Dogmatică - Anul III, Sem I

DOGMATICA Anul III, Sem I – 2020

V.I.P. Capitolul II – Revelația Prin Revelație sau descoperire dumnezeiască (lat. revelo, revelatio = a descoperi, descoperire) se înțelege lucrarea prin care Dumnezeu Se descoperă omului, în calitatea Sa de Proniator și Creator, pentru ca acesta să-L poată cunoaște și să comunice cu El în vederea desăvârșirii sale. Fără aceasta, cunoașterea nu ar fi decât o proiecție subiectivă, fără nici o legătură cu realitatea. Revelația înseamnă extinderea iubirii intratrinitare în creație, devenind lucrătoare în sufletul celui care crede. Cunoașterea presupune o trăire în spiritul autentic sau revelat: Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3). Dumnezeu este Persoană rațională, liberă și absolută, care Se comunică altor persoane raționale și libere. Oamenii sunt și ei persoane care se pot comunica prin cuvânt-dialog lui Dumnezeu și altor chipuri ale Sale. Această comunicare presupune împărtășirea reciprocă. Fiind nevăzut (Coloseni 1, 15), necunoscut și necuprins cu mintea după ființa Sa (Ioan 1, 18), Dumnezeu vorbește oamenilor (Ioan 15, 14-15) ca unor prieteni pentru că vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Datorită transcendenței, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât dacă Se revelează: Cu adevărat Tu ești Dumnezeul ascuns, Dumnezeul lui David, Cel izbăvitor! (Isaia 45, 15). Neputința crește în intensitate după căderea în păcat (Romani 1, 21-23). Revelația poate fi experimentată prin credință, ca realitate existențială, care asigură rațiunea omului că Dumnezeu (fiind iubire și Tată) ne spune adevărul. Contestarea Revelației duce la: 1) panteism – omul devenind prizonierul forțelor cosmice și al legilor naturale (nemaiputându-se manifesta ca persoană și neavând decât șansa integrării în realitatea colectivă a Marelui Tot); 2) deism – Dumnezeu este închis într-o transcendență inaccesibilă, iar lumea izolată în propria imanență. Omul devine locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, având pretenția de a fi stăpân

1

absolut, exploatând creația prin tehnologie, provocând crize ecologice. Numai Revelația articulează organic omul și lumea, sensul existenței fiind teocentric.

• Revelația naturală Atât din perspectiva originării, cât și a existenței istorice și a celei eterne, cosmosul și omul nu pot fi realități autonome, datorită faptului că energiile necreate ale Sf. Treimi constituie realități existențiale la toate nivelurile și timpurile. Sf. Maxim precizează: Harul Duhului Sf. nu lucrează înțelepciunea în sfinți fără mintea care să o primească; nici cunoașterea, fără rațiunea capabilă; nici credința, fără convingerea minții și a rațiunii despre cele viitoare; nici darurile vindecărilor, fără iubirea de oameni cea după fire. Pr. Stăniloae: Conținutul Revelației naturale este cosmosul și omul dotat cu rațiune, conștiință și libertate, ultimul fiind atât obiect de cunoscut al revelației, cât și subiect al cunoașterii ei. Cosmosul și omul pot fi considerați ei înșiși o revelație naturală. Pr. Stăniloae leagă Revelația naturală de raționalitatea cosmosului și a omului. Raționalitatea cosmosului demonstrează că acesta este produsul unei existențe raționale și personale supreme, iar cea a omului că este chip personal și rațional al lui Dumnezeu. Ele sunt făcute una pentru cealaltă, fără om fiind eliminate din structura cosmosului logica și finalitatea. Prin rațiune, omul devine atât conștiința lumii, cât și factorul de valorificare a raționalității lumii prin prelucrarea ei conștientă. Omul este scopul lumii. Lumea este făcută pentru a fi umanizată în om. - Omul este prezentat ca un microcosm, de vreme ce rezumă în sine lumea mare. - Sf. Maxim îl numește macrocosm, având menirea de a cuprinde în sine lumea, fără a-și pierde identitatea. - Pr. Stăniloae îl numește macroantropos: lumea trebuie să primească pecetea umanului, să devină un cosmos umanizat. Nevoia de absolut și eternitate poate fi împlinită numai prin relația cu Persoana infinită și absolută, pentru că și noi suntem persoane. Comuniunea presupune un progres infinit în iubire și cunoaștere, demonstrând că omul este deschis unei ordini superioare naturii, asociată natural cu noutatea și plenitudinea continue. Raționalitatea lumii își evidențiază sensurile atunci când își are izvorul într-o Persoană rațională, Care Se servește de ea pentru un dialog etern al iubirii cu alte persoane. Lumea este făcută pentru un sens de un Creator dătător de sens și condusă spre împlinirea sensului ei în El. Prin Revelația naturală, Dumnezeu Se manifestă în calitate de Creator personal, rațional și liber Care înzestrează opera lui cu raționalitate și finalitate. Pr. Stăniloae definește achizițiile raționale ca dogme naturale (ele nu se impun 2

conștiinței în mod științific – ca fenomenele naturii), acceptarea lor are caracterul credinței pentru menținerea existenței umane pe un plan superior existenței naturale. Dinamismul ascendent al cosmosului este (în mod magistral) precizat de Sf. Maxim: Ținta (sfârșitul) mișcării celor ce se mișcă este existența fericită, precum începutul este însăși existența. Iar aceasta este Dumnezeu, dătătorul existenței și dăruitorul existenței fericite, ca început (obârșie) și sfârșit (țintă). Creația (în calitate de lucrare) își vestește Autorul: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria... (Psalm 18, 1-4); Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști, bine socotindu-te, pe Cel care lea zidit (Înțelepciunea lui Solomon 13, 5). Comentând Romani 8, 18-22, Sf. Ioan Gură de Aur precizează că Dumnezeu a făcut creația pieritoare pentru noi, de vreme ce trebuia să hrănească un om stricăcios. Dar la Înviere, creația întreagă va deveni nestricăcioasă și nepieritoare. Dumnezeu a avut grijă de noi prin două căi: 1) prin frumusețea creaturii ne-a adus la cunoașterea Creatorului; 2) prin slăbiciunea ei ne-a convins să nu i ne închinăm. Sf. Atanasie cel Mare declară că, deși transcendent, Dumnezeu nu este străin sau separat de noi, ci este în noi, prin rațiunea noastră, înțeleasă ca funcție specifică sufletului. Sf. Vasile cel Mare vorbește și el de o rațiune tehnică ce conduce procesul eșalonat al creației, înzestrând-o cu raționalitate și frumusețe, în virtutea cărora lumea (cosmosul) presupune un folos temporal și o finalitate eshatologică, deduse de rațiunea umană care o fac o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu, călăuză a minții pentru contemplarea celor nevăzute. Revelația naturală este incompletă din perspectiva conținutului.

• Revelația supranaturală Dacă prin cea naturală este dedusă existența lui Dumnezeu (din armonia și finalitatea creației), prin cea supranaturală, Dumnezeu Însuși Se descoperă (prin cuvinte și fapte) pentru a fi cunoscut în calitatea de Persoană absolută și iubitoare și de a-i fi cunoscută voința, precum și planul referitor la lume. Dumnezeu Se revelează obiectiv prin creația Sa și prin conștiința omului (Romani 2, 14-15) din pricina păcatului (înțeles ca separare). Păcatul și moartea sunt realități obiective și exprimă starea de cădere. A fost necesară inițiativa revelării personale pentru ca omul să învingă condiția nefirească de lume căzută. Dumnezeu sensibilizează perceperea subiectivă umană pentru sesizarea Lui ca persoană, cât și a sensului obiectiv autentic. Coexistând cu Revelația naturală, cea supranaturală confirmă și reface credința naturală sau natura însăși ca Revelație naturală, ambele fiind manifestări distincte, dar inseparabile, ale aceluiași Dumnezeu (Pr. Stăniloae).

3

Revelația supranaturală s-a manifestat în V.T. în special prin profeți și profeții, ajungând la desăvârșire în N.T. prin Hristos: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri... și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții... vă vestim și vouă ca și voi să aveți împărtășire cu noi, care este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos (I Ioan 1, 1-3). La plinirea vremii S-a arătat în trup (I Timotei 3, 16), S-a descoperit în Persoana Fiului (Galateni 4, 4), luând chip de om: Și Cuvântul trup S-a făcut (Ioan 1, 14). Prin viața, moartea și învierea Cuvântului Întrupat se realizează iconomia mântuirii (Efeseni 1, 9-10), oamenii devenind părtași ai dumnezeieștii firi (Petru 1, 4). Evanghelia lui Hristos (Galateni 1, 7) constituie izvorul deplin al descoperirii dumnezeiești. Față de V.T., N.T. este situat într-un raport de continuitate, dar și de împlinire-desăvârșire. Revelația este Evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13), fiind Evanghelie veșnică (Apocalipsa 14, 6). În teologia patristică, Întruparea este văzută ca împlinire a Revelației. Pentru Sf. Clement Romanul, Dumnezeu este începutul întregii creații, Cel ce ai deschis ochii inimii noastre ca să Te cunoaștem pe Tine. Hristos a vorbit patriarhilor și profeților în calitatea Sa de înger și apostol. În această calitate, El pune și bazele cunoașterii și ale dreptății în lumea păgână (Sf. Iustin Martirul). Cuvântul este Pedagogul cel bun, Înțelepciunea, Creatorul, Doctorul care vindecă patimile (Clement Alexandrinul). Pentru Sf. Irineu, iconomia mântuirii este unitară și culminează în Întrupare, văzută de Ap. Pavel drept iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos (Efeseni 1, 10). Origen insistă asupra meditației gnoseologice a Logosului prezent în toate lucrările create: În această ființă de sine stătătoare a Înțelepciunii, se cuprindeau virtual toate forțele și toate tiparele creațiilor viitoare.

• Convergența și complementaritatea celor două moduri ale Revelației Revelația supranaturală precizează ținta Revelației naturale și modalitățile ei de împlinire prin Hristos. Sf. Atanasie cel Mare precizează: Cuvântul simplu și netrupesc a binevoit să Se îngroașe și, prin venirea Lui în trup, din noi, pentru noi și ca noi... să se înfățișeze în chip accesibil nouă, prin cuvinte și pilde, învățătura despre cele negrăite. Pr. Stăniloae precizează că primul act de revelare este creația, de vreme ce lumea apare prin voia lui Dumnezeu. Dacă prima componentă a Revelației este acțiunea, a doua este cuvântul care premerge și succede acțiunea lui Dumnezeu. Fără a se exclude, cuvântul evidențiază sensul, iar imaginea forma, cuvintele fiind astfel icoane ale lucrurilor (Pr. Stăniloae). Imaginile sunt forme de apariție a spiritului în forme văzute, pentru că spiritul nu poate fi exprimat în puritatea lui.

4

În V.T., Dumnezeu S-a manifestat prin energiile Sale în forme văzute: norul, stâlpul de foc, focul care a mistuit jertfa, adierea de vânt, în timp ce în N.T. întruparea este imaginea care exprimă sălășluirea reală și definitivă a spiritului. Etapele Revelației supranaturale: 1) perioada pregustării și cunoașterii în umbre, ghicituri și simboluri – de la cădere la Sf. Ioan Botezătorul; 2) realizarea deplinei comuniuni și unirii cu Dumnezeu – de la întrupare la înălțare; 3) perioada de pregătire a extensiei spiritualizării complete a umanității realizată în Hristos – de la coborârea Duhului Sf. până la sfârșitul chipului actual al lumii. Hristos constituie puntea de legătură între viața temporală și cea veșnică (Pr. Stăniloae). Pentru Sf. Dionisie Areopagitul, creația și Revelația sunt două aspecte ale aceluiași act divin care cheamă omul la o iubire extatică și la o contemplare cosmică, având menirea de a percepe și de a evidenția dimensiunile și caracteristicile bunătății divine. Dumnezeu creează segmentele universului pentru ca toate să se împărtășească de bunătatea Lui, în conformitate cu structura proprie. Sf. Maxim precizează că Dumnezeu sădește în firea oamenilor capacitatea de cercetare și aprofundare a lucrurilor care poate duce la o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu, în timp ce relația personală (cunoaștere superioară) devine posibilă prin suflarea harului care aduce în om puterea Duhului Sf. Păcatul țintuiește aceste puteri la nivelul materiei lipsite de suportul ei spiritual, mărginind puterea rațiunii la o cunoaștere limitată a lucrurilor sensibile. Îndumnezeirea, ca finalitate existențială voită de Dumnezeu a devenit posibilă în Hristos, prin Care se împlinește taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, transformându-se într-o realitate controlabilă și existențială: Hristos, fiind prin fire Dumnezeu și om, ca Dumnezeu Îl moștenim după har într-un chip mai presus de fire, iar ca om se moștenește și El însuși pe Sine împreună cu noi, datorită coborârii Sale neînțelese (Sf. Maxim).

• Revelația ca dar și ca făgăduință În Scriptură, Revelația este structurată atât ca dar, cât și ca făgăduință. În V.T., Revelația este profetică și tipică, actele istorice nefiind doar prefigurări ale împlinirilor nou-testamentare, ci și pregătiri ale lor, creându-se un orizont spiritual care a pregătit Întruparea: Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credință. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Actele pregătite de V.T.: întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea la cer, ca om, trimiterea Sf. Duh (întemeierea Bisericii și lucrarea continuă a Sf. Duh în și prin Biserică). Omul care crede trebuie și poate să ajungă la performanța la care a ajuns Hristos-Omul: Ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și să fiu părtaș la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca doar să pot ajunge la Învierea cea din morți... (Filipeni 3, 10-12). 5

În strânsă legătură cu actele și cuvintele sunt tipurile sau imaginile cu caracter profetic: mielul pascal este prefigurarea lui Hristos, trecerea prin Marea Roșie este prefigurarea Botezului, norul este prefigurarea Sf. Duh, apa din stâncă tipul harului, jertfele sunt tipul jertfei lui Hristos, cortul este tipul Bisericii, iar chivotul Legii este tipul lui Hristos pe Sf. Masă. Acestea manifestă o anumită prezență a lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 7). Revelația N.T. vizează extinderea stării lui Hristos în toți cei care cred sau instaurarea împărăției lui Dumnezeu, al cărei început îl pune coborârea Sf. Duh, sinonimă cu întemeierea Bisericii (Romani 8, 22-23). În El este împlinit ceea ce se va împlini și în noi, mai mult decât ne-a descoperit El nefiind posibil (Evrei 9, 14). În Fericiri, Hristos vorbește la prezent despre virtuțile celor care cred și la viitor despre bunurile pe care le vor dobândi prin ele. El este atât înainte-mergător (Evrei 6, 20), dar și lucrător, în noi, al mântuirii, împreună cu noi (Filipeni 2, 12-13). Hristos reprezintă atât apogeul Revelației, cât și împlinirea ei: Istoria mântuirii are acum rostul să dea celor care cred ocazia de a se face capabili pentru participarea deplină la Absolutul personal, împreună cu Hristos sau în Hristos (Pr. Stăniloae). Legea este umbra Evangheliei, iar Evanghelia este icoana bunurilor viitoare. Cea dintâi oprește săvârșirea celor rele, iar cea de-a doua poruncește faptele cele bune (Sf. Maxim). Ambele sunt adaptate Rațiunii și o exprimă ca printr-un văl, descoperind simultan atât dimensiunea catafatică, cât și pe cea apofatică a existenței, Scriptura descoperindu-L în calitate de Cuvânt, iar creația ca Ziditor și Meșter. Când este contemplată cu înțelepciune, creația luminează cu privire la Sf. Treime. Tatăl este cauză primordială, Fiul este cauza creatoare și Duhul este cauza desăvârșitoare sau Tatăl creează prin Fiul și desăvârșește prin Duhul. Această participare, tot prin Duhul, face posibilă și propria noastră înviere (Romani 8, 11). Organizarea Bisericii se face tot prin Duhul: Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor (I Corinteni 12, 28). Părinții văd Revelația ca pe un proces încheiat, care trebuie reactualizat în experiența prezentă a Bisericii, prin credință. Istoria Bisericii este istoria lumii, Hristos recapitulând cosmosul întreg, ca o creație nouă: Credința și nașterea din nou înseamnă desăvârșire în viață... După cum voința Lui este lucrare... tot așa și voia Lui este mântuirea oamenilor – Biserica (Clement Alexandrinul). Bătrâna care se arată lui Herma este Biserica. Ea este bătrână pentru că a fost creată înainte de toți și pentru aceasta a fost creată lumea. Pentru Sf. Ciprian al Cartaginei, Revelația este sinonimă cu tradiția lui Dumnezeu manifestată în Biserică. Dacă V.T. L-a făcut evident cu claritate pe Tatăl, N.T. Îl arată cu claritate pe Fiul și face să se întrevadă dumnezeirea Duhului care Se manifestă plenar în 6

Biserică. Pedagogia lui Dumnezeu: prin adăugiri parțiale, prin urcușuri, prin ieșiri și creșteri, lumina Treimii va străluci mai mult decât lumina briliantelor (Sf. Grigorie de Nazianz). Ca locaș de închinare, biserica este chip și icoană a întregului cosmos. Creația este chip și asemănare a omului făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar și omul este o biserică tainică. Pr. Stăniloae concluzionează că menirea Bisericii este împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În Biserică, temporalul se împărtășește de eternitate, creatul de necreat, materia de spiritual, spațialul de nespațial. Biserica este imanentul care are în ea transcendentul, comuniunea treimică de persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume, întreținând în aceasta o continuă mișcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate. Ea este singura care înțelege Scriptura și Tradiția ca exprimare vie și dinamică a puterii lui Hristos (Pr. Stăniloae).

Desfășurarea istorică progresivă a Revelației dumnezeiești și păstrarea ei în eficiență, prin prezența și lucrarea Sf. Treimi în creație și în Biserică Teologia vorbește despre iconomia treimică a mântuirii. Cincizecimea este începutul istoric al Bisericii, inaugurând cea de-a doua venire și anticipând Împărăția (Paul Evdokimov). Sf. Treime este suprema taină a existenței, care explică însă toate sau fără de care nu se poate explica nimic (Pr. Stăniloae). Modul unității Sf. Treimi este originea și ajutorul veșnic al unității între făpturile conștiente (Pr. Stăniloae). Părinții au văzut în teologie misterul intrinsec al Sf. Treimi, descoperit prin Revelație, în timp ce manifestările în afară priveau domeniul iconomiei. Lucrările sau energiile divine necreate aparțin atât teologiei, fiind nedespărțite de firea comună a Treimii, cât și iconomiei prin care Treimea lucrează în lume. Structura relațiilor Creatorului cu creatura are la bază energiile divine, în timp ce structura relațiilor intratrinitare o are pe cea a ființei sau naturii divine (Vasilios Karayiannis). Sf. Maxim consideră că Dumnezeu n-ar fi Creator dacă ar fi lipsit de voință și energie. Voința și energia exprimă libertatea lui Dumnezeu sau faptul că El nu creează din necesitate, ci din iubire. Fiecare segment al creației se împărtășește de Dumnezeu într-o modalitate proprie și specifică. Împlinirea iconomiei treimice are o structură progresivă și este opera Fiului, după al cărui model a fost creat omul, dar și a Duhului Sf. care lucrează perpetuu la procesul de spiritualizare. În vederea Învierii, Hristos (ca Logos) asumă umanitatea, făcând-o părtașă lucrării Duhului

7

prezent în ipostasul Lui (Pr. Stăniloae). Împreuna-lucrare a Cuvântului și a Duhului se perpetuează (în Biserică) prin Scriptură și Tradiție. Revelația produce o sensibilizare a sufletului față de prezența și lucrarea lui Dumnezeu, produsă de lucrarea Duhului. Ortodoxia vede Sf. Treime ca Dumnezeul iubirii lucrătoare prin Sf. Duh în sufletele credincioșilor, pentru a-i ridica la relația iubitoare dintre Persoanele Ei, datorită faptului că modul unității Treimii constituie atât baza, cât și ajutorul veșnic al unității între făpturile conștiente.

• Intersubiectivitatea treimică și unitatea Revelației Iubirea intratrinitară nu rămâne doar o realitate transcendentă absolută, ci, prin Revelație, coboară și în creație, în același timp ca model și ca putere de viață. Sf. Pavel afirmă: Căci câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul Înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul Însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu... (Romani 8, 14-17). Separarea omului de Dumnezeu prin păcat provoacă Întruparea Fiului, în care lucrează Duhul, pentru ca din El lucrarea Duhului să treacă și la oameni. Atât prezența Sf. Treimi în lume și în om, prin energiile necreate, cât și drumul nostru spre unirea cu Ea constituie punctele forte ale gândirii și trăirii creștine. Pr. Stăniloae afirmă că orice lucrare pornește din Tatăl, înaintează prin Fiul și se sfârșește în Duhul, pentru că Tatăl este izvorul puterii, Fiul este puterea, iar Duhul Sf. este Duhul puterii. Sf. Chiril al Alexandriei precizează că Hristos este prezent prin Duhul Sf., care prin credință ne modelează în conformitate sau după chipul lui Hristos. Revelația presupune progresul în cunoașterea și împlinirea planului lui Dumnezeu referitor la lume, având o structură trinitară cerută de relațiile intratrinitare. Transfigurarea, ca împlinire a iconomiei divine, nu este posibilă fără prezența și lucrarea Duhului Sf. Cuvântul și Duhul efectuează împreună și actualizează în comun eficiența Revelației, până la sfârșitul chipului actual al lumii. Progresul Revelației presupune și progresul în devenirea noastră spirituală, ca și în devenirea creației. Revelația are un caracter profetic sau eshatologic; ca sens al tuturor celor create, Logosul a devenit prin întrupare, înviere și coborârea Duhului sensul și scopul lor interior care le conduce spre ținta finală. Duhul ne reface chipul după arhetipul divin care este Fiul, făcându-ne și pe noi fii ai Tatălui. Duhul este chipul Fiului, în calitate de capăt al lucrării prin care Fiul lucrează în noi. Sf. Chiril al Alexandriei: Căci în fiecare este Treimea cu iubirea ce iradiază din fiecare. În chipul Duhului imprimat în noi este și Fiul și Tatăl. Ideea de venire a Treimii la făpturi, prin Duhul, și de urcare a lor la relația cu Tatăl, tot prin Duhul, exprimă circuitul de slavă care se mișcă de la Tatăl, prin Fiul la Duhul și de la Duhul prin Fiul la Tatăl. Tot Sf. Chiril spune: Suntem temple ale 8

lui Dumnezeu și chiar dumnezei. Suntem temple ale Duhului care există și subzistă (ca ipostas). Dar am fost numiți din cauza Lui și dumnezei, ca unii ce ne-am împărtășit, prin legătura cu El, de firea dumnezeiască și negrăită. Părinții consideră pe Duhul Sf. ca fiind Persoana Care aduce în suflete energia divină proprie Treimii, personalizând relația cu Dumnezeu și între oameni. Energia provoacă și cultivă iubirea omului față de Dumnezeu și față de semeni. Principala consecință a personalizării relației este credința. Bucuria evocată frecvent de Revelație este consecința comuniunii. Așadar, părinții au considerat pe Duhul Sf. ca fiind Persoana divină Care aduce în creație energia divină și o desăvârșește: În Duhul, fiecare lucrare își atinge scopul pentru că desăvârșita comuniune în Dumnezeu, care există nu numai în ființa comună, dar și în fiecare lucrare, se manifestă și se înfăptuiește în Cea de-a Treia Persoană (Pr. Stăniloae).

• Revelarea Sf. Treimi în creație Fiind creată prin Fiul, lumea este impregnată de raționalitate, oamenii fiind ei înșiși rațiune sau cuvinte încorporate, rațiunile lumii venind de la Dumnezeu și ducând la Dumnezeu. Creația este atrasă spre Tatăl, prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul și unificată, prin Duhul Sf., cu umanitatea Fiului. Creația este sau înseamnă Revelație. Așa se explică motivarea revelată a îndumnezeirii omului și a pnevmatizării creației, tema centrală a teologiei ortodoxe. Logosul Întrupat revelează taina Treimii (Ioan 17, 21), iar în Treime, Persoanele constituie structura interioară a naturii divine. Prin Duhul Sf. se produce o extindere a filiației divine la făpturi, nu o ieșire din aceasta: Făcătorul tuturor, voind să readucă la tăria și armonia de la început existența căzută în stricăciune, în falsitate și în urâțenie, pentru păcatul introdus în ea, i-a infuzat iarăși Duhul Sf. și dumnezeiesc care o părăsise (Sf. Chiril al Alexandriei).

• Revelarea Sf. Treimi în Biserică Odată cu întruparea, natura umană asumată de Hristos este ridicată la capacitatea de a-L primi pe Duhul Sf. plenar și de a-L și iradia spre alți oameni: Duhul Sf. Și-a făcut acum centrul Său de acțiune și de iradiere, împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu, în ființa umană (Pr. Stăniloae). Capacitatea de a sesiza prezența și lucrarea lui Dumnezeu în Revelație este produsă de Duhul Sf., Care aduce lucrarea (energia) sau puterea lui Dumnezeu în creație, ca efect creator și desăvârșitor. Sensibilitatea produsă de Duhul îl apropie pe om de Dumnezeu și de semeni, făcându-l astfel în întregime omenesc. Prima treaptă este credința, urmată de un sentiment acut de responsabilitate față de Dumnezeu. Numai sălășluirea Duhului trezește capacitatea de relație cu Dumnezeu și cu aproapele, restaurându-l în starea conformă naturii sale.

9

Dacă din perspectiva eternității Duhul strălucește prin Hristos, din perspectiva temporală strălucește și prin sfinți. Perihoreza trebuie înțeleasă ca o interioritate reciprocă, plenitudinea unei Persoane fiind dată de relația interioară cu Celelalte. Sf. Grigorie Palama completează ideea de rămânere sau de odihnă a Duhului în Fiul, ca relație eternă, prin precizarea că strălucirea Duhului este răspunsul iubirii Fiului la inițiativa iubitoare a Tatălui. Împărtășindu-ni-Se, Duhul Se întoarce îmbinat cu simțirea noastră iubitoare de fii spre Tatăl, pentru că nici Fiul și nici noi nu suntem pasivi atunci când Duhul Se revarsă în noi. Așa se explică faptul că mântuirea înseamnă recapitulare în Hristos. Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (II Corinteni 3, 17-18). Oglinda exprimă fața omenească a lui Hristos, spre care urcăm și noi, ca model absolut, din slavă în slavă, într-un progres continuu, prin lucrarea Duhului. Fiind Ipostasul divin Care Și-a împropriat natura umană, Hristos poartă în umanitatea Sa pe Duhul Sf. în toată plenitudinea Sa. Hristos răspunde în numele nostru Tatălui printr-o iubire ascultătoare până la moarte. Răspunsul iubitor presupune sfințenia, ca stare de transparență a Duhului, devenită interioritate a sufletului. Duhul Sf. întemeiază Biserica și rămâne în Ea în energiile Sale necreate, călăuzind-o spre desăvârșirea Ei. Prezența Duhului este sinonimă cu prezența Bisericii și cu adevărul: Duhul Sf. ne consacră ca persoane distincte, zidindu-ne Biserică, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline (Pr. Stăniloae). Biserica este Revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu în umanitatea celor care cred. Sub forma Bisericii, Revelația își desăvârșește opera de sfințire, arătânduși astfel puterea: Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare în parte (I Corinteni 12, 27). Umanitatea căzută este reconfigurată după modelul umanității asumate de Hristos, în care se desăvârșește Revelația. Expresia Biserica, trup al Domnului indică unirea și comuniunea în Hristos și în Duhul Sf. a celor care cred. Duhul este chipul Fiului, în calitate de capăt al lucrării prin care Fiul lucrează în noi, făcândune după chipul Său. La rugăciunea comună participă atât sfinții, cât și îngerii (sobornicitatea Bisericii). Sf. Tradiție constă în persistența în Biserică (prin Duhul Sf.) a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu ne conduce din interior spre Cincizecimea eshatologică, când El va străluci în deplinătatea trupului transfigurat al lui Hristos, dar și al inimilor noastre (Pr. Stăniloae). Biserica continuă Revelația în Hristos ca o actualizare în Duhul a prezenței lucrătoare a lui Hristos, care S-a revelat deplin prin fapte și prin cuvintele Sale și prin cele ale Apostolilor.

10

Sf. Scriptură & Sf. Tradiție. Raportul interior dintre Biserică, Scriptură și Tradiție • Tradiția apostolică și Tradiția bisericească Biserica devine dialogul lui Dumnezeu cu cei care cred prin Hristos în Duhul Sf. sau Revelația supranaturală ajunsă la deplinătatea ei în Hristos, în acțiunea de extindere și de rodire în cei care cred. Biserica menține Revelația în acțiune (pregătirea credincioșilor pentru lucrarea lui Hristos). În sens larg, Tradiția apostolică conține propovăduirea și activitatea Apostolilor prin care Biserica este adusă la existență. În urma propovăduirii s-a constituit Tradiția sau Predania, bun comun al primelor Biserici întemeiate: Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Ea constituie dreptarul învățăturii căreia ați fost încredințați (Romani 6, 17) în comparație cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească (Coloseni 2, 8). În sens restrâns, Tradiția reprezintă modalitățile concrete prin care Biserica se menține și se extinde în timp și spațiu: crezurile primare, dispozițiile referitoare la Sf. Taine și la cult, în general, la organizarea ierarhică și la viața credincioșilor. Dacă Evangheliile descriu mântuirea obiectivă sau răscumpărarea în Hristos și prin Hristos, Tradiția conține modalitățile mântuirii subiective (în Biserică). Hristos comunică lucrarea mântuitoare prin viața Bisericii, în integralitatea ei. Structura Tradiției este formală și logică: ton organic, care constă în faptul că Dumnezeu ni Se face accesibil în Fiul întrupat și rămâne disponibil pentru a ne însuși, în unire cu El, mântuirea. Hristos S-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și răscumpărare (I Corinteni 1, 30). Tradiția este continuarea lui Hristos, prin har și prin viața născută din har sau prin Duhul Sf. și prin viața în Duhul Sf., prin conlucrarea tuturor celor ce-L comunică, Îl primesc și-L trăiesc. Imnele liturgice sunt proclamări publice ale dogmelor, urmate de rugăciuni și concluzii referitoare la datoria unei vieți duhovnicești. Cultul Bisericii este un eveniment mântuitor prezent. Conținutul interior al Tradiției este Hristos întrupat, jertfit, înviat și înălțat cu trupul la cer, care ni Se comunică în Duhul Sf. prin credință, făcându-ne părtași la plenitudinea vieții divine în formă umană realizată prin unirea ipostatică. Crezurile scurte ale Apostolilor au fost numite de Sf. Irineu și de Tertulian regula fidei. Alte acte poruncite de Hristos și lăsate de Apostoli pentru cei care credeau: botezul, ungerea și împărtășirea. Primirea Sf. Duh și a celorlalte daruri se făcea epicletic (rugăciuni de invocare în care se arăta cine este Hristos, ce a făcut și ce se așteaptă de la El, la care se adăugau rugăciunile de mulțumire și de laudă pentru darurile primite). Rugăciunea deținea un loc în Biserica primară: Noaptea și ziua ne rugăm cu prisosință să vedem

11

fața voastră și să împlinim lipsurile credinței voastre (I Tesaloniceni 3, 10). Tradiția este deci permanentizarea trăirii în adevărul și realitatea în care au trăit prima dată Apostolii prin Revelație. • Aspectele Sf. Tradiții Două aspecte: statornic și dinamic. O parte din învățătura lui Hristos a fost fixată în scris (canonul N.T.), iar alta a circulat pe cale orală. Explicarea apostolică a Scripturii și aplicarea conținutului ei în viața oamenilor prin Biserică (în special prin definițiile Sinoadelor Ecumenice, prin scrierile Părinților și cărțile de slujbă) formează dimensiunea statornică a Sf. Tradiții. Tradiția presupune atât trecerea lui Hristos și a lucrării Lui sfințitoare în viața oamenilor sub forma Bisericii, cât și transmiterea acestei lucrări în timp, până la sfârșitul chipului actual al lumii. Prin Tradiție, cuvântul Scripturii devine actual, dinamic și eficient. Teologul rus Serghei Bulgakov precizează că Tradiția este o manifestare exterioară sau fenomenală a unității interioare sau noumenale a Bisericii. Ea trebuie înțeleasă ca putere sau conștiință a unui organism viu, fiind neîntreruptă și inepuizabilă. Tradiția este o carte care se scrie mereu. Sf. Chiril al Ierusalimului precizează că Biserica a avut chiar de la început o credință stabilă și completă, păstrând și explicând prin Tradiție numai ceea ce era prezent în Scriptură. Dacă Tradiția presupune participarea la plenitudinea vieții divine în formă umană prin Hristos, este exclus atât imobilismul, cât și conservatorismul. Dogma Sf. Treimi presupune o infinitate care nu poate fi niciodată atinsă, iar dogma întrupării ne aduce aproape comuniunea și iubirea trinitară. Botezul deschide calea progresului, în conformitate cu modelul desăvârșit (Hristos-Omul), iar Euharistia presupune unirea cu Hristos răstignit, înviat și înălțat. Dezvoltarea Tradiției înseamnă o amplificare în ea însăși. Fer. Augustin spunea: Ieri înțelegeai puțin, azi înțelegi mai mult, mâine cu mult mai mult. Crește în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururea desăvârșit.

• Sf. Scriptură și relația ei cu Sf. Tradiție Sf. Scriptură (Biblia) – colecția de cărți sfinte, scrise sub inspirația Duhului Sf., cuprinzând două părți distincte, corespunzătoare celor două etape ale Revelației: V.T. (39 de cărți canonice) și N.T. (27 de cărți). Canonul palestinian cuprinde numai cărțile canonice, în timp ce cel alexandrin și pe cele bune de citit și apocrife. Pr. Stăniloae socotește Scriptura drept o introducere istorică la opera de mântuire ce se realizează neîntrerupt în Biserică sau dovada întrupării și a răscumpărării, al căror efect se prelungește permanent în Biserică. Prin tradiția cultic-sacramentală se actualizează lucrarea mântuitoare a lui Hristos, descrisă în Evanghelii. Tradiția este evenimentul vertical al legăturii prezente cu Hristos.

12

Cuvintele Scripturii nasc credința și lucrează viața veșnică în cei care le aud sau le citesc. Tradiția apostolică este răspunsul Bisericii în formare la propovăduirea inițială a Apostolilor referitoare la persoana și lucrarea lui Hristos, presupunând trăirea sau experimentarea comuniunii responsabile cu El și cu semenii. În Revelație există o chemare și un răspuns. Sf. Scriptură este expresia scrisă a Revelației împlinite în Hristos și descrie atât modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea noastră în și prin Hristos, cât și modul în care El continuă să lucreze pentru asemănarea noastră cu Dumnezeu: Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20). Scriptura are o autoritate perpetuă: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece (Marcu 13, 31). Sf. Maxim consideră că din eternitate, Dumnezeu a hotărât întruparea și unirea Lui neamestecată cu firea omenească, pentru ca El să devină om, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu Sine. Veacurile care vor veni sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice și negrăite a oamenilor. Duhul Sf. cultivă și provoacă întâlnirea celor care cred cu Hristos pentru a realiza comuniunea cu El, în vederea desăvârșirii, idee exprimată în rugăciunea citită de preot înainte de Evanghelie: Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale... Atunci când Persoana și lucrarea Mântuitorului sunt separate de Persoana și lucrarea Duhului Sf. apare necesitatea revelației deschise. Inspirația Sf. Scripturi este proclamată în Revelație: Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, îndreptare, înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Timotei 3, 16-17). Inspirația este o lucrare cu caracter teandric și presupune lucrarea nemijlocită a Duhului Sf., prin care scriitorul biblic devine capabil de a primi, exprima corect și de a scrie învățăturile de credință care formează conținutul Revelației dumnezeiești. Sf. Pavel afirmă că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sf. (II Petru 1, 21). Atenagora precizează că Duhul Sf. se servește de gura prorocilor ca de un instrument, iar Teofil al Antiohiei explică problema inspirației prin prezența și lucrarea Sf. Duh: Profeții nu existau când s-a făcut lumea, ci era înțelepciunea lui Dumnezeu, Care este în Dumnezeu și Cuvântul cel Sfânt al Lui, Care este totdeauna împreună cu El. Criteriul Tradiției apostolice este învățătura Bisericii nedivizate.

• Relația Tradiție-Biserică-Scriptură Între ele există o interioritate reciprocă sau perihoreză, care nu le separă și nici nu le confundă: Dacă comparăm Biserica cu scheletul și carnea trupului, Scriptura cu plămânii și Tradiția cu inima ce bate continuu, fiecare contribuie la menținerea întregului și a activității celorlalte (Pr. Stăniloae). Legătura indisolubilă dintre 13

acestea constituie garanția înaintării autentice spre comuniunea eternă cu Sf. Treime. Datorită faptului că Scriptura s-a scris în Biserică, este păstrată și explicată de Biserică, iar Tradiția nu poate exista fără Biserică, fiind Revelație încorporată într-o comunitate de oameni care cred și o aplică în viața lor, Biserica are autoritate în ceea ce privește interpretarea Tradiției și a Scripturii. Biserica este capabilă să exprime mintea și simțirea Mântuitorului, în conformitate cu ceea ce normează Tradiția și Scriptura. Biserica are îndreptățirea de a interpreta pe cele două, neputând formula însă dogme care nu sunt cuprinse în amândouă sau sunt contrazise de vreuna. Tradiția și Scriptura, deși realități separate, sunt interioare, complementare și reciproce. Din acest cumul osmotic nu poate lipsi Biserica. Tradiția apostolică dezvoltă Biserica și-i precizează structurile, în timp ce Tradiția bisericească și Scriptura o mențin în aceleași structuri. Pentru că Biserica păstrează și propagă Revelația în timp, Revelația îi devine Tradiție, iar Tradiția viața ei sau condiția prin care se menține în integritatea ei ontologică. Prin lucrarea Duhului Sf., toți credincioșii formează o unitate vizibilă numită Biserică, în calitatea ei de consecință concretă și inevitabilă a Revelației. Ca formă a Revelației, Tradiția începe la Cincizecime. Tradiția presupune o înaintare în trăire și în înțelegere, nefiind doar memoria vie a Bisericii, ci și o transcendere sau înaintare spre ținta eshatologică. Dinamismul interior structural al Bisericii trebuie păstrat și adâncit în înțelesurile primite de la Apostoli, dar și actualizat prin Tradiție, înțeleasă ca autoritate care explică în mod autentic Scriptura (II Tesaloniceni 2, 15-17). Principiul dinamizator al Tradiției este Hristos: Și Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire... (Efeseni 3, 17-19). Tradiția este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos, a cărui învățătură nu poate fi completată sau depășită de așa-zisele revelații noi. Dar Revelația, ca realitate împlinită în Hristos și manifestând aceeași eficiență pentru Biserică, în cursul veacurilor, reprezintă Tradiția. Deci, Tradiția este însăși Biserica drept formă a eficienței nemicșorate a lui Hristos, prin Duhul Sf. sau a Revelației împlinite în El, de-a lungul veacurilor (Pr. Stăniloae). Strânsa relație a Tradiției cu Scriptura și Biserica constituie o constantă a gândirii patristice. Pentru Clement Alexandrinul, aceia care explică Scriptura împotriva Tradiției Bisericii au stricat natura adevărului. Sf. Epifanie motivează că trebuie păstrată Tradiția, pentru că nu este cu putință a afla toate în Sf. Scriptură; Sf. Apostoli au descris unele în scrisori, altele în Tradiție.

Biserica – organul de păstrare și de fructificare a Revelației Ea rămâne spațiul în care Revelația se aplică până la sfârșitul lumii. Duhul Sf. încheie Revelația din punctul de vedere al conținutului și tot El continuă să mențină Revelația eficientă, prin Biserică. El menține Biserica în calitatea sa de laborator în 14

care și prin care Revelația încheiată în El este trăită sau experimentată de toți cei care cred: Biserica se mișcă în interiorul Revelației sau al Scripturii și Tradiției; Scriptura își descoperă conținutul în interiorul Bisericii și Tradiției; Tradiția este vie în interiorul Bisericii (Pr. Stăniloae).

• Revelație și Biserică Revelația concretizată sau împlinită în Hristos o exprimă Biserica prin dogme. Dogmele sunt adevăruri de credință revelate, păstrate, propovăduite sau fructificate, explicate și definite de Biserică. Dogmele explicitează Persoana lui Hristos și lucrarea Lui de recapitulare a tuturor în El. Comuniunea cu Dumnezeu implică libertatea și responsabilitatea credinciosului, iar acestea presupun progresul perpetuu cu împlinirea în înviere și în comuniunea eternă cu Dumnezeu. Pr. Stăniloae vorbește și de dogmele naturale, care pot fi deduse din Revelația naturală: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare (Romani 1, 20). Totuși, sensul dogmelor Revelației supranaturale are o claritate mult mai mare decât cel al dogmelor naturale, întrucât face pe Dumnezeu mai evident ca persoană, care are în ea însăși sensul deplin și dă sens tuturor. Cel care primește Revelația, comunică prin credință cu Dumnezeu și se împărtășește de puterea Lui, în Biserică. Deci, Revelația și credința sunt complementare. Dacă primul temei al acceptării dogmelor este Revelația supranaturală, al doilea este păstrarea, propovăduirea, aplicarea, definirea și explicarea lor de către Biserică. La Cincizecime, Biserica ia ființă printr-un act de revelare care arată și susține prezența continuă a Mântuitorului. Revelația primește un aspect bisericesc, expresiile sau dogmele ei devenind ale Bisericii.

• Fundamentul dogmelor – Sf. Treime – comuniune a iubirii desăvârșite Întreaga gândire și trăire a Bisericii este centrată pe dogma Sf. Treimi. Dumnezeu este o Treime de Persoane care posedă în comun ființa divină, fapt care implică și o iubire perfectă între Persoane. Iubirea intratrinitară se extinde și în creație, devenind lucrătoare în sufletele celor care cred și ridicându-i la relația iubitoare dintre Persoanele divine: Modul unității Sf. Treimi este astfel originea și ajutorul veșnic al unității între făpturile conștiente (Pr. Stăniloae). Ipostasul Mântuitorului este baza de unire maximă a două naturi diferite, asigurând prin aceasta comuniunea perfectă cu Dumnezeu ca om și comuniunea perfectă cu oamenii ca Dumnezeu. Dinamismul ontologic al creației a fost deformat și slăbit de păcat, fără a fi însă distrus, restaurat mai târziu de Hristos și Duhul Sf. în Biserică.

15

Hristos Se face Ipostasul central al întregii umanități și creații. Fiul își face întreaga creație un trup. Asumând omul și creația, Hristos le și înalță la treapta cea mai înaltă, de vreme ce devine Subiectul lor. Umanul trăit de Subiectul divin își descoperă și actualizează toate valențele, iar cosmosul privit și folosit de Fiul lui Dumnezeu își descoperă toate semnificațiile și transparențele. Prin înviere (eveniment fundamental) se încheie iconomia mântuirii. Sf. Maxim: Cel ce a cunoscut taina crucii și a mormântului a înțeles rațiunile celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al Învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate cele mai-nainte. Sf. Ioan Gură de Aur precizează că înălțarea cu trupul la cer a Mântuitorului este expresia materială a împăcării omului cu Dumnezeu. Prin Hristos, oamenii care nu mai erau vrednici nici de pământ au fost ridicați la ceruri. Hristos a făcut să fie binecuvântat tot neamul nostru prin acel singur trup al Lui, prin acea pârgă. Trupul deplin pnevmatizat al Mântuitorului devine vasul comunicant al coborârii Sf. Duh, care ne reconfigurează după chipul Fiului, făcându-ne fii adoptivi ai Tatălui. Duhul nu a coborât înainte de răstignire pentru că nu era încă Duhul Sfânt, pentru că Iisus încă nu se proslăvise (Ioan 7, 39).

• Dogmă și teologie Dogmele, deși definite în formă, au conținut infinit, care se cere mereu și tot mai mult scos la iveală, fără să poată fi scos vreodată în întregime. Dogma delimitează infinitatea lui Dumnezeu față de finit, dar și capacitatea de înaintate infinită a omului, solidară cu infinitatea lui Dumnezeu și în neîncetată apropiere de ea. Formulele dogmatice au caracter paradoxal: ființa lui Dumnezeu este una, dar Persoanele sunt trei; Dumnezeu este neschimbabil, dar mereu nou în acțiunea Sa proniatoare. Și relațiile dintre persoane au caracter paradoxal: fiecare este autonomă, dar nu se poate împlini decât în relația cu celelalte. Teologia este o expresie lărgită a dogmelor sau ține în mod organic de dogme. Biserica a făcut teologie pornind de la dogmele specificate în crezuri sau simboluri de credință și în spiritul exclusiv al acestora, opțiunea arbitrară fiind sinonimă cu erezia. Dogma este o normă obiectivă cu originea în voia lui Dumnezeu, manifestată în mod expres prin Revelație, asimilată de Biserică și integrată în sistemul ei de gândire și de trăire. Învățătura permanentă nu poate fi separată de însușirea sau de calitatea de trup al lui Hristos, această calitate explicând în același timp și infailibilitatea ei. Între dogme și învățătura Bisericii există o identitate de fond, dar și o distincție de formă. Deși învățătura bisericească este conținutul explicitat al dogmelor, până nu este definită prin Sinoade Ecumenice sau nu este însușită de consensul sinoadelor locale, rămâne învățătură bisericească în sens larg. Teologumena energiilor divine necreate 16

are legătură cu dogmele fundamentale ale Bisericii, dar nu a căpătat o formulare oficială din partea unui sinod panortodox.

• Dogmă și progres Teologia presupune progresul și îl cultivă. Progresul teologic este făcut necesar atât prin structura logică a dogmelor, care asociază în conținutul lor infinitul și finitul, cât și din progresul spiritual al omenirii. Acest progres este făcut posibil de trei condiții: fidelitatea față de Revelație, responsabilitatea față de credincioși din timpul în care se face și de deschiderea față de viitorul eshatologic. Teologia trebuie să fie apostolică, contemporană cu fiecare epocă și profetic-eshatologică. Este o teologie a credinței (revelarea reală a lui Dumnezeu prin Hristos), a nădejdii (deschide perspectiva spre asimilarea completă a bunătăților lui Hristos cel revelat) și a dragostei (ajută pe cei care cred să se unească cu Hristos și între ei). În Biserică, Sf. Taine sunt trepte ale ascensiunii omului și creației spre Dumnezeu, în cursul vieții noastre pământești. Sf. Simeon Noul Teolog scoate în evidență legătura noastră cu Hristos în Sf. Taine (prin Biserică). Taina Hristos (cu actele mântuitoare) se prelungește în umanitate prin Biserică și Taine. Biserica este Cincizecimea prelungită și prezentă în umanitate, care durează în veșnicie. Noi ne facem mădulare ale lui Hristos, iar Hristos – mădularele noastre. Și se săvârșește cu adevărat o nuntă negrăită și dumnezeiască, căci Dumnezeu Se unește cu fiecare (Pr. Stăniloae). Hristos Se naște în noi la sărbătoarea Nașterii, ne curățește de păcate la Botez, Se răstignește împreună cu noi și învie împreună cu noi, toate aceste evenimente nefiind separate de contextul cosmic. Omul este pnevmatizat sau îndumnezeit, tot așa cum a fost pnevmatizată umanitatea lui Hristos prin Duhul Sf. (Efeseni 3, 1719). Cultul divin este dialogul prezent al celor care cred cu Dumnezeu. Orice slujbă este o continuare a Cincizecimii sau o experiență a prezenței vii și lucrătoare a lui Dumnezeu: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și ne vom face locaș în el (Ioan 14, 23). Sinergia (colaborarea) are ca rezultat sfințenia oamenilor sau participarea acestora la sfințenia lui Dumnezeu. Îndumnezeirea corespunde sfatului etern al Sf. Treimi. Întruparea este lucrarea specifică Fiului, dar însoțită de bunăvoința Tatălui și a Sf. Duh, așa cum subliniază Sf. Maxim: Taina a fost cunoscută de Tatăl (ca Cel ce a binevoit-o), de Fiul (ca Cel ce a îndeplinit-o) și de Duhul Sf. (ca Cel ce a conlucrat). Hristos este pârga firii noastre ridicate la Dumnezeu sau aluatul întregii frământături, care n-a ieșit din stabilitatea în Tatăl. Dogma este binele real și adevărul la care omul se poate ridica prin efortul liber al libertății lui (Pr. Stăniloae). Dacă în V.T. ziua de odihnă marca sfârșitul formelor individuale materiale ale creației sau prima treaptă în devenirea lor, a doua treaptă sau desăvârșirea a venit 17

prin Hristos și presupune colaborarea omului cu Dumnezeu. Comentând textul de la Numeri 29, 35-39, Sf. Chiril al Alexandriei spune: S-a sfârșit slujirea în umbre și călăuzirea în chip (tip) în ziua a opta, când a înviat Hristos și a intrat timpul tăierii împrejur în Duh.

Revelația în contextul religios-cultural contemporan și răspunsul Bisericii Ortodoxe • Revelația din perspectivă interconfesională B.O. nu are o mărturisire de credință cu semnificația și autoritatea pe care o are pentru luterani Confessio Augustana. Ca răspuns, în catolicism apare Confessio fidei tridentine, iar în spațiul ortodox Mărturisirea lui Petru Movilă. Luther critică autoritatea pe care Biserica Romano-catolică și-o revendică în materie de credință printr-o multitudine de tradiții și instituții în care el identifică invenții umane puse pe picior de egalitate cu Evanghelia. Evanghelia nu înseamnă doar Scriptura, ci predica orală vie a lui Hristos, ca o putere care duce la mântuire. Omul, justificat prin harul Evangheliei, este inspirat de Duhul Sf. care îi permite să înțeleagă Scriptura, în conformitate cu I Corinteni 2, 15: Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni. Scriptura sola presupune înțelegerea Revelației în conformitate cu această convingere hermeneutică. Ceea ce este definit ca tradiție face o trimitere precisă la tradițiile oamenilor stigmatizate prin cuvintele Evangheliei (Marcu 7, 7-9). Problema reformatorilor nu era Scriptura, ci tradițiile pe care le refuzau, precum și relația între Evanghelie și Biserică. Conciliul tridentin (1545-1563) răspunde obiecțiilor protestante prin decretul Sacrosancta, precizând că Scripturile și tradițiile constituie referințele normative ale credinței. Evanghelia este unicul izvor al adevărului și al vieții. Hristos a poruncit ca Evanghelia să fie vestită ca izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricăror reguli morale. Origen, referindu-se la Romani 2, 16 precizează că tot ce a zis și scris Pavel este Evanghelie, ca și tot ceea ce a scris Petru. Evanghelia, identificându-se cu Persoana și lucrarea lui Hristos devine vie. Originea iconomico-istorică a Evangheliei impune dimensiunea orală, care presupune atât comunicarea originară, cât și transmiterea eclesială. La Scriptura sola lui Luther, Conciliul răspunde cu Evanghelia sola. Cărțile scrise și tradițiile nescrise sunt cele două modalități de transmitere sau canale prin care Evanghelia, ca izvor, ajunge până la noi. Conciliul nu folosește termenul Tradiție, ci termenul tradiții, suficient de precis și foarte prudent. Conciliul nu vorbește decât despre tradiții apostolice, primite chiar din gura lui Hristos sau transmise de Apostoli prin Duhul Sf. Majoritatea sinodalilor era convinsă că Revelația este cuprinsă în parte (partim) în Scriptură și în parte în tradiții. Există date ale Revelației care se regăsesc numai în tradiții, dar există și convingerea că nu există diferențe între Scriptură și 18

tradițiile apostolice, fiind primite cu aceeași încredere sau cu același atașament al inimii (pari pietatis affectu). Conciliul precizează că Evanghelia a fost încredințată unei comunități: Se va numi deci tradiție apostolică activitatea prin care Biserica se transmite în ea însăși ca instituție divină sau sacramentală, făcând oamenii să participe la mărturia Duhului Sf. în unitatea succesiunii apostolice. Existența tradițiilor actualizează iconomia comunitară a revelației predicată de Biserică în cursul secolelor. Oscar Cullmann precizează că trebuie făcută distincție între perioada apostolică a Bisericii și cea post-apostolică. În perioada apostolică, Biserica este zidită pe temelia pusă de Apostoli, apostolatul neputând fi transmis, așa cum este transmis episcopatul. Apostolii au fost martori direcți la propovăduirea lui Hristos. Tradiția bisericească nu poate deveni normă, datorită elementului ei uman, asociat inevitabil cu imperfecțiunea și falsul. De la anul 150, la tradiția adevărată apostolică se adaugă multe lucruri neautentice. Biserica fixează Simbolul apostolic ca regula fidei sau rezumat al Tradiției apostolice.

• Revelația în contextul cultural contemporan Dacă se mai făceau referințe la Revelația naturală în teologia protestantă în sec. XVII, în contextul cultural impus de sec. XVIII aceasta a început să fie contestată, pentru ca ulterior să fie redusă la una din formele experienței religioase universale, în special în mediile protestante aflate în expansiune. Calvin precizează că Dumnezeu nu doar pune în mintea oamenilor sămânța religiosului, ci Se și revelează prin măiestria cu care concepe universul. Deși după natură El este incognoscibil, Se adaptează înțelegerii noastre prin Revelație. Din cauza păcatului, omenirea ajunge în ruină și nimeni nu poate să-L cunoască sau experimenteze decât numai atunci când Hristos intervine pentru a ne împăca cu El. Pornind de la Romani 1, 18-32, Luther îi consideră fără judecată pe cei care se străduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu pornind de la creație sau prin ceea ce el numește theologia gloriae. Numai theologia crucis poate asigura o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu, prin întruparea și pătimirile Mântuitorului. Protestanții ignoră Revelația naturală pentru faptul că păcatul ar fi și șters chipul lui Dumnezeu în om. Romano-catolicii însă separă artificial cele două revelații, la care se adaugă concesiile făcute deismului. Conciliul I Vatican (1869-1870) înlocuiește termenul Evanghelie cu Revelație supranaturală pentru a contracara efectele raționalismului și naturalismului. Conciliul vorbește de o domnie a rațiunii și a naturii care se confundă cu panteismul, materialismul și ateismul. În acest context apare disciplina Teologie fundamentală, care tratează supozițiile creștine folosindu-se de cercetări filosofice și istorice pentru a stabili credibilitatea în fața rațiunii, justificând rațional credința și implicit Revelația. 19

Teologia fundamentală pregătește dogmatizarea progresivă a fundamentelor creației, intrată în sec. XIX, atrăgând atenția asupra pericolului unei contestări globale a creștinismului de către lumea modernă. Era imperios necesară conștientizarea și precizarea fundamentelor credinței creștine (preambula fidei). Sec. XIX acordă atenție științelor naturii și istorice, de unde și abordarea pozitivistă a realității, în care orice intervenție supranaturală a lui Dumnezeu (profeția și minunea) devine imposibilă. Religiile nu mai pot fi înțelese decât în contextul cultural al nașterii lor. Mișcarea de emancipare a științelor se asociază organic cu tendințele antimetafizice, panteismul, materialismul și ateismul ducând la distrugerea celor mai profunde fundamente ale societății umane. În Constituția dogmatică Dei Filius, pentru a contracara consecințele deismului și pozitivismului, Conciliul I Vatican precizează valoarea teologiei naturale: Dumnezeu, în calitate de Principiu și Scop, poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a rațiunii umane, plecând de la lucrurile create (Romani 1, 20). Trebuie recunoscută valoarea rațiunii ca putere activă deschisă alterității Creatorului sau rațiunii Absolutului. Teologia liberală consideră că Revelația nu este actus Dei și nici actus externus, ci doar activarea unui a priori religios aflat în om. Reprezentantul concepției naturaliste și imanentiste este E. Troeltsch, care consideră că Revelația este doar o emoție lăuntrică provocată de interdependența între spiritul divin și cel uman, putând exista oriunde există spirit. Prin teologia dialectică, Karl Barth vrea să pună capăt interpretărilor liberale ale Revelației divine, concluzionând că Revelația nu poate fi înțeleasă în mod esențialist, ci doar ca eveniment punctual și constă, în special, în discurs, asociat inevitabil cu credința. Pentru că mana cerească din pustiu nu s-a lăsat înmagazinată, Revelația nu poate trece în Scriptură, în Biserică și în teologie, ea existând numai cu condiția că Dumnezeu o lasă să se întâmple. În teologia existenței elaborată de R. Bultmann este creată o hermeneutică prin care semnificația afirmațiilor biblice poate fi înțeleasă în funcție de orizontul culturii secularizate, specific omului modern. Ca reacție apare teologia limbajului, inspirată de filosofia lui Heidegger, în centru aflându-se limbajul în care omul se regăsește, pentru că el este cel care interpretează existența, nu invers. Conciliul II Vatican (1962-1965) prin Constituția dogmatică despre Revelația divină (Dei Verbum) își propune să prezinte doctrina autentică asupra Revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca lumea să audă, să creadă, să spere și să iubească. Capitolul I al Constituției tratează în șase puncte problema Revelației (de la natura și obiectul ei la primirea ei cu credință). Revelația cuprinde trei etape în desfășurarea ei: cea a Revelației cosmice (legată de la început de Revelarea personală și gratuită a lui Dumnezeu), de la căderea în păcat la Avraam și de la Avraam la Evanghelie: Dumnezeu care creează 20

și ține toate prin Cuvântul Său (Ioan 1, 3). Revelația supranaturală este sugerată prin expresia calea mântuirii de Sus. Echivalențe neadecvate la Conciliul II Vatican: revelarea prin creație înseamnă Revelație naturală, iar Revelația naturală – revelare prin fapte; revelarea prin lucrarea mântuitoare înseamnă Revelație supranaturală, iar Revelația supranaturală înseamnă Revelație prin cuvânt. Revelația mântuirii are loc în revelarea prin creație. Capitolul II al Constituției are ca temă transmiterea Revelației sub forma Tradiției și a Scripturii, relația lor reciprocă și relația lor cu Biserica și cu Magisteriul. Conciliul vorbește mai întâi de Tradiție și apoi de Scriptură, contrazicând ordinea adoptată de Conciliul tridentin. Hristos și Sf. Duh transmit Revelația Apostolilor (transmitere verticală) și, prin Apostoli, Bisericii (transmitere orizontală). Tradiția și Scriptura formează oglinda în care Biserica Îl contemplă pe Dumnezeu. Tradiția și Scriptura constituie un tot organic ale cărui elemente sunt interdependente, având același izvor și același scop, completându-se printr-o luminare reciprocă. Sarcina de interpretare corectă a cuvântului lui Dumnezeu a fost încredințată numai Magisteriului. Autoritatea acestuia se manifestă în numele lui Hristos și presupune slujirea corectă și transmiterea responsabilă a Cuvântului. Raportându-se la cuvânt, Biserica nu mai este domina, ci ancilla. Conciliul II Vatican reamintește trilogia profeților, a Mântuitorului și Apostolilor, inversând însă ordinea. Evanghelia este izvorul adevărului și al moralei. Conciliul înlocuiește tradițiile cu Tradiția. Tradiția și Scriptura sunt vehicule ale Evangheliei și se situează deasupra Bisericii, constituind norma acesteia. Raportată la tradiția post-apostolică sau bisericească, Tradiția apostolică are caracter normativ.

• Conținutul și transmiterea Tradiției astăzi B.O. crede că poate afirma, bazată pe experiența pe care continuă să o facă și astăzi, că Hristos, comunicat ca realitate personală vie și mântuitoare, transcendentă și imanentă, atotputernică și delicat umană, răspunde trebuințelor celor mai profunde și permanente ale ființei umane (Pr. Stăniloae). Din cauza schimbării mentalității, credincioșii contemporani au devenit insensibili la conținutul Tradiției, întâmpinând dificultăți în angajarea pe calea realizării modelului de credincios ilustrat de Tradiție și realizat plenar în Hristos.

21

Capitolul III – Cunoașterea lui Dumnezeu Anterior tratării dogmelor va fi expusă și explicată concepția gnoseologică ortodoxă, cu ajutorul căreia vor fi descifrate conținuturile doctrinare și spirituale ale învățăturii de credință. Teologia Dogmatică utilizează termeni antinomici pentru a exprima, prin concepte umane, realități sau taine dumnezeiești. Asemănătoare, până la un punct, cu alte tipuri de cunoaștere umană (filosofică, științifică, artistică), cunoașterea teologică se deosebește de acestea în mod special prin obiectul cercetării, Revelația divină. Adevărurile analizate de dogmatică sunt supraraționale și supralogice. Caracterul uman conferă obiectivitate. Dogma unește în sine realități ce par opuse (caracter antinomic): materia cu spiritul, harul divin cu voința umană, creatul cu necreatul, pe om cu Dumnezeu. Pr. Stăniloae afirmă că Dumnezeu vrea să fie cunoscut, dar nu ca un obiect, care ar lăsa să fie folosită în mod pasiv puterea ce se află în El, nedorind să fie un lucru pentru oameni. Cunoașterea este o problemă de curățire a minții și a inimii prin harul Duhului Sf. pentru contemplarea sau simțirea duhovnicească a prezenței lui Dumnezeu. Teologul încearcă să cuprindă în noțiuni și concepte simțirea prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Ținta ultimă este unirea lui Dumnezeu cu oamenii sau îndumnezeirea acestora. Efortul constă în cunoașterea prin credință, rațiune și iubire. D.p.d.v. gnoseologic, diferența dintre rațiune și credință constă în faptul că rațiunea discerne, în mod discursiv, doar unele aspecte ale realității, fără a putea surprinde întreaga complexitate de realități create și necreate. Rolul cunoașterii dogmatice este acela de a permite ca, pornind de la propria rațiune, să pătrunzi în lumea rațiunii absolute, a adevărului absolut, luminii și iubirii dumnezeiești. Este implicat un proces de desăvârșire a posibilităților cunoașterii umane, care are drept consecință o dilatare sau o potențare a rațiunii umane. Vorbim de un dinamism al cunoașterii teologice (prin harul divin și chipul lui Dumnezeu din om). Cunoașterea dogmatică trebuie să păstreze o dimensiune duhovnicească și morală, care implică transfigurarea naturii umane. Ea se întemeiază pe experiența apofatică a realităților dumnezeiești. Progresul în cunoașterea dogmatică este proporțional cu angajarea pe calea virtuților (Sf. Maxim). În ceea ce privește caracterul experimental, Revelația divină premerge oricărei experiențe interioare. Teologia ortodoxă afirmă constant că nu trebuie să existe o separație între rațiune și iubire. Dumnezeu dorește să ne desăvârșim prin cunoaștere și făptuire și să câștigăm sfințenia.

22

Mediul cel mai propice de inițiere și aprofundare a cunoașterii este Biserica (păstrătoarea cu fidelitate și cea care fructifică conținutul autentic al Revelației). Ea este Trup tainic al Domnului și Templu al Duhului Sf. Cunoașterea deține, așadar, alături de dimensiunea hristică și de cea pnevmatică și o dimensiune eclesială. În plenitudinea ei, Biserica este subiectul cunoașterii lui Dumnezeu și doar a primit, păstrează și comunică fără greșeală adevărul despre Dumnezeu. Experierea conținutului dogmelor nu poate avea loc decât în interiorul Bisericii, având ca temei dimensiunea sacramentală. În Biserică, adevărul de credință este experiat în mod existențial, ca Persoană (Persoana lui Hristos, Cel Care a revelat Treimea). Numai comuniunea perihoretică a Bisericii, edificată sacramental de Duhul Sf. poate păstra în mod infailibil adevărul suprem despre Dumnezeu. Sf. Apostoli au mărturisit colaborarea lor cu Duhul în lucrarea de dogmatizare: Părutu-s-a nouă și Duhului Sf. (Fapte 15, 28). Cunoașterea are un caracter existențial, diametral opus celui speculativ (propriu filosofiei clasice și moderne). Caracterul e oferit de experiența divinoumanității lui Hristos, pe care credinciosul o poate realiza în Biserică prin întregul cult ortodox. Cunoașterea prin experiența duhovnicească, ce are ca putere interioară harul Duhului Sf. împărtășit în Biserică celor credincioși este definită în teologie drept cunoaștere apofatică, negrăită sau de necuprins în cuvinte. Ea presupune o asumare, oferind o cunoaștere superioară, o simțire tainică a prezenței personale a lui Dumnezeu prin harul Său, ce are drept urmare întărirea credinței și a iubirii. D.p.d.v. cognitiv, prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea naturală a omului și se caută să se adapteze mintea omului la realitățile vieții și comuniunii dumnezeiești ale Sf. Treimi. Cunoașterea lui Dumnezeu este o cunoaștere prin participare, care este de diferite grade, urcate prin purificare (Pr. Stăniloae).

Moduri de cunoaștere Din perspectiva Revelației divine Dogmatica admite o dublă cunoaștere: Revelația divină naturală și Revelația divină supranaturală. Din perspectiva persoanei umane și a colaborării ei cu harul divin există trei modalități: 1) cunoașterea rațională (afirmativă și negativă); 2) cunoașterea apofatică (experimentală, prin puterea Duhului Sf.); 3) cunoașterea existențială – din împrejurările concrete ale vieții. Pr. George Remete consideră că mai există alte două căi: calea mistică și calea inimii. • Cunoașterea prin Revelația naturală Caracter general (comun tuturor religiilor) și ascendent (ia ca punct de plecare creația lui Dumnezeu, caracterizată de raționalitate, pe baza căreia subiectul uman se ridică spre Dumnezeu, Rațiunea supremă). În opinia Pr. Stăniloae,

23

conținutul Revelației constă în cosmos și în omul dotat cu rațiune, conștiință și libertate. Sf. Scriptură confirmă posibilitatea cunoașterii prin intermediul Revelației naturale (Psalm 18, 1 & Romani 1, 19-20). Tăria despre care vorbește psalmistul este ordinea rațională a creației, prin care Logosul divin ține în existență și conduce toate cele create. Omul trebuie să-și folosească puterile de cunoaștere: conștiința morală, intuiția, rațiunea (dreapta judecată și mintea luminată). Sf. Ioan Damaschin afirmă: Cunoștința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi. Sf. Grigorie Teologul susține la rândul său posibilitatea unei cunoașteri cu ajutorul rațiunii. Omul se sprijină și pe înclinația sa firească spre Dumnezeu (care poate fi însă alterată de păcat), înscrisă în chipul lui Dumnezeu. Firea omenească are (din momentul creării) o componentă harică, ce nu poate fi anulată, așa cum nici raționalitatea omului și a cosmosului nu poate fi suprimată. Din cauza păcatului adamic, cunoașterea naturală a devenit neclară, nesigură. Cunoașterea naturală are deci un caracter limitat și foarte general, care provine din faptul că Dumnezeu rămâne ascuns în creația Sa și în legile pe care El le-a imprimat, fără să ni Se adreseze direct. Sf. Maxim susține necesitatea depășirii cunoașterii naturale prin cea supranaturală. Cunoașterea supranaturală vine în prelungirea celei naturale, aducând o lumină superioară. Pr. Stăniloae: Revelația supranaturală restabilește numai direcția și dă un ajutor mai hotărât mișcării întreținute în lume, de Dumnezeu, prin Revelația naturală. Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturi și din Scripturi prin intermediul raționalității creației și pe temeiul Revelației divine supranaturale, cuprinsă în Sf. Scriptură și Sf. Tradiție.

• Cunoașterea lui Dumnezeu prin Revelația supranaturală Deține un caracter personal și constituie specificul religiei creștine. Se poate afirma că are un caracter descendent, întrucât inițiativa Îi aparține lui Dumnezeu, Care binevoiește să Se descopere omului, căruia Revelația naturală îi devenise insuficientă și neclară. În cunoașterea supranaturală, omul credincios se întâlnește prin harul și adevărul care prin Iisus Hristos au venit (Ioan 1, 17) cu Dumnezeu. În centrul ei se află inițiativa Fiului de a descoperi oamenilor (prin Întruparea Sa) pe DumnezeuTatăl și întreaga Sf. Treme: Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18). Modalitatea prin care omul cunoaște în mod supranatural sau suprarațional este credința, fiind amplificată, întărită și maturizată prin prezența și lucrarea harului divin într-un mod superior, care întărește puterile spirituale ale omului. În timp ce cunoașterea naturală este antropocentrică (omul pornind de la cunoașterea de sine), cea supranaturală este teocentrică (Dumnezeu este Cel care 24

dăruiește cunoașterea Sa prin har celor credincioși). Pe măsura deschiderii sale (a omului) voluntare spre dialogul mântuitor, crește proporțional simțirea conștientă a apropierii lui Dumnezeu de el, precum și consolidarea lui în această relație personală cu El. Pr. Stăniloae spune că Revelația supranaturală a fost necesară pentru a fi pusă în evidență existența lui Dumnezeu și lucrările Sale și pentru a sensibiliza perceperea subiectivă umană pentru sesizarea Lui ca Persoană, făcând mai ușoară decizia omului de a-L accepta prin credință. Sf. Pavel confirmă cunoașterea supranaturală: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a grăit prin proroci, în vremurile din urmă nea grăit prin Fiul (Evrei 1, 1). În procesul cunoașterii supranaturale, Dumnezeu este permanent activ spre a-l atrage pe om în dialogul cu Sine. Cunoașterea supranaturală implică în sine, pe lângă rațiune, credință și har, iubirea omului pentru Dumnezeu. Dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este cunoscut de Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire și aceasta este dragostea... (I Ioan 4, 1719). Unirea dintre lucrarea lui Dumnezeu (harul) și lucrarea omului (rațiunea, credința, iubirea) transformă cunoașterea lui Dumnezeu în trăirea vieții de comuniune a lui Dumnezeu, care începe aici și se va desăvârși în eonul viitor (Ioan 17, 3). Cunoașterea are un caracter paradoxal, care provine din unirea celor create cu cele necreate, dumnezeiești și veșnice. Apropierea (prin cunoaștere și iubire) de Dumnezeu descifrează sensul duhovnicesc al existenței, iar apropierea de semeni (prin iubire și milostenie) permite simțirea intensă a prezenței lui Dumnezeu. Caracterul ascendent se datorează harului primit la Botez și deschiderii persoanei umane, prin credință iubitoare și prin împlinirea poruncilor. Pentru cuviosul Nichita Stithatul, cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă că cel întărit în aceasta, prin smerenie și rugăciune, a fost cunoscut de Dumnezeu și s-a îmbogățit de la Dumnezeu prin cunoașterea Tainelor Lui mai presus de fire. Pr. Stăniloae afirmă: Cunoștința omului duhovnicesc este o reflectare a cunoștinței lui Dumnezeu în el. Raportul dintre cunoașterea naturală și cea supranaturală este prezentat de Sf. Isaac Sirul ca două etape succesive, pe care dacă le străbate omul credincios poate ajunge la contemplarea lui Dumnezeu: Există o cunoaștere care premerge credinței și o cunoaștere care se naște din credință. Cea care premerge credinței este o cunoaștere naturală, iar cea care se naște din credință este o cunoaștere duhovnicească. Așadar, cunoașterea naturală coincide cu modul de cunoaștere rațional, iar cea supranaturală se exprimă prin modul apofatic sau tainic al cunoașterii lui Dumnezeu (perspectivă împărtășită și de Sf. Maxim).

25

• Cunoașterea rațională Numită și afirmativă sau catafatică, indicând ceea ce este Dumnezeu în raport cu realitățile create, văzute, atribuindu-se lui Dumnezeu însușirile creației Sale. În creație pot fi identificate efectele lucrării creatoare, proniatoare și judecătoare (conducătoare) a lui Dumnezeu (Pr. Ioan Bria). Calea afirmativă este insuficientă și trebuie deci completată prin calea negativă. Exprimarea negativă neagă orice imperfecțiune sau limitare a lui Dumnezeu. Această cunoaștere prin negație a fost numită apofatică. Pr. Stăniloae afirmă că prin cunoașterea catafatică Îl sesizăm pe Dumnezeu numai în calitatea Sa de cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe când prin cunoașterea apofatică facem un fel de experiență directă a prezenței Lui tainice. Omul conștientizează că realitatea infinită a lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în concepte intelectuale. Sesizând sensul sau rațiunea lucrurilor și a lumii, printr-o cugetare discursivă și afirmativă, omul credincios sesizează concomitent și o anumită prezență dinamică a lui Dumnezeu prin aceste sensuri sau rațiuni, însă o prezență suprarațională, care trimite la realitatea tainică a existenței lui Dumnezeu. În timp ce calea rațională este o cunoaștere prin reflectare intelectuală, analitică și discursivă, calea apofatică este o cunoaștere experimentală, subiectul cunoscător stând în fața lui Dumnezeu și având experiența prezenței Sale (Pr. Ioan Bria).

• Cunoașterea apofatică (prin experiență duhovnicească) Teologia occidentală a înțeles-o drept o cunoaștere intelectuală negativă (via negativa) ce nu depășește sfera raționalului. Pr. Stăniloae consideră că în tradiția patristică răsăriteană, teologia apofatică este o experiență directă. În teologia dogmatică ortodoxă, cunoașterea rațională și cea duhovnicească sunt complementare, presupunându-se reciproc: Cel care are o cunoaștere rațională a lui Dumnezeu și-o completează deseori cu cea apofatică, iar cel care are o mai accentuată experiență apofatică recurge în exprimarea ei la termenii celei raționale (Pr. Stăniloae). Prin cuvintele de la I Corinteni 2, 9 – Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, acelea le-a descoperit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El – este exprimată (prin termenii cunoașterii catafatice) experiența apofatică a întâlnirii personale cu Dumnezeu (Pr. Dumitru Popescu). Cunoașterea paradoxală sau antinomică, pe care o utilizează teologia apofatică, provine din faptul că ea se străduiește să exprime inexprimabilul tainelor dumnezeiești, în general, și al tainei unirii lui Dumnezeu cu omul în Persoana Fiului lui Dumnezeu, la bază aflându-se noțiunea de persoană, care reflectă în ea taina naturii divine incomunicabile, dar care deschide ființa divină spre comunicare prin

26

energiile necreate. Comunicabilitatea lui Dumnezeu (prin energiile necreate) constituie baza teologiei catafatice (raționale), în timp ce incomunicabilitatea (după ființa Sa) formează obiectul teologiei apofatice (Pr. Dumitru Popescu). Plecând de la Ioan 1, 18 (Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată), Teologia Ortodoxă consideră că apofatismul reprezintă calea cea mai potrivită în abordarea transcendenței lui Dumnezeu Cel viu și personal. Apofaza (d.p.d.v. uman) presupune un continuu progres în cunoaștere, fiind nedespărțită de epectază, de urcușul spiritual fără sfârșit, așa cum susține Sf. Grigorie de Nyssa. Pr. Stăniloae admite mai multe grade ale cunoașterii apofatice: apofatismul cunoașterii raționale, pozitive și negative; apofatismul de la capătul rugăciunii curate; apofatismul luminii dumnezeiești. Pr. D. Popescu afirmă: Creștinismul este experiența comuniunii omului cu Dumnezeul Cel viu. Prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea naturală a omului și se caută să se adapteze mintea omului la realitățile vieții și comuniunii dumnezeiești ale Sf. Treimi. La Sf. Grigorie Palama, cunoașterea are trei trepte: A) Cunoașterea catafatică, rațională, a lui Dumnezeu, prin contemplarea rațiunilor dumnezeiești și lăudarea și invocarea lui Dumnezeu în cuvintele și rugăciunile liturgice; B) Cunoașterea apofatică prin depășirea a tot ce poate fi exprimat despre El, prin negrăire sau tăcere; C) Vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină, pe care o pregustăm în lumea aceasta și o desăvârșim în veșnicie, atunci când vom vedea pe Dumnezeu față către față (I Corinteni 13, 12). Cu privire la cea apofatică, Pr. Stăniloae subliniază necesitatea absolută a ascezei, a purificării de patimi, pentru ca omul să poată sesiza pe Dumnezeu într-o relație nemijlocită. Cunoașterea rațională, afirmativă sau negativă ia ca punct de plecare lumea creată de Dumnezeu, ce reflectă înțelepciunea cu care Dumnezeu a creat și proniază lumea, conducând-o spre desăvârșire, care echivalează cu înduhovnicirea ei sau umplerea de lucrarea Duhului Sf. Cunoașterea apofatică își propune ca, prin asceză și unire mistică (prin harul Duhului Sf. cu Hristos) să ajungă la împărtășirea cu anticipație de viața Preasfintei Treimi, de cunoașterea și iubirea Ei. Diferit de Vladimir Lossky, care accentuează unilateral apofatismul (în detrimentul cunoașterii raționale), Pr. Stăniloae consideră că nu trebuie subestimată cunoașterea catafatică rațională, dovadă fiind rugăciunile liturgice prin care ne exprimăm (lauda și mulțumirea către Dumnezeu). Modalitatea apofatică trebuie aplicată nu numai la dogma Sf. Treimi, ci și la cea hristologică, la cea pnevmatologică, la cosmologia ortodoxă, antropologia, eclesiologia și eshatologia. Omul și cosmosul își descoperă caracterul lor teocentric

27

și hristocentric, precum și finalitatea lor de a fi transfigurate și eternizate în unire cu Dumnezeu. Cunoașterea este, așadar, simultan și alternativ rațională și apofatică, trecându-se, pe rând, de la exprimarea catafatică la negrăirea sau uimirea apofatică și de la tăcerea apofatică la rugăciunile liturgice catafatice. • Cunoașterea în împrejurările concrete ale vieții Pr. Stăniloae a elaborat această cunoaștere pe baza credinței și spiritualității ortodoxe. Ea are un caracter convergent și complementar. Dacă teologii sunt cei familiarizați cu metoda cunoașterii raționale, oamenii înduhovniciți cu metoda cunoașterii apofatice, pe Dumnezeu Îl poate cunoaște oricine, prin experiențele sale personale, prin situațiile existențiale pe care i le oferă viața. Premisa acestei cunoașteri constă în acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, care se îndreaptă spre toți oamenii. Purtarea de grijă este numită de Sf. Maxim conducere prin judecată, iar Pr. Stăniloae afirmă că fiecare cunoaște pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el... este o cunoaștere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârșire. În împrejurările mai deosebite ale vieții, cunoașterea lui Dumnezeu devine existențială datorită sensibilizării sufletului în astfel de situații. Necazurile ne împing spre rugăciune: Întru necazul meu am strigat către Domnul și El m-a auzit (Psalmul 119, 1). Psalmii sunt mărturii elocvente ale acestui mod existențial de cunoaștere a lui Dumnezeu. Alt exemplu avem la Iov 36, 15: Dar pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui și prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură. Sf. Părinți confirmă universalitatea cunoașterii existențiale a lui Dumnezeu: Toate aceste încercări ți s-au întâmplat din dreapta judecată a lui Dumnezeu... căci cele ce ți-a dat Binefăcătorul tău le-ai uitat că sunt daruri ca să-ți câștige dragostea (Sf. Simeon Metafrastul); Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și de smerire când omul începe să se încreadă în sine prea mult (Sf. Nicodim Aghioritul). Sf. Maxim atrage atenția asupra lucrării proniatoare: Căci, cuprinși deodată de o strâmtoare, înainte chiar de a cugeta la ceva, strigăm fără voie pe Dumnezeu, de pare că Însăși Pronia ne atrage la ea. În suferința semenului este suferința lui Hristos, pe care o prelungim prin indiferența noastră (Matei 25, 45). Cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții este practică, existențială, prin raporturile Lui directe cu noi, prin lucrarea Lui proniatoare, prin care experiem caracterul Său personal.

28

Caracteristicile specifice ale cunoașterii • Caracterul personal-sinergic Calitatea principală a cunoașterii este comunitatea interpersonală, pe care aceasta o cere și o afirmă. Coborârea lui Dumnezeu la nivelul persoanelor umane reprezintă, în opinia Pr. Stăniloae, un rezultat al întâlnirii dintre actul voluntar al lui Dumnezeu de a Se manifesta personal la nivelul creației, dar și o structură cognitivă a făpturilor raționale. Pentru Sf. Ioan Gură de Aur, cunoașterea exprimă comuniunea după care aspiră făpturile raționale, oferită și întărită de puterea sau harul lui Dumnezeu. Atât cunoașterea, cât și unirea liberă sunt un rod al sinergiei între Dumnezeu și om, fără a putea fi reduse la acțiunea singulară doar a lui Dumnezeu sau doar a omului. Caracterul personalist al cunoașterii este fundamentat în mod obiectiv pe manifestarea Lui liberă și personală, iar subiectiv pe participarea persoanei umane la integralitatea ei. Doctrina scolastică a provocat concepții deiste ce au săpat o prăpastie între Dumnezeu și om, atât în planul cunoașterii, cât și al trăirii sau experienței lui Dumnezeu. Teologii scolastici au ignorat prezența dinamică a lui Dumnezeu. Prin atributele divine, la care avem acces prin Revelație se împărtășesc făpturilor raționale în mod tainic înseși energiile divine sau harul îndumnezeitor. Pr. Stăniloae consideră că în atributele divine, formulate pe baza Revelației divine de către oameni este o prezență apofatică a energiilor necreate, citându-l pe Pr. Serghie Bulgakov: Numirea (atributul) este lucrare dumnezeiască în om, răspuns omenesc la această lucrare, arătarea energiei dumnezeiești. Prin însușirile divine ni se oferă posibilitatea sesizării apofatice nu numai a energiilor divine, ci chiar a ființei divine, a conținutului ontologic infinit al Persoanelor divine. Pr. Stăniloae (plecând de la cele susținute în veacul IV de părinții capadocieni, anume că Ființa divină este structurată din interior de Persoanele sau Ipostasurile divine) a afirmat că Persoana deschide, din interior, ființa în Sf. Treime. Sf. Treime poate fi definită în mod catafatic drept existența plenară veșnică, ce poartă în Sine structura supremei comuniuni interpersonale, care dezleagă misterul întregii existențe. Orizontul ființei divine este Persoana. Cunoașterea are un evident caracter personal deoarece, pentru credința ortodoxă, în Dumnezeu, Persoana Tatălui este singurul principiu a tot ceea ce există în Sf. Treime: Persoane, ființă, energii. Persoanele Sf. Treimi sunt absolut libere să Se descopere și fac aceasta, rămânând în actul Revelării apofatice. Pr. Stăniloae consideră că pentru teologia ortodoxă, primordial este apofatismul Persoanei, întrucât Persoana face ca ființa să Se deschidă (prin lucrări sau energii) experierii făpturilor raționale create.

29

Datorită faptului că în sec. XX s-a reconfigurat o teologie a prezenței lui Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul Sf. (atât la nivelul general al creației, cât și la cel special al Bisericii) s-a evidențiat caracterul sinergic al cunoașterii, credinciosul având acces la cunoașterea Sf. Treimi în mod eclesial și sacramental.

• Caracterul ascetic-mistic Doctrina Bisericii este deodată teologie și mistică, întrucât are implicații ontologice profunde, atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar-eclesial (Pr. Cristinel Ioja). Scopul ultim al cunoașterii este unirea prin har cu Dumnezeu (îndumnezeirea) prin nevoințe ascetice și experiențe mistice, având la bază viața duhovnicească autentică, fundamentată și dinamizată sacramental și eclesial. Cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc: purificarea, iluminarea și desăvârșirea (viața în Hristos, viața în Duh, viața duhovnicească și viața în Dumnezeu). Pr. Stăniloae depășește intelectualismul și impersonalismul misticilor apusene, precizând specificul ortodox al spiritualității de a se fundamenta pe taina Sf. Treimi: Învățătura ortodoxă rămâne fidelă N.T., nu raționalizează Taina lui Dumnezeu, ci se bazează pe experierea lui Dumnezeu, Care ni Se comunică din iubire, în Duhul, prin energiile necreate. Tot părintele accentuează realitatea ontologică a transformării omului pătimaș în om virtuos, fiecare virtute constituind o premisă (treapta) spre cunoașterea lui Dumnezeu: Smerenia este conștiința și trăirea supremă a infinității divine și a micimii proprii. Nepătimirea (pentru spiritualitatea ortodoxă fiind cea dintâi premisă a cunoașterii), înțeleasă negativ ca eliberare de patimi, iar pozitiv ca împropriere a virtuților, este o condiție absolut necesară pentru a ajunge la contemplare. Scopul dobândirii nepătimirii este câștigarea iubirii altruiste, a despărțirii de egoismul interesat și separator. A doua premisă o constituie primirea darurilor Sf. Duh, care inaugurează treapta iluminării. A pătrunde în adâncimile spirituale de dincolo de lumea naturală este posibil printr-o trăire spirituală, sub înrâurirea directă a harului Sf. Duh. Rolul special, care îi revine Sf. Duh, în actul sinergic, poate fi cunoscut dacă se are în vedere faptul că Revelația divină supranaturală s-a făcut prin lucrarea Sf. Duh și anume inspirația profetică vechi-testamentară. Tot printr-o lucrare proprie, asistența Sf. Duh, Biserica a formulat în mod infailibil dogmele credinței ortodoxe în Sinoadele Ecumenice. În Evul Mediu, teologia scolastică apuseană a despărțit asceza de mistică, pierzându-se necesitatea desprinderii de patimi în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, acesta fiind redus la un proces strict intelectual. Pr. Stăniloae opune o mistică a luminii (a vederii în lumina taborică a lui Hristos) misticii întunericului. Momentul rugăciunii este văzut ca un apofatism intermediar experiat într-un mod

30

existențial de toată ființa noastră, într-o stare culminantă a rugăciunii, ca simțire în întuneric a prezenței lui Dumnezeu și ca tăcere totală a minții. Apofatismul are ceva comun cu teologia negativă, sensul de prag, de margine care apare în fața minții, care semnifică ajungerea la limitele activității și cunoașterii umane. De aici, rolul Duhului se afirmă în plenitudine, mintea fiind răpită dincolo, la vederea luminii dumnezeiești. Pr. Stăniloae numește această treaptă culminantă apofatism de gradul al treilea. Lumina taborică a apofatismului de gradul al treilea este un ocean de sensuri și de înțelesuri, care țâșnesc din Persoana dumnezeiască a lui Hristos, cu Care omul duhovnicesc se unește după har și Care satură setea de cunoaștere. Cel ce face experiența extatică a întâlnirii apofatice cu lumina necreată simte prezența unei Persoane infinite, a unui Subiect divin. Pr. Stăniloae afirmă că spiritualitatea răsăriteană are ca temei experiența lui Dumnezeu a unora, sau ascultarea cu credință, de cei dintâi, a altora. Credința este un ochi al vederii mai presus de minte, ea nu rămâne un simplu exercițiu rațional, ci crede în Dumnezeu cel personal, exprimat prin negație, ea este un act interpersonal. Credința este un act sinergic, iar această sinergie este proprie și teologiei negative. Cunoașterea negativă a teologiei catolice a fost redusă la un act intelectual. În opinia Pr. Stăniloae, Sf. Grigorie Palama a aruncat o punte între vederea sau trăirea lui Dumnezeu și teologia negativă rațională, încreștinând-o pe aceasta, ajutând-o să cunoască pe Dumnezeu ca pe un necuprins personal. Conținutul cunoașterii apofatice poate fi caracterizat ca fiind un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin, înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina dumnezeiască de sus. Uimirea care copleșește mintea din mișcarea ei naturală este semn al sesizării în duh al apropierii unei prezențe tainice cu caracter personal, dar totuși indefinibilă în infinitatea ei divină. Finalitatea cunoașterii apofatice este reprezentată de vederea lui Dumnezeu în lumină, fapt ce atestă umplerea de harul divin necreat. Dragostea, ca dar și putere dumnezeiască unește desăvârșit subiectul uman cu Cel divin. Iubirea este un uriaș plus de cunoaștere producând un uriaș plus de viață în cel iubit și în cel ce iubește (Pr. Stăniloae). Mintea se modelează sau se întipărește de cele dumnezeiești în mod duhovnicesc, de înțelegerea superioară, de bucuria curată, de iubirea de tot ce este bun. Chiar și îngerii se modelează sau se întipăresc de bunătățile dumnezeiești. Dimensiunea ascetico-mistică pune în evidență caracterul unificator al cunoașterii lui Dumnezeu, atât în sensul recâștigării unității interioare a persoanei umane, cât și în sensul unirii spirituale cu Dumnezeu. Mișcările își vor atinge împlinirea desăvârșită în eshaton.

31

• Caracterul eclesial-sacramental Caracterul eclesial – Tertulian consideră că cele două modalități de transmitere a Revelației divine supranaturale (Scriptura și Tradiția) sunt bunuri ale Bisericii, care le primește, le ferește de interpretări eronate și le fructifică prin Duhul Sf. În V.T., Legea a fost încredințată de Moise unei comunități religioase, poporul Israel. În N.T., Sf. Apostoli au predicat unei comunități creștine, care prin Botez a luat început noul Israel, poporul creștin. Taina lui Dumnezeu se descoperă fiecărei generații de credincioși prin Taina Bisericii pe care aceștia o descifrează în mod sacramental (prin Sf. Taine), prin care se pregătesc și se unesc cu Hristos. Cunoașterea are un caracter participativ și unificator, prin care credinciosul începe să participe la viața dumnezeiască și să adâncească unirea liberă și conștientă cu Hristos. Biserica este o realitate duhovnicească, ea trăind dintr-o altă viața decât cea a omenirii naturale, deși aceasta nu este desființată, ci imprimată de Duhul trupului îndumnezeit al lui Hristos, mai bine zis deschisă infinității dumnezeiești din acest trup și părtașă la ea (Pr. Stăniloae). Slava de care este plină Biserica coincide cu dobândirea deplină a calității de fii ai lui Dumnezeu, calitate care înseamnă cea mai intimă comuniune cu Tatăl. Starea de fii este obținută printr-o transcendere peste viața naturală și mărginită în lumina vieții infinite a lui Dumnezeu, în intimitatea relației filiale cu El. Biserica este mama duhovnicească. Sf. Treime este în mod dinamic prezentă în Biserică, prin lucrarea sfințitoare și mântuitoare. Doar în Biserică poate fi dobândită certitudinea cunoașterii lui Dumnezeu. Cunoașterea este inițiată, cultivată, dezvoltată și adâncită în comuniunea interpersonală a membrilor Bisericii: În Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl și Fiul, Care aduce și sădește în oameni iubirea filială față de Tatăl și simțirea iubirii Tatălui față de Fiul și, prin El, față de cei uniți cu El în trupul Bisericii (Pr. Stăniloae). Nașterea din apă și din Duh (Ioan 3, 5) se petrece în Biserică. Sf. Ciprian al Cartaginei afirmă: Cine nu are Biserica drept mamă nu poate avea pe Dumnezeu drept Tată. Prezența Duhului îl atrage pe credincios să participe voluntar la o creștere duhovnicească, ce conține în sine și un spor de cunoaștere. Doar în acest mod se poate realiza o cunoaștere autentică, de la subiect liber la subiect liber, o cunoaștere transformatoare. Apofatismul pnevmatic deține valențe eclesiale, care se arată în faptul că Duhul Sf. zidește Biserica cea una, dar face și pe fiecare templu sau biserică a prezenței și lucrării Sale, presupunând o mișcare dublă de unificare, atât dinspre persoana credinciosului spre comunitatea bisericească, cât și dinspre întreaga comunitate spre fiecare persoană. Coborârea tainică a lui Hristos, conciliată

32

antinomic cu rămânerea sau odihna continuă a Duhului în Biserică reprezintă un izvor nou de cunoaștere apofatică. Lucrarea nevăzută dar reală și eficientă a harului divin atinge un punct de maximă intensitate în interiorul umanității răscumpărate și restaurate de Hristos, adică în Biserică. Harul poate să-și manifeste eficacitatea sa transformatoare în mod plenar. Prezența harului este exprimată antinomic (în gândirea Pr. Stăniloae) prin termenii de lumină și taină: o lumină tainică, ce aparține unei alte lumi, dar care invadează sau copleșește lumea noastră sau, în alți termeni, o taină luminoasă. D.p.d.v. gnoseologic, harul divin trimite necontenit la Hristos și la Duhul Sf., Care sunt prezenți în Biserică, dar și deasupra ei, credinciosul făcând experiența primirii reînnoite a harului (experiența întâlnirii cu lumina adevărului, vieții și învierii Lui). Două efecte: cunoașterea autentică, profundă și veridică a lui Hristos și câștigarea conformității sau asemănării cu El (un proces gnoseologic și unul ontologic, care se completează și susțin reciproc). Un ultim aspect al dimensiunii eclesiale îl constituie inseparabilitatea dintre înaintarea sau progresul în această cunoaștere-unire și creșterea sau adâncirea cunoașterii-comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii. Pr. Stăniloae echivalează înaintarea lumina-cunoaștere a lui Hristos cu progresul în comuniunea luminoasă și jertfelnică cu semenii. Caracterul sacramental – Hristos Se descoperă în dubla calitate: Conducător (Cap nevăzut al Bisericii) și Mare Arhiereu (Săvârșitor nevăzut al Tainelor Bisericii). Cunoașterea prin Liturghie, Sf. Taine și cultul Bisericii este calitativ superioară celei prin dogmele și învățătura de credință. Progresul în cunoașterea și unirea cu Dumnezeu (prin intermediul cultului) poate fi definit drept urcuș spiritual, susținut de Hristos și unit cu credincioșii prin Sf. Împărtășanie (Pr. Stăniloae). Urcușul liturgic atestă dimensiunea trinitară a cultului ortodox, pe care se fundamentează aspectul comunitar-sobornicesc. Comuniunea de cunoaștere, rugăciune, iubire și sfințenie echivalează cu intrarea în Împărăția Sf. Treimi, care se va desăvârși în planul eshatologic. În Sf. Taine, credincioșii trăiesc experiența unui dialog cu Sf. Treime. Cunoașterea concretă este asigurată și de transparența lui Hristos prin preot, sesizată prin credință și rugăciune de credincioși: Însuși Hristos Se roagă în preot pentru credincioși... Hristos învață prin preot în Evanghelie, preface darurile în Trupul și Sângele Său, îi unește pe credincioși cu Sine pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sf. Tatălui (Pr. Stăniloae). Sf. Nicolae Cabasila consideră că succesiunea de nașteri, răstigniri și învieri cu Hristos nu este realizată numai în cursul vieții personale, ci și în cultul public al Bisericii, care repetă (în fiecare an bisericesc) întregul ciclu al actelor prin care Hristos a trecut umanitatea Sa.

33

Cunoașterea prin har și rugăciune (în Tainele Bisericii și îndeosebi în Liturghia euharistică) reprezintă încoronarea cunoașterii începută prin auzire, continuată prin lectura biblică, prin cunoașterea învățăturii de credință și a dogmelor Bisericii, consolidată de efortul ascetic personal și comunitar, împlinită prin unirea mistică cu Hristos prin Duhul Sf. Experiența întâlnirii cu Hristos în plan soteriologic are cea mai adâncă intensitate în locașul bisericesc, în timpul slujbelor. Cele opt moduri ale prezenței lui Hristos (intensități diferite, dar având caracter unitar) reprezintă opt trepte ale cunoașterii lui Dumnezeu, încoronate de întâlnirea-cunoaștere-unire prin Sf. Euharistie. Apofaticul divin (experiat în timpul Sf. Liturghii) ne cheamă și ne ridică în planul spiritual al energiilor divine necreate.

Dinamismul cunoașterii lui Dumnezeu Cea dintâi cauză a dinamismului o constituie distincția dintre energii, persoane și ființă în Dumnezeu. Omul simte că trebuie să înainteze permanent în urcușul spre adâncul de taină al Persoanelor dumnezeiești. Dogmatica folosește conceptul de cunoaștere participativă, omul participând la viața lui Dumnezeu. Pr. Stăniloae afirmă că noi nu cunoaștem atributele lui Dumnezeu decât în dinamismul lor și în măsura în care ne împărtășim de ele. Însușirile dezvăluie bogăția lor în mod treptat, pe măsură ce devenim apți să ne împărtășim de ele. Dinamismului Revelării de Sine a lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă un dinamism al înțelegerii noastre, care sporește prin participarea sau împărtășirea de lucrări divine (har), dar care simte și dorește ca prin ele să cuprindă sau să primească tot mai mult din viața și iubirea lui Dumnezeu. Accesul prin har la Persoana lui Hristos și a Duhului Sf. nu epuizează taina Persoanei divine. Cu cât înaintează mai mult în cunoașterea-participare și în cunoașterea-unire cu Hristos, cu atât mai mult se simte atras credinciosul de El ca Persoană. A doua cauză (de natură antropologică) rezidă în distincția dintre chip și asemănare cu privire la teologia chipului divin din om, specifică doar teologiei ortodoxe. Transformarea chipului poate fi definită drept hristificare și pnevmatizare, dar și înfiere din partea Tatălui, implicând o dinamică neîncetată, izvorâtă din lucrarea comună a harului, credinței și faptelor bune. Persoana umană se consolidează și se umple spiritual de o tot mai plenară cunoaștere-trăire a lui Dumnezeu, prin împroprierea harului divin și creșterea în virtuți. A treia cauză (de factură gnoseologică) are la bază transparența oricărui concept despre Dumnezeu, fiindcă prin toate conceptele, noțiunile sau ideile despre El, noi trebuie să străvedem Persoana sau Persoanele divine apofatice și dincolo de orice posibilitate de definire umană: Orice înțeles referitor la Dumnezeu trebuie să

34

aibă o fragilitate, o transparență, o lipsă de fixitate, trebuie să ne îndemne la revocarea lui și la stimularea spre un altul, dar pe linia lui (Pr. Stăniloae). Misticii, nevoitorii și asceții renunță progresiv la atașarea de aspectele sensibile ale materiei, își înduhovnicesc persoana proprie, dar și relațiile cu semenii și tind spre noi înălțimi de cunoaștere și de trăire ascetică, acoperite însă de veșmântul smereniei. Vederea în lumină (de care se învredniceau marii isihaști) nu constituia un punct terminus al cunoașterii, ci provoca o nouă sete de cunoaștere, mai bine zis de unire prin cunoașterea-lumină cu Cel cunoscut, prin care era anticipată, prefigurată și inaugurată intrarea în slava cea negrăită, apofatică, a zilei a opta sau a luminii neînserate a împărăției Sf. Treimi. Primirea Sf. Taine constituie o cunoaștere-certitudine și cunoaștereprefacere a chipului divin, în asemănare cu Cel ce S-a făcut pentru noi și Chip necreat al omului. În Sf. Liturghie se atinge o treaptă înaltă de cunoaștere-trăire a Persoanei lui Hristos. Învățătura despre dinamismul cunoașterii este întemeiată (biblic și patristic) pe datele Revelației divine și stă la baza edificiului dogmatic.

Problematica modernă și contemporană a cunoașterii lui Dumnezeu; distorsionările modernității și postmodernității și răspunsul Bisericii • Gnoseologia ortodoxă și reducționismul științei moderne Gnoseologia ortodoxă din a doua jumătate a sec. XX a fost integrată într-un proces de reîntoarcere la rădăcinile ei patristice de care a fost desprinsă, cu precădere prin captivitatea babilonică a teologiei. Reprezentanții sintezei neopatristice au delimitat gnoseologia ortodoxă de epistemologia rațional-scolastică, specifică teologiei occidentale, deschizând-o spre provocările lumii contemporane. Respingând subiectul cartezian rațional și substanțial, teologii neopatristici au evidențiat noțiunea apofatic-catafatică de persoană care a fost creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la o nesfârșită asemănare cu El. Pr. Stăniloae prezintă o gnoseologie holistă, în care între natural și supranatural există o strânsă corespondență și, implicit, între catafatic și apofatic și invers, cunoașterea autentică realizându-se în contextul experienței personale a relației omului cu Dumnezeu, concluzionând că raționalitatea și taina coexistă într-o realitate antinomică. Nikolas Matsoukas arată: Teologia ortodoxă rămâne neclintită în fața schimbărilor rapide ale științelor naturale, catafaticul și apofaticul rămân nealterate... iar calea catafatică poate aborda orice cunoaștere științifică de astăzi. Teologia scolastică dorea să conserve și chiar să dezvolte supremația credinței asupra rațiunii, de unde și conflictul dintre teologie și știință în modernitate. De la supremația credinței s-a ajuns la supremația rațiunii, la considerarea rațiunii ca unic

35

mod de a cunoaște realitatea, redusă și ea doar la cele văzute. Prin teologia naturală (reprezentată de Descartes, Spinoza și Leibnitz) a avut loc transformarea teologiei în știință, organizată rațional, precum și consacrarea raționalismului drept singura cale de cunoaștere metafizică. Următoarea fază este constituită de transferarea primatului de la cunoașterea dobândită prin raționare la cea dobândită prin empirie senzorială (Hobbes, Locke și Hume) – moartea lui Dumnezeu fiind rezultatul evoluției raționalismului european (strigătul lui Nietzsche). Se dorea eliberarea filosofiei de sub tutela Bisericii Apusene. Raționalismul occidental îl părăsește pe Apollo (zeul rațiunii) pentru Dionysos (zeul vitalismului și al fecundității). John F. Haught înfățișează patru modalități fundamentale prin care este exprimată relația dintre religie și știință: conflictul (religia este opusă științei, știința invalidează religia), contrastul (știința și religia sunt valabile, dar trebuie separate), contactul (știința și religia interacționează în mod inevitabil), confirmarea (religia sprijină în mod pozitiv descoperirile științifice). Vladimir Lossky arată că Biserica se va sluji întotdeauna (cu multă libertate) de filosofie și de științe, într-un scop apologetic, dar nu va avea de apărat aceste adevăruri relative și schimbătoare. Conflictul dintre teologie și știință este aparent, având la bază cauze istorice, subiective și metodologice, care țin de poziții subiective și de problema depășirii competențelor.

• Schimbarea de paradigmă în știință: cunoașterea este antinomică Începând cu Copernic, infinitul devine o realitate (lumea este infinită). Omul a pierdut locul central în univers. Știința modernă denatura originea, sensul și scopul omului pe pământ prin trei aspecte: cosmologic (modelul heliocentric), antropologic (modelul evoluționist-darwinist) și psihologic (modelul freudian al inconștientului). În sec. XX, omenirea realizează falimentul scientismului. În sec. XIX, știința deduce că materia este substratul ființelor și unica realitate existentă, care poate fi cercetată prin intermediul rațiunii înțelese în mod autonom. Dacă determinismul cosmologic (din sec. XIX) a făcut ca lumea să fie considerată o mașină, în noua teorie a universului (elaborată în ultimele decenii de știință) se trece la o concepție energetică a lumii, bazată pe ideea de relație reciprocă. Universul este o vastă gândire. Teoria cuantică face ca marginile cunoașterii să se retragă mereu mai departe, până la a pipăi enigma fundamentală cu care se confruntă spiritul uman, existența unei ființe transcendente (cauza și sensul universului). Rațiunea suficientă (a sec. XVII-XVIII) a început prin fizica cuantică și a fost reinserată într-un cadru infinit mai diversificat, mai bogat, mai puțin rigid.

36

Viziunea simbolică asupra lumii descoperă dimensiunea tainică a ei (pe care este fundamentată realitatea observabilă, fenomenală), întrucât între văzut și nevăzut există o relație interioară. Cercetarea științifică se află în imposibilitatea de a exclude o altă ordine de realități. Cunoașterea nu se dobândește doar prin intermediul rațiunii, ci implică ceea ce am numi theoria, care în teologie este mai mult decât o cunoaștere simplă prin intermediul simțurilor. Cele două tipuri de theoria fac referire la descoperirea dogmei, iar cel mai obișnuit tip este propriu proceselor fizicii moderne. În context ortodox, theoria presupune lucrarea harului dumnezeiesc. În fizică, procesul este experimental, iar theoria este contemplarea pătrunzătoare a rezultatelor experimentelor. Îndreptarul în Ortodoxie este reprezentat de Scriptură și Tradiție (Andrew Sopko). Știința este nevoită să redescopere limbajul antinomic, pe care realitatea îl cuprinde și propune. Realitatea impune însăși rațiunii autosuficiente și închise în sine o deschidere în încercarea de a realiza compatibilitatea dintre mijlocul de cunoaștere și obiectul de cunoscut. Teologia ortodoxă mărturisește că o cunoaștere autentică se realizează prin credință, iubire și coborârea minții în inimă. Sf. Grigorie Palama afirmă că metoda teologiei, de exprimare în termeni paradoxali și antinomici este una valabilă și autentică: Este specific oricărei teologii care vrea să respecte evlavia să afirme când un lucru când un altul, atunci când ambele afirmații sunt adevărate. Teologia este un fapt al comunicării și comuniunii. Limbajul antinomic este potrivit în vederea împărtășirii noastre de cunoașterea lui Dumnezeu, păstrând măreția tainei, în spațiul iubirii și al Bisericii.

• Renașterea ocultismului, fuzionarea cu știința În perspectiva unei viziuni holistice, pe care știința dorește să o dobândească despre lume, unii oameni de știință se orientează spre doctrinele și sistemele de gândire orientale, păgâne și panteiste. Nu mai este acceptată spiritualitatea răsăriteană, ci diferitele spiritualități orientale primesc statut științific și social permanent. Știința câștigă aspectul unei noi forme de mitologie. Ceea ce altădată era desconsiderat și repudiat, acum devine parte a demersului științific: Integrat în mișcarea New Age, omul de știință este considerat vrăjitor când folosește reprezentările animiste, mitul și clișeele gnosticiste, fără să precizeze dacă o face metaforic sau definitoriu (Vl. Lossky). Misticile orientale nu fac distincția dintre creat și necreat, iar demersul unei relaționări dintre diferite științe și mistici rămâne tot în cadrul creaturalității, deși intuiește unele aspecte tainice ale creației. Vechiul gnosticism renaște într-o formă cvasi-științifică, abordând problemele de mistică în mod științific, ajungându-se la o magie științifică (Nikolai Berdiaev). 37

Întreg sincretismul spiritualității New Age este dominat de ideea sintezei dintre știința occidentală și înțelepciunea orientală, dintre tehnologia instrumentalexpansivă și practicile meditativ-ziditoare, dintre individuația rațională și unio mystica (Bruno Würtz). Există o convergență între schemele religioase și cele aparținând științei pozitiviste. Pe o asemenea linie se situează noua gnoză. Jean Vernette consideră că: Aceste noi forme de spiritualitate se manifestă în domeniile semnificative ale unei căutări existențiale a sensului și a înțelepciunii: explorarea conștiinței și a transcendentalului, cercetarea noilor forme ale sacrului și studierea iraționalului, descoperirea filosofiilor Orientului... Rațiunea este privită din două unghiuri: idolatrizată și ridiculizată, destrămată între un scientism zgomotos și o admirație exagerată pentru ocultism, între visul stârnit de progresul științific și fuga de real în imaginarul spiritismului. Sf. Părinți au afirmat că materia este concentrare de energie și de calități logice (ca urme ale Logosului divin creator), putând fi transfigurată în spirit. Materia este totodată și concentrare de raționalitate, iar raționalitatea internă a cosmosului creează premisele unui dialog între Dumnezeu și om, având creația la mijloc.

38