vitală, mult mai important decât situaţia în care un partener îl respectă pe celălalt. Dragostea singură nu rezolvă problema, pentru că există tot felul de iubiri. Doar atunci când există premisele pentru egalitate, iubirea o va lua pe drumul potrivit şi va face din căsătorie un succes. Dacă vreunul dintre parteneri vrea să fie şeful într-o relaţie, este posibil ca rezultatele obţinute să fie fatale. Căutând un angajament cu o astfel de atitudine în minte nu înseamnă că eşti bine pregătit, iar evenimentele ulterioare vor dovedi acest lucru. Nu este posibil să fii şef într-o situaţie în care nu este loc pentru un partener dominant. Situaţia căsătoriei face apel la interesul pentru cealaltă persoană şi la abilitatea de a se pune pe sine în locul celuilalt.

Dinamica atracţiei Să ne oprim acum la necesitatea pregătirii în scopul unei relaţii angajate. Aceasta implică, aşa cum am văzut, antrenarea sentimentului social împreună cu instinctul atracţiei sexuale. De fapt, ştim că, începând cu copilăria, fiecare îşi creează în minte o imagine ideală a partenerului. În cazul băieţilor, este foarte probabil ca mama să ofere modelul femeii ideale şi astfel ca băiatul să caute un tip similar de parteneră. Uneori, poate exista o stare de tensiune nefericită între băiat şi mamă, caz în care el ar putea să îşi caute un tip complet diferit de parteneră. Atât de strânsă este corespondenţa dintre relaţia unui băiat cu mama lui şi persoana cu care acesta se va căsători, încât o putem observa până şi în detalii minore cum ar fi culoarea ochilor, statură, culoarea părului şi aşa mai departe. Ştim, de asemenea, că, dacă o mamă îşi domină şi reprimă fiul, el ar putea să nu vrea să acţioneze curajos atunci când vine vremea să se implice emoţional, deoarece idealul lui sexual este posibil să fie slab şi

obedient, sau, dacă băiatul este agresiv, va lupta şi va dori să îşi domine partenera. Putem vedea cum toate caracteristicile manifestate în copilărie sunt accentuate şi amplificate atunci când oamenii se confruntă cu problemele afective. Putem să ne imaginăm cum se comportă în chestiuni sexuale oamenii suferind de un complex de inferioritate. Poate pentru că se simt slabi şi inferiori, ei îşi vor exprima sentimentele cerând mereu sprijinul altora. Deseori, astfel de tipuri şi-au făcut un ideal din caracterul matern. Sau, uneori, compensând inferioritatea simţită, ei pot să o ia în direcţie inversă şi să devină aroganţi şi agresivi. Atunci ei îşi pot alege un partener încăpăţânat şi certăreţ, crezând că e mai onorabil să fii învingător într-o bătălie dificilă. Nici sexul nu poate acţiona cu succes în această direcţie. Este ridicol să reduci relaţia sexuală la satisfacerea unui complex de inferioritate sau superioritate, şi totuşi aceasta se întâmplă foarte frecvent. Dacă privim de aproape, vom vedea că mulţi oameni, căutând un partener, caută de fapt o victimă. Ei nu înţeleg că relaţiile sexuale nu pot fi exploatate în astfel de scopuri. Căci, dacă o persoană încearcă să domine, cealaltă va face acelaşi lucru. Drept urmare, convieţuirea devine imposibilă. Observaţia că unii oameni încearcă să îşi satisfacă complexele clarifică anumite ciudăţenii apărute în alegerea partenerului, care altfel ar fi dificil de înţeles. Ne arată de ce unii oameni îşi aleg parteneri slabi, bolnavi sau bătrâni: îi aleg pentru că ei cred că le va fi mai uşor cu aceştia. Uneori, aleg pe cineva deja căsătorit: acesta este cazul oamenilor care nu îşi doresc niciodată un angajament. Alteori, găsim oameni care se îndrăgostesc simultan de două persoane deoarece, aşa cum am observat deja, „doi sunt mai puţin decât unul". Am văzut cum oamenii care suferă de un complex de inferioritate îşi schimbă slujbele, refuză să înfrunte problemele şi nu termină niciodată lucrurile. Atunci când se confruntă cu probleme de dragoste, acţionează

similar. Să te îndrăgosteşti de o persoană căsătorită sau de două persoane deodată este o modalitate de a perpetua o nehotărâre devenită obişnuinţă. Mai sunt şi alte modalităţi, cum ar fi logodnele prelungite, care nu se sfârşesc niciodată cu o căsătorie.

Copilul răzgâiat Copiii răzgâiaţi îşi arată adevărata faţă în relaţii şi căsătorie; ei vor să fie alintaţi de partenerii lor. O astfel de situaţie poate exista fără niciun pericol în stadiile timpurii ale relaţiei sau în primii ani ai căsătoriei, dar mai târziu poate aduce complicaţii. Putem să ne imaginăm ce se întâmplă în momentul în care două astfel de persoane doresc să dezvolte o relaţie. Amândoi vor să fie alintaţi, dar niciunul nu vrea să fie cel care alintă. Este ca şi când fiecare aşteaptă ceva de la celălalt, dar nu dă nimic în schimb. Amândoi au senzaţia că sunt neînţeleşi. Atunci când oamenii se simt neînţeleşi şi înfrânţi, se simt inferiori şi vor să evadeze. Astfel de sentimente sunt extrem de dăunătoare într-o relaţie sau în căsătorie, în special dacă apare un sentiment de neputinţă. Atunci când se întâmplă aşa, începe să se strecoare dorinţa răzbunării; unul vrea să distrugă viaţa celuilalt. Cea mai comună cale de a face asta este infidelitatea. Infidelitatea este mereu un act de răzbunare. Este adevărat, partenerii care sunt infideli se justifică mereu, vorbind despre iubire şi sentimente, dar noi cunoaştem valoarea unor astfel de sentimente – ele sunt întotdeauna în concordanţă cu scopul de superioritate, şi nu trebuie privite ca fiind altceva decât pretexte. Ca ilustrare, putem lua cazul unei femei răsfăţate. S-a măritat cu un bărbat care se simţise mereu în umbra fratelui său. Bărbatul fusese atras de blândeţea şi drăgălăşenia fetei, copil unic, care, în schimb, se aştepta mereu să fie apreciată şi în centrul atenţiei. Căsătoria a fost destul de fericită până la apariţia copilului. Putem prevedea ce s-a întâmplat atunci: soţia dorea în continuare să fie în centrul atenţiei, dar se temea că bebeluşul îi va lua locul, aşa că nu era foarte fericită. Pe de altă parte, şi soţul dorea să fie numărul unu şi se temea că acel copil îi va uzurpa

locul. Drept urmare, soţul şi soţia au devenit suspicioşi unul faţă de altul. Ei nu neglijau copilul şi erau părinţi destul de buni, dar se aşteptau permanent ca dragostea fiecăruia pentru celălalt să scadă. O astfel de bănuială este periculoasă pentru că, dacă începi să măsori fiecare cuvânt şi fiecare acţiune, este uşor să găseşti, sau să pară că găseşti, o diminuare a afecţiunii. În acest caz, ambii parteneri au găsit-o. Soţul a plecat într-o vacanţă la Paris, unde s-a distrat în timp ce soţia îşi revenea după naştere şi avea grijă de copil. El îi scria scrisori exuberante, povestindu-i ce bine se distra, cum cunoscuse tot felul de oameni şi aşa mai departe. Soţia a început să se simtă neglijată, a devenit deprimată şi în curând a început să sufere de agorafobie. Nu mai putea ieşi din casă singură. După ce soţul s-a întors, trebuia să o însoţească peste tot. Cel puţin la suprafaţă, părea că ea îşi atinsese scopul şi că acum era centrul atenţiei. Dar cu toate acestea avea sentimentul că, dacă agorafobia ar fi dispărut, ar fi dispărut şi soţul ei, aşa că a continuat să sufere de agorafobie. În timpul bolii, a găsit un doctor care îi acorda o atenţie deosebită. Sub îngrijirea lui, se simţea mult mai bine, iar toate sentimentele ei de prietenie au fost orientate către el. Dar când doctorul a decis că pacientei îi merge mai bine, a oprit vizitele. Aceasta i-a scris o scrisoare, mulţumindu-i pentru tot ce făcuse pentru ea, dar el nu i-a răspuns. Din acel moment, boala ei s-a agravat. A început să aibă idei şi fantasme despre legături cu alţi bărbaţi, pentru a se răzbuna pe soţul ei. Totuşi, agorafobia, care însemna faptul că nu putea ieşi singură, o împiedica să îi fie necredincioasă.

Consilierea Vedem apărând atâtea erori în relaţii şi căsătorie, încât se naşte inevitabil întrebarea: „Sunt toate astea necesare?" Ştim că aceste greşeli au originea în copilărie şi mai ştim că este posibil să schimbăm stilurile de

viaţă eronate prin recunoaşterea caracteristicilor prototipului. De aceea ne putem întreba dacă este posibil să înfiinţăm organisme de consiliere care să clarifice greşelile relaţionale utilizând metodele psihologiei individuale. Astfel de organizaţii ar fi compuse din persoane cu formare de specialitate, care înţeleg cum interacţionează şi cum depind unele de altele toate evenimentele din viaţa indivizilor şi care ar avea puterea să se identifice pline de înţelegere cu cei care solicită consilierea. Aceste organizaţii nu vor spune: „Nu poţi fi de acord… te cerţi în permanenţă… de aceea ar trebui să te desparţi". La ce este bună despărţirea? De regulă, oamenii vor să aibă o altă legătură sau să se recăsătorească şi să îşi continue acelaşi stil de viaţă de înainte. Uneori vedem oameni care s-au despărţit de mai mulţi parteneri şi care totuşi se implică în noi relaţii, repetând pur şi simplu propriile greşeli. Astfel de oameni ar putea să întrebe organismul nostru consultativ dacă relaţia sau căsătoria pe care şi-o propun are vreo şansă de succes. Sau ar putea să îl consulte înainte de separare.

Atitudini greşite Există o serie de mici erori care încep în copilărie şi care nu par importante până ce nu sunt implicate într-o relaţie angajată. De exemplu, unii oameni cred mereu că vor fi dezamăgiţi. Există copii care sunt foarte fericiţi şi care se tem mereu că vor fi dezamăgiţi, care fie simt că au fost înlocuiţi de către un altul în afecţiunea părinţilor lor, fie au trăit o dificultate timpurie care i-a făcut să se teamă în mod superstiţios că ghinionul se va repeta. Putem realiza că această teamă şi aşteptarea dezamăgirii vor crea gelozii şi suspiciuni în relaţii şi căsătorie. În cazul femeilor, există o dificultate specială, şi anume aceea că ele pot simţi deseori că sunt doar nişte jucării pentru bărbaţi şi că bărbaţii sunt mereu necredincioşi. Este puţin probabil ca oameni cu opinii ca acestea să fie capabili să susţină o relaţie fericită. Fericirea este imposibilă dacă una dintre părţi are ideea fixă că cealaltă ar putea să fie infidelă.

Din felul în care oamenii cer mereu sfaturi în chestiuni de dragoste, putem trage concluzia că aceasta este în general văzută ca fiind cea mai importantă problemă a vieţii. Din punctul de vedere al psihologiei individuale totuşi, nu este problema fundamentală, deşi importanţa ei nu trebuie subestimată. Pentru psihologia individuală, nu există o problemă mai semnificativă decât alta. Dacă oamenii supradimensionează importanţa iubirii şi căsătoriei, ei vor distruge armonia vieţii. Poate că motivul pentru care acestei probleme i se acordă în mintea unor oameni o semnificaţie nemeritată este că, spre deosebire de altele, acesta este un subiect în privinţa căruia nu primim niciun fel de educaţie. Aşa cum am spus, există trei mari probleme în viaţă. Prima, problema socială, presupune comportamentul nostru faţă de ceilalţi şi suntem învăţaţi încă din prima zi a vieţii noastre cum să ne purtăm în compania altora. Învăţăm aceste lucruri destul de devreme. De asemenea, avem o educaţie care ne pregăteşte pentru viitoarele cariere. Avem profesori care ne instruiesc în diverse direcţii şi avem şi cărţi care să ne spună cum să facem. Dar unde sunt cărţile care să ne spună cum să ne pregătim pentru o relaţie intimă? Ca să fim sinceri, există foarte multe care se ocupă de poveşti de dragoste, dar foarte puţine care tratează căsătoriile fericite. Iubirea şi căsătoria au avut parte de o publicitate proastă încă de la început. Dacă cercetăm Biblia, vom găsi acolo povestea conform căreia de la o femeie au început toate nenorocirile şi, de atunci încoace, bărbaţii şi femeile au experimentat mereu probleme în viaţa amoroasă. Sistemul nostru educaţional ar putea fi cu siguranţă mult îmbunătăţit. Ar fi înţelept să educăm mai bine băieţii şi fetele pentru rolurile lor din cadrul căsătoriei – dar să îi educăm şi pe unii, şi pe ceilalţi astfel încât să se simtă egali. Faptul că femeile se simt deseori inferioare dovedeşte că, în special în această direcţie, cultura noastră a dat greş. Femeile vor deseori să îi învingă pe ceilalţi şi se antrenează mai mult decât este necesar, devenind

egocentrice. Pe viitor, femeile ar trebui să fie învăţate să îşi dezvolte mai mult interesul social şi să nu mai caute exclusiv beneficiul propriu. Dar pentru a realiza acest lucru, trebuie mai întâi să înlăturăm superstiţiile referitoare la privilegiile bărbaţilor.

Semne de pericol Să luăm un exemplu pentru a înţelege cât de puţin pregătiţi sunt unii oameni pentru a avea relaţii angajate. Un tânăr dansa la o petrecere cu logodnica lui drăguţă. S-a întâmplat să îi cadă ochelarii, iar acesta, spre stupoarea celorlalţi invitaţi, aproape a dărâmat fata ca să îşi recupereze ochelarii. Când un prieten l-a întrebat: „Ce naiba faci? el a răspuns: „Nu pot s-o las să îmi spargă ochelarii. Putem vedea că acest tânăr nu era pregătit pentru căsătorie şi, într-adevăr, căsătoria nu a avut loc. După câţiva ani s-a dus la doctor spunând că suferea de depresie, şi acesta este deseori cazul oamenilor prea interesaţi de ei înşişi. Sunt sute de semne din care putem aprecia dacă o persoană este pregătită pentru căsătorie sau nu. Nu trebuie să avem încredere într-o persoană îndrăgostită care întârzie la o întâlnire şi nu are o scuză potrivită. O astfel de acţiune arată o atitudine ezitantă şi poate fi un semn de lipsă de pregătire pentru problemele vieţii. Tot un semn de lipsă de pregătire este şi dacă un partener vrea întotdeauna să îl educe pe celălalt sau are mereu nevoie să critice. Să fii supersensibil este un semn prost, din moment ce este un indiciu al unui sentiment de inferioritate. Oamenii care nu au prieteni şi care nu se integrează bine în societate nu sunt bine pregătiţi pentru viaţa emoţională. Întârzierea în alegerea unei cariere este şi ea un semn rău. Oamenii pesimişti sunt, de asemenea, neintegraţi, deoarece pesimismul trădează lipsa curajului de a înfrunta situaţiile. În ciuda acestei liste cu elemente indezirabile, nu ar trebui să fie prea dificil să alegi persoana potrivită sau, mai curând, să alegi o persoană care să aibă anumite caracteristici – nu ne putem aştepta să găsim persoana ideală. Şi, într-adevăr, dacă vedem pe cineva căutând

partenerul ideal şi negăsindu-l niciodată, putem fi siguri că o astfel de persoană suferă de o nehotărâre cronică.

Căsătoria ca îndatorire socială În concluzie, voi repeta faptul că problemele relaţiilor, iubirii şi căsătoriei pot fi rezolvate doar de către persoanele adaptate social. Erorile sunt cauzate, în majoritatea cazurilor, de lipsa de sentiment social şi pot fi evitate doar dacă oamenii se schimbă. O relaţie este o sarcină pentru doi. Totuşi noi suntem educaţi fie pentru sarcini care pot fi realizate de unul singur, fie pentru cele care se bazează pe grupuri de oameni – niciodată pentru sarcini care presupun doi. Dar, în ciuda lipsei de educaţie, relaţiile şi căsătoria pot fi tratate corect dacă partenerii recunosc erorile din caracterul fiecăruia şi abordează lucrurile într-un spirit de egalitate. Este aproape inutil să adăugăm faptul că cea mai înaltă formă de relaţionare este monogamia. Sunt mulţi oameni care pretind, pe baze pseudoştiinţifice, că poligamia este mai bine adaptată naturii umane, dar acest lucru nu poate fi acceptat, deoarece în cultura noastră iubirea şi căsătoria sunt îndatoriri sociale. Noi nu avem relaţii doar pentru binele nostru particular, ci, indirect, şi pentru binele social. În ultimă instanţă, căsătoria este pentru binele rasei. CAPITOLUL 12 Sexualitatea şi problemele sexuale

Fapt şi superstiţie Am discutat problemele normale ale relaţiilor, iubirii şi căsătoriei în capitolul precedent. Ne întoarcem acum către un domeniu mult mai specific al aceleiaşi problematici generale – problemele de sexualitate şi importanţa lor în tulburările reale sau imaginate. Am văzut deja că cei mai mulţi oameni sunt slab pregătiţi şi mai puţin educaţi pentru relaţii

sexuale de succes decât pentru alte abilităţi ale vieţii. Este extraordinar câte superstiţii încă trebuie înlăturate din întreaga problematică a sexualităţii umane. Cea mai comună superstiţie se referă la caracteristicile moştenite – credinţa că există mai multe grade de sexualitate care au origine genetică şi care nu pot fi schimbate. Conceptul de moştenire poate fi utilizat cu uşurinţă drept scuză sau subterfugiu pentru a evita eforturile de ameliorare. De aceea, este necesar să fii precaut în ceea ce priveşte unele opinii avansate în numele ştiinţei, care deseori sunt luate prea în serios de către profani. Oamenii de ştiinţă oferă doar rezultatele studiilor lor şi nu discută posibilele efecte ale antrenamentului şi educaţiei sau ale factorilor de mediu adverşi.

Sexualitatea infantilă Sexualitatea se manifestă foarte devreme în viaţă. Orice persoană de îngrijire sau părinte care este suficient de atent poate observa încă din primele zile de la naştere că există deja anumite impulsuri sexuale. Totuşi, această expunere a sexualităţii este mult mai dependentă de mediu decât ne putem aştepta. Când copiii încep să se exprime sexual, părinţii ar trebui să găsească modalităţi de a-i distrage. Totuşi, deseori ei nu oferă tipul potrivit de distragere. Dacă dezvoltarea naturală este împiedicată sau dacă atitudinile sunt eronate, copiii pot dezvolta, aşa cum am văzut, un interes puternic pentru alte organe ale corpului, iar organele sexuale nu fac excepţie. Dar dacă se începe suficient de devreme, este posibilă educarea corectă a copiilor. În general, o anumită expresie sexuală este normală în copilărie şi nu ar trebui să ne preocupe. De aceea, politica noastră ar trebui să fie una de aşteptare şi urmărire, pentru ca expresia sexuală să nu se dezvolte într-o direcţie nesănătoasă. Există o tendinţă de a atribui caracteristicilor moştenite ceea ce este de fapt rezultatul autoeducaţiei din timpul copilăriei. Uneori, însăşi această activitate de autoeducaţie este privită ca fiind o trăsătură moştenită,

astfel încât, în momentul în care copiii se întâmplă să fie mai interesaţi de sexul propriu decât de celălalt sex, acesta este considerat a fi un factor provenind din zestrea genetică. Dar aceasta este o tendinţă care se dezvoltă de la zi la zi. Uneori, copiii sau adulţii prezintă simptome de perversiune sexuală şi, din nou, mulţi oameni cred că acest lucru este genetic. Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce se antrenează aceşti oameni? De ce visează ei la aceste acţiuni şi fac repetiţii? Dezvoltarea sexuală a unora se opreşte la o anumită vârstă, iar acest lucru poate fi explicat pe baza psihologiei individuale. Sunt, de exemplu, oameni care se tem de înfrângere, deoarece au un complex de inferioritate. Alţii se dezvoltă atât de puternic, încât rezultatul este un complex de superioritate, iar în cazuri de acest fel observăm exagerări care indică o sexualitate exacerbată. Astfel de oameni pot avea o potenţă sexuală mai mare. Acest tip de dezvoltare poate fi stimulat în mod special de către mediu. Ştim cum imaginile, cărţile, filmele sau anumite contacte sociale tind să exacerbeze impulsul sexual. În lumea modernă, putem spune că aproape orice tinde să dezvolte un interes exagerat pentru sex. Nu este necesar să negăm marea importanţă a acestor instincte naturale şi a rolului pe care îl joacă în dragoste, căsătorie şi procreaţie, pentru a afirma că sexul este prea mult scos în evidenţă în zilele noastre. Cel mai strict urmărită de către părinţi trebuie să fie exagerarea sexualităţii. Prea des mamele acordă o foarte mare atenţie primelor manifestări ale sexualităţii în copilărie, şi astfel tind să îi determine pe copii să supraevalueze semnificaţia acestora. Ele vorbesc mereu cu copilul despre aceste lucruri, pedepsindu-l. Noi ştim însă că multor copii le place să fie în centrul atenţiei şi, astfel, este frecvent cazul copiilor care continuă aceste obiceiuri tocmai pentru că sunt certaţi pentru ele. Este bine să nu scoateţi în evidenţă acest subiect în faţa copiilor, ci să îl trataţi ca pe o oricare altă problemă şi să le arătaţi că nu sunteţi preocupaţi de aceste lucruri. Deseori, mamele îşi exprimă afecţiunea

pentru copil prin sărutări, îmbrăţişări şi aşa mai departe. Astfel de manifestări sunt sănătoase, dar nu ar trebui exagerate, deoarece un copil răsfăţat nu se dezvoltă bine din punct de vedere sexual.

Stilul de viaţă şi sexualitatea Mulţi doctori şi psihologi cred că dezvoltarea sexualităţii este baza dezvoltării întregii raţiuni şi a psihicului, ca şi a dezvoltării fizice. În opinia mea, nu este adevărat. Dimpotrivă, întreaga formă şi dezvoltare a sexualităţii depind de personalitate – stilul de viaţă şi prototip. Astfel, de exemplu, dacă ştim că un copil îşi exprimă sexualitatea într-un anumit fel sau că un altul o reprimă, putem ghici ce se va întâmpla cu aceşti copii în viaţa adultă. Dacă ştim că un copil vrea să fie mereu în centrul atenţiei şi să facă pe şeful, acesta se va dezvolta şi din punct de vedere sexual în direcţia dominaţiei şi va avea tendinţa de a fi în centru. Mulţi oameni cred că sunt superiori şi dominanţi dacă îşi exprimă instinctele sexuale în poligamie. De aceea au relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri şi este uşor de constatat că îşi exacerbează în mod deliberat dorinţele sexuale, din motive psihologice. Iluzia de a fi cuceritori le serveşte drept compensaţie pentru un complex de inferioritate. Complexul de inferioritate este cel care e nucleul tulburărilor sexuale. O persoană care suferă de un complex de inferioritate caută întotdeauna calea cea mai uşoară şi uneori o găseşte excluzând cele mai multe aspecte ale vieţii şi exagerând sexualitatea. Deseori găsim această tendinţă la copiii care cer atenţia celorlalţi. Aceştia monopolizează atenţia părinţilor şi profesorilor lor, creându-le dificultăţi, iar mai târziu în viaţă ei încearcă să îi domine pe alţii şi vor să fie superiori din punct de vedere sexual. Astfel de copii cresc confundând dorinţa sexuală cu dorinţa de cucerire şi superioritate. Uneori, respingând unele dintre posibilităţile şi problemele vieţii, ei pot respinge în întregime celălalt sex şi se pot autoeduca pentru homosexualitate. O sexualitate exacerbată este deseori folosită drept

asigurare împotriva necesităţii de a înfrunta problema supravieţuirii în condiţiile unei vieţi sexuale convenţionale. Putem înţelege toate acestea doar dacă înţelegem stilul de viaţă al unei persoane. Aceşti oameni vor să li se acorde multă atenţie, şi totuşi se cred incapabili să intereseze celălalt sex. Complexul lor de inferioritate cu privire la celălalt sex poate fi urmărit până în copilărie. De exemplu, dacă un băiat găseşte mai atractiv comportamentul fetelor din familie şi comportamentul mamei decât al lui, ar putea ajunge la concluzia că nu va avea niciodată puterea să intereseze femeile. Alţi indivizi pot admira celălalt sex atât de mult, încât încep să îl imite. Astfel, putem vedea bărbaţi care vor să fie ca femeile şi femei care vor să fie ca bărbaţii.

O infracţiune Avem cazul unui bărbat acuzat de sadism şi de acte sexuale cu minori, ilustrând formarea tendinţelor despre care am discutat. Făcând cercetări asupra trecutului său, aflăm că a avut o mamă dominatoare, care l-a criticat mereu. În ciuda acestui fapt, el a devenit un elev bun şi inteligent, dar mama nu a fost niciodată satisfăcută de succesul lui. Din acest motiv, el şi-a exclus mama din viaţa afectivă şi nu mai avea niciun interes pentru ea, ci se ocupa de tată. Putem vedea astfel cum un copil îşi poate forma ideea că femeile sunt severe şi hipercritice, iar contactul cu ele nu presupune plăcere, ci doar necesitate. În acest fel, a ajuns să excludă sexul opus din viaţa sa. Dar el era şi tipul care se excită sexual atunci când este speriat. Suferind de anxietate şi fiind astfel stimulat, acest tip de persoană este posibil ca mai târziu să se autopedepsească sau să se autotortureze, să dorească să vadă un copil torturat sau doar să se imagineze pe sine sau să şi-l imagineze pe altul torturat. El va găsi satisfacţia sexuală doar în cursul acestor torturi reale sau imaginare. Cazul acestui bărbat indică rezultatele drastice ale educaţiei greşite. Bărbatul nu a înţeles niciodată motivele din spatele obiceiurilor sale sau, dacă le-a înţeles, le-a văzut abia atunci când era prea târziu. Desigur,

este foarte dificil să începi să educi corect o persoană la vârsta de 25 sau 30 de ani. Momentul potrivit este copilăria timpurie. Dar, în copilărie, lucrurile sunt complicate de relaţiile psihologice cu părinţii. Este curios cum proasta educaţie sexuală rezultă din conflictul psihologic dintre copil şi părinte. Un copil agresiv, în special în perioada adolescenţei, poate abuza de sexualitate cu intenţia deliberată de a-şi răni părinţii. Se cunosc cazuri de băieţi sau fete care au avut relaţii sexuale chiar după o ceartă cu părinţii. Copiii folosesc aceste modalităţi pentru a se răzbuna pe părinţi, mai ales când văd că părinţii sunt sensibili la acest subiect. În special un copil agresiv poate întrebuinţa această direcţie de atac. Singura modalitate de a evita asemenea tactici este să îi faci pe copii responsabili pentru ei înşişi, astfel încât să vadă că în pericol nu este doar interesul părinţilor, ci şi interesul lor personal. În afară de influenţa mediului din copilărie, aşa cum este el reflectat în stilul de viaţă, o influenţă importantă asupra sexualităţii o au şi condiţiile politice şi economice dintr-o ţară. Anumite condiţii dau naştere unui stil social care poate fi foarte contagios. Putem constata o exagerare a sexualităţii în timpul unei revoluţii sau unei alte tulburări sociale extreme, şi este desigur notoriu faptul că, pe timp de război, recursul la senzualitate este larg răspândit, din cauză că viaţa pare nesigură şi lipsită de valoare.

Excesul sexual S-a observat că omul este singurul animal care mănâncă şi când nu-i este foame, bea şi când nu îi este sete şi are relaţii sexuale oricând. Încurajarea excesivă a instinctului sexual este similară cu cea a altor dorinţe. Tolerarea fiecărei pofte şi superdezvoltarea fiecărui interes pot interfera cu armonia vieţii. Experienţa psihologilor este plină de cazuri în care oamenii dezvoltă interese sau pofte până în punctul în care acestea devin compulsii. Cazurile de oameni zgârciţi care supraestimează importanţa banilor ne sunt familiare tuturor, dar sunt şi

oameni care cred că cel mai important lucru este curăţenia. Ei situează spălatul în capul listei cu activităţi şi chiar petrec toată ziua şi jumătate de noapte spălând şi spălându-se. Apoi sunt oameni care insistă asupra importanţei excepţionale a mâncatului. Ei mănâncă toată ziua, sunt interesaţi doar de mâncare şi nu vorbesc decât despre mâncare. Cazurile de excese sexuale sunt identice. Ele duc la distrugerea armoniei din activitatea umană şi atrag inevitabil întregul stil de viaţă spre activităţi inutile. În educarea adecvată a instinctelor sexuale, acestea ar trebui folosite într-un scop util, prin care să se exprime întregul nostru caracter. Dacă scopul este corect ales, nici sexualitatea, nici vreun alt aspect al vieţii nu vor fi supradimensionate. Pe de altă parte, în timp ce este important ca toate poftele şi interesele să fie controlate şi armonizate, reprimarea lor completă este periculoasă. La fel cum, în problema mâncării, atunci când oamenii ţin un regim excesiv, mintea şi trupul suferă, şi în problema sexului este indezirabilă abstinenţa totală. Aceasta implică faptul că, într-un stil de viaţă normal, sexul îşi va găsi expresia potrivită. Ceea ce nu înseamnă că putem învinge nevrozele, care sunt simptomele unui stil de viaţă dezechilibrat, doar prin exprimarea sexuală liberă, neîngrădită. Credinţa, atât de larg răspândită, că un libido reprimat este cauza nevrozei, este neadevărată. Mai curând este invers: nevroticii nu-şi găsesc o exprimare sexuală adecvată. Putem întâlni persoane care au fost sfătuite să-şi dea frâu liber instinctelor sexuale şi care au urmat acest sfat, doar pentru a-şi înrăutăţi astfel starea. Motivul pentru care lucrurile funcţionează în acest fel este că asemenea oameni nu reuşesc să-şi integreze viaţa sexuală cu un scop util din punct de vedere social, singurul factor care le poate ameliora nevroza. Singură, exprimarea instinctului sexual nu vindecă nevroza,

deoarece nevroza este o boală a stilului de viaţă şi poate fi vindecată doar prin gestionarea adecvată a stilului de viaţă. Pentru psihologul de orientare individuală, toate acestea sunt atât de clare, încât el nu ezită să declare că o căsătorie fericită sau un parteneriat angajat este singura soluţie satisfăcătoare pentru problemele sexuale. Un nevrotic nu priveşte cu ochi buni o astfel de soluţie, deoarece un nevrotic este mereu laş şi nepregătit pentru viaţa socială. În mod similar, cei care exagerează sexualitatea, care vorbesc despre poligamie şi despre relaţii deschise sau căsătorii de probă încearcă să fugă de soluţia socială a problemei sexuale. Ei nu au resursele de a rezolva problema adaptării sociale pe baza unei cooperări mutuale dintre soţ şi soţie şi visează să evadeze prin folosirea vreunei formule noi. Totuşi, deseori drumul care pare cel mai dificil este, de fapt, cel mai direct. CAPITOLUL 13

Concluzii Este momentul să ne încheiem studiul. Metoda psihologiei individuale începe şi se termină cu problema inferiorităţii, care este fundamentul străduinţelor umane şi succesului. Pe de altă parte, sentimentul de inferioritate este şi la baza tuturor problemelor noastre de neadaptare psihologică. Atunci când un individ nu găseşte un scop de superioritate concret şi adecvat, ia naştere un complex de inferioritate care duce la o dorinţă de evadare. Această dorinţă de evadare este exprimată printr-un complex de superioritate care nu este nimic mai mult decât un scop inutil şi zadarnic, oferind satisfacţia unui fals succes. Aceasta este dinamica vieţii psihologice. Ştim că erorile în funcţionarea psihicului sunt mai periculoase în anumite momente decât în altele. Ştim că stilul de viaţă este cristalizat în tendinţele formate în copilărie – în prototipul care se dezvoltă până la vârsta de 4 sau 5 ani. Aşa stând lucrurile, întreaga sarcină a încurajării unei vieţi psihologice sănătoase îi revine educaţiei din copilărie, al cărei scop principal ar trebui să fie cultivarea sentimentului social adecvat, în sensul unor scopuri utile şi

sănătoase. Doar prin educarea copiilor în scopul integrării în schema socială, sentimentul natural, uman, de inferioritate este transformat întrun lucru util şi se evită ca el să dea naştere fie unui complex de inferioritate, fie unui complex de superioritate. Adaptarea socială este cealaltă faţetă a monedei problemei inferiorităţii. Motivul pentru care găsim fiinţe umane trăind împreună în societate este că individul e inferior şi slab. Interesul social şi cooperarea socială reprezintă, de aceea, salvarea individului. Bibliografie selectivă

Cărţi de Alfred Adler: The Case of Miss R: The interpretation of a life story, Greenberg, New York, 1929 The Education of Children, Regnery Gateway Ed, Chicago, 1970 The Neurotic Constitution, Arno Press, New York, 1974 The Pattern of Life, Rinehart & Co, New York, 1930 The Practice and Theory of Individual Psychology, Harcourt, Brace & Co, New York, 1927 Problems of Neurosis: A book of case histories, Harper Torchbooks, New York, 1964 Social Interest: A challenge to mankind, Capricorn Books, 1964 Understanding Human Nature, Oneworld Publications, Oxford, 1992 What Life Could Mean To You, Oneworld Publications, Oxford, 1992

Cărţi despre Alfred Adler şi opera lui:

H.L. & Rowena R. Ansbacher (editori), The Individual Psychology of Alfred Adler: A Systematic Presentation in Selection from his Writings, Harper Torchbooks, New York, 1964 P. Bottome, Alfred Adler: A Portrait from Life, Vanguard, New York, 1957 D.C. Dinkmeyer, D.D. Dinkmeyer, Jr. & L. Sperry, Adlerian Counseling and Psychotherapy, Merrill Publishing Company, Columbus, 1987 R. Dreikurs, Fundamentals of Adlerian Psychology, Adler School, Chicago, 1953 B. Handlbauer, The Freud — Adler Controversy, Oneworld Publications, Oxford, 1997 G. Manaster & R. Corsini, Individual Psychology: Theory and Practice, Adler School, Chicago, 1982 H. Orgler, Alfred Adler: The Man and his Work, Capricorn Books, New York, 1965

Index ¹* A agresiune 42 alcoolic 59 amintiri 17, 18, 24, 54, 55, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 68, 69, 70, 71, 72, 79, 84, 90, 95, 106 anxietate 39, 74, 75, 85, 149 atitudine 18, 20, 36, 42, 44, 53, 67, 73, 80, 81, 82, 98, 104, 126, 134, 141

atracţie 134 B bun-simţ 18, 58, 78 C căsătorie 67, 83, 132, 133, 134, 136, 138, 139, 141, 146, 151 complexe 47, 122, 123, 125, 135 conştient 23, 24, 31, 72, 91 copii 13, 14, 15, 16, 18, 20, 25, 27, 29, 30, 31, 33, 35, 40, 44, 56, 58, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 76, 77, 78, 88, 90, 91, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 114, 115, 120, 123, 125, 126, 127, 130, 133, 139, 145, 146, 147, 149, 153 copii-minune 102, 103 copilărie 14, 17, 18, 24, 28, 32, 40, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 69, 70, 71, 72, 78, 79, 82, 133, 135, 138, 139, 145, 146, 148, 149, 153 D deficienţe fizice 11, 13, 26, 27, 49, 120 depresie 42, 58, 90, 141 E educaţie 96, 97, 98, 120, 124, 140, 142, 145, 149 egalitate, a sexelor 134, 142 ezitare 36 F

familie 14, 16, 17, 18, 25, 39, 40, 41, 45, 54, 55, 59, 65, 69, 76, 81, 83, 90, 97, 98, 99, 100, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 120, 124, 126, 127, 128, 131, 132, 133 Freud, S. 91, 156 G genii 32 H hipnotism 94, 95 I inferioritate organică 14, 100, 101 inferioritate, complex de 14, 18, 23-31, 33-37, 39, 40, 41, 43, 44-47, 49, 53, 57, 68, 69, 76, 80, 100, 102, 103, 104, 109, 122-125, 129-131, 135, 136, 142, 146-148, 153, 154 infidelitate 137, 139 infractori, infracţiune 19, 20, 21, 46, 50, 88 interes centrat pe sine 118 invidie 80, 81 iubire, vezi şi căsătorie 67, 132, 137 Î încredere 20, 22, 28, 33, 46, 73, 74, 95, 117, 124, 133, 141 încurajare 129, 150 L

lăudăroşenie 46 limbaj 18, 27, 28 limbajul trupului 72 logică particulară 18, 20, 28, 86, 91, 109, 143 M moarte 12, 89, 90, 91 N nevroză, obsesiv-compulsivă 18, 116, 124, 125 O ordinea 16, 40, 107 P părinţi 16, 27, 62, 67, 68, 69, 81, 97, 99, 120, 128, 137, 139, 146, 147, 149 Pestalozzi, J.H. 97 predestinare 79 probleme comportamentale 112 protest viril 82 prototip 11, 14, 20, 23, 54, 61, 67, 78, 100, 116, 120, 132, 147 psihologia individuală 9, 13, 23, 45, 49, 53, 84, 96, 103, 106, 140 R

răsfăţ, vezi şi copii 14, 17, 41, 42, 50, 59, 65, 71, 74, 75, 101, 104, 105, 113, 137, 146 relaţii, intime, sociale 25, 34, 35, 45, 57, 80, 103, 109, 117, 118, 119, 132, 133, 134, 135, 136, 138, 139, 141, 142, 143, 144, 147, 149, 150, 151 S scopuri, vezi şi: de superioritate 11, 12, 14, 15, 20, 57, 62, 84, 118, 123, 126, 135, 153 sentiment comunitar 44 sentimente 21, 26, 28, 34, 40, 45, 47, 57, 68, 100, 122, 130, 131, 135, 136, 137, 138 sex, gelozie sexuală, probleme sexuale 35, 70, 118, 145, 146, 148 spaimă 64 stângaci 17, 29 stil de viaţă 29, 48, 49, 50, 53, 54, 60, 72, 109, 139, 150, 151 T timiditate, vezi şi ezitare 52, 59, 75, 77 V vedere 13, 31, 32 vise 21, 22, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94 1* Numărul paginilor se referă la ediţia tipărită a cărţii.