Economie teoretică şi aplicată Volumul XVIII (2011), No. 3(556), pp. 57-68
Aspecte ale normalizării contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic Sorin BRICIU Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia
[email protected] Sorinel CĂPUŞNEANU Universitatea „Artifex”, Bucureşti
[email protected] Rezumat. Acest articol prezintă cadrul general al normalizării contabilităţii manageriale la nivel naţional, după efectuarea unei incursiuni în normalizarea internaţională a acesteia. Sunt prezentate detaliat obiectivele normalizării contabilităţii manageriale din România din prisma autorilor, precum şi profilul şi atribuţiile contabilului de gestiune, în calitate de normalizator. Articolul se încheie cu concluziile autorilor legate de normalizarea contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic. Cuvinte-cheie: contabilitate managerială; normalizare; principii; plan de conturi; metode. Coduri JEL: M21, M41. Cod REL: 14B, 14I.
58
Sorin Briciu, Sorinel Căpuşneanu
1. Cadrul general al normalizării internaţionale şi naţionale Normalizarea internaţională a contabilităţii manageriale este realizată prin activitatea desfăşurată de către Comitetul Contabililor Profesionişti în Afaceri(1), o componentă a Federaţiei Internaţionale a Experţilor Contabili(2) care a elaborat o serie de norme cu privire la conceptele de bază cu care operează contabilitatea de gestiune, urmărind armonizarea terminologiilor specifice acesteia. În România, normalizarea contabilităţii de gestiune la nivel naţional este reglementată prin OMF nr. 1826/2003, în care sunt aprobate unele măsuri privind organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune de către persoanele juridice obligate prin lege, acestea fiind asigurate de către Ministerul Finanţelor. Prevederile generale ale acestei legi oferă cadrul general de armonizare a normalizării internaţionale a câtorva concepte cu care operează contabilitatea de gestiune cu normalizarea naţională a contabilităţii de gestiune din România, lăsând la latitudinea contabilului de gestiune modul de realizare a acesteia. Normarea contabilităţii manageriale la nivel microeconomic reprezintă procesul elaborării şi aplicării normelor, regulilor şi procedurilor specifice organizării şi conducerii contabilităţii manageriale. Normalizarea contabilităţii manageriale la nivel microeconomic se realizează prin armonizarea metodologiei interne a contabilităţii manageriale, acceptată de către toate subdiviziunile organizatorice ale acesteia. Într-o accepţiune generală, contabilitatea managerială reprezintă acea parte integrantă a managementului ce se ocupă cu identificarea, prezentarea şi interpretarea informaţiilor folosite pentru formularea de strategii, luarea deciziilor, optimizarea folosirii resurselor, informarea angajaţilor, protejarea activelor, planificarea şi controlul activităţilor, informarea asociaţilor sau altor utilizatori de informaţii externi. Cu alte cuvinte, contabilitatea managerială cuprinde atât elemente specifice contabilităţii financiare (generale), cât şi elemente specifice contabilităţii de gestiune. Asistăm astăzi la o repoziţionare a contabilităţii în ansamblul ştiinţelor sociale, respectiv în domeniul ştiinţelor de gestiune datorită rolului practic al acesteia, care a devenit un instrument pentru gestiunea afacerilor – „tool of management”. Desigur, problematica încadrării contabilităţii în domeniul ştiinţelor de gestiune poate fi abordată şi prin prisma contabilităţii manageriale, care trebuie să cuprindă atât elemente specifice contabilităţii financiare (generale), cât mai ales din cea de-a doua latură a contabilităţii, contabilitatea de gestiune. Un loc special în cadrul contabilităţii manageriale trebuie să-l ocupe controlul de gestiune, care este responsabil de buna funcţionare a sistemului informaţional
Aspecte ale normalizării contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic
59
necesar luării deciziilor într-o entitate. La acesta trebuie inclus şi auditul intern, care ajută entitatea să-şi atingă obiectivele, realizând evaluări sistematice şi îmbunătăţind managementul riscului, controlul şi gestionarea proceselor. Bunăoară, contabilitatea managerială trebuie să furnizeze managerului acele elemente strict necesare care să-l facă să înţeleagă fenomenele şi procesele care au loc în entitate, să-i furnizeze informaţii operative pe baza cărora poate lua decizii pertinente, să poată prevedea repercusiunile deciziilor luate şi în acelaşi timp să aibă pârghiile pentru efectuarea unui control permanent şi eficient. Managerul (inginer, medic, arhitect, economist etc.) trebuie, în acelaşi timp, să posede aşadar cunoştinţele necesare interpretării datelor furnizate de contabilitatea managerială care să-i servească în activitatea de conducere. Restul informaţiilor de strictă specialitate rămân de domeniul profesionistului contabil, care le prelucrează şi interpretează. El prezintă managerului consecinţele deciziilor luate şi/sau ce urmează a fi luate, dar şi soluţiile propuse pentru eficientizarea activităţii. Profesionistul contabil trebuie să aibă nu numai atribuţii şi abilităţi noi, ci şi noi responsabilităţi, să nu stea în expectativă în procesul de luare a deciziilor, ci să intervină pentru a critica ceea ce s-a făcut, să fie parte integrantă a acţiunii colective. Cea mai mare parte a informaţiilor care stau la baza deciziei de investire la nivelul entităţii sunt furnizate de contabilitate. Investitorii sunt interesaţi de poziţia financiară şi performanţele entităţii (bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de trezorerie, notele explicative la situaţiile financiare anuale). Cât priveşte contabilitatea financiară, elementele pe care managerul trebuie să le cunoască se referă, în primul rând, la situaţiile financiare. Datorită creşterii rolului social al informaţiei contabile, producerea şi difuzarea acestora sunt supuse unui proces de normalizare. Scopul normalizării contabile este acela de a crea norme contabile care să permită prezentarea de situaţii financiare comparabile şi o mai „bună comunicare financiară între actorii unei pieţe financiare globale”(3). Se apreciază că normalizarea contabilă nu îşi va atinge scopul decât într-un context în care performanţa economică a entităţilor, anume măsurată prin performanţa financiară, este judecată pertinent de investitorii bursieri şi utilă pentru analiştii financiari în stabilirea previziunilor lor. Comitetul pentru Standardele Contabile Internaţionale (IASB) tinde să devină autoritatea recunoscută la nivel mondial ca unic normalizator, organism care produce norme contabile cu soluţii care duc la uniformizarea practicilor contabile pentru aceeaşi situaţie.
Sorin Briciu, Sorinel Căpuşneanu
60
2. Normalizarea contabilităţii manageriale în România În viziunea noastră, normarea şi normalizarea contabilităţii manageriale la nivel microeconomic (figura 1) ar trebui să prezinte unele obiective cum ar fi: Elaborarea şi utilizarea planului de conturi specific contabilităţii manageriale Elaborarea şi utilizarea unui sistem de documente specific contabilităţii manageriale
Adoptarea unei metode de calculaţie a costurilor, precum şi a unor procedee specifice utilizate pentru calculaţia costurilor
Figura 1. Normarea şi normalizarea contabilităţii manageriale la nivel microeconomic
1. Elaborarea şi utilizarea planului de conturi specific contabilităţii manageriale. Pentru organizarea contabilităţii în practica românească se utilizează planul de conturi general conţinut de Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice şi aprobat prin OMFP nr. 1752/2005. Dualitatea sistemului contabil românesc presupune organizarea contabilităţii în dublu circuit: contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune. Planul de conturi general este format din 9 clase de conturi (8 destinate contabilităţii financiare şi unul destinat contabilităţii de gestiune). Clasa 9 „Conturi de gestiune” este utilizată pentru organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, conţinând 10 conturi sintetice de grad I, divizate pe trei grupe de conturi: decontări interne privind cheltuielile, conturi de calculaţie şi costurile producţiei. OMFP nr. 1826/2003 menţionează trei modalităţi distincte de organizare a contabilităţii de gestiune: fie utilizând conturi specifice (clasa 9 „Conturi de gestiune”). Utilizarea acestor conturi nu este obligatorie, folosirea lor fiind opţională; fie prin dezvoltarea conturilor din contabilitatea financiară; fie cu ajutorul evidenţei tehnico-operative proprii, fără a explica modul de concretizare în practica contabilă a fiecăreia. Majoritatea specialiştilor din domeniul contabilităţii manageriale sunt de acord cu ideea potrivit căreia îndeplinirea obiectivelor contabilităţii manageriale se pot realiza numai utilizând un plan de conturi propriu. La baza alegerii şi păstrării sistemului de conturi specific contabilităţii de gestiune se află o serie de argumente ce vizează tradiţia continuată în România în privinţa utilizării
Aspecte ale normalizării contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic
61
sistemului dualist, atât în perioada economiei centralizate, cât şi după adaptarea planului de conturi general la modelul francez, începând cu 1994. Această tradiţie a fost continuată pe două direcţii: a utilizării conturilor având la bază dubla înregistrare. Marea majoritatea a contabililor deprinşi cu utilizarea unui sistem contabil având la bază un plan de conturi au continuat folosirea acestuia datorită multiplelor avantaje pe care acesta le oferă şi care au fost menţionate anterior. a utilizării programelor informatice bazate pe dubla înregistrare. Pentru a uşura munca contabililor, informaticienii au creat programe software bazate pe înregistrări contabile şi nu pe foi de calcul matematice ca în cazul foilor de decontare tabelară a costurilor. Aceste programe informatice prezentau şi încă prezintă uşurinţă în utilizarea lor, mai ales datorită cantităţilor foarte mari de date care pot fi prelucrate cu ajutorul calculatoarelor. Planul de conturi specific contabilităţii de gestiune reprezintă temelia construirii unui plan de conturi flexibil şi adaptabil fiecărui tip de activitate desfăşurată de către entităţi potrivit specificului acestora. Modul de construcţie al conturilor de gestiune prevăzute în planul contabil general din România scoate în evidenţă absenţa unui număr mare de grupe de conturi cu roluri şi funcţii contabile definite. Actualul sistem de conturi care s-a format nu oferă imaginea unei calculaţii de costuri totale în vederea determinării costurilor pe produse, ci mai degrabă a unei colectări de cheltuieli la nivel global. Conturile analitice cuprinse în Planul de Conturi General rămân limitate sub aspectul conţinutului lor informaţional, motiv pentru care şi Ministerul Finanţelor Publice precizează ca nefiind obligatorii. Regulamentul de aplicare a legii contabilităţii din România prevede posibilitatea ca, în funcţie de necesităţile fiecărei firme şi de scopul urmărit de către acestea, să se poată introduce şi alte conturi sau să se procedeze la adâncirea în plan analitic a conturilor necesare solicitate de către beneficiarii acestora. Conţinutul economic şi corespondenţele contabile dintre conturile clasei a 9-a „Conturi de gestiune” standardizate de normele contabile româneşti satisfac numai necesităţile metodelor de organizare ale calculaţiei costurilor de tip absorbant (total) şi mai puţin pe cele de tip parţial. O formă de prezentare şi utilizare a planului de conturi specific contabilităţii de gestiune este subliniată de către profesorii universitari Klaus Ebbeken, Ladislau Possler şi Mihai Ristea în lucrarea „Calculaţia şi managementul costurilor”(4). Aceasta ţine cont şi de calculul rezultatului analitic ceea ce constituie un aspect foarte important în prezentarea documentelor de sinteză ale contabilităţii manageriale.
62
Sorin Briciu, Sorinel Căpuşneanu
2. Elaborarea şi utilizarea unui sistem de documente specific contabilităţii manageriale. În privinţa elaborării şi utilizării sistemului de documente specific contabilităţii de gestiune, Ministerul Finanţelor oferă o libertate deplină entităţilor. Astfel, pentru reflectarea în contabilitatea managerială a cheltuielilor şi realizarea calculaţiei costurilor, fiecare entitate îşi poate organiza sistemul de documente propriu care să asigure atât colectarea cheltuielilor (pe purtători şi pe sectoare de cheltuieli), cât şi determinarea costului efectiv al producţiei obţinute. Pentru a completa sistemul de documente specific contabilităţii manageriale trebuie ţinut seama şi de funcţia de determinare a costurilor şi de funcţiile contabilităţii manageriale în vederea realizării obiectivelor acesteia. Astfel, procesul de elaborare a sistemului de documente care serveşte contabilităţii manageriale presupune stabilirea unui anumit număr de formulare, ce vor avea denumiri specifice şi scopurile dinainte stabilite, în ceea ce priveşte: formatul, modul de completare şi persoanele responsabile cu completarea lor, numărul de exemplare, circulaţia şi destinaţiile finale pentru păstrare şi arhivare. Scopul acestui sistem de documente vizează realizarea unui management performant ce se poate realiza prin satisfacerea cerinţelor informaţionale necesare conducerii entităţii şi celorlalte departamente implicate în procesul decizional. Astfel, la nivelul contabilităţii manageriale putem identifica trei categorii de documente: a) Documente justificative. Acestea se compun din: documente primare în care se consemnează, de regulă, pentru o singură operaţiune, în momentul desfăşurării procesului sau fenomenului economic (bon de consum); documentele centralizatoare care cumulează, de regulă, mai multe informaţii privind acelaşi fenomen sau proces economic. Se întocmesc pe baza unei serii de documente de acelaşi tip (centralizatoare de cheltuieli) spre a facilita prelucrarea lor contabilă ulterioară (fişe de antecalculaţii şi postcalculaţii). b) Documente de evidenţă şi prelucrare contabilă. Documentele primare se transpun în conturi, pe principiul dublei înregistrări, prin intermediul formulei contabile, respectând cu stricteţe procedeele specifice metodei contabilităţii. Prelucrarea contabilă a documentelor se face prin intermediul registrelor (jurnal, inventar, Cartea-mare). c) Documente de sinteză şi raportare contabilă cumulează mai multe informaţii într-o formă coerentă din punct de vedere contabil, reflectând un fenomen mai complex sau o activitate economică, fiind realizate pe baza celorlalte documente justificative. În această categorie se încadrează balanţa de verificare, contul de rezultate şi alte situaţii de raportare a abaterilor şi
Aspecte ale normalizării contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic
63
performanţelor unei entităţi precum: situaţii ale abaterilor pe purtători şi pe sectoare, rapoarte de analiză a acestora, bugete, situaţii de calcul al rezultatelor pe obiecte de calculaţie (produse, lucrări, servicii) sau pe activităţi, note informative sau rapoarte detaliate cu privire la performanţele realizate la nivelul sectoarelor de activitate sau al produselor realizate, tabloul de bord, tabloul de bord echilibrat, analiza comparativă, analiza cost-profit etc. Există o multitudine de documente ce pot fi create şi utilizate la nivelul contabilităţii manageriale în funcţie de specificul activităţii desfăşurate, de particularităţile proprii fiecărei entităţi, dar mai ales în funcţie de necesităţile informaţionale ale managerilor. 3. Adoptarea unei metode şi a unor procedee specifice de calculaţie a costurilor. Potrivit reglementărilor contabile din România, calculaţia costurilor poate fi efectuată după una dintre următoarele metode: metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi, metoda costului standard, metoda costurilor variabile sau orice altă metodă adoptată de persoana juridică respectivă în funcţie de modul de organizare a producţiei, specificul activităţii, particularităţile procesului tehnologic şi de necesităţii proprii. În literatura de specialitate mai regăsim şi alte metode de calculaţie a costurilor precum: metoda calculaţiei costurilor pe activităţi (Activity-Based Costing), metoda costului-ţintă (Target Costing) etc. Adoptarea unei metode de calculaţie a costurilor se realizează prin atingerea obiectivelor urmărite de entitate. Aplicarea unei anumite metode de calculaţie a costurilor la nivelul entităţii implică apelarea şi la anumite procedee de calculaţie precum: procedeul suplimentării, procedeul punctelor extreme, procedeul rundelor, procedeul indicilor de echivalenţă, procedeul echivalării produsului secundar cu produsul principal, procedeul valorii rămase etc. Procedeele utilizate în contabilitatea managerială se stabilesc în funcţie de caracteristicile calitative ale informaţiilor cerute de utilizatori, precum şi de particularităţile activităţii desfăşurate. Organizarea contabilităţii manageriale într-o entitate presupune luarea în considerare a factorilor care influenţează modul de organizare şi principiile contabilităţii manageriale. În categoria factorilor care influenţează modul de organizare a contabilităţii manageriale într-o entitate menţionăm: Profilul şi mărimea entităţii. Ţinând cont de mărime în clasificarea entităţilor (mari, mijlocii şi mici), se pune problema executării lucrărilor contabilităţii manageriale. În cadrul entităţilor mari, lucrările contabilităţii manageriale sunt organizate de către birourile de planificare şi contabilitate care se află situate în cadrul secţiilor de producţie, dar şi la nivelul entităţii. Comparativ cu entităţile mari, în cadrul entităţilor mici şi mijlocii, toate
64
Sorin Briciu, Sorinel Căpuşneanu
lucrările contabilităţii manageriale sunt organizate şi executate de către birourile şi compartimentele specializate. Structura organizatorică a entităţii. Cadrul general pe baza căruia se axează sistemul contabilităţii manageriale este delimitat prin: structura de producţie şi structura funcţională. Principalul avantaj al structurii de producţie îl reprezintă delimitarea strictă a calculaţiilor la nivel de secţie, atelier, sector etc. şi permite extragerea unor informaţii suplimentare necesare optimizării activităţilor respective. Comparativ cu structura de producţie, structura funcţională se identifică şi se poate urmări prin sectorul administrativ şi de conducere, regăsindu-se în antecalculul costurilor prin bugete. Organizarea activităţii sau a procesului de producţie. Ţinând cont de faptul că tipul de producţie reprezintă o stare funcţională a unei verigi de producţie sau a unei entităţi, determinată de caracteristicile tehnice şi organizatorice ale acesteia, se pot delimita astfel două tipuri de producţie: producţie de masă (serie mare) şi producţie individuală (serie mijlocie şi mică). Printre avantajele pe care le oferă aceste tipuri de producţie se numără: producţia individuală, în serie mică şi mijlocie, asigură un grad ridicat de flexibilitate a întreprinderii. Aceasta permite adaptarea cu costuri mici la nevoile (cerinţele) consumatorilor (clienţilor) în vederea introducerii de produse noi pe piaţă, într-un interval de timp foarte scurt; producţia de masă se caracterizează printr-un grad ridicat de eficienţă economică şi rentabilitate la nivel de entitate. Specificul activităţii, a procesului tehnologic. Ţinând cont de tipul de producţie, din punct de vedere tehnologic, întâlnim: producţie simplă şi producţie complexă. Principalul avantaj oferit de către producţia simplă în cadrul tehnologiei utilizate constă în volumul redus de muncă în întocmirea calculaţiilor privind costul pe produs, în timp ce principalul inconvenient oferit de către producţia complexă în cadrul tehnologiei utilizate este cel opus producţiei simple, şi anume volumul mare de muncă în întocmirea documentelor de centralizare şi calculaţie a costurilor în cazul producţiei complexe. Gradul de specializare şi integrare. Alături de ceilalţi factori, şi gradul de specializare ajută la organizarea contabilităţii manageriale punând accentul pe profilul entităţilor şi al volumului lucrărilor de determinare a costurilor la nivel de entitate şi pe produse. Toate acestea ajută şi la alegerea unei metode de calculaţia costurilor adecvată, potrivit specificului, gradului de specializare al entităţii. Astfel, putem deosebi: entităţi specializate şi entităţi nespecializate. În cadrul entităţilor specializate, gradul de specializare şi integrare prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de schimbare rapidă a nomenclatorului
Aspecte ale normalizării contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic
65
produselor; gradul ridicat de specializare pe utilaje, a muncitorilor şi a produselor; presupune o calculaţie mult mai simplă şi mai puţin costisitoare. În cadrul entităţilor nespecializate, gradul de specializare şi integrare prezintă următoarele dezavantaje: greutate în schimbarea nomenclatorului produselor executate; grad scăzut de specializare pe utilaje, a muncitorilor şi pe produse; presupune o calculaţie mult mai complexă şi foarte costisitoare, tendinţa fiind de reprofilare. Gradul de mecanizare, automatizare a producţiei. Alături de gradul de specializare şi integrare al entităţii, şi gradul de mecanizare, automatizare a producţiei joacă un rol important în organizarea calculaţiei costurilor. Astfel se pot distinge entităţi care utilizează un proces de producţie manual (se mai întâlnesc şi în prezent în număr destul de mare, dar tendinţa lor este de reducere ca urmare a mecanizării şi automatizării, odată cu dezvoltarea tehnologică pe scară largă) şi alte entităţi care utilizează un proces de producţie mecanizat: forme de organizare a producţiei în flux: linii automate în flux (de tip complet sau secţionat); linii automate-rotor; bandă rulantă; conveier secţional; sistemul prod-sincron etc. Caracterul procesului de producţie. Este unul dintre cei mai importanţi factori ce trebuie luaţi în considerare în vederea organizării calculaţiei costurilor. Caracterul procesului de producţie îşi pune amprenta asupra modului de înregistrare a costurilor viitoare, ţinând seama de modalitatea de includere a cheltuielilor afectate realizării produselor. Astfel se pot deosebi: entităţi cu producţie continuă şi entităţi cu producţie sezonieră. Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991 - republicată şi apărută în Monitorul Oficial nr. 23/12.01.2004 se precizează că „pentru asigurarea unui conţinut real şi exact al structurii costurilor se vor avea în vedere următoarele principii: a) Principiul separării cheltuielilor care privesc obţinerea bunurilor, lucrărilor, serviciilor de cheltuielile care nu sunt legate de achiziţia, producţia sau prelucrarea etc. acestora. Acesta presupune ca la nivelul obiectelor de calculaţie stabilite de fiecare persoană juridică să se separe cheltuielile atribuibile obiectelor respective de cheltuielile ocazionate de restul activităţii. Cheltuielile care nu participă la obţinerea obiectelor de calculaţie menţionate, cum ar fi: cheltuielile de administraţie, cheltuielile de desfacere, regia fixă nealocată costului, cheltuielile financiare, cheltuielile extraordinare etc., nu se includ în costul acestora. b) Principiul delimitării cheltuielilor în timp. Acesta presupune ca includerea cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparţin cheltuielile în cauză.
66
Sorin Briciu, Sorinel Căpuşneanu
c) Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu. Acesta presupune delimitarea cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte locuri de cheltuieli care le-au ocazionat, cum ar fi: aprovizionare, producţie, administraţie, desfacere, iar în cadrul sectorului producţie, pe secţii, ateliere, linii de fabricaţie etc. În cadrul structurilor menţionate se pot constitui centre de producţie, centre de profit sau alte centre de responsabilitate în raport de care se adânceşte delimitarea cheltuielilor. d) Principiul delimitării cheltuielilor productive de cele cu caracter neproductiv. Acesta presupune delimitarea cheltuielilor productive, care sunt creatoare de valoare, de cheltuielile cu caracter neproductiv. e) Delimitarea cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente producţiei în curs de execuţie. Acest principiu este valabil pentru acele unităţi productive a căror producţie se prezintă parţial la sfârşitul perioadei de gestiune în diverse stadii de transformare, cantitatea şi valoarea acesteia fiind diferite de la o perioadă de gestiune la alta”. Determinarea corectă a mărimii producţiei în curs de execuţie influenţează nu numai exactitatea mărimii şi structurii costurilor la sfârşitul perioadei de gestiune, dar şi alţi indicatori economico-financiari (profitul, rata rentabilităţii etc.). 3. Conducerea contabilităţii manageriale. Profilul şi atribuţiile contabilului de gestiune Potrivit Legii contabilităţii nr. 82, din 24 decembrie 1991, republicată cu toate modificările şi completările în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 454 din 18.06.2008, art. 1, societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie, respectiv contabilitatea financiară, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii. În entităţile mari, exercitarea conducerii contabilităţii manageriale se face de către directorul economic, contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare. Contabilitatea managerială poate să fie organizată şi condusă pe bază de contracte de prestări servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic,
Aspecte ale normalizării contabilităţii manageriale din România la nivel microeconomic
67
contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi prevederilor contractuale. Potrivit noilor reglementări, administratorul nu mai are dreptul de răspundere pentru ţinerea contabilităţii atât financiare cât şi a celei de gestiune, aşa cum era prevăzut în varianta anterioară din Legea contabilităţii nr. 82/1991. Prin urmare, o entitate este obligată să aibă contabilitate, fie internă (cu departament de contabilitate), fie externă (printr-un contract de prestări servicii contabile). După părerea noastră, conducătorul compartimentului de contabilitate managerială trebuie să fie contabilul de gestiune. Acesta trebuie să fie responsabil de buna funcţionare a sistemului informaţional necesar evidenţierii operaţiilor economico-financiare la nivelul contabilităţii manageriale care serveşte în final la luarea deciziilor într-o entitate. Contabilul de gestiune îşi formează echipa cu care va asigura buna desfăşurare a lucrărilor specifice contabilităţii manageriale. Prezentăm câteva dintre atribuţiile pe care le-ar avea un contabil de gestiune: implicarea activă în proiectarea, realizarea şi perfecţionarea sistemului arhitectural al contabilităţii manageriale; elaborarea planului de conturi specific contabilităţii manageriale, a normelor metodologice de utilizare (conţinutul şi funcţia fiecărui cont), a schemei corespondenţelor contabile şi a unei monografii care să cuprindă înregistrarea în contabilitatea managerială a principalelor operaţiuni (care va ţine cont de specificul metodei de calculaţia costurilor aleasă şi de procedeele de calcul aferente); participarea la elaborarea setului de documente specific contabilităţii manageriale şi adaptarea lor conform specificului şi obiectivelor entităţii; asigură permanent informarea, cooperarea şi comunicarea între departamentele implicate în colectarea şi prelucrarea informaţiilor, indiferent de nivelul ierarhic; punerea la dispoziţia responsabililor a instrumentelor adecvate gestiunii; formarea echipei pe care o va conduce şi coordona; asistarea în luarea deciziilor.
Sorin Briciu, Sorinel Căpuşneanu
68
Cu alte cuvinte, dacă ar fi să schiţăm profilul contabilului de gestiune, acesta ar fi: o persoană activă, capabilă să comunice şi să furnizeze rapid informaţii contabile fiabile, să coordoneze şi să creeze climatul necesar desfăşurării activităţilor specifice contabilităţii manageriale, să cumuleze multiple competenţe (contabile, informatice, matematice, statistice etc.), să contribuie la formarea profesională şi orientarea comportamentelor personalului din subordine şi să-l motiveze în vederea obţinerii performanţelor etc. 4. Concluzii Pentru a asigura succesul realizării normalizării contabilităţii manageriale este nevoie ca cele trei mari obiective prezentate anterior să fie îndeplinite simultan. Normalizarea este procesul prin care contabilitatea managerială este pusă pe făgaşul ei normal de îndeplinire a obiectivelor şi funcţiilor sale, contribuind astfel la mai buna gestionare a resurselor, la practicarea unui management performant pe durate de timp îndelungate. La nivel microeconomic, contabilul de gestiune este cel care va trebui să proiecteze, să implementeze şi să gestioneze corect toată activitatea contabilităţii manageriale, de acesta depinzând într-o măsură foarte mare şi practicarea unui management performant. Note (1) (2) (3) (4)
The Professional Accountants in Business Committee. International Federation of Accountants. Vezi Ion Ionaşcu, Dinamica doctrinelor contabilităţii moderne, Editura Economică, Bucureşti, 2003. Vezi K. Ebbeken, L. Possler, M. Ristea, Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
Bibliografie Briciu, S., Căpuşneanu, S., Rof, L.M., Topor, D. (2010). Contabilitatea şi controlul de gestiune. Instrumente de evaluare a performanţei entităţii, Editura Aeternitas, Alba Iulia Căpuşneanu, S., Preda, I.A., „Analiza planului contabil general din România. Posibilităţi de adaptare la metoda ABC (Activity-Based Costing)”, Economie teoretică şi aplicată, nr. 11/2008, pp. 71-78 Neamţu, I.H., Teiuşan, S.C., „Normarea şi normalizarea contabilităţii de gestiune la nivelul întreprinderii”, Annales Universitatis Apulensis Series Oeconomica, nr. 8/2006 Ordinul MFP nr. 1826/22.12.2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004
