https://biblioteca-digitala.ro
LITERATURA BIZANŢULUI
https://biblioteca-digitala.ro
Antologare, traduceri şi prezentare NICOLAE-SERBAN TANASOCA .
C o p e r t a c o l e c ţ i ei: S e rgi u Ge o rge s c u
https://biblioteca-digitala.ro
.
LITERATURA BIZANTULUI ,
STUDII
Bucureşti, 1971
Editura UNIVERS
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
INTRODUCERE
Caracterizată tot mai stăruitor în vremea din urmă drept o sarcină de mare importanţă,
promovarea bizantinologiei româneşti înseamnă împli
nirea unei necesităţi obiective, valorificarea unui potenţial spiritual naţional şi repunerea în drepturile ei a unei tradiţii ştiinţifice. Este îndeobşte cunoscut faptul că poporul nostru şi-a desfăşurat viaţa într-un spaţiu geo-istoric dominat vreme de mai mult de un mileniu de prezenţa Bizanţului. E adevărat că legăturile directe dintre Bizanţ şi români - dacă-i exceptăm pe cei din sudul Dunării - au fost relativ puţine şi lipsite de consecinţe foarte
importante 1. În schimb, Bizanţul a exer
citat o puternică influenţă asupra poporului român prin mijlocirea la în ceput a slavilor de sud, iar mai tîrziu prin aceea a grecilor fanarioţi şi nefa narioţi, moştenitorii direcţi şi cei mai reprezentativi ai tradiţiilor bizantine. Viaţa şi
organizarea noastră de stat, concepţia despre puterea politică,
despre rosturile şi legitimitatea ei, viaţa şi organizarea noastră religioasă, creaţia literară şi artistică, manifestările ştiinţifice şi filozofice, învăţă mîntul românesc au purtat, cel puţin pînă in zorile epocii moderne, o pu ternică amprentă bizantină. A existat chiar o vreme în care domnii români au nutrit şi nu fără serioase temeiuri gîndul unei restaurări a Imperiului creştin de Răsărit pe baze româneşti ; ei au acţionat în această direcţie şi, pe planul vieţii religioase şi culturale cel puţin, au preluat rolul jucat altă dată de autocraţii constantinopolitani în forme similare şi pe aproximativ aceeaşi
întindere geografică
2•
În sfirşit,
pe teritoriul
patriei
noastre
cărturari şi patrioţi greci au găsit condiţiile şi sprijinul necesar pregătirii mişcării de eliberare naţională a poporului lor, mişcare încununată de suc ces prin crearea Eladei modeme: în acest proces, vechile tradiţii bizantine
1
Asupra relaţiilor româno-bizantine v.
Al.
Elian,
w rapporls byiranlino-rm„nains ln
Byiranlinoslavica, XIX, 1958, pp. 212-225; de acelaşi autor: Moldova şi Buanlvl ln suolul XV, in Cultura moldwene4St4 în limpvl Ivi Şlefan cel Mare, Bucureşti, 1984, pp. 97-179 şi raportul
la Congresul internaţional de studii bizantine de la Oxford (1966), By1ance el Ies Rovmains 4 la fin dv Moyen-Age, Oxford 1988, 8 p. cu indica ţii bibliograflce asupra cercetărilor anterioare. 1 Cf. N. Iorga, Byirance aprh Byirance, Bucureşti, 1935, pp. 128-200 (capitolele L'irn />lrialism4 byiranlin par Ies princes rovmains şi Le patronage par Ies princes roumains u I'Eglis1
byzanline
el
de la civilisalion) https://biblioteca-digitala.ro
6
Introducere
s-au confruntat cu ideile noi, de progres, libertate cetăţenească şi demo craţie ale Revoluţiei Franceze într-un mod care n-a rămas fără ecou în viaţa românilor înşişi. Cunoaşterea Bizanţului, izvorul unuia din acele „curente ale istoriei omenirii" în care ne-am încadrat în chip original şi prin care ne-am făcut purtători ai unei civilizaţii cu puternice tendinţe de universalitate, apare aşadar ca o necesitate obiectivă pentru cercetătorul dornic să înţeleagă deplin şi să aprecieze corect locul românilor în istoria universală, originalitatea culturii şi a civilizaţiei româneşti. Fireasca, am zice, familiarizare a cercetătorului român cu spiritul cid lizaţiei bizantine pe care-l regăseşte în felurite înfăţişări în însuşi tezaurul culturii sale naţionale şi pe care chiar în secolul nostru călători străini au crezut să-l pot descoperi în manifestări individuale şi colective ale psiho logiei poporului nostru 3 ii dă posibilitatea de a contribui în modul cel mai eficace la o mai bună cunoaştere a Bizanţului în lume. Îndeajuns de apropiat de Bizanţ pentru a-l înţelege poate mai bine decît cercetătoru 1 aparţinînd unei alte naţiuni, cercetătorul român este în acelaşi timp sufi cient de detaşat de moştenirea bizantină pentru a nu se simţi ispitit să justifice cu orice preţ un trecut nu lipsit de grele scăderi sau să condamne fără drept de apel în Bizanţ şi în cultura lui un adversar secular, aşa cum s-a intîmplat uneori în istoriografie. Fără îndoială împrejurările care favo rizează obiectivitatea ştiinţifică nu produc în chip fatal lucrări senine, imparţiale şi competente. Nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa acestui potenţial spiritual de comprehensiune largă şi originală pentru Bizanţ, pe care cercetătorii de la noi au datoria să-l valorifice corespunzător. Cind ţări lipsite de orice contact cu Bizanţul consideră necesar să acorde atenţie studiilor bizantine, ajungînd să le consacre chiar publicaţii specia lizate şi centre de cercetare, apare evident că această valorificare consti tuie pentru noi o datorie de urgenţă•. Întruclt o tradiţie ştiinţifică nu apare
A nalvse spectrale d e I' Europe, Paris, 1930, pp. 302-307. în calitatea sa de călător şi literat nu şi în aceea de
Îl
filozof
al culturii. •
In Statele Unite ale Americii, de pildă, există un puternic centru de cercetări
la Dambarton Oaks. Se editează aici, din
Oaks Papers,
iar
din 1950
bizantine 1941, în condiţii unice, publicaţia periodică D11mbarlo•
colecţia D1m1bartcm Oaks Studies. Preocupări
fi la savanţii japonezi.
https://biblioteca-digitala.ro
bizantinologice întilnin;
7 al XIX-iea &. Pornind de la cercetarea relaţiilor româno-bizantine, pentru l ămurirea unor probleme de istorie politică, religioasă şi culturală naţio nală, cercetătorii români au ajuns să studieze Bizanţul în sine, ca realitate istorică şi culturală independentă. Prin învăţaţi ca un Constantin Erbi ..:eanu, Nicolae Iorga, Demostene Russo, Oreste Tafrali, Constantin Litzica, Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Vasile Grecu, Alexandru Elian şi alţii bizantinologia românească s-a afirmat tot mai puternic în lume, dind la iveală lucrări remarcabile şi îndreptăţind mai frumoase aşteptări pentru viitor 8• Crearea în 1934
,
de către Nicolae Iorga, a Institutului
român de studii bizantine a dat cercetărilor un caracter mai organizat şi a contribuit astfel considerabil la dezvoltarea bizantinologiei româneşti. Prin grija aceluiaşi savant, statul român a cumpărat biblioteca foarte bogată în lucrări de specialitate a bizantinistului August Heisenberg, succe sorul lui Karl Krumbacher la Universitatea din Miinchen. S-a pus astfel la dispoziţia cercetătorilor un fond de documentare deosebit de preţios. Institutul de studii bizantine din Bucureşti a iniţiat şi publicarea unei co lecţii de studii bizantine, în care au apărut cîteva lucrări valoroase, în primul rînd cele două volume de Studii bizantine ale lui Nicolae Iorga. După moartea acestuia, Institutul a fost condus, pînă. în 1948, de Nicolae Bă nescu. România a jucat un rol de seamă şi în coordonarea pe plan internaţio nal a studiilor bizantine. Primul Congres internaţional al bizantiniştilor a avut lqc, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, la Bucureşti, în 1924. La invi taţia istoricului român, un grup de cercetători francezi şi-au mutat de la Kadikoy la Bucureşti sediul centrului lor de cercetări bizantine; periodicul de specialitate editat de ei o vreme în capitala României este astăzi, la Paris, ·principala revistă bizantinologică a Franţei 7• De asemenea, a imaginii Bizanţului în istoriografia veche româneasc:, • Ultima încercare de analiză aparţine cercetătoarei Anca Jancu, de la Institutul de studii sud-est europene: Sud·estul et
https://biblioteca-digitala.ro
8
Introducere
în Institutul de studii sud-est europene fondat de Nicolae Iorga şi în In stitutul de studii şi cercetări balcanice creat de profesorul Victor Papa costea, s-a acordat o atenţie deosebită cercetării Bizanţului din perspec tiva originală a balcanologiei 8• Neglijată o vreme, tradiţia bizantinologiei româneşti este repusă astăzi în drepturile ei prin eforturile oamenilor de ştiinţă sprijiniţi substanţial de stat '· Faptul că la propunerea ţării noastre Asociaţia internaţi onală de studii bizantine a hotărît ca cel de al XIV-iea Congres inter naţional al bizantiniştilor să aibă loc la Bucureşti, în anul centenarului naşterii lui Nicolae Iorga (1971), ni se pare că trebuie considerat semnifi cativ în acest sens. Renaşterea studiilor bizantine în România, sarcină dificilă, reclamînd eforturi mari din partea învăţămîntului şi a cercetării ştiinţifice de la noi, solicită în egală măsură patriotismul celor decişi să şi-o
asume.
Asemenea oricărei alte ştiinţe, bizantinologia nu-şi poate îngădui luxul orgolios de a rămîne apanajul unui cerc limitat de tehnicieni. Ea este chemată să se adreseze întregului public cultivat, să contribuie la formarea conştiinţei culturale a întregului popor. De aceea şi în alte ţări şi în ţara noastră specialiştii s-au străduit să facă accesibile rezultatele muncii lor unor cercuri pc cit e cu putinţă mai largi de cititori 10• Şi în această direcţie bizantinologia românească are in faţă sarcini importante de îndeplinit. Nu numai autorii bizantini cei mai de seamă dar nici lucrările moderne de sinteză asupra Bizanţului şi a culturii bizantine nu au atras prea mult • Periodice editate de aceste ins t itute : Bulldin de l'lnslilul pour l'llude de l'Europe sud orUnlale (1914-1923) continuat de Revue historiqMe du Sud-Est europien (1924-1946); Bal cani.a (1938-1945). Preocupările celor doul institute au fost reluate de lnslilulul de studii sud est europene, infiintat
in
1963 şi condus de Prof. Mihai Berza. Publicatie periodici: Revue des
lludu sud·esl europtennes (apare din 1963).
S. Brezeanu, op. ni. 10 Citim clteva din lucrările mai recente de acest fel: P. Lemerle,
I v.
Hisloire de By1ance,
Paris, 1943 (ed. a V-a, 1965) ln colectia "Que sals-je?"; Byanlium. An lnlroductwn Io Ea.sl
Roman CivilisalÎMI, lucrare colectivl lngrijitl de Norman H. Baynes şi Henry St. L. B.
lllow
Oltford 1948 (traducere germani de Armin Holweg, Mllnchen, 1964); J. M. Husscy, The Byan line World, Londra, 1957 (traducere francezi, pretaţi de Jean Goulllard, Paris, 1958); Hen11
Stern, L'arl byuinlin, Paris, 1966; Antologii de literaturi bizantini: R. Cantarella, Po"i Biuin
tini, 2. voi., lllilano, 1948; C. A.
Trypanis,
Medieval and Modern Gruie Podry, Oxford, 1981;
tletn Gross1 bis IVm Fall Konslanli· afarl de conferinţe ţinute de specialişti pentru marele
Herbert Hunger, Byunlinische GeislenHll wn Konsllinlin
nopels, Baden-Baden, 1958. tn RomAnla ln
p ublic, N. Blnescu, Chipuri şi scene din B"anţ, Cluj, 1927, Cf. n, 11.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
9
pe traducători u. i n limba română nu s-au scris decît prea puţine lucrări de acest fel iar partea cea mai importantă a contribuţiei bizantinologice româneşti, apărută în limbi de circulaţie universală, nu a fost nici ea tra dusă pînă astăzi12. Insuficienta informare a publicului românesc în materie de bizanti nologie a lăsat şi lasă încă loc liber difuzării unor reprezentări false ale Bi zanţului, dominate de prejudecăţi ostile sau deformate de exagerări subiec tive. Între cele două războaie mondiale, de pildă, mişcarea gîndiristă, propagatoare a unei doctrine proprii în sprijinul căreia invoca adesea pre cedentul bizantin, a instaurat un adevărat cult al Bizanţului. Nu e locul să ne ocupăm aici de implicaţiile ideologice şi politice ale gîndirismului asupra cărora s-au oprit alţi cercetători şi care au făcut obiectul unor jus tificate critici încă din epoca de maximă intensitate a curentului. Ni se pare însă demn de relevat faptul că imaginea pe care şi-o făceau despre Bizanţ promotorii gîndirismului nu a fost supusă încă în măsură suficientă unui examen critic care să dovedească fragilitatea întemeierii ei din punct de vedere ştiinţific 13. Cultul gîndirist al Bizanţului a putut astfel să gene11 Editura Academiei a initiat publicarea unei colectii de ediţii critice şi traduceri din ope· rele scri itorilor bizantini. Pînă acum au apărut 6 volume datorate lui V. Grecu (Ducas, Istoria lurco·bizarllin4 (1341- 1462), E. A., 1 958; Laonic Chalcocondyl, Expunn; istorice, E. A., 1958 (traducere); Critobul din lmbros, Din domnia lu; Mahomed al II·lea. Anii 1451- 1467, E. A., 1963; Georgios Sphrantzes, Memorii, E. A., 1966) şi Haralambie Mihăescu (Procopiu din Ceza· reea, R4rboiul cu goţii, E. A., (traducere) şi Mauricius, Aria mililar4, E. A., 1970). Dintre lucră· rile moderne de bizantinologie nu s-au tradus decît Bizanţ, M4rireşi decăde"· (trad. I. Biciolla) Bucureşti, 1939 (ed. a li-a, 1940) şi Figuri bizantine (traducere lleand Zdra), Iluc�reşti, 1944, de Charles Diehl. Figurile biranline şi Marile probleme ale istoriei bizantine ale aceluiaşi au fost publicate recent în colecţia Biblioteca pentru toţi, ln două volume (trad. Ileana Zara, pre. taµ şi tabel cronologic de Dan Zamfirescu), Bucureşti, 1969. La Editura Ştiintifică se află sub tipar o traducere, adnotată critic, a lucrării lui Steven Runciman, The Fall of Constanlinople, datorată profesorului AI. Elian. u l n cinstea centenarului naşterii lui Nicolae Iorga, vor apărea în traducere româ nească principalele sale lucrări bizantinologice: Ilie Byzantine Empire (sub îngrijirea lui Dan Zamfirescu), Hisloire de la vie byzanline (trad. Maria Holban), Byzance apres Byzance (trad. Liliana Iorga-Pippidi) . Sub îngrijirea conf. Eugen Stănescu vor apărea cu acel aşi prilej într-o nouă editie cele două volume intitulate Eludes byzanlines precum şi culegerea de studii Nic-Olae /orga - istoric al Bizanţului, elaborată de u n colectiv de t ineri cercetătoc de la I nstitutul de studii sud-est europene şi de la Universitatea din Bucureşti. " Generalizări pripite, j udecăti de valoare nenuantate, afinnatii inexacte despre istoria culturii bizantine şi a bizantinologiei se pot găsi de pildă în articolele cu scop mai curînd propagandistic scrise de Nichifor Crainic in Glndirea, XVI, 8, 1937, pp. 369-378 (Ortodoxie şi clasicism) şi XVIII, 10, 1 939, pp. 529- 537 ( Regeleşi biser�a).
https://biblioteca-digitala.ro
10
Introducere
reze o recrudescenţă a ostilităţii iluministe faţă de acesta, fenomen ciudat într-un secol în care rolul Bizanţului în istoria universală era recunoscut în adevăratele sale dimensiuni. E ceea ce a împiedicat în bună măsură, după părerea noastră, însuşi progresul bizantinologiei ştiinţifice în Ro mânia. Prin cartea de faţă în care am adunat contribuţii ale unora dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi ai bizantinologiei din secolul nostru ne propu nem să dăm cititorilor posibilitatea de a medita asupra cîtorva din pro blemele pe care le ridică cercetarea literaturii bizantine. Ţinem să preci zăm de la bun început faptul că e vorba de o culegere de studii şi nu de
o
antologie. Aşa se explică absenţa din sumarul volumului a numelor unor bizantinologi de frunte şi a unor studii privind probleme foarte importante ale literaturii bizantine. Singură o istorie a literaturii bizantine ar putea împlini în cultura noastră golul atît de penibil de i nformaţie resimţit în acest domeniu. Alături de ea, o antologie cuprinzătoare din literatura bi zantină devine din ce în ce mai necesară. Aşteptînd ca unul dintre bizan tinologii noştri cu experienţă să-şi asume sarcina alcătuirii celei dintîi. nădăjduind să o putem realiza cit mai curînd pe cea de a doua, credem că o culegere ca cea de faţă poate contribui la o mai bună cunoaştere a lite raturii bizantine la noi şi la familiarizarea publicului românesc cu reali zările bizantinologiei contemporane. Înainte de a face cuvenita prezentare a autorilor incluşi în culegerea noastră, ni sc pare necesar să încercăm a schiţa pc scurt istoricul preocu părilor bizantinologice în lume
u.
" Pentru istoria bizantinologiei v. Louis Br�hier, Le developpement des ttwus d'lristoire by:a„line du X VII-e a11XX·e sitele, în R e v ue d'Auvergne, ianuarie-februarie, 1901 şi E. Gerland,
Das Studium der by.an linische11 Ges ch ichte vom
Hum an ism 11S
bis •li• ]etreil, în Byza„linisch-Nert
griech ische ]ahrbiicher, Beihefl 12, 1934. Am folosit pentru expunerea de faţă, lipsită de orice
pretenţie de originalitate, comunicările avînd ca temă Bizanţu l Îll gindirea istorica a Europei
cu începere din secolul al XVII-iea, prezentate în cadrul celui de al XII-iea Congres internaţio
nal al istoricilor (Viena, 1965). Sub ingrijirea lui Herbert Hunger, ele au fost publicate în ]al1Tb11cl•
der Osterreir.hischm Byrant in isc hen Gese//scha/I XV, 1966: Agostino Pertusi, Le siecle de l'irudi
tio n, pp. 3-25; Andr� Guillou, Le sitele des lumieres, pp. 27 - 39 ; Dionysios A. Zakythinos, Dri romantisme au naJionalisme, pp. 41 - 47 şi Le poinl de vue des epigones, pp. 89 - 96; Herbert Hun ger, Byzant im europâischen Geschichtsdmken des 20. ]ahr1mderts, pp. 49 - 60 ; Dimitri Obolensky, Modun Russian aJI itu d es Io B y zan l i um , pp. 6 1 - 72 ; Ivan Dujtev, Les tt11des byza„tines cliez Ies
Slaves miridionaiu: el occidenlaux depuis le XVI I-e sikle, pp. 73 - 88 ; Johannes Irmscher, Zum
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
11
Premisele apariţiei bizantinologiei au fost puse în Quattrocento, în Italia. Era firesc să se întîmple aşa deoarece Italia a păstrat întotdeauna legături mai strînse decît restul lumii occidentale cu Bizanţul. Prezenţa stăpînirii bizantine în această ţară a lăsat urme profunde nu numai în plasti�a italiană. În Italia cunoaşterea limbii greceşti nu a dispărut nicio dată cu totul; oraşele italiene Veneţia şi Genova dispuneau de puternice colonii în Imperiul bizantin, al cărui comerţ fusese aproape în întregime acaparat de ele în ultima perioadă din istoria Bizanţului. Pe pămîntul Italiei are loc în anii 1438-1439, vestitul conciliu de la Ferrara-Florenţa, tardivă încercare de reuni!ieare a lumii creştine în faţa pericolului turcesc. În acelaşi timp în Italia se p1 .Jducea acea fundamentală mutaţie culturală care avea să determine o nouă orientare în istoria spirituală a omenirii Renaşterea. Umaniştii italieni redescoperă Grecia antică şi pentru a o înţelege ei apelează la serviciile cărturarilor bizantini. Oameni ca l\Ianuel Chrysoloras, cardinalul Bessarion, Ioan Argyropulos,
Demetrios Chal
cocondylas, Constantin Lascaris, bizantini emigraţi definitiv în Occident sau poposind aici pentru răstimpuri mai scurte sau mai îndelungate pun în Italia bazele învăţămîntului limbii greceşti şi ale studiului literaturii eline, răspîndite apoi în întreaga Europă. Nu trebuie să credem că bizantinii au făcut în Italia misionarism cul tural şi că oamenii de carte veniţi de la Constantinopol au avut intenţia de a salva moştenirea Bizanţului din ruinele Imperiului, transplantînd-o în Occident. Iniţiativa a aparţinut lumii occidentale, conştientă de faptul că ceasul fatal al Bizanţului sunase şi că „scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura"
Ui
se mutase în Occident. Există mărturii categorice în acest
sens. Există bizantini care declară că în Italia limba elină este cultivată
Byzanzbild der deutschm His loriographie des
18. undJ9.] ahrhunderls, pp. 97 -99. Am consul
tat de asemenea: Agostino Pertusi, Sloriografia umanistica e mondo bizarrtino, Palermo. 1!'167 ;
A. A. Vasiliev, Court aperfu des travaux d'liistoire byzantirre en Occidmt, în Histoire de /' Empir
pp. 1-36 şi Court aperp• des travti.u:r d'histoire byzanline en Russie, ( Ibi pp. 37 - 51 ; Georg Os•rogorsky, La sviluppo delia storiografia bizantina, în Storia de/I' impero bizantino, Torino, 1968, pp. 3 - 22; Louis Brehier, Empire Byzarrtin în Histoire et historiens depuis cinquanle ans, Mithodes, organisation el risultals de travail historiq11e de 1876 a 1926. II, Paris, 1928, pp. 655 - 678; H. G. Beck Entwicklung der theo/ogisclien
byzantin, I, Paris, 1932, dem)
Byzantinistik în Kirche u1ul theologische Literatur im byiantrnischen Reic/1, llhinchen, 1959,
pp. 7 - 23.
11 Miron
p. 246.
Costin, De 11eam11l moldovenilor, în Opere, ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 195e
https://biblioteca-digitala.ro
12
Introducere
mai mult decît
în
Elada însăşi 18. Iar pentru Aeneas-Silvius „latinii care
odinioară depăşiseră pe greci în arta militară şi şesc şi în vremea noastră Cu cîteva excepţii,
în
în
în
gloria armelor, îi depă
literatură şi în învăţăturile de tot felul" 17•
Italia învăţaţii bizantini sînt folosiţi ca nişte. pre
ceptori, nu veneraţi ca maeştri.
Nici manuscrisele bizantine ale operelor
clasicismului antic nu au fost aduse în Italia numai de bizantini; umaniş tii italieni făceau ei înşişi călătorii în acest scop în Orient şi există emoţio nante relatări despre aventurile acestor pasionaţi căutători de aur filozofic şi literar în Imperiul bizantin care moare 18• Umaniştii căutau în Bizanţ Grecia antică, ei preţuiau cetatea de pe Bosfor numai in măsura in care ea păstrase moştenirea acesteia. Creaţia spirituală a Bizanţului schismatic era privită de ei dacă nu cu ostilitate şi intransigenţă dogmatică, cel puţin cu indiferenţă sau ironie 19• carte grecească
Prima
tipărită în Occident este, fapt semnificativ, o gramatică a
limbii eline datorată unui bizantin20• Mulţimea bizantinilor refugiaţi care-şi căutau rosturi mai sigure în Italia, departe de a fi privită ca o armadă
de
apostoli ai culturii, era considerată cu dispreţ: „grecotei famelici", „grecotei perfizi şi sterili" sînt epitete care revin adesea în textele vremii 21• Poate că nu exagerăm afirmind că oamenii Renaşterii au recucerit, ca altădată cruciaţii, dar mai temeinic, Bizanţul cu tezaurele lui de clasicism. La rîndul lor, bizantinii s-au arătat la fel de intransigenţi faţă de creaţia spirituală a lumii occidentale căreia îi solicitau asistenţa politică şi militară. Plethon însuşi, platonizantul şi „păgînul" bizantin, care pentru a salva Imperiul ar fi dorit să-l reelenizeze, nu ar fi acceptat niciodată că renaşterea ele nismului venerat şi slujit de el se va produce in Occident. La Florenţa el apără cu dirzenie un crez religios în care sîntem îndreptăţiţi să credem că nu vedea
17 11
Le
Quallroce11lo,
II,
Paris, 1912, p. 15.
cf. Moooier, op. cil., p. 11. cf. Monoier, op. cil. , p. 7.
•• cf. Moooier, op. cit., pp. 21-24.
" Coostantio Lascarls, cartea s-a tipărit
Io
1476, la Milano.
11 Graeculi esurulll es; fall
elita intelectuală grea.că, Ibidem, pp. 17-18. " Despre coociliul de la Florenţa J. Gill, The Council of Florence, Cambridge, 1958. Despre Plethoo, F. Massai, PWhon el le platonisme
iU
Mislra, Paris, 1956.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
bizantine. Bizantinologia va apare ca o disciplină ştiinţifică menită să fumizeze cunoştinţe precise despre Bizanţ în vederea valorificării critice a moştenirii acestuia de către lumea occidentală. Occidentul e creatorul bizantinologiei şi punctul lui de vedere atît pe terenul mai neutru al meto delor de cercetare cit şi pe acela, mai subiectiv, al interpretărilor şi eva luărilor a continuat să
rămînă multă vreme predominant. Grecii înşişi
vor debuta în cultura modernă prin renegarea Bizanţului în spiritul ilu minismului francez din veacul al XVIII-iea, pentru a-l „reabilita" numai după ce Europa va fi făcut-o şi în spiritul ei 23• Interesul pentru Bizanţ ca realitate în sine a fost determinat de inte_
resele politice, religioase şi culturale ale ţărilor în care s-a dezvoltat bizan tinologia, iar evaluarea fenomenului bizantin s-a făcut în spiritul acestor interese. De aceea afirmaţia profesorului Agostino Pertusi, referitoare la apariţia bizantinologiei pe care o reproducem mai jos, ni se pare valabilă pentru întreaga istorie a acestei discipline: „Istoria dezvoltării studiilor de istorie bizantină în Europa nu e numai un capitol din istoria filologiei Şi a istoriografiei moderne ci, de asemenea şi mai ales, un capitol din istoria gindirii omeneşti într-unul din momentele ei de maximă vitalitate şi fecun ditate„. Apariţia în istoriografia europeană a interesului pentru lumea bizantină nu poate fi detaşată din complexul de factori culturali, politici, spirituali şi religioşi care constituie, în ansamblul lor, esenţa însăşi a curen telor contradictorii de gîndire din care s-a născut şi s-a dezvoltat ideea mo dernă de Europa" 2'. Expansiunea turcilor în Europa după cucerirea Constantinopolului şi reconsiderările pe care ea le impunea în politica orientală a statelor din Occident, apariţia mişcării reformate care a căutat un aliat în ortodoxie, reacţia Contrareformei care îşi propune, la rîndul ei, recuperarea schisma ticilor răsăriteni, spiritul nou, de cercetare, stimulat de marile descoperiri geografice şi de răsturnările aduse în ştiinţele naturii de savanţii vremii, aceştia sînt principalii factori care au determinat apariţia în secolul al 11
Zakythinos,
Le poinl de vue des lpigones,
p. 93 citează, pentru a ilustra antipatia faţă
de Bizanţ a reprezentanţilor naţionalismului grecesc, opinia lui Georg Finlay, istoricul Greciei moderne: „Grecii moderni îşi întorc cu aversiune privirea de la propria lor istorie, al cărei studiu
11 neglijează. Ei nu arată interes faţă de destinul strămoşilor lor, ci pun pre\ pe genealogii ima· ginare care leagă existenta lor naţională de neamurile stinse ale unor triburi aristocratice privi l egiate a căror viaţă a lncetat odată cu aceea a păginismului". Dimpotrivă, consideră istoricul, „Analele Greciei înrobite [adică ale Greciei romane şi hizantine-n. n.] sini mai intim legate de existenţa ei naţională decît poezia ei epică sau istoriografia ei clasică''.
11
Pertusi, Storiografia, pp.
5-6.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
XVI-iea a bizantinologiei. În secolul al XVII-iea un stimulent puternic 'ln fa\·oarea dezvoltării acesteia vine din partea curţii regale franceze care vedea în Imperiul bizantin statul desăvîrşitei întrupări a idealului mo narhici absolute. Folosind metodele filologiei clasice, cărturari italieni, germani, olan dezi, belgieni, spanioli şi francezi pornesc la editarea, traducerea şi comen tarea textelor istorice, teologice şi juridice bizantine. Preocupările lor se extind curînd şi asupra altor domenii cum ar fi numismatica, cronologia, heraldica, genealogia, geografia istorică, lexicografia. Istoria Bizanţului este integrată în istoriile universale elaborate în această vreme pe o bază documentară bizantină din ce în ce mai solidă. Publicarea izvoarelor bi zantine capătă un caracter sistematic; începînd din 1645 apare un Corpus integral al istoricilor bizantini, cunoscut sub numele de Corpus-ul de la Luvru, încă neînlocuit. Către mijlocul secolului al XVIII-lea bizantinolo gia era definitiv constituită ca disciplină erudită. Ea îşi găsise întruchi parea într-un savant cu vaste cunoştinţe şi rară putere de pătrundere, ,.părintele" şi modelul bizantinologilor dintotdeauna, Charles Du Fresne, Dominus Du Cange (1610-1688). Era pregătit terenul pentru apanţia unei istorii a Bizanţului şi a civilizaţiei bizantine, cuprinzătoare şi docu mentată. Sentimentul de solidaritate a lumii creştine în faţa pericolului otoman, dorinţa de a realiza, dincolo de diferenţele confesionale, unitatea Europei, care erau cultivate de umanişti contribuiseră la înlăturarea ostili tăţii Occidentului medieval faţă de lumea bizantină şi era de aşteptat ca viitoarea operă de sinteză asupra Bizanţului să pună în lumină întreaga contribuţie pozitivă a acestuia la construirea şi apărarea lumii civilizate. Totuşi opera de sinteză asupra Bizanţului pe care avea să o dea secolul al XVIII-iea a fost scrisă sub semnul lipsei de comprehensiune. Faptul se datorează apariţiei spiritului filozofic al iluminismului. Raţionalist şi lipsit de simţ istoric, veacul luminilor nu a reuşit să acorde nici Bizanţului, nici evului mediu în genere locul pe care ele il meritau în istoria univer sală. Ceea ce a reprezentat originalitatea şi creativitatea Bizanţului în ra port cu Imperiul roman „clasic" a fost privit drept degenerare şi barbarie; cele unsprezece secole de istorie bizantină sînt privite ca o perioadă de con tinuă, inevitabilă decadenţă. Pentru Voltaire „există o istorie şi mai ridi colă decît istoria romană de după Tacit: istoria bizantină. Această nedemnă culegere nu cuprinde dec!t declamaţii şi minuni. Ea este o ruşine a spiri tului omenesc, după cum Imperiul grec era ruşinea pămîntului. Turcii cel puţin au avut mai mult bun-simţ: ei au învins, s-au bucurat de viaţă, au
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
scris foarte puţin"
25•
Pentru Montesquieu, „istoria Imperiului grec n u
15 e
decît o împletire de revolte, răzvrătiri şi perfidii" 26• Dar cea mai repre zentativă pentru spiritul secolului al XVIII-iea este lucrarea istoricului englez Edward Gibbon ( 1 737 - 1 794) , The History of the Decline and the Fall of the Roman Empire (6 volume, Londra, 1776 - 1 788) 27• Prezentînd întreaga evoluţie a Bizanţului pînă :n ziua căderii Constantinopolului sub turci, Gibbon care nu era lipsit nici de informaţie, nici de bunăvoinţă faţă de subiectul său, nu va putea să-şi caracterizeze opera decît prin cu vintele: „Am descris triumful barbariei şi al religiei." Nimeni nu mai împărtăşeşte astăzi punctul de vedere al savantului englez asupra Bizanţului şi a civilizaţiei sale. În prefeţele cărţilor mai noi despre Bizanţ autorii se felicită pentru înlăturarea nefastei prejudecăţi a veacului luminilor în materie de istorie bizantină. Nu trebuie totuşi să uităm, căzînd în aceeaşi greşeală ca şi iluminiştii, partea pozitivă a contri buţiei aduse de secolul al XVIII-iea la cunoaşterea Bizanţului. Laicizarea istoriografiei, renunţarea la punctul de vedere dinastic şi imperial, marele interes pentru istoria instituţiilor şi a vieţii sociale, căutarea unor criterii noi pentru organizarea faptelor într-o sinteză de istorie universală, în sfîrşit dorinţa de popularizare a operei istoriografice, caracteristice pentru bizan tinologia secolului al XVIII-iea, au făcut posibilă abordarea Bizanţului într-o lumină nouă, au ridicat în faţa cercetătorilor probleme noi cărora secolul al XIX-iea şi al XX-iea aveau să le dea o rezolvare mai corectă. În prima jumătate a secolului al XIX-iea atitudinea istoricilor şi a oamenilor de cultură în genere faţă de Bizanţ este predominant defavo rabilă. Cartea lui Gibbon, înzestrată şi cu deosebite calităţi literare şi bucu rîndu-se de un mare succes de public în Anglia şi în ţările în care a fost tradusă, a contribuit mult la aceasta. Dar şi alţi gînditori şi istorici formu lează, din alte puncte de vedere judecăţi de valoare severe asupra Bizan ţului şi a culturii sale. Astfel, Hegel condamnă Bizanţul tocmai din punctul de vedere al autenticităţii vieţii sale religioase: „Istoria foarte cultivatului Imperiu roman de răsărit, unde, cum s-ar putea crede, spiritul creştinis mului a putut fi conceput în adevărul şi puritatea sa, ne prezintă un şir milenar de neîncetate crime, slăbiciuni, infamii şi lipsă de caractere, prin " Voltaire, Le Pyrrhonisme tk l'hisloire, cap. XV. Cf. Vasiliev, Histoire, p. 5. " Montesquieu, ConsidJralions svr los •avsts tk la grandevr des Romains el de leur di· •adenu, cap. XXI. Cf. Vasiliev, Hisloire, p. 5. " Istoria lui Gibbon a fost reeditată, cu aparatul corespunzător, de către J. B. Bury (7 volume, Londra, 1896-1900).
https://biblioteca-digitala.ro
li'
Introducere
urmare cel mai groaznic şi de aceea cel mai neinteresant tablou ... Imperiul bizantin este un mare exemplu despre cum poate să rămînă abstractă religia creştină la un popor cultivat, dacă întreaga organizaţie a statului şi legile nu sînt reconstruite după principiul ei." 28 Nici şcolile istorice naţionale ale popoarelor slave din Balcani, trezite la o viaţă nouă de ideile revolu ţionare şi patriotice ale vremii nu au menajat, cel puţin la începuturile lor, Bizanţul imperial şi multinaţional. Fără să intrăm în detaliile chestiunii, menţionăm că un rol deosebit de important l-a jucat în apariţia acestei stări de spirit conflictul dintre aspiraţia la o viaţă naţională, politică şi religioasă independentă a acestor popoare şi dorinţa de hegemonie a Pa triarhiei constantinopolitane, „naţionalizată" ea însăşi de greci 29• Aşa cum s-a observat, popoarele ortodoxe identificau adesea Patriarhia, singura instituţie bizantină care supravieţuise Bizanţului, menţinîndu-şi şi chiar !"porindu-şi autoritatf'a în vremea dominaţiei turceşti, cu Imperiul bizantin însuşi. Dar chiar din prima jumătate a secolului al XIX-iea sint puse în lu mină aspecte noi ale Bizanţului, se aduc contribuţii notabile la o mai bună cunoaştere şi apreciere a locului său în lume. Lucrul se datorează în primul rînd istoriografici romantice occidentale. În dorinţa de a reabilita evul mediu, ea repune la loc de cinste studiul cruciadelor şi al formaţiunilor poli tice „latine" apărute in urma acestora în Orientul bizantin. La rîndul ei, lupta de eliberare naţională a grecilor determină apariţia în Occident a filelenismului, curent de interes şi simpatie pentru lumea greacă. Dacă Byron avea să-şi sacrifice viaţa în războiul pentru recucerirea independenţej Greciei, un alt englez, istoricul Georg Finlay (1799-1876), prieten al poetului şi participant la luptele pentru eliberarea Atenei, avea să aducă, prin lucrarea sa A History of GJ-eece /rom its Conquest by the Romans to the Present Time, B.C.146 to A .D. 1864 ao, o nouă perspectivă asupra Bizan ţului şi asupra culturii bizantine. Finlay priveşte această istorie din punc tul de vedere al naţiunii greceşti moderne; crearea statului grec independent este pentru el termenul final care-i dă un sens, punctul în care naţiunea 1 1 G. W.
F.
Hegel, p,e/egeri
tk
filo1ofie" isto,iei,
traducere de Petru Drăgbici
şi
Radu
Stoichiµ, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 322. " Dui�ev,
op. cit.,
pp. 73-74.
•0 Primul volum al operei lui Fiolay, Greece untk' Ilie Romans, relativ la perioada cuprins:I. Intre anii 1481.e.n. - 717 e.n. a apărut ln 1844, urmUoaiele două,
Greell Empi'es /'om 7 1 6 to 1453, a apărut postum, sub fngrijirea
Histo'y of the Birantine anti
ln 1854. Ediţia definitivă, ln 7 volume, preg ătită de Finlay lui Tozer (Londra, 1877).
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
17
greacă se regăseşte pe sine însăşi. Interesul pentru folclorul grecesc şi intere sul pentru limba greacă modernă stimulate în egală măsură de filelenism, de progresul studiilor folclorice în genere şi de noile orientări ale lingvisticii duc la descoperirea realizărilor culturii populare bizantine. Dincolo de Bizanţul oficial, dincolo de clasicismul formelor aparent imuabile ale literaturii sale în limba moartă, artificială a antichităţii tîrzii, menţinută în viaţă cu tenacitate vreme de secole, este descoperită cu entuziasm şi apreciată uneori exagerat expresia mai spontană, mai vie şi într-un alt fel autentică a sufletului bizan tin 31. Acest punct de vedere naţional şi popular va fi ilustrat desăvîrşit, în bine ca şi în rău, de opera lui Constantin Paparigopulos ( 1 81 5 - 1891) 32• În sfîrşit, şcolile istorice naţionale, pomenite mai sus, ale popoarelor slave şi în primul rlnd marea şcoali bizantinologică rusă vor aduce contribuţii hotărltoare la cunoaşterea influenţei bizantine în răsăritul Europei şi la cunoaşterea Bizanţului în sine aa. În pofida marilor sale merite, bizantinologia primei jumătăţi a seco lului al XIX-iea, dominată de punctul de vedere naţional şi chiar provin cial, risca să piardă din vedere „una din trăo;ăturile cele mai pregnante ale Imperiului grec din evul mediu: ecumenismul său politic, universali tatea instituţiilor şi a culturii sale" 34. Punerea în lumină a acestei trăsă turi, înţelegerea Bizanţului în toată complexitatea fiinţei sale istorice avea să fie opera bizantinologiei din ultimele decenii ale secolului trecut şi din secolul nostru. Prin activitatea lui Alfred Rambaud ( 1 842-1905) în Franţa, a lui Vasili G. Vasilievski ( 1 838 - 1 899) în Rusia, a lui Karl Krumbacher ( 1 854- 1 90 9) în Germania, a lui John B. Bury ( 1 861 - 1 927) în Anglia se deschide o nouă etapă în istoria bizantinologiei în care spiritul ştiin ţific pare a fi biruit definitiv 36• Reînnoirea bizantinologiei corespunde reîn noirii studiilor istorice în genere însufleţite de spiritul ştiinţific al şcolii 11
Un mare răsunet a avut apariţia culegerii lui Claude Fauriel, Chants populaires de I a
wece mo.Urne, Paris, 1824-1825, tradusă imediat în limba germană de către Wilhelm Muller
(Leipzig, 1825). 11
Constantin
Paparigopulos,
'laropia TOO .UA.'1v1icoil lllvoo; ăn6 Twv ăpX<210Tanav
XpovCJJv µiXp1 Tlilv V/llJJTipCJJv, 5 volume, Atena, 1860-1877. Un compendiu al acestei istorii a
poporului grec a apărut după seu rtă vreme (Histoire .U la c ivil islll ion he/Uniq11e, Paris,
i878l.
•• In Rusia, Bizanţul a fost, în prima jumătate a secolul•1i al XI X-iea obiectul disputei intre partizanii mişcării tradiţionaliste slavofile şi cei ai civilizaţiei moderne, occidental-europene . lnlăturlnd exagerările subiective atit ale unora cit şi ale celorlalţi, şcoala bizantinologică ştiin \ifică rusă s-a impus, în a doua jumătate a secolului trecut, prin invă\ali de prestigiu ca V. G. Vasilievski (1838 - 1899), N. P. Kondakov (1844-1925), F. I. Uspenski (1845-1928). " Zakythinos, Du romantisme au nlllionalisme, p. 47. 11 Cf. Ostrogorsky, Storia, p. 8.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
18
istorice germane şi de acţiunea pozitivismului. Progresele filologiei şi ale ştiinţelor zise auxiliare
(numismatică,
epigrafie,
arheologie etc.)
şi-au
făcut de asemenea simţite efectele şi în bizantinologie. Îşi face loc tot mai rr.ult o puternică tendinţă de cooperare internaţională a bizantinologilor, la început în cadrul publicaţiilor istorice şi al congreselor internaţionale de istorie, mai tîrziu în paginile publicaţiilor specializate şi în cadrul con greselor de studii bizantine. Două sînt datele care se impun în această privinţă atenţiei noastre: 1 892, anul apariţiei revistei Byzantinische Zeit sclzrift, întemeiată de Karl Krombacher, şi 1 924, anul în care a avut loc, la Bucureşti, primul Congres internaţional de studii bizantine. Revista ger mană deschisă colaborărilor din toate ţările lumii şi care publică o biblio grafie completă şi sistematică a lucrărilor de bizantinologie nu şi-a încetat apariţia pînă astăzi, deşi a avut de înfruntat vicisitudinile provocate de cele două războaie mondiale. Congresele de bizantinologie continuă să se întrunească cu regularitate, sub auspiciile Asociaţiei internaţionale de studii bizantine, din cinci în cinci ani, de fiecare dată în altă ţară. Ar fi imposibil şi inutil să prezentăm aici în detaliu realizările bizan
tinologiei contemporane, înşirind nume de autori şi titluri de lucrări 36• Se impune în5ă o caracterizare generală. Desprinsă de interesele imediate,
autonomie în ansamblul ştiinţelor umane şi sociale, dezvoltîndu-se oarecum din ea însăşi în toate direcţiile: istorie politică, religioasă, socială, econo mică, culturală, istorie a artelor, arheologie bizantină, lingvistică, istorie a muzicii etc. Tendinţa către o specializare strictă care se face simţită chiar şi în interiorul bizantinologiei răspunde în condiţiile de informaţie şi de pro ductivitate ştiinţifică ale secolului nostru unei necesităţi. Sînt tot mai puţini cercetătorii care să năzuiască la realizarea unei opere de sinteză totală, îmbrăţişînd istoria Bizanţului şi a culturii bizantine sub toate aspectele lor. De o atenţie tot mai mare se bucură în schimb studiul unor probleme şi as pecte strict delimitate din istoria Bizanţului, în serviciul căruia cercetăto1ii pun o impresionantă erudiţie. Se realizează de asemenea sinteze parţiale, consacrate unui anumit aspect al Bizanţului urmărit de-a lungul întregii 11 Bibliografia bizantinologiei contemporane este publicată periodic ln By•anlinisch• Zeitschrifl şi ln celelalte publicaţii specializate ( By•anltnos/avica, Revue des iludes by•anlines
cuprind in genere informaţii, note bibliografice şi recenzii mal numeroase). Pentru perioada 1938- 1950 există o bibliografie sistematică, F. Dolger şi M. A. Schneider,
By•an•, Berna, 1952.
V. şi Diz annees d'tludes by•a111ines. Bibliograpliie inlernalionale 1939-1948, Paris, 1949.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
19
istorii a acestuia 37• Se constată, în sfîrşit, un mare efort de colaborare internaţională vizînd crearea unor instrumente de lucru şi a unui limbaj ştiinţific unificat. Se face simţită tot mai mult nevoia organizării informării bibliografice pe scară internaţională 38• Încercările de filozofie a culturii şi teorie a civilizaţiilor, foarte nume roase în secolul nostru, s-au referit, cum era şi firesc, şi la lumea bizantină. Uneori ele s-au resimţit de pe urma insuficientei informări în materie a autorilor, ca în cazul lui Oswald Spengler ( 1 880- 1 936) 39• Alteori însă ele au pus în lumină aspecte interesante ale civilizaţiei bizantine şi, prin dis cuţiile pe care le-au suscitat, au contribuit la progresul studiilor bizantine; ne gîndim la Arnold Toynbee sau la un Alfred Weber 40. Abordarea în spirit marxist a problemelor bizantinologice este opera şcolii istorice sovietice care a dat o nouă viaţă tradiţiilor şcolii ruse de bizantinologie 41• După cel de al doilea război mondial au apărut şi în ţările de democraţie populară interpretări marxiste ale fenomenului bizantin. Prima sinteză de istorie bizantină în lumina filozofiei marxiste, datorată cercetătorului sovietic M. Levcenco 42 a fost urmată astfel de o a doua, operă a cunoscutului bizantinolog bulgar D. Anghelov 43. Marxismul a determinat orientarea atenţiei cercetătorilor către aspectele mai puţin cercetate ale istoriei sociale şi economice a Bizanţului şi a condiţionării social-economice a faptelor de istorie politică şi culturală. El a atras de ase menea în mod stăruitor atenţia asupra importanţei factorilor interni în " Ultima sinteză globală, îmbrăţişînd istoria politică, institu�ională şi a culturii bizantine, datorată unui singur autor este lucrarea în trei volume a lui Louis Brehier, Le Monde Byzantin (Paris, 1947 - 1950). O sinteză asupra istoriei statului bizantin a dat Georg Ostrogorsky, des Byzantinischen Sta.ales (Miinchen, 1940 ; edi�ia a III-a, 1963) ; tradusă în franceză
Geschichte
(1956), engleză (1956), sîrbă (1959), slovenă (1961), polonă (1967), italiană (1968). O lucrare co lectivă de sinteză asupra Bizanţului şi a civilizaţiei sale este cuprinsă ln volumele IV, 1 şi IV, 2 din The Cambridge Medieval History, Cambridge, 1966 - 1967. O istorie a culturii bizan tine a dat H. W. Haussig, Kulturgeschichte von Bizanz, S tuttgart, 1959. O istorie a filozofiei bizantine : B. Tatakis, La philosophie byzantine, Paris, 1949. V. şi n. 10. 11
Un asemenea instrument de lucru este Tratatul de studii bizantine, proiectat să apară
in 10 volume, editat la Paris, din 1958, sub conducerea lui Paul Lemerle. Volume apărute: V. Grumel, La chronologie, Paris, 1958 ; A. Bataille, Les papyrus, Paris, 1955. " Cf. Hunger, Byzanz im europăischen Geschichtsdenken des 20. ]hdts., pp. 56 - 57 . • • Ibidem, p . 57-58, 59 - 60. " O prezentare de ansamblu a bizantinologiei sovietice din ultimii 50 de ani (1917 - 1967) a dat Z. V. Udalţova, Sovetskoe vizantinovedenie za 50 lei, Moscova, 1969 .
" 111. V. Levcenco,
Istoria Vizantii,
Moscova-Leningrad, 1940 (traducere franceză, 1949)0
" D. Angelov, Istorija na Vizantija, I-II, Sofia, 1959 - 1963. Ultima sinteză marxistă
de istorie bizantină este recenta Isto•iia Vizantii, 3 voi., M1Jscova, 1967 (redactori respon sabili: Z. V. Udalţova, A. P. Kajdan şi G. G. Litavrin).
https://biblioteca-digitala.ro
20
Introducere
dinamica proceselor sociale, politice şi culturale din Bizanţ şi din ţările aflate sub influenţa bizantină, punînd în lumină mai convingător originalitatea creaţiei culturale şi politice a acestora din urmă. Contradicţiile interne din sinul civilizaţiei bizantine , puse în legătură cu lupta de clasă au fost şi ele cercetate cu multă atenţie de bizantinologia marxistă. Interpretarea în spiritul materialismului dialectic a fenomenului bizantin ridică în faţa cercetătorului probleme dificile şi-i impune un efort deosebit, datorită, în primul rind, insuficientei studieri a faptelor de istorie socială �i econo mică în bizantinologia mai veche, precum şi caracterului particular al evo luţiilor social-economice in Orientul bizantin. Dezbaterile controversate în problema feudalismului bizantin, de pildă, au dovedit cercetătorilor că aplicarea categoriilor materialismului istoric la realităţile bizantine cere pe Ungă o temeinică stăpinire a izvoarelor, o tot atît de temeinică şi pro fundă înţelegere a gîndirii întemeietorilor marxismului şi anume în unele aspecte mai puţin străbătute de obicei, cum ar fi teoria aşa-numitului mod de producţie oriental. Prin universalismul ei şi prin accentul pe care-l pune asupra caracterului necesar al evoluţiei istorice filozofia marxistă a contribuit, la înlăturarea unor false probleme de legitimitate istorică a existenţei Bizanţului şi la situarea exactă a acestuia în istoria universală. Literatura bizantină u prezintă o serie de trăsături caracteristice, singulare care o fac mai greu accesibilă cititorului modern şi care au deter minat şi o anumită orientare a studiilor de specialitate. Majoritatea tex telor care o alcătuiesc sint scrise într-o limbă „moartă", artificială, o fază îngheţată din evoluţia limbii greceşti ; limba literaturii bizantine este limba literaturii greceşti din perioada elenistică şi romană, considerată clasică " Conceptul de literatură bizantină nu este încă riguros definit. Limitele în timp intre care literatura ln llmbă !!reacă poate fi numită bizantină variază corespunzător limitelor in timp ale istoriei bizantine, fixate diferit de cercetători. Imperiul bizantin nu s-a numit niciodată bizantin ci roman, bizantinii considerlndu-se ei înşişi singurii reprezentanţi legitimi ai tradi ţiilor imperial e romane. Denumirea oficială de „Roma nouă" (Nta 'Pci>µTJ) a capitalei „Ro manieiu bizantine nu era pentru ei o figură de stil, ci exprima o realitate. Socotim, urmind pe Paul Lemerle, că definirea cea mai aproape de adevăr a llteraturii bizantine trebuie să ia în con.siderare cele două date simbolice din istoria Imperiului : 330 anul creării noii capitale şi 1 453 anul căderii el sub stăplnire turcească. A doua dificultate ln definirea llteraturii bi zantine este generată de faptul că pentru bizantini conceptul de literatură nu avea acelaşi conţinut ca pentru moderni ; de aceea, făclnd istoria llteraturii bizantine, unii cercetători iau ln considerare toate textele care alcătuiesc cultura bizantină scrisă (inclusiv cele juridice, ştiinţifice, manualele militare etc.), după modelul cercetătorilor literaturilor clasice antice. -
-
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
21
d e bizantini ş i menţinută apoi în chip artificial prin şcoală şi biserică "· Circulaţia acestei literaturi s-a realizat pe cale manuscrisă ; chiar şi după căderea Constantinopolului împrejurările istorice au împiedicat răspîn direa largă a tiparului în Orient încît aici manuscrisul continuă multă vreme să concureze cartea tipărită. Expresie a unei societăţi medievale, literatura bizantină vehiculează concepte care în bună măsură nu ne sînt familiare; rostul şi statutul ei social ca şi al oamenilor care au cultivat-o au fost sim ţitor deosebite de cele ale literaturilor moderne. Funcţia estetică, de pildă, este pentru bizantini subordonată în chip absolut funcţiei religioase, poli tice sau moralizatoare a literaturii. În sfirşit, literatura bizantină este puternic dominată de amintirea literaturii greceşti antice, considerată a fi, alături de literatura biblică şi patristică, modelul suprem al desăvirşirii artistice; ea are din această cauză un puternic caracter livresc, erudit şi ori ginalitatea ei nu poate fi apreciată decît prin raportarea la literatura antichităţii. Literatură retorică, de stil şi chiar de manieră ce, ea este în asemenea măsură dependentă de limba în care a fost scrisă - de acea unică elină purtătoare a civilizaţiei homerice, a civilizaţiei elenistice, a Sc„iptu "ilor incit traduc;ă în altă limbă pentru a fi oferită altui mediu social 'Şi cultural, e despuiată de farmecul propriu, surprinde şi adeseori descu rajează efortul de înţelegere al celor mai binevoitori cititori. E ca şi cum ai face să vibreze în gol coarda smulsă de pe o vioară făurită din lemnul cel mai preţios. Spre deosebire de arta bizantină, literatura Bizanţului a făcut din toate aceste motive obiectul unui studiu mai ales extrinsec. A fost necesar în primul rînd un mare travaliu filologic, de restaurare a textelor şi de clari ficare a lor prin comentarii erudite ; stabilirea de ediţii critice pentru operele scriitorilor bizantini rămîne o sarcină de actualitate pentru mulţi ani de aici înainte. Au fost întreprinse studii din perspectiva istoriei ideilor. Au fost alcătuite despre unii scriitori bizantini, monografii în care a predo minat punctul de vedere biografic şi al istoriei culturale. În sfîrşit, textele literare bizantine au fost folosite mai ales pentru valoarea lor de mărturii lingvistice sau de izvoare istorice, iar filologia clasică a căutat în ele infor maţii despre literatura antichităţii. Nu există încă o prezentare satisfăcă-
" O bibliografie aproape completă cuprinzind lucrările con.;acr.1te limbii greceşti medie vale, Ia S. Kapsomeoos, Die griechische Sprache zwi.schen Koi"J "''d Xeugriechisch, în Berichte .JrVm XI. Internaliona/f1• Byzanlinistenkongress, Munchen, i"SR (II, 1). " Cf. Paul Lemerle, Lefon inaugurale, faite le Vendredi 8 Dicen1br< 1967 (College de Fraoce,
.Chaire d"histoire et civilisation de Byzance), pp. 21 - 25.
https://biblioteca-digitala.ro
22
Introducere
toare a esteticii bizantine 47• Cu cîteva excepţii, judecăţile de valoare asupra literaturii bizantine se reduc la cîteva locuri comune ; sînt deplînse epigo nismul şi artificialitatea scriitorilor bizantini, sînt elogiate producţiunile în limba populară, sînt apreciate pozitiv cultura literară a scriitorilor şi meritele lor în transmiterea moştenirii antichităţii clasice. Dezbaterile în jurul problemei specificităţii literaturii, achiziţiile mai noi ale lingvisticii şi poeticii încep să-şi facă ecoul şi în studiul literaturii bizantine
48•
Este de aşteptat ca anii următori să aducă un salt calitativ
in această ramură a bizantinologiei, ridicind-o la nivelul celorlalte. În culegerea noastră am căutat să includem contribuţii dintre cele mai recente la studiul literaturii bizantine. Am socotit totuşi necesar să reţinem şi pagini datorate unor savanţi care, la sfirşitul secolului trecut şi în primele decenii ale secolului nostru, au pus prin importantele lor lucrări, prin activi tatea lor didactică şi de animatori ai studiilor bizantine, bazele bizantinolo giei moderne, au determinat adevărate curente în cercetarea contemporană. Este vorba de Karl Krumbacher, de Charles Diehl şi de Nicolae Iorga. Karl Krumbacher ( 1 854 - 1 909) este întemeietorul şcolii germane moderne de bizantinologie. Profesor la l\liinchen, din care a făcut unul dintre cele mai importante centre de studii bizantine şi neoelenice exis tente astăzi în lume, fondator al revistei Byzantinische Zeitschrift, la care ne-am referit mai sus, Karl Krumbacher a dat prin a sa Istorie a literaturii bizantine (Geschichte der by:antinischen Literatur von Justinian bis zum Ende des ostriim ischen Reiches, Miinchen, 1 89 1 ) cea mai importantă sinteză de istorie literară bizantină. După o amplă introducere în care defineşte conceptul de literatură bizantină, savantul german descrie în mod siste matic, grupate pe genuri literare, textele păstrate din literatura bizantină, făcind biografia scriitorilor, inventarul manuscriselor şi al ediţiilor ş1 indi cînd bibliografia relativă la fiecare operă. Cartea lui Krumbacher a fost completată în a doua ediţie, apărută în 1 897, cu o prezentare asemănătoare a literaturii teologice bizantine, datorată lui Albert Ehrhard şi cu o schiţă de istorie a Imperiului bizantin, scrisă de Heinrich Gelzer. Potrivit carac
terului colecţiei în care a apărut (Handbuclz der A ltertumswissenschaft) Isto1'ia lui Karl Krumbacher are mai degrabă caracterul unui repertoriu bio-bibliografic erudit decit al unei istorii literare, aşa cum o înţelegem 17
P. A. l'll icbaelis, Esthttique de l'art byzantin, Paris, 1 9 59 şi G. Matbew, Bysantine Londra, 1963 au in vedere mai ales artele plastice şi arhitectura. " V. de pildă, în volumul de faţă, articolul lui E . von Ivanka despre poezia liturgică bizantină. E locul să cităm şi un studiu apărut clnd aceste pagini se găseau sub tipar: Herbert Hu nger, On the lmiJation (µfJUIUI') of Antiquity in Byzanti11e Lilerat11re, în Dumbarton Oaks Papers. 23-24, 1969- 1970, pp. 1 5 - 38 . Aeslhdics,
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
23
noi astăzi. Valoarea inestimabilă a lucrării şi prestigiul autorului au impus acest caracter şi lucrărilor similare de istorie a literaturii bizantine care i-au urmat fără să o poată înlocui 49• Nu se poate spune însă că învăţatul german era lipsit de spirit sintetic, de simţ istoric sau de sensibilitate estetică. Dimpotrivă, puţini cercetători au fost capabili să îmbine atît de fericit o erudiţie imensă cu o capacitate de disecare analitică şi o putere atît de mare de viziune sintetică, de sesizare a marilor linii de forţă din istoria unei culturi surprinsă în contextul ei universal cum a făcut-o Karl Krumbacher. Puţini bizantinologi au reuşit, de asemenea, să se ridice deasupra opţiu nilor proprii politice sau confesionale, deasupra ataşamentelor personale faţă de valorile vehiculate de formaţiunile culturale cărora le aparţineau pentru a încerca să înţeleagă cu obiectivitat e şi seninătate lumea bizantină, aşa cum a făcut-o savantul german, cu atîta seriozitate şi atîta modestie. Toate aceste calităţi mai puţin aparente în manualul auster din 1 89 1 , sînt puse î n evidenţă de capitolul Literatura greacă medievală (Die grie chische Literatur des Mittelalters) pe care Karl Krumbacher l-a scris pentru culegerea Die griechische und lateinische Literatur und Sprache din colec ţia Kultur der Gegenwart a lui Paul Hinneberg (Leipzig- Berlin, 1 9 1 2, pp. 3 1 9 - 370) . Am desprins din acest capitol foarte întins partea i niţială în care Krumbacher prezintă caracterul mixt, sincretic, al litera turii şi culturii bizantine, analizînd pe rînd, într-o viziune rămasă clasică , contribuţia elenismului, a Romei, a creştinismului şi a Orientului la rea lizarea originalei sinteze bizantine 5o. Alsacianul Charles Diehl ( 1 859- 1944) a fost fără îndoială figura cea mai reprezentativă şi cea mai populară a bizantinologiei din primele patru decenii ale secolului nostru . Arheolog, epigrafist, filolog şi istoric, Charles Diehl a atacat mai toate domeniile bizantinologiei impunîndu-se însă mai ales prin studiile sale: de istorie generală şi de istorie a artelor. Alături de manualul său de artă bizantină, de studiul asupra lui Iustinian şi a civi lizaţiei bizantine în secolul al VJ-lea, de studiile de istorie provincială, de două lucrări de sinteză asupra istoriei Bizanţului, Charles Diehl a dat prin suitele de portrete din Figuri bizantine, traduse în numeroase limbi, un exemplu de literatură bizantinologică de popularizare în înţelesul cel mai înalt al cuvîntului. Caracteristică pentru Diehl este îmbinarea unei " I{. Dietericb, Geschichle der byzanlinisc/1en und neugriechischen Literatu•, Leipzig, 1902 (ediţia a II-a, 1909) - pentru literatura în limba populară; G. Montelatici, Storia delia lelte rat11ra bizantina (324- 1453), Milano, 1916 (colecţia Manuali Hoepli). • 0 Bibliografia llperelor lui Krumbacher î n Byzantinisclie Zeitschri/t 19, p. 700 şi urm.
https://biblioteca-digitala.ro
24
Introducere
vaste erudiţii şi a unei maxime rigori critice în cercetarea surselor cu o rară putere de evocare şi de expresie artistică, de adevărat scriitor. Savantul francez a fost şi un mare prieten al României, ale cărei comori de artă le-a făcut, alături de alţii, cunoscute în străinătate. Textul pe care l-am tradus face parte din ultima scriere a lui Charles Diehl, Marile probleme ale istoriei bi:antine (Les grands probUmes de l' histoire byzantine, Paris,
1 943) , lucrare în care autorul, exprimîndu-şi punctul de vedere în princi palele teme ale bizantinologiei contemporane, lasă într-un fel testamentul său ştiinţific n . Activitatea de bizantinolog a lui Nicolae Iorga ( 1 87 1 - 1 940) înglo bează, pe lingă cursurile pe care le-a ţinut la Universitatea din Bucureşti, pe lingă acţiunile de organizator al studiilor bizantine în România, la care am avut ocazia să ne referim mai sus, două lucrări de sinteză asupra Im periului bizantin şi a civilizaţiei sale ( The Byzantine Empire, Londra,
1 907 ; Histoire de la vie byzantine, Empire et civilisation, 3 volume, Bucu reşti, 1 934) şi un mare număr de articole, studii, conferinţe, grupate în cea mai mare parte în volumele de Studii bizantine (Etudes byzantines) apărute intre 1 939 - 1 940, la Bucureşti. Departe de a subaprecia contri buţia lui Nicolae Iorga la rezolvarea altor probleme de istorie a Bizanţului şi a culturii sale, considerăm totuşi că domeniul în care învăţatul român a produs studiile cele mai originale este acela al istoriei supravieţuirii elementelor bizantine în viaţa popoarelor din răsăritul şi sudul Europei şi în Imperiul otoman. Iorga este autorul unei formule sugestive, accep tată de lumea ştiinţifică de pretutindeni prin care a căutat să pună în evi denţă persistenţa formelor de viaţă şi de cultură bizantine, după căderea Bizanţului : By:ance apri:s Byzance ( Bfranţul de după Bizanţ ) , titlul unei lucrări concepută ca o continuare a celor trei volume de istorie a vieţii Lizantine, citate mai sus. Byzance apres Byzance a apărut la Bucureşti, in 1 935. I se alătură o serie întreagă de contribuţii mai întinse sau mai reduse
ca
proporţii, pe care nu le putem enumera aici. În cele trei con
ferinţe despre literatura bizantină, ţinute la Geneva, în 1 925, traduse în volumul de faţă, Nicolae Iorga, consecvent concepţiei sale despre istoria literară, trat!'ază evoluţia acestei literaturi ca pe un capitol de istorie cul tur;i.I� " punind-o în legătură cu evoluţia societăţii a cărei expresie este. N i cc·lac Iorga încearcă şi o evaluare critică a literaturii bizantine aplicîndu-i
acesteia cu oarecare rigiditate criteriile pe care le promovase şi în viaţa " Asupra vie ţ i i şi a activitătii lui Diehl, v. tabloul cronologic foarte amănuntit întocmit de Dan Zamfi rescu în Ch. Diehl, Fig„ri biianline, B uc u reş ti, 1969 (B. P.T.), pp. X V II - XLII.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
25
literară a României contemporane. A proceda în felul acesta însemna a pune sub semnul întrebării o parte însemnată nu numai din literatura dar şi din celelalte forme ale culturii bizantine. Nu e însă mai puţin ade vărat că încercarea sa de a privi literatura bizantină din perspectiva unui . om de litere, preocupat în cel mai înalt grad de viaţa literară contempo rană, lucru rar în istoria bizantinologiei, deschide largi perspective pentru viitoare interpretări şi evaluări. Î n stilul său oral, cu neaşteptate şi sugestive asociaţii de idei şi digresiuni relative la cele mai variate şi mai îndepărtate în timp şi spaţiu domenii ale istoriei şi ale culturii, Nicolae Iorga reuşeşte să facă atractiv, captivant chiar, şi viu subiectul pe care-l tratează . Punctul său de vedere a fost reluat în zilele noastre, cum vom vedea mai jos, de un cercetător italian, Salvatore Impellizzeri. 62 Dintre savanţii generaţiei de bizantinişti care au dat expresia matu rităţii lor ştiinţifice în deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului XX, figurează în culegerea de faţă Henri Gregoire, Franz Dolger, Gyula Morav csik, Nicolae Bănescu şi Vasile Grecu . Belgianul Henri Gregoire ( 1 881 - 1 964) , fondator, împreună cu Paul Graindor, al revistei Byzantion, ce continuă să apară şi azi, este persona litatea căreia i se datoreşte în măsură hotărîtoare transformarea oraşului Bruxelles într-un centru important de studii bizantine. Autor al unor inte resante contribuţii la cunoaşterea istoriei Bizanţului şi în special a eveni mentelor din secolele I X - X, interesat în mod deosebit de problemele raporturilor bizantino-orientale şi bizantino-ruse, Henri Gregoire s-a remar cat în chip deosebit prin studiile sale asupra „epopeii" bizantine a lui Di ghenis Acritas. Asociind filologia cu arheologia şi istoria, întreprinzînd investigaţii aprofundate în literaturile orientale, el a clarificat împrejurările istorice în care s-a născut poemul bizantin şi i-a determinat, mai aproape de adevăr, semnificaţia. Din studiul lui Henri Gregoire, L'epopee byzantine et ses yapports avec l'epopee turque et l'epopee romane (Bruxelles, 1 932) am tradus numai partea referitoare la influenţele reciproce dintre litera tura epică bizantină şi cea orientală, cuprinzînd esenţialul contribuţiei învăţatului belgian, rămasă şi azi valabilă. Observaţiile despre unele ecouri ale literaturii epice occidentale în poemul lui Dighenis, avînd un caracter tehnic excesiv, ni s-a părut că pot fi lăsate de o parte 63 . 11 V. Barbu Thendorescu, Biblwgrafia istoricdşi l iterara a lui Nicoltu Iorga ( 1890 -193.1) Bucureşti, 1935 ; A Sacerdoţeanu, Opera lui N. / orga ( 1934 - 194 1 ) , in Re11isla arhivelor, 4, 1940 - 1941, p p . 4 1 0 - 437. " Asupra activităţii lui Henri Grc!goire, v. volumul omagial tipărit la lncetarea sa din viaţă By1antion, X XXV, 1965.
https://biblioteca-digitala.ro
26
Introducere
Continuator strălucit al tradiţiilor şcolii miincheneze de bizantinologie , Franz Dolger ( 1 89 1 - 1 968) , de numele căruia se leagă indisolubil renaş terea diplomaticei bizantine, a fost un adevărat homo universalis, cum l-a numit unul dintre cei mai distinşi ele,·i ai săi, I. Karaianopulos, acordînd interes tuturor aspectelor vieţii bizantine şi tuturor ramurilor bizantino logiei. Editor de texte, lingvist, istoric, Franz Dolger a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea istoriei interne, politice, administrative şi financiare a Bizanţului. El s-a ocupat de asemenea de raporturile Bizanţului cu lumea balcanică şi cu Occidentul. Paginile sale despre monahismul atonit şi despre documentele închise în bibliotecile mănăstireşti de la Sfîntul l\Iunte sînt d intre cele mai preţioase. Franz Dolger este autorul mai multor prezentări sintetice ale literaturii bizantine ( Byzantinische Literatur în Lexikon fiir Theologic und Kirche II, Freiburg, 1955, pp. 697 - 750 - refacerea arti colului lui A. Ehrhard din ediţia precedentă a lexiconului ; Die byzanti n ische Literatur în Die Literaturen der Welt, Zlirich, 1 964, pp. 1 9 3 - 203 ; Dic griechisc/ie Patrologie, în aceeaşi culegere, pp. 206 - 21 4 ; Byzantine Litera/urc, în The Cambridge Medieval History, IV, 2, Cambridge, 1 967, pp. 206 - 263) , al unui studiu amplu asupra poeziei bizantine (Die byzan tinisclze Diclit1111g in der Reinsprache în Handbuch der griechischen und la teinischen Philologie, I I I , 1. Berlin, 1 948 ; ed. a I I-a în Eucharisterion, F. Dii/ ger zum 70. Geb11rtstage, Tesalonic, 1961, pp. 1 - 64) , al unei lucrări asupra romanului Varlaam şi Joasa/ (Der griechische Barlaam-Roinan, ein Werk des Hl. joha11nes von Damaskos, Ettal, 1953) . Punctele de vedere asupra Clasicism ului bizantinilor din articolul datînd din 1 938, pe care I-am tra dus, s-au dovedit fecunde fiind reluate şi adîncite şi de alţi cercetători. H Î nvăţatul maghiar Gyula l\Ioravcsik este autorul unei lucrări indis pensabile oricăru i cercetător al Bizanţului : Byzantinoturcica, I. Die by zantinisc/ien Quellen der Geschichte der TUrkviilker ; I I . Sprachreste der Turk viilker in den byzantinischen Quellen (Budapesta, 1 942 - 1 943 ; ediţia a I I-a, Berlin. 1 958) . Primul volum este un repertoriu critic complet al i zvoarelor bizantine referitoare la popoarele turcice, cel de al doilea un studiu lexico logic. Gyula l\Ioravcsik reface şi completează, pentru autorii de care se ocupă, munca lui Karl Krumbacher, schiţînd biografiile a numeroşi scriitori bizantini şi dind informaţii bibliografice complete în legătură cu opera lor (manuscrise, ediţii, studii critice) . Se adaugă la acestea o prezentare " Asupra activităţii l u i Franz Diilger, v. în volumul omagial Polycltro11io11, Heidelberg, 1966, datele bio-bibliografice prezentate de Peter Wirth (pp. 1 3 - 33 ) . Cf. şi I. Karaianopnlos,
Fran: Diilgu, în Byza11ti11a, I, Salonic, 1969, pp. 257 - 274.
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
27
exhaustivă a bizantinologiei moderne c u foarte amănunţite indicaţii bi bliografice. Filolog, editor de texte bizantine dintre care se cuvine amintită exemplara ediţie a scrierii lui Constantin Porfirogenetul Despre adminis trarea Imperi u lui , Gyula Moravcsik a dat în domeniu1 istoriei , de asemenea, contribuţii importante mai ales asupra raporturilor bizantino-maghiare. Î n studiul asupra clasicismului istoriografiei bizantine, pe care l-am inclus în culegerea de faţă, el arată în ce măsură şi în ce fel au fost influenţaţi istoricii bizantini de modelele lor antice. Invocînd în sprijinul demonstra ţiei sale numeroase exemple, autorul atrage atenţia asupra caracterului literar al acestei istoriografii, una din cele mai reprezentative realizări ale geniului bizantin şi îndeamnă pe cercetători să ţină seama de acest lucru atunci cînd folosesc textele istoricilor bizantini ca izvoare. Decanul de vîrstă al bizantinologiei româneşti contemporane, profe sorul Nicolae Bănescu, sărbătorit de curînd pentru împlinirea a 90 de ani, a fost, la Miinchen, elevul lui August Heisenberg, succesorul lui Karl Krum bacher. După ce debutase în activitatea ştiinţifică şi literară cu unele studii asupra literaturii eline şi cu traduceri din clasicii greci, Nicolae Bănescu s-a manifestat în bizantinologie ca filolog şi istoric. Contribuţiile sale privesc îndeosebi raporturile bizantino-române şi anume istoria Dobrogei bizantine şi a stăpînirii bizantine asupra Dunării de jos. El s-a ocupat de asemenea de probleme neogreceşti şi de istoria Sud-Estului european în genere. Pro fesor la Universitatea din Cluj , titular apoi al catedrei de istorie a Bizanţului la Universitatea din Bucureşti pînă la pensionarea sa în 1947, membru al Academiei Române şi, o vreme, vicepreşedinte al ei, director al Institutului de studii bizantine din Bucureşti , Nicolae Bănescu a fost ales în 1 964 pre şedinte de onoare al Societăţii române de studii bizantine. S-a bucurat de asemenea de preţuirea savanţilor de peste hotare, primind titluri şi distincţii din partea mai multor instituţii de învăţămînt şi societăţi ştiinţifice ; a fost ales vicepreşedinte de onoare al congreselor de studii bizantine de la Ohrida ( 1 961) şi Oxford ( 1 966) . Profesorul Nicolae Bănescu a continuat să lucreze î n specialitatea sa pînă de curînd ;aflate în manuscris, o Istorie a imperiului bizantin şi o serie de Chipuri şi scene din Bizanţ, reprezentînd ediţia a doua, îmbogăţită, a unei lucrări tipărită la Cluj, în 1 927. îşi aşteaptă editorul. Textul pe care-l reproducem în culegerea noastră face parte din această din urmă lucrare. Este un portret al lui Mihail Psellos, scriitor şi om de stat bizantin din secolul al X I-iea care a atras prin complexa-i personalitate şi pana unui Alfred Ramba ud ( Etudes sur l' histoire byzantine, Paris, 1 9 1 2, pp. 109 - 1 7 1 ) sau a unui Charles Diehl (Figures byzantines, I, pp. 291 - 3 1 6 ) .
https://biblioteca-digitala.ro
28
Introducere
Nicolae Bănescu insistă mai mult asupra laturii biografice şi mai puţin asupra operei lui Mihail Psello s ; am ales acest portret deoarece autorul pune în evidenţă aici condiţia omului de litere din secolul al XI-lea bizantin , urmărind un destin dacă nu tipic, în orice caz dintre cele mai reprezentative." Ca filolog clasic a debutat, după studii în această direcţie la Cernăuţi şi Viena şi profesorul Vasile Grecu (născut în 1 885), actualul preşedinte al Societăţii române de studii bizantine. Profesor la Universitatea din Cernăuţi şi apoi titular al catedrei de istorie a literaturii bizantine la Bucureşti, pînă în 1 947, Vasile Grecu este în primul rînd un filolog. S-a ocupat în egală măsură de literatura bizantină şi neogreacă, precum şi de istoria literaturii române vechi privită în legăturile ei cu elenismul. După o ediţie din versiunea grecească a !nvăţăturifor lui Neagoe Basarab (Bucureşti, 1 942), a dat î n vremea din urmă ediţii critice ş i traduceri d i n cronicarii bizantini a i seco lului al X V-lea. Patru din cele şase volume apărute pînă în prezent în colecţia Scriptores By::antini a Academiei noastre sint datorate profesorului Grecu. Î ntre studiile sale privind literatura bizantină se numără şi cel intitulat La valeur litUraire des auvres historiques byzantines, publicat în Byzanti noslavica, XIII, 1 95 2 - 1 953, pp. 252- 270. Cititorul va putea găsi numeroase referinţe la acest studiu în contribuţia lui Gyula Moravcsik privind clasi cismul istoriografiei bizantine, tradusă în culegerea de faţă. Profesorul Grecu s-a ocupat de asemenea şi de problemele artei bizantine şi româneşti medie vale, publicînd mai multe studii despre aşa numitele erminii, manuale bizan tine de pictură ; o ediţie critică a acestor manuale se găseşte în pregătirea sa. Î n sfîrşit, savantul român s-a interesat de problemele dreptului vechi ro mânesc privit în relaţiile sale cu dreptul postbizantin în general şi în special cu cel fanariot. Conferinţa despre influenţa bizantină în literatura română, pe care o reproducem în acest volum, a fost ţinută de Vasile Grecu în cadrul Universităţii libere din Bucureşti, în anul 1 932 şi reprezintă una din puţinele priviri de ansamblu asupra acestui subiect. Fără îndoială cercetările mai noi în domeniul filologiei bizantine. slave şi româneşti fac necesară o nouă luare î n considerare a problemei, într-un cadru de referinţe mai vast
https://biblioteca-digitala.ro
lntroducere
29
Generaţia de bizantinişti care s-a afirmat mai ales după cel de al doilea război mondial este reprezentată în această culegere de Paul Lemerle, Hans-Georg Beck, Herbert Hunger, Endre von lvanka, Agostino Pertusi, Salvatore Impellizzeri, Borje Knos şi Emanoil Kriaras. Fost membru al Şcolii franceze de la Atena, profesor la Ecole des Hautes Etudes, la Sorbona şi de curînd la College de France, actualul preşedinte al Asociaţiei internaţionale de studii bizantine, Paul Lemerle, membru al Institutului Franţei, este una din personalităţile cele mai reprezentative ale culturii franceze contemporane. La dezvoltarea bizantinologiei în patria l u i Du Cange el a contribuit atît prin cercetările proprii şi prin activitatea sa didactică, cit şi printr-o energică acţiune de organizator şi îndrumător al centrelor de studii şi al publicaţiilor istorice şi bizantinologice. În spiritul enciclopedic al şcolii franceze de studii bizantine ilustrat cîndva de Charles Diehl, Paul Lemerle a abordat variate domenii ale istoriei şi filozofiei bi zantine. A editat texte , printre care actele din arhivele unor mănă3tiri atonite stau pe primul loc. A adus contribuţii hotărîtoare la rezolvarea unor probleme privind istoria administrativă ş i istoria social-economică a Imperiului bizantin, în special istoria relaţiilor agrare. S-a ocupat de istoria relaţiilor B izanţului cu popoarele vecine şi a adus contribuţii în semnate la elucidarea unor aspecte esenţiale din istoria culturii, a lite raturii şi artei b izantine. Cursul său de istorie a Bir:anţului şi a civili zaţiei bizantine, ţinut la College de France, din care s-a publicat lecţia introductivă, ne îndreptăţeşte să aşteptăm din partea profesorului Paul Lemerle o originală lucrare de sinteză în acest domeniu. O prezentare concisă a întregii istorii a Bizanţulu i (Histoire de Byzance, Paris, 1943, ed . a VI-a 1969) , care i se datorează este utilă nu numai publicului larg ci şi specialiştilor. Î n conferinţa sa privind Bizanţul şi originile civili zaţiei noastre. ţinută la Veneţia, în 1966, Paul Lemerle defineşte rolul Bizanţului în constituirea civilizaţiei „occidentale " , rol ce poate fi rezu mat astfel : conservarea şi transmiterea către lumea modernă a tot ceea ce a fost mai de preţ în antichitate : literatura şi filozofia elină, dreptul roman, anumite forme de învăţămînt superior. Este evident că prin „civi lizaţie occidentală" savantul francez nu înţelege nicidecum civilizaţia lumii capitaliste contemporane, opusă în atîtea privinţe civilizaţiei de tip nou pe care o construiesc ţările socialiste . Prin această formulă el denumeşte ceea ce numim de obicei „civilizaţie europeană" . ansamblu de valori , instituţii şi tradiţii care diferenţiază popoarele Europei de popoarele altor regiuni ale globului şi căruia un Paul Va!ery i-a 4 at cîndva
https://biblioteca-digitala.ro
30
Introducere
în pagini de mare vibraţie definiţia67• Legată prin trecutul ei medieval de Bizanţul atît de oriental în multe d in aspectele sale, dar inteJ'l'rată definitiv î ncepînd d in secolul al X IX-iea în aria culturii şi civilizaţiei „occidentale" , europene, România modernă a primit din moştenirea bi zantină, în genere, aceleaşi valori ca şi lumea occidentală. Am aşezat deci contrib uţia profesorului francez , contribuţie cu un caracter istoric general şi nu strict literar, în fruntea culegerii noastre. Profesorul Hans-Georg Beck este ultimul reprezentant al „dinastiei" saYante fondate de Karl Krumbacher şi ilustrată strălucit după acesta de August Hcisenberg şi Franz Di:ilger, la �Iiinchen. Principala sa operă este monumentala J(irclze und theologische Literatur im byzantinischen Reich (:\lilnchen, 1 959) . Apărută în aceeaşi colecţie ca şi Istoria literaturii bizantine a lui Krumbacher, această lucrare referitoare la biserica răsăriteană şi la literatura teologică bizantină este scrisă în acelaşi spirit erudit şi siste matic. Ca şi ilustrul său înaintaş, a cărui operă poate fi considerată depăşită de noua sa contribuţie, Hans- Georg Beck a dovedit din plin calităţile sale de subtilitate şi discernămînt estetic, al său „esprit de finesse" într-o altă lu crare decît sobrul manual citat. Este vorba de monografia pe care i-o con �acră lui Theodor Mctochitcs (Mtinchen, 1 952) , cunoscut om de litere bizantin
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
31
tine) , o carte care inaugurează o nouă metodă d e cercetare" (Vizantiiskii Vremennik, 30, 1969 p. 277). Principalu l merit al lucrării b izantinistului austriac este evidenţierea l egăturilor existente între d iferitele domenii ale culturii bizantine, studiate pînă acum mai curînd izolat de cercetători, relevarea esenţei comune a anumitor manifestări spirituale ale bizanti nilor. Din această operă am tradus capitolul consacrat umanismului bi zantin unde, îmbinînd prezentarea istorică şi interpretarea critică, auto rul indică limitele în care se poate vorbi despre existenţa unui adevărat umanism în sinul culturii b izantine, pe cit de strîns legată de moşteni rea antichităţii elenice, pe atît de strict subordonată concepţiei religioa se despre lume şi viaţă. El pune în lumină în special laturile progresis te, raţionaliste din activitatea unor cărturari b izantini. Preocupat de răspîndirea unei imagini ştiinţific întemeiate despre Bizanţ în rîndurile publicului larg, Herbert Hunger a alcătuit şi o antologie de texte tra duse din literatura bizantină care are drept scop să ilustreze prin citate, după un plan bine chibzuit, principalele trăsături ale spiritualităţii bi zantine ( Byzantinische Geisteswelt von Konstantin dem Grosse bis zum Fall J(onstantinopels, Baden-Baden, 1 958) . Endre von lvanka ne este cunoscut mai ales prin contribuţiile sale asu pra palamismului şi a legăturilor dintre platonism şi patristica medievală. Sub îngrijirea sa apare, de asemenea, o importantă colecţie de traduceri din istoricii bizantini Byzantinische Geschichtsschreiber, Graz-Viena-l{oln, 1 954 - ) publicată în excelente condiţii ştiinţifice şi tehnice precum şi o colecţie consacrată spiritualităţii şi vieţii religioase a Răsăritului (Geist uni Leben der Ostkirche) . Articolul lui Endre von I vanka asupra poeziei liturgice bizantine, pe care l-am tradus, ilustrează preocupările mai noi, de analiză a operelor literare bizantine din punctul de vedere al struc turii lor interne, adecvată - în cazul de faţă - polivalenţei lor semantice şi funcţionale. Asemenea cercetări pot conduce, după cum o dovedesc paginile semnate de bizantinistul austriac, la rezultate dintre cele mai interesante. Agostino Pertusi, profesor la Universitatea catolică din Milano şi spiritul însufleţitor al Institutului Venezia e l'Oriente, fondat de Giorgio Cinni, este cunoscut ca filolog, istoric şi istoric al culturii . Se cuvine menţionată ediţia critică, însoţită de comentarii pe care a dat-o lucrării Despre teme a împă ratului Constantin Porfirogenetul (Cetatea Vaticanului, 1 952) . Agostino Pertusi a dedicat mai multe studii şi articole problemelor umanismului occi dental şi raporturilor sale cu Bizanţul. Printre altele el este autorul unei istorii a istoriografiei umaniste despre Bizanţ, lucrare la care ne-am referit mai sus şi care, unică în felul ei, se cere negreşit continuată. Esenţialul con tribuţiei sale la studiul raporturilor între umanismul italian şi Bizanţ se .„
,
https://biblioteca-digitala.ro
32
l ntroducere
găseşte însă concentrat în Leonzio Filato fra Petrarca e Boccaccio, (Veneţia Roma, 1 964} vastă monografie consacrată profesorului de greacă al poetului italian, italo-grecul Leonzio Filato. Agostino Pertusi a pus întotdeauna accentul asupra persistenţei tradiţiilor greceşti şi bizantine în Italia şi a importanţei acestor tradiţii în geneza umanismului italian ; cercetătorii au tendinţa de a exagera în general importanţa rolu lu i jucat de emigraţia cărturarilor bizantini în redescoperirea Greciei de către occidentali. De ase menea, profesorul Pertusi întreprinde o analiză comparativă asupra aşa numitului umanism bizantin şi asupra celui occidental , punînd puternic în evidenţă deosebirile de esenţă dintre cele două fenomene de cultură. Am tradus capitolul final, de concluzii din această importantă lucrare, lă sînd deoparte partea referitoare la cultura greacă din Italia meridională. şi reţinind numai paralela între umanismul occidental şi cel bizantin. Textul clar al autorului este înzestrat cu bogate note bibliografice şi obsen·aţii asupra istoricului problemelor în discuţie, aşa incit cititorul îşi va da seama cu uşurinţă de noutatea ş i , după părerea noastră., de îndreptăţirea opiniilor lui Agostino Pertusi. Celălalt reprezentant al bizantinologiei italiene, Salvatore lmpellizzeri, elev al cunoscutului elenist Bruno Lavagnini, autor al unui Il Digenis A cri tas. L'Epopea di Biza11:io ( Florenţa, 1940) a dat la iveală, în 1 965, o nouă. istorie a literaturii bi zantine, de la Constantin la epoca iconoclaştilor. Intreprinderea lui Sal\'atore Impellizzeri nu era de loc uşoară : el şi-a propus să rupă cu tradiţia manualelor de tip erudit, oarecum aride, dintre care cel mai important este cel al lui Krumbacher şi să. realizeze o „interpretare istorică" a faptelor literare bizantine. Autorul italian, care se asociază în prefaţa cărţii sale criticii aduse de Nicolae I orga operei lui Krumbacher, împarte evoluţia literară a Bizanţului în perioade identice cu cele deosebite de istoricul român. Î n cadrul fiecărei diviziuni cronologice el studiază. evo1 uţia fiecărui gen literar şi schiţează un portret al fiecărui autor care l-a cultivat. Vn asemenea portret am inclus şi noi in culegerea de faţă : este vorba de Roman J\lelodul. „prinţul melozilor" bizantini, poetul care a creat unul din genurile cele mai caracteristice pentru literatura bizantină : lirica religioasă. Lucrarea lui Salvatore lmpellizzeri este însoţită de ample refe rinţe bibliografice, de astă dată în spiritul cel mai autentic krumbacherian, ceea ce face din ea un instrument de lucru deosebit de util. O istorie asemănătoare a literaturii neogreceşti pînă la 1 821 a scris ele nistul suedez Barje Knas, cunoscut prin lucrările sale de istorie a culturii consacrate elenismului post-bizantin şi raporturilor acestuia cu lumea occi dentală. Termenul de literatură neogreacă folosit de Barje Knas în această. Histoire de la litterature nio-grecque (Stockholm-Gateborg-Upsala, 1 9 62) poate preta la unele confuzii. Autorul nu se referă. folosindu-l numai la lite ratura Greciei moderne ci şi la literatura bizantină scrisă în limba neogreacă,
https://biblioteca-digitala.ro
Introducere
33
în limba vorbită de poporul din Bizanţ, diferită de limba artificială, moartă a literaturii culte. Criteriul lingvistic nu poate fi, după părerea noastră, suficient pentru delimitarea literaturii bizantine de literatura postbizantină şi de literatura greacă modernă. Literatura „neogreacă" creată de bizantini, este şi ea o expresie a mentalităţii bizantine, ea face parte din cultura bi zantină şi de aceea ne-am îngăduit, în spiritul autorului de altfel, să redăm titlul capitolului tradus din lucrarea sa prin Litetatura bizantină tn limbă populară din vremea Comnenilor. Lucrarea lui Borje Knos este bine cunos cută cercetătorilor români cărora le aduce preţioase servicii prin boga tele referinţe la activitatea literară a cărturarilor greci care au trăit şi au scris pe teritoriul patriei noastre . Lingvistul grec Emanoil Kriaras, profesor la Universitatea din Salonic este unul din specialiştii cei mai autorizaţi să vorbească despre problemele l imbii literare la Bizanţ. Emanoil Kriaras, care s-a oprit în mai multe rînduri şi asupra problemelor literaturii bizantine şi neogreceşti, a elaborat împre ună cu un colectiv format în marea· lui majoritate din studenţi ai săi, un cuprinzător dicţionar al limbii greceşti populare medievale. Indicînd eti mologiile cuvintelor tezaurizate, ilustrînd prin citate sensurile acestor cu vinte, făcînd trimiteri la aproape toate locurile din texte în care aceste cuvinte apar, dicţionarul profesorului Kriaras, din care primul volum a apărut în 1 969, va fi fără îndoială opera majoră a acestui savant. Instrument de lucru indispensabil oricărui cerceti'\.tor al Bizanţului el înlocuieşte în parte lucrările l�xicografice mai vechi ale unui Du Cange sau Sophocles. Textul inclus în acest volum este un raport prezentat de profesorul Kriaras a al XII I-iea Congres internaţional al bizantiniştilor, de la Oxford ( 1966 Presupunînd cunoscute datele esenţiale despre scriitorii bizantini de care se ocupă din punctul de vedere al concepţiei lor despre limba literară, aşa cum ea se oglindeşte în operele lor sau cum este teoretic expusă în lucrări de retorică, raportul savantului grec va fi parcurs poate cu oarecare dificul tate de cititor. Ni s-a părut însă că o contribuţie ca aceasta, privind una din problemele fundamentale ale literaturii bizantine, nu poate lipsi din culegerea noastră. În sumarul volumului de faţă figurează şi numele unor cercetători care s-au apropiat de Bizanţ studiind influenţa lui asupra altor literaturi, fără să poată fi numiţi, numai pentru acest motiv, bizantinişti. Specialişti emeriţi în studiul literaturilor slave, academicianul sovietic Igor P. Eriomin, profesorul ceh Antonin Dostal, redactor şef al revistei Byzantinoslavica, una dintre cele mai importante publicaţii periodice de bizantinologie .
3
-
„Littratura Bizan_ţu(ui"
-
c. 1011
https://biblioteca-digitala.ro
34
Introducere
şi slavistică şi învăţatul sîrb Djordje Sp. Radojicic subliniază în lucrările lor originalitatea literaturilor slave în raport cu cea bizantină din care acestea au împrumutat, prelucrîndu-le, numai operele care corespundeau necesităţilor culturale proprii. Regretatul lingvist şi istoric literar Andre Mirambel ( 1 90 0-1 970 ) , cu al cărui articol despre imaginea Bizanţului în literatura neogreacă se încheie culegerea noastră , este autorul unor lucrări fundamentale asupra limbii şi literaturii greceşti moderne. De literatura greacă medievală s-a ocupat numai ocazional. A scris de pildă capitolul consacrat literaturii bizantine în Encyclopidie de la Pliiade, Histoire des Littiratures, 1 (Paris, 1 955, pp. 697 - 750) . A fost un prieten devotat al ţării noastre şi un colaborator statornic al publica ţiilor ştiinţifice româneşti. Ajunşi la capătul acestor pagini introductive, în care am încercat să prezentăm, la fel de sumar, istoricul preocupărilor bizantinologice în lume 'li opera autorilor incluşi în culegerea noastră, mărturisim că entuziasmul cu care am pornit la alcătuirea acestei cărţi s-a transformat în cele din urmă într-un sentiment de mîhnire : am devenit conştienţi de faptul că nu am reuşit - şi nu puteam reuşi - să oferim cititorului o imagine completă despre literatura bizantină şi despre actuala situaţie a studiilor de literatură L>izantină în lume. Cercetători eminenţi ai acestei literaturi cum sînt, de pildă, un Ivan Duicev în Bulgaria, Nicolaos Tomadakis sau regretatul Fedon Cucules în Grecia, A. P. Kajdan în Uniunea Sovietică, regretatul �orman H . Baynes în Marea Britanie, R. ] . H . ] enkins în Statele L'.nite ale Americii şi atiţia alţii lipsesc din sumarul volumului. Mot ivele 5, nt !ie caracterul foarte tehnic al lucrărilor, fie întinderea lor prea marc pentru dimensiu nilc culegerii noastre, fie imposibilitatea în care ne găseam de a desprinde capitole din lucrări mai ample, fără a dăuna î 1� ţdegcrii lor. Î n sfîrşit, unele lucrări mai recente ale acestor savanţi ne-au parvenit mult prea tirziu pentru a le mai putea traduce şi intro duce în carte. Pe de altă parte, numărul contribuţiilor româneşti inserate în culegere, mai mare dccit al celor aparţinînd unor savanţi din alte ţăq nu este, desigur, direct prop0rţional cu i mportanţa aportului şcolii româneşti de bizantinologie la elucidarea problemelor ridicate de cercetarea literaturii bizantine. Dorind să contribuim la sporirea interesului cititorilor de la noi pentru această literatură şi pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul ei, am considerat potrivit să informăm în primul rind despre cercetările româneşti. Cartea pe care o supunem bunăvoinţei publicului nu este de fapt decit un indemn la lectura altor cărţi. i unie 1 970
N ICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA
https://biblioteca-digitala.ro
NOTA ASUPRA
ED111EI
1 . Ordinea textelor din această culegere nu implică un criteriu de va loare. Am avut în vedere numai tematica abordată. 2. Î n general, au fost păstrate titlurile originale. Cele cîteva modificări pe care ni le-am îngăduit, mai ales în cazul unor titluri de capitole diu lucrări mai vaste, nu au alterat ideea autorului. Titlurile originale sînt reproduse în casetele bibliografice, unde se fac toate trimiterile necesare la publicaţia sau cartea după care s-a făcut traducerea. 3. Transcrierea numelor proprii s-a făcut potrivit normelor din În dreptarul ortografic al Academiei. Ori de cite ori a fost cu putinţă am folosit forme adaptate ; de pildă : Ioan Gură-de-Aur, Ioan Damaschinul, Teodor Metochites, Ioan Cantacuzino. 4. Denumirile cărţilor de cult şi ale ceremoniilor religioase au fost redate prin echivalente româneşti, chiar dacă în original se folosesc termeni greceşti. Pe aceştia i-am indicat în note. De pildă : în text mezonoptică, în notă : µECfOVuK'ttKOV. 5. Ortografia textelor româneşti reproduse a fost pusă in acord cu normele actuale. Acolo unde autorul a oscilat între forme mai vechi şi forme mai noi, mai ales în cazul unor neologisme, am folosit forma mai nouă, generalizînd-o. De pildă : lecţie nu lecţiune ; informaţie nu informaţiune. 6. Bibliografia care însoţeşte unele texte aparţine autorilor ; nu s-a intervenit cu nici un adaos. Î n cazul conferinţei profesorului Vasile Grecu, indicaţiile bibliografice intercalate în text între paranteze au fost trecute în note ; în bibliografia de la sfîrşitul textului nu au fost menţinute decît titlurile necitate în text. 7. Notele autorilor sînt inuicate prin cifre, ale traducătorului prin asterisc. 8. Pentru a nu încărca în mod inutil subsolul paginilor, am dat în indi cele de nume şi lucruri de la sfîrşitul cărţii scurte definiţii şi explicaţii. Nu s-au înregistrat în indice nur.1ele proprii şi titlurile de lucrări citate în notele bibliografice, ci numai numele şi titlurile din texte. 9. Î n Bizanţ, ca pretutindeni î n Europa medievală, maj oritatea covîrşitoare a manifestărilor omeneşti îmbrăcau o haină religioasă. Din această cauză este inevitabil pentru cercetătorii acestor manifestări să recurgă la concepte teologice, la c i tate uneori ample din texte cu un caracter religios, la formule spe•:i fice pentru ritualul ecleziastic or todox. Este în special, în volu m u ' de faţă, cazul lui Herbert Hunger, al lui H. G. Beck, al lui S;L i vcttore Impellizzcri şi Endre von Ivanka. Uneori, pentru a reda m;i.i � :gPstiv gîndirea autorului analizat, cercetătorii parafrazează, i ibsind stilul indirect, textele originale pă trunse de spirit religios. Evitlcnt, toate acestea nu implică în chip
https://biblioteca-digitala.ro
36
Notă
asupra ediţiei
necesar adoptarea de către autorii incluşi în volumul de faţă a unei viziuni creştin-ortodoxe despre lume şi viaţă. Atitudinea lor nu este a unor militanţi în favoarea religiei, ci pur ştiinţifică . •
Sugestia alcătuirii acestei culegeri ne-a fost dată de Alexandru Duţu, cercetător principal la Institutul de studii sud-est europene din Bucureşti. Î mprejurări obiective l-au împiedicat, spre regretul nostru, să devină coautor : îi datorăm în schimb observaţii utile asupra cuprinsului cărţii, unele indicaţii bibliografice şi procurarea unor lucrări . Profesorul Agostino Pertusi . de la Universitatea catolică din M ilano şi regretatul profesor Andre Mirambel, fostul administrator al Şcolii de limbi orientale vii de la Paris au avut amabilitatea de a ne trimite copii după textele lucră rilor lor. inex istente în bibliotecile de la noi. Profesorul Alexandru Elian, care nu şi-a precupeţit niciodată timpul pentru a ne împărtăşi generos cite ce\·a din cunoscuta-i erudiţie şi pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine cultura bizantină, a contribuit substanţial la îmbunătăţirea acestei culegeri prin observaţiile critice şi prin sugestiile pe care le-a formulat. Domnia sa ne-a împrumutat şi de această dată cărţi din biblioteca personală. Colega Elena :ll ihăilă- Scărlătoiu, cercetătoare la Institutul de studii sud-est euro pene. a avut bunăvoinţa să revizuiască textul traducerii din limba rusă a articolu lui lui I. P. Eriomin, făcindu-ne observaţii utile. Traducerile din limba germană au fost confruntate minuţios cu originalele rle către Hilde Frăteanu ; modificările propuse au îmbunătăţit calitatea lucrării. Profesorul Ion-Radu :11ircea şi Gheorghe Bolocan ne-au ajutat să desluşim unele citate din slava veche. Prin tactul, cultura şi experienţa sa în munca editorială redactorul de carte Ioan Comşa a fost pentru noi colaboratorul ideal. Tuturor şi celor care ne-au aj utat să realizăm această culegere, fie prin împrumutarea unor cărţi din bibliotecile personale, fie prin observaţii ao;; u pra conţinutului ei şi a traducerilor c itite în manuscris , le aducem şi pl' această cale cele mai vii mulţumiri. N .Ş.T.
https://biblioteca-digitala.ro
I
Moştenirea bizantină
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
PAUL LEMERLE
BIZANTUL SI ORIGINILE CIVILIZATIEI NOASTRE ,
,
'
PROBLEMA nu e simplă. Cînd spunem „civilizaţia noastră" ne gîndim la civilizaţia occidentală şi dificultăţile încep cu însăşi definirea noţiunii de Occident. În antichitate, înţelegem prin Occident lumea greco-latină din jurul bazinului medi teranean. În evul mediu, Occident înseamnă lumea crestină de sub autoritatea morală a papalităţii : el nu mai cup�inde nici teritoriile definitiv cucerite de Islam, nici Imperiul bizantin ; cînd se vorbeşte despre relaţiile dintre Veneţia şi Orient e limpede că Alexandria şi Constantinopolul fac parte din Orient. În epoca modernă , noţiunea de Occident variază potrivit punctului de vedere - politic, economic , religios, cultural- adoptat ; intervin de altfel şi noţiunile inter mediare de Orient Apropiat, Orient Mij lociu ; dar, în ansamblu, Occidentul se extinde din nou către răsărit (Grecia nu mai face parte din Orient şi nu e sigur dacă Israelul este sau nu inclus) , crescînd în acelaşi timp către apus, prin înglobarea întregii Americi. A vorbi astăzi despre civilizaţia occidentală înseamnă, aşadar, a folosi o noţiune mai mult morală decît politică. o noţiune care-şi are rădăcinile în profunzimile conştiinţei noastre istorice. Scriind unui prieten care tocmai fusese numit guvernator în Ahaia şi pleca spre Grecia, Pliniu cel Tînăr îl îndemna să mediteze asupra faptului că avea să admi nistreze liberas civitates, id est homines maxime homines, li beros maxime liberos* . Cine ar putea, astăzi chiar, să se exprime mai limpede ? Omul în plenitudinea demnităţii sale de om . omul în condiţii de libertate şi responsabilitate, dar integrat în societate, în cadrul excepţional, favorabil tuturor con tactelor, schimburilor, progreselor care este cetatea : cu unele diferenţe de nuanţă doar, imaginea noastră despre om şi • cetăţi libere, adică pe cei mai umani dintre oameni, pe cei mai liberi dintre oamenii liberi.
https://biblioteca-digitala.ro
-1 0
Moştenirea bizantină
idealul nostru uman rămîn acelea pe care Pliniu a ştiut să le exprime în numai cîteva cuvinte. Problema este deci următoarea. Valorile umane, pe care, după părerea noastră, antichitatea greco-romană cea dintîi le-a formulat şi le-a realizat într-o civilizaţie, au fost la un moment dat ameninţate să piară. Dacă este inexact să vor bim , referindu-ne la Occident, despre „lunga noapte medie vală" , nu e mai puţin adevărat că cel puţin evul mediu tim puriu, perioada imediat următoare invaziilor barbare, a fost asemenea unui hău care părea că va înghiţi totul. Occidentul a regăsit totuşi vechile valori, le-a îmbogăţit apoi în felul său şi le-a transformat ; a apărut acea civilizaţie occidentală care ne este proprie. Cum s-a întîmplat acest lucru ? Datori tă cui ? Cine a aruncat peste secole acel pod pe care a aj uns pînă la noi moştenirea antichităţii ? Bizanţul. E ceea ce aş vrea să arăt aici . I Trebuie să urcăm în timp dincolo de perioada bizantină propriu-zisă : pînă în primele secole ale creştinismului, deoa rece, de fapt , triumful acestuia este evenimentul care mar chează sfîrşitul antichităţii. Să notăm însă îndată faptul esenţial : creştinismul a adoptat limba greacă şi formele de gînclire greceşti . Căci evreii, chiar cei din interiorul Palestinei, erau elenizaţi ; căci Pavel a discutat în areopag în greceşte cu filozofii atenieni ; căci Filon a demonstrat prin întreaga sa operă că limbaj ul filozofiei greceşti putea să exprime şi o altă filozofie. Transformarea iudeo-creştinismului primitiv într-un creştinism universal s-a petrecut în cadrele elenismu lui, mai bine-zis elenismul a fost acela care i-a dat creşti nismului universalitatea. El l-a ferit de anumite tentaţii orientale, în primul rînd de cele ale gnozei, împotriva căreia neoplatonicieni şi creştini vor lupta umăr lingă umăr. Filo zofia platonică este concentrată asupra problemei lui Dumne zeu, ea este într..,un anumit sens o teologie ; iar teologia lui https://biblioteca-digitala.ro
Bizantul şi originile civilizaţiei noastre
Origene sau cea a lui Clement din Alexandria sînt într-un anumit sens filozofie. În excelenta sa introducere la cea mai recentă ediţie a Pedagogului lui Clement din Alexandria, H. I. Marrou caracterizează această lucrare drept „un efort de creştinare a elenismului" , drept „o etapă în integrarea progresivă şi reciprocă a gîndirii creştine şi a culturii elenice" . Nu afirmă oare Clement că educaţia şi cultura sînt bunurile cele mai frumoase si mai desăvîrsite din această viată ? Ne găsim la originile umanis�ului creştin, care va 'relua şi va reînsufleţi ceea ce era ameninţat de sclerozare în şcolile vremii, ariexîndu-şi gramatica, retorica, filozofia, întreaga paideia. Intreprindere începută poate la Alexandria, dar care a fost încununată de succes în Asia Mică în secolul al IV-lea, datorită celor trei mari Părinţi capadocieni : Vasilie din Cezareea, Grigorie din Nazianz, Grigorie din Nysa. Micul tratat pe care sfîntul Vasilie l-a alcătuit pentru a-i învăţa pe tineri „buna folosinţă a literaturii elenice" are fără îndoială drept scop prevenirea cititorilor împotriva perico lelor literaturii profane pe care programele şcolare îi obligau să o cunoască şi să o imite ; dar sfîntul Vasilie nu pune în discuţie principiul însuşi al acestei educaţii profane. El nu revendică pentru creştin o educaţie creştină, realizată în şcoli creştine, potrivit unui program creştin. Între Orientul grec şi Occidentul latin există în această privinţă o diferenţă mare, cu îndepărtate consecinţe. Folosind drept exemplu pe Grigorie din Nazianz, W. Jaeger a arătat cum Biserica a pus în serviciul ei şi retorica şi filozofia, care îşi disputau întîietatea în secolul al I V-lea ; iar pe baza exemplului lui Grigorie din Nysa, cum noţiunile fundamentale pentru paideia greacă „au fost, în forma lor platonică, adoptate de mişcarea ascetică născută în această epocă în Asia l\I ică şi care a exercitat curînd o extraordinară atracţie". Marii capadocieni din secolul al IV-lea au realizat sau desăvîrşit adaptarea moştenirii antice la exigenţele şi nevoile creştinis mului. Acceptînd şi adaptînd moştenirea antichităţii, în loc de a o respinge şi condamna, ei au contribuit la salvarea acesteia.
https://biblioteca-digitala.ro
42
Moştenirea bizantină
În Capadocia, în secolul al IV-lea : sîntem în Imperiul bizantin. Faptul explică această salvare. Căci Bizanţul realiza în acelaşi timp o alta. II În istoria mai mult decît milenară a Bizanţului, prima perioadă mai mare acoperă trei secole, de la Constantin la Iustinian . Din punctul nostru de vedere ea este hotăritoare. Aş \Tea să arăt acest lucru atrăgînd atenţia asupra a trei fapte pe care le reamintesc în ordinea în care s-au succedat. Asistăm în secolul al IV-lea, pe malurile Bosforului, la un spectacol rar : crearea unei capitale, a unei capitale care va de\·eni aproape imediat , şi care va rămîne vreme de mai multe secole, cel mai mare oraş din lume. El va dobîndi într-un timp foarte scurt toate mecanismele şi atributele unei ade vărate capitale, atît în domeniul culturii cît şi în celelalte. Chiar la mijlocul secolului al !V-lea, în vremea domniei lui Constanţiu, succesorul lui Constantin, la 1 ianuarie 357, cel mai vestit retor al oraşului, Themistios, rostind tradiţionalul discurs în cinstea împăratului, îl felicita pe acesta pentru faptul de a fi făcut din Constantinopol „locul de întîlnire al oamenilor de cultură" . Cum oare ? Poruncind să se caute pretutindeni manuscrisele vechilor autori greci, ale lui Platon şi Aristotel, ale lui Demostene şi Isocrate, ale lui Tucidide şi ale poeţilor; să fie transcrise aceste vechi volumina de papirus, încă de pe atunci foarte deteriorate, pe codices de pergament ; să se creeze un scriptorium de stat, în care un întreg corp de caligrafi să alcătuiască noi ediţii ale operelor literare şi filo zofice antice greceşti ; să fie depuse , în sfîrşit , aceste colecţii de cărţi într-o bibliotecă publică. Themistios salută cu entu ziasm această acţiune la care a luat parte desigur şi el, retor păgîn. Are dreptate : importanţa acestei mari opere, cea din tîi, de salvare a elenismului este uriaşă. Ea dovedeşte că Bizanţul avea intuiţia misiunii sale istorice şi prelua, chiar de la întemeierea sa, rolul Alexandriei. În secolul următor evenimentul cel mai important este crearea de către Teodosiu al II-lea, în 425, tot la Constantinopol , https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre
43
a unei universităţi de stat, care va deţine monopolul învăţă mîntului superior. Ea reuneşte disciplinele literare şi pe cele j uridice : gramatica, retorica, filozofia, dreptul. Acesta este începutul îndelungatei istorii a Universităţii imperiale din Constantinopol, care înfruntînd multe vicisitudini şi cunos cînd cîteva întreruperi de activitate va continua totuşi să trăiască tot atîta vreme cît şi imperiul. Crearea ei în secolul al V-lea, atunci cînd vechile şcoli ale lumii romane se sting una după alta, este profund semnificativă ; să ne gîndim la timpul îndelungat de care va avea nevoie Occidentul pentru a-şi crea o organizare universitară proprie. Să păşim în secolul următor. Iustinian a persecutat de sigur păgînismul şi a închis şcoala filozofică din Atena. Ur mările acestui act de intoleranţă nu trebuie exagerate : păgînismul, şcoa!a din Atena nu mai erau capabile să creeze aproape nimic. In schimb , Iustinian este inspiratorul vastei codificări a dreptului care-i poartă numele. Dar tocmai în noţiunea de lege stătea, înainte de toate, moştenirea social politică a antichităţii ; în legea înţeleasă ca autoritate supremă în planul uman şi faţă de care toţi erau egali ; în acea concepţie care ne-a rămas proprie despre viaţa oamenilor în societate, despre îndatoririle şi drepturile lor ; ca şi despre rolul statului şi al puterii , însărcinate în primul rînd cu asigurarea ordinii şi împărţirea dreptăţii, cu apărarea oamenilor împotriva violenţei şi a arbitrarului. Iustinian adopta şi consacra no ţiunea greacă de lege, noţiunea romană de drept , concepţia greco-romană despre statul civilizat , adică, într-un cuvînt , idealul clasic al omului „politic" punîndu-le la temelia impe riului universal. Codul lui Iustinian , purtătorul acestui legat a străbătut secolele rămînînd baza şi simbolul dreptului ; prin mijlocirea lui Occidentul va învăţa din nou, de la Bizanţ , după vîrsta de fier a evului mediu timpuriu, principiile vieţii în societate şi va recăpăta sensul Statului. Iată, prin urmare , ce datorăm noi primelor trei secole din lunga istorie a Bizanţului. Creaţia scrisă a Greciei antice, Universitatea, Dreptul : principalele componente ale unei culturi şi ale unei civilizaţii.
https://biblioteca-digitala.ro
44
Moştenirea bizantină
III Evenimentul cel mai important cli n secolul a l VII-lea, cel care marchează o cotitură decisivă în istoria Bizanţului, nu este domnia lui Heraclius, căruia i s-a atribuit, pentru re formele sale, o originalitate pe care poate nu a avut-o nici victoria asupra Persiei, care n-a adus prea mult folos bizan tinilor : este expansiunea arabă. Ea a pus în primej die dintr-o dată întreg bazinul mediteranean, întreaga lume veche greco latină. Stăvilirea ei în Occident, în urma bătăliei zise „de la Poitiers " , este, desigur, un eveniment important. Dar şi mai important este faptul că Bizanţul a rezistat ; că asaltu rile arabilor s-au frînt înaintea Constantinopolului chiar după ce )foavia construise o flotă ; în sfîrşit , că în pofida incursi unilor devastatoare ale arabilor, în pofida impunităţii asi gurate piraţilor sarazini, vreme de 1 35 de ani, de ocuparea Cretei , arabii n-au putut să se instaleze nici în Balcani, nici în )larea Egee, nici în Asia Mică. Bizanţul a trebuit să re nunţe la Egipt, la Siria-Palestina, la o mare parte din Meso potamia suferind astfel o pierdere grea ; pe poziţiile esenţiale însă el a rezistat . Or, dacă arabii ar fi putut lovi din spate Occidentul, prin Constantinopol şi prin Balcani, este foarte probabil că acesta s-ar fi prăbuşit. Nu e mai puţin adevărat că, la ieşirea din această luptă, Bizanţul pierduse monopolul imperiului, cu mult înainte ca Occidentul germanic să i-l fi disputat : el este silit să ad mită existenţa califatului şi să aj ungă la un compromis cu acesta. Şi mai presus de orice Bizanţul pierduse monopolul civilizaţiei, deţinut de el fără putinţă de tăgadă clin partea cuiva în secolul al VI-lea : sub ochii lui s-a creat o civili zaţie nouă, islamo-siriană sub omeiazi, islamo-iraniană sub abbasizi, arabă în cele din urmă prin cadrele ei politice. In faţa Constantinopolului, pînă atunci fără rival, se riclică Bagdadul. Pentru Bizanţ lovitura a fost teribilă. Echilibrul geo grafic al acestui vast imperiu a fost profund moclificat. Inima lui rămîne Constantinopolul. Dar teritoriul a cărui https://biblioteca-digitala.ro
Bizan/11/ şi originile civilizaţiei noastre
45
conservare devine pentru acesta, după pierderea sud-estului mediteranean , condiţia însăşi a existenţei sale, este Asia Mică. Bizanţul devine pentru mai multe secole un stat micra siatic . Grecia, adică peninsula greacă şi prelungirile ei bal canice, scufundată sub valul slav pentru a cărui absorbire si asimilare va avea nevoie de încă multă vreme, Grecia Î nsăşi nu mai face parte din imperiu , vreme de două secole, decît cu numele. Cuvîntul Elada nu desemnează decît o provincie îndepărtată, în care nici măcar nu mai există eleni, ci eladici. Această nouă şi atît de stranie situaţie nu putea să nu aibă consecinţe grave. După părerea mea ea este una din expli catiile iconoclasmului. Iconoclasmul s-a născut în sinul cl�rului şi al populaţiei din Asia Mică şi a fost impus în imperiu de suverani originari din Asia Mică. El exprimă pon derea pe care o avea atunci în imperiu acest ţinut clasic în privinţa ereziilor. Amploarea mişcării iconoclaste dovedeşte poate cît de important era atunci să se facă concesii Asiei Mici, să fie îndepărtate în orice caz de ea anumite tentaţii, să fie pusă în situaţia de a putea lupta împotriva asaltului islamic. Şi tocmai după ce, vreme de mai mult de un secol, ico noclasmul a împlinit acest rol istoric, el a dispărut ; în anul 843 a fost instituită sărbătoarea restabilirii cultului icoanelor, celebrată şi astăzi, anual, sub numele semnificativ de sărbă toare a ortodoxiei. După părerea mea era vorba aici de victoria unei anumite forme a spiritului occidental asupra unei anumite forme a spiritului oriental. Iconoclaştii con damnă icoanele (ca şi moaştele, ca şi anumite practici ale cultului Fecioarei şi ale cultului sfinţilor) , deoarece le re pugnă tot ceea ce ar diminua caracterul transcendent al di vinităţii, tot ceea ce atinge caracterul ei incognoscibil, ine fabil, tot ceea ce pare a-i atribui un element material, uman. Iconodulii apără icoanele în virtutea argumentului teologic al întrupării : de vreme ce Dumnezeu s-a făcut pentru noi om, îndurînd pînă şi suferinţa şi moartea, de vreme ce această
https://biblioteca-digitala.ro
46
Moştenirea bizantină
întrupare este mijlocul mîntuirii, ar fi un sacrilegiu să dis trugi imaginea omenească a lui Hristos. În realitate, atitu dinea iconodulilor este determinată de concepţia diferită pe care ei o aveau despre divin şi despre uman ; căci ei nu se resemnau să accepte condamnarea absolută şi maniheistă a materiei ; căci ei respectau omul creat după chipul lui Dum nezeu şi a cărui formă a luat-o fiul lui Dumnezeu. În sfîrşit, ei erau greci şi nu asiatici şi aveau sentimentul că omul poate comunica prin propriile sale mijloace, prin simţurile sale cu divinul, că nu e nevrednic de acest lucru. Dacă e adevărat că sensul ascuns al conflictului trebuie căutat în această profundă diferenţă de mentalitate, dincolo de aparenţele uneori înşelătoare, mi se pare că triumful icoanelor - obţinut , să nu uităm, cînd punctul maxim al crizei arabe fusese depăşit - a fost triumful elenismului occidental. Şi că în acest sens, oricare ar fi, altminteri, opi nia noastră filozofică asupra acestei chestiuni (nu de asta e vorba) , el a fost de asemenea triumful nostru. E oare necesar să stabilim un raport şi mai strîns între cultura noastră şi această dispută ? Unii cercetători au sus ţinut că iconodulilor li se datoreşte renaşterea literaturii ele nice la Bizanţ, alţii că iconoclaştilor ; de o parte şi de cealaltă argumentele sînt puţin convingătoare. Nu aici e problema. Controversa a stimulat poate spiritele şi efectele ei vor fi depăşit cadrul dezbaterii. În goana lor după argumente în favoarea sau împotriva cultului icoanelor bizantinii vor fi dat poate peste manuscrisele unor texte profane pierdute, care au revenit astfel la lumină. E lucru sigur că necesitatea aprofundării noţiunii de imagine a readus în atenţia lor anu mite afirmaţii ale filozofiei greceşti. Eu nu găsesc însă pen tru moment nici o legătură directă între disputa privitoare la icoane şi aşa-numitul umanism. Evoluţia lucrurilor ne lasă impresia că ofensiva icono clastă, victorioasă vreme de un secol şi foarte aproape de o biruinţă mai durabilă, a provocat o îndoită reacţie. Împo triva a ceea ce părea „erezie" - o reacţie a „ortodoxiei", afirmată şi argumentată : Ioan Damaschinul. Ceva mai tîrziu, https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre
47
dar pe aceeaşi linie, o reacţie împotriva ameninţării de orien talizare a culturii, o reîntoarcere la spiritul elin şi, în primul rînd, la literatura elenă, o renastere : renasterea bizantină ' ' din secolele al IX-lea şi al X-lea. IV Proprietatea termenului „renaştere" poate fi contestată : dacă, folosindu-l, voim să afirmăm că epoca anterioară a fost o epocă de barbarie, comitem o eroare. Nici acum, nici în vreun alt moment al istoriei bizantine nu s-a produs întreru perea totală a unei anumite continuităţi : paideia n-a încetat niciodată să reprezinte simultan un ideal uman, pregătirea în vederea îndeplinirii înaltelor sarcini de stat, un mij loc de promovare socială. Este totuşi adevărat că în secolul al IX-lea Bizanţul între prinde o nouă acţiune de salvare a literaturii elenice, acţiune comparabilă în importanţă cu cea pe care ne-a lăsat să o bănuim Themistios în secolul al IV-lea, dar de data aceasta mult mai bine cunoscută. Într-un mod pe care timpul nu-mi permite să-l aprofundez aici, căci problema e complexă, ea este legată de o revoluţie în tehnica întocmirii cărţilor, pe care nu e exagerat să o comparăm cu cea reprezentată mai tîrziu de inventarea tiparului : e vorba de folosirea pentru textele literare (în sensul cel mai larg) a scrierii minuscule, care permite o considerabilă economie de material, aceeaşi suprafaţă de pergament putînd cuprinde de şase pînă la zece ori mai mult text scris în minuscule decît în unciale si o considerabilă economie de mină de lucru, căci copi�tul scrie mult mai repede minuscula decît desenează unciala. O pleiadă de oameni - îi putem numi umanişti - şi-au însuşit acest instrument pentru a realiza o operă gr:mdioasă, care a constat în căutarea şi strîngerea vechilor manuscrise ale autorilor greci şi profani, în vederea transliterării şi co pierii lor în minusculă şi a stabilirii de ediţii sprij inite acum pe o adevărată muncă filologică. Aceşti oameni erau pasionaţi
https://biblioteca-digitala.ro
48
Moştenirea bi::antină
în aceeasi măsură ca si noi de textele vechi si lor le datorăm pentru .;,_ doua oară păstrarea a tot ceea ce posedăm încă din literatura, filozofia, ştiinţa greacă. E cu neputinţă să-i prezentăm pe toţi, trebuie totuşi să evocăm cel puţin trei nume. Fotie care a ştiut să găsească la Constantinopol sau în orice caz în imperiu (şi nu, cum s-a susţinut , la Bagdad ! ) cele trei sute de manuscrise greceşti pe care le analizează în a sa Bibliotecă şi care nu reprezintă desigur
Bi::anţu[ şi originile civilizaţiei noastre
49
Desigur, agitaţia pe care a stîrnit-o acest val de uma nism nu a întîrziat să neliniştească Biserica şi să provoace unele reacţii. Cum era de aşteptat victimele au fost mai ales filozofii, cititorii si comentatorii lui Aristotel, ai lui Platon şi ai neoplatonici�nilor. Psellos, marele platonizant, va şti să scape cu abilitate : dispunem însă de o curioasă scrisoare adresată de el patriarhului Ioan Xiphilinos, în care reia ca un refren cuvintele „Platon al meu" , pe care i le azvîrlise probabil corespondentul său şi în care afirmă înrudirea dintre învăţătura lui Platon asupra dreptăţii şi a nemuririi sufletelor şi învăţătura creştină ; şi el reproşează patriarhului faptul de a fi un anti-Platon, un antiştiinţă şi antifilozofie. Discipolul şi succesorul lui Psellos la Universitate, Ioan ltalos, a avut mai puţin noroc. Împotriva lui a fost formu lată învinuirea de neoplatonism. A fost condamnat , împiedi cat să predea, exilat într-o mănăstire. Una dintre anatemele care l-au lovit este deosebit de semnificativă : Italos e con damnat deoarece „consideră literatura profană nu drept un mijloc de a-ţi dobîndi o formaţie intelectuală, ci drept depozitară a unui adevăr la care toate celelalte sînt direct sau indirect reductibile" . Iată-ne avertizati : Biserica nu poate să nu suspecteze elenismul platonic, a�eastă tendinţă , ivită. o dată cu marii literaţi bizantini, de a considera pe Platon un fel de creştin fără Hristos şi în această împrej urare particulară ea a avut sprijinul puterii, Alexie I Comnenul luînd parte activă la condamnarea lui ltalos, în 1 082. Pentru a aprecia exact ce-i datorăm, trebuie totuşi să comparăm imaginea pe care ne-o oferă Bizanţul în secolul al X-lea cu cea oferită în acelaşi moment de Occident. Avem înaintea noastră o civilizaţie de spirit şi tendinţă ecumenică, întemeiată pe o cultură, pe o morală, pe o concepţie despre societate şi despre putere. Cultura este elenismul antic, regăsit şi admirat. Atît de mult admirat încît nu prea se caută progresul nici în litere, nici în ştiinţe, şi spiritul de imitaţie înăbuşă spiritul inventiv. Dar era oare posibil să se producă inovaţii într-un regim întemeiat pe principiul autorităţii şi pe acela al tra diţiei ? În lipsa înţelegerii profunde, familiaritatea cu moş4
-
„ Literatura Bizanţului"
-
c. 1011
https://biblioteca-digitala.ro
50
Moştenirea bizantină
tenirea antichităţii asigura cel puţin transmiterea acesteia şi oferea în acelaşi timp un termen constant de comparaţie şi un stimulent. Morala este, bineînţeles, morala creştină ; dar, dacă facem excepţie de mediul monastic, ea este puternic impregnată de acea înţelepciune antică, concepută pe măsura omului ; o morală „economică" am putea spune folosind unul din cuvintele-cheie din limbaj ul bizantin. Concepţia despre societate este exprimată, la rîndul ei, de marile culegeri j uridice ale vremii şi în primul rînd de Bazilicale ; ea se întemeiază în egală măsură pe noţiunea de interes obştesc şi pe cea de ordine ; ea presupune recunoaş terea egalei demnităţi a oamenilor, apăraţi de lege şi supuşi ei. Concepţia despre putere este concepţia despre o autori tate puternică şi indiscutabilă - se putea oare menţine altfel un imperiu atît de vast şi de eterogen ? E vorba însă de o autoritate tutelară şi, cum o proclamă, reluînd de altminteri cuvinte şi noţiuni antice, atîtea edicte imperiale, filan tropică, dreaptă şi paşnică ; de o autoritate, de asemenea, responsabilă, căci greşelile suveranului provoacă nefericirea supuşilor. �Ii se pare că, ajuns la apogeu, Bizanţul oferă întrunite într-un sistem „valorile" pe care noi le mai considerăm şi azi fundamentale pentru o civilizaţie şi a căror apologie o întîlnim în repetate rînduri la scriitorii timpului. V Secolul al Xi-lea marchează cotitura decisivă din istoria Bizanţului. Vasilie al I i-lea, ultimul mare suveran din acea dinastie „macedoneană" care ridicase imperiul pe culmile puterii, moare în 1 025. Jumătatea de secol care urmează, foarte interesantă din punctul de vedere al istoriei interne, dar dominată prea mult de problema succesiunii, cunoaşte de asemenea apariţia unor grave ameninţări din afară. Şi, în 1 08 1 , o nouă dinastie ocupă, prin Alexie I Comnenul, https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre
51
tronul. Începînd din secolul al Xi-lea, Bizanţul intră într-o defensivă tot mai prudentă, curînd chiar neliniştită, care durează pînă la catastrofa din 1453. Bizanţul va fi prins ca într-o menghină între turci şi latini. Î n privinţa turcilor situaţia este clară : selgiucizii mai întîi, apoi diversele emirate, în sfîrşit otomanii tind către Marea Egee, către coastele Asiei Mici (aceasta revine în primul plan al preocupărilor Bizanţului) , către Constan tinopol, către Balcani. În privinţa latinilor, lucrurile sînt mai complicate : pare că Occidentul, abandonat în zorii evului mediu, de Bizanţ, în faţa pericolului barbar, şi-ar lua acum, într-un fel, revanşa ; expresia răsunătoare a acestei revanşe sînt cruciadele. Nu se poate spune că ele n-au realizat nicăieri o operă politică durabilă : războiul sfînt este la urma urmelor asaltul negustorilor în căutare de căi şi de pieţe de comerţ sub acoperămîntul unei ideologii capabile să mobilizeze for ţele pasionale. Lucrul acesta s-a întîmplat în 1204 în dispre ţul comunităţii de credinţă creştină şi al unei comunităţi de interese care ar fi trebuit să coalizeze Occidentul şi Bi zanţul împotriva turcilor. Anul crucial este 1071 ; Bizanţul este atunci înfrînt simultan în Orient de către turci - e vorba de Manzikert şi în Occident de către normanzi, avangarda cruciaţilor de la 1 204 - e vorba de căderea oraşului Bari. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1 082, Alexie Comnenul acordă veneţienilor privi legii comerciale atît de largi încît aceştia vor cuceri rapid în imperiu o poziţie mai bună decît grecii. După înfrîngerea militară aceasta înseamnă înfrîngerea economică şi ea des chide lunga serie de concesii şi renunţări consimţite de Bizanţ în favoarea Pisei, a Veneţiei, a Genovei. Motivul : Bizanţul nu mai avea flotă. Învins de armatele turceşti pe continent, el a fost învins pe mare de flotele negustorilor latini. Cu avatarurile şi nenorocirile cunoscute, Bizanţul durează totuşi pînă în 1453. Şi, de la j umătatea secolului al Xi-lea pînă la jumătatea secolului al XV-lea, el nu încetează să împlinească faţă de Occident o îndoită misiune. Îi apără flancul ameninţat care este, pînă la descoperirea Americii, un „spaţiu vital" împins neîncetat mai departe. Şi continuă
https://biblioteca-digitala.ro
52
M ostenirea bizantină
să-l civilizeze. Lucru care ne interesează aici. Fenomenul la care asistăm nu este unic în istorie, el corespunde poate chiar unei legi istorice : o civilizaţie supravieţuieşte condiţiilor care au creat-o şi continuă să se dezvolte şi după dispariţia acestora. Atunci cînd puterea militară, politică, economică nu mai sînt decît o faţadă, iradierea cugetării, literaturii, artelor, culturii persistă şi se extinde pînă ce o lume mai tînără preia şi în acest domeniu schimbul. Niciodată contactele dintre Bizanţ şi Occident n-au fost mai strînse ca în timpul ultimelor patru secole, niciodată schimburile n-au fost mai active şi influenţele reciproce mai puternice. În acest sens au fost semnalate unele fapte. Uneori pe linia vest-est : mercenarii occidentali din slujba Bizan ţului, armatele cruciaţilor şi coloniile latine din Orient n-au influenţat oare prin exemplul lor transformarea în sens „feudal" a regimului social bizantin ? Romanele cavalereşti occidentale nu reprezintă oare izvorul romanelor cavale reşti bizantine ? Tehnicile comerciale italiene n-au fost ele adoptate de negustorii greci ? Manuel I Comnenul n-a introdus el, la curtea sa, turnirurile şi, o dată cu ele, şi alte obiceiuri latine ? Mai adesea pe linia est-vest : tot ceea ce latinii văzuseră şi admiraseră la Constantinopol şi în alte părţi ale imperiului, ca şi imensele prăzi pe care le-au adus, a influenţat artele Occidentului. Rafinamentul urban al vieţii cotidiene, ceea ce noi numim cultură materială, i-a cucerit şi i-a şlefuit, în pofida prăpastiei de neînţelegere săpate de disputele religioase, de schismă şi mai ales de evenimen tele din 1 204. Şi Grecia a învins pentru a doua oară pe învingător în domeniul spiritual. Bătîndu-şi j oc de burghezii din Con stantinopol, soldaţii latini luau o călimară şi o pană şi se prefăceau, cu tot analfabetismul lor, că mîzgălesc ceva. Bizanţul era deci în ochii lor patria literelor. În fapt, litera tura grecească n-a fost niciodată mai activă şi mai strălu cită decît sub Comneni şi Paleologi ; nici limba greacă, acest minunat instrument, simbol şi totodată optim organ al unei continuităţi culturale de unsprezece secole, cit a durat imperiul, n-a fost vreodată mai bogată şi mai rafinată. https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre
53
Şi, în sfîrşit, fapt pentru noi esenţial poate, secolele al XIII-iea şi al XIV-iea au cunoscut înflorirea unei pleiade de savanti si de umanisti, demni de strămosii lor din vre murile er�ic� şi care au ' desfăşurat la rîndul ior asupra tex telor vechi o muncă uriaşă de critică, editare, interpretare : e a treia renaştere bizantină, a treia salvare de către Bizanţ a literaturii şi a cugetării elenice. Nu datorăm numai unui Planudes, unui Triclinios, unui Chortasmenos textele în care este cuprinsă moştenirea Greciei antice ; dar cel mai adesea lor le datorăm versiunile pe care le citim şi cea mai mare parte a manuscriselor pe care se bazează ediţiile noastre. Trebuie să mai reamintim, în altă ordine de idei, rolul pe care l-au j ucat în gîndirea religioasă a Occidentului con troversele în j urul schismei, tentativele de apropiere între biserici, marile crize ale spiritualităţii ortodoxe ca isihasmul şi palamismul ? N-a suferit oare însuşi tomismul o influenţă greacă ? În secole de criză dar nu de decadenţă, de epuizare a forţelor dar nu de sărăcire a civilizaţiei sau de abandonare a idealului său, Bizanţul n-a încetat să-şi transmită în chip felurit învăţătura. VI Această istorie îndelungată sfîrşeşte într-un mod sur prinzător. În ultimul secol de existenţă Bizanţul nu mai este tot una cu Imperiul bizantin. Colonizat economic de Occident, cu teritoriul mutilat de inexorabila înaintare a turcilor, el este redus la Constantinopol cu o parte din ţinu turile înconjurătoare şi la Pelopones - despotatul Mareei sau al Mistrei. Mai puţin direct ameninţat, acesta din urmă capătă în consecinţă o importanţă oarecum disproporţio nată. Dar Peloponesul este într-un anumit fel o redută greacă : şi astfel vechiul imperiu, care de la pierderea Asiei Mici încetase de a mai fi el însuşi, sfîrşeşte sub forma unui principat elenic. Acest lucru ne ajută să explicăm reînvierea în jurul anului 1440, în despotatul Mistrei, a unui elenism în sensul antic al cuvîntului.
https://biblioteca-digitala.ro
54
Moştenirea bizantină
Dar dincolo de aceste împrejurări imediate şi locale putem întrevedea un motiv mai profund. Bizanţul s-a putut considera succesorul Imperiului roman numai atîta vreme cît el a reprezentat ceva în faţa Occidentului latin. Din momentul în care supremaţia occidentală se impune cu strălucire şi devine covîrşitoare, această poziţie, aceste pretenţii nu mai pot fi susţinute. E ceea ce se întîmplă dacă nu de la 1 204 - căci Imperiul din Niceea a fost totuşi o remarcabilă rea lizare - în orice caz de la moartea lui Mihail al VIII-lea. Bizanţul va găsi atunci o ultimă j ustificare pentru mîndria sa, un ultim refugiu pentru idealul său în rolul de moşte nitor legitim al Greciei clasice, al adevăraţilor elini, a căror cugetare şi tradiţie sînt acum exaltate. În Pelopones, la Mistra, acolo se dezvoltă acest romantism al trecutului naţional, al revenirii la o naţiune greacă - în opoziţie cu statul multinaţional care fusese Bizanţul în momentele sale de măreţie - , romantism ce nu va pieri o dată cu înfrîn gerea şi aservirea ci, dimpotrivă, va menţine trează, prin marea noapte a dominaţiei turceşti, speranţa elenismului. Figura centrală a acestei mişcări , dacă nu chiar creatorul ei, Gemistos Plethon , era născut şi fusese crescut la Con st antinopol , dar a trăit în Pelopones, la Mistra. Cercetase în amănunt pe Aristotel şi pe Platon. E un filozof şi un om politic totodată, capabil să propună împăratului un plan de salvare şi regenerare a Greciei. E într-un anumit sens un raţionalist, pentru care credinţa nu primează în mod necesar faţă de raţiune. E un determinist care-şi construieşte doc trina pe baza autonomiei ideilor şi a principiului cauzali tăţii. E uneori aproape un păgîn. Dar înainte de toate e un discipol fervent al marilor filozofi ai Greciei antice şi a con tribuit mult în acel moment la cunoaşterea acesteia în Occi dent. La Florenţa, unde venise cu prilejul conciliului Unirii bisericilor, comentează în public pe Platon. Şi se spune că Plethon a inspirat lui Cosimo de Medici proiectul Academiei platonice pe care avea să o realizeze ceva mai tîrziu Marsilio Ficino. Biserica, desigur, s-a miniat. La Constantinopol,F. pa triarhul Ghenadie Sholarios va porunci să fie ars manuscrisul
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre
55
tratatului lui Plethon asupra legilor. În Italia, Bessarion , prudent, va impune tăcerea asupra aceluia care fusese maes trul său. Dar ce importanţă are asta ? E emoţionant faptul că în momentul în care Bizanţul se stinge definitiv, un om ca Plethon înflăcărează Occidentul pentru filozofia plato nică. Şi e un simbol greu de sens gestul lui Sigismund Mala testa de a aduce de la Mistra la Rimini corpul lui Plethon , atunci cînd turcii vor fi şters Bizanţul de pe harta Orientului. *
Ne vine greu să formulăm o judecată de valoare echi tabilă asupra Bizanţului. Nu pentru că Voltaire şi-ar fi bătut joc de un stat în care nu vedea decît autocraţi brutali şi călugări ignari ; nici chiar din cauza straniei erori a lui Mon tesquieu care, luînd într-un sens prea strict titlul de „împărat al romanilor" purtat de basileus, n-a văzut în Bizanţ decît decadenţa Romei. Motivul e mai adînc şi ţine de două pre judecăţi ale istoriografiei occidentale. Atîta vreme cit ea a fost în mîinile oamenilor bisericii, schisma a constituit pentru aceştia preocuparea de căpetenie şi le-a falsificat judecata. Pe de altă parte, Bizanţul era pentru latini mult prea strîns legat de cruciade ; şi uriaşa activitate propagandistică des făşurată cu începere din evul mediu în vederea justificării acestora, ba chiar şi a exceselor legate de ele, în vederea pre zentării lor într-o lumină eroică, oarecum supranaturală, n-a încetat nici în zilele noastre să influenţeze reprezentarea Bizanţului şi a grecilor în conştiinţa occidentală. Nu mai trebuie demonstrat cît e de falsă părerea potrivit căreia un imperiu mai mult decît milenar, atacat vreme de mai mult de un mileniu, pe toate frontierele sale, ar fi putut să reziste fără să dispună de puternice resorturi interne, ce merită osteneala unui studiu atent. Problema care ne preocupă nu este aceea a rolului jucat de Bizanţ în general în istorie, ci aceea a importanţei lui pentru istoria civili zaţiei noastre. Prima întrebare va fi deci : în ce măsură a fost Bizanţul creator în această privinţă ? Şi răspunsul nu e simplu.
https://biblioteca-digitala.ro
56
Moştenirea bizantină
Să admitem că Bizanţul a creat puţin în domeniul ştiin ţei. Şi asta, după părerea mea, din două motive : rezistenţa faţă de curiozitatea spiritului, rezistenţă proprie oricărei religii rewlate, atunci cînd este şi atotputernică ; şi absenţa acelui stimulent care apare în mod firesc în urma unei vaste expansiuni economice. Căci Bizanţul, stat bogat, nu s-a spri jinit totuşi pe o clasă de negustori cu vederi largi şi interesaţi de progresul tehnic. Să admitem iarăşi, mai nuanţat de astă dată, că Bizanţul n-a fost creatorul unei mari literaturi. Există notabile excepţii : poezia religioasă a lui Roman Melodul, epopeea acritică a lui Dighenis. Dar nu există totuşi o mare literatură bizantină în sensul în care înţelege această noţiune Occidentul nostru, format de Grecia şi de Roma, şi cred că putem găsi aici 11na din explicaţiile lipsei de interes pe care acesta a arătat-o faţă de Bizanţ. Absenţa unei anumite forme „democratice" de libertate şi absenţa unei anumite forme filozofice de inde pendenţă a omului faţă de sine însuşi şi faţă de semenul său, aceştia sînt factorii care au înăbuşit, la Bizanţ, pe scriitor şi totodată publicul său. Bizanţul a fost, în schimb, creator în domeniul artei. Nu este acesta singurul exemplu de ţară care se ridică pe cul mile creaţiei artistice, rămînînd totuşi, în acelaşi timp, la un nivel inferior în domeniul creaţiei literare ; iată un subiect de meditaţie. Ne mulţumim să amintim că arta bizantină poate fi caracterizată drept orientală nu din pricina predo minaţiei culorii asupra reliefului, a grafismului ornamental asupra modelaj ului realist, ci din pricina faptului că ea este pusă în slujba lui Dumnezeu şi a principelui, că ea transcende realul şi se situează conştient într-un plan supraomenesc. În sfîrşit , Bizanţul - şi de această dată el se apropie de Occident - a fost , după părerea mea, creator într-un dome niu pe care n-aş putea să-l caracterizez decît prin cuvîntul grecesc politeia : o anumită artă a vieţii sociale, presupunînd totodată sensul statului, al ordinii sociale, desăvîrşirea institu ţiilor şi ştiinţa administraţiei şi o anumită imagine a omului privit în mijlocul semenilor săi. O etică politică pentru formu-
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre
57
larea căreia creştinismul s-a alăturat antichităţii, îmbogă ţind-o. Chiar dacă ne oprim aici, bilanţul este deci pozitiv şi putem spune că Bizanţul avea de dat un exemplu şi o învă ţătură. El a făcut mai mult decît să conserve şi să transmită, iar grecii evului mediu au fost cu totul altceva decît simpli bibliotecari ai lumii . Aş vrea să fi reuşit a pune în lumină acest lucru. Personal, nu mă pot reţine totuşi să cred că facto rul care apropie în măsura cea mai mare Bizanţul de noi este un anumit umanism, umanism creştin, dacă vreţi, dar înte meiat pe concepţia antică şi grecească despre om. Nu din simplă curiozitate, nu din vanitate de epigoni s-au îndîrjit aşa de tare bizantinii să smulgă uitării, şi unei pierderi fără îndoială definitive, patrimoniul literelor şi al cugetării greceşti. Au făcut-o deoarece pentru ei acesta reprezenta ceva viu şi pre ţios. Numai atît şi ar fi de ajuns pentru ca Bizanţul, atît de oriental în multe din aspectele sale, să-şi asigure un loc de cinste între cei cărora le datorăm forma civilizaţiei pe care o numim occidentală.
Apărut sub titlul : Byzance et Ies origines de notre civilisation în volumul : Venezia e l'Oriente fra tardo medioevo e rinascimento, culegere în grijită de A. Pertusi, Florenţa, 1 966, pp. 1 - 1 7 .
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
II
Literatura bizantină Trei puncte de vedere
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
I�ARL KRUMBACHER
LITERATURA GREACĂ MEDIEVALĂ
COMPARAŢIA între cele două literaturi greceşti, despăr ţite între ele de epoca domniei lui Constantin cel Mare (324337), cea antică, cu o durată de mai bine de 1 1 00 de ani şi cea bizantină, acoperind şi ea mai mult de 1 1 00 de ani, nu poate fi suportată decît cu greu de cea din urmă, iar cercetă torul care se încumetă să o descrie îndată după cea dintîi şi în acelaşi cadru se pune într-o situaţie dificilă. Literatura antică este asemenea unui variat ţinut de munte, cu uriaşe culmi, cu perspective infinite, cu torente rapide, lacuri adînci şi pajişti înflorite ; literatura bizantină seamănă cu un vast şes monoton, întrerupt cînd şi cînd de graţioase şiruri de înălţimi şi de culmi umbroase, împădurite, însufleţit pe alocuri de lenese fluvii, alimentate de izvoarele din munte si care se transfo�ă adesea în mlaştini sau se pierd în step� neospi taliere. E totuşi o mîngîiere pentru călător, ca şi pentru că lăuză, că trecerea dintr-un ţinut în celălalt nu se face brusc ; în chiar cuprinsul ţinutului de munte dai peste întinderi pustii, vestind apropierea cîmpiei monotone şi tot astfel ici şi colo în vastul şes sînt risipite şiruri ademenitoare de culmi şi în viorătoare oaze. Literatura bizantină este mărturia cea mai aleasă şi expresia cea mai importantă a supravieţuirii spirituale a naţiunii greceşti de la sfîrşitul antichităţii pînă în pragul epocii moderne. Existenţa unei asemenea literaturi se dato rează în primul rînd statului roman care, după desprinderea şi fărîmiţarea j umătăţii occidentale a imperiului, a fost repede grecizat şi a oferit, vreme de încă un mileniu, elenismului adă post şi hrană. Alături de stat stă biserica creştină care a spri jinit puternic populaţia grecească, ameninţată adeseori în existenţa ei şi în parte a menţinut, în parte a creat din nou într-însa condiţii de viaţă spirituală şi literară.
https://biblioteca-digitala.ro
62
Literatura bizantină
Literatura greacă medievală este importantă, în primul rînd, din punctul de vedere estetic, din punctul de vedere al conţinutului, din acela al istoriei literare şi al istoriei limbii, lucru prea puţin recunoscut şi apreciat pînă astăzi ; ea este importantă apoi prin profundele influenţe pe care le-a exer citat asupra popoarelor orientale, a celor slave şi a altora, provocînd apariţia unor culturi cu totul noi, în diferite părţi ale lumii ; şi , în sfîrşit, pentru legăturile strînse pe care le-a întreţinut cu literatura şi limba greacă veche în vederea îmbo găţirii spirituale şi instruirii urmaşilor bizantini ai vechilor eleni. Pentru a putea înţelege esenţa literaturii bizantine şi sem nificaţia ei în istoria universală, trebuie să renunţăm mai întîi Ja îndrăgita comparaţie cu alte literaturi, mai ales cu cea greacă veche şi să ne străduim, în schimb, a studia epoca bizan tină în sine. Vom deveni astfel conştienţi de nenumăratele transformări care s-au petrecut, începînd din epoca alexandri nă, în situaţia politică şi religioasă, în cea lingvistică, socială şi materială a ]urnii greceşti şi grecizate. Aceste transformări au dus Ja apariţia unei noi unităţi culturale, care n-a fost nici o anexă, nici o prelungire a antichităţii, ci o creaţiune originală, de sine stătătoare. Pentru a cunoaşte în alcătuirea sa cea mai intimă acest uriaş şi extrem de complicat organism, variata sa dezvoltare şi diversele influenţe pe care le-a exerci tat, cu efecte multiple asupra prezentului, mai e nevoie de cercetări amănunţite. O importantă realitate contemporană se înfăţişează ochilor noştri : o zonă culturală situată între Occidentul catolic-pro testant, romano-germanic, care reprezintă, împreună cu rami ficaţiile sale extraeuropene, singurul germene şi adevărata vatră a culturii moderne - pe de o parte, şi Orientul necreştin - pe de alta ; din punct de vedere religios această lume se caracterizează, în cea mai mare parte, prin mărtu risirea de credinţă greco-ortodoxă, iar din punct de vedere naţional prin două extreme : cea greacă şi cea slavă ; în această zonă de cultură intră, de asemenea, în pofida diferenţelor naţionale şi religioase dintre ei, românii şi albanezii, copţii şi sirienii, armenii, georgienii şi popoarele creştine din Caucaz. https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
63
De patru secole, Occidentul romano-germanic a extins cul tura creştină asupra continentului american ; lumea greco slavă e conştientă astăzi că are misiunea de a fertiliza în mod asemănător Orientul Apropiat şi Îndepărtat. Şi după încă patru secole cercetătorul va constata probabil o altă realitate importantă : cultura romano-germanică, cultură cu rădă cinile în perioada mai veche, latină, a Imperiului roman, a cucerit America şi anume la început germanicii - Nordul, iar romanicii Centrul si Sudul, mai tîrziu însă, elementul germanic, mai puternic , a cucerit şi regiuni însemnate din sud ; cultura greco-slavă, născută mai tîrziu, în perioada greacă a imperiului, a trecut de asemenea mai tîrziu la îndepli nirea misiunii ei cultural-istorice, cucerind, în fireşte cu totul alte condiţii şi în alt mod decît o făcuse sora ei romano germanică, o mare parte din continentul asiatic şi anume : slavii şi popoarele mai mici, subordonate lor din punct de vedere politic, au cucerit Nordul şi o parte din teritoriul central al Asiei, iar componentele sudice - analoge popoarelor ro manice - ale acestei lumi culturale, în special grecii şi ar menii, au cucerit teritorii mai întinse din Asia Mică. În re giunea Oceanului Pacific (Manciuria, Filipine) iradiaţiile că tre Vest şi Est ale culturilor cu rădăcinile în Imperiul roman se întretaie şi astfel inelul pornit din Oraşul Etern se închide, îmbrăţişînd întreg pămîntul. Imperiul roman, creaţiunea politică cea mai consecventă şi care a avut efectele cele mai numeroase în istoria universală, a îndeplinit, aşadar, cores punzător dualismului ei naţional, o îndoi lă misiune, purtînd tot mai departe, în Apus şi în Răsărit, cultura cea mai înaltă pe care a cunoscut-o omenirea şi continuînd, chiar după propria sa prăbuşire, să înnobileze lumea. Germenii de viaţă din ve c hea şi din noua Romă sînt deosebit de puternici ; dezvoltîn du-se necontenit si ' zămislind mereu, ei au dat nastere unui tip de umanitate invincibil, spiritualizat prin învăţătura lui Hristos, care instruind şi învăţînd, stăpînind şi supunîndu-se se impune popoarelor lumii. Fireşte rămîne încă mult în afara unităţii culturale romano-creştine : adepţii Islamului, popoa rele Indiei şi cele de rasă galbenă. Soarta lor viitoare depăşeşte cele mai îndrăzneţe presupuneri.
https://biblioteca-digitala.ro
64
Literatura bizantină
Cultura greco-slavă, a cărei importanţă în istoria univer sală a fost sugerată numai vag de imaginea schiţată mai sus, s-a născut din cultura greacă bizantină, aşa cum unitatea culturală occidentală s-a născut din cultura latină romană. Divizarea Imperiului roman n-a încetat să-şi exercite astfel, în chipul cel mai evident, în bine ca şi în rău , influenţa, pînă în zilele noastre. În urma ei uriasele forte intelectuale si ' materiale ale lumii s-au grupat în două c�mplexe, care ;e dezvoltă şi acţionează independent . Alături de Occidentul latin , consolidat de multă vreme într-un întreg cultural în j urul centrului roman , Răsăritul, care în lipsa unui centru politic şi cultural propriu ar fi pierit probabil curînd, risipit de năvălirile barbare, a putut să se dezvolte deplin şi să-şi împlinească, la rîndul lui, propria misiune culturală. Divizarea imperiului a pus totodată sămînţa acelui antagonism fatal din tre Europa occidentală şi cea orientală, antagonism care a împiedicat constituirea unei culturi creştine universale şi de pe urma căruia vom suferi încă multă vreme, chiar dacă speranţa unei finale reconcilieri străluceşte undeva, în depăr tare. Lipsa acelei unităţi închise, a acelei evoluţii organice prin care cultura greacă antică se distinge atît de singular îngre uiează mult pentru cercetătorul obişnuit cu antichitatea cla sică înţelegerea culturii şi a literaturii bizantine. Civilizaţia romană de răsărit este rezultatul unui îndelungat amestec de elemente diferite şi numai o analiză pătrunzătoare a aces tora ne poate duce la înţelegerea ei. Cele trei elemente consti tutive sînt : elenismul, roman itatea, creştinismul ;li se adaugă, ca un ingredient cu acţiune multiplă, diferită după timp şi loc, influenţa orientală. Atunci cînd a inaugurat , la 1 1 mai 330, noua capitală de pe Cornul de Aur, Constantin cel Mare nu s-a gîndit desigur nicidecum să pună în primej die prin aceasta limba latină a statului şi nici chiar după definitiva împărţire a imperiului, în anul 395, caracterul său latin n-a fost părăsit. Starea de fapt era însă mai puternică decît instituţia. Numărul neîn semnat al vorbitorilor de latină din Răsărit, puternica pre ponderenţă a grecilor în noua capitală şi în provinciile cenhttps://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievalei
65
trale, nivelul înalt al culturii greceşti, recunoscută în mod oficial din vremea filelenului Hadrian şi poziţia dominantă de limbă universală, pe care greaca şi-o cîştigase de mult au dus în mod firesc la treptata grecizare a Imperiului de Răsărit. Ultima manifestare mai importantă a tradiţiei latine în im periu a fost codificarea dreptului de către împăratul Iustinian (527-565) . Este însă semnificativ că îndrumătorul spiritual al acestei uriaşe opere, Tribonian, era un micrasiat şi că No velele lui Iustinian au fost redactate, în parte, în limba greacă. În persoana celui de-al doilea succesor al acestuia, Tiberiu (578- 582) , se urcă pe tron un veritabil grec, iar în secolul al Vii-lea grecizarea imperiului este în linii mari încheiată, atît în privinţa conducătorilor, cît şi în cea a supuşilor. E drept că, în următoarele trei secole, curtea oferă încă un aspect pestriţ ; alături de greci întîlnim aici isaurieni, armeni etc. ; dar oricum, aceştia sînt, prin limbă şi cultură, greci. Întreg aparatul de stat şi cel ecleziastic, j ustiţia şi administraţia, armata şi marina vor fi de asemenea grecizate, cel puţin în privinţa organelor superioare. Statul şi biserica nu apar, desigur, cµ totul greceşti decît abia în ultimele cinci secole ale imperiului, în vremea Comnenilor şi a Paleologilor, rezultat obţinut prin pierderea regiunilor negreceşti - pe de o parte, şi printr-o nouă consolidare internă a elenismului - pe de alta. Situaţia naţională şi lingvistică din Imperiul roman de răsărit în momentul maximei sale înfloriri , adică prin secolul al Xii-lea, nu poate fi mai bine clarificată pentru cercetătorul central european decît printr-o comparaţie cu aceea din monarhia austro-ungară, în urmă cu patruzeci de ani : curtea, funcţio nărimea, civilizaţia şi cultura erau fie germane, fie de formaţie şi expresie germană ; capitala, Viena şi unele provincii erau germane şi pretutindeni în provinciile negermane existau insule de populaţie germană ; aici însă, cu toate că funcţionarii şi ofiţerii erau germani sau germanizaţi, cu toate că limba ger mană exercita o adevărată autocraţie, exista totuşi un puter nic, plin de vitalitate substrat de popoare străine. Poziţia predominantă a limbii greceşti în Imperiul roman de Răsărit este un fapt incontestabil. Recunoscînd acest lucru nu vom nega însă un alt fapt : nu a existat niciodată în Impe5
-
„Literatura Bizantului"
-
c. 1 0 1 1
https://biblioteca-digitala.ro
66
Literatura bizantină
riul de răsărit acea omogenitate lingvistică şi naţională care a stat la baza vechiului imperiu şi care a continuat să existe şi mai tîrziu în partea vestică a acestuia. Renunţînd la folo sirea limbii latine, imperiul a renunţat la însuşi geniul său naţional şi lingvistic, fără Aca această pierdere să mai fie vreo dată compensată deplin. In Occident limba latină a fost in trodusă în noile provincii din interiorul şi din afara I taliei, în Spania, Galia şi Africa, o dată cu treptata lor anexiune prin forţă la statul roman şi în momentul divizării imperiului a existat aici o masă compactă latină sau latinizată. În Răsărit latinizarea, dacă-i exceptăm pe români, nu s-a realizat nici odată şi de fapt nici nu a fost încercată vreodată. Cînd, după desprinderea Imperiului de Apus, limba latină este treptat îndepărtată, ea este urmată de un înlocuitor deplin valabil, greaca ; lipseau însă, pentru eventualele proiecte de grecizare a Răsăritului, premisele istorice care făcuseră posibilă lati nizarea Apusului şi anume treptata alipire prin forţe proprii a regiunilor negreceşti ale imperiului la un centru grecesc. În primele secole, gîndul unei sistematice grecizări nu putea să prindă rădăcini încă, deoarece nu se renunţase la ficţiunea folosirii latinei ca limbă oficială. În afară de asta, grecii nu posedau nici forţa de masă, brutală, nici abilitatea politică 1...u1 torită cărora romanii reuşiseră să asimileze neamuri străine ; pe de altă parte, ei au întîlnit rezistenţa culturilor orientale, deosebit de conservatoare. Astfel, grecizarea a avut proporţii reduse ; singurul exemplu mai important este asimilarea slavi lor din Grecia centrală şi din Pelopones ; în afară de ei numai frînturi neînsemnate de popoare străine au fost elenizate, cazu rile neputînd fi nici măcar întotdeauna dovedite convingă tor ; aşa s-a întîmplat cu italienii şi francezii veniţi în Răsărit în calitate de cuceritori sau de negustori, aşa s-a întîmplat cu unii albanezi şi români ca şi cu resturile unor seminţii barbare dispărute. Dar cele mai mari popoare neelenice, care au intrat pentru o vreme mai îndelungată sau mai scurtă în componenţa Imperiului bizantin, copţii, sirienii, arabii , armenii, georgienii, bulgarii, sîrbii, albanezii şi românii şi-au păstrat particularităţile naţionale şi mai ales limba. În această privinţă există între Imperiul de apus şi cel de
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
67
răsărit o diferenţă profundă. Ea se manifestă deosebit de limpede şi cu numeroase consecinţe în procesul creştinării provinciilor. În Occident creştinarea s-a realizat cu ajutorul limbii latine şi asta chiar la germanii neromanizaţi, iar latina a fost folosită şi mai tîrziu în serviciul divin, în relaţiile de stat şi ecleziastice, în învăţămînt şi în bună parte şi în literatură. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Răsărit. Deşi greaca, limba cărţilor sfinte, avea îndreptăţiri mai vechi şi mai puternice pentru titlul de limbă ecleziastică universală, ea nu a aj us niciodată în Răsărit la poziţia dominantă pe care a avut-o latina în Apus. În Orient, cărţile sfinte au fost traduse de timpuriu în limbi naţionale, în siriană, coptă, armeană, georgiană, gotă, bulgară ş.a.m.d. iar serviciul divin şi predica au folosit de asemenea aceste limbi. Un rezultat important al acestei situaţii speciale a fost faptul că, în curînd, anumite particularităţi dogmatice şi de organizare au devenit caracte ristice pentru anumite popoare şi astfel au apărut noi biserici şi secte. Aşa au fost nestorienii copţi, monifiziţii sirieni, bi serica armeană etc. Nu altceva decît o consecinţă a acestei asocieri între naţionalitate şi biserică este apariţia în timpu rile recente si ' foarte recente a bisericilor slave. Nici cea mai mare şi mai bogată în consecinţe separare ecleziastică - se pararea bisericii greceşti de cea romană - nu s-a produs atît din pricina diferenţelor dogmatice cît din incompatibilitate lingvistică şi naţională. Uriaşa structură care a dat imperiului putinţa de a re zista atît de multă vreme nesfîrşitelor asalturi ale perşilor, selgiucizilor, slavilor, normanzilor, francilor, turcilor şi ale altor popoare este opera romanilor. Atunci cînd partea răsă riteană a imperiului a devenit de sine stătătoare, întregul aparat de stat, tehnica şi principiile politicii externe şi interne, legislaţia şi administraţia, armata şi marina erau desăvîrşite, rod al studiilor teoretice, al simţului practic şi al unei bogate experienţe : curînd, grecii s-au obişnuit în asemenea măsură cu această moştenire de nepreţuit pe care le-o lăsase Occiden tul latin încît, în afară de cîteva schimbări operate sporadic în administraţie (crearea temelor) şi în alte sectoare ale statu lui, ei nu i-au adus nici o modificare de principiu. Raţiunea
https://biblioteca-digitala.ro
68
Literatura bizantină
de stat era infinit mai puternică decît conştiinţa lor naţională şi lingvistică specifică. Aşa se face că grecii au preluat în chip firesc şi numele de romani - în limba germană aceşti „ro mani" sînt desemnaţi de obicei, spre diferenţiere, prin cuvîn şi tul „ Rhomăer" , echivalentul formei greceşti 'Proµaiot * au dat vechiului şi gloriosului lor nume de „eleni" înţelesul, colorat cu dispreţ şi ostilitate, de „păgîni". Treptat, numele de „romei" s-a identificat deplin cu elenismul medieval, astfel incit el a supravieţuit furtunoaselor vremuri ale dominaţiei turceşti şi, devenit dintr-un termen politic unul etnic, a rămas pînă astăzi denumirea uzuală, populară a grecilor, chiar dacă ea nu este recunoscută oficial în regatul Eladei. Soliditatea şi perfecţiunea edificiului statal roman atin seseră un grad atît de înalt încît poporul eminamente nepo litic al grecilor - aşa au fost în antichitate grecii, aşa sînt şi astăzi , aşa vor fi fost desigur şi în evul mediu - n-a izbutit, vreme de secole, să-l strice. Pare că, mai curînd, la şcoala orga nismului statal roman, acest popor nepolitic a primit o edu caţie politică şi a devenit astfel capabil să îndeplinească mi siuni politice de mare anvergură. Căci niciodată, nici înainte, nici după perioada bizantină, n-au mai j ucat grecii un rol poli tic atît de însemnat că în această perioadă - faptul, remarcat numai în treacăt pînă astăzi, ar trebui, el singur, să-i facă pe greci să renunţe la strania lor aversiune sau indiferenţă faţă de e\·ul lor mediu. Continuarea vechii tradiţii romane, înveşmîn tată acum în haină greacă, în întreaga viaţă publică şi privată a bizantinilor, uşurinţa cu care clasa conducătoare greacă şi orientală a acceptat organizarea de stat şi juridică străină, conformîndu-i-se si folosind-o, sînt unul dintre cele mai interesante, dar şi mai puţin cunoscute , aspecte ale istoriei bizantine. Totuşi, aşa cum o dovedeşte printre altele aşa numitul cod siriano-roman, tradiţii elenistice şi chiar orientale au reuşit să se menţină multă vreme, pe alocuri, chiar în domeniul străvechi roman al dreptului. Romani tatea a lăsat diverse urme în limba greacă din epoca bizantină ; aceasta abundă în cuvinte latine uşor grecizate, mai ales în -
• In româneşte se foloseşte termenul „romei"
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
69
domeniul dreptului şi al administraţiei, în vreme ce în do meniul vocabularului militar şi al marinei au fost folosite adeseori cuvinte greceşti. E drept că în literatură, în special în istoriografie şi retorică (cuvîntări, scrisori, eseuri etc.) , genuri întemeiate exclusiv pe tehnica antică, se impune curînd tendinţa de eliminare a tuturor cuvintelor latine, considerate barbare şi de înlocuire a acestora, adesea cu preţul limpezimii şi al exactităţii, prin cuvinte greceşti. O mărturie deosebit de elocventă a influenţei romane este - să dăm cel puţin un exemplu concret - înlocuirea cuvintelor greceşti desemnînd casa prin latinescul hospitium (6crninov, ocrrtinv, cmiîtv, u7tin) „adăpost, popas, tabără" (în germană Unterkunjtshaus, Her berge, Quartier) cu o modificare de sens pentru care găsim un echivalent instructiv în franţuzescul maison din mansio, „adăpost de noapte, popas" (în germană Nachtlager, Station) . Mult mai mult decît toate înnoirile din filozofie si litera tură ,din organizarea statului şi a societăţii, din starea � aterială a populaţiei a acţionat asupra fiinţei intime a elenismului reli gia universală a lui Hristos, izvorul unor transformări deo sebit de importante. Ce-i drept, concentrarea demografică din Imperiul roman , slăbirea vechii credinţe în zei, descom punerea morală a societăţii, ca şi învăţătura umană a stoi cismului şi orientarea mistică a neoplatonismului pregătiseră, chiar în cadrul păgînismului, terenul pentru noua credinţă ; pe de altă parte, creştinismul, cu toate incompatibilităţile de principiu, a venit în diferite feluri în întimpinarea păgînis mului elenic, adaptîndu-şi obiceiuri şi reprezentări păgîne şi valorificînd, mai tîrziu, arsenalul spiritual al literaturii antice. Această însoţire a creştinismului cu antichitatea păgînă explică, în bună parte, cultura bizantină. Rămîneau totuşi încă însemnate supra,'ieţuiri păgîne : în literatură - reprezen tări şi expresii păgîne, în spirite - orientări păgîne. Fireşte, lipsa de decenţă în viaţa publică, împotriva căreia se ridică atît de des scriitorii ecleziastici, exagerînd chiar uneori, nu putea fi înlăturată de creştinism ; este totuşi foarte surprin zător faptul că învăţătura creştină a pătruns atît de superficial în cercurile conducătoare şi că ea n-a reuşit să îmbunătăţească moravurile decît foarte puţin. În ce fel înţelegea oare creşti-
https://biblioteca-digitala.ro
70
Literatura bizantină
nismul un Constans al II-lea (642 - 668) , care a poruncit să se taie din rădăcină limba şi să se reteze mîna dreaptă învă ţatului Maxim Mărturisitorul, pe motiv că acesta se declarase partizan al învăţăturii despre existenţa a două voinţe în Hristos (învăţătură confirmată de altfel de un sinod ecumenic, în 662) ? Dar avida de putere împărăteasă Irina, care şi-a orbit propriul fiu (797) ; dar toţi acei urzitori de sălbatice asasinate de palat, de mutilări şi orbiri, relatate de analele secolelor al X-lea şi al XI-lea ? Aceşti titani ai impulsivităţii amintesc mai curînd de semeţul neam princiar care a locuit în timpuri preistorice între întunecatele ziduri de la Micene sau de acei despoţi orientali ostili creştinismului decît de nobila învăţătură a iubirii de oameni şi a demnităţii umane, a renuntării si a sacrificiului de sine. Alături de ei întîlnim în fieca;e se�ol luminoase exemple de virtute creştină, de generoasă dăruire şi de neclintit eroism, oameni ca Ioan Gură-de-Aur, Teodor din Studion (795 - 826) , Nicolae Misticul (852 - 925) ş.a. Chiar în pri,·inţa practicării creştinismului, ca în atîtea altele, Bizanţul e ţara celor mai puternice contraste şi numai o cercetare atentă şi cumpănită ne poate duce la formularea unei j udecăţi drepte asupra lui. Legătura dintre Orient şi istoria grecilor este cu mult anterioară romanilor şi creştinismului, iar influenţele orientale asupra vieţii exterioare şi interioare a lumii greceşti coboară în profunzimi ce scapă cercetării ştiinţifice. Existenţa unor strînse şi variate relaţii reciproce între Grecia şi Orient poate fi dovedită încă în epoca miceniană şi dacă influenţa orientală scade în momentul maximei şi al celei mai originale înfloriri a spiritului grecesc, sub îndrumarea Aticei, ea se manifestă din nou, cu o forţă nouă, atunci cînd regiunile cele mai înde părtate, pînă şi Turkestanul şi India, devin, datorită lui Alexandru cel Mare, accesibile grecilor. Provinciile asiatice şi africane ocupate de greci erau desigur înfloritoare pepiniere ale elenismului, dar aici grecii au venit în contact cu oamenii activi şi cu vechile culturi ale Orientului altfel decît o făcuseră mai înainte, în cadrul relaţiilor de stat ale patriei lor ; deoarece, în urma răspîndirii lor în Asia şi Africa, ei deveniseră acum cosmopoliţi, iar limba lor o limbă universală, grecii suferă https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
71
acum puternice şi variate influenţe din partea ţărilor pe care le-au ocupat. Centre de cultură elenică au fost oraşele inter naţionale Alexandria şi Antiohia, de asemenea Gaza în Pa lestina, Berytos în Fenicia, Tarsos în Cilicia, Xanthos în Licia , Cezareea, Ancyra, Niceea şi Nicomedia şi, departe în Răsărit reduta extremă a elenismului, Seleucia pe Tigru . Regiunea în care modul de viaţă grecesc şi cel străin s-au întrepătruns profund, pregătind apariţia unei lumi noi greco-orientale a fost colţul de sud-est al coastei mediteraneene, Egiptul, Palestina si Siria. ' Coloniile greceşti din Egipt şi Cirene întrec, în epoca alexan drină şi romană, prin intensitatea şi rodnicia vieţii spi rituale, toate celelalte regiuni . Înflorirea literaturii alexandrine în primele trei secole dinainte de Hristos a fost descrisă mai sus *. Dar şi în epoca romană, pînă la cucerirea Alexandriei de către arabi, s-a dezvoltat în Egipt o viaţă ştiinţifică şi li terară deosebit de însufleţită, pe care bunăstarea materială a ţării o favoriza. Seria filozofilor egipteni din această epocă o deschide, în chip deosebit de semnificativ pentru caracterul mixt al culturii greco-egiptene, evreul Filon din Alexandria ; mai tîrziu Egiptul a devenit centrul cel mai însemnat al neo platonismului ; întemeietorul acestei doctrine filozofice antice, cea din urmă, Ammonios Saccas (aprox. 175-242) , era un egiptean, la fel elevul său, Plotin . Nu mai puţin înfloritoare sînt celelalte ştiinţe : astronomia e reprezentată de numele strălucit al lui Ptolemeu ; matematica e cultivată de oameni ca Pappos, Diophantos şi Theon ; geografia de cosmograful creş tin Cosmas Indicopleustes ; lingvistica şi istoria literară de gramaticii Apollonios Dyscolos şi Herodian , de lexicograful Iulios Polideuces şi de autorul Banchetului sofiştilor, Athe naios ; istoriografia de A.pian , Olimpiodor, şi, puţin înainte de invazia arabă, de Theofilact Simocattes (prima jumătate a secolului al XVII-iea) ; romanul, un gen literar născut pro babil în Egipt, de Ahile Tatios ş.a. ; poezia, de ultimii reînsu fleţitori ai eposului cult, de Nonnos, Triphiodoros, Colluthos • Krumbacher se referă la u n capitol anterior al lucrării colective Die griecli isclie uud lateinische Lileralur u11d Sprache, Leipzig-Berlin, 1 9 1 2 , d i n care am ext ras paginile de faţ â . Capitolul, semnat d e Ulrich von
Wilamowit1.-l\loellendorff,
https://biblioteca-digitala.ro
privea literatura greacă a n t i c :. .
Literatura bizantină
Claudian şi de epigramişti ca Palladas şi Christodoros. Egiptul păstrează o uimitoare energie şi sub semnul creştinismului. Fii ai Alexandriei au fost Părinţii bisericii Origene, Dionisie (secolul al I II-lea) şi Atanasie, marele luptător împotriva arianismului si învingătorul acestuia, ca si Arie însusi ' , în sfîrsit Chirii ; �ronicarul Sextus Iulius Afric�nus a fost si ' el strî� s legat de Alexandria, la fel Synesios. Din Egipt este originar şi ascetul de mare influenţă Ioan Climax - Scărarul (aprox. 579-649) . Una dintre componentele cele mai impor tante ale culturii bizantine, pustnicia şi viaţa mănăstirească, cu literatura corespunzătoare, s-a născut în Egipt, pentru a-şi găsi� desăvîrşirea tipică în Palestina şi Siria. In urma colonizării greceşti, Palestina şi Siria, legate de Egipt din vremuri mai vechi, dar mai ales din perioada ale xandrină, prin schimburi reciproce însufleţit e, au participat la cultura greacă într-un mod asemănător cu Egiptul ; dar punctul cel mai înalt al avîntului spiritual de aici se situează într-o perioadă mult mai tîrzie, în secolele I I I - VI I I de după Hristos, chiar dacă şi mai înainte ieşiseră din această regiune semită unii scriitori greci ca istoricii Posidoniu din Apamea, Nicolaos din Damasc şi autorii scrierilor sfinte ale Noului Tes tament, între care Pavel ocupă primul loc atît prin lărgimea orizontului său şi prin originalitate cît şi prin vîrstă. Datorită şcolii ei de retorică (Libanios) şi şcolii ei creştine, de exegeţi (Ioan Gură-de-Aur, Theodoret din Cyros - aprox. 386-458 etc.) , Antiohia a exercitat în secolele al IV-iea şi al V-lea o mare influenţă asupra vieţii spirituale greceşti. Din Antiohia este originar, alături de sofistul Libanios şi de marele Părinte al bisericii Ioan Gură-de-Aur şi profesorul de retorică Aphto nios (secolul IV) . Mai tîrziu au activat aici Ioan Malalas, care, în calitatea sa de întemeietor al unui nou gen literar, cronica universală, a exercitat o nemărginită influenţă în evul mediu, şi un al doilea istoric cu numele de Ioan (secolul VII) . În afară de Antiohia, un centru important de cultură era Gaza ; aici a înflorit în secolele al V-lea şi al VI-lea o şcoală de retorică din care au ieşit scriitori fecunzi ca Choricios exe getul Procopiu şi Aeneas. https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
73
Î n afara personalităţilor din Antiohia şi Gaza citate mai sus, din regiunea siro-palestineană îşi trag originea numeroşi alţi autori însemnaţi din epoca imperială, cum sînt istoricii evrei Iosephus Flavius şi Iustus din Tiberiada (începutul secolului al II-iea după Hristos) ; istoricii Herodian, Zosimos, Procopiu, Eustathios din Epifania (începutul secolului al VI-lea) şi Ioan din Epifania (începutul secolului al VI-lea) , întemeietorul istoriei ecleziastice Eusebiu si ultimul istoric grec al bisericii, Evagrie (536 - aprox. 600) ; 'spiritualul eseist Lucian ; neoplatonicii Maximos şi Porfiriu din Tir şi Iambli chos ; autorii de romane Iamblichos şi Heliodor ; multilateralul Apol!inaris din Laodicea ; hagiografii Chiril din Scythopolis (aprox. 514-aprox. 560) şi Ioan Moschos (aprox. 550 - 6 19) ; încercatul poet şi hagiograf, patriarhul Sofronie din Ierusalim (mort în 638) ; în sfîrşit, în secolul VI II, ultimul părinte grec al bisericii, Ioan Damaschinul. Genul cel mai valoros al lite raturii bizantine, poezia greacă ecleziastică, îşi are începuturile, de asemenea, în Siria şi Palestina. Principalul lui reprezentant, Roman, este legat de Siria pe două căi : originar, pe de o parte , el însuşi din Siria, Roman a avut, pe de altă parte, drept model, un veritabil sirian, pe Efrem. În Palestina au compus poezii Ioan Damaschinul şi fratele său adoptiv, Cosmas (secolul VIII) . Ceva mai puţin fecunde pe plan spiritual decît colţul de sud-est al coastei mediteraneene sînt provinciile micrasiatice, înţesate de oraşe greceşti şi semigreceşti. Din Bitinia sînt originari oratorii Dion Hrisostomul şi Himerios , istoricii Arrian şi Dio Cassius şi aticizantul Phrynichos ; din Pafla gonia - oratorul Themistios ; din Pont - geograful Strabon şi scriitorul ecleziastic Grigorie Taumaturgul ; din Eolida micrasiatică - istoricul Agathias ; din Pisidia - cel mai în semnat poet iambic bizantin, Georgios Pisidianul ; din Frigia - stoicul Epictet şi interpretul lui Aristotel, Alexandru din Afrodisia ; din Misia - retorul Aelius Aristide şi medicul Galen ; din Efes - scriitorul Xenofon, autorul de romane ; din Lidia - sofistul şi istoricul Eunapios din Sardes şi eru ditul din vremea lui Iustinian, Ioan din Lidia (din Filadelfia) ; din Caria - cronograful Phlegon din Tralles (secolul al Ii-lea)
https://biblioteca-digitala.ro
·
74
Literatura bizantină
şi istoricul Hesychios din Milet (secolul VI) ; din Capadocia Apollonios din Tyana, făcătorul de minuni, şi cei trei mari Părinţi ai bisericii, Vasilie, Grigorie din Nysa şi Grigorie din Nazianz ; din Licia (Xanthos) - neoplatonicul Proclos ; din Cilicia - retorul Hermogene (din Tars) , biograful filozofilor Diogene Laerţiu (probabil secolul III) şi poetul Opian. Aceste nume reprezintă partea cea mai întinsă şi mai citită a literaturii greceşti din primele opt secole de după Hristos. Lucrul devine evident , dacă ne gîndim la situaţia culturală şi literară din Grecia europeană. :Marilor centre de cultură din Africa şi Asia le corespunde aici unul singur, Atena, care, dato rită gloriei ei trecute şi sprijinului imperial, a rămas pînă la începutul secolului al VI-lea sediul sofisticii şi al filozofiei, pentru a decădea apoi brusc la nivelul unui lipsit de importanţ ă oraş bizantin de provincie. Alături de ea stă Constantinopolul, nou focar mai important de viaţă spirituală. Capitala Impe riului de răsărit, invadată curînd de greci şi străini de toate neamurile, din toate părţile lumii, nu avea totuşi un caracter unitar şi original ; ea se orientează de asemenea, de la început, către Asia, pe pragul căreia este aşezată şi de aceea nu poate fi luată în consideraţie decît într-o măsură redusă atunci cînd e vorba de Grecia europeană. O activitate literară restrînsă corespunde, aşadar, în Grecia europeană din vremea imperiu lui, lipsei unui număr mai mare de centre culturale puternice . O apariţie într-adevăr însemnată, cu influenţă profundă şi durabilă, este aici numai Plutarh din Cheroneea. Alături de el trebuie amintiţi cîţiva reprezentanţi ai acelui gen, atît de greu de redat şi de definit printr-un termen modern , al sofis ticii, cum au fost Herodes Atticus din Atena şi Philostraţii din Lemnos, în sfîrşit istoricul Dexip din Atena şi frumoasa fiică a unui filozof atenian , viitoarea împărăteasă Evdochia (secolul al VI-lea) . În urma absorbirii tuturor forţelor în capitală, viaţa spi rituală din provinciile europene începe curînd să se stingă. În ultimii ani ai vieţii ei, Evdochia este legată de Constanti nopol, puţinii autori mai de seamă pe care îi dă încă pînă în secolul al VIII-lea Grecia europeană sînt şi ei, mai curînd, fii ai capitalei : teologii Leontios din Bizanţ (aprox. 485 -
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
75
aprox. 543) şi Maxim Mărturisitorul (aprox. 580 - 662) şi istoricii Menandru Protectorul (a doua j umătate a secolului al VI-lea) şi Teofan din Bizanţ (a doua jumătate a secolului al VI-lea) . Între literaţii acestei epoci singurul provincial este istoricul Petru Patriciul din Tesalonic (aprox. 500- 565) . Dacă, luînd în considerare îndoitul caracter al Constanti nopolului şi despărţind pe autorii din capitală de cei din grupul european, îi privim în parte pe unii şi pe ceilalţi, constatăm atunci cît de puţin intensă era activitatea spirituală din Grecia europeană cu populaţia ei veche, stabilită de mult aici faţă de cea din regiunile africane şi asiatice, devenite, în marea lor majoritate, accesibile şi colonizate abia din epoca alexandrină. Exprimînd acest raport în limbajul atît de îndrăgit astăzi al cifrelor am putea spune că aceste regiuni participă la producţia spirituală totală cu circa 90 de procente, în vreme ce Grecia europeană numai cu 1 0 procente. Care sînt principalele motive ale acestei depăşiri uriaşe a lumii greceşti europene de către cea afro-asiatică ? Nu atît sleirea sau bătrîneţea spirituală a celei dintîi - aplicarea acestor noţiuni la viaţa popoarelor nu este tocmai potrivită cît gradul înalt de bunăstare, rafinamentul vieţii din noile oraşe răsăritene şi sudice, energia lor sporită de ţelurile măreţe care o solicitau, de activa mişcare comercială în primul rînd ca şi, desigur, de infiltrarea în lumea greacă a epocii a unor elemente etnice străine. Egiptul, Siria, Asia l\Iică deveniseră pentru greci un fel de Americă, în care răsăreau ca din pămînt mii de orase înfloritoare, unde fortele creatoare înăbusite ' şi paralizat � în cadrul limitat al regi � nilor lor de origine gă seau un cîmp nesfîrşit de manifestare ; aici grecii nu numai că şi-au depăşit patria pe tărîmul material, dar s-au dedicat şi cultivării bunurilor spirituale celor mai înalte. Desigur, limba, literatura, arta, moravurile şi obiceiurile au pierdut aici mult din distincţia lor specifică, din caracterul lor origi nar ; la fel, America se deosebeşte astăzi, în multe domenii de viaţă, de vechea Anglie aristocratică. Iată că fenomenele provocate în viaţa poporului grec de expansiunea elenismu lui, pe de o parte şi cele apărute în istoria Americii, pe de alta, se pot clarifica şi explica reciproc. Dar elenismul răsăritean şi
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
76
sudic aruncă oarecare lumină şi asupra unei alte probleme de actualitate din viaţa popoarelor, problema amestecului între rase. Faptele citate mai sus dovedesc că amestecul între indo-germani * şi semiţi, atît de categoric stigmatizat în vremea din urmă, a dat, în anumite condiţii, roade îmbucurătoare. Îndeosebi sirienii, care s-au dezvoltat sub semnul crestinis mului cu o repeziciune j aponeză şi şi-au exercitat influenţa în toate direcţiile, pînă în Asia Centrală şi China, par a fi înrîurit un timp mai îndelungat şi într-un mod neobişnuit de rodnic viaţa spirituală grecească. Fiecare scriitor este însă fiul patriei sale şi impresiile sale din tinereţe, mediul în care s-a născut îşi pun puternic am prenta asupra lui ; îmi pot permite deci să afirm ca un lucru cert că întreagă această literatură egipto-siro-micrasiatică nu-şi va dezminţi originea. Lucrul e de la sine înţeles cînd e vorba de iudei ca Filon şi Iosephus Flavius, care şi-au păstrat conştiinţa naţională, el pare foarte verosimil şi este îndeobşte recunoscut în cazul acelui esprit israelite care a fost Lucian, în cazul unor sirieni sau semisirieni ca Tatios sau Malalas, ca �i în acela al bizarului şi exaltatului egiptean Theophylact Simocattes etc. Penetraţia orientală în viaţa spirituală şi în cea fizică a lumii greceşti bizantine este mai profundă decît ne lasă să o bănuim exemplele folosite în mod curent ; dacă existenţa ei este adesea greu de recunoscut şi de demonstrat convingător, o cercetare susţinută de cunoaşterea necesară, amănunţită, a culturilor greacă şi orientală va duce însă, desigur, la descoperirea unor dovezi neaşteptat de noi şi de variate ale orientalizării elenismului tardiv. Semicercul convergent faţă de Europa - format de Egipt, Palestina, Siria, Asia Mică - al regiunilor orientalizate şi-a subordonat lumea veche a grecităţii europene, astfel încît întreaga cultură bizantină va căpăta un caracter oriental. Acest caracter s-a menţinut şi după ce principalele regiuni orientale - Siria şi Egiptul mai întîi, în j urul anului 640 după Hristos, şi mult mai tîrziu (anul decisiv este 1 071) provinciile micrasiatice - au fost pierdute pentru elenism, •
Pentru a rămine cit mai aproape de textul original, am păstrat termenul, preferat de
savanţii germani, 11indo-germani0 pentru „i ndo-europeni"
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
77
după ce cultura şi literatura greacă se retrăseseră tot mai mult în capitală şi în unele provincii învecinate acesteia. Influenţe reciproce între Orient şi Occident n-au lipsit de altfel nici în această epocă tîrzie. Dar locul celor egipto-siro-persane îl iau acum influenţele arabe, selgiucide, armene, turceşti. Dacă punem în legătură cunoştinţele noastre despre cul tura bizantină, dobîndite mai ales din literatura bizantină şi referitoare la ea, cu mai recenta constatare că şi arta bizan tină depinde în foarte mare măsură de modele orientale, de gustul oriental, vom aj unge atunci să înţelegem deplin faptul că întreaga cultură bizantină are o temelie greco-romano-creş tină, dar că ea a fost, vreme de secole, impregnată cu elemente orientale care i-au dat un caracter aparte. Spaţiul restrîns de care dispunem nu ne permite să urmă rim aici fiecare din trăsăturile orientale ale ansamblului cul turii greceşti tîrzii - bizantine, în parte. Există totuşi cîteva aspecte mai evidente care trebuie subliniate ; aşa sînt , în vremea păgînismului, pătrunderea cultului oriental al lui Mitra şi a unui mod de gîndire oriental, exprimat de exalta tele doctrine ale neopitagoreismului şi neoplatonismului ; aşa este interesul deosebit arătat rătăcirilor astrologiei ori ginare din Babilon, care s-a menţinut neîntrerupt din epoca alexandrină şi pînă în evul mediu tîrziu ; aşa au fost, mai tîrziu, în epoca creştinismului, stîlpnicia, o formă pur orientală de asceză, care n-a putut să prindă niciodată rădăcini în Occident, ca şi „nebunia de dragul lui Hristos" , precum şi întregul mod de viaţă din mănăstirile bizantine, preferinţa pentru speculaţie şi contemplaţie şi nu pentru formele de pietate mai practice, ca învăţămîntul şi pastoraţia ; aşa au fost unele particularităţi din organizarea curţii şi a statului , ca, de pildă, concepţia mistică despre monarhie, antagonismul dintre violenţa pa sională a maselor şi cruzimea despoţilor, măreţia hieratică, eunucii, sîngeroasele revoluţii de palat şi groaznicul joc al intrigilor, rigidul formalism manifestat în viaţă şi literatură, popularitatea de care s-au bucurat subiectele orientale în literatura narativă, formele orientale pe care le-au îmbrăcat proverbele greceşti medievale ş.a.m.d. Dacă trecem cu vederea coloritul oriental al stilului unor opere, putem afirma că cel
https://biblioteca-digitala.ro
78
Literatura bizantină
mai puţin atinsă de influenţa Orientului a fost limba. În vreme ce greaca bizantină abundă în latinisme, numărul cu vintelor de împrumut de origine orientală, pătrunse în epoca creştină, este mult mai neînsemnat decît ar fi fost de aşteptat avînd în vedere amploarea influenţei orientale în alte domenii ale culturii bizantine. Abia în vremea deplinei destrămări a Imperiului roman de Răsărit (începînd din secolul al XIII-lea, vor fi acceptate în greacă, în număr destul de mare, cuvinte dintr-o limbă orientală, turca. Ne vom putea explica acum şi caracterul atît de oriental al culturilor de origine bizantină, al celor sud-slave şi al celei ruseşti în primul rînd. Pronunţatul caracter asiatic al statului şi poporului rus, pus în evidenţă în repetate rînduri în vre mea din urmă de către cercetători perspicace, ruşi şi străini , nu datează de azi, de ieri şi nu e datorat nici contactului strîns cu popoare din Asia Centrală şi Răsăriteană, provocat de expansiunea imperiului ; originea lui e mai ales bizantină, căci pe o bază bizantină s-a înălţat cultura rusă din secolul al X-lea pînă la începutul secolului al XVI II-lea. Dar, pentru explicarea caracterului oriental al acestei culturi, caracter fundamental şi care reprezintă poate cheia tainelor sufletu lui rusesc, trebuie luate în considerare, pe lingă influenţele bizantine şi cele datorate străvechilor şi variatelor substraturi etnice, de origine asiatică. În afară de numeroasele elemente orientale prezente în cultura bizantină, trebuie să remarcăm influenţele Occiden tului romanic şi anume pe cele datorate veneţienilor, genove zilor şi francezilor, manifestate prin introducerea feudalismu lui în principalele provincii cucerite de aceştia, prin pătrun derea unor elemente lingvistice şi a unor motive literare dato rate francilor etc. Influenţele culturale germanice şi slave sînt cu totul neînsemnate. Cele germanice s-au exercitat aproape exclusiv asupra armatei, căci multă vreme trupele de mer cenari şi ofiţerii germani au jucat şi în Orient un rol în semnat ; ceva mai tîrziu, în evul mediu, împăraţii bizantini au avut o gardă scandinavă (Varegii) , ce poate fi comparată cu lăncierii germani din Italia sau cu garda elveţiană a papei. Imigrarea triburilor slave a influenţat mai ales conformaţia
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura greacă medievală
79
etnografică a Peninsulei Balcanice, constituirea comunelor rurale şi, poate, legislaţia greacă. Limba greacă n-a împrumutat aproape nimic de la germani şi slavi, iar urmele lăsate de aceştia în literatură şi artă sînt la fel de greu de descoperit, ceea ce e firesc dacă ne gîndim la nivelul cultural scăzut la care se găseau atunci aceste popoare. În privinţa durabilităţii şi a intensităţii lor, influenţele occidentale nu suportă com paraţia cu cele orientale : cele mai multe dintre urmele lăsate de occidentali în cultura bizantină au dispărut cu totul în vremurile mai noi - excepţie fac romanticele ruine ale con strucţiilor ridicate de franci - , în vreme ce caracterul orien tal de bază al acesteia s-a menţinut.
Apărut sub titlul : Die griechische Literatur des Mittelalters în lucrarea colectivă Die griechi sche Literatur und Sprache, Leipzig-Berlin, 1 9 1 2 (în colecţia Die Kultur der Gegenwart. Ilire Entwicklung und ihre Ziele, editată de Paul
Hinneberg) , pp. 3 1 9 - 333.
https://biblioteca-digitala.ro
CHARLES DIEHL
CUGETAREA BIZANTINĂ SI MISCAREA IDEILOR LA BIZANT, '
"
NU E LOCUL să expunem aici amănunţit istoria literaturii bizantine ; e important însă să punem în lumină marile curente de idei din care s-a născut această literatură si ' să arătăm ce caracter i-au imprimat ele. Ceea ce dă literaturii bizantine un caracter aparte, foarte diferit de al celorlalte literaturi medievale, este contactul intim cu antichitatea greacă pe care ea l-a păstrat mereu. Limba greacă era, se ştie, limba naţională a Imperiului bi zantin ; operele marilor scriitori ai Greciei erau deci accesibile tuturor, înţelese de toţi, admirate de toţi. Marile biblioteci din capitală păstrau aceste lucrări în numeroase manuscrise şi ne putem forma o părere despre bogăţia acestor biblioteci pe baza datelor de care dispunem în legătură cu citeva biblio teci particulare : în al său Myriobiblion, patriarhul Fotie a analizat 280 de manuscrise de autori clasici care făceau parte din biblioteca sa şi pe lingă care el mai poseda desigur şi altele ; din 500 de manuscrise, cite cuprindea biblioteca cardi nalului Bessarion , nu mai puţin de 300 aparţineau unor autori greci ; scriitorii Greciei clasice îşi găseau un loc, alături de lucrările religioase, pînă şi în bibliotecile mănăstireşti, la mănăstirea din Patmos sau la mănăstirea greco-italiană a sfîn tului Nicolae din Casole. Ne putem da seama cit de familiari zaţi erau bizantinii cu toţi aceşti scriitori, dacă încercăm să vedem cit de întinse erau lecturile unora dintre ei : un Suidas în secolul al X-lea, un Psellos în secolul al XI-lea, un Tzetzes în secolul al XI I-lea, un Teodor Metochites în al XIV-lea citiseră toată literatura greacă, pe oratori şi poeţi, pe istorici şi filozofi, pe Homer şi Pindar, pe tragici şi pe Aristofan, pe Demostene şi Isocrate, pe Tucidide şi Polibiu, pe Aristotel şi Platon, pe Plutarh şi Lucian, ba chiar şi pe Apollonios din Rodos şi pe Licofron. Nici femeile nu erau mai puţin cultivate : Ana Comnena citise pe toţi marii scriitori clasici ai Greciei. https://biblioteca-digitala.ro
Cugetarea bizantină
81
ea cunoştea la fel de bine istoria şi mitologia acesteia şi se fălea că a pătruns în „subtilităţile extreme ale elenismului" ; iar cea dintîi grijă a primei soţii a lui Manuel Comnenul, o germană, după sosirea ei la Bizanţ a fost să-i ceară lui Tzetzes să-i comenteze Iliada şi Odiseea şi ea merita calificarea de ,,doamnă foarte îndrăgostită de Homer" pe care i-a dat-o gramaticul. În şcolile bizantine, autorii greci clasici formau , alături de lucrările Părinţilor bisericii, baza educaţiei ; Homer era cartea de căpătîi, lectura favorită a tuturor elevilor şi e destul să vedem ce citise un Psellos la vîrsta de 20 de ani pentru a ne da seama de tot ce se învăţa în cursi:l acestei şcolarităţi şi de folosul pe care ea îl aducea elevilor. In sfîrşit, Universitatea din Constantinopol, întemeiată de Teodosiu al Ii-lea, restaurată în secolul al IX-lea de cezarul Bardas, ocrotită cu atenţie de Constantin Porfirogenetul şi înfloritoare încă în vremea Paleologilor, a fost un admirabil seminar de cultură antică ; profesorii care predau acolo, consulii filozo filor şi magiştrii retorilor, cum erau numiţi, expuneau unii filozofia, mai cu seamă pe cea a lui Platon, alţii gramatica şi trebuie să înţelegem prin acest cuvînt tot ceea ce numim astăzi filologie, nu numai gramatica, metrica, lexicografia, dar si comentarea si adesea studierea critică a tuturor textelor anti�e. Dintre aceş't i maeştri, unii s-au bucurat de o reputaţie care a învins secolele : în secolul al XI-lea, Psellos repunea în cinste studiul filozofiei lui Platon şi explica pe clasici, mani festînd pentru Atena un entuziasm cuceritor ; în secolul al XI I-lea, Eustathios din Tesalonic comenta pe Homer şi Pindar, iar profesorii din secolele al XIV-lea şi al XV-lea , savanţi, critici, erudiţi de seamă, mari cunoscători ai literaturii greceşti au fost adevăraţi precursori ai umaniştilor Renaşterii. Literatura bizantină avea să fie desigur influenţată de toate acestea. Scriitorii bizantini luau bucuros de model pe autorii clasici şi se străduiau să-i imite : Procopiu imită pe Herodot şi Tucidide, Agathias, mai înclinat spre retorism , se inspiră de preferinţă din poeţi, Theophylact, mai pretenţios, caută modele în literatura alexandrină. Mai tîrziu Nichifor Bryennios ia drept model pe Xenofon , Ana Comnena se stră duieşte să rivalizeze cu Tucidide şi Polibiu, iar în secolul al 6
-
"Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
82
Literatura bizantină
XV-lea un Chalcocondylas, un Critobul mai sînt puternic influenţaţi de Herodot şi Tucidide. În urma contactului cu clasicii, ei îşi făuresc o limbă savantă, puţin cam artificială foarte diferită de greaca vorbită în mod curent în j urul lor în care îşi scriu operele, dind destul de des dovadă de manierism, dar fălindu-se că reproduc graţia sobră a aticismului. Şi dacă stilul lor imită forma antică, gîndirea, la rîndul ei, li se mulează necontenit după ideile clasice. Ei sînt plini de amintirea isto riei şi a mitologiei elene ; îşi pierd vremea căutînd nume antice pentru popoarele barbare despre care vorbesc, bulgari, ruşi sau unguri. Şi acest respect aproape superstiţios faţă de tra diţia grecească clasică avea să aibă consecinţe importante pentru literatură. Creştinismul, pe de altă parte, şi-a pus puternic amprenta asupra literaturii bizantine. Se ştie ce loc important ocupa ia Bizanţ religia, cit de fastuoasă era pompa ceremoniilor, cît de mare influenţa bisericii asupra spiritelor ; se cunoaşte inte resul pe care îl arăta toată lumea discuţiilor teologice, res pectul cu care erau priviţi călugării, plăcerea pe care o simţeau mulţi bizantini întemeind aşezăminte pioase. Scrierile Pă rinţilor bisericii, ale sfîntului Vasilie, ale lui Grigorie din Nazianz, ale sfîntului Ioan Gură-de-Aur se bucurau de o admi raţie universală, erau studiate în şcolile bizantine şi serveau drept model scriitorilor. E demn de remarcat faptul că sin gură teologia reprezintă cel puţin jumătate din întreaga pro ducţie literară bizantină şi că prea puţini scriitori bizantini, chiar profani, n-au abordat la un moment dat, într-un fel sau altul, problemele teologice. Şi această atracţie exercitată de chestiunile religioase, acest respect faţă de tradiţia creştină şi de autoritatea Părinţilor aveau să aibe, la rîndul lor, con secinţe destul de importante pentru literatură. Literatura bizantină s-a format şi s-a dezvoltat sub această îndoită influenţă, lucru care ne permite să-i bănuim încă de pe acum varietatea. Istoria a fost întotdeauna mult îndrăgită de bizantini şi, din secolul al VI-lea pînă în al XV-lea, de la Procopiu, Agathias şi Menandru pînă la Sphrantzes, Ducas şi Critobul, fiecare secol din istoria literară a Bizanţului a cunoscut istorici eminenţi. Prin inteligenţa, adeseori prin
https://biblioteca-digitala.ro
Cugetarea bizantină
83
talentul lor, ei sînt cu mult superiori celor care, aproximativ în aceeaşi vreme, scriau cărţi de istorie în Occident, şi unii dintre ei ar merita în orice literatură un loc de frunte. Un Psellos, de pildă, poate fi considerat, pentru spiritul său de observaţie, pentru precizia şi pitorescul descrierilor sale, pen tru fineţea psihologică a portretelor sale, pentru verva sti listică şi umorul său - egalul celor mai mari istorici ; şi el nu e singurul care să merite acest elogiu. Acelaşi gust al istoriei se manifestă nu numai la aceşti mari scriitori ci si în acele cronici de istorie universală, de inspiraţie monastică sau populară, de valoare intelectuală mai mică, atunci cînd autorul nu este un Scylitzes sau un Zonaras, vădind un spirit critic adeseori mediocru dar a căror influenţă nu a fost nicidecum mai mică. Dragostea pentru naraţiunea istorică este atît de mare la bizantini, încît unii dintre ei îşi fac o plăcere din povestirea marilor evenimente ai căror martori au fost : Cameniates descrie cucerirea Tesa lonicului de către arabi în 904, Eustathios ocuparea aceluiaşi oraş de către normanzi, în 1 1 85 şi nimic nu-i mai atrăgător si mai viu decît amintirile asternute de Cecaumenos în savu �osul opuscul ce reprezintă,' într-un fel, Memoriile sale. Alături de istorie, teologia este fără îndoială ştiinţa care a pasionat în măsura cea mai mare cugetarea bizantină ; şi e demn de remarcat faptul că, pînă în secolul al XII-lea, literatura teologică bizantină a fost net superioară producţiei occidentale din acelaşi domeniu. De la Leontios din Bizanţ, Maxim Mărturisitorul, sfîntul Ioan Damaschinul şi Teodor Studitul, între secolele al VI-lea şi al VIII-lea, pînă la Palamas, în al XIV-lea, Georgios Sholarios şi Bessarion, în al XV-lea, grij a pentru ortodoxie, gustul pentru discuţii religioase, au inspirat nenumărate lucrări. Aşa sînt, printre altele, comenta riile la scrierile sfinte, literatura mistică născută în mănăstirea de la Studion şi în cele de la Atos, oratoria religioasă, literatura hagiografică rezumată de Simion Metafrastul în secolul al X-lea, în marea sa culegere. Dar remarcabila varietate a mişcării ideilor la Bizanţ, poate fi observată nu numai în istorie şi teologie. Filozofia, cea platonică mai ales, pusă din nou la loc de cinste de Psellos
https://biblioteca-digitala.ro
84
literatura bizantină
şi de succesorii săi, ocupă un loc de seamă în literatura bizan tină. Oratoria nu este mai puţin gustată şi ea apare sub cele mai diferite forme : panegirice şi cuvîntări funebre, discursuri rostite în zilele de sărbătoare la Palatul imperial sau la Patri arhie, piese de virtuozitate stilistică cuprinzînd descrierea unei opere de artă sau a unui peisaj . Printre oratori, care se inspirau cu toţii din tradiţia antică, unii nu sînt lipsiţi de merite : un Fetie, un Eustathios, un Mihail Acominatul. Există la Bizanţ poeţi ; există aici lucrări ca Philopatris în secolul al X-lea, Timarion în secolul al XII-lea, M azaris în al XIV-lea, ultimele două fiind imitaţii după Lucian şi eseuri ingenioase şi spirituale datorate unui Teodor Metochites sau unui Manuel Paleologu!. Două lucruri mai ales merită însă să fie reţinute din această literatură bizantină, căci ele fac într-adevăr dovada unei inspiraţii originale şi creatoare. În primul rînd poezia religioasă, creată în zorii secolului al VI-lea de către Roman, „prinţul melozilor" ; imnurile sale, de inspiraţie atît de înflăcărată, cu accente atît de sincere, de un dramatism atît de intens, sînt una din creaţiile cele mai de seamă din literatura bizantină. Şi în al doilea rînd, epopeea bizantină, care aminteşte prin multe din trăsăturile sale de ciclul acelor chansons de geste ale noastre şi care înregistrează, în secolul al Xi-lea, o capodoperă, marele poem despre eroul naţional, Dighenis Acritas. Nici în poezia epică, nici în cea religioasă nu mai întîlnim urme de inspiraţie antică ; aşa cum s-a spus pe bună dreptate, găsim aici sîngele şi spiritul Bi zanţului creştin şi de aceea această parte a literaturii bizan tine este expresia cea mai autentică a sufletului bizantin. Lăsînd de o parte aceste două serii de lucrări, trebuie să ne întrebăm care este, în definit iv, valoarea acestei literaturi bizantine, cu toată varietatea ei, cu tot talentul unora dintre scriitorii care au ilustrat-o ? Îndată după o perioadă de acti vitate creatoare, teologia îşi pierde, începînd din secolul al IX-lea, orice originalitate ; ea este dominată de respectul faţă de tradiţie, de autoritatea Părinţilor bisericii ; nu se mai discută decît prin citate, nu se mai afirmă nimic decît pe baza cite unui text celebru şi, lucru neliniştitor, Ioan Damaschinul scrie chiar „Nu voi spune nimic de la mine". Teologia îşi https://biblioteca-digitala.ro
Cugetarea bizantină
85
pierde astfel originalitatea şi ceea ce se întîmplă în teologie se constată de asemenea, păstrînd proporţiile, şi în literatura profană. Bizantinii au pentru trecut un respect neţărmurit : ei ţin să nu se piardă nimic dintr-însul, se străduiesc să adune tot ceea ce el le-a transmis ; secolul al X-lea este un adevărat secol al enciclopediilor istorice, militare, agricole, medicale, hagiografice ; alcătuite din porunca lui Constantin Porfi rogenetul ele cuprindeau toate lucrurile din trecut a căror cunoaştere putea fi utilă, tot ceea ce putea servi de învă ţătură şi drept precedent pentru prezent. Aceşti bizantini sînt în fond erudiţi, savanţi şi compilatori şi nimic nu este mai caracteristic în această privinţă decît exemplul unui Constantin Porfirogenetul, a cărui carte despre ceremonii şi al cărui tratat despre administrarea imperiului atestă deo potrivă o neobosită curiozitate şi o prodigioasă documentare. După exemplul împăratului mulţi compun tratate privind cele mai diverse subiecte, tratate de tactică, de drept politic, de diplomaţie, de economie rurală, de educaţie, în care se străduiesc să rezolve, prin studiul atent al precedentelor, toate dificultăţile care pot apărea în domeniul respectiv. Şi această grijă pentru util, de natură practică, exprimată de multe din lucrările pe care ni le-a lăsat literatura bizantină, îi este ca racteristică. Se întîlnesc desigur la Bizanţ cîteva spirite într-a devăr originale, un Fotie, un Psellos şi, aşa cum am văzut mai sus, în cel puţin două domenii, în acela al poeziei epice şi al celei religioase, literatura bizantină a fost într-adevăr originală şi creatoare. Dar oricît interes ne-ar stîmi studierea ei, oricît de instructivă ar fi ea pentru cunoaşterea cugetării bizantine şi oricîţi scriitori de real talent ar număra ea, mulţi dintre ei sînt chiar scriitori de mîna întîi, această literatură bizantină este, în ansamblul ei, lipsită foarte adesea de spon taneitate, de noutate, de prospeţime. Ea are şi alte defecte : dragostea pentru subtilitate şi manieră, gustul pentru fraza sonoră şi goală, ingenioasele invenţii de natură formală, care trebuie să ţină loc de gîndire şi să te dispenseze de ea ; dar mai ales limba pe care o folosesc cei mai mulţi dintre scriitorii bizantini a prezentat inconveniente destul de grave pentru literatură. E o limbă savantă, puţin
https://biblioteca-digitala.ro
86
Literatura bizantină
cam artificială, oarecum convenţională, pe care mulţi oameni nu o înţeleg decît cu greutate şi în consecinţă nici nu mai citesc, astfel încît această literat ură rămîne rezervată unei elite de spirite cultivate şi interesează numai pe oamenii de cul tură. Alături de această limbă există o alta, aşa-numita greacă populară, limbă vorbită, dar în care nu se scrie nimic. Fără îndoială, începînd din secolul al VI-lea, s-au făcut încercări în vederea ridicării acestei limbi la rangul de limbă literară, dar abia în secolele XI sau XII apar lucrări scrise în această limbă. E vorba de poeme de felul celor ale lui Glycas şi ale lui Teodor Prodromos, acestea din urmă însufleţite de o vervă cam vulgară, dar amuzantă ; e vorba de lucrări istorice, cum este cronica :i\Ioreei ; e vorba de romane şi mai ales de epopeea lui Dighenis Acritas, care nu ni s-a păstrat decît în greaca populară. Rezultă de aici, în literatura bizantină, un dualism destul de supărător : există pe de o parte lucrări cu adevărat literare şi , pe de alta, această literatură în greaca populară care n-a ajuns niciodată să fie o adevărată limbă literară. Aceste lucrări nu sînt însă mai puţin interesante, căci ele atestă prezenţa în viaţa intelectuală a Bizanţului a unei reale prospeţimi de inspiraţie şi de gîndire. În pofida acestor rezerve literatura bizantină a exer citat totuşi o mare influenţă. În timp ce Bizanţul oferea popoarelor din Europa răsăriteană, o dată cu religia, principiile unei noi organizări sociale, literatura bizantină furniza aces tora elementele unei noi formaţii intelectuale. Multe lucrări bizantine, în special cronicile istorice şi operele P�rinţilor bisericii, au fost traduse în limba bulgară, în sîrbă, rusă, geor giană, armeană : e cazul lui Malalas, al lui Georgios Monahos, al lui Constantin Manasses, al lui Zonaras şi renumele acestor cronicari a fost destul de mare pentru ca Teofan să fie tradus în latineşte. În Bulgaria, ţarul Simion îşi organiza curtea după modelul curţii imperiale şi poruncea totodată să fie tra duse în limba bulgară cronica lui Malalas şi operele lui Vasilie, ale 1 ui Atanasie, ale lui Ioan Damaschinul ; el însuşi dădea exem plul alcătuind o culegere de extrase din scrierile lui Ioan Gură de-Aur, iar linguşitorii îl comparau cu „o albină harnică, care culegea nectarul tuturor florilor, pentru a-l dărui boierilor https://biblioteca-digitala.ro
Cugetarea bizantină
87
săi". În Rusia, în şcolile din Kiev, se desfăşura o activitate asemănătoare şi în toată Europa răsăriteană îşi făceau apa riţia treptat, din inspiraţie bizantină, literaturile naţionale. Literatura bizantină îşi exercita, în a doua j umătate a secolului al XIV-lea şi în tot cursul secolului al XV-lea, influ enţa şi în Occident. Un Gemistos Plethon, un Bessarion deş teptau acolo gustul pentru antichitatea greacă şi puneau din nou la loc de cinste filozofia lui Platon. După exemplul profesorilor de la Universitatea din Constantinopol şi mul ţumită sistemului de învăţămînt transplantat de unii dintre ei la Veneţia sau la Florenţa, umaniştii Renaşterii reluau contactul cu scriitorii ilustri ai Greciei. Si literatura bizan tină contribuia astfel la ' răspîndirea infl�enţei pe care Bi zanţul a exercitat-o, pînă în ultima zi a vieţii sale, în lume.
Apărut sub titlul : La pensie byzantine et le mouvement des idees în volumul Les grands pro blemes de l' histoire byzantine, Armand Colin, Paris, 1943 (Collection Armand Colin, Section d'Histoire et Sciences economiques) , p. 140- 149.
https://biblioteca-digitala.ro
NICOLAE I ORGA
LITERATURA BIZANTINĂ SENSUL, D IVIZIUNILE, ÎNSEMNĂTATEA EI I ÎNDATĂ după Congresul de studii bizantine de la Bucu reşti*, într-un moment în care apar lucrări de ansamblu, ca acele M elanges Schlumberger, ca revista Byzantion, ca revista bizantină de la Atena ** şi cînd studiile de acest gen concentrează asupra lor un interes reînnoit, mi se pare po trivit să vorbesc despre literatura bizantină, o literatură asupra căreia putem avea pentru orice epocă a evoluţiei ei o informaţie foarte bogată şi cu totul sigură. Un mare şi modest savant, mort în urmă cu cîţiva ani şi care n-a văzut deci teribila distrugere a acelei solidarităţi ştiinţifice între naţiuni, ce fusese un element de bază al speranţei sale în viitorul ştiinţei şi care s-a sfărîmat prin greşeala altora decît a celor din generaţia sa, Karl Krom bacher, profesor de bizantinologie la Miinchen, a publicat în limba germană o istorie a literaturii bizantine, a cărei a doua ediţie depăşeşte cu mult planul şi intenţiile iniţiale ale autorului. Această lucrare oferă tot ceea ce e necesar pentru întreprinderea unor studii în acest domeniu dar, trebuie s-o spunem, ea nu este de fapt o istorie : e un reper toriu foarte bogat, întocmit cu infinită grij ă, dind o biblio grafie dintre cele mai complete şi desluşiri numeroase şi precise asupra biografiei personalităţilor care au j ucat, intr-un fel sau altul, un rol important în dezvoltarea lite raturii bizantine. Această literatură trebuie totuşi încă să fie nu numai descrisă, dar şi definită chiar, trebuie să i se determine sensul, să i se marcheze diviziunile, trebuie să • Primul Congres internaţional de studii bizantine ţinut la Bucureşti Intre 1 4 şi 20 aprilie 1924,
din iniţiativa lui •• E vorba de
OllOIJ66)v)
N. Iorga.
A nuarul
societllţii
de
sludii
care şi-a inceput apariţia la Atena, în
continuă să apară şi ln zilele noastre.
bizanline
( 'EntT'IPI<; eT:a1pela<; PuCavr1v6}v
1924, sub c!irecţia lui
https://biblioteca-digitala.ro
Fedon
Cucules,
şi
89
Literatura bizantină
fie desfăşurată imaginea ei de ansamblu, în care să i se pună in evidenţă vitalitatea, nu mai mică decît a altor literaturi. Scotocind prin sertarele mele, cam devastate în vremea ocupaţiei* care a provocat şi ştiinţei româneşti multe nea junsuri, am regăsit destul de multe notiţe şi chiar o lucrare în întregime redactată, datînd din 1 9 1 0 şi cuprinzînd o istorie a istoriografiei bizantine, o istorie ce trebuia să se adauge lucrării pe care o publicam atunci în limba engleză, deşi textul original a fost în franceză, la editura Dent, la Lon dra, în colecţia Temple Primers, sub titlul The Byzantine Empire 1. Mi-am adus de asemenea aminte că acum zece ani am făcut timp de mai multe luni, pentru studenţii mei de la Bucureşti, un curs de istorie a literaturii bizantine privită în ansamblul ei. Cele trei conferinţe care vor urma nu sînt, în parte, decît o refacere a acelor lecţii, în măsura în care sînt în stare să mi le reamintesc. Dar există oare această literatură ca atare ? Principala problemă care se înfăţişează spiritului înainte de a răspunde la această întrebare este de a şti dacă e vorba numai de o literatură de cronici sau chiar de compilaţii de cronici, dacă nu şi mai rău de compilaţii alcătuite nu după originale ci adesea după versiunile modificate ale acestora realizate în cursul secolului al X-lea din iniţiativa împăratului Con stantin al VII-lea Porfirogenetul care dorea să aibă rezumatele lor pentru a-şi administra supuşii. E vorba oare, pe lingă acestea, numai de lucrări teologice, hagiografice, de scrieri cu caracter religios şi de acele imnuri şi de acele poezii strîns legate de cultul Bisericii răsăritene ? Răspunsul trebuie să fie desigur că literatura bizantină există ca atare. Trebuie chiar să adăugăm că literatura bizantină a fost mult mai bogată decît ne lasă să o constatăm textele de care dispunem ; căci putem afirma că multe opere din această literatură şi dintre cele mai bune, dintre cele mai importante, sînt pierdute pentru totdeauna. Dar „literatură" nu înseamnă numai lucruri aşternute • N. Iorga se
referă
la ocupaţia germană a Bucureştiului dintre 1 9 1 8 - 1 9 1 R .
1 Aceste "medalioane• a u
fost
publicate m a i tîrziu î u revista
https://biblioteca-digitala.ro
„
Byzanlion".
90
Literatura bizantină
în scris ; există lucruri care n-au fost scrise si care fac totusi parte din literatura unei epoci şi a unei � aţiuni şi există totodată scrieri care nu fac nicidecum parte din literatură. Termenul de „literatură" pare să amintească de existenţa unui manuscris sau a unei cărţi tipărite, dar, în afară de manuscris şi de posibilitatea pentru el de a fi transformat în tipăritură, există produse ale sufletului omenesc, ale cuge tării, ale simţirii, ale manifestărilor spontane ale psihologiei unei naţiuni într-o epocă dată şi care fac parte şi ele din literatura acelei naţiuni. Or, putem spune că, dacă literatura bizantină există ca manuscrise pe care tot aparatul de erudiţie al filologiei modeme le poate pune la dispoziţia cititorilor, ca manifes tare a sufletului popular ea nu există. Literatura evului mediu , care exprimă viaţa maselor din Occident, din Europa Centrală, din I talia, din Spania, acele chansons de geste, acele jabliaux, acele lais ale Mariei de France şi ale altora, toate acestea formează o literatură, pe cită vreme lucrurile scrise la Bizanţ cu atîta artă de persoane de mare erudiţie şi înzestrate· cu multă abilitate tehnică - nu, căci ele nu-şi schimbă subiectul, fiind consacrate întotdeauna anumitor evenimente din viaţa politică a Imperiului : intrigi, crime, acte de corupţie ale curţii bizantine, atunci cînd ele nu pri vesc de pe una şi aceeaşi poziţie anumite aspecte ale vieţii religioase. Dar după cîţiva ani, poate chiar mai curînd, cînd, potrivit ideii pe care am formulat-o , de curînd, la Bruxelles Henri Gregoire şi cu mine, va apărea o antologie a literaturii bi zantine - nu o antologie de texte integrale ci una de frag mente date în traducere - sînt sigur că părerile astăzi curente despre valoarea literaturii bizantine se vor schimba. î ntr-adevăr, există în primul rînd, în literatura bizantină povestiri care înfăţişează într-un mod captivant şi emoţio nant scene tragice din Bizanţ. În această istorie atît de agi tată care a durat o mie de ani se vor găsi de asemenea, tocmai acolo unde sînt mai puţin aşteptate, frumoase de scrieri de natură ; se vor găsi biografii trasate de o mînă de maestru ; se vor găsi tablouri de detaliu de cea mai bună https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
91
calitate şi se vor găsi de asemenea - experienţa a şi fost făcută pentru un mare poet din evul mediu bizantin, Roman printre poeziile ecleziastice bucăţi de reală frumuseţe care, dacă au fost consacrate lui Hristos sau sfinţilor, nu sînt prin asta mai rele decît ceea ce a fost consacrat într-o altă religie, în religia mediteraneană a grecilor şi a latinilor, unei alte credinţe decît ceea ce s-a consacrat, în dezvoltarea culturală a Extremului Orient, a Asiei, acelor mari religii dintre care una este cea a Indiei iar cealaltă religia funda mentală a Chinei şi nici decît acea literatură care ne poate ajuta să cunoaştem istoria Islamului altfel decît prin expe diţiile care au însîngerat lumea. Pentru a ne da seama dacă această literatură există cu adevărat ca atare, chiar dacă ea nu concordă întru totul cu ideile pe care noi ni le facem astăzi în această privinţă, trebuie să procedăm la o definire a limitelor ei. Lucrul va face obiectul acestei prime conferinţe. Să căutăm originile acestei literaturi, să cercetăm iz voarele din care ea se inspiră, să vedem care sînt modelele care o domină. Căci există modele care prin dimensiunile lo r covîrşitoare împiedică o anumită dezvoltare a literaturii. S înt lucruri care ţin de sufletul omenesc şi care nu pot fi exprimate pentru un motiv foarte uşor de înţeles : pentru că aceste lucruri au mai fost exprimate o dată de mari prede cesori şi lipseşte din această cauză curajul de a le relua. E ceea ce s-a întîmplat în literatura bizantină. După citirea literaturilor antichităţii ea nu putea pretinde să le înlocu iască. Dar tocmai din asta s-a dezvoltat literatura bizantină astfel încît a lăsat urme pînă astăzi. Căci există elemente care au supravieţuit Bizanţului, după cucerirea Constanti nopolului, există chiar unele care, venind din această lume bizantină ce nu era neapărat grecească, trăiesc şi astăzi. Căci, pînă în momentul în care marele val de occidentalism al ideilor franceze a măturat ultimele vestigii ale unui trecut care era totuşi foarte preţios, există ceva bizantin în civili zaţiile bulgară, sîrbă, românească şi turcească.
https://biblioteca-digitala.ro
92
Literatura bizantină
Aceste documente ale vieţii din Bas-Empire* pot ele totuşi să trezească vreun interes ? Dacă se poate întrebuinţa, cu referire la viaţa bizantină, termenul de Bas-Empire în sensul său cronologic, sensul rău, acela care implică o critică şi o condamnare şi care apăsa asupra Bizanţului a dispărut aproape cu totul. Au fost comise crime la Bizanţ ; dar putem să ne întrebăm dacă, în aceeaşi epocă, nu erau comise crime de o respingătoare brutalitate şi la curtea Merovingienilor. Cînd se vorbeşte despre anumite moravuri de la Constantinopol, ne putem întreba dacă Carol cel Mare era un soţ-model pentru numeroasele sale soţii. Cînd sînt descrise faptele îngrozitoare care se petreceau în culoarele şi budoarele palatului imperial din Constantinopol, am putea să ne întrebăm dacă în numeroasele case feudale din Occident domnea cumva ordinea desăvîrşită, respectul cel mai absolut al regulilor de omenie. Putem iarăşi să ne întrebăm dacă forma de creştinism îmbrăţişată de lumea germanică era într-adevăr preferabilă creştinismului infiltrat de secole în această lume orientală, de o vechime infinit mai mare şi de o valoare superioară aceleia a Occidentului epocii. S-a vorbit de asemenea de Bizanţ ca de ceva imuabil : c a de un mort care se încăpăţînează să pară viu asemenea acelui erou al lui Edgar Poe, mort de multă vreme, dar păs trînd datorită unei vrăj i aparenţa vieţii şi care, atunci cînd vraj a se risipeşte, devine dintr-o dată pulbere. S-ar spune că nu altceva a fost cucerirea Constantinopolului de către • Bas-E„tţ>ire = Imperiul tirziu, I mperiul roman tirziu (cf. engl. Laler Roman Empfre). Denumire dat.l in istoriografia franceză şi, în general, în istoriografia occidentală europeană ul timei faze din i s to r i a Imperiului roman şi, pri n extensiune, Imperiului bizantin. Multă vreme
i stori c i i occ irlent.tli n - au văzut în Imperiul bizantin
de i s tor i c bi z:in tină din secolele al X I X - iea şi al X X-iea au corectat această concepţie eronată
Ia naşterea oăreia au contribuit nu pu\in prejudecăţile anti-ortodoxe ale lumii catolice şi osti Jil.atca faţă de valorile lumii medievale manilestată de veacul luminilor. Astăzi denumirea de
811.S-Emţ>irr "5te
folosită pentru a desemna numai ultima parte din istoria statului roman.
Istoricii n11 'int însă nici azi de acord asupra limitelor in timp ale Imperiului tirziu. Ca dată
i ni ţial ă e;t•; acce p ta tr1 îndeobşte perioada domniei lui Diocleţian (285 - 305). Sflrşitul Imperiului
roma n ·st„ s"r,otit a li cind anul 330 (anul proclamării Constantinopolului drept capitală), cind
domnia lui Iustinian (527 - 565), clnd cea a lui Heraclius (610 -641). Pentru unii cercetători data
L·Jlăriloare
este anul 476, anul cuceririi Romei de către Odoacru.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizanti11ii
93
turci. Ea n-ar fi însemnat înfrîngerea unei lumi capabile de apărare, ea n-ar fi fost întreruperea bruscă şi violentă a unei mişcări istorice care ar fi putut să-şi urmeze cursul ; n-ar fi vorba decît de un putregai milenar pe care turcii l-au măturat cu iataganele. Dacă privim lucrurile mai de aproape, ne dăm seama că există într-adevăr o singură viaţă bizantină dar că au existat mai multe Bizanţuri. A existat o epocă aproape romană la Constantinopol, aşa cum a existat o epocă de cultură exclusiv latină în Occident. Şi de o parte şi de cealaltă con statăm existenţa unei epoci de restaurare culturală. A exis tat o epocă de preocupări dinastice în această regiune din răsăritul Europei aşa cum a existat o epocă de preocupări dinastice în Occident. A existat apoi o epocă la care nu ne-am prea aştepta, deşi mulţi istorici ai Bizanţului au afirmat existenţa ei într-un mod atît de categoric încît faptul ar fi putut să devină un loc comun în istoriografie ; a existat o epocă de viaţă feudală şi cavalerească la Bizanţ, în seco lele al XI-lea şi al XII-lea. Şi vom vedea cum , către sfîrşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, a exis tat de asemenea un fel de monarhie absolută bizantină, de tip diferit, dar care seamănă totuşi în mod izbitor cu monarhia absolută a lui Carol al VI I-lea si Ludovic al XI-lea . Iată deci ce a însemnat ,,imuabih�l" Bizan ţ . Ştiu prea bine c ă mai există ş i o altă concepţie despre Bizanţ : ea este cel mai puţin îndrăgită de aceia care se ocupă în mod serios de asemenea studii , în sch imb ea a fost primită cu cel mai mare entuziasm de public sau , cel puţ i n , de o anumită parte a publicului . Cînd se anun ţa la Bucu reşti - ca să nu vorbesc decît despre ţara mea - o con ferinţă despre Bizanţ , oamenii îşi spuneau : Ah ! se va Yorbi despre epoca lui Iustinian şi, în cadrul acestei epoci , eYidr n t , despre Teodora ş i despre prietena ei, soţia lui Belizarie ; va fi vorba despre fiica paznicului de urşi de la hipodrom, despre actriţa de categorie inferioară, căutată în paginile Istoriei secrete a lui Procopiu şi există motive puternice ca să credem că această Istorie secretă nu este a lui Procopi u şi cel mai de seamă este tocmai faptul că i-a fost atribuit ă , -
https://biblioteca-digitala.ro
94
Literatura bizantină
căci numai ce e fals pretinde să fie acceptat de la bun început ca strict autentic. Or, era foarte usor ca cineva să-si dea seama că această societate bizantină, perfect asemănătoare socie tăţii otomane de mai tîrziu, era deschisă faţă de orice valoare umană : voinţă, frumuseţe, inteligenţă, iniţiativă, energie şi toate aceste valori erau întrunite în persoana Teodorei. Există la fel persoane care nu văd în Cleopatra decît pe amanta lui Cezar şi a lui Antoniu, pe cea care ar fi vrut să fie şi amanta lui Octavian şi este exhibată Cleopatra ca tip al femeii frumoase, îngenuncheată înaintea învingăto rului, acceptînd o dată cu victoria şi pe cel care o reprezintă. Or, e destul să citeşti cîteva pagini din Plutarh chiar pentru ca să-ţi dai seama că în continuatoarea operei lui Alexandru cel .:\lare, în aceea care întrupa cu atîta maiestate şi mîndrie concepţia milenară despre monarhie a Orientului, ca şi în această (aterină a I I-a a Bizanţului care şi-a păstrat soţul, în vreme ce cealaltă a scăpat de el de la început, exista alt ceva, cu totul altceva decît o pornire spre destrăbălare a tinereţii. Din fericire această concepţie tinde să dispară. Cît despre literatura bizantină ea continuă să rămînă sub povara pre j udecăţilor. Literatura bizantină nu este o literatură numai şi pur grecească. E adevărat că ea este scrisă, dacă nu în greaca savantă, în mai multe stiluri, foarte diferite, ale limbii gre ceşti. Există persoane capabile să interpreteze aceste stiluri diferite şi să citească în mod curent pe cronicarii bizantini de pînă în secolul al XV-lea şi există persoane care, cunos cînd profund limba greacă, ajung să înţeleagă acele Vieţi ale sfinţilor bizantini care, comparate cu vieţile sfinţilor occidentali, dovedesc uşor că Bizanţul scria mai bine. Dacă comparăm limba greacă folosită astăzi la tribuna parlamentului, în ziare, în corespondenţă diplomatică, această limbă diferită de cea a poeziei, a teatrului modern, cu limba vorbită, constatăm lesne că e vorba de un idiom greu de înţeles de poporul neinstruit. Pe de altă parte, limba greacă populară prezintă marea dificultate de a nu fi una şi aceeaşi
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
95
pentru toată lumea. Limba populară este diferită după regiuni astfel încît, cea din Creta de pildă poate să nu fie înţeleasă în Macedonia sau aiurea. Dacă vom compara limba artificială din zilele noastre cu greaca folosită în Vieţile sfinţilor, vom putea spune că cea din epoca bizantină are două calităţi : pe de o parte ea spune ceva oricui, este inteli gibilă pentru toată lumea şi, pe de altă parte, ea are un caracter de generalitate absolută. Literatura bizantină este, aşadar, o literatură scrisă în mai multe stiluri ale limbii greceşti. În secolele al VI-lea şi al VII-lea ea foloseşte stilul frumos, căutînd să se apropie de Tucidide si de Xenofon, de marile modele care-i stau înainte. Ne găsim apoi în prezenţa altei literaturi, cea a lui Theophylact Simocattes care, tradusă, ar fi de mare interes dar care, citită în original, pretinde un anumit efort chiar din partea celui mai bun cunoscător al antichităţii eline. Cu elementele sale lexicale greu de priceput, ea este un fel de înflorire tîrzie : sînt adunate cele mai rare flori pentru a da o frumuseţe cu totul particulară acestui stil calchiat după cel antic. Ajungem în continuare la epoca marii dispute între par tizanii şi adversarii icoanelor. Asistăm acum, căci pentru a-i acoperi de blesteme pe împăraţi trebuie să foloseşti un limbaj pe înţelesul tuturor, la apariţia de sub pana călugă rilor a unei literaturi bizantine scrisă într-un spirit ce nu evită nici cele mai triviale invective. E de ajuns să frunzărim opera apăi:_ătorilor icoanelor pentru a vedea în ce fel sînt trataţi aceşti împăraţi care nu meritau desigur să fie judecaţi atît de ridicul şi de necuviincios. Apoi, stilul se schimbă iarăşi. Nu mai e vorba de imitarea servilă a marilor modele istorice ; nu mai e vorba de ştiinţa veche culeasă de pretutindeni aşa cum se btîmplă la acel Theophylact Simocattes : e vorba de limba greacă pură aşa cum se găseşte ea sub pana lui Psellos, mare scriitor care n-a fost, din nefericire, un mare caracter. Dar dacă nu întîlnim în Psellos un mare caracter moral, constatăm la el, în schimb, o mare virtuozitate stilistică : realizările sale
https://biblioteca-digitala.ro
96
Literatura bizantină
în această privinţă pot fi puse pe acelaşi plan cu ceea ce a dat mai bun stilul latin din vremea primei Renaşteri. După epoca lui Psellos şi a elevilor săi, după epoca acelei mari şcoli care a renovat stilul bizantin şi, întorcîndu-se cu gîndul către trecut a căutat în el, pentru a le folosi cu inteligenţă , elemente de forţă şi vitalitate, există în sfîrşit altă epocă, aceea a unui dulce stil provincial. Descoperim în mănăstirile din oraşele mici o greacă niceeană şi mai tîrziu chiar o greacă trapezuntină, adecvate gîndirii micii burghezii şi a lumii rurale în care se refugiaseră. după pierderea Constantinopolului, cucerit la începutul secolului al XIII-lea de latini, cei persecutaţi, pentru ca să ajungem apoi la acei modeşti Froissart bizantini ale căror cronici se ocupau , în secolul al XV-lea, de războaie şi de con flicte militare fără a se interesa de telurile acestor miscări militare sau de contextul în care se �videnţia gloria pr�cu rat ă de ele. Literatura bizantină nu trebuie cercetată din perspec tiva vieţii curente a naţiunii greceşti. De altfel, Bizanţul nici n-a căutat vreodată să redea această viaţă şi, pe de altă parte, nici lumea greacă n-a văzut în Bizanţ , în palatele sale, în şcolile şi academiile sale, expresia sufletului ei. literaturile occidentale medievale sînt interesante prin acele mindre c'1a11sons de geste, prin acele modeste Jabliaux prin acele mişcătoare încercări de poezie lirică ; ele sînt interesante de asemenea prin cronici. Occidentul medieval a năzuit mai întîi instinctiv, apoi conştient către realizări naţionale şi populare. Dar nu simţeau , se va spune , lumea greacă şi cea orien tală şi ele nevoia unei asemenea literaturi ? Dacă una din explicaţiile limitelor stricte ale literaturii bizantine trebuie identificată în supravieţuirea atît de puter nică, atît de persistentă a literaturii eline, nu trebuie să uităm că pe lingă această literatură bizantină, impunătoare prin subiecte şi prin ideile pe care le vehicula şi arha ică prin stil, există realizări mai modeste.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
97
Aşa cum în literatura italiană există elemente lingvistice pe care nu le întîlnim în limbajul curent, aşa cum începînd din Cinquecento există formule, ritmuri, o anumită armonie stilistică de neînţeles pentru popor - căci în mod sigur atunci cînd poporul ajunge să citească, nu spun un articol de ziar, dar anumite părţi din marea operă, atît de interesantă a unui Gabrielle d' Annunzio, alte părţi îi rămîn absolut nein teligibile - , la fel poporul din Constantinopol avea un fel de a se exprima diferit de acela al literaturii bizantine. În lucrarea foarte interesantă a unui Nicolaos Politis, care a dat în trei volume istoria mitologiei eline văzută prin literatura populară, sînt înregistrate numeroase remi niscenţe de idei şi superstiţii care nu datează desigur din Grecia evului mediu. Bocetele asupra morţii care apar foarte frecvent, imnurile înălţate primăverii, tot ceea ce se leagă de acea mare tragedie care este sfîrşitul fatal al vieţii omeneşti ca şi tot ceea ce salută, dimpotrivă, sosirea primăverii, aurora vieţii, vin dintr-un foarte îndepărtat trecut elin . La fel basmele pe care le auzi în toată Peninsula Balcanică şi care din lumea bizantină au trecut în Occident. Există în viaţa bizantină lucruri care nu sînt reproduse în literatura bizantină. Literatura bizantină este deci o literatură numai a Constantinopolului, a celui medieval şi imperial. Este numai literatura referitoare la domenii bine definite, la interesele Imperiului răsăritean, la evenimentele care se petrec în sinul bisericii, la curte şi în anturajul acestei curţi. Nu este nici măcar o literatură a partidelor politice. Într-adevăr partidele politice se acopereau cu o haină reli gioasă : erai de partea monofiziţilor sau a difiziţilor ; erai pentru edictul lui Heraclius sau împotriva acestui edict ; erai partizanul măsurilor luate de împărat împotriva cultului icoanelor sau le erai adversar ; dar sub această haină existau concurenţe între provincii, amintirea conştiinţelor naţionale continua să trăiască sub această formă şi nu lipseau de aici nici anumite interese de castă. Totuşi această viaţă de partid, oricît de intensă ar fi fost ea, nu-şi găseşte în literatura bizantină expresia integrală. Trebuie să scormoneşti în vieţile sfinţilor pentru ca să descoperi aceste capitole inedite 7
-
„Literatura Bizantulul"
-
c. 1 0 1 1
https://biblioteca-digitala.ro
98
Literatura bizc.. rit ină
din viaţa bizantină. Charles Diehl a făcut-o la Congresul de la Bucureşti, studiind Viaţa sfîntului Ştefan cel tînăr, viaţă neglijată aproape în care poate fi regăsită în toată intensi tatea ei viaţa Bizanţului epocii, alături de viaţa curţii cu aspectul ei oficial. Nu trebuie să uităm că, în fond, toată această literatură istorică nu porneşte numai de la imitarea marilor modele greceşti, dar şi de la analele consulare ; €a provine deci şi din viaţa de curte, din Jurnalul oficial, ca să spunem aşa, din AI onitorul Imperiului. E o literatură a vieţii de palat şi nu a vieţii administrative, mai ales nu a vieţii provinciilor, care trăiau pentru ele însele. Pentru a descoperi cîte ceva despre această viaţă a provinciilor trebuie să te adresezi cutărui memoriu datorat cutărui bătrîn general, cum a fost Cecaumenos. Cunoscînd limitele literaturii bizantine ce trebuie sa-1 cerem ? Numai două calităţi : în primul rînd demnitatea politică şi religioasă şi apoi grij a pentru formă, o anumită cuviinţă a expresiei, adecvată lumii imperiale şi bisericii cărora le era destinată. Dacă vieţile sfinţilor ne dau ceva mai mult, trebuie �ă ne socotim foarte fericiţi ; dar nu trebuie să uităm că această literatură care nu pornea din masele populare nu era făcută pentru ele şi că, în acest sens, ea este inferioară literaturii occidentale, deoarece nu se adresează decît unei părţi a naţiunii. Dacă Orientul a păstrat vechile forme şi le-a transmis Occidentului, dacă Carol cel Mare şi toţi ceilalţi împăraţi germanici care reprezentau Roma occidentală au avut mereu înaintea ochilor lor exemplul, marele exemplu al împăraţilor bizantini, Occidentul este la rîndul lui superior Orientului prin altceva, căci forma nu înseamnă totul. În Occident nu există acele ziduri de cetate care să închidă orice manifes tare de vitalitate. Imperiul occidental s-a năruit o dată pentru totdeauna : Carol cel Mare, Barbarossa şi ceilalţi sînt, din punctul de vedere al ideilor, năluci ; dar în lumea occidentală realitatea supravieţuieşte în creaţiunile spon-
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
99
taneităţii populare : organizaţii ţărăneşti - Elveţia cu a sa Eidgenossenschaft - , organizaţiuni comunale ; în aceste forme particulare ale vieţii politice, în mişcarea cruciadelor, în multe privinţe în artă chiar, există, ca element creator, Romania populară. Făcînd această distincţie este deci necesar să cerem fie căreia din cele două j umătăţi ale lumii civilizate ceea ce fiecare datorează originilor şi caracterului propriu şi numai acestor origini şi acestui caracter. II Literatura bizantină nu este deci o literatură naţională, după cum nu este nici o literatură populară şi spontană. Ea purcede fără îndoială dintr-un anumit suflet, dar nu din acel suflet mare al unei întregi naţiuni. Nu trebuie deci să-i pretindem ceea ce nu este în stare să dea. Voi rosti aproape o blasfemie afirmînd că nici Racine însuşi nu este întru totul o expresie a naţiunii franceze din secolul al XVII-lea, că el reprezintă numai o parte a acestei naţiuni, foarte înaltă, nobilă, interesantă desigur din punct de vedere intelectual, dar alături de care mai exista o parte a naţiunii franceze, existau acele mase populare din care nu provenea şi în viaţa cărora n-a pătruns niciodată Racine. Am spus că literatura bizantină avea oarecum acest caracter : era o literatură de curte şi de biserică. Or, curtea nu e totdeauna de dispreţuit ; asta depinde de curteni. Şi biserica, chiar dacă s-a pierdut prea adesea în formalism şi misticism, reprezintă totuşi una din cele mai extraordinare organizaţii pe care omenirea a reuşit vreodată să le întemeieze şi una din acele realităţi care nu rezidă numai în forme, ci în chiar sufletul a milioane de fiinţe omeneşti. Faptul însuşi că o biserică, oricare ar fi ea, caută la un moment dat să se fixeze în anumite forme dovedeşte că acesi:·-�a nu sînt imuabile, ci corespund vieţii umane însăşi . Există în literatura ecleziastică bizantină documente de mai c frumuseţe care, în traducere, sînt din nefericire mult mai puţin frumoase. S-a încercat de curînd să se traducă unul
https://biblioteca-digitala.ro
100
Literatura bizantină
din aceste documente şi . cum traducătorul era capabil să sesizeze sensul foarte înalt al textului , el l-a redat păstrind frumuseţea originalului ; el poate fi găsit în ultimul număr al revistei Europa OY1"entale sau mai curind în Studi bizantini·. Sînt convins totusi că anumite imnuri erau scrise numai pentru Constantinop�l. pentru biserica Sf. Sofia, pentru bi serica Sfinţilor Apostoli. În micile biserici de provincie liturghia continua să fie recitată aşa cum fusese ea formu lată în primele secole ale erei creştine. Dar cum în ţările din Orient sluj ba religioasă este înţe leasă de credincioşi, aşa cum se întîmplă şi în biserica calvină, în cea luterană sau în cea anglicană, deşi în Rusia ea este poate ceva mai puţin înţeleasă din pricina limbii slave vechi, la Bizanţ slujba era perfect înţeleasă. Şi de ce oare ? Pur şi simplu pentru că era făcută într-o limbă a cărei sintaxă era populară şi al cărei vocabular era, în mare parte, cel pe care îl folosea poporul. în România, la începutul s ecolului al XVIII-lea, întreaga sluj bă este făcută în li:m,ba poporului �i de altfel Evangheliile, Psalmii, Vechiul şi Noul Testament fuseseră transpuse de multă vreme în această limbă. În lumea bizantină publicul , care înţelegea vechea liturghie nu aştepta apariţia noilor ediţii de imnuri, la Con stantinopol*. S ă vedem acum în ce privinţă a influenţat literatura bizantină acea parte a societăţii imperiale căreia îi era adre sată şi totodată cum a putut ea să inspire atîtea literaturi care, prin originea lor, aparţin bizantinismului : literaturile slave, sîrbă şi bulgară, din evul mediu şi pînă în secolul al XI V-lea alte literaturi ortodoxe apoi . Să începem prin a examina raporturile dintre literatura bizantină şi curte. Ar fi totuşi o mare greşeală să se creadă că literatura istorică bizantină, cea care are în măsura cea • Caracteri zarea făcută d e N. Iorga limbii teJ:telor liturgice bizantine trebuie, ni s e pare primită cu oarecare rezervă. Dintr-o anumită perioadă istorică limba teJ:telor liturgice bizantine
a apărut, cum era şi fi resc, arhaică, diferită cu totul de limba vorbită, de neogreacă, pentru care avem documente scrise din secolul al XII- iea. Din ce în ce mai puţin înţeleasă de credincioşii ipsiţi de o pregătire corc·spunzătoare t>a C'Ste ast�zi în situaţia latinei ln Occident.
https://biblioteca-digitala.ro
literatura bizantină
101
mai mare raporturi cu curtea, prezintă de la bun început numai viaţa din Constantinopol. A existat mai ales în seco lele al V-lea şi al VI-lea o literatură care se mai ocupa încă de istoria provinciilor şi care vorbea mai mult despre ceea ce se petrecea la frontiera persană în cursul acelui lung război, care a durat secole, între Imperiul de Răsărit repre zentat de bizantini şi Imperiul de Răsărit reprezentat, în alt fel, de perşi. Găsim cronici care tratează în măsură mult mai mare despre ceea ce se petrecea în părţile Armeniei, în Caucaz, la Tigru şi Eufrat decît despre ceea ce se petrecea la Constantinopol în anturajul împăratului, despre faptele şi vitejiile curtenilor. Dar este corect să adăugăm că după un timp moravurile de la Constantinopol invadează cea mai mare parte a istoriografiei bizantine. Ar fi de asemenea o greşeală să se creadă că această literatură istorică, ce vorbeşte mai ales despre lucruri petre cute la curtea imperială, care priveau pe împărat, pe curtenii săi, lumea în care trăiau ei, mediul care dă prestigiu, este o literatură oficială în sensul strict al cuvîntului. O asemenea apreciere trebuie de la bun început părăsită. E necesar să o părăsim deoarece cea mai bună cronică, cea mai bună relatare istorică pierde mult din valoarea ei atunci cînd orientarea îi este indicată de la început, cînd sentimentele exprimate în ea nu pornesc din sufletul mai mult sau mai puţin sincer, mai mult sau mai puţin interesat al istoricului, cînd ea îndeplineşte o sarcină de stat. Pentru a mă face mai bine înţeles voi cita un fapt din altă istorie : românii au avut de la începutul secolului al XV-iea, în forme care proveneau de la slavo-bizantinii din Peninsula Balcanică, o continuare a cronicilor sîrbeşti nu bulgăreşti - principele român fiind considerat succesor al împăraţilor constantinopolitani, peste formaţia imperială a slavilor balcanici. După încercările de introducere a spiritului istoriografiei renascentiste în lumea românească - căci au existat în secolul al XVII-iea cronici influenţate de spiritul Renaşterii - au început să apară cronici de curte. Principele român care s-a bucurat de cel mai înalt prestigiu, care a dispus
https://biblioteca-digitala.ro
102
Literatura bizantină
de cea mai mare avere şi a manifestat cea mai largă genero zitate pentru a-şi făuri şi menţine prestigiul, a fost Constantin Brîncoveanu, executat în 1 7 1 4, împreună cu toată familia sa, la Constantinopol printr-un act de cruzime îngrozitor si stupid - bătrînul a fost decapitat după ce asistase la {iciderea tuturor fiilor săi. Or, Constantin, acest restaurator de monumente, acest ctitor de literatură - căci se scria în această epocă în mod curent în româneşte, acest protector în acelaşi timp al ortodoxiei , căci avea pe lingă el un pa triarh al Constantinopolului , un patriarh al Antiohiei, un patriarh al Ierusalimului , acest principe a fost mutatis mutandis un fel de Ludovic al XIV-iea ; acest Ludovic al XIV-iea a avut ambiţia de a dispune de o cronică a sa şi a încredinţat redactarea ei unui boier care şi-a scris poves tirea în direcţia indicată de principe, exprimînd însă uneori şi puncte de ,·edere personale. Principele a intervenit atunci obligîndu-1 să reia cronica pentru a o scrie altfel. Avem deci două versiuni şi între cea dintîi şi cea de a doua prinţul îşi schimbase chiar sentimentele. La Bizanţ lucrurile stau altfel. In epoca precedentă domniei lui Iustinian majoritatea cronicarilor bizantini scriu pe cont propriu. Ei continuă astfel şi o anumită litera tură latină, literatura autorilor de memorii militare, a unui Ammianus Marcellinus. Ei continuă însă şi altceva : conti nuă o mare tradiţie elină, tradiţia care a dat tot ceea ce anti chitatea avea mai bun în materie de istoriografie. Nu trebuie să credem, apoi , că Procopiu ar fi fost isto ricul lui Iustinian. El nu este decît istoricul războaielor lui Iustinian . Iar aceste războaie nu erau ale imperiului, după cum nici armata care le-a purtat luptînd în părţile Ti grului şi ale Eufratului nu era armata imperială. Acolo nu era decît o armată organizată spontan, creată parcă dintr-o lovitură de vărguţă magică de Belizarie. Şi ca să ilustrăm cele afirmate printr-un exemplu istoric : e ca şi cum s-ar spune că istoria domniei lui Carol al V-lea al Franţei, numit Le Sage pentru că fiul său era nebun si tatăl său nu era mai puţin , deşi într-un fel mai cavaleresc : ar fi consem�
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
1 03
nată în cronica unui contemporan al lui Bertrand de Gues clin. Belizarie e un Bertrand Du Guesclin. Războaiele lui Iustinian n-au fost purtate de el însuşi. Este greşit să spunem că Iustinian s-ar fi gîndit să resta bilească Imperiul roman în vechile lui hotare. Chestiunea Siciliei s-a pus sub imperiul anumitor necesităţi meditera neene, în urma atacului vandalilor din Africa, şi prin aceasta s-a ajuns la războiul împotriva goţilor din Italia. Iustinian era feciorul unui ţăran din Tracia şi el a adus la Constanti nopol un fel de latinitate dunăreană ; el este mai puţin bizantin decît se crede în general. Cu Iustinian care îndepăr tează pe un mai puternic decît el reprezentant al aceleiaşi i niţiative danubiene, vine Dunărea. Măreţia lui Iustinian e datorată, ca multe măreţii monarhice, duratei îndelungate a domniei sale. Ea se datorează hazardului care l-a făcut să fie înconjurat de anumite personalităţi. Nu trebuie să credem că Procopiu ar fi scris o istorie destinată glorificării lui Iustinian şi, deşi cunosc argumentele care pledează în favoarea celeilalte teorii, o repet, nu cred nici că Istoria secretă a fost scrisă de Procopiu. Dacă atunci cînd se ajunge la momentul de mare criză al disputei în privinţa icoanelor - şi trebuie să admitem c[t iconoclaştii erau persoane foarte chibzuite care nu luptau împotriva icoanelor de dragul distrugerii lor, ci mai degrabă împotriva călugărilor - , dacă atunci ar fi existat cronica de comandă - să presupunem că ne menţinem credinţa în existenţa unui jurnal Oficial al Bizanţului, de proporţii mai mari, întemeiat pe relatări oficiale - , trebuie să admitem că iconoclaştii ar fi comandat o naraţiune din care să fi rămas urme. Există, trebuie s-o spun, urme foarte slabe ale unei apă rări a iconoclaştilor în istoriografie. Ei au fost învinşi ; cînd au venit iconodulii acestia au ars multe scrieri dar n-ar fi imposibil să regăsim tradiţia istoriografică destinată glorificării domniei marilor împăraţi iconoclasti care au fost ' foarte populari. Căci nu trebuie să credem că populaţia apăra icoanele ŞI îi iubea pe călugări. Şi trebuie încă o dată să distingem
https://biblioteca-digitala.ro
104
Literatura bizantină
două feluri de călugări , pe care nu trebuie niciodată sa-1 confundăm : călugării din capitală, aceia care nu se ocupau de biserică, ci de politică şi călugării retraşi în munţi. Pe călugării din capitală populaţia Constantinop olului nu-i iubea. Există chiar, în forme de întindere mai mică şi mai puţin strălucitoare , un Rabelais bizantin* care vorbeşte despre călugării din vremea sa : e cert că nu erau iubiţi. Dar existau şi ceilalţi călugări, credincioşi inspiraţiei secolu lui al XI-lea, retraşi în munţi asemenea celor de la Muntele A tos. Or, aceşti călugări nu trăiesc în mijlocul societăţii ; ei nu o exploatează, ei nu conduc treburile politice potrivit intereselor proprii, foarte adesea de natură cu totul mate rială. Cei dintîi ar constitui o categorie de călugări „cleri cali", ceilalţi ar fi un fel de trapişti ai Orientului bizantin. Dar iconodulii ? Au avut oare ei o cronică ? Dacă ar fi avut noi am fi putut găsi desigur în ea urmele luptei care a solicitat atîtea energii . Există un cîntec de triumf celebrînd succesul cauzei imperiale legată de cultul icoanelor în măsura în care acest cult al icoanelor a fost restabilit după icono claşti ? Sîntem obligaţi să răspundem : nu. Exista desigur o cronică legată de viaţa curţii. Chiar în momentul acesta cel dintîi Vasilie a aj uns, în urma unei crime împotriva pre decesorului său , care-i fusese protector şi prieten pînă în _ ultnna clipă, să întemeieze dinastia macedoneană. Atunci �i numai atunci constatăm o întreagă acţiune laborioasă de purificare a imaginii maculate de sînge a lui Vasilie. Trebuie să ne amintim că dinastia macedoneană nu are nici ea o cronică ; le-a trebuit Comnenilor pietatea cu totul deosebită a unei prinţese faţă de tatăl ei pentru ca să fie scrisă, într-o limbă vorbită şi inteligibilă, acea frumoasă carte care exprimă în fiecare din părţile ei cîte ceva din no bilele sentimente pe care prinţesa Ana le închinase tatălui :ău , ţ !1 cepî�d c � domnia împăratului Alexie, de-a lungul mtregu man perioade reprezentată de secolul XII, nu mai există nici cronici de curte ; abia dacă se observă acea per-
B.
• E vorba de poetul Teodor Prodromos despre care vezi in volumul de Knăs: LileraJura biro.nliKa iK limba populara di11 vremea. ComKmi/o,.
https://biblioteca-digitala.ro
faţă studiul lui
Literatura bizantină
1 05
sonalitate a lui Manuel care nu numai că reusise să se insta leze la Ancona dar îşi imagina că poate �ă restabilească Imperiul roman într-o formă bizantină. Să trecem acum la biserică. A dominat oare biserica în asemenea măsură literatura bizantină încît aceasta să devină incapabilă de a se manifesta în afara ei ? Dacă ne gîndim la discuţiile teologice trebuie să spunem hotărît : da. Î nsă era cunoscut şi Aristotel ; a fost cunoscut în pro funzime. A fost foarte bine cunoscut Platon. Ar fi desigur de scris un capitol din istoria intelectuală a omenirii asupra continuităţii platonismului în lumea bizantină. Această lume l-a cunoscut pe Platon mult mai bine decît Occidentul şi dacă Occidentul l-a cunoscut, el a făcut-o prin arabi şi pentru că arabii s-au inspirat din literatura bizantină. Erai aristotelician prin împrumut în Occident , pe cîtă vreme erai platonician prin inspiraţie în Orient. Şi nu vorbesc aici de primii polemişti creştini, plini de indignare, de vervă şi de credinţă, ci de cei din a doua şi a treia generaţie. Ceva din vechea energie persistă în doctri nele eterne, dar ofilite, a căror cercetare e reluată neobosit. Occidentul lui Raban Maur si al lui Isidor din Sevilla are mult mai puţină sevă pole�ică. Dar există alături de ele vieţile sfinţilor acumulate şi transformate fără încetare ; după vechiul roman al anti chităţii există deci, de asemenea, prin hagiografi, acela al epocii bizantine. El este variat, e plin de o sentimentalitate uneori fermecătoare. Vădeşte o puternică inspiraţie eroică. Stilul lui este aspru şi suav totodată el place maselor populare. Aceste vieţi ale sfinţilor au exercitat o foarte mare influenţă asupra întregii dezvoltări a literaturii ruse pînă în secolul al XIX-iea. La români ele au fost traduse la sfîrsitul secolului al XVI-iea şi strînse într-o mare ediţie la mă�ăs tirea Neamţului, în secolul al XVIII-iea, au fost citite cu pasiune. Către 1 890 chiar, un negustor îmbogăţit, trăitor într-un sat, după ce amestecase probabil multă apă în vinul său, s-a gîndit că va trebui să dea într-o zi socoteală lui Dumnezeu pentru faptele sale şi, pentru a-şi face uitate micile
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
1 06
păcate profesiemale, . el �- da� � nouă edjţie a Vi_eţilor sfi'! . tilor. Astăzi chiar d01 scrnton* mcearca sa modermzeze puţm aceste Vieţi ale sfinţilo r. V
Literaturile care au succedat literaturii bizantine au reprodus, cu elemente de viaţă pe care Bizanţul nu putea să le aibă, pentru că influenţa occidentală n-a venit la Bi zanţ decît către secolul al XIV-lea şi incomplet, în liniile ei mari, literatura bizan tină. Din asta oare s-au închegat asadar ele ? Da, dacă e vorba de literaturile slave medie ,-�le, în afară de literatura sîrbească de la sfîrşitul secolului al X i ii-lea si mai ales din secolele al XIV- lea si al XY-lea , căci opera u'nui Constantin Filozoful n-are nimi� din carac terul predominant al cronicilor bizantine. Spiritul bizantin a rămas viu ; el a creat în politică mo narhi plini de măreţie, conducători respectaţi, care se bucu rau de tot acel prestigiu împrumutat de la marile monarhii ale Orientului transportate şi stabilite la Constantinopol pentru secole. El a dat un impuls întregului Sud-Est al Eurc pei , a influenţat pe de o parte, profund, o literatură populară extrem de bogată şi a îndrumat pe de altă parte clasele dominante la începutul unor mişcări literare care, dacă au împrumutat mai tîrziu elemente noi din curentele occiden tale, n-au rămas din această cauză mai puţin credincioase originilor lor. Or, dacă o literatură aj unge să-şi domine epoca şi să inspire alte literaturi, acest lucru dovedeşte că ea este într-adevăr o literatură. Ea merită deci să fie abordată ca atare, chiar dacă în alt fel decît literaturile epocii moderne. III Avem acum de marcat di\·iziunile necesare ale istoriei literaturii bizantine, în măsura în care această istorie se desfăşoară în cadrele pe care le-am fixat mai sus. • )lihail Sadoveanu ş i D. Sfi„tde arni11tiri, 1926.
N.
D.
P.Hr.l�canu,
/Ji" i•ic/ile sfinţilor,
I . Spre Emaus, 1 924 ; I I . data cind
Iorga s e refer.I desigur la p r i mul volum, singurul a p.1 rnt l a
a u fost publicate aceste conferin\c.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
1 07
Criteriile potrivit cărora înţelegem să marcăm aceste diviziuni sînt două. Cel dintîi este evident pentru oricine se gîndeşte la diviziunile unei istorii literare : este acela al evoluţiei subiectului literaturii, a realităţii pe care ea o reflectă ; or, subiectul acesta este reprezentat de societatea contemporană din care purcede şi căreia i se adresează această literatură. Cum literatura bizantină este legată de două forme imperiul şi biserica, va trebui să o studiem în raport cu evo lutia acestora, a statului si a bisericii, uneori a amîndurora. T�ebuie totuşi să spun d� la început că atunci cînd sîntem nevoiţi să alegem între aceste două forme, cînd nu putem găsi elemente care să slujească în acelaşi timp la delimi tarea etapelor e,·oluţiei statului şi ale evoluţiei bisericii, trebuie să luăm întotdeauna în considerare imperiul. Biserica nu este imuabilă. Ea înţelege să-i modeleze pe credincioşi, dar credincioşii aj ung să transforme biserica căreia îi aparţin. Ipocrizia formelor rămîne aproape mereu neschimbată, se produce însă sub aceste forme o schimbare a societăţii. Totuşi biserica este mai puţin schimbătoare în forma şi în semnificaţia ei decît organizările politice. Într-adevăr, dacă schimbi organizarea politică te legi de lucruri omeneşti, pe cită vreme dacă vrei să transformi organizarea religioasă se crede că-l ataci pe Dumnezeu, ceea ce poate fi mai dificil şi mai primej dios. Pentru Biserica Răsăriteană această observaţie este cu atît mai întemeiată cu cît ea a preluat nu de la creştinism, ci din moştenirea orientală o anumită imobilitate a ritmului, un anumit res pect pentru formele exterioare, de natură artistică, pentru ritual şi totodată pentru limba folosită. Imperiul poate deci să se transforme , biserica însă rămîne sau pare cel puţin că rămîne aceeaşi. În orice caz, dacă se transformă totuşi , ea caută să dea impresia că nu s-a t rans format. Dar mai există un lucru care va putea să ne aj ute în acest studiu, un lucru la care în general oamenii nu se gîn desc şi trebuie să faci într-adevăr un efort pentru ca să
https://biblioteca-digitala.ro
1 08
Literatura bizantină
te gîndesti la el. Sîntem obişnuiţ i să auzim anumite state declarînci pe baza uno:_ a �gumen!e is_to�ce, etnic�, �c5mo: mice sau de altă natura ca vor sa atmga cutare limita. Ş1 după ce un stat a ati? s acea�tă lim�tă. fixat� de el însuşi, se opreşte din expansmne chia:r:, daca 1. se rapeşt� � parte � din teritoriul pe care crede ca trebme sa-I deţma. Or, Imperiul bizantin nu este un asemenea stat. Impe riul bizantin , ca şi Imperiul roman poate să se întindă la nesfîrşit ; el îşi arogă dreptul de a extinde atît cit îi stă în putinţă civilizaţia pe care o reprezintă, atîta vreme cît principiul de care este animat capătă el însuşi extensiune. Imperiul Bizantin poate să îmbrăţişeze toată acea oicumene care apare în titlul purtat de patriarh . Patriarhul este ecumenic, Imperiul de asemenea. Şi totuşi Imperiul poate fi redus numai la frontierele Constan tinopolului . A reduce Franţa la Paris, Spania la Madrid comparaţia, o mărturisesc , nu mai este aceeaşi - înseamnă a distruge un stat. Dar a reduce Imperiul bizantin la Con stantinopol nu înseamnă tocmai a-l distruge. Există chiar l a un scriitor pe care l-am menţionat î n altă parte o formulă potrivit căreia, în cazul unui conflict între doi împăraţi, împăratul din Constantinopol, cel care se găseşte în oraş va ajunge întotdeauna să domnească, chiar dacă dispune de forţe inferioare celor ale împăratului din provincie. Din cetatea păzită de Dumnezeu , din cetatea investită cu pres tigiul sacralităţii e ş ti sigur ele cîştigarea provinciilor ; dacă din provincii nu aj ungi la Constantinopol, din Constanti n opol poţi în orice moment să creezi clin nou imperiul. S-a petrecut chiar, către sfîrşitul secolului al XIV-iea, un lucru interesant. Constantinopolul era atunci un oraş asediat şi potrivit concepţiei noastre de azi el nu mai re prezenta nimic. Aici o altă comparaţie. Polonia a fost redusă la un moment dat, prin deciziile diplomaţiei de la începutul secolului al XI X-iea la „republica din Cracovia" . Simplul fapt al existenţei republicii din Cracovia, oraş şi împrejurimi, nu te îndreptăţea să spui că Polonia există. Dar Constan tinopolul acest oraş necontenit asediat de turci, lipsit de imperiu teritorial , lipsit de aj utor militar, ameninţat de un https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
1 09
sultan care nu era totusi decît un biet emir, fără nimic din autoritatea imperială �îştigată mai tîrziu, acest Constan tinopol nu este vătămat în principiul pe care-l reprezenta. Dacă Imperiul nu funcţionează pentru moment, el va reintra în funcţiile sale într-un viitor mai mult sau mai puţin înde părtat ; numai cucerirea de către turci, în 1453, a Constan tinopolului a împiedicat această revenire. Dar dacă statul nu funcţionează, cealaltă formă a Imperiului, biserica, funcţionează perfect. În momentul în care armata Impe riului bizantin nu mai poate ieşi din Constantinopol fără autorizaţia turcilor, fără să solicite ceea ce germanii numeau în vremea ocupaţiei lor, în cursul Marelui Război, un A us 'f eis, biserica bizantină se dezvolta în toate direcţiile : ea crea mai întîi o biserică dependentă în principatul românesc al Ţării Româneşti, crea o alta în comitatul Maramureşului care aparţinea regelui Unga1iei, cu o mănăstire depinzînd direct de patriarh, fără a fi supusă autorităţii vreunui epis cop. Şi cînd s-a format celălalt principat românesc, Moldova, s-a încercat - dar nu s-a reusit - să se subordoneze biserica ei bisericii din Constantinopoi. Patriarhul şi-a supus biserica ortodoxă a Poloniei şi pe aceea a vechilor principi ai Litua niei şi ai Rusiei Occidentale. Ce a rezultat de aici pentru istoria civilizaţiei şi a litera turii bizantine ? Cînd imperiul cuprindea Asia Mică, Siria, Egiptul, cînd el îşi avea avanposturile în Mesopotamia, la Dara şi aiurea, cînd el îşi exercita dominaţia asupra tuturor insulelor arhi pelagului pînă la acea mare insulă a Cretei, cînd el stăpînea partea de sud a Italiei şi Sicilia şi mai tîrziu încă, în epoca restaurării iustinianee, restaurare cu totul fortuită de altfel, formele de colaborare la civilizaţia bizantină erau mai nu meroase şi vom avea un început de literatură bizantină datorat unor persoane care nu sînt constantinopolitani copiii Constantinopolului vor veni mai tîrziu, nu în epoca lui Mauriciu, ci în aceea a lui Heraclius şi chiar mai tîrziu ! Se poate spune deci că pînă în secolul al VIII-lea literatura bizantină, chiar cea scrisă la Constantinopol, este făcută de oameni formaţi aiurea.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
1 1o
S-au înselat în mod straniu aceia care au crezut că vita litatea int�lectuală aparţinea creaţiei lui Constantin. Con stantin n-a reuşit niciodată să creeze un oraş latin ; el a putut să transporte monumente, dar 1:1u putea transporta A oameni de la Roma. De altfel, Constantmopolul a fost mtot deauna un oraş de populat. Cînd, în 1 484, sultanul Baiazid al II-iea a cucerit porturile româneşti de la Dunărea Infe rioară si de la Nistru! de Jos, o parte din populaţia acestor orase a ' fost transportată la Constantinopol. Constantinopolul est�, aşadar, un oraş artificial ; el a rămas un port însufleţit, un port de mare importanţă, dar un oraş creat în urma unui calcul şi menţinut apoi datorită poziţiei sale şi din raţiuni de stat. La ora actuală mica Ankara are un suflet pe care Constantinopolul nu l-a avut niciodată, dacă nu este privit ca atare sufletul grandios, solemn, pontifical al curţii. N u Constantinopolul a creat curtea, tocmai această curte a împiedicat dezvoltarea Constantinopolului. Ce scriitor va ieşi mai tîrziu la iveală din acea plebe constantinopolitană ? Un nefericit care cînta pe rînd toate puterile zilei : acel Prodromos care mînca mereu şi mereu se plîngca de foame. Creatorii literaturii bizantine sînt deci asiatici. Aj unge, pentru a ne da seama de acest lucru, să recurgem la povestea cîntăreţului isprăvilor lui Heraclius : poetul nu caută să-şi ascundă originea anatoliană. * Putem de asemenea să ne referim în acelaşi scop la Theophylact Simocattes, acel scriitor cu stilul preţios, acel egiptean care cunoaşte perfect greaca în tot ceea ce are ea mai înalt. El citea şi latineşte. Prima fază a literaturii bizantine este deci una în care marile tradiţii literare nu sînt la Constantinopol . Le găsim la I:kirut, la Atena, o vreme în insule. Există de asemenea un fel de continuare a tradiţiilor eline. Şi tocmai pentru că au venit din regiuni înn·cinate ei, scriitorii atribuie o importanţ ă extremft -lucrurilor relative la Persia. Există chiar unii care cunosc limba persană sau care, necunoscînd-o, se • E vorba de
Gcnrgios
Pisiclianul, autor a l u u u i paneg i r ic e p i c i u t itulat
Herac/iaJa
în
care e r a u cintate faptele de arme ale împăratului Heraclius (6 1 0 - 64 1 ) , învingătorul per şilor
(630)
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
111
:!._n spiră din traduceri. Procopiu însuşi ştia ceva persană. In general acesta este motivul pentru care noi constatăm în literatura bizantină un mare număr de pasaj e în care se relatează lucruri petrecute aiurea, căci acestea prezintă mult mai mult interes pentru scriitorii neinteresaţi de Constanti nopolul în care ei sînt nişte noi veniţi şi în al cărui mediu veşnic ambiguu nu reuşesc să prindă rădăcini. Pe toată întinderea imperiului au existat numeroase nea muri care au colaborat la viaţa politică şi intelectuală a acestuia ; excepţie face acel neam al armenilor, gelos pe Bizanţ, care şi-a creat o literatură proprie, foarte interesantă, ce poate fi în chip folositor comparată cu literatura bizantină. Această primă epocă, pregătitoare, corespunde prologului domniei lui Iustinian, reprezentat de împăraţii de la sfîrşi tul secolului al V-lea şi începutul celui de al VI-lea : Anastasie, Iustin, unchiul lui Iustinian. Or, Iustin, Iustinian şi, după ei, Tiberiu poartă nume romane. Faptul dovedeşte caracterul absolut roman al imperiului, caracterul încă antic al acestui imperiu. Există fără îndoială o continuare a romanităţii imperiale şi literatura se resimte de pe urma ei. Începutul istoriei bizan tine este fixat fie înainte de Iustinian, fie în zilele lui, fie chiar după domnia lui. Dar există un lucru cert : în epoca lui Iusti nian nu ne găsim sub raportul concepţiei despre lume în evul mediu bizantin. Evul mediu bizantin începe fără îndoială după acea serie de împăraţi romani, el începe chiar după strălucita campanie a lui Heraclius care a ajuns la Ierusalim. Evul mediu bizantin nu începe decît către secolul al VIII-lea. Prin ce va fi reprezentată prima perioadă a literaturii bizantine ? Prin cronici care continuă tradiţia antică. Aj unge să ne gîndim în ce priveşte forma la tradiţia romană si , la tradiţia elenă pentru a găsi cele două aspecte ale antichi tăţii care domină această literatură. Dar nu întîlnim decît un stil bastard, deşi strălucitor prin abundenţă şi varietate, un stil ce nu poate fi înţeles de toată lumea. Pe lîngă asta constatăm el în această epocă creştinismul are mult mai puţină putere decît s-ar crede. Nu creştinismul
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura b i:antină
bizantin luptă împotriva feudalităţii persane ; mai mult : nu crestinismul grecesc luptă împotriva creştinismului lati no-ger�anic al goţilo� din I ta! i � . Nu �xistă în aceste conflicte nici urmă de entuziasm religios. Cmd se vorbeşte despre lucruri supranaturale, explicaţia lor e căutată fie în filozofie, fie în superstiţie. Nu se spune niciodată ca în evul mediu bizantin, sla,· şi românesc, că victoria a fost dăruită de Dum nezeu sau că înfrîngerea cuiva e o pedeapsă trimisă de divi nitate, în bunătatea ei, pentru păcateie comise de acela împo triva cerului. Scriitorii rămîn la omenescul strict definit al acţiunilor politice. Lumea se simte chiar j enată atunci cînd se vorbeste de crestinism. S-ar 'părea că ' literatura religioasă se mulţumeşte numai cu amintirile epocii Părinţilor bisericii. Nu se inovează ni mic : acest domeniu e mort . El va reînvia poate într-o zi, dar pentru moment el este mort şi nu există nici un fel de interpretare nouă, nici un fel de creaţie în acest domeniu bi sericesc. Cînd e vorba despre Hristos, scriitorul foloseşte, două rînduri pentru perifraza destinată să-l numească. Între perifrazele poetice ale unui Delille şi cele, grele de erudiţie filologică, ale lui Theophylact Simocattes există un perfect paralelism . Izbucneşte apoi disputa în jurul icoanelor. Epoca aceasta care se întinde pînă la sfîrşitul secolului al IX-lea are un caracter foarte evident : Bizanţul se reînnoieşte. Nu mai ră mîne nimic din frumoasele forme ale trecutului. „Romanitatea" care stă la temelia imperiului nu mai are aceeaşi semnificaţie ca în epoca lui l ustinian şi a succesorilor săi. Cronica decade : ea îi judecă pe împăraţi numai după atitudinea lor faţă de icoane. Politica s-a confundat cu religia. Vechiul decorum* dispare. Avem o literatură violentă şi meşteşugită, capricioasă, tragică, oricare ar fi obiectul împotriva căruia porneşte lupta stilistică înclîrjită a scriitorilor. Pentru că există persecutaţi, există acum şi martiri, care sînt declaraţi sfinţi . În legătură cu acest val de veneraţie apar primele vieţi ale sfinţilor. • decoru m
= cuviin\'1
( lat.)
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantina
113
În Viaţa citată mai sus a sfîntului Ştefan cel Tînăr s e reflectă întreaga viaţă a Constantinopolului cu toate amănuntele ei. Dar aceste vieţi ale sfinţilor trebuie situate mai întîi cronologic şi lucrul e dificil - dar explicabil, cînd mai multe secole îşi dispută un poet ca Roman. Putem afirma totuşi că cea mai mare parte din aceste vieţi ale sfinţilor provin din epoca de dispute şi conflicte în care există nu numai martiriul constantinopolitanilor persecutaţi de imperiu, dar şi activitatea armatelor de călugări din toate marile oraşe. Alexandria a fost adesea la bunul plac al acestor călugări care luptau împotriva aderenţilor la doctrina con stantinopolitană, punînd în mişcare plebea ce furnica acolo. Dacă Ierusalimul nu-şi mai păstrează vechiul său rol, există în schimb Thebaide ale opoziţiei. Închişi în citadelele lor, uneori inexpugnabile, aceşti călugări au creat o literatură interesantă prin imaginaţia şi sensibilitatea adesea cu totul frapantă dovedite. Legendele sfinte prezintă pînă şi pe fia rele deşertului care, la un singur gest al bunilor părinţi, vin să li se supună. E vorba astfel despre un leu care, după ce l-a ucis pe măgarul din gospodăria unei mănăstiri siriene, simte remuşcări şi se declară dispus să preia rolul victimei sale. Există în aceste legende un fel de prefigurare a sfîntului Fran cisc, a cărui infinită caritate, a cărui milă pentru oameni şi lucruri, a cărui dragoste pentru tot ce trăieşte şi vibrează în natură provine desigur dintr-un alt mediu decît acela al Occidentului disciplinat, organizat în clase, ierarhizat . Îndată după această epocă decorul se schimbă cu totul. Un mare număr de provincii sînt pierdute. Sînt abandonate Siria şi Egiptul. După invazia arabilor, Africa nu mai aparţine imperiului din secolul al Vi i-lea. Chiar şi în Asia Mică dominaţia bizantină trebuie să fie restabilită. Şi după ce a recîştigat această regiune imperiul nu poate împiedica, aşa cum observă foarte bine Sir Ramsay, în frumoasa sa comunicare la Congresul de bizantinologie de la Bucureşti, influenţa anatoliană. Clasa monahală nu mai poate să-şi păstreze vechea he gemonie. Împăraţii iconoduli au restaurat cultul icoanelor dar nu au revenit şi la vechea concepţie despre icoane. Ei 8
-
„Literatura Bizanţului"
-
c . 101 1
https://biblioteca-digitala.ro
1 14
Literatura bizantină
nu mai doresc desigur un stat aservit clerului mănăstiresc. Ei restaurează formele vechiului cult, dar continuă să per secute pe faţă casta călugărilor. Se poate spune că muntele Atos, a cărui primă mănăstire a fost creată sub influenţa lui Nichifor Focas este o altă formă a vieţii solitare care, deşi rămîne credincioasă principiului, se opune aceleia din capitală. Mănăstirile întemeiate şi ocrotite de împăraţi se transformă după placul acestora şi potrivit intereselor lor. Imperiul s-a străduit chiar, după înfrîngerea iconoclaştilor să creeze o formă laică de stat. Imperiul nou are un tezaur, o armată. El se sprijină pe o clasă de proprietari pe care o foloseşte şi susţine chiar o clasă de mici proprietari care depind de el. E o domnie de mină forte şi de mină sigură. Imperiul va dori deci, pentru a îndepărta şi în acest domeniu influenţa oricărui monahism turbulent, o literatură care să-i aparţină. Trebuie să ne gîndim şi la acea şcoală din l\Iagnaura care a pro vocat schisma. Sub această influenţă - şi e aici un foarte mare merit al acţiunii imperiale - învăţămîntul nu mai recurge la teologie. Evident, în mănăstiri continuă să fie ci tite vieţile de sfinţi, se fac mai departe exerciţii teologice, se cultivă o filozofie inspirată de biserică. Dar la şcoala magis trului se îm·aţă cam ceea ce se învăţa şi în Occident ; există aici , cum am mai spus, tot ceea ce prima Renaştere din evul mediu a dat lumii occidentale. Printre profesorii şcolii se numără acea mare personalitate literară care este Mihail Psellos şi, alături de el, profesori de astronomie, de filozofie platonică, de filologie. În locul imnurilor care sînt uneori foarte frumoase, în locul acelui mare avînt al sufletului creştin către Dumnezeu, va apare şi în poezie, capabilă acum de creaţie, nu numai de pastişă, ceva nou. Apoi, sub Comneni, are loc o altă mare schimbare în această literatură bizantină, reînnoită prin elemente ce nu vor mai fi abandonate. Pe de o parte în domeniul religios : călugării de la muntele Atos începură să răspîndească o nouă literatură cu un caracter tot mai mistic. Se scriu de asemenea „tezaure ale ortodoxiei" pentru informare, „panoplii dogmatice" pentru 1.părarea împotriva ideilor ostile care caută să se infiltreze. https://biblioteca-digitala.ro
1 15
Literatura bizantină
Dar curtea nu mai vrea doctrine noi ; împăraţii ramm în această privinţă devotaţi trecutului ; se instaurează un fel de lung armistiţiu religios, garantat prin edictul imperial inexorabil : trebuie să se creadă asta şi numai asta. Este epoca unor „summae totius theologiae"*, lipsite însă de marea trudă şi de uriaşa autoritate a unui Toma d' Aquino. În istoriografie nu mai întîlnim cronica imperială cu caracter politic ci numai pe aceea a personalităţilor imperiale. Alexie Comnenul este tratat de fiica sa în calitatea lui de părinte iubit, cu o sentimentalitate ce poate fi comparată cu cea a secolului al XVIII-iea. Există aici, de asemenea, o conti nuă „oglindă" a adevăratului cavalerism. Tînărul Comnen are o profundă admiraţie pentru normanzi, chiar atunci cînd ei luptă împotriva împăratului şi tatălui său. Frumos exemplu de cavalerism şi acel Manuel Comnenul care culege săgeţile turcilor şi revine cu scutul înţesat de această pradă primej dioasă ! Spiritul cavaleresc occidental trece şi în literatura bizantină. Dar mai e ceva. Dacă de la cucerirea Constantinopolului de către latini, din 1204, de la stabilirea baronilor occidentali în provinciile I m periului, constatăm o masivă transpunere în greceşte a ro manelor occidentale care corespunde caracterului acestei epoci de isprăvi strălucite, de fapte de arme, de „geste" personale şi care întăreşte chiar acest caracter general al vremii, grecii alungaţi în Asia Mică duc o altă viaţă, care pretinde o altă expresie literară. Cei care lîncezesc la Trapezunt nu sînt capa bili nici măcar să ţină zi cu zi o cronică. Dar la ceilalţi, la grosul emigraţiei, la ireductibilii legitimişti care şi-au găsit Coblentz-ul în propriile lor provincii pînă atunci neglij ate, ca la Niceea, în mijlocul munţilor şi al văilor ei înverzite, la cei care trăiau înconjuraţi de ţărani şi angajaţi în lupte izolate împotriva şefilor turci din împrejurimi, vedem apărind un alt fel de istoriografie. Nu mai avem aici frumoasele imnuri pentru Sfînta Sofia, nu mai avem combativele vieţi • Sumnta lolius lheologiae a lu i Toma
d'Aquino ln
-
aprox. „rezumat al întregii teologii" : titlul principalei opere
care este prezentată, ln formă silogistică,
https://biblioteca-digitala.ro
doctrina
acestuia.
1 16
Literatura bizantină
de sfinţi, cac1 nu mai există conflicte religioase în această epocă. Aceste scrieri s�nt anim �te de as:p�r�ţiil� pa� riotice la recucerirea Constantmopolu lm, ele glonfica dmasha care va trebui să aşeze din nou crucea grecească în capitala lumii romane de răsărit. Această perioadă a literaturii bizantine, perioada pro vincialităţii, a semi-ruralităţii , durează pînă în secolul al XIV-lea. în acest ultim moment asistăm la o nouă mişcare religioasă, pornită din muntele Atos. Ea este provocat ă de luptele dogmatice cu latinii, a căror viaţă invadează acum vechiul Bizanţ. l\Iarea personalitate a acestui secol al XIV-lea nu este deci împăratul Ioan Cantacuzino, care a scris totuşi din plin , ci Nichifor Gregoras, stilist de modă veche, apărător al credinţelor Orientului său creştin şi istoriograf. Teologia atonită, care a influenţat chiar şi pe scriitorii din Constanti nopol, a reuşit să dea naştere unor scrieri pe care le putem citi şi azi : Ioan Cantacuzino el însuşi este preocupat în ase menea măsură de chestiunile religioase încît îşi va sfîrşi viaţa ca monah , la muntele Atos. Şi este poate necesar să punem în paralelă cu această mişcare de înnoire religioasă o mare mişcare artistică, ce aduce cu începuturile unui Giotto. Îi găsim urmele în diferite mănăstiri , ale căror fresce pot suporta comparaţia cu cele mai bune opere italiene. Există în toate acestea nu numai o tehnică dar şi un caracter de intimitate, de sinceritate , de libertate religioasă foarte evident. În secolul al XV-lea însă toate aceste lucruri dispar Elanul religios s-a frînt . Nenorocirile Imperiului au împiedicat dezvoltarea literaturii şi a acelei arte reînnoite. Nu mai avem decît cronica de curte a acelui Manuel, care şi-a sfîrşit zilele în sărăcie şi umilinţă. În domeniul politic nu mai există spe ranţa restabilirii unei puteri care tinde să dispară. Există ins � la . Du�as istoria latinităţii invadatoare, a colonilor geno vezi, ŞI exista� un fel de renascentism asemănător aceluia al occide?t alilor în vastele cadre umplute de limbaj ul arhaizant al unm Chalcocondylas din Atena, care vrea să-i fie transforhttps://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină
117
mat numele creştin, vulgar de Nicolaos în Laonicos. În mo mentul în care sosesc turcii, ne-am aştepta la o mare mani festare de durere pentru tot ce se pierde : pentru acele umiliri îndurate, pentru acea capitală însîngerată, pentru acele bi serici prădate, pentru acel neam mînat în robie. Or, Nicolaos-Laonicos, acest fiu al Atenei, mai mult decît pe jumătate franc, se interesează de evenimentele de la Dunăre şi din Italia şi uită chiar că există un Imperiu care moare şi că el însuşi este un membru al acestui Imperiu. De la această concepţie nu mai e decît un pas pînă la aceea po trivit căreia cel ce dispune de tezaur şi de armată, cel ce ocupă tronul, acela merită omagiul literaturii. Or, cînd o literatură ajunge aici, cînd ea nu reprezintă o naţiune, cînd ea nu mai ţine la un stat, cînd ea nu se mai sprijină pe o biserică, atunci ea poate să moară chiar dacă există scriitori capabili să-i dea o formă splendidă asemenea acestei literaturi bizantine care, moartă în esenţa ei populară, era moartă acum şi în semni ficaţia ei politică. Bizanţul a sfîrşit astfel şi în forma sa literară, dar nu fără a-şi transmite tradiţia politică altor naţiuni, mai vii , care au asociat acestei moşteniri, de care sînt mîndre, acea vitalitate nouă, proaspătă, pierdută de multă vreme de Constantinopol.
Conferinţe ţinute la Universitatea din Geneva în anul 19 25. Publicate sub titlul La litterature byzantine, son sens, ses divisions, sa portee mai întîi în Revue historique du sud-est europeen, I I , 1 925, pp. 370- 397 şi apoi în culegerea Etudes byzantines, II, Bucureşti, 1 940, pp. 65- 94 (apărute în colecţia Institutului de studii bizantine) , după care s-a făcut traducerea.
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
III
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
HERBERT HUNGER
UMANISMUL BIZANTIN UMANI SMUL şi Renaşterea sînt fenomene esenţiale pen tru istoria culturii şi a spiritualităţii europene. Definiţia lor este totuşi şi azi, în parte, controversată. Este general accep tată afirmaţia că orice umanism porneşte de la o confruntare cu antichitatea greco-romană. În orice caz, nu se poate tă gădui că, la sfîrşitul evului mediu, umanismul a deschis lumii europene căi noi către cercetarea directă a realităţii şi că el a promovat ideea unei culturi al cărei ţel era un ideal de personalitate. Vreme de secole, Occidentul medieval pre luase ştiinţa transmisă de antichitate ca pe o mărime şi sub stanţă dată, invariabilă şi se mulţumise cu treptata ei recep tare. Această situaţie, care a durat pînă în secolul al XII-lea, nu putea să ducă la o luare de poziţie rodnică faţă de antichi tate ; lipsea pentru aceasta „distanţa" necesară şi nu se per cepea nici o contradicţie între poziţia proprie şi aceea a auto rilor antici. Marele dialog cu antichitatea, început în I talia, în secolul al XIV-lea şi care a dus la reorganizarea formelor de viaţă, nu era posibil decît în condiţiile descompunerii strictei scări de valori a evului mediu. Foarte curînd a devenit evi dentă opoziţia dintre ţelurile umanismului, respectiv ale Renaşterii, pe de o parte, şi dogmele şi idealurile creştine, pe de alta. O scară de valori orientată cu consecvenţă către transcendent trebuia să deprecieze, într-o măsură mai mare sau mai mică, umanismul cu aspiraţia sa către crearea şi conservarea bunurilor culturale lumeşti. S-a adăugat la aceasta pătrunderea unor reprezentări păgîne, antice în con cepţia personală despre lume a unei serii de umanişti, fapt care a stîrnit, fireşte, neîncrederea bisericii. Diferite perso nalităţi au căutat încă de timpuriu să iasă din această dilemă printr-un compromis : e ceea ce se numeşte de obicei umanism creştin. Exponentul său cel mai însemnat a fost în Occident Erasmus din Rotterdam.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
1 22
Cum se pune însă această problemă în Orientul bizantin ? Pentru monahismul ascetic, a cărui dezvoltare şi influenţă au fost schitate mai sus*, cultura antică era, dacă nu primej dioasă din punct de vedere moral, cel puţin inutilă ; în orice caz din această direcţie ea a fost energic respinsă. Părerile Părinţilor din deşert, transmise în Apophtegmata Patrum , constituie si în această privinţă un punct de plecare. Un exemplu �osolan dar caracteristic ne oferă viaţa sfîntului Ioan Psychaites, martir din vremea împăratului Leon al V-lea (81 3 - 820) . Anonimul autor îşi bate joc de Homer şi de „arta mincinoasă" a retoricii pe care eroul său ar fi folosit-o tot atît de puţin ca şi cunoştinţele de gramatică. Sfîntul s-ar fi ocupat mai mult de suprema filozofie, încercînd să deYină asemănător lui Dumnezeu 1 ,,. Premise, silogisme şi concluzii sofistice, el le lăsase, ca pe o pînză de păianjen, celor care zac pe gunoi . El dispreţuia astronomia , geometria şi arit metica, pe care le considera neesenţiale. Căci cum ar putea să devină esenţiale nimicuri, linii drepte şi curbe, lipsite de sub stanţă ? Cum poate Platon, specialistul în asemenea lucruri, să se ridice prin ele la Inteligibil, cînd el se încolăceşte doar, ca şerpii , în noroiul patimilor şi se dovedeşte a nu fi decît un parazit cu burta plină ? " 2 Această ură din partea monahismu lui radical faţă de educaţia antică poate fi constatată în toate secolele epocii de mijloc şi tîrzii din istoria Bizanţului. Pentru secolul al XIV-iea, trimit la fragmentele citate mai sus, din scrierile lui Grigorie Palamas. Mai conciliantă faţă de moştenirea antichităţii păgîne este poziţia unor reprezentanţi ai cercurilor ecleziastice care se împăcaseră cu necesitatea educaţiei primite în şcoala an tică, dar care cereau totuşi permanent subordonarea acesteia faţă de învăţătura creştină. Pentru ilustrarea cerinţelor lor ei au împrumutat din scrierea lui Filon De Cherubim o imagine • Intr-unul
Geisl i11 tk�
aceste pagm1. 1 P.
din capitolele anterioare ale lucrării Reiclt tk• newm Miile. Du christliche Kwltw" Verlag Styria, Graz-Wien- Killn, 1965, d i n care fac parte
� yraJt/i„ isclrm
van den \'en, La vie gruqwe de S. ]ea11 le Psichaite, confesseu• so11s le •ig11e de Uo11
l'A r'"t"i"' (813 - 820), ln Le Muston N.S. 3 / 1902, pp. 109, 1 3 şi urm. • Ibidem, pp. 1 09, 1 6 - 23.
https://biblioteca-digitala.ro
Umanismul bizantin
1 23
adecvată, transformată apoi într-un clişeu uzual. Filon com parase filozofia şi cultura generală ( eyKuKA.to� naH>wcrt�) cu cele două femei ale lui Abraham binecunoscute din Vechiul Tes tament : filozofia cu stăpîna, libera Sara, iar eyKuKA.to� noiowcrt� cu sclava Agar 3• Amfiloh din Iconion a pus în locul filozofiei teologia drept stăpînă şi a întrebuinţat ima ginea în celebra Bildungsgedicht * către Seleucos, transmisă între operele lui Grigorie din Nazianz. Ideea subordonării „ştiinţelor păgîne" faţă de teologie a fost completată aici cu un verdict lapidar, formulat astfel : „sclava trebuie să slu jească ştiinţei despre Dumnezeu" 4• O altă imagine ne lasă să presupunem din partea creştinilor o atitudine şi mai prie tenoasă : cultura păgînă va fi caracterizată drept „comoară a egiptenilor". Grigorie din N ysa afirmă că unii gînditori ar fi oferit în dar Bisericii această cultură şi citează pe fratele său, Vasilie, care, în anii tinereţii sale, ar fi „importat" această „comoară a egiptenilor" , aducînd-o prinos lui Dumnezeu5. Din vremea luptei culturale, cînd creştinismul a trebuit să se impună faţă de tradiţia literară şi filozofică a păgînismului , datează acea confruntare între Apostoli şi filozofii greci, sub forma „în felul pescarilor" - „în felul lui Aristotel" 6 • Ne simţim transpuşi în sfera unui umanism creştin, nu mai acolo unde apare ideea îmbinării de elemente creştine şi păgîne în educaţie sau în interpretarea unei ştiinţe şi a principiilor ei. În acest scop este folosită de preferinţă ima ginea altoirii plantelor sălbatice. În capitolul al II-lea al Epistolei către romani este larg dezvoltat motivul măslinului sălbatic şi al celui de grădină. În acest pasaj îşi au originea expresiile corespunzătoare folosite de autorii creştini din se colele următoare. Astfel, în al său elogiu al lui Origene, Gri gorie Taumaturgul vorbeşte pe larg despre activitatea edu1 Philon, De Cherubim I, n . 15.
1 70 şi urm. ; cf. B. Wyss, în
llfuseum Helveticum, 6 / 1 9 49, p. 1 8 1 ,
• Am păstrat în traducere termenul german Bildungsgedicht, „poezie despre educaţie", analog cunoscutului Bildungsroma11, pentru valoarea sa expresivă.
' V, 250: Tţ\ toil 0eoil ylip 1't KUtCil liouÂEUEtCil : : PG, 37, 1593, 2 4 0 - 250. De vil4 Moysis 2, pp. 68, 22 - 69, 3 ed. H. Muşurillo (G1'tgorii N)·sseni Opera V I I / I ,
1
Leiden, 1964).
1
0 AÂlEUt1Kll>c;- ·Ap1ototEÂtKll>� :
: Greg. Naz., or. 23, 1 2 ; PG, 3S, 1 1 64 C.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
1 24
catarului şi a profesorului, pe care-l numeşte metaforic, gră dinar7 . Iar Teodor al I I-iea Ducas Lascaris, în encomionul său la adresa orasului natal, Niceea, îsi recunoaste aderarea la metodele um �nismului creştin pri;,_ aceste 'cuvinte : . . . ei (învăţaţii din Niceea) îmbină filozofia cu teologia într-un chip nou . . . transformînd măslinul sălbatic în măslin de grădină şi interpretează creştineşte orice gîndire (îndreptaţi de Hristos) "8. Imaginea grădinarului care ocroteşte dezvoltarea plantelor este folosită mult în domeniul pedagogiei, pentru ilustrarea raportului între profesor şi şcolar. Nu e de mirare că ea apare şi la umanişti, pentru care educaţia şi supravegherea plină de grij ă a tineretului au constituit întotdeauna o preocupare dintre cele mai importante. Astfel, acelaşi împărat Teodor al I I-iea se simţea „grădinar" răspunzător de progresul spi ritual al tineretului şi, aşa cum ne-o dovedeşte o scrisoare către doi profesori , Senacherim şi Frangopulos, compara domeniul său de activitate cu o grădină îmbelşugat înflo rită 9 • Trebuie să vedem în continuare dacă ne este îngăduit să numărăm la Bizanţ mai multe Renaşteri şi mai multe valuri de umanism, aşa cum este cazul , după părerea unor cercetători, în istoria Europei occidentale. De fapt e mult mai corect să renunţăm la o asemenea multiplicare a fenomenului umanist chiar pentru Occident şi să raportăm Renaşterea şi umanis mul numai la perioada cuprinsă între secolele al XIV-lea �i al XVI-iea 10. Şi pentru Bizanţ trebuie să acceptăm numai cu m grano salis noţiunile de Renaştere macedoneană şi Renaştere din vremea Paleologilor. Ar trebui la urma urmelor să ne mulţumim cu constatarea că în vremea primelor gene raţii ale dinastiei macedonene, adică în perioada cuprinsă între sfîrşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al „
' Elogiwl lwi Origaie de Grigoric Taumalurgul, ed. P. Kotschau, Freibu rg i . Br. u. Leipzig, 1894, cap. 7, p. 18 şi urm. ; ... : p. 19,9sq. 1 H. Hunger,
Von WisstKscliaft 1111 '1 Kwns/ der frulitn Palaiologmreit, in ]11/i,bucli der
Osterrtichisclim Byrantinischtn Gtstllsc'ltaft, 8 / 1 459, pp. 1 23 - 1 55, ai c i p. 136. ' Epist. 217, ed. N. Festa ; Hnngcr, op. cit., p. 135.
11 In acest sens de e:i:. R. tl
Meister, Hwm.inismws und KaKoKprobltm Viena, 193 1 , p. 33,
u rm.
https://biblioteca-digitala.ro
Umanismul bizantin
125
X-lea, ca şi în prima parte a domniei Paleologilor (aprox. 1250 - 1 350) , în literatura şi arta bizantină ies puternic în evidenţă, atrăgîndu-ne atenţia, elemente antice. Desigur, problema nu e uşor de rezolvat. Pe de o parte, la Bizanţ, legătura cu rădăcinile culturii antice nu s-a pierdut niciodată. Datorită acestei neîntrerupte prezenţe a antichităţii în cele mai diferite aspecte ale ei în cultura bizantină, lipsea premiza necesară pentru apariţia unui umanism, rodnica distanţă faţă de modelul antic. Clerul şi o parte din intelectualitatea laică nu renunţă la idealul unei culturi cit se poate de întinse nici chiar în vremurile cele mai întunecate ale turcocraţiei, în anii decadenţei politice şi materiale a poporului grec. Astfel, o parafrază neo-greacă la „oglinda principelui" Stephanites şi Iclmelates, parafrază scrisă cam prin 1 721 , de către medicul Demetrios Procopios care trăia în Ungrovlahia, România de astăzi, vorbeşte printre altele de un om sărman, care se visează bogat : „Femeia mea va aduce pe lume un băiat : îl voi numi Pancalos (Desăvîrşitul) ; îl voi educa şi îl voi pune să înveţe tot ce trebuie învăţat" 1 1 • E mişcător felul în care omul simplu, din popor, îşi mărturiseşte aici ataşamentul pentru un vechi ideal de cultură, pe care , o dată bogat, speră să-l realizeze. Lipsea, deci, pe de o parte, distanţa mai mare faţă de modelul antic, existau însă, pe de altă parte, încă din antichitatea tîrzie, tensiuni permanente între exi genţele creştinismului şi tendinţele umaniste, tensiuni deve nite actuale în Occident abia în secolul al XIV-lea. Poate că în Orient tensiunile acestea au fost mai puternice, iar critica formulată de biserică, în special de cercurile monastice, la adresa umanismului - mai ascuţită, deoarece aici au existat întotdeauna persoane care, în urma contactului lor frecvent cu antichitatea, gîndeau şi simţeau mai mult sau mai puţin păgîn, chiar dacă se mărturiseau crestini ortodocsi. ' Stabilirea influentei vechii zeite a soart �i elenistica Tyche � Fortuna) . în �iaţ a spirituală a bizantinil� r ar putea � _ de mare valoare. Nu trebuie să face obiectul unei cercetan 1 1 L. O. Sjoberg,
Stephanites 11nd lchnelales. Oberlieferungsgeschichte und Ter•,
1962, p. 136.
https://biblioteca-digitala.ro
>tockholm
1 26
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
ne surprindă că păgînul Palladas, contemporanul lui Synesios, se mai simţea încă legat printr-un raport personal cu Tyche, pe care el o insultă numind-o „ tîrfă nenorocită" . Arheologii austrieci de la Efes au descoperit la sfîrşitul secolului trecut o epigramă în acest spirit, scrisă pe peretele unei latrine : o dovadă că pesimismul incisiv al lui Palladas era împărtăşit şi de alţi contemporani 12• Mult mai suprinzătoare este însă poziţia Tychei în imaginea despre lume a unui învăţat şi sus pus bărbat din perioada bizantină tîrzie, ca Teodor Meto chites. În dialogul său Ethicos sau despre educaţie, care cuprinde numeroase pagini autobiografice , Providenţa divină va fi po menită numai ocazional, Tyche însă ocupă un loc de frunte, chiar atunci cînd este vorba de adoptarea unor hotărîri de im portanţă capitală pentru viaţa personală a lui Metochites. Con sideraţii ample, bogate în imagini, asupra schimbărilor deter minate de soartă în viaţa indivizilor şi a popoarelor îi dau autorului prilej ul de a evoca puterea Tychei. Pentru el Tyche nu reprezenta o figură de stil, ca atîtea altele, ci o forţă reală 13• Cit de mult contrazicea această atitudine dogmele orto doxe şi cit de sever au procedat alţi învăţaţi la înlăturarea Tychei din programul lor, ne-o dovedeşte încercarea deosebit de instructivă a unui distins bizantin din secolul al XI-lea de a retuşa în sens creştin unele scrieri ale neoplatonicului Pro clos. Datorăm versiunea greacă a celor trei texte, cunoscute pînă acum numai în traducerea latină a lui Wilhelm von 2\foerbeke ( 1 280) , unei ediţii foarte recente, care pune în paralelă textul grecesc al lui Isaac Sebastocratorul cu tra ducerea latină, semnalînd însă în aparatul critic schimbările arbitrare ale bizantinului şi încercînd să restabilească cu aj u torul textului latin părţi mari din versiunea lui Proclos 14• După cum ne indică traducerea latină, Proclos vorbea într-un loc de „darurile Tychei" ; Isaac înlocuieşte expresia prin li li
9,
A n/hol. Pal. X, 87 ; cf. şi I X, 172 ; X I, 303.
H. Hunger, Der Elloikos des
voi. 3 / 1 957,
145 şi urm. 1 57. Cf. şi
Tloeodoros Melocloiles, Io : 'EA.A.11vtKCt napaptTJlla , H.G. Beck, Tloeodoros Melocloiles, MOncben, 1952, p. 74,
" Procli Diadocl1i tria opuscula (De pro�idenli4,
Berlin, 1 960.
liberlale, malo),
https://biblioteca-digitala.ro
ed.
H.
Boese,
Umanismul bizantin
127
„necesităţile trupului" 15• Altă dată Tyche a lui Proclos a fost înlocuită prin „lovituri ale soartei"16• Idiosincrasia faţă de Tyche merge atît de departe încît chiar unele cuvinte compuse în care apare elementul Tyche sînt fie evitate, fie înlocuite de Isaac prin alte compuse 17• Această tendinţă a lui Isaac Sebasto cratorul corespunde fireşte întru totul conştiinţei creştine despre incompatibilitatea între o zeiţă oarbă a soartei şi credinţa în providenţa divină. Chiar în secolul al IX-iea, cezarul Bardas s-a văzut nevoit să poruncească sfărîmarea unei statui a Tychei existentă la Constantinopol alături de alte monumente suspecte din antichitate 18• Aceeaşi conştiinţă determină revolta lui Ioan Chortasmenos împotriva acelor contemporani care, atunci cînd Bizanţul ameninţat de turcii osmani a fost salvat din pericol, în urma senzaţionalei victorii obţinute de Timur asupra sultanului Baiazid la Angora (1402) , vorbeau despre Tyche :
La naiba cu cei care îndrăgesc întîmplarea şi pe Tyche şi cred că un asemenea eveniment s-ar fi produs în urma unei coincidenţe întîmplătoare, ca atitea altele mai devreme sau mai tîrziu I Dar cum poate fi pusă pe seama unei coincidenţe intîmplătoare o ordine atît de logică a evenimentelor ? Spune o dată, vom pune oare pe seama Tychei şi a întîm plării oarbe şi faptul că Timur, conducătorul mongolilor, a murit curînd, osîndit să devină astfel hrană viermilor şi că aproape toată. armata sa a fost nimicită de ciumă ? Dacă el ar fi rămas în viaţă, nimic nu l-ar fi putut împiedica să calce în picioare, în scurtă vreme, întreaga Europă şi să o pustiiască şi să nimicească pe toţi oamenii de pe faţa pămîntului. 19.
Ca majoritatea compatrioţilor săi, Chortasmenos atribuie salvarea capitalei şi a Bizanţului creştin intervenţiei Născătoa rei de Dumnezeu, deci Providenţei divine. Atacul său nu este însă de înţeles decît dacă exista chiar în vremea lui un grup de bizantini pentru care Tyche să reprezinte o forţă reală. 11
11
I, 32, 5 = p. 53 Tciiv trncruµflawovnov :
1 7 1,35, 1 1 : Eu1tpay!av 1 1 Preger, Palria, II 19 Hunger,
:I, 34, 1 1
=
p . 55 .
în Joc de turox!av ; la fel încă de două ori în acest capitol. pp. 184, 5 - 7.
Byzanlinische Geisteswell, p. 286.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
128
Se ştie că asemenea concepţii implicau primejdii la Bizanţ. Mai sus-citatul Teodor Metochites vorbeste în acelasi Ethicos despre denunţători - el îi compară cu li pitorile - � are ar fi pîndit pe intelectuali, pentru a demasca abaterile lor de la ortodoxie 2 0• Ke este cunoscut, în secolul al IX-iea, un caz concret de asemenea denunţare. Vestitul matematician Leon a fost învinuit de politeism de către elevul său Constantin, în trei poezii compuse în distih eroic. „Te pricepi la nenumă aşa rate lucruri care ţin de ştiinţa păgină (0upa0&v crocpia) " începe primul pam flet. În nelegiuirea sa, Lrnn ar fi contestat Treimea şi ar fi venerat în locul acesteia o mare mulţime de zei. A doua poezie urează politeistului, care crede în Zeus şi în zeii olimpieni, o şedere în Tartar, unde să întîlnească oameni ca Crisip, Socrate, Proclos, Platon, Aristotel, Epicur, Euclide, Ptolemeu şi ca poeţii Homer, Hesiod şi Aratos. În al treilea şi cel din urmă pamflet, Constantin se dă drept elev al lui Leon , care a descoperit foarte tîrziu tainele acestuia. Răspunsul lui Leon este o Apologie în versuri de douăspre zece silabe, în care el afirmă că dispreţuieşte pe zeii păgini şi că venerează pe Hristos ; negarea zeilor se asociază cu o recunoaştere a Treimii 21• Pentru edificarea noastră sînt mai puţin interesante acuzaţia, atît de frecventă la Bizanţ, de ateism şi oficiala mărturisire de căinţă decît faptul că, spi ritualiceşte, acuzatul se simţea evident în anticul Olimp la el acasă. Primele încercări importante de slăbire a amintitelor ten siuni între dogmele creştine şi tendinţele umaniste au fost întreprinse de Părinţii bisericii originari din Capadocia. Grigorie din Nysa avea să înregistreze în această direcţie succese mai mari decît fratele său Vasilie sau decît Grigorie din :Nazianz. \\'erner Jaeger, care ne-a învăţat să vedem în paideia greacă idealul educaţiei omeneşti, a reuşit să dove dească existenţa acestei idei într-adevăr umaniste din opera -
' ° Cod. Vi..dob. phi/. gr. 95,
I. 1 94r - J 95r.
1 1 �latranga, A necdota Graeca, II ( 1 115 ) , pp. 5 5 5 - 559. Tr imiterea
la Leon Matematicianu l
l a G. Kolias, Uon Choiro.
R.
Anastasi, Constantino Sicu/o e Leone ii Filosofa, în Sirnlorum GJ•mnasillm, 1 6
( 1 96.1 ) , pp. 8 4 - 89.
https://biblioteca-digitala.ro
129
Umanismul bizantin
lui Grigorie din Nysa . Pentru construirea cosmologiei a eticii sale, Grigorie a avut înaintea ochilor domeniile core„1mnză toare ale tradiţiei filozofice greceşti, dar s-a simţit atît de liber faţă de ele, încît a izbutit să creeze după modelul clasic noi variante crestine, eficace. Cu totul nesistematic, mai curînd improvizînd, el' s-a servit pentru construirea noii concepţii filozofice despre lume de moştenirea culturală a antichităţii eline, pe care i-o oferea educaţia sa. „ Grigorie din Nysa a dove dit o mare sensibilitate fată de valorile estetice si filozofice ale tradiţiei greceşti. Din a�eastă cauză la el întrepătrunderea celor două forţe s-a realizat mult mai conştient decît la cei mai buni dintre ceilalţi scriitori creştini , inclusiv fratele lui, Vasilie 22 " . Caracterul conştient accentuat de W. Jaeger pare a fi fost hotărîtor pentru umanismul creştin. Îl întîlnim şi la alţi bizantini din secolele următoare. O poziţie remarcabilă ocupă din acest punct de vedere atît de talentatul şi de multilateralul patriarh Fotie. Bibliote ca sa, în care circa 280 de autori antici sînt supuşi, după înşi rarea datelor lor biografice şi a operelor lor, unei critici sti listice, estetice, este privită de multă vreme ca o pagină de glorie a cercetărilor literare de la Bizanţ . Unii autori antici citaţi de Fotie, mai ales istorici , ale căror opere s-au pierdut, ne sînt cunoscuţi astăzi numai din rezumatele şi caracteri zările patriarhului. Felul firesc în care sînt trataţi în această bibliographie raisonnee autori păgîni alături de autori creştini, istorici, retori si filozofi antici alături de Părinti ai bisericii şi de teologi biz�ntini, ne face să presupunem că opinia publică bizantină sau cel puţin anumite cercuri din Bizanţul epocii priveau cu o anumită detaşare amintitele tensiuni 23• „Meto da" de istorie literară va fi aplicată de Fotie deopotrivă ope relor păgîne şi celor creştine, chiar dacă el nu-şi ascunde în anumite judecăţi de valoare asupra stilului simpatiile pentru partea creştină, în special pentru cea ortodoxă 24. .·
" W. Jaeger, Das frul1e Christenlum u11d die griechische Bildung, Berlin, 1963, p. 70 şi urm. aici p. 74. " Cf. F. Dvornik, Patriarch Photios, Scho/ar and Statesinan, î n Classica/ Folia, 1 3 / 1 959, pp. 3 - 1 8 ; 1 4/1960, pp. 3 - 22 ; cf. 1 4 , p. 7. " G. Ha tm an n, Photius' Literarăsthetik, Borna-Leipzig, 1929, p. 46 şi urm.
r
9
-
"Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
1 30
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Cît de mare era însemnătatea atribuită de Fotie lecturii clasicilor antici se vede limpede şi din Lexiconul transmis sub numele lui şi care cuprinde o mulţime de citate valoroase din opere pierdute astăzi. Primul manuscris complet al acestui lexicon a fost descoperit în urmă cu cîţiva ani în mănăstirea Zaborda, de la graniţa dintre Tesalia şi Macedonia 25• Î n calitate d e comentator ş i d e profesor academic, Fotie s-a ocupat de scrierile lui Aristotel. Putem oare să vedem în patriarh un umanist creştin ? Oricît de întinsă ar fi erudiţia lui în materie de literatură antică, oricît de mari ar fi meritele lui în transmiterea acesteia, răspunsul va trebui să fie mai degrabă negativ. Ne dă de gîndit în primul rînd, poziţia negativă a patriarhului faţă de Platon. Desigur, nu numai din pricina veneraţiei sale pentru Aristotel a respins Fotie Repi1blica lui Platon şi a vorbit chiar despre „flecărelile" platonice 26. Într-adevăr, datorită educaţiei sale şi din con �iderente de politică ecleziastică, Fotie s-a situat de partea moderaţilor „politici" şi n-a avut nici o consideraţie pentru anticulturalii monahi „zeloţi" . Dar faţă de părerile sceptice în chestiuni teologice, formulate de prietenii elenismului antic, el a adoptat o atitudine sever ortodoxă. În predica rostită la sărbătoarea Naşterii Născătoarei de Dumnezeu (omilia a IX-a) . Fotie polemizează violent cu un contemporan care a exprimat îndoieli cu privire la fecunditatea tîrzie a m amei l\lari('i. După principiul potrivit căruia cea mai bună a părare este atacul, patriarhul impută scepticului faptul că ar crede în metamorfozele tot atît de neverosimile din mito logia greacă. Fotie care-şi cunoştea bine Apolodor-ul, cel mai folosit manual de mitologie greacă - se ocupă de el şi în Biblioteca sa - citează, evident, din plin motive mitologice. Atacul împotriva adversarului putea să aibe însă rost numai în cazul în care acesta ar fi fost un adevărat adorator al lumii 11 E l înlesneşte aleii.Iuirea ediţiei critice i ntegrale a
I nstitutul de filologie clasică al 11
Il Ml t :ovuc:i yo11 t�UJ.L:itt1
L niconului pe care o pregăteşte
Universităţii din Tesalonic. ;
PG, 1 0 1 , 557 C ; despre Po/ileia. cf. Fot i e, Bibliotheca ,
Cod. 32.
https://biblioteca-digitala.ro
Umanismul bizantin
131
vechilor zei 2 7 • Ne amintim că aceleasi acuzări au fost aduse şi matematicianului Leon, contemp�ranul mai vîrstnic al lui Fotie. Se pare că nici învăţatului şi diplomatului Leon Choiros phactes nu i-a mers mai bine, la începutul secolului al X-lea. Interesul arătat de el dramei si muzicii vechilor eleni ca si unele observaţii critice asupr� produselor hagiografiei l-a� făcut pe Leon suspect şi numai bun de acuzarea formulată atît de Constantin Rodios cît şi de Arethas 28 • Arethas , pre tinsul elev al lui Fotie, trebuie să presupunem că a avut despre lume o concepţie analogă aceleia a patriarhului. Filologia clasică -- şi nu numai ea - datorează acestui în văţat arhiepiscop al Cezareei transmiterea unor - manuscrise excepţionale, foarte valoroase din punctul de vedere al istoriei textului, din operele lui Platon, ale lui Euclid, ale retorului Aristide. Numele său se leagă, de asemenea, de transmiterea lucrărilor apologeţilor greci din vremea primului sinod ecu menic şi de aceea a unor texte privind probleme de teologie şi drept bisericesc, legate de poziţia sa de mitropolit 29 • Cine vorbeşte despre umanismul creştin la Bizanţ nu poate să treacă cu vederea personalitatea lui Mihail Psellos. Acest strălucit orator şi foarte abil politician a ştiut să supra vieţuiască domniilor mai multor împăraţi şi să aj ungă din nou la putere, după scurte dizgraţii. Rolul său important în istoria Şcolii superioare din Constantinopol a fost înfăţişat pe larg. Activitatea literară şi ştiinţifică a lui Psellos a cuprins corespunzător tendinţelor sale enciclopedice - toate disci plinele cunoscute în vremea lui. Este semnificativă în acest sens lucrarea sa A1omrKa'1.ia 1tav'toOa1tfl care are mai mult de 200 capitole scurte tratînd teme diferite de la cele dogma tice, de la psihologie, etică, astronomie şi medicină pînă la meteorologie 30 . Întoarcerea sa la pia tonism, văzut, e drept , " tfJorrlou oµIMw ed. B. Laurdas.
E1..1..TJV\Ka TiapaptT)µa 12), Tesalonic, 1959,
Omilia
9, 4 - 6 = pp. 91 -94. Cf. şi The Homilies o/ Photiu.s, PaJriarch o/ Constantinople. English Trans· Jation, Introduction and Commentary by C. Mango (Dumbarton Oaks Studies, 3), Cambridge, Massachusets, 1958, pp. 161 şi urm. 11
19
G. Kolias, Uon Choirosphactis, Atena, 1939,
pp.
68 şi urm.
Beck, pp. 591 şi urm.
•0 Ediţie nouă de L. G. Westernik, Nijmegen, 1948.
https://biblioteca-digitala.ro
132
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
prin prisma neoplatonismului şi mai ales a lui Proclos, a fost creatoare de epocă. Pentru Psellos, sistemul lui Proclos în semna o îndreptăţită dezvoltare a învăţăturii platonice 3 1 • Asupra atitudinii filozofului faţă de creştinism au fost expri mate păreri diferite, contradictorii. Surprinzătoarea insistenţă cu care s-a oprit asupra lui Platon şi a neoplatonicilor l-a făcut pe Psellos suspect de păgînism , aşa încît el a trebuit să redacteze o mărturisire de credinţă, pentru a se dezvinovăţi ( 1 054) . Desigur Psellos s-a situat în principiu pe terenul ortodoxiei. Putem însă să ne îndoim cu drept cuvînt că in trarea sa în mănăstire, unde să ducă o viaţă severă, ascetică, a fost determinată de un doliu personal şi de îndelungate experienţe anterioare 32 • Popasul său în Olimpul bitinic, muntele sfînt din nord-vestul Asiei Mici a fost silit si nu tocmai îndelungat . S-a subliniat faptul că Psellos s-a străduit continuu să dea explicaţii raţionale fenomenelor naturale. Evenimentele mistice el le-a privit mai degrabă cu scepti cism 33• Pe de altă parte, se poate scrie o carte întreagă despre problematica metafizică abordată de Psellos şi de elevul său, Ioan Italos 34• l\li se pare fundamental principiul pe care Psellos îl susţine în faţa elevilor săi : vechii greci au exprimat, desigur, păreri greşi te în problemele religioase, dar ei au cunoscut esenţa naturii, aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu. Metoda ştiinţifică trebuia preluată de la greci , adevărurile etice însă trebuiau cunoscute din doctrina crestină. Elevii nu trebuiau să vadă în învăţăturile Vechiului Te�tament adevărul ultim şi nici să considere formulările Noului Testament suficiente, ele singure, pentru cunoaştere, ci să preia şi cunoştinţele ele nilor �i să urce astfel încă o treaptă în cunoaştere 35• Psellos vorbeste aici ca un umanist crestin care caută să concilieze '
11
Londra,
'
CI.
J. M.
1937,
p.
H usS<·y, Ch11•clr a11d L<"a„1i11g i11 lire /3yza11ti11<' Enrpi•t l! I .
867 Io 1 185, Oxford
1 1 Astfel P. Stephauou, Le U111oig11ag,· re/ igic11 r de Micire/ /'."/Io.<, î n ('EÂ.Â.TIVLKU O a p
clpt'lµu 9,
voi. 2 / 1 956, p p . 268 - 273.
11 Psellos, Ch•onog•aPhia, \! I , 40, p. 1 36 R<· n a u l d . " P. Joann ou, Clrristliclu /lfelaplr ysik i 1 1 Byza11> !. /Ji1· ll/11111i11atio11s/el1re des Michael Psrllos und joa>111ts fla/os (Studia pat•islica rl b)•za11ti11a, 31, Et tal, 1 956. 11 . „ ai,i.' trcElvu µi:v ci<; tulitu
https://biblioteca-digitala.ro
Umanismul bizantin
133
antichitatea păgînă cu gîndirea creştină pentru a asigura progresul spiritual al omenirii. De acest spirit al umanismului creştin sînt pătrunse şi unele scrisori ale lui Psellos, mai cu seamă vestita Apărare a poziţiei sale filozofice faţă de imputările pe care i le-a a dus prietenul său de odinioară, patriarhul de atunci al Con stantinopolului, Ioan Xiphilinos : „Am cercetat, fireşte, multe cărţi filozofice şi am parcurs multe prelegeri de retori . Nici operele lui Platon nu mi-au rămas necunoscute - n-aş putea nicidecum să neg asta nici filozofia lui Aristotel n-am trecut-o cu vederea. Cunosc de asemenea învăţăturile caldeenilor şi egiptenilor - pe capul tău înţelept ! - despre cărţile interzise prefer să nu vorbesc. Dar le-am comparat pe toate cu strălucirea curată a Scrip turii noastre sfinte, într-adevăr nefalsificată şi le-am găsit pline de amăgiri şi de falsitate. Platon al meu ! Nu ştiu cum trebuie să iau această grea învinuire. Nu venerez eu de atîta vreme dumnezeiasca Cruce şi de curînd şi acest jug spiritual (viaţa de călugăr) ? Mă tem că el este mai degrabă Platon al tău, ca să te învinuiesc cu propria ta expresie, căci tu n-ai condamnat nici una din învă ţăturile lui, pe cînd eu aproape pe toate - deşi nu toate sînt rele. Căci scrierile sale despre dreptate şi despre nemu rirea sufletelor au devenit chiar pentru teologii noştri un punct de plecare în formularea unor dogme asemănătoare. Nu mi s-a tras de pe urma lor, aşadar, nici un fel de boală de ochi, ci din dragoste pentru limpezimea acestui izvor am îndepărtat de el noroiul. . . Cum însă cele spuse d e tine mă mîhnesc, apleacă-ţi bine voitor urechea şi ascultă-l pe acela pe care tu îl numeşti platonic. Mă trag, prea iubite frate, dintr-o familie care de multe generaţii este creştină şi sînt, dacă pot s-o spun fără ca vorbele mele să fie considerate o blasfemie, un ucenic al Crucificatului, aş putea chiar să mă numesc cu sinceritate elev al sfinţilor Apostoli şi vasul cel mai potrivit pentru î nvăţătura cea mare, plină de taine, despre cele divine. I-am îndrăgit pe Platon şi pe Crisip pe care tu î i citezi. Se înţelege I Dar numai pînă la o anumită limită, atît cit se cuvine. E u a m trecut fără s ă stau p e gînduri peste unele dintre princi piile lor, pe altele le-am luat în sprijinul argumentelor noastre (creştine) şi le-am îmbinat cu teologia, aşa cum au făcut şi Grigorie şi Vasilie, marile lumini ale Bisericii. Pînă acum n-am
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
1 34
privit încă cu dispreţ silogismele, dar aş face-o cu plăcere pentru ca să-l privesc pe Domnul în faţă şi nu să-l ghicesc din enigme.Silogismele, frate, nu sînt nici o dogmă străină bisericii, nici un paradox filozofic, ci numai un instrument pentru descoperirea adevărului. Dar dacă e unul care refuză să
ajungă la ordine în gindire, prin însuşirea unei logici
mai puternice şi respinge hrana tare, preferînd, asemenea unui corintian, să bea lapte • , trebuie oare să fim aduşi pe banca acuzaţilor noi, cei care ne istovim cu studiul ştiinţelor exacte ? Platon al meu, frate, şi Crisip al m eu ? Dar Hristos împreună cu care am fost răstignit pe cruce ? Pentru care am pus să mi se tundă, în chip simbolic, bogăţia părului, pentru care am trecut dintr-un fel de viaţă în altul ? Dacă eu apar ţin neîndoielnic lui Hristos, nu voi renega din această cauză însă scrierile erudite şi nu voi părăsi cercetarea lumii spiri
tuale şi fenomenale. Mă voi adresa cu rugăciuni lui (Dumnezeu atit de des cit pot şi, dacă îmi va fi dat, mă voi înălţa către el (în răpire mistică). Cind însă, din pricina nestatorniciei naturii, voi coborî din nou în lumea aceasta, voi colinda prin „pajiştile ştiinţei". Voi culege atunci cînd fructul copt a ceea ce „a spus bătrinul"„ cind o maximă secerată de voi şi le voi păstra în sufletul meu. Apoi voi părăsi din nou acest do meniu şi voi face silogisme şi mă voi ocupa de fizică, voi cer ceta legile biologiei, mă voi osteni cu studiul Noosului şi cu ceea ce ii întrece, poate chiar voi cerceta „formele" (formele originare). Tu păstrezi încă vechiul nostru mod de gindire ; dar pe atunci noi nu cunoşteam decit u mbrele adevărului. Eu filozofez acum altfel despre „forme", am găsit calea către ceea ce este mai înalt. Astfel îmi purific spiritul deplin, eli berindu-l de legăturile materiei şi ii fac să se înalţe atît cit pot. Căci la ce altceva e bună filozofia ? Eu netezesc asperi-
• Aluzie la Epistola l ctJtre corintieni a A postol11/ui Pavel, cap. 3, v.2 : „Cu lapte V·am hrănit, ou cu bucate, c!ci locă nu puteati mlaca şi încă nici acum nu puteţi." Pavel face distincţia intre adevărurile spirituale (bucatele, brana tare), mai greu accesibile oamenilor, care sint cunoscu te
numai cu ajutorul Duhului sfînt şi cele omeneşti, naturale (laptele). •• Cu aceste cuvinte încep multe din maximele cuprinse ln A pophtegmtJta Patrum.
https://biblioteca-digitala.ro
135
Umanismul bizantin
tăţile discursului, folosind o retorică mai elegantă, u n stil mai armonios, aşa-numitele perioade sau figuri de stil şi sînt convins că asta nu dăunează în nici un fel virtuţii. Şi aş vrea să cobor pînă pe acea treaptă de pe care să pot zbura. cît ai clipi din ochi, la gînduri mai înalte as.
Psellos se mărturiseşte, aşadar, faţă de patriarh adept hotărit al lui Platon „al său" , deşi această expresie fusese concepută de Xiphilinos ca o grea acuzaţie. Potrivit concep. ţiei bizantine tradiţionale, Platon aparţinea fireşte „celor din afară" * , nu Părinţilor bisericii şi autorilor creştini, sin gurii indicaţi drept „ai noştri". De cea mai bună calitate este argumentul lui Psellos potrivit căruia unele învăţături creştine avuseseră un premergător în cugetarea şi scrierile platonice, pe baza cărora fuseseră construite ele însele. Începînd cu Clement din Alexandria, mulţi creştini cultivaţi s-au servit de argumente asemănătoare pentru a-l „dezvinovăţi" pe Platon şi pe alţi păgîni. Ne amintim că Platon era unul dintre acei gînditori greci care, în virtutea teoriei aşa-numitelor „profeţii"**, au fost socotiţi demni să figureze în ciclurile de picturi din pridvoarele bisericilor bizantine şi din refectoriile mănăstirilor bizantine. Ioan Mauropus, contemporanul ceva mai vîrstnic al lui Psellos, a lăsat printre altele o scurtă poezie, de mare delicateţe, mărturie a simpatiei de care s-au bucurat chiar în Bizanţul medieval Platon şi alţi păgîni : 11
Psellos, Epist. 175: N. Satbas,
Mea. PtPk. V,
pp . 444 - 4 5 1 ; aici pp. 444, 1 3 - 445, 3
447, 5 - 6 de jos ; 450, 1 5 -451, 8. • „Cei din afară", gr.
ol oupaOev
erau filozof i i şi scriitori i antici care nu cunoscuser:.
creştinismul, rămînînd în afara Bisericii.
••
Teorie potrivit căreia filozofii eleni ar fi jucat în lumea păgînă acelaşi rol pe
jucaseră profeţii în mijlocul poporului „ales" al evreilor : ei ar fi pregătit spiritele în
care· I vederea
înţelegerii şi acceptări i învăţăturii lui Hristos, mîntuitorul tuturor oamenilor. Acest mod de a privi lucrurile permitea dialogul intre reprezentanţ i i elenismului şi cei dintii creştini, el a făcu t posibilă realizarea sintezei filozofico-religioase întreprinsă de Părinţii biserici i , aruncind o punte d e legătură intre cele două lumi, cea a iudeilor şi cea greco·romană, despărţite pină atunci prin xclusivismul riguros specific amîndurora.
https://biblioteca-digitala.ro
1 36
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Dacă tu , Hristoase al meu, ai vrea să cruţi de pedeapsă pe unii dintre păgîni, mîntuieşte-mi atunci pe Platon şi pe Plu tarh ! Căci amîndoi sta u , prin învăţătura şi viaţa lor, foarte aproape de legea ta. Dacă ei n-au ştiut că tu eşti Dumnezeu peste toate, atunci, pentru mîntuirea lor nu e nevoie decît de bunătatea ta, prin care tu pe toate ai de gînd să le mîntuieşti, fără să le ceri aj utorul 37.
Fraza în care Psellos invocă în sprij inul său pe Părinţii capadocieni ai Bisericii ni s e înfăţişază ca un adevărat program de umanism creştin. Psellos voia să procedeze con form principiului acestora de a prelua şi altoi cu gîndire creş tină numai ceea ce era bun şi adevărat în literatura păgînă. La un moment dat el îl numeşte pe Platon „lumină a filo zofiei creştine" 38. El va pune un accent deosebit pe îmbi narea concepţiilor păgîne cu cele creştine. Psellos recunoaşte deschis că foloseşte silogismele detestate de călugări şi le caracterizează corect drept instrument pentru găsirea ade vărului, drept organ al gîndirii logice. Nici în mănăstire nu va renunţa Psellos la asemenea gînduri şi cercetări. El ştia desigur cit se poate de bine care este ţelul vieţii monastice şi al adevăratei asceze : să te apropii, prin elanul mistic acor dat de har, de Dumnezeu şi să devii asemenea lui. Dar în perioadele intermediare de „cădere" , Psellos vrea să se dedice problemelor filozofice şi ştiinţelor naturale, fireşte nu fără a se folosi de silogisme. El va acorda de asemenea şi în viitor respectul cuvenit retoricii. Formulările elegante, deve nite pentru strălucitul stilist o a doua natură, nu vor aduce, după com·ingcrea sa, nici un prej udiciu virtuţii. Un exemplu de felul în care era concepută la Bizanţ , de către umaniştii creştini, „altoirea măslinului sălbatic" ar putea fi prelucrarea celor trei scrieri scurte ale neoplato nicului Proclos, realizată de mai sus amintitul Isaac Sebasto1 7 R. Cantarella, Poeti bi:anlini, voi. I, :llilano, 1948, p. 162, nr. 4. 1 1 î.od. Paris. gr. 1 1 82, f. 95', 2 1 ; citat după P. Joannou, Die lllumi11atio11slelire des
.\/ icl11u/ P;(//os und )oa111res Ita/o<, p. 7.
https://biblioteca-digitala.ro
137
Umanismul bizantin
cratorul, probabil fratele împăratului Alexie I Comnenul şi cel dintîi care a purtat acest titlu. Nu întîlnim aici, e adevărat, nici o mărturie directă despre cunoscuta atitudine adoptată de autor, însă modificările textului, puse în evidenţă de tra diţia manuscrisă, sînt destul de elocvente. În primul rînd Isaac a modificat toate pasajele în care neoplatonicul vorbea despre zei, înlocuind expresiile cores punzătoare prin singularul „Dumnezeu" 39. Locul neoplato nicei Unităţi (T6 ev) îl ia Binele sau o perifrază asemănă toare40. Pomenirea unor anumite zeităţi păgîne este, se înţelege, nepotrivită, şi numele lor va fi eliminat din text ; aşa se întîmplă cu Helios şi Selene, Nemesis, Apolo şi Asclepios. Nemesis trebuie să cedeze în faţa mustrării care are, în gre ceşte, o formă fonică asemănătoare (µEµqnc;;) , locul ora colelor lui Apolo îl iau profeţii lui Dumnezeu, iar zeul vin decător Asclepios va fi înlocuit potrivit metodei evhemeriste, printr-un „medic inteligent"41. Isaac Sebastocratorul eli mină consecvent pe daimonii păgîni, căci noţiunea suferise, în uzul lingvistic al creştinilor, o însemnată schimbare de sens. În locul daimonilor apar cînd spiritele, cînd îngerii. Dispre ţuiţii arhonţi, stăpînii materiei, vor fi înlocuiţi fără ezitare prin Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor 42. Acolo unde e vorba de aruncarea unei punţi peste distanţa care separă Unitatea, divinitatea, de mulţimea creaturilor, bizantinul inserează îndată în textul lui Proclos cele nouă coruri de îngeri, cele trei triade ale lui Dionisie Areopagitul 43. Dată fiind apropierea pe plan lingvistic şi spiritual dintre Proclos " Procli Diad-Oclii tria opuscula, ed. H. Boesc, Berlin, 1960, I , 16, 10 (p. 29) : Expresia lui
Tales că totul ar fi plin de zei va fi schimbată în mivtu oi: Eival µ&tu toii 0toii I I 19,7 s q : „'.\Ionadele care depăşesc Noos-ul a l e zeilor înşişi" zeiască ll!onadă" (Sf Treime) dată"
va fi
înlocuită pri n :
care depăşeşte Noos - u l . In locul
„ Intreita d u mne
Noos-ului însuşi apare altă
aocpia ( I I I 2, 16).
" p. X X I I I ; I, 65, 1 4 ; I I I , 2, 1 4 şi 1 7 . " 1 , 4 1 , 4 : Helios şi Selene împreună cu noţiunea d e Dumnezeu ; I,�6,9 (Ncmesis) ; 1 1,38,6 ( Apolo) ; I,46, 13 şi urm : oracolele lui Apolo vor fi
înlocuite
prin
Providenţă (np6voia) :
I, 53,7 şi 9 : Asclepios în legătură cu aootf)p ( = mlntuitorl era simţit fireşte ca ceva scandalos " I , 46, 13 sq: uyyekocpaveia în loc de oalµovocpavEia ; I , 62,5: 111 uxai în loc de oaiµove<; ; 1,50,9 : Otia<; (dunmezeiesc - G. sg. fem.) în loc de oa lµovia<; (demonic, G. sg. fem.) t 6 v nlivtoov ainov 0t6v o
în loc de toil<; nuvtoov lipxovt a<; ;
1,25, 5 - 9.
https://biblioteca-digitala.ro
cf. ş i I I , 25,S.
I I, 22, 1 6
t o ii napf)Kovto<;
138
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
şi Dionisie Pseudo-Areopagitul, o intervenţie mai lungă în text nu frapează prea puternic 44• Aşa cum s-a arătat pe larg ceva mai sus credinţa în providenţa divină trebuia să ducă la eliminarea păgînei Tyche. Isaac Sebastocratorul evită de asemenea termenul avayx:ri (necesitate) , care, luat în sensul lui deplin,trebuia să determine negarea libertăţii de voinţă a omului şi să ducă la fatalism 45• În sfirşit, autorităţi antice ca Socrate si Platon nu vor fi indicate nominal, citatele vor fi mascate sati suprimate.4 6 Numai atunci cînd citează din �toacricaA.ia navtooami a lui Psellos, Isaac nu se teme să pomenească numele lui Platon. Mort probabil numai cu puţin înainte, Psellos mai reprezenta încă , desigur , o autori tate 47• Pe de altă parte, autorul creştin are grijă ca părerile păgîne să fie recunoscute ca atare atunci cînd sînt citate ; pe lingă un palid unii" el adaugă scrupulos „dintre păgîni" 48• Privit comparativ, totalul retuşărilor operate de Isaac Sebastocratorul în textul lui Proclos, este neînsemnat. El dovedeşte pe de o parte apropierea dintre gîndirea creştină şi cea neo-platonică, mai ales în sistemul lui Dionisie Pseudo Areopagitul. Pe de altă parte ele reprezintă încercarea bine gîndită a unui umanist creştin de a valorifica în sens ortodox scrierile filozofice ale păgînului neoplatonic şi de a-l păstra pe acesta pentru lumea contemporană şi pentru posteri tate. După catastrofa prin care a trecut Imperiul bizantin ! cucerirea capitalei de către veneţieni şi cruciaţi (1 204) ş1 descompunerea vremelnică a aparatului de stat şi ecleziastic , s-au format în Niceea şi Epir germenii unei restaurări a mo narhiei bizantine. Chiar în emigraţie şi anume în Imperiul din Niceea, consolidat relativ repede, putem să observăm un oarecare suflu umanist. Ioan al III-iea Ducas Vatatzes „
11 11
p. 191
şi
urm.
I , 46,23 şi urm :
clYUYK'l va fi
lnlocuit
prin „corpul
coastră corporalău. 11
li,
49,3: Ic locul l u i Socrate trece apostolul
Pavel
nostru",
respectiv
(outoc; !) cf. li,
51,3 ;
„natura
numirea
lui Platon va fi evitată : l i , 52,5 ; 63,6 ; 1 1 1,3, l i ; citatele vor fi învăluite: I I I , 5, 10 şi urm. ; 52, 1 0 ; cumirea lui Platoc într-un citat din Psellos: I I I, 1 0 , 1 - 4 , " I I I , 1 , 5 ; cf. I I I, " III,
30,6 :
nvtc;
<
1 , 2 ş i 1 5.
t(i)v E>..>..tivmv
• ;
cf. I I I , 3 1, 5 .
https://biblioteca-digitala.ro
Umanismul bizantin
139
a înţeles nu numai să pună bazele reînălţării politice şi eco nomice a Bizanţului, el a poruncit de asemenea să se organi zeze pretutindeni în ţară biblioteci, care să cuprindă lucrările de specialitate din toate domeniile ştiinţei. Aceste biblioteci au susţinut învăţămîntul în şcolile mai înalte şi în aşezămin tele de cultură din Imperiul din Niceea 49 • Fiul lui Ioan, Teodor al II-lea Ducas Lascaris ( 1254 - 1258) un om foarte cultivat, dar neurastenic, ajuns şi el pe tronul imperial, ne-a lă sat printre altele o operă revelatoare în privinţa omului Teodor, KocrµlKtl ot;Ârocrt� (aproximativ : Reprezentare a lumii) , care cuprinde în primele trei cărţi probleme de cosmologie, inclusiv de cosmologie a microcosmosului om, iar în a patra şi ultima carte - mult material autobiografic. Ea reprezintă în asemenea măsură o operă de umanism creştin încît, deşi se întemeiază mai ales pe filozofia antică, din punctul de vedere al concepţiei despre lume nu poate fi numită decît o lucrare ortodoxă . Dacă în prima carte autorul a descris elementele, pietre de construcţie în alcătuirea cosmosului, sprijinindu-se pe doctrinele antice de filozofie a naturii, el nu uită să pună în evidenţă calitatea de creator al materiei a lui Dumnezeu şi dependenţa absolută a acesteia faţă de el50. Teodor se ridică energic împotriva adorării cu totul păgîne a elementelor şi îşi întemeiază amănunţita reprezentare pe argumente creştine . Către sfîrşitul primei cărţi împăratul se simte obligat să polemizeze cu adversarii de orientare păgînă EAAflVlKă. 1tapă.ptriµa ai unei filozofii creştine. În cartea a doua Teodor prezintă cu mare lux retoric ciclul biologic rezultat din împletirea vieţii şi a morţii, dar nu uită să arate că sufletul omenesc, nemuritor, născut din suflarea lui Dum nezeu, nu este supus acestui ciclu 51•
" N. Sathas, ME
https://biblioteca-digitala.ro
1 40
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Cit de conştient a gîndit şi a scris împăratul în spiritul umanismului creştin o dovedesc afirmaţiile sale din enco mionul mai sus citat , adresat orasului Niceea : '
Vestitul oraş Niceea posedă două comori filozofice : înţelep ciunea păgînă şi teologia, construită pe baza acesteia. Se poate filozofa aici în multe feluri ; în aceste două învăţături este însă cuprins totul, şi locuitorii oraşului filozofează potrivit doctrinei lui Aristotel, Platon şi Socrate.
După prezentarea retoricii, a matematicii şi a medi cinei în anqrnblul ştiinţelor, Teodor continuă : Toate acestea nu reprezintă ceva nou şi surprinzător ; într-un mod nou filozofia cu teologia şi , după �tuclierea textelor dumnezeieşti ale Evangheliilor, ale A posto lilor şi ale Sfinţilor Pări nţi ai bisericii, aplică filozofia la dogme, transformînd astfel măslinul sălbatic în măslin de grădină şi interpretează creştineşte fiecare gînd : iată noutatea ! 62 L'I î m b i n ă însă
Este formulat aici un program de umanism creştin. Atrag din nou atenţia asupra asemănării dintre modul de expri mare al lui Psellos şi cel al lui Teodor în privinţa „îmbinării" filozofiei cu teologia sa. Pentru noi toate aceste eforturi umaniste întreprinse timp de cîte\"a decenii la Niceea s-au concretizat în scrierile rămase de pe urma unor cărturari, cum sînt în primul rînd Nichifor Blemmydes şi împăratul Teodor însuşi ; ele au format baza unui incontestabil avînt cultural, înregistrat la Bizanţ după restaurarea monarhiei bizantine prin Paleologi . Învăţatul de frunte al generaţiei următoare, al celei legate de Andronic all l lea, Teodor :\Ietochites a recunoscut deschis acest lucru. Într-un elogiu adus Niceei el arată că oraşul ar fi „păstrat seminţele pentru o nouă înflorire" şi că el ar fi păstrat neatins, în vre muri de restrişte, bunul încredinţat lui, asemenea unei mame grijulii. O dată cu întoarcerea Paleologilor la Constantinopol u
Theodori Duciu Lascaris impaaloris in /audem N iceae urbis oral io, ed. L . Bachmann,
Progr. Rostock 1 847, p. 5 ; Hunger, op. cil., p. 136. " Psellos :
Sathas, Mea. B1IH .. . V,
p.
447, 1 5 sq. :
E-'.i
µu;\,u ;\,ulJci>V tolt; lEpolt; Âoyo1t;
ouvtµ1Cu ; Theodore.;; I I : loc. cit. : Ku1v6v tp61tov q11Âoaoqiiut; µ i!;uvtEt; ti'.l 3Eoyvwaiq.
https://biblioteca-digitala.ro
Umanismul bizantin
141
Niceea a restituit vechii capitale „gajul" cultural ce-i fusese încredinţat M_ Roadele umanismului epocii timpurii a dinastiei Paleo logilor s-au păstrat pînă astăzi într-o mare mulţime de manus crise, care constituie fie cele mai bune, fie cele mai vechi versiuni ale operelor multor autori antici. Aceste manuscrise, preţioase mai ales pentru istoria transmiterii textelor din literatura antică, sînt o mărturie a înfloririi studiilor filologice în acei ani. Cercetări amănunţite, mai ales cele din ultimul dece niu, ne-au făcut să cunoaştem mai de aproape activitatea filologilor bizantini cunoscuţi de mai înainte : Maximos Pla nudes, Manuel Moschopulos, Toma Magistrul şi Demetrios Triclinos. Ştim astăzi cum au adunat aceşti oameni manuscri sele, cum le-au colaţionat, cum şi-au făcut ei conj ecturile şi că, adeseori, nu s-au mulţumit cu o singură ediţie, ci au căutat să o îmbunătătească stabilind un al doilea text si alcătuind un al doilea ' comentariu. Meritele acestor filoloii din vremea Paleologilor apar limpede mai ales din istoria textelor lui Pindar, ale celor trei mari tragici - Eshil, Sofocle şi Euripide - şi din istoria textului lui Aristofan 55. Prin multilateralitatea lor, prin strînsele legături pe care le-au avut cu moştenirea culturală a antichităţii , prin ati tudinea lor net ortodoxă, Teodor Metochites si elevul său, Nichifor Gregoras, se dovedesc a fi exponenţi{ cei mai im portanţi ai umanismului creştin din prima perioadă a epocii Paleologilor. Strîngerea şi studierea manuscriselor, grija de a-şi forma biblioteci personale, autentica sete de cunoaştere şi rîvna neobosită pe care au pus-o în cercetările lor ca şi per manenta preocupare de a nu păstra numai pentru ei înşişi cu noştinţele dobîndite ci de a le împărtăşi şi altora, formîndu-şi elevi - toate acestea sînt eminente trăsături umaniste ale celor doi învăţaţi. În multe opere se remarcă grij a autorilor de a da cîteva indicaţii pentru spulberarea oricărei îndoieli cu privire la poziţia lor ortodoxă. În al său Ethicos, citat mai sus, Metochites dedică mai multe pagini introductive elucidării 11
Hunger, op. cit., p. 135.
" Cf. unele indicaţ i i bibliograf i ce la Huni:cr, op. cit., p. 1 24 şi urm.
https://biblioteca-digitala.ro
1 42
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
unor probleme religioase (adevăruri de credinţă, problema Treimii, a evlaviei) . În a zecea poezie a sa el se ocupă în mod amănunţit de armonie, pe care o studiase la Bryennios. În calitate de umanist crestin el se întreabă dacă studiul acesta are vreo importanţă pe� tru formarea unei concepţii j uste des pre lume şi subliniază că studiul armoniei îl face pe om să înţeleagă deosebit de uşor atotputernicia lui Dumnezeu şi minunile cerului, înainte de toate armonia sferelor. Cunoştin ţele de armonie înlesnesc autorului lauda lui Dumnezeu 5 6 • Încă din tinereţe învăţatul în devenire încercase să prezinte în tr-un mod asemănător subiecte păgîne şi creştine 67• Nichi for Gregoras vorbeşte în prefaţa operei sale istorice despre aprecierea precursorilor săi : dacă mai înainte el condamnase drept lăudăroşenie ambiţioasă referirea acestora la inspiraţia divină, el a aj uns acum să-şi dea seama că Dumnezeu se servea de aceşti oameni ca de nişte instrumente ale sale. Cerul şi pămîntul ar fi vestitorii tăcuţi - un oximoron ! ai forţei creatoare divine, iar istoria conformă adevărului vestitorul viu al lui Dumnezeu 68• Rezumînd, am putea caracteriza prima j umătate a seco lului al XlV-lea b izantin mai ales ca pe o epocă de umanism şi renaştere. Nu numai apropierea în timp de evenimentele ase mănătoare din Occident, dar şi poziţia adoptată de învăţaţii de atunci , ca şi dezvoltarea unui nou stil în pictură (şi asta nu în ultimul rînd) par să j ustifice această afirmaţie. Istoricii de artă sînt pe cale să lămurească apariţia şi caracteristicile picturii în frescă din epoca Paleologilor. Restaurările din paraclisul bisericii Chora din Constantinopol şi cele din nu meroase biserici şi mănăstiri sîrbeşti şi macedonene au adus la lumir ă, în ultimii ani, mult material nou. Elementele antice din plastica multor fresce, detaliile neobişnuite şi accesoriile ce par a fi împrumutaţe din arta antică, deştep tarea personalităţii şi a conştiinţei de sine a artistului concordă cu imaginea unei arte de renaştere. O paralelă cu tendinţele 1 1 M elochiles,
Poetia 10, V, 358 - 4 17, 868 -896, 949 - 996 ; ci. R.
Guilland,
ln
3 ( 19 26), pp. 290 - 292.
" N. Sathas, MEa. B lPA. 1 1 cny'21vtE<; KÎIPUKEl;�µq1uxo' KÎIPU�
Nic.
Greg., pp. 4,9 şi urm. Bonn
https://biblioteca-digitala.ro
Byzantion
Umanismul bizantin
143
pedagogic-umaniste ale învăţaţilor de atunci, ca Metochites sau Iosif Filozoful, ne oferă frescele „comentate" din vremea Paleologilor, descoperite de curînd : inscripţii lungi, unele desenate pe banderole pictate, vorbesc despre eforturile pic torului şi ale donatorului de a-şi face mai inteligibilă, prin cît mai multe explicaţii , opera. Păstrarea grupului tradiţional de teme în ciclurile noi de fresce dovedeşte însă o dată mai mult că principiile artistice din vremea Paleologilor au rămas intacte 59. Deşi publicată mai întîi pe pămînt italian, celebra apologie a lui Platon, scrisă de cardinalul Bessarion ca răspuns la ata curile pe care le îndreptase împotriva acestuia, de pe poziţii aristotelice, Georgios din Trapezunt, în 1455, se datorează în întregime umanismului creştin bizantin. Bessarion a în cercat în această apologie, concepută grandios, să adapteze platonismul la cadrul dogmelor creştine 6 0 • Cercetarea raporturilor bogate în tensiuni multiple dintre ştiinţa păgînă şi cultura creştină la Bizanţ ne duce la conclu zia că aici religia creştină a reprezentat întotdeauna centrul de greutate al oricăror eforturi spirituale, iar mărturisirea ere-. dinţei creştine centrul spiritual al întregii vieţi culturale. *
Capitol din lucrarea lui Herbert Hunger Reich der neuen Mitte. Der christliche Geist in der byzantinischen Kultur, Verlag Styria, Graz Wien-Koln, 1965, pp . 355 - 369. Î n original capitolul este intitulat Der eh�; ;tliche Huma nismus.
1 9 ci. Hunger, op. cit„ pp. 1 53 - 1 55 ; unde şi indicaţii bibliografice mai ample.
•• Bessarion,
ln calumniatorem PlaJonis libri IV, ed. L. Mohler, cu text grecesc şi latinesc, Paderborn, 1927. • Judecata de existenţă formulată de H. Hunger în concluziile studiului său pentru a caracteriza cultura bizantină este fără îndoială exactă. Nu este totuşi mai puţin adevărat faptul că în forma religiozităţii, sub aparenţe creştine, se ascund adesea i n lumea medie vală, deci şi la Bi zanţ, aspiraţii sociale, interese economice sau opinii filo zofice cu totul laice dacă nu chiar cu totul diferite de spiritul creştinismului. Acest aspect a făcut mai puţin obiectul cercetării autorului, de unde criticile aduse lucrării sale ( N. red, ) .
https://biblioteca-digitala.ro
FRANZ DOLGER
CLASICISMUL BIZANTINILOR, ORI GINILE SI CONSECINTELE SALE '
'
DE C ÎND, prin opera sa capitală, Karl Krumbacher ne-a învăţat să distingem forme şi personalităţi în masa, mai înainte aparent informă, a literaturii bizantine, j udecata rău tăcioasă şi superficială a generaţiilor mai vechi de filologi, potrivit căreia această literatură ar fi numai un fenomen de decadenţă, nu mai poate fi susţinută de nici un cercetător serios. Nivelul înalt , nicăieri atins în evul mediu, al poeziei religioase bizantine, de profundă simţire şi bogată în forme, neasemuita valoare artistică a istoriografiei bizantine şi tezaurul de povestiri populare versificate, atît de pline de fantezie, asigură acestei literaturi un loc de frunte în lite ratura universală, în evul mediu. Şi totuşi la baza judecăţii severe a celor mai vechi stă o observaţie justă. Cel care citeşte cu atenţie literatura isto rică bizantină, poezia în limbă „pură" , numeroasele discursuri festive şi corespondenţa, întinsa literatură cu caracter tehnic a bizantinilor va spune despre cea mai mare parte a acestor scrieri : le lipseşte autenticitatea, lipseşte aici tratarea artistică spontană, liberă a subiectelor, domneşte aici pretutindeni, chiar în poezie, imitarea marilor modele, parada afectată de eru diţie, virtuozitatea formală ; fără îndoială, în folosirea pro cedeelor artistice, lingvistice şi literare, descoperite de vechii greci , autorii bizantini îi egalează şi chiar îi întrec pe aceştia, dar ei se mulţumesc cu atît . Pe scurt : elementul vital al acestei literaturi nu este formularea liberă si creatoare a unor gînduri noi , nici exprimarea artistică a u'nor sentimente şi senzaţii autentice ; se simte existenţa unei legi severe care îl constrînge pe autor să se conformeze formei prestabilite, unica valabilă şi să se limiteze chiar la singurul grup de su biecte îngăduit : e vorba deci de necontenita imitare a unor modele celebre, clasicism în privinţa formei şi chiar, într-o anumită măsură, şi a conţinutului.
https://biblioteca-digitala.ro
Clasicismul bizantinilor
145
Întîlnim acest tenace conservatorism sau tradiţionalism nu numai în literatură, ci în toate domeniile culturii bizan tine . Desi această constatare nu trebuie să ne împiedice să ne ridicăm împotriva părerii atît de răspîndite despre imo bilismul „chinezesc" al culturii bizantine (chiar şi o si� gură:. trimitere la arta bizantină ajunge pentru a face evident caracterul ei exagerat) , nu putem nega totuşi că, în pofida eforturilor întreprinse de bizantini pentru realizarea unei di versităţi de forme şi nuanţe, se face simţită în cultura bizan tină lipsa unei tendinţe mai puternice către o creaţie personală, originală. Lucrul e adevărat, din punctul de vedere al con ţinutului, pentru poezia în limba „pură" care, cultivată în toate secolele de nenumăraţi poeţi şi po�taştri , îşi restrînge în esenţă subiectele la canonul epocii elenistice, cînd poezia dramatică decade cu desăvîrşire, iar cea lirică aproape cu totul ; e adevărat de asemenea şi pentru epigramă, genul poetic preferat cu deosebire de bizantini, gen obosit însă prin repetarea aceloraşi poante şi antiteze, inventate cu multă vreme în urmă. La rîndul său, romanul nu face altceva decît să reia vechile motive ale celei de-a doua sofistici, amplifi cîndu-le prin descrieri retorice, de largă respiraţie. Oratoria artistică se limitează şi ea, sfios, la subiectele antice ale genu lui, iar filozofia nu depăşeşte o destul de pedantă interpretare a vechilor filozofi, a lui Aristotel şi a neoplatonismului, iden tificat cu filozofia lui Platon însuşi . Mai limpede însă decît în conţinut, clasicismul bizanti nilor poate fi observat în menţinerea nestrămutată a formelor literaturii lor. Şi aici, în principal, tot modelele antice şi ele nistice vor fi imitate cu rîvnă şi devotament. Generala încli nare către clasicism îşi găseşte expresia mai ales în acea pre ţuire exagerată a formulelor retoricii antice, considerate de neîntrecut, preţuire ce poate fi observată adesea şi care a determinat în mare măsură relativa neproductivitate a lite raturii bizantine. Pentru acest formalism, cultivat cu grij ă în şcoală vreme de secole, idealul oricărei manifestări literare este mimarea formelor antice. Poezia în limbă „pură" păs trează cu fidelitate metrii antici, deşi, în urma izocronizării vocalelor, valoarea sonoră a acestora dispăruse, astfel încît 10
-
"Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
1 46
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
farmecul lor nu mai era perceptibil pentru auzul, ci numai pentru ochiul învăţaţilor gramatici. Cuvîntări, scrisori şi orice opere cu pretenţii literare sînt pline de citate din Homer, din tragici şi din Biblie ca şi de aluzii la mitologia şi istoria antică, desprinse desigur de cele mai multe ori nu din textele originale, ci din culegeri pregătite tocmai în acest scop ; lite ratura istoriografică foloseşte vechile modele, mai ales pe Tucidide şi Herodot, pentru a da expresiei coloratură antică. Cu cit sînt mai frecvente aluziile, adesea obscure şi putînd fi greşit înţelese, la modele antice, cu cit este mai afectat aşa zisul aticism al frazelor construite cu trudă, dar lipsite ade seori de conţinut, cu cit sînt mai pedante şi, pentru gustul nostru, mai fade citatele de paradă, datorate culturii şcolare sau lecturilor şi intercalate cu degaj are în text, cu atît este mai mare admiraţia contemporanilor. Dăm aici numai două exemple care, depăşind măsura obişnuită a mimesis-ului clasicizant, sînt menite să arate ce fel de rătăciri în această privinţă păreau suportabile gustului bizantin : Christos Paschon, singura „dramă" bizantină, este în esenţă un bocet marian , compus în cea mai mare parte din versuri împrumu tate ca atare sau cu uşoare modificări din Euripide. Al doilea exemplu , din proză : prinţesa imperială Ana Comnena (seco lul XII) , care a scris istoria domniei tatălui ei, ajungînd, aşa cum s-a remarcat pe bună dreptate, la un grad relativ ridi cat de originalitate, face la un moment dat caracterizarea unui contemporan ; ea nu pregetă să transcrie în acest scop, aproape cuvînt cu cuvînt, cele citeva rînduri prin care isto ricul Theophylact Simocattes (secolul al Vii-lea) caracteriza o persoană din secolul al VI-lea. Forma o dată fixată, valoa rea ei este recunoscută prin acceptare în literatură, ea este folosită din nou, fără scrupule, pentru cu totul alte subiecte, uneori chiar intenţionat, pentru delectarea cunoscătorilor. Acest clasicism s-a răsfrînt în chipul cel mai evident şi cu cele mai numeroase consecinţe asupra instrumentului celui mai general al compoziţiei literare, asupra limbii. În vreme ce poporul (şi împreună cu el scriitorii înşişi) folosea de mult o limbă care evoluase în mod natural şi care se găsea aproxi mativ pe aceeaşi treaptă de dezvoltare cu limbile romanice, https://biblioteca-digitala.ro
Clasicismul bizantinilor
1 47
provenite din latină, orice scriere care aspira la o apreciere favorabilă din partea criticii literare şi, în consecinţă, la transmiterea sa mai departe, trebuia, în virtutea unei legi aproape sacre, să fie redactată în aşa-numita limbă „pură" , într-o limbă situată din punct de vedere gramatical pe treapta de dezvoltare a limbii comune neotestamentare (koine) , conformîndu-se totodată din punct de vedere stilistic regulilor unui aticism înţeles adesea superficial, şcolăreşte. Acest cla sicism lingvistic merge foarte departe : în atmosfera dominată de o adevărată manie enciclopedică proprie secolului al X-lea, din porunca împăratului probabil, logothetul Simion Metafrastul ( Traducătorul) a transpus sistematic în limba „pură" legendele hagiografice populare de largă circulaţie, acele strălucite mărturii ale bogatei şi neînfrînatei imaginaţii cu care erau dăruiţi grecii medievali ; ele au fost astfel despu iate de smalţul lingvistic sclipitor care le împodobea şi, în forma lor originară, majoritatea s-au pierdut . La rîndul lor, povestirile populare în versuri, compuse şi ele în limba vorbită a epocii şi în metrul popular de 1 5 silabe, s-au păstrat în număr neînsemnat şi numai în urma unor întîmplări feri cite ; ele au fost transcrise relativ tîrziu, într-o ortografie deplorabilă, de cîţiva bieţi scribi, fiindcă nu s-ar fi găsit probabil nici un om „cultivat" care să comită acest păcat împotriva spiritului „literaturii" ; resturile neînsemnate, păs trate în mici volumaşe de manuscrise, nu ne îngăduie decît să bănuim ce lucruri delicioase va fi produs acea neînfrînată „Lust zu fabulieren", specifică poporului grec, lucruri proscrise însă de literaţii oficiali şi deci iremediabil pierdute. Ase- · menea unor firave pîraie, aceste creaţii în limbă populară dispar sub pămînt, în vreme ce deasupra se desfăşoară larg şi solemn fluviul monotonei tradiţii clasicizante, „creatoare de litera tură". În prima j umătate a secolului al XII-lea, Imperiul şi cultura Imperiului au fost cîrmuite de luminatul împărat Manuel I Comnenul. Atunci, contactul cu cruciaţii a determi nat introducerea unor concepţii occidentale şi a unor obiceiuri cavalereşti occidentale la Bizanţ ; soţia de origine „francă" a lui Manuel a favorizat pătrunderea „latinilor" în Constanti=
https://biblioteca-digitala.ro
148
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
nopol ; părea că toate acestea vor duce la eliberarea spm tului si a literaturii din închisoarea clasicismului. Dar rusi noasa 'invazie veneţiană, pe care o numim de obicei „cruciada a patra" , a pus capăt acestui avînt înviorător şi i-a făcut pe bizantini să se reîntoarcă la vechii lor zei : la stricta res pectare a legii imitaţiei şi la respingerea categorică a oricărei influenţe însufleţitoare venite din afară. Ei n-au mai revenit niciodată asupra acestei atitudini, care era o reacţie. A stîrnit mirare faptul că, deşi stăpîni deplini pe cuceririle spirituale ale vechilor eleni şi ale elenismului, grecii evului mediu abia dacă au trecut de conştiincioasa conservare a acestei moşteniri , fără să aj ungă niciodată la o adevărată „ Renaştere" , cum i-a fost dat Occidentului, în secolul al XII I-lea. Cel care nea să-şi explice acest fenomen surprin zător nu va reuşi să-i descopere rădăcinile nici cu ajutorul găunosului şi nedreptului clişeu iluminist „decadenţă", nici cu acela al noţiunilor moderne „popor uzat" sau „amestec de rase" ; Italia romanică, al cărei rol spiritual în lumea mo dernă a fost hotărîtor, nu a fost doar mai puţin „uzată" şi „amestecată " decît grecii e\·ului mediu. Temeiurile sînt mai adînci. Ele stau în atitudinea generală a bizantinilor faţă de lume, determinată la rîndul ei, în ultimă instanţă, de concepţ iile lor de bază politice şi religioase. Potri\·it credinţei generale, întreţinută cu grij ă de curte, Constantin cel l\Iare stabilise o ordine definitivă în lumea terestră prin alianţa statului roman cu biserica creştină. Ast fel , în con�tiin ţ a bizantinilor conceptul de cultură romană imperială (augusteica pax Romana) avea să fuzioneze cu acela de împărăţie a lui Hristos în această lume (pax christiana ) . Î mpărăţia terestră era pentru ei numai o stare intermediară, ce trebuia transmutată într-o zi în veşnica împărăţie cerească a lui Hristos, a ade\·ăratului şi supremului basileus. P_rovidenţa desemnase drept sediu al împărăţiei terestre Constantinopolul, un oraş grec . Greacă era cultura acestei împărăţii, greacă limba curţii ei atotputernice, greacă limba bisericii, greacă limba ceremoniilor. O mîndră şi neîntreruptă tradiţie lega această cultură şi această limbă de cei mai vechi eroi ai spiri tului pe care îi avusese omenirea, de Homer şi Pindar, de https://biblioteca-digitala.ro
Clasicismul bizantinilor
1 49
Aristotel şi Platon, de Arhimede, Herodot şi Tucidide. Dar nu numai atît ; greaca fusese înainte de toate lim ba Noului Testament, a acelei cărţi pe care se înte meia nu numai crezul religios, dar şi crezul politic al Imperiului. Nu încăpea nici o îndoială : Dumnezeu ridicase, dintre toate popoarele, pe greci la rangul de „popor ales" al noii sale alianţe cu omenirea (o idee pe care o întîlnim frec vent în literatură, chiar în această formulare) ; el alesese de asemenea, osebit de altele, limba greacă drept mijloc de comunicare cu omenirea. Se împletesc aici mîndria naţio nală bazată pe cuceririle culturale deosebite ale strămoşilor si Cf''.'.I r„1; rrioasă, pretenţia, întemeiată pe revelaţie, la condu �e :-<>a spiritr ală a oicumenei. Crescînda înstrăinare spirituală dintre � �:· � i'l rit şi Apus, care-şi avea rădăcinile în deosebirile dintre geniul bizantin, orientat către abstracţie şi speculaţie, pe de o parte, şi spiritul occidental, de orientare mai practică, angajat în lumea seculară, pe de alta, a contribuit şi ea la apariţia acelei trufii spirituale bizantine care a dus pe nesim ţite la înăbuşirea în faşă a oricărei influenţe „barbare" asupra vieţii spirituale şi la retragerea semeaţă a bizantinilor pe poziţiile tradiţionale ale pretinsului unic bun şi veşnic clasicism. Orice evoluţie spirituală posibilă trebuia să se încheie o dată cu apariţia lui Hristos pe pămînt sau, cel mai tîrziu, o dată cu realizarea imperiului creştin universal ; tot ce era adevărat şi folositor fusese exprimat încă de vechii greci, introduşi în majoritatea lor, chiar dacă nu tocmai j ustificat, ca un fel de „profeţi" în canonul literaturii „îngă duite" , de Biblie şi de interpreţii ei, Părinţii greci. Datoria esenţială a literaturii se limita, aşadar, la simpla conservare şi apărare a acestui bun tradiţional ; se adăuga eventual la aceasta prelucrarea şi adaptarea lui, într-o formă potrivită, la exigenţele gustului contemporan. Forma exterioară a rămas aproape singurul domeniu în care artistul mai dispunea de oarecare libertate de acţiune, şi aceasta limitată. Limitată, deoarece şi ,aici tot ce era valoros fusese conceput mai înainte şi exprimat în scrierile celor vechi şi în cărţile sfinte, conside rate şi în această privinţă drept model. Cunoscutele cuvinte aşe zate de Ioan Damaschinul în fruntea operei sale II11yît yvrocre(J)(;,
https://biblioteca-digitala.ro
1 50
·
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
„aş vrea să nu spun nimic de la mine în această carte" , ca racterizează în bună măsură atitudinea fundamentală a tuturor scriitorilor bizantini. În asemenea condiţii nu e de mirare că şi limba, cel mai general mijloc de expresie, a urmat cu fidelitate vechile mo dele. Putea fi oare îngăduită vestirea şi interpretarea cuvîntu lui Domnului într-o altă formă decît aceea a nemijlocitei revelaţii divine, cuprinsă în cărţile sfinte ? Se cădea oare ca limba literară să renunţe la mijloacele retorice de care se ser viseră sfinţii Părinţi în lupta lor împotriva păgînismului, de care se serviseră un Atanasie şi un Vasilie în scrisorile lor, de care se servise un Eusebiu în cuvîntările sale către marele împărat Constantin ? Cine oare dacă nu această limbă con dusese creştinismul la victorie, aceeaşi limbă pe care o vorbi seră vestiţii strămoşi în agora, la Atena şi pe care o folosiseră marii filozofi ai omenirii, cei dintîi învăţători ai oicumenei ? Mîndria unei origini ilustre şi pietatea religioasă, tradiţia de şcoală şi teroarea literară au acţionat împreună în vederea ridicării la rangul de normă imuabilă în literatura bizantină a unei trepte de dezvoltare a limbii greceşti, de care limba vie se îndepărta tot mai mult din secol în secol. Să mai adăugăm că în urma tendinţei politice consecvente de centralizare a tu turor forţelor Imperiului în preajma atotputernicului basileus, viaţa spirituală din provincie a decăzut astfel încît nici o înnoire literară sau lingvistică nu putea să pornească de aici ; şi aceasta cu atît mai mult cu cit în provincie biserica s-a do vedit a fi o straşnică păzitoare a tradiţiei sfinte şi a limbii „pure" , în vreme ce în capitală toate forţele spirituale, retori, poeţi, istorici şi savanţi erau aproape exclusiv în slujba ma relui mentor cultural, a împăratului, care, la rîndul lui, ştia să subordoneze conţinutul şi forma creaţiei literare atot cuprinzătoarei idei politice imperiale. Această stare de lucruri din literatură şi limbă, fără cores pondent în evul mediu, n-a fost spre fericirea poporului grec. Ca pretutindeni de altfel, limba vie n-a ţinut seama nici la greci de capriciile literaţilor clasicizanţi şi ea şi-a urmat https://biblioteca-digitala.ro
Clasicismu/ bizantinilor
151
drumul propriu, asemenea limbii germane, franceze, engleze, italiene. Aşa-numita greacă populară s-a supus legilor morfo logice ale simplificării, asimilării, împrumutului unor ele mente străine aşa încît la mijlocul secolului al XV-iea, cînd osmanii au pus capăt independenţei politice a Imperiului bizantin, neogreaca era aproape definitiv constituită ca limbă a comunicării de toate zilele, alături de limba „pură", păstrată în virtutea normei literare. Deoarece însă în înde lungata epocă a turcocraţiei , care a urmat, biserica greacă a rămas gloriosul adăpost al spiritului naţional şi al culturii greceşti, ea a cultivat limba „pură" ca pe un înalt bun na ţional şi a păstrat-o neatinsă prin vremuri de robie, pînă în secolul al XIX-iea. Nici tînărul stat grec n-a putut să se hotărască, după eliberarea de sub jugul turcesc, să arunce peste bord sfînta moştenire a vechilor eleni. Cu puţine, neînsemnate modificări, limba „pură" a rămas astfel pînă astăzi modul de expresie „distins" şi „oficial" al grecilor ; aceştia o folosesc cu nuanţe care merg de la simplitatea lim bii comune neotestamentare (koine) pînă la rigida gravitate a aticizanţilor bizantini, potrivit gradului de solemnitate al împrejurării. Astfel, încă şi azi, poporul grec trăieşte în situaţia „diglosiei" ; există în Grecia - cu nenumărate trepte intermediare - două limbi considerabil diferite, pe care orice om cultivat trebuie să le stăpînească pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Această stare de lucruri s-a răsfrînt, şi nu în ultimul rînd, asupra literaturii, căci multă vreme n-a putut să se dezvolte, în veşmîntul unei limbi mai mult sau mai puţin artificial păstrate în viaţă, o poezie izvorîtă într adevăr din inimă şi care să se adreseze inimii. Începînd din ultima decadă a secolului trecut, personalităţi favorabile progresului, printre care marele poet grec Palamas, au luptat pentru înlăturarea diglosiei : în sfîrşit, partide politice au făcut din „problema limbii" o lozincă electorală şi în repetate rîn duri s-a vărsat chiar sînge din pricina ei. Problema nu a fost încă soluţionată pînă astăzi. Poate că după înlăturarea parti delor *, Grecia nouă va reuşi să o rezolve ; concursul poetului Dolger scria aceste rînduri ln anul 1938
https://biblioteca-digitala.ro
1 52
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
naţional şi al creatorului de limbă care-l dublează va fi în această direcţie mai eficace decît sentinţele academiilor. Un lucru e sigur : oricum vor evolua lucrurile dezvoltarea singulară a literaturii şi a limbii bizantine, detenninată în ultimă instanţă de dogmele politicii imperiale medievale a grecilor, a lăsat, prin clasicism, o moştenire împovărătoare poporului grec.
Apărut sub titlul : DeY Klassizismus der Byzanti neY, seine UYsachen und seine Folgen în Geistige A Ybeit, 5/1 938, nr. 1 2, pp. 3 - 5 şi retipărit în culegerea Fr. Dolger, ParaspoYa, Buch Kunstverlag, Ettal, 1 9 6 1 , pp. 3 8 - 45.
https://biblioteca-digitala.ro
GYULA MORAVCSIK
·CLASICISM ÎN I STORIOGRAFIA BIZANTINĂ DUPĂ CUM A dovedit p e larg Fr. Dolger într-un articol, -clasicismul se numără printre trăsăturile cele mai caracte ristice ale culturii bizantine 1. Cultura antichităţii, căreia i-a succedat cea bizantină, a influenţat toate domeniile vieţii spirituale bizantine, printre care şi literatura. Această in fluenţă s-a făcut simţită nu numai în expresia lingvistică şi în forma literară, ci, într-o anumită măsură, şi în conţinut ; ea este evidentă mai ales în istoriografia bizantină, conti nuatoarea directă a celei antice. Istoricii bizantini se ocupă cu studiul înaintaşilor lor încă din scoală si continuă să o facă si mai tîrziu . Ei văd în aceştia mo dele v'rednice de imitat, de la care trebuie să înveţi. Menţinerea neîntreruptă a contactului cu moştenirea clasică explică nivelul înalt al istoriografiei bizantine, superioară cu mult celei occidentale. Punerea în lumină a raporturilor exis tente între lucrările istorice bizantine si scrierile antice trebuie considerată, aşadar, drept o sarcină fundamentală a ştiinţei noastre. În această direcţie aş dori să aduc şi eu o contribuţie cu acest prilej festiv * . Trebuie considerată drept moştenire a antichităţii acea particularitate a istoriografiei bizantine de a vedea în orice material existent, în orice gînd, în orice lucru aşternut o dată în scris, un bun obştesc, pe care scriitorul e liber să şi-l în suşească , să-l prelucreze, să-l transforme. Conform unui obicei antic, istoricii bizantini îşi expun în prefeţele operelor lor, părerile despre valoarea, utilitatea şi importanţa istoriei. În consecinţă, cercetările comparative 1 Fr. Dolger, D� K/assizismus der Byrantiner, seine Ursaclien una seine Fo/gen, io PA RAS PORA, 30 A ufsălze zur Geschichle, Ku/lur una Sprache tks byra„linischen Reiches, Ettal, 1961, pp. 38 -45 (articolul lui Dolger este cuprins şi în această culegere, v. pp. 1 4 4 - 152 - N.T.). • Articolul lui G. Moravcsik a apărut in volumul omagial închinat lui Franz Dolger, cu prilejul împlinirii virstei de 75 de ani.
https://biblioteca-digitala.ro
1 54
Fig11ri şi aspecte din literatura bizantină
întreprinse asupra acestor prooimia antice şi bizantine vor arunca o lumină vie asupra modului în care folosesc moştenirea antică bizantinii. Lieberich, care a studiat amănunţit aceste prefeţe, a regăsit adeseori în ele gînduri exprimate mai înainte de istoricii antici, în special de Tucidide, Diodor şi Polibiu 2• El a întîlnit reminiscenţe din modelele antice şi în expresiile folosite de scriitori. Evident, bizantinii au procedat şi în cazul acesta ca în altele : au folosit materialul găsit în operele antice şi, fără să vrea, au aj uns adesea să se exprime la fel cu autorii imitaţi. În aceste prefeţe este afirmată în repetate rînduri, ca un topos stereotip, năzuinţa către veracitate (a).:f10Eta} , ceea ce ne aminteşte de sentinţa lui Lucian : µovu 0utfov tU C't A.fi0w� *. Frecvent repetata aA.fi0Eta nu trebuie înţeleasă simplist ; ar fi o greşeală. Dacă această noţiunea deve nit un laitmotiv al istoriografiei bjzantine, conceptul bizantin de adevăr a fost determinat în mod firesc de concepţia de viaţă şi de imaginea despre lume a fiecărei epoci, el trebuie adică înţeles în perspectivă istorică. Bizantinii sînt discipoli şi partizani fideli ai înaintaşilor lor antici chiar şi în felul în care concep scopul istoriei ; sim pla stabilire a adevărului, activitatea didactică de predare a istoriei şi folosul ce se poate trage din istorie nu-i satisfac. Ei nu se mulţumesc cu relatarea obiectivă a evenimentelor ci au în vedere şi exigenţele cititorilor lor pe care doresc să-i desfete printr-o expunere artistică 3• Lucrul reiese chiar din afirmaţiile istoricilor. Agathias, care vede în istorie o soră a poeziei 4, insistă în două rînduri asupra datoriei de a delecta pe cititori pe care o are opera istorică (to 0&A.yov) 5 şi •
H . Lieberich, Studien
scl„eibung,
111 den Proomien i n der griechischen v11d by1antinischt11 Geschichts 1 - 1 1 , in Programm des Kgl. Realgymnasiums Munchen fur das Schuljahr 1 897 /1 898,
1 899 / 1 900. �liinchen 1898, 1900.
• „Trebuie să se aducă sacrificii numai adevărului."
• V. Grecu, La valeur litthairt des oeuvres historiques by2antines în
By2antirwslavica ,
hfte Con(rls lnternational des Etudes By1amines (compte-rendu), Belgrad,
1929, pp. 26- 27.
13 / 1952 - 1 953, pp. 252 - 270 ; ci. P. Maas, Das Schiine in dt1' by1aminischen Literatu•, în De11xi· •
Ed. Bonn, p. 8, 9 - 1 1
1 Ed. Bonn, pp. 5, 1 5
=
=
HGM, li, 135, 20- 23.
HGM, l i , pp. 1 33, 1 8 ; ed. Bonn, pp.1 38,3
https://biblioteca-digitala.ro
=
HGM, 11, pp. 236,7 .
155
Clasicism în istoriografia bizantină
aici pare să răsune n:p7tv6v al lui Lucian *. Theophylact Simocattes vorbeşte în prefaţa operei sale, într-un dialog între Istorie şi Filozofie, scris sub influenţa retoricii antice, despre puterea magică a literaturii istorice şi, pentru a ilustra capacitatea acesteia de a-i fermeca pe oameni, aminteşte de povestirea lui Odiseu la feacieni 6 • În biografia bunicului său, împăratul Constantin declară că-şi însufleţeşte bucuros poves tirea prin digresiuni menite să desfete publicul 7• Semnifi cativ pentru strădaniile de natură artistică ale istoricilor bizantini este locul din prooimion-ul lui Nichifor Gregoras, în care acesta arată că istoricul trebuie să caute să rivalizeze cu pictorul 8 • Într-o foarte exactă caracterizare a istoriografiei bizantine, V. Levcenco spune : „Pour Ies historiens byzantins comme pour leurs aines, l'histoire ne se presente pas comme une science, mais bien comme une passionante lecture d'agre ment" 9• Influenţa artistică a antichităţii asupra istoricilor bizantini se manifestă înainte de toate în domeniul formei. Autorii de monografii contemporane, care aveau o cultură clasică şi care presupuneau existenţa unei asemenea culturi la cititorii lor, au imitat din punct de vedere lingvistic şi stilistic modelele antice, respectiv bizantine timpurii, folosindu-se nu de limba vie din vremea lor, ci de o limbă mai mult sau mai puţin artificială, arhaizantă, care putea fi însuşită numai printr-un studiu sîrguincios. Stilul scriitorului preferat îşi punea pe nesimţite pecetea asupra stilului lor, care reflectă astfel particularităţile lingvistice ale autorului studiat cu predilecţie. Unii dintre scriitori imită conştient stilul modelului lor, există chiar scriitori care îşi depăşesc modelul în arhaizare. Ecoul antichităţii se face simţit nu numai în reînvierea formelor • to
6tkyE1v
St>.yov „farmecul", literal „fermec:Atorul", participiu
„a
fermeca" ; to tEpnv6v,
„plăcutul",
formă
substantivizat de la verbul
substantivizată
a adjectivului
tEPttvo�.-11-ov. Autorul se referă la opera lui Lucian Tici>c; OEI latopiav aunpaqiEiv
(Cum
trebuie scristl istoria) in care scriitorul vorbeşte despre îndatorirea istoricului de a imbina vera
citatea conţinutului cu frumuseţea expresiei. • Ed. Bonn, pp. 36, 26 - 37,18.
'Theophanes Continuatus, ed. Bonn, p. 294, 3 - 5 ; cf. V. Grecu, op. cit., p. 259.
' Ed. Bonn, I , pp. 1 1 ,3 - 1 3 ; cf. Grecu, op. cil., p. 270. • M. V. Levcenco, By:a11re des origines el 1453, Paris, 1949, p. 107.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
1 56
arhaice, ci ş1 m vocabular. Vor fi scoase din uitare cuvinte vechi, ieşite din uz, altele vor fi folosite cu sensul lor vechi şi adesea cuvinte antice vor fi prelucrate, prin valorificarea marilor posibilităţi de expresie ale limbii greceşti, aşa cum a arătat de curînd F. Grabler, pe baza unor exemple luate din Nichita Choniates 10. Expunerea este împodobită adesea cu citate din scriitori antici, reproduse din memorie şi în conse cinţă nu totdeauna literal. Bizantinii introduc de asemenea în operele lor proverbe antice sau locuţiuni ca de pildă l:Ku9cI>v Epflµia * 11, MucrcI>v A.eia ** 12 sau proverbul t6v Aî9iorra Af:uKaive1v * * * 13 pentru care Grecu a citat nu meroase exemple şi care apar în diferite variante. Este de asemenea general recunoscut marele rol pe care îl j oacă în scrierile bizantinilor alegoriile, comparaţiile şi aluziile împru mutate din mitologia antică, deşi uneori ele nu pot fi de loc uşor înţelese, din pricina învăluirii prea mari a sensului. Toate aceste elemente serveau la înviorarea expunerii, la sporirea efectului artistic, dar şi la dovedirea culturii clasice a autorilor şi confereau operelor istorice o venerabilă patină de vechime. Uneori nu numai forma dar şi structura operei ne îngăduie să afirmăm existenţa unei influenţe antice. Aşa, de pildă, Procopiu expune întîmplările grupîndu-le pe ani, în felul modelului său, Tucidide, iar expresiile prin care se marchează trecerea de la un an la altul se repetă stereotip. Cultul pentru antichitate merge însă şi mai departe. Ana Comnena îşi îmbracă într-un veşmînt epic opera intitulată " Dit Kro 11e der Kom1w1m. nie Regier1111gsieil der Kaiser ]oa1111es 1rnd 11Ia1111el Ko11111mos ( 1 1 18 - 1 180) aus dem Gesclticlttsznerk des .'l ikelas ChouiaJes. Obersetzt, ei ngeleitet und
erkl;irt
von F. Grabler ( „ Byzanti nische Geschicbtsschreiber, VII "), Graz-Wien- Ki:il n , 1958. Einleitung
pp. 7 - 32 ; F. Grabler, Das Zilal als Stilmilltl bei .Viketas Cl1011iales, in A ktm des XI. Intema t ionaltn B yranliruslenkongresses (Miincben, 1958), M unchcn, 1960, pp. 190 - 193. •
"pustie scitică", \inul cu desăvlrşire pustiu.
11 D. K. Karalhanasis, Spricltwiirter w1d rhtlorisclien Scltriflm des Michael Psellos, des
sprichUJi;,l/iche Redmsarten des A llerlUJns i11 den Euslalhios u11d des Michael Choniales sowie
andtren rltetorisclten Quel/en des XII. Jaltrltunderls, ••
D iss. \liincben, 1936, pp. 4 5 - 46.
"pradă de misieni", lucruri ce pot fi prădate fără teamă de pedeapsă.
1 1 Karatbanasis, op. cit„ p. 43. •••
11
„a inălbi pe etiopian", a face din negru alb. K arathanasis, op. cil„ p. 45 ; ci. V. Grecu, op. cil„ p. 2�8.
https://biblioteca-digitala.ro
in
Clasicism în istoriografia bizantină
1 57
A lexiada - titlul însusi aminteste de Homer - astfel încît descrierile şi caracterizările ei ' sînt pline de reminiscenţe homerice. Influenţa poeziei asupra istoriografiei, din punctul de vedere al formei, este aici evidentă. Imitarea modelelor se vădeste nu numai în limbă, în stil şi în preluarea anumitor elemeiite structurale ci şi în modul în care sînt alcătuite relatările, în descrieri şi povestiri. Cînd istoricul bizantin, foarte bun cunoscător al istoriografiei antice, relatează evenimente contemporane lui, îi vin în minte întîmplări şi situaţii asemănătoare, despre care a citit în operele antice ce i-au sluj it de model şi nu se poate sustrage influenţei acestora. În parte involuntar el îşi structu rează relatarea, descrierile, după modelele antice. Cînd citim la Laonicos Chalcocondylas că oguzii au ridicat la rangul de judecător şi conducător al lor pe Giindiiz Alp, pentru simţul său de dreptate, ne amintim îndată de relatarea ase mănătoare a lui Herodot, care povesteşte cum mezii l-au ales rege pe Deioces, pentru spiritul său de dreptate 14• Frapantă este si asemănarea dintre descrierea sfatului de război al lui Mura'd, la Laonicos Chalcocondylas şi cea a sfatului de război al lui Xerxes, la Herodot 15. Afirmaţia lui Laonicos, potrivit căreia cucerirea Constantinopolului ar fi fost 1 ăsplata pentru cucerirea Troiei şi pustiirea ei 16 , pare un ecou al cuvinte lor lui Herodot care afirmase că perşii s-ar fi răzbunat asupra grecilor pentru cucerirea şi pustiirea Troiei 1 7 şi aceasta cu atît mai mult cu cît în vremea lui Laonicos turcii fuseseră identificaţi cu perşii, respectiv cu troienii 18• Deghizarea antică a evenimentelor istorice poate fi observa tă la Priscos, atunci cînd relatează despre cucerirea oraşului Naissos de către huni, în anul 441 ; în această împrejurare barbarii ar fi întrebuinţat - după cum scrie Priscos - şi maşini de asediu 19• E. A. Thompson a demonstrat că această " Ed. Dark6, I, pp. 9, 1 1 - 1 0,8 ; cf. Herodot, I, 9 6 - 98. " Ed. Dark6, II, pp. 82 -86 ; cf. Herodot, \'II, 8 - 1 3 . . •• Ed. Dark6, II, pp. 1 66, 23 - 167,4. 17 Herodot, I, 5. 18 Gy. Moravcsik, Byzantinische Hrunanisten ftber den Volksnamen tr"i1k, în KOriisi Csonia A rchiv1<1n, 2/ 1930, pp. 381 - 3t!4. " HGM, I, pp. 278 -280 (fr. I b).
https://biblioteca-digitala.ro
1 58
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
relatare prezintă trăsături asemănătoare cu cea a cucenru Plateei, la Tucidide 2 0 şi cu cea a asediului Philippopolisului, la Dexip 21 şi că textele concordă şi în privinţa cuprinsului lor 22. Cînd Priscos a ajuns cu relatarea sa în punctul respectiv, binecunoscutele descrieri antice i-au venit în minte şi au împru mutat relatării sale particularităţile caracteristice lor şi anumite întorsături ale frazei. Cu toate acestea şi alte izvoare relatează cucerirea Naissosului şi nici nu se poate pune la îndoială că hunii, care cuceriseră astfel mai multe cetăti bizantine, dispuneau probabil de maşini corespunzătoare de asediu. O dovadă în acest sens este relatarea lui Procopiu, care, e drept, nu priveşte direct pe hunii lui Atila, ci un popor înrudit cu aceştia, sabirii 23• Priscos îşi împodobeşte expunerea cu elemente antice şi aceasta apare astfel ca un ecou al po vestirii antice asemănătoare. Ar fi totuşi lipsit de temei să se pună la îndoială veracitatea expunerii lui Priscos din pri cina asemănării, de natură pur formală, cu cea antică. Semnificativ pentru modul de a scrie al bizantinilor este următorul exemplu : Procopiu descrie amănunţit în opera sa epidemia din anul 542 24 , Ioan Cantacuzino, la rîndul său, descrie o altă epidemie din anul 1 347 26• Amîndoi au văzut ei înşişi molima şi fac cunoscute experienţe nemijlocite, cu toate acestea însă noi recunoaştem în ambele relatări reminis cenţe din descrierea pe care Tucidide a făcut-o ciumei din primul an al războiului peloponesiac 2 6 şi asta nu numai în expresiile asemănătoare folosite de scriitori, ci şi în felul în care îşi construiesc expunerile. Sub impresia epidemiei care bîntuia în vremea lor, cu simptome asemănătoare, cei doi scriitori şi-au amintit desigur de binecunoscuta povestire a 11
11
Tucidide I I ,
75 - 76.
HGM, I, pp. 184 - 186 (fr. 1 9 ).
11 E. A. Thompson, Priscus of Panium, Fragmenl 1 b, ln The Classical Q111Jrlerly 39/1945, p. 92 - 94 ; E. A. Thompson, A Hislory of Attila atUl the Huns, Oxford, 1948 , pp. 9 - 10. 11 Ed. Hau ry I I, pp. 539,23 - 54 1,4. " Ed. Ha ury I , pp. 249 , 8 -259 ,3. 1 1 Ed. Bono, 111, pp. 49, 1 5 - 52,19. 1'Tucidide II , 47- 53.
https://biblioteca-digitala.ro
Clasicism în istoriografia bizantină
1 59
autorului antic, dar relatarea lor este cu toate acestea veri dică, autentică, aşa cum ne confirmă nu numai Draseke şi Soyter, care au consacrat acestei probleme o atenţie spe cială 27 ci şi Rubin, cel mai recent cercetător al lui Procopiu. Acesta constată c·ă Tucidide a servit de model lui Procopiu numai în privinţa formei şi că scriitorul bizantin a fost într-a devăr influenţat puternic de formulele, modul de construcţie a frazei, de vocabularul şi chiar de modul de tratare a subiec tului specifice lui Herodot şi Tucidide, dar că el n-a falsificat totuşi niciodată faptele 28• Procedeul istoricilor bizantini ne aminteste de un fenomen analog din literatura poetică bizantină ; e'xistă nenumărate cazuri în care poetul îşi înveşmîntează opera în haină antică. Aşa se întîmplă cu aşa-numiţii anacreontici care prelucrează teme creştine în forma şi metrica anacreontică. Aşa a procedat Synesios care, în al său imn al nouălea, cîntă coborîrea lui Hristos în iad într-un mod asemănător aceluia în care Alceu îl cîntă pe Apolo în imnul pe care i-l înalţă acestuia ; la fel a procedat autorul lui Christos paschon care a dramatizat, în versuri împrumutate din tragediile antice, patimile lui Hristos. Există însă cazuri în care influenţa modelelor antice nu se limitează la aspectul pur formal. Veneraţia pe care o nu treşte pentru autoritatea celor vechi şi asemănarea dintre ştirile noi şi povestirile antice îl detennină uneori pe scriitorul bizantin să preia nu numai veşmîntul, ci şi anumite elemente de conţinut din scrierile antice, ceea ce dăunează pe alocuri, în chestiuni de detaliu, adevărului istoric, înlocuindu-l prin ficţiuni. Acest lucru se observă foarte adesea în folosirea numelor etnice arhaizante, antice. Se ştie că bizantinii au dat popoa relor străine din vremea lor nume de popoare antice (l:Ku9at Mocroi, Ilaiow:c;, Il&pcrat, T&oKpoi etc.) . Aceasta deoa rece ei credeau, greşit , că diferitele popoare barbare de la 1 7 J . Drăseke, Thukydides' Peslberichl (II, 47-53) u nd dessen Forlleben, î n Sokrates, 68/1914, pp. 181 - 1 89 ; G. Soyter, Ka.isa.reia,
în
Die
Gla.ub!DUrdigkeil des Geschichlsschreiberg Prokopios von
By•a."'inische Zeitschrift, 40/ 1951, pp. 541 - 545.
11 B. Rubin, Prolwpios von Ka.isa.reia., Stuttgart, 1954, pp. 37 şi 122.
https://biblioteca-digitala.ro
160
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
graniţele imperiului şi popoarele menţionate în izvoarele an tice care locuiseră pe acelaşi teritoriu, care avuseseră un moci de viaţă asemănător sau purtaseră un nume asemănător, ar . fi identice. Că bizantinii priveau cu seriozitate aceste identi ficări se vede din expresia foarte frecventă la ei . . :ro 7ta A.mov ci>voµa/;ovto , îUVUV OE . . . KaÂ.OUVtal* Şi din alte formulări asemănătoare 29• Tipic este cazul lui Nichifor Gregoras care. vorbind despre cetele celor consideraţi de el sciţi (tătari. de fapt) , face o enumerare a popoarelor din nord şi identifică pe cimerienii lui Homer, pe sciţii lui Herodot şi alte popoare din antichitate cu tătarii 30• E drept că Zosimos şovăie dacă trebuie să dea hunilor numele de pacriA.Etot rKu0m sau r1yuvvat, care apar la Herodot 31, că Laonicos Chalcocondylas nu se poate hotărî să identifice pe unguri cu rttal sau cu .::\ Ci KE<; 3 2 , dar toţi istoricii sînt de acord cu faptul că popoarele străine contemporane şi popoarele antice ar fi identice. l'n caz tipic este şi acela al înlocuirii de către bizantini a numelor străine de demnităţi şi persoane prin termeni sau nume de persoane antice. Astfel, Nichita Choniates numeşte pe guvernatorii sîrbi şi selgiucizi cratpcl7tTJ<; 33, iar regele maghiar Yladislaus primeşte într-o cronică în limba populară numele regelui Spartei 'Ay11crD1.ao<;34• Folosirea numelor arhaizante, care ar trebui urmărită de cercetătorii noştri în toată literatura bizantină şi explica tă, stă în _legătură cu caracterizările etnografice făcute de bizantini . lncă din antichitate se formaseră despre popoarele străine anumite imagini fixe. În descrierile entografice an tice întîlnim locuri comune (t67tot) , care se repetă frecvent. Bizantinii au păstrat acest obicei. Într-o dizertaţie publicată în limba maghiară, un elev al meu, încetat din viaţă înainte de vreme, a studiat în amănunt, din acest punct de • „ l u vechime se numeau .. . , iar astăzi sînt n u m i ţ i . . : '
pp. 24 sqq. pp. 30, 24 - 32 , 9 . " Ed. :\lcndelssoh11, pp. 1 74, 22 - 25. 1 1 E d. Dark6, I, pp. 6i,24 -68,4. 11 Ed. Bonn, pp. 25, 24 ; p. 1 1 9,20 ; cf. Gy. !lloravcsik, Byza11ti>1ot11rcica, I I •, pp. 7 sqq, •• G . TI„ Zoras, Xpov1KOV lt&pi tlilv ToupK(J)\' OOlJAtcivwv (KUtU tOV BupJ3&p1V6v ••
l;y,
)for„vcsik, 1Jyianti1wlurcica, II 1 ,
1'' Ed. B o n n , I ,
tA.l.IJVIKOv KWOIKU I '. l „ ,\ '. P " ' • 1 9511 ( I ndex).
https://biblioteca-digitala.ro
Clasicism în istoriografia bizantină
161
vedere, izvoarele bizantine pînă î n secolul a l X-lea 35 ; tinerii cercetători ar putea să-şi pennită să continue aceste cercetări. Constatăm că bizantinii au preluat pur şi simplu caracteri zările etnografice făcute de înaintaşii lor şi că în descrierile lor se îngrămădesc amintitele locuri comune. Chiar atunci cînd dispuneau de date rezultate dintr-o observaţie directă, ei le îmbrăcau pe acestea, bucuros, în haină antică . Ei pro cedează asemenea lui Herodot care, deşi văzuse Nilul cu propriii săi ochi, a preluat totuşi descrierea făcută acestui fluviu de Hecateu. Mînă în mînă cu preluarea topilor antici merge adesea idealizarea barbarilor ; se strecoară astfel în caracterizarea lor, pe alocuri, trăsături născocite care contra zic adevărul istoric 36• Atît folosirea numelor arhaizante cît şi împrumutarea topilor antici exprimă conservatorismul atît de caracteristic al bizantinilor : pe de o parte, credulitatea lor faţă de cele transmise prin scris, faţă de părerile gata formate, pe de alta, convingerea lor că în viaţa omenească există o anumită imuabilitate. Nu numai în caracterizarea popoarelor străine, dar şi în aceea a unor persoane din istorie se manifestă influenţa mo delelor antice. Astfel, de pildă, Ana Comnena caracterizează pe contemporanul ei Ioan Taronites în cuvinte împrumutate aproape fără modificări din pasajul în care Theophylact Simocattes (secolul al VII-lea) caracterizează pe cvestorul Ioan din secolul al Vl-lea 37• Constantin Porfirogenetul îşi extrage din Plutarh , din biografiile împăraţilor romani, frazele cu care, în biografia bunicului său, Vasilie !38 îl caracte rizează pe împăratul Mihail al III-iea. Fără îndoială, Constan tin face asta deoarece preluarea cuvînt cu cuvînt a bine„
A. Graf, A ntik hatdsok a korai bi•anci irodalom etnografiai tudOsitdsaiban (Quatenus
auclores Byianlini medii aevi ineuntis in populis nationibusque describendis ab antiquis pendere
videa'ltur(), Budapesta, 1933, io Egyetemes Philologiai Kâdiiny 57 /1933, pp. 24 - 33, 100 - 1 05 , 231 -234 ; 58/ 1934, pp. 76- 79, 176- 180.
11 K. Lechner, Hellenen und Barbaren im Weltbild de• Byzantiner, Diss, Miinchen, 1954,
pp. 1 1 5 sqq.
17 Ana Comnena XIII, 1, 3, ed. Leib III, 88, 5 - 8- Theoph. Simocattes I, 1, 3, ed. C. de
Boor, 39, 9 - 1 2 ; cf. F. Dolger, op. cit„ p. 40 şi By•. Zeit„ 291929 - 1930, pp. 304.
" R. J. H. Jen.kios, ConstaKline VII's Fo: trait of Michael III, in Bulletin tle la classe des
lettres et des sciences morales el politiques de l'Acadtmie Ro yale de Belgique, 5/1948, pp. 34, 7 1 - 7 7 . 11
-
rlLiteratura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
1 62
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
cunoscutelor caracterizări si descrieri ale lui Plutarh convenea de minune pictării în cel� mai negre culori a portretului tendenţios pe care-l făcea lui Mihail al III-lea. Dar tocmai acest lucru deşteaptă în cititor îndoiala asupra veracităţii acestui portret, gîndul că el ar putea fi numai o caricatură. Este interesant de urmărit influenţa antică }n prezentă rile bizantine de procese şi evenimente istorice. Intr-un pasaj din Priscos se relatează despre acea mişcare demografică an terioară apariţiei popoarelor ogure la graniţa Imperiului bizantin şi trimiterii solilor lor 39• Potrivit spuselor sale, popoa rele ogure ar fi fost alungate din locurile lor de reşedinţă de către sabiri şi aceştia, la rîndul lor, ar fi fost alungaţi de aYari, care ar fi părăsit de multă vreme patria lor, siliţi la aceasta de ceţurile răsărite din ocean şi de un mare număr de zgripţori. Este izbitoare asemănarea dintre această povestire şi aceea a lui Herodot care spune că arimaspii i-au alungat pe issidoni din locurile lor de reşedinţă, că aceştia i-au izgo nit pe sciţi, care făcuseră acelaşi lucru cu cimerienii40• Priscos a fost desigur îndemnat de asemănarea situaţiilor prezentate să-si învesmînteze relatarea într-o formă lingvistică asemă nătoare c� a lui Herodot, iar acolo unde cunoştinţele sale nu ajungeau, el le-a completat cu elemente legendare, ca motivul zgripţorilor, folosit şi de Herodot 41• Priscos şi-a înveşmîntat informaţiile verosimile în haina povestirii lui Herodot şi a in trodus elemente legendare din aceasta pentru a spori farmecul relatării sale şi a satisface exigenţele spirituale ale cititorilor săi. De curînd , unul din elevii mei a arătat cum a procedat Priscos în altă parte 42• Într-un pasaj , autorul povesteşte cum l-a înşelat regele persanilor Peirozes pe principele hu nilor-kidariţi, Kunchan, dindu-i de soţie după încheierea păcii nu pe sora sa - aşa cum se înţeleseseră - ci pe o " Excerpta de legaJionibus,
ed.
C.
de Boor, I I , pp.
.
586, 7 - 1 6 ; Suidas (Suda), s . v
ed. Ana Ad.Ier, I , p. 4 , 6 - 1 4. „ Herodot
11
I V,
•
Al3apo1
13.
Gy. Moravcsik in
Ungari.scite Jahrbikher, 10/1930,
pp.
54 sqq.
" R. Benedicty, Die histori.sche A ulhettlizitâl eiKes Berkhtes des Priskos, Zur Frage der
ltistoriographischtK Nove//isitrung ÎK tkr friihbyzaKliKischen Gesc �ichtslileratur, Oslet'reichiscltm BytaKlinischtK Gesellschaft, 13/ 1964, pp. 1 - 8.
https://biblioteca-digitala.ro
în
Jahrbuclt det'
Clasicism în istoriografia bizantină
1 63
sclavă 43• O povestire asemănătoare întîlnim la Herodot care ne istoriseşte că Amasis, regele egiptenilor, a trimis lui Cambise, în locul fiicei sale, o altă persoană 44• Cercetările întreprinse asupra izvoarelor orientale confirmă adevărul lup tei între Peirozes şi Kunchan şi al căsătoriei care i-a urmat, dar Priscos îşi înfrumuseţează relatarea veridică cu motive romaneşti, luate din Herodot, înlocuind totodată persoanele. Exemple de acest fel sînt numeroase în istoriografia antică. Şi aici, ca şi în cazul istoriei migraţiei popoarelor ogure, ade vărul se amestecă cu poezia. Se înţelege de la sine că trebuie să ţinem seama de diferen ţele existente între personalităţile care ilustrează istorio grafia bizantină. E posibil ca părtinirile subiectiv întemeiate sau tendinţa panegirică să fi îndemnat pe unii scriitori nu numai să modifice, potrivit modelelor antice, prezentarea eve nimentelor contemporane dar chiar să-şi îndepărteze cu totul privirile de la adevăr şi să transplanteze în propria lor epocă întîmplări din antichitate. Recent, Vasile Grecu şi-a exprimat bănuiala că imitatorul servil al lui Tucidide, Critobul, ar fi imaginat pur şi simplu anumite evenimente, sub influenţa modelului său, împletind astfel în opera sa neadevăruri 45. Din exemplele date reiese clar cît de mare a fost importanţa tradiţiei scrise antice pentru istoriografia bizantină. Influenţa ei nu se exercită numai asupra formei, a limbii, a stilului şi a compoziţiei, dar uneori şi asupra conţinutului. Cunoaşterea acestui lucru ne obligă să cercetăm fiecare izvor bizantin înainte de toate din punctul de vedere al raportului său cu modelul antic. Trebuie însă să procedăm cu mare prudenţă. Prezenţa într-o operă bizantină a unei relatări asemănătoare alteia, din izvoarele antice, nu trebuie să ne facă să presupu nem imediat că istoricul bizantin s-a inspirat din izvorul antic sau că s-a lăsat influenţat de el. Să luăm un exemplu elocvent în acest sens : Procopiu descrie în opera sa istorică o strata gemă a eftaliţilor, care consta dintr-o groapă camuflată.46 u
Excerpta de legalionibus, ed. C. d e Boor, I, p p . 1 5 3 , 25- 1 54, 32.
" Herodot, I I I , 1 .
0 V. ••
Grecu, Kritoboulos a us lmbros, în By•antinoslavica, 18/1957, p . 1 - 17.
Rd. Haury, I, p. 15, 6 - 20.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
1 64
Se ştie că şi Herodot a descris o cursă asemănătoare, pe care locuitorii din Focida o preparaseră cavaleriei duşmane 47 ; apare îndată bănuiala că Procopiu a preluat pur şi simplu această descriere de la Herodot şi a trecut-o asupra eftali ţilor. Dar Haury a dovedit cu dreptate că descrierea lui Pro copiu concordă cu cea dintr-un izvor oriental şi că ambele au avut un izvor comun 48• Putem să adăugăm la aceasta că aceeaşi povestire despre eftaliţi se întîlneşte şi în aşa numitele TaKî\Ka ale lui Pseudo-Mauriciu 49 şi la Agat hias 50• Cursa eftaliţilor este de altfel o stratagemă general cunoscută şi întrebuinţarea ei poate fi urmărită pînă în zilele noastre. Să ne gîndim numai la cursele pentru tancuri din ultimul război mondial. Constantin Porfirogenetul ne oferă un alt exemplu. În sfaturile către fiul său el povesteşte că principele Sviatopluk, aflat pe patul de moarte, a dat fiilor săi, pentru a-i îndemna la unire şi bună înţelegere, exemplul mănunchiului de nuiele 51• Aceeaşi povestire se întîlneşte în fabulele lui Esop şi în alte lucrări antice. Întrucît noi ştim prea bine cum proceda de obicei imperialul autor, putem să afirmăm cu certitudine că el n-a utilizat în acest caz o sursă antică, ci a preluat povesti rea, aşa cum este ea, dintr-un izvor întemeiat pe o tradiţie populară. Cit de lipsită de temei poate să fie uneori presupunerea necontrolată că s-a folosit un izvor antic, ne-o arată următo rul exemplu : Leon Diaconul pomeneşte de credinţa ruşilor că duşmanul ucis ar sluji pe lumea cealaltă ca rob învingă torului său 62• S-a bănuit că autorul bizantin a găsit această informaţie într-un izvor antic şi că el a pus-o pe seama ru şilor 53• Mi-e îngăduit poate să sper că am demonstrat într-un articol faptul că această superstiţie era proprie popoarelor " Herodot , VIII, 28 ; ci. Polyaeni Slralegie-0n, ed. Woelfflin, p. 231.
" ]. Haury, Zvr Bevrleilung des Gescliichlsscllrewers Procopios
11on
Willie/ms - GymllllSiums in Miincllen 1896, p. 7. " Ed. Scheller, pp. 108 - 109. 1 1 Ed. Bono, pp. 266, 1 5 - 267, 2 = H GM, II, p. 338, 2 1 - 339 , I . 1 1 Ed. Moravcsik, pp. 180, 7 - 1 9 . 11 Ed. Bonn, p. 151, 22 - 1 52,8. 11 V. Grecu, ln By111nlinoslavica, 13/1 952 - 1 9 53, p. 257.
des K .
https://biblioteca-digitala.ro
Caesarea, in Progr.
1 65
Clasicism în istoriografia bizantină
turcice şi că Leon Diaconul, ca şi alţi istorici bizantini, dato rează informaţia unei tradiţii orale contemporane 64 • Ar fi o gravă greşeală să considerăm că relatările autorilor bizan tini despre viaţa, obiceiurile şi credinţele popoarelor străine sînt luate întotdeauna din izvoare antice. Bizantinii şi-au cules o însemnată parte din informaţii din izvoare contempo rane demne de crezare, adesea direct din spusele altora, şi, datorită acestui lucru, relatările lor au o valoare proprie, in dependentă. În lucrarea mea Byzantinoturcica am atras aten ţia asupra unor pasaj e care pot sluji de exemplu în acest sens şi care sînt deosebit de semnificative pentru modul de a gîndi al popoarelor turcice 65 ; aşa este, de pildă, răspunsul pe care l-a dat kaganul turc ambasadorului bizantin 6 6• î n acest din urmă caz nu pot fi de acord cu cei care socotesc că răspunsul, provenit din raportul ambasadorului bizantin din anul 576, ar fi o creaţie pur literară a lui Menandru 67 • Pentru împodobirea expunerii unor fapte istorice aride istoricii bizantini aleg cu predilecţie mituri şi legende de origine bizantină sau străină ; ca tradiţii populare acestea au o mare valoare pentru cercetările folclorice. Multe dintre ele apar în izvoare antice şi bizantine în diferite variante. Astfel atît Constantin 68 cît şi Genesios 69 povestesc cum o dată, pe cîmp, un vultur a planat deasupra copilului Vasilie, dînd astfel semn pentru mărirea lui viitoare. Alte izvoare relatează acelaşi lucru despre alţi doi împăraţi, Marcian 60 şi Philippicos 61• Laonicos Chalcocondylas povesteşte că Ioan Huniadi a prins, cu prilejul vînătorii pregătite de curtea sîrbească, un lup viu şi că pe baza acestei întîmplări prind11
Gy. Moravcsik, Zum Berield
des Leon Diakonos Uber tlen Glauben an tlie Dienslleislung
im jenseits, in Studia A ntiquo A. Salat septuagma'io oblata, Praga, 1955, pp. 74-76. 1 1 Gy. Moravcsik,
11 Ezcerpla 17
11
ed. C. de Boor, I, pp. 205, 1 0 - 1 5. V. Grecu in Byxaminoslauico, 13/1952- 1953, p. 263. Theophanes Continuatus, ed.
•9 Ed. Bonn, pp.
11
Bysanlinolurciea, 111 , pp. 10 sqq.
de legalionibus,
Euagrios,
ed.
Bonn, pp. 218, 2 -219,21.
108, 1 4 - 16.
Bidez-Parmentier, pp. 37, 3 1 - 38,8;
2 - 1 7 ; Theophanes, ed. C. de Boor, pp. tos, 35 - 105,2. •• Theophanes, ed. C. de Boor, pp. 372, 7 - 1 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
Procopiu, ed. Haury,
I,
pp. 325 ,
1 66
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
pele sîrb i-a prezis un mare viitor 62 • Î ntr-unul din articolele mele mai vechi, am atras atenţia asupra faptului că şi Con stantin 63 şi Genesios 64 relatează o poveste asemănătoare în legătură cu împăratul Vasilie I 66• Ar fi cu totul fals să cre dem că în cazurile citate e vorba de preluarea unor legende de la un scriitor la altul. Ştim prea bine că legenda în legătură cu vulturul a fost foarte răspîndită la multe popoare şi tre buie deci şi în acest caz să ne considerăm în prezenţa unei tradiţii vii, a unei legende care apare încă din antichitate în repetate rînduri, în diferite variante 66 • Caracterul specific al istoriografiei bizantine ne impune să renunţăm la concepţia unilaterală care vede în opera istorică numai un izvor si să luăm în considerare si caracterul de operă literară al iz\·orului. Această perspectivă'. este hotărîtoare şi pentru stabilirea valorii istorice a izvorului. Cercetările de această natură reprezintă o componentă organică a cri ticii izvoarelor, pe baza căreia se va putea distinge ceea ce este veridic si demn de crezare într-o relatare si ce trebuie să ' fie pus în s�ama ficţiunii literare.
Apărut sub titlul : Klassizismus in der by::a n tin i schen Geschichtsschreibung în volumul Poly chronion, Festschrift Fr. Dălger zum 75. Geburtstag, Carl Winter-Universitătsverlag. Heidelberg, 1 966, p. 366 - 377.
1 1 E d . Da rk6, I I , p p . 33,8 -34,2. 11 Tbeopbanes Continuatus, ed. Bonn, p. 231,22 - 232,24. " Ed. Bonn, p. 1 27,5 -8. 1 1 G y. Moravcsik , A S1winydni jank- mond4ho1, in Ethnographia, 33/1922, pp. 96 - 99. 11 Gy . Moravcsik, Sagtn und Legenden Uber Kaiser Basileios I, în Dumbarton Oaks Papen
15/1 96 1 , pp. 59 - 126.
https://biblioteca-digitala.ro
NICOLAE BĂNESCU
MIHAIL PSELLOS ( 1 0 1 8 - 1 078) PRIN UIMITOAREA activitate a spiritului său, Mihail Psellos e figura dominantă a vieţii intelectuale bizantine din veacul al XI-lea. El a fost un poligraf fecund, un spirit cu rios de tot ce era ştiinţă în epoca sa, un cuvîntător elegant şi un artist al frazei, un „filozof" - cum i-au zis contempo ranii. Activitatea sa îmbrăţişează toate domeniile ştiinţei de atunci : teologie, filozofie, ştiinţe naturale, fizică, medicină, matematici, astronomie, jurisprudenţă, antichităţi, istorie , gramatică ; a compus un mare număr de cuvîntări, exerciţii retorice, opuscule asupra celor mai felurite subiecte, poezii de tot soiul şi ne-a lăsat un număr însemnat de scrisori vreo cinci sute - preţioase prin amănuntele ce ne dau asupra stării politice şi culturale a epocii. Allatius, întîiul său bio graf, l-a putut numi, fără nici o exagerare, omnium 7tOÂ.Uypa
1 68
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
I
Constantin Psellos - căci numele de Mihail şi-l luă mai tîrziu, intrînd în mănăstire - s-a născut în anul 1 0 1 8. Data aceasta e sigură ; ne-o indică însuşi, în mai multe rînduri, în istoria sa. Asupra locului său de naştere e îndoială. După Sathas 1 s-ar fi născut în Constantinopol ; dar Attaliates ne spune că se trăgea din Nicomedia. Asupra familiei sale şi a educaţiei pe care a primit-o de la părinţi, scriitorul ne dă însuşi preţioase informaţii în Elogiul funebru al mamei sale, tipărit de Sathas 2• Tatăl lui Psellos era un om de neam, care număra între strămoşii săi consuli şi patricieni. Dar, lipsit de avere, se ocupa cu negoţul. Era un om simplu şi nobil, blind şi netul burat în ori si ce lucru. Psellos ne afirmă că nu l-a văzut nici odată mînii �du-se, că n-a lovit vreodată pe cineva cu mina şi nici pe altul n-a pus să-l lovească. Avea sufletul întotdeauna senin şi nu era prea îndemînatic la vorbă. Era foarte muncitor, făcîndu-şi treburile singur 3• Ca fizic, era înalt „ca un chiparos bine crescut" . Privirea sa era veselă „respirînd o graţie iubi toare", umbrită de sprîncene care n-aveau nimic trufaş, ci „bine desenate şi drepte, mărturisind caracterul său bun". Numai după simpla-i înfăţişare, acei care ştiu să ghicească sufletul după semnele exterioare ale trupului ar fi descoperit adaugă Psellos - înainte de a-l fi auzit ori de a-l fi văzut la lucru, însuşirile sale ascunse, ar fi recunoscut într-însul „ca o scînteie a simplicităţii antice". Psellos ne declară, făcînd acest portret al tatălui, că el însuşi se oglindeşte într-însul ; „căci - zice dînsul - m-am depărtat tot mai mult de modelul matern, dar sînt pe lingă tatăl meu ca puiul de vultur pe lingă vultur, sau, mai bine, îi seamăn ca umbra". O singură trăsătură trebuie să adăugăm la cele ale tatălui : nasul său coroiat, ca un plisc de vultur, de care-şi băteau j oc 1
Editorul operei lui Psellos.
'""" medii uvi voi V, pp. p. 1 9.
• Bibliolluu
Jind,,..,
3 - 61.
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
1 69
duşmanii săi. Un amănunt particular pe care ni-l dă însuşi este apoi părul său blond. Cînd s-a dus, la bătrîneţe, în Fila delfia, locuitorii care-l cunoscuseră cu mult înainte, un co pilandru, se mirau văzînd, în locul părului său gălbiu de odinioară, capul argintat de acum 4• Dacă Psellos semăna, ca fizic, cum o afirmă însuşi, tată lui său, el datora însă însuşirile sale intelectuale mai mult mamei. Theodote avea toate calităţile de energie şi iniţiativă care lipseau soţului. Fiul ne-o mărturiseşte în momentul de caldă recunoştinţă ce i-a închinat la moartea ei, în Elogiul funebru din care scoatem aceste preţioase informaţii. „Din voia lui Dumnezeu, spune dînsul, ea a fost tatălui meu nu numai un colaborator şi un auxiliar, ci şi un îndrumător în cele mai bune lucruri si ' un initiator". Această femeie „cu suflet băr bătesc", cum o nume�te Psellos, a fost o mamă admirabilă. Cu toate că era frumo�să, ea se ţinu departe de lume. Luxul, strălucirea toaletelor o lăsau indiferentă. Plină de atenţie pentru rude, ea se. închină cu totul grijilor familiare. Pioasă, obişnuia să citească Sfînta Scriptură, să se cufunde adesea, cu toată ardoarea în rugăciuni. Miloasă faţă de cei săraci, îi primea adesea la masă, cu bunăvoinţă, servindu-i însăşi, tratîndu-i cu toată distincţia, pentru a nu-i face să se simtă umiliţi de binefacerile sale 6• În mijlocul acestor ocupaţiuni, Theodote a dat o deo sebită atenţie educaţiei copiilor săi. Ea avusese două fete, dintre care una murise tînără şi un singur băiat, pe Constan tin. Toate grijile sale s-au concentrat mai cu seamă asupra băiatului în care-şi pusese mari speranţe, interesîndu-se de aproape de educaţia lui. O mărturiseşte, cum vom vedea îndată, cu înduioşare însuşi Psellos. Şi nu poate fi, în cuvin tele sale, o exagerare, explicabilă din datoria sa firească de recunoştinţă faţă de o mamă iubitoare. Ana Comnena, vestita fiică a împăratului Alexie I, scriind, cîteva decenii mai în unnă, istoria închinată domniei acestuia, ne spune acelaşi lucru, cînd afirmă că Psellos a ajuns „la culmile întregii în•
•
Jl>ilkm, p. 460, Jbilkm, p. 24.
Scrisoaru 780.
https://biblioteca-digitala.ro
1 70
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
ţelepciuni" (Ei<; ăKpOV O"O
' Elogiul citat, p. 1 2 .
I O.
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psel/os
171
ce aj utasem conşcolarilor mei sau ce cîştigasem de la dînşii. Apoi mă puneai să-mi spun pe dinafară lecţiile şi te făceai că asculţi cu plăcere, cînd spuneam ceva despre ortografie, despre poezie şi de unde derivă fiecare cuvînt şi cum se acordă, ce este comun între dînsele şi ce le deosebeşte. Mai ştiu încă şi foarte mult te-am admirat, cînd vegheai cu mine, citind lecţiile, pînă la miezul nopţii, adormind de oboseală în aşternut, insuflîndu-mi stăruinţă şi curaj mai mult decît îi insufla lui Diomede zeiţa Atena8•
Iar cînd cultura ei redusă nu putea răspunde dificultă ţilor ce ofereau asemenea studii, această femeie pioasă se îndrepta către icoană, rugindu-se lui Dumnezeu ca să lumi neze mintea copilului. Psellos a putut simţi astfel o „îndoită datorie" către mama sa care nu numai l-a născut, ci l-a si ' „iluminat de frumuseţea ştiinţei". După studiile corespunzătoare liceului, băiatul trecu în învăţămîntul superior. Universitatea din Constantinopol, vestită odinioară, era acum în decădere. Statul se interesa puţin de dînsa şi profesorii erau plătiţi de studenţi pentru lecţiile lor. Mijloacele modeste ale familiei siliră pe Psellos a-şi întrerupe învăţătura, intrînd în funcţiune pe lîngă un j udecător, într-o provincie din Apus. El era atunci de şai sprezece ani. II O împrejurare dureroasă îl aduse însă în curînd înapoi. Sora sa murise pe neaşteptate. Nemîngîiaţi, părinţii, temîndu-se să nu i se întîmple ceva aflînd nenorocirea, se grăbiră a-l chema acasă. În scrisoarea trimisă ei pretextară studiile ; despre sora lui îi deteră, ca de obicei, veşti bune, gîndindu-se a-l prepara pentru dureroasa lovitură. •
Op. cit.,
p.
21.
https://biblioteca-digitala.ro
1 72
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Cei doi copii crescuseră, în adevăr, legaţi printr-o mare afecţiune, „ca două vlăstare ieşite din aceeaşi tulpină, deo sebindu-se şi nedeosebindu-se" . Erau, după expresia lui Psellos, pentru întreaga familie, „o pereche strălucită şi aleasă". Fata, deosebit de frumoasă, avea un suflet distins. Ea moştenise toate însuşirile mamei. Era nespus de duioasă cu fratele său, îi împărtăşea hotărîrile şi gîndurile, îl făcea, cu multă autoritate, să-şi înfrîneze pornirile rele. Psellos se a propia de dînsa cu sfială şi o asculta în totul 9• Dacă la acestea adăugăm firea feminină, impresionabilă a băiatului, pe care ne-o mărturiseşte însuşi, înţelegem bine precauţiile luate de părinţi, cînd îi tăinuiau nenorocirea, scriindu-i să se întoarcă numaidecît acasă. Dar întîmplarea oarbă dejucă toate aceste precauţii. îndată ce primeşte scrisoarea, Psellos îşi părăseşte slujba şi se grăbeşte a porni. Intrînd în oraş, el trecu pe lingă cimitir şi văzu, cu mirare, o mulţime din rudele sale adunate în jurul unui mormînt, de unde se ridicau, dureros, plîngeri funebre. Era a şaptea zi de la înmormîntarea fetei şi, după un obicei ce se păstrase de veacuri , familia se strînsese la locul odihnei de veci, pentru a aduce tributul durerii sale. Uimit de priveliştea neaşteptată, tînărul se apropie de una din rude, ce sta mai la o parte, şi o întreabă despre părinţii săi, pe care nu-i văzuse. Ruda, un om simplu, ne ştiind nimic de tăinuirea părinţilor, îi răspunde fără nici un înconj ur : „Tatăl tău aduce fiicei sale plîngerile funebre, iar mama ta e alături de dînsul, nemîngîiată, cum ştii, de neno rocirea sa" . La aceste cuvinte, Psellos, ca izbit de trăsnet, căzu în nesimţire de pe cal. Zgomotul ce se făcu atunci în j urul său ajunse la urechile părinţilor şi o altă plîngere izbucni, cu privire la dînsul, mult mai violentă decît cea dinainte. „Ca ieşiţi din fire, ei alergară la mine, povesteşte Psellos, căci el însuşi ne-a redat această scenă, şi pentru în tîia oară mama mea îşi descoperi faţa, fără a mai ţine seamă de privirile bărbaţilor. Plecîndu-se asupră-mi, unul mă apuca dintr-o parte, altul din alta şi se sileau a mă readuce 9 I bitkm, p. 26.
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
173
la viaţă prin plîngerile lor. Apoi, ducîndu-mă pe jumătate mort, mă transportă lingă mormîntul sorei mele „10• Şi atunci se desfăşură o scenă care ne arată cît de vii se păstraseră, în mijlocul civilizaţiei cosmopolite a Bizanţului, vechile obiceiuri populare ale Greciei. Trezindu-se la mormîntul sorei iubite, Psellos izbucneşte deodată într-una din acele plîngeri funebre care ne amintesc atît de binecunoscutul trenos al anticei Elade, cîntecul de jale la morţi, de care ră sună epopeea şi tragedia greacă. „Cînd, deschizînd ochii, istoriseşte însuşi în Elogiul mamei sale, văzui morrnîntul sorei şi înţelesei nenorocirea şi-mi adunai minţile, deodată aruncîndu-mă, vărsai asupra moartei, ca libaţiuni funerare, rîurile lacrimilor mele : O , dulcea mea, zicîndu-i nu numai soră, c i c u orice alt nume mai apropiat şi mai iubit, o, frumuseţe minunată, fire incom parabilă, virtute fără seamăn, statuie însufleţită, putere a convingerii, sirenă a discursurilor, graţie neînvinsă ! O, tu, care eşti totul pentru mine şi mai mult decît sufletul meu ! Ci cum te-ai dus, părăsind pe fratele tău ? Cum te-ai smuls de la acela cu care ai crescut ? Ce lăcaş te-a primit ? Ce adăpost te odihneşte ? Ce livezi, ce graţii ? Ce grădină te far mecă ? Ce floare te încîntă, ce roze, ce pîrîiaş şerpuitor ? Ce privighetori, ce greieri, făcînd să se audă cîntecul lor plăcut ? " Cu asemenea cuvinte şi cu altele „mai impresio nante decît acestea" îşi plînge Psellos durerea la mormîntul scumpei lui surori. În jurul său părinţii se jelesc amar, „vărsînd aproape picături de sînge din ochii lor" şi, împreună cu dînşii, toţi cei adunaţi. Cu multă greutate fratele fu smuls de la mormînt de către părinţi, care-l implorau să aibă milă de dînşii. Plîngerea sa izbucneşte apoi din nou, la vederea marnei în veşmînt de mănăstire. Nenorocirea schimbase îndată viaţa familiei lui Psellos. Mama sa, care de multă vreme se simţea atrasă către liniştea mănăstirii, în faţa loviturii teribile, îndată ce închise pleoapele fiicei adormite la sînul său, se hotărîse a se închina de acum lui Dumnezeu. Pentru a-şi putea plînge durerea, ea se retrăsese într-un lăcaş din „ .
„ .
10 Satbas, op. cit., V,
pp.
29 -30.
https://biblioteca-digitala.ro
1 74
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
apropierea mormîntului iubit, ducînd o viaţă austeră, chi nuindu-şi trupul şi „trăind numai în spirit". Soţul îi urmase exemplul, retrăgîndu-se şi el într-o mănăstire unde petrecea netulburat şi senin, simţindu-se „într-aripat şi liber" . Băiatul îşi reluă studiile părăsite. El îşi vizita regulat părinţii, căutînd mai cu seamă sfaturile mamei care se interesa, ca si mai înainte, de viitorul său. '
Nu trecu multă vreme şi Psellos fu chemat, într-o zi, lingă tatăl său. Intrînd la
11
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
1 75
În urma acestei noi nenorocm, Theodote se cufundă în ascetismul cel mai sever. Ea se abţinea „nu numai de la cele plăcute, ci chiar de la cele necesare" . Pe urma acestui aspru regim, de la care încercă zadarnic a o abate bătrînul ei tată, partea materială a fiinţei sale se mistui cu totul, trupu-i ajunse uşor, „aerian" . În curînd - mărturiseşte Psellos - „nici mîinile nu se mai mişcau, nici picioarele nu-şi mai îndeplineau funcţiunea naturală" . Sprijinită de două servitoare, se mişca anevoie pînă la altar, pentru a-şi face rugăciunile. Într-o zi, în urma unei presimţiri, se hotărî a se consacra solemn lui Dumnezeu, căci se socotise pînă acum nevrednică de o asemenea cinste. Sluj ba se săvîrşi cu tot ceremonialul impunător şi, ceea ce uimi pe toţi, Theodote veni de astă dată singură în biserică, nesprijinită ca mai înainte. Senină, voioasă, ea părea transfigurată. După săvîrşirea ceremoniei, se aşeză pe un scăunaş ca să se odihnească. Deodată văzu ca o arătare într-o parte şi, după ce stătu o clipă, cu ochii fixaţi într-acolo, ca în extaz, ceru să vină iute fiul său. Repetă de mai multe ori aceste cuvinte şi, pînă să sosească Psellos, ea îşi dete sfîrşitul. Ne putem închipui durerea tînă rului , care veni prea tîrziu ca să-şi fi putut lua rămas bun de la dînsa. El căzu în nesimţire pe trupul neînsufleţit şi cu multă greutate fu readus la viaţă de cei de faţă. Vestea morţii acestei femei, socotită drept sfîntă, făcu o profundă impresie în Constantinopol. Din toate părţile oraşului alergă lumea la sicriul său : „bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, de tot neamul şi de toată vîrsta". Şi, lucru caracteristic pentru credinţa superstiţioasă a acestei mulţimi, toţi se îngrămă deau să se atingă de moaştele trupului martirizat. La urmă a fost o adevărată luptă pentru a-şi împărţi veşmîntul răposatei, rupt de asistenţi pe apucate 14. " Ibirkm,
p.
50.
https://biblioteca-digitala.ro
1 76
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
III Să vedem acum ce s-a ales de tînărul extraordinar, de o sensibilitate feminină, crescut în această familie bizantină. Viaţa sa cade în perioada cea mai tristă a istoriei Bizan ţului. Dinastia macedoneană dase imperiului o putere şi o strălucire impunătoare. Vasilie al Ii-lea, distrugătorul bul garilor, fusese cel din urmă din marii împăraţi ai acestei dinastii. Cu moartea fratelui său, Constantin al VII I-lea, linia bărbătească se stinge şi domnia trece asupra femeilor. Principiul eredităţii monarhice era acum fixat şi împără teasa Zoe, o femeie frumoasă, cu toată vîrsta ei de cincizeci de ani, şi o mare ambiţioasă, putu înălţa la tron, rînd pe rînd, patru împăraţi. Cu domnia sa şi aceea a surorii sale, Teodora, se întronează un regim de intrigi şi favoritism. Psellos ne-a zugrăvit în istoria sa, în trăsături adesea crude, tabloul curţii decăzute în mijlocul căreia a trăit. Un senior din Tesalia, Cecaumenos, care cunoscuse de asemenea curtea, cu seducţiile şi primejdiile sale, ne-o înfăţişează în aceleaşi trăsături, în cartea sa de sfaturi pentru fiii săi. „Dacă slu j eşti pe împărat, zice· într-un loc, ia bine seama să ai tot deauna dinaintea ochilor tăi imaginea căderii tale ; nu ştii tot ce se urzeşte în spatele tău ! " Lucrul cel mai bun, sfătuieşte
Mihail Psellos
1 77
Cei mai vestiţi profesori ai "Vremii îl iniţiară în studiile obişnuite ale învăţămîntului superior, în retorică şi filozo fie. Psellos socotea ca indispensabilă pentru o cultură te meinică îmbinarea acestor două discipline. Căci - după cum afirmă însuşi o dată - retorica singură produce „eloc venţa fără spirit" (yÂR>tta ăvouc;) , iar filozofia, fără spri jinul celei dintîi, formează „spiritul lipsit de elocvenţă" (vouc; ăyA.cottoc;) 15• Dar pe lingă retorică şi filozofie, care dădeau atunci ştiinţa la care putea rîvni un tînăr, Psellos simţi nevoia de a studia şi dreptul, fiindcă numai acesta deschidea, în acel timp, perspectivele carierei publice. Si tuaţia sa materială nu-i îngăduia să-şi plătească lecţiile. El află atunci un mijloc practic, pentru a ajunge la scop. Unul din conşcolarii săi, Ioan Xiphilinos, pe care dorinţa de învăţătură îl adusese din Trapezunt, făcuse bune studii de drept şi dorea să înveţe şi filozofia. Era însă tot atît de sărac ca şi Psellos. Se înţeleseră atunci a-şi preda unul altuia lecţiile de care aveau trebuinţă. Astfel se iniţiază Psellos în ştiinţa legilor, începîndu-şi apoi rentabila carieră de avocat , care-i dete prilej a-şi manifesta însuşirile sale mari. Psellos intră în viaţa publică în timpul domniei lui Mihail al IV-iea Paflagonianul (1034- 1 041 ) , cînd e trimis judecător la Filadelfia. Numirea aceasta se datora, poate, prietenului şi fostului său coleg de şcoală Constantin Lichudes, un om eminent, după Elogiul ce-i închină Psellos. Lichudes ajunsese în această domnie membru al Senatului şi se bucura de mare influenţă. Psellos nu va fi stat mult în provincie, căci în curlnd îl aflăm la curte, la Constantinopol, unde se pare că îndeplinea o funcţie ; căci, după felul în care se ex primă, făcîndu-ne portretul împăratului, în Istoria sa, tre buie să admitem că se găsea într-un serviciu la curtea acestuia. Mihail al V-lea Calaphates (1041 - 1 042) ridică pe Li chudes în înalta demnitate de prim sfetnic. Psellos intră atunci şi dînsul în cancelaria imperială, ca secretar (imoypaµ·
1 6 Satbas,
12
-
Mtaa1<11vucii 81i}A109ftic11, V, Scris oarea 188, p. 480.
"Literatura Bizanţului"
-
c. 101 1
https://biblioteca-digitala.ro
1 78
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
µan:u<;) . În această calitate el fu martor ocular la tra gedia care puse capăt scurtei domnii a lui Mihail al V-lea. Crezîndu-se destul de puternic, împăratul se hotărî să scu ture tutela supărătoare a împărătesei Zoe care, adoptîn du-1, îl înălţase pe tron. Izgonind-o din palat, Calaphates ridică însă împotriva sa populaţia capitalei. Psellos ne-a descris în pagini dramatice răzbunarea acestei mulţimi, pe care gloria casei macedonene o obişnuise a respecta drep turile urmaşilor săi legitimi. Cele două nepoate ale Bulga roctonului erau, pentru populaţia fanatică, unicele depo zitare ale drepturilor dinastice. Mihail al V-lea e smuls din altarul unde căutase zadarnic un azil împreună cu faimosul nobilissimus, unchiul său , amîndoi sînt orbiţi, iar Zoe şi Teodora restaurate în drepturile lor. Ambiţia nepotolită a Zoei, doritoare a monopoliza pentru dînsa puterea, o îndeamnă a-şi căuta iarăşi un soţ, cu toate că trecuse de 60 de ani . Psellos laudă, e drept, armonia trupului ei zvelt care, la această vîrstă înaintată, păstrase toată frăgezimea tinereţii, incit se putea dispensa de orişice podoabă. Constantin Monomachos, surghiunit de Mihail al IV-lea în insula Lesbos, e adus atunci cu alai la Constan tinopol unde, oferindu-i mina, această femeie, „pornită la orişice vroia" , făcu dintr-însul stăpînul imperiului. Sub Constantin al IX-lea Monomachos aj unge Psellos la cele mai mari onoruri ; de aceea admiraţia sa r.entru
urm.
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
1 79
cu favorita împăratului, frumoasa Sclerena, adusă cu con simţămîntul împărătesei în palat şi ridicată la rangul de cn:pacrtiJ , risipeau pe întrecute, pentru capriciile lor, bogăţia tezaurului imperial, „adunată cu sudoare şi trudă de Vasilie al II-lea". Lichudes îşi păstrase sub Monomachos locul său de prim sfetnic. El inspiră, desigur, împăratului reforma însemnată care se face acum în administraţie. Monomachos rupse ho tărît cu tradiţia ce stăpînise în această privinţă. Funcţio narii cei mai înalţi ai statului erau luaţi din aristocraţie, fără să se ţină seamă de merite. Împăratul decide acum ca înaintarea să nu se mai facă după naştere (µT) Kata yEvEa A.oyiav) şi senatul şi serviciile publice să nu se mai împlinească numai diii cele dintîi familii (cmo trov npcimov µ6vov yEvrov) , ci să se aleagă pentru dînsele şi din cealaltă clasă oameni încercaţi şi mai corespunzători acestor ser vicii 17• Psellos recunoaşte partea însemnată pe care Lichu des a avut-o în această reformă cînd, în Elogiul ce-i închină, afirmă că dînsul a „chibzuit foarte bine asupra viitorului şi a înaintat pe cei mai buni în funcţiuni"18• În j urul tronului se string acum, pe urma acestei re forme, toţi oamenii de talent. Psellos fu ridicat la rangul de protoasecretis, şeful cancelariei imperiale şi vestarches, dem nitate însemnată la curte ; Xiphilinos primi titlul nou creat, de nomophylax, însărcinat cu administrarea j ustiţiei ; Mau ropus ajunse consilier intim al împăratului. Între astfel de consilieri Monomachos trebui să dea însuşi atenţie literelor şi Psellos a putut povesti cum împăratul îl aşeza adesea pe tron, ascultîndu-1 cu cea mai mare atenţie şi luîndu-şi însemnări, după spusele sale. Cînd s-a prezentat întîia oară la Mono machos care auzise despre faima vorbirii sale elegante, Psel los a făcut asupra acestuia o impresie puternică , deşi nu şi-a dat nici o osteneală spre a obţine acest efect. împăratul - mărturiseşte dînsul - a fost atît de mişcat, încît era aproape să-l îmbrăţişeze. 17 Elogivl 111 nwartea lui Xiphilinos, apud Sathas, op. cit„ IV, p. 430-431. 11
Sathas, ep. cit„ IV, p. 401.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
1 80
Aceste distinse personalităţi intelectuale, asociate la conducerea imperiului, trebuiau să aducă o schimbare şi în domeniul vieţii spirituale. La îndemnul lor, Constantin Monomachos redeschide Universitatea din Constantinopol. Reorganizată de cezarul Bardas, cu două veacuri mai înainte, în palatul Magnaurei, această înaltă şcoală decăzuse cu totul de vreo sută de ani încoace. De la Constantin al VII-lea Porfirogenetul, promotorul marii mişcări intelectuale de care se leagă mai cu seamă numele său, împăraţii au fost necontenit absorbiţi de războaiele uriaşe, ce puneau pe atunci în cumpă nă existenţa imperiului. Nu e de mirare deci că, în vremea lui l\Ionomachos, arabii puteau lua în rîs ştiinţa grecilor. Psellos constată cu întristare că glorioasa moş tenire a Greciei „s-a strămutat la asirieni, l a mezi şi la egip teni" . Şi atît de mult se schimbaseră lucrurile, afirmă
i; papfkxpi�Ev µtv toui; ·EÂ.Â.T)vai; , CÂ.Â.T)vi�E1v 8E: toui; pappci poui;) . Un grec care se duce acum la Susa, la Ecbatana sau l a Babilon, v a auzi acolo lucruri p e care n u le-a auzit î n l imba greacă. Această tristă situaţie se oglindeşte în cuvintele iro nice ale acelui barbar fanfaron (aÂ.a�rov ni; pappapoi;) care, venind în imperiu şi intrînd în relaţii cu cei din Grecia şi din tot continentul, declară că n-a găsit aici nici cel puţin catîri, ci de-a dreptul măgari, „căci cei mai mulţi nu cunosc nici pe jumătate natura, nici ce e mai presus de dînsa" 19• Într-o scrisoare nedatată, plină de amărăciune, expli cînd starea abătută a spiritului său inactiv - „căci albinele care compun fagurii vorbirii mele au zburat" - Psellos se aseamănă cu Atena, în care apusese acum trist lumina şco lilor vestite de pe vremuri : „căci şi acolo - zice
11
! \",
X LVI I - X LV I I I.
Suisoaua 186, la Sathas, op. cil., V, p. 472. C/. ibid„ Scrisoarea 33 către judecătorul Pelopooesulul şi Eladei. https://biblioteca-digitala.ro
1 81
Mihail Psellos
nu în palatul Magnaurei, ci în biserica sfîntului Petru, clădită pe vremea lui Iustinian de bogatul şi influentul patrician Petru Barsymes. În momentul acela o discuţie aprinsă s-a încins în privinţa caracterului ce trebuia să se dea învăţămîntului reînviat. Psellos a înregistrat cu imparţialitate lupta ce a frămîntat atunci pe intelectualii Constantinopolului. Din timpuri vechi, spune dînsul, erau în. capitala impe riului şcoli pentru ştiinţă şi arte, tronuri respectabile" m:µvoi 9p6voi - , cum le zicea catedrelor, cu expresia cunoscută a epocii de strălucire a sofiştilor ; şi nu numai pentru poezie, dar şi pentru retorică şi pentru „prea minu nata filozofie" . Legilor li se dase în genere mai puţină atenţie. Timpurile au adus însă decăderea şi flacăra chiar a eloc venţei începuse a se stinge. Trupa (6 9iacm;) - continuă, în limba sa colorată - era încă numeroasă ; dar, lipsită de un „corifeu" , îşi pierduse simţul de armonie. În momentul acesta hotărîtor, în care se reînviau atît de strălucit tradi ţiile clasice, Psellos reprezenta ştiinţa în înţelesul larg al cuvîntului, iar Xiphilinos dreptul. În jurul lor se grupează în tabere adverse aderenţii. Unii, împinşi de dorinţa de a „împodobi administraţia" (Kocrµeiv îÎIV no/.. tîEiav) voiau ca şcoala restaurată să fie o şcoală de drept ; alţii, iubitori ai „ştiinţelor mai respectate" (t&v cri::µvotepcov µa9T}µ
1 1 Elogivl lvi Xiphilinos, la Sathas. voi. IV, p. 433.
https://biblioteca-digitala.ro
-
1 82
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
ostracizată de literatura teologiei creştine. Un profund cunoscător al Bizanţului, caracterizînd evul mediu grecesc, spune că el a subordonat filozofia teologiei, elenismul orto doxiei, că a fost o renegare a marilor străbuni păgîni 22• Adevărat precursor al Renaşterii, Psellos a întreprins, în veacul al XI-lea, reabilitarea geniului elenic, desfigurat de anatemele Bisericii. Toţi acei iluştri păgîni, cufundaţi în uitare, sînt scoşi din nou la lumină şi înfăţişaţi ca adevăraţi profeţi ai creştinismului. Psellos îi interpretează cu eloc venţă şi îi comentează cu pasiune, silindu-se a descoperi într-înşii principiul şi adevărul (tov tt'.>nov Kai tTiv â.Â:r10Etav) , „zdrobind" - cum se exprimă însuşi - „litera, ca o coaj ă, spre a strînge într-însa, ca mărgăritarele, spiritul ascuns" . El încearcă astfel a concilia concepţiile vechii lumi elenice cu ideile creştine. Aceasta îl duce, înainte de toate, la idea lismul curat al filozofiei lui Platon. Aristotel a fost întotdeauna studiat şi comentat de bi zantini ; el e adevăratul filozof al Bisericii. Admiraţia lui Psellos merge însă întreagă spre Platon care „singur între toţi oamenii, în curgerea vremii, calcă pe culmile filozofiei şi retoricii" 23• Într-însul află el atîtea principii ale dogmelor creştine ; într-însul îşi ia materialul cugetării sale filozofice . Pentru aceea, deşi învinuit d e renegare a credinţei, n u se sfieşte a se numi IlM.tcov1Ko<; cp1Â.6crocpoc; şi a-şi mărturisi cultul său pentru divinul gînditor al antichităţii şi, după aceasta pentru Crisip, stoicul. În opera lor caută, după propria sa expresie, „o poartă şi un mijloc de înălţare la cele superioare" (Supa npoc; ta KpEittova Kai â.vapacr1c;) . 24 Învăţămîntul lui Psellos făcu mult zgomot şi, din regiu nile cele mai îndepărtate, de peste frontierele imperiului, lumea alerga în jurul catedrei sale, pentru a se instrui. Împă ratul, sensibil la această glorie revărsată asupra tronului său, îl distinge cu rangul înalt de {mepnµoc;, de „consul al filozofilor" - U7tato<; tti'.>v cp1Â.ocr6cpcov căpetenia şcolii superioare. Într-o scrisoare polemică adresată mai tîrziu -
11 A. Rambaud,
lludes sur l'hisloire by�anline, Paris, 1 91 2, p. 1 46. Comenlariu asupra sflnlului Grigorie Teologul, la Satbas, voi. IV, LII. 11 Scrisoar1 cdlr1 Xiphilinos, Ibidem, V, p. 450.
11
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
1 83
trufaşului patriarh Cerularios, Psellos a putut accentua cu ostentaţia sa cunoscută, faima universală legată de numele său : Pe celţi şi pe arabi i-am făcut sclavii noştri. Pentru gloria mea s-au coborît aici oameni din celălalt continent. Nilul udă într-adevăr pămîntul egiptenilor, dar sufletul lor îl adapă eloc venţa mea ; şi, dacă ai întreba pe perşi, pe etiopieni, îţi vor spune că mă cunosc, că m-au admirat şi mă caută. Acum, de curînd, a sosit unul de la hotarele Babilonului, minat de nestă pînita dorinţă de a se adăpa la izvoarele cunoştinţelor mele .
Din toate părţile maestrul e proclamat „lumina înţe lepciunii" (Mx.vov crocpim; , cpcocrtf] pa 7tpocrovoµu�e1) . Dacă patriarhul se poate lăuda cu înţelepciunea mistică, ce ţine de sacerdoţiul său, dînsul e însă stăpîn pe comoara ştiinţei ce vine din arta cuvîntului şi speculaţiune, în care se pro clamă tot atît de suveran : Şi eu am aici un tron înalt, nu mai mic decît al tău afirmă, cu o vădită satisfacţie, Psellos ; şi nu vei discuta asupra divinităţii, nici nu vei expune canoane, nici alta din cele sacre nu vei săvîrşi, fără a te folosi de elocvenţa mea„. Iar dacă vei pluti în corabia ta uşoară, pe vasta şi adînca mare a teologiei, îţi voi spune, la figurat, că te vei izbi de stînci ivite în calea ta şi vei ancora la ţărmuri fără liman. 26
Spiritul polemic al învăţatului îl aduse în curînd în con flict cu Xiphilinos, căruia i se părea că prea mult se afundă în filozofia lui Platon. Într-o scrisoare către dînsul, Psellos se explică. 'Eµoc; o IH.atcov „al meu e Platon" - repetă cu insistenţă, prietenului său, tălmăcindu-i adevăratul înţeles în care se adapă din izvoarele marelui filozof. Ţine mult la Platon şi la Crisip, dar din dogmele lor a primit pe cele ce vin în sprijinul ideilor creştine, cu care le-a amestecat , aşa cum au făcut şi Grigorie Teologul şi Sf. Vasilie, „acele mari făclii ale Bisericii" 2 a. -
" Satbas, voi. V, pp. 508- 509. 1 1 Ibidem, voi. V, p. 447.
https://biblioteca-digitala.ro
1 84
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Aceasta nu este singura luptă literară a lui Psellos. El ducea în acelaşi timp o polemică vie cu ceata favoriţilor care, jigniţi a se vedea aruncaţi pe planul al doilea, îndrep tau infame atacuri împotriva învăţaţilor. Şeful pleiadei răspunde prin epigrame muşcătoare şi violente discursuri. Universitatea făcea prea mult zgomot. Monomachos începu a se nelinişti. După cîţiva ani, el recheamă pe profesori de la catedrele lor si cursurile ce învioraseră scurtă vreme învătămîntul încete�ză. Î�torşi la curte, erudiţii constatară, cu durere, că o schim bare însemnată se îndeplinise acolo, în acest timp. Partidul linguşitorilor îşi recăpătase influenţa nefastă asupra împăra tului. Vistieria imperiului se risipea în cheltuielile încuraj ate de favoriţi. Lichudes nu putu înfrîna aceste rele porniri 27 şi, în cele din urmă, el fu silit a-şi părăsi postul, înlocuit printr-un om de nimic. Psellos a înregistrat cu indignare, în Istoria sa, schimba r-ea dureroasă care puse cele mai mari puteri ale statului în mîinile unor oameni triviali, pecetluiţi de
apud
Sathas,
11
voi.
I V,
p. 403.
Satbas, voi. I V, p. 168.
•• lbitfrm, p. 188. Cf. p. 135: „După multă furtună, ancorlnd la ţărmurile liniştite şi
ln po r t u ri le fără zgomot ale domniei, el voia să nu mai pornească iarăşi Io larg".
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
185
şească în noua sa viaţă, departe de a primi o atare misiune, îşi mărturiseşte împăratului gîndul. În elogiul pronunţat la moartea lui Xiphilinos el ne-a descris deznădejea ce a cuprins pe basileus la auzul acestei destăinuiri, după ce pierduse, prin retragerea lui Xiphilinos, „mina dreaptă a domniei''. Psellos aştepta numai un pretext pentru a se retrage. Căzînd bolnav, cîtva timp mai în urmă, el ceru voie să plece la mănăstire. Împăratul întrebuinţă toate mijloacele spre a-l opri : rugăminţi, promisiuni, plîngeri, scrisori „scrise mai mult cu lacrimi decît cu cerneală" , în sfîrşit, ameninţări. După o vreme, dorinţa arzătoare a lui Psellos birui în tr-însul toate consideraţiile. Cu puţin înaintea morţii lui Mono machos, învăţatul îşi închină viaţa lui Dumnezeu şi îmbrăcă rasa de călugăr 3 0 . Lucrul ajunse la urechile împăratului care se minie tare dar, nemaiavînd ce face împotriva faptului împlinit, se mulţumi a păstra lingă sine pe Psellos. Acesta nu putu părăsi capitala decît după moartea lui Monomachos. El se retrase atunci la Olimp, lîngă prietenul său 31. Impresia pe care i-o făcu muntele, supranumit de greci „livada cerească" (ou pav10� A.Etµci>v) , cu frumuseţile sale de paradis, cu viaţa liniştită a lăcaşurilor, în care gîndul se ducea numai către Dumnezeu, a fost din cele mai ferme cătoare. Psellos a putut spune, cu entuziasm, că cine ar merge să locuiască între schimnicii de acolo, „ca între îngeri" ar crede că află însăşi „fericirea rezervată celor vrednici „32 . Dar entuziasmul nu ţinu multă vreme. Mai întîi trupul său plăpînd nu se putea deprinde cu rigorile vieţii mănăstireşti. Liniştea monotonă a singurătăţii nu se putea împăca apoi cu vioiciunea spiritului său dialectic. Gusturile sale fine, plă cerea discuţiilor filozofice care făcuseră farmecul vieţii sale erau contrariate de grosolănia sihaştrilor inculţi, care fugeau de zgomot, se închideau în chiliile lor şi, la auzul numelui filo zofului adorat de
Istoria, la Sathas, IV, pp. 204 - 205.
11 Elogiul lui XiphiliMs,
,. Ibidem,
pp. 4 1 2 - 414.
pp. 440 - 441.
https://biblioteca-digitala.ro
1 86
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Psellos nu-şi dase seama cît de puternice erau legăturile ce uneau sufletul său bogat cu viaţa de strălucire a Bizanţului de care crezuse că se poate scuti. Acea viaţă agitată cu socie tatea rafinată a curţii, chemau, cu glasuri de sirene, pe acela care o fermecase atîta prin puterea geniului său. Psellos se convinse în curînd că nu era croit pentru „viaţa mai bună" (ft K peiHrov /:;ro� ) . Folosindu-se de chemarea ce-i adre sează basilisa Teodora care, după Monomachos, luase în mîinile sale bătrîne frînele imperiului 33, el se întoarce astfel în lumea pe care o părăsise. Faptul acesta stîrni un adevărat scandal printre schim nicii din Olimp. Un călugăr, cu numele Iacob, îl batj ocoreşte într-o epigramă în care, comparîndu-1 cu Zeus tunătorul, îi spune că n-a putut suporta nici pentru scurtă vreme Olimpul pentru că n-a aflat acolo zeiţele sale 3'1. Psellos îi răspunde printr-o lungă satiră, compusă în forma canonului slujbei (opt cîntece) . Iniţialele versetelor dădeau acrostihul : „Voi cînta în cadenţă pe beţivul Iacob" . E o compoziţie de o neo bişnuintă violenţă în care călugărul e zugrăvit ca un butoi fără fund : setea lui de vin nici Nilul, nici marea n-o pot stinge 35. IV Teodora, prea bătrînă spre a putea face act de energie, domnea numai cu numele. Imperiul era de fapt condus de eunucii atotputernici ce o înconjurau. Aceştia, temîndu-se de isteţimea lui Psellos, îl ţinură departe de tron, cu toate că basilisa recurgea adesea la sfaturile lui. În 1 056, Teodora îşi dete sfîrşitul. Miniştrii, ca să-şi asigure mai departe puterea, îi luară pe patul de moarte con simţămîntul pentru proclamarea urmaşului în persoana unui om şters, :Mihail Stratioticos. Acesta le j urase ascultare. În 1 1 Zoe murise „
mai înainte.
Satbas, op. cit„
V,
p. 177.
11 Ibidem, p. 1 7 7 - 1 8 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
1 87
curînd generalii din Asia se ridicau împotriva puterii civile. Proclamînd pe Isaac Comnenul, ei înaintau, în fruntea arma telor asupra capitalei, tăbărînd pe malul Bosforului. În acest moment critic, Stratioticos, la sfatul lui Psellos, se hotărăşte a trata cu rebelul. Împăratul recurge la talentul lui Psellos care, însoţit de alţi doi ambasadori, se duce în tabăra răzvrătiţilor. Rebelul îi primi prieteneşte, fără ceremonial, schimbă cu dînşii cîteva politeţe şi-i trimise în corturi. A doua zi însă îi chemă dinain tea sa, în mijlocul unui aparat extraordinar, pentru a da aces tor tratative un caracter semnificativ. Rezumăm scena după descrierea impresionantă a solului. Trupele, înarmate cu săbii şi lănci, aşezate în ordine unele lîngă altele, în cerc, stăteau neclintite, cu ochii ţintă la uşa cortului imperial. Solii sînt aduşi aproape de cort. Coman dantul gărzii intră înăuntru, iese, aşteaptă o clipă fără a spune nimic. Deodată perdeaua e trasă la o parte, lăsînd să se vadă o privelişte „cu adevărat imperială şi plină de înfiorare" . Aclamaţii puternice porniră în rîndurile oştirii, nu deodată, ci pe rînd, trecînd de la o grupă la alta ; iar cînd ele ajunseră la capăt, răsunară încă o dată, ca un tunet, de pretutindeni, înmărmurind pe soli. Împăratul sta pe un tron înalt, cu totul de aur, cu picioarele pe un scăunaş, cu trupul acoperit de o haină sclipitoare. El ţinea capul sus şi pieptul înainte, iar privirea fixă, în meditaţie. ] ur împrejurul său un stat-major de eroi, ofiţeri, subofiţeri ; apoi, în cerc, trupele, auxiliarii, italieni şi taurosciţi, înfiorători la vedere. Acoperiţi de scu turi, purtînd securi ascuţite pe umeri şi lănci întinse de ambele părţi, formau ca o boltă la mijloc as. La un semn făcut de basileus, solii se apropie. Psellos fusese desemnat a vorbi. Emoţia îl făcu să-şi uite adesea ideile, să-şi strice tehnica discursului compus după toate regulele artei. Oratorul, adesea întrerupt, căuta să convingă pe Comnen a primi rangul de cezar şi a participa la domnie. Isaac se declară mulţumit şi solii se întorc, cu scrisorile sale, la Constantinopol. >• Isloria,
p. 22 1 - 222.
https://biblioteca-digitala.ro
1 88
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Ei vin încă o dată, cu răspunsul împăratului. În vremea aceasta, în capitală izbucneşte revoluţia înteţită de patriarh. Stratioticos e silit a depune coroana şi alţi ambasadori sosesc în tabăra Comnenului, oferindu-i tronul. Psellos petrecu atunci o noapte îngrozitoare. Amintindu-şi de vorbele îndrăzneţe ce pronunţase, de ameninţarea tru pelor ce-l ascultaseră , el aştepta, în fiecare clipă, să vadă apărînd călăul. Cel mai mic zgomot în j urul cortului său îl făcea să îngheţe. Noaptea i se păru un veac. l\Iirarea lui fu mare cînd, a doua zi, chemat de împărat, fu consultat de acesta prieteneşte cum ar putea mai bine rivaliza cu cei mai buni împăraţi. Alaiul împărătesc îşi face, triumfal, intrarea în capitală. Psellos fu . în tot timpul, alături de biruitor. Următorul dialog s-a schimbat atunci între dînşii. - l\li se pare, filozofule, îi zise împăratul, că această mare primire e plină de primej dii şi nu ştiu dacă se va sfîrşi cu noroc. Psellos găsea că pune o gravă problemă de filozofie şi începu a diserta asupra ei, „după cele mai înţelepte cărţi" , cerind împăratului să-şi încerce virtutea cu
1 89
Mihail Psellos
Mihail Cerularios a fost un mare ambiţios. Trufia sa a dus la consacrarea definitivă a schismei celor două biserici (1054) . L-am văzut conducînd revolta în Constantinopol îm potriva lui Stratioticos şi deschizînd lui Isaac Comnenul calea tronului. Atîtea izbînzi crescură năzuinţele sale de stăpînire. El se credea în Orient un fel de suveran spiritual, rivalizînd cu împăratul şi nu se sfia a încălţa, ca acesta, coturnii de purpură. Psellos avusese cu dînsul relaţii prieteneşti pe care le mărturiseste în scrisorile sale. Un conflict se iscase însă între dînşii, determinat de ideile ce-i însufleţeau şi de caracterul lor pasionat. Într-o scrisoare adresată patriarhului şi care nu poate fi decît din vremea acestui conflict 37, Psellos fixează cu o fină ironie, deosebirea care-i desparte. Afinităţile sale cu lumea de sus fac din patriarh o adevărată graniţă des părţitoare între firea umană şi cea divină. Zadarnic ar în cerca prin urmare cineva să-i semene. „Eu - declară Psellos mărturisesc că sînt om, animal schimbător si nestatornic, suflet logic sălăşluit în trup, amestec bizar de nepotriviri strînse la un loc . . . Tu singur dintre toţi eşti imuabil, veşnic acelaşi" . Ştiinţa sa întreagă şi-a cîştigat-o Psellos pe încetul, cu vîrsta, citind cu sîrguinţă : lui Cerularios i-a fost inspirată de sus, căci nici cu înţelepţii n-a avut a face, nici în citirea cărţilor nu s-a cufundat. Mai departe, după ce pune în cum pănă ştiinţa lui Cerularios cu a sa, scoţînd în evidenţă ne contestata-i superioritate, Psellos formulează neted acuzaţii faţă de atitudinea aceluia ce deschidea conflictul între sa cerdoţiu şi imperiu : „N-ai venit s-aduci pacea, ci lupta" - îi strigă filozoful ; " tu singur dintre toţi înfrunţi cele sacre cu suflet senin şi buze zîmbitoare" . Apoi, precizînd : „De aceea şi pe împăraţi îi nesocoteşti şi asupra tuturor puterilor te . ridici" . În sfîrşit , firea lui neînfrîntă, spiritu-i revoluţionar transpiră din această caracterizare : „Tu, fiind democrat, suporţi cu nerăbdare monarhia; mie însă îmi răsună adesea vechiul cuvînt homeric 17 Bruno Rbodius, Beil,iige Plaueo, 1 892, p. 17.
zr"
Lebensgeschichle und
zu
https://biblioteca-digitala.ro
dm B'iefrn des Psel/os, Program
1 90
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
şi apoi aristotelic : „un singur şef să cunoască, un smgur rege !" 38 Cerularios împinse atitudinea aceasta pînă la ameninţări împotriva Comnenului. Se spune că adesea repeta, la adresa acestuia, cunoscutul proverb popular : 'Ero ae eKnaa ,cpoOpve, ero i'.va ae xaÂ.aaro (Eu te-am zidit, cuptorule, eu am să te qărîm ! ) . I mpăra tul n u era u n o m care s ă îngăduie o asemenea pur tare. El îndepărtează pe patriarh într-o insulă şi-l trimite apoi în j udecata unui sinod, afară din Constantinopol. Psellos compuse actul de acuzaţie. Mîndria neînduplecată a lui Ceru larios se vădi şi în această împrejurare, atît de dramatică pentru
la Sathas, V, pp.
505 - 5 1 3.
" Tipărit la Sathas, op. cit., IV, pp. 303- 387.
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
191
Psellos ajunge acum consilierul intim al lui Constantin al X-lea Ducas ( 1 059 - 1 067) . El fu, în acelaşi timp, educatorul fiului său, Mihail, destinat a-i urma în scaun. Capitolul Istoriei sale închinat acestei familii ia, fireşte, tonul panegiri cului, chiar dacă autorul e silit a-i recunoaşte slăbiciunea politică. Constantin al X-lea lăsă tronul fiului său, sub tutela îm părătesei Evdochia Macrembolitissa, o femeie cultă, care şi-a lăsat numele în literatura bizantină. Pentru a asigura această succesiune, împăratul luase soţiei sale declaraţia scrisă că nu se va recăsători. Situaţia imperiului era atunci deznădăjduită. Turcii selgiucizi înaintau puternic în Asia şi împărăteasa, cu tot legămîntul scris, avu pretextul de a da, prin noua sa căsătorie, un apărător imperiului. Privirile sale se opriră asupra lui Roman Diogenes. General distins, acesta ridicase steagul revoltei şi, adus la Constantinopol, fusese condamnat. Evdochia îl graţiază şi-i oferă mina. Domnia lui Diogenes a fost o îndîrjită ofensivă împotriva duşmanului asiatic. Ostaş viteaz, el bate pe arabi în Siria, pe turci în ţinuturile Pontului şi în Capadocia. În vremea aceasta, la Constantinopol se urzea conspiraţia care avea să-l zdrobească. Cezarul Ducas, fratele fostului împărat, era instigatorul acestei laşităţi. Psellos nu lipsea dintre conspi ratori. Niciodată duplicitatea sa nu s-a manifestat mai dez gustător decît faţă de nefericitul erou. După fiecare biruinţă, el îi adresează scrisori panegirice ; la întoarcerea din prima expediţie îi ţine encomionul solemn, în numele bizantinilor; regulat îl salută în calea sa către noi sforţări eroice, aflînd nesecate izvoare de elocvenţă a genului în care nimeni nu l-a întrecut. Trebuie să citească cineva textul acestor incom parabile compoziţii pentru a-şi da seama de puterea magică a cuvîntului la acest maestru fără exemplu al formei. În primăvara anului 1 071 , Roman Diogenes face sfor ţarea supremă, împotriva turcilor selgiucizi. Ea sfîrşeşte cu dezastrul de la Manzikert. Trădat de Andronic Ducas, Dio genes, luptînd ca un leu, în primele rînduri, cade rănit în mîinile turcilor. https://biblioteca-digitala.ro
1 92
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
La Constantinopol, trădătorii proclamă regenţa Evdochiei şi a fiului său, Mihail. Dar Alp-Arslan, sultanul, cinstind eroismul captivului , îl pune în libertate. La ştirea aceasta neaşteptată, curtenii cer Evdochiei să declare detronarea viteazului. Neînvoindu-se la actul de lasitate, ea este în depărtată într-o mănăstire şi Mihail p�oclamat împărat. Diogenes încearcă a-şi recăpăta tronul cu armele. Biruit, se predă trădătorului Andronic, renunţînd la coroană. Dar cu toate că acesta îi garantase viaţa, cu toate că trei arhie piscopi întăriseră cu j urămîntul lor făgăduinţa, din porunca cezarului Ducas i se ard ochii, interzicîndu-i-se orice îngrij ire după operaţia sădrşită cu o rară cruzime. Nefericitul îşi dete sufletul curînd după aceea, în braţele Evdochiei care alergase lingă dînsul, în insula Proti. Psellos nu lipseşte nici de astă dată cu retorica sa. După atrocitatea săvîrşită, trimite lui Diogenes o scrisoare de mîn gîiere în care nu ştie dacă trebuie să-l plîngă „ca pe cel mai nefericit om" , sau să-l admire „ ca pe cel mai slăvit mucenic" . Declarînd că nu cunoaşte om mai încercat şi mai nevinovat decît dînsul , ţine să-l asigure că toate cite se întîmplă în viaţă le chibzuieşte pronia divină, că toate le vede „ochiul cel neadormit" , care suferinţelor de aici le păstrează marile răsplătiri viitoare. Filozofind pe tema aceasta aproape îl feri ceşte că, „lipsit de luminile ochilor, s-a învrednicit de lu mina veşnică" şi se îndîrj eşte a-l mîngîia cu abilităţile sale teologice. La urmă, îi j ură că noul basileus e cu totul nevi novat de nenorocirea sa, că îndată ce a aflat-o a încercat o durere nespusă , a plîns, vărsînd „şiroaie de lacrimi" şi „s-a rugat să-l înghită pămîntul". În ceea ce-l priveşte, ar fi voit să scrie această scrisoare „cu sîngele sau cu lacrimile sale" dar, nefiind cu putinţă, a scris-o plîngînd şi gemînd că, deşi s-a silit şi a dorit să-l apere, nu i-a putut împiedica neferi cirea 4 0• Dar dacă Psellos a fost străin, ca şi Mihail, de orbirea erou lui, săvîrşită din porunca cezarului, nu e mai puţin adevărat că
La
Sathas,
\'.
pp. 3 1 5 - 3 1 8.
https://biblioteca-digitala.ro
Mihail Psellos
1 93
o mărturiseşte în Istoria sa Ce e mai mult, ni s-a păstrat scri soarea adresată lui Andronic, fiul cezarului, în clipa în care trădătorul de la Manzikert asedia pe Diogenes, părăsit de ai săi şi de soartă. Şi bucuria sălbatică a linguşitorului, la apro pierea căderii împăratului, urările ce face pentru biruinţa finală a conspiratorilor, printre care avu un rol însemnat, aruncă o stranie lumină asupra caracterului său. .
În sfîrşit, Mihail al VII-lea Ducas, produsul educaţiei lui Psellos, rămase stăpîn pe imperiu ( 1 071 - 1 078) . Domnia sa a fost una din cele mai lamentabile. Toată învăţătura pedagogului nu izbutise a face dintr-însul mai mult decît un mediocru pedant. Psellos n-avu nici măcar satisfacţia de a rămînea instrumentul acestei domnii. Eunucul Nicepho ritzes, marele logothet al imperiului, fu omul atotputernic. Rapacitatea sa a stigmatizat pe basileus cu epitetul de Para pinaces. Monopolizînd griul de pretutindeni, oamenii săi exploatară populaţia redusă la sapă de lemn, vînzînd pe preţuri enorme pîinea, cu baniţa falsă. La fiecare măsură, cumpărătorul era furat cu un sfert (mv6.K10v) , de unde porecla cu care împăratul trecu în posteritate. În august 1 075, patriarhul Ioan Xiphilinos se stinse din viaţă şi Psellos îi pronunţă elogiul funebru, din amvonul Sfintei Sofii. De la această dată nu-l mai întîlnim în viaţa publică. Sathas presupune că, prevăzînd sfîrşitul domniei lui Para pinaces, căreia o răscoală militară avea să-i pună capăt, el s-a retras în mănăstire, unde-şi petrecu zilele din urmă. Învăţatul grec se întemeiază pe un pasaj din Ana Comnena, în care se spune că, pe la sfîrşitul domniei lui Parapinaces, Psellos, retrăgîndu-se din Bizanţ, fu înlocuit în postul de profesor de filozofie de Ioan Italos 41• În realitate însă el a fost în fruntea afacerilor politice şi la începutul domniei lui Botaniates , murind în cel dintîi an al acestei domnii (1078) . Ne-o spune Attaliates, panegiristul împăratului Botaniates şi martor ocular al întîmplărilor domniei lui 42. " Introducen la voi. „
13
-
IV, p. CVII.
Pp. 296, 2 0 - 297. "Literatura
Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
1 9-l
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Aceasta e, în liniile sale mari, viaţa omului extraordinar care a stăpînit epoca sa. Ca înYăţat, el a exercitat o adevărată suveranitate inte lectuală asupra contemporanilor şi a fost întotdeauna imitat de urmaşi. Ca om , a realizat tipul dezgustător al omului de curte, gata la tranzacţiile cele mai imorale ; a avut în vinele sale, după expresia potrivită a unui istoric 43, sînge elenic pigîn. De aceea, cînd s-a căutat o caracterizare a vieţii bizan tine în ce are ea mai respingător, nu s-a aflat personalitate c are s-o întrupeze mai bine decît
Pulilicat în N. Bănescu , Chipuri şi scene
din Bi::anţ, Cluj [1 927] , pp. 1 1 0 - 1 43.
" Carl Neumann, op. cil.,
p.
86.
https://biblioteca-digitala.ro
HAN S-GEORG BECK
TEODOR METOCHITES SI MOSTENIREA ANTICHITĂTII CLASICE '
�toUV tK 8ia8oxfîc; * DUPĂ ÎNCHEIEREA epocii clasice şi a celei elenistice, Grecia a pierdut din ce în ce mai mult din candoarea elanului ei creator. Limitîndu-şi în mod permanent şi inteligent ori zontul la propriile-i hotare, lumea greacă a mai creat în epoca elenistică opere care ar fi meritat pe deplin să fie păstrate de posteritate ; începînd din epoca Imperiului însă ea îşi întoarce privirea tot mai mult către trecut. Poezia elenistică a recunoscut şi ea modele, în marii maeştri ai poeziei şi ai prozei atice - dar ea nu i-a imitat în chip servil, ea s-a for mat după exemplul lor şi a dat la iveală creaţii originale. Cine vorbeşte, cu referire la elenism, despre µiµT)
Btoilv tK 01aoox1i<:
• µiµTJ
•••
Ci'i>..oc;
= =
=
a trăi ca succesor al cuiva (gr.). Cf. nota 1 .
imitaţie (gr.) zel, emulaţie (gr.)
https://biblioteca-digitala.ro
196
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
- �lOUV o utco� SK BtaBoxfi� trov ăvco �eA.tiatcov 1 - şi l-a dez voltat încă şi mai mult în decursul îndelungatei sale istorii. Teodor Metochites s-a luptat mereu cu acest sentiment. Tocmai la el putem să constatăm, cu o deosebită claritate, efectele pe care le-a stîrnit acest sentiment : puternica osci lare între doi poli : pe de o parte, sentimentul de a fi posesorul unei impresionante bogăţii, de a te bucura faţă de restul lumii de un adevărat monopol în domeniul spiritului, în artă şi ştiinţă, în politică şi religie, şi, pe de altă parte, senti mentul de a fi covîrşit, penibila conştiinţă a faptului de a fi aşezat în umbra unei măreţii atotcopleşitoare, de a simţi atîmînd asupra ta, în orice activitate, tăcută dar anihilatoare, ca o sabie a dreptăţii, judecata de valoare a canonului antic. Acest din urmă sentiment este deosebit de viu la Metochi tes şi e semnificativ faptul că el ajunge, din această cauză, să nege aproape cu totul, desigur numai în teorie, posibili tatea unei activităţi creatoare originale. El tratează amănunţit această chestiune în capitolul introductiv din ale sale 'Yno µvriµancrµoi * care poartă titlul semnificativ : „Timpul nostru nu mai are nimic de spus" (on ouK f:crn vuv Â.Eye1v) 2• Este elocventă şi această concentrare a întregului interes asupra lui Mye1v ** ca formă principală, chiar dacă nu unică, a propriei creativităţi. Clasicismul bizantinilor este într-a devăr, dacă nu exclusiv, cel puţin cu precădere, un clasicism literar - de aceea comparaţia cu mandarinatul chinez nu este nepotrivită. Şi tocmai clasicismul „ profan" al bizan ti nilor - despre un „clasicism ecleziastic" vom avea de vorbit mai departe - a frapat întotdeauna pe cercetători şi a menţinut în viaţă activitatea ştiinţifică corespunzătoare (în favoarea filologiei clasice) chiar şi atunci cînd nu existau încă premise pentru o înţelegere a vieţii bizantine în întregul ei. Forţele reale care se ascundeau dincolo de acest clasicism 1
Miscellanta, p. 232.
• 'Ynoµvr111u naµol
=
comentarii, note ; titlul lucrării lui Metochites poate fi redat cel
mai bine prin lat. Miscella>tea, adoptat de editorii moderni. In notele acestui studiu lucrarea lui .Metochites este citată de altfel sub acest titlu
• Mise.,
latin.
1, pp, 1 3 - 1 8 .
•• ).kyt1v
=
a spune , a grăi (gr.).
https://biblioteca-digitala.ro
Teodor Metochites
1 97
au fost cunoscute mult mai tîrziu si nici chiar pînă astăzi ele nu au fost puse prea mult în e'videnţă 3• Yli se pare important să observ, de la bun început, că Bizanţul nu a făurit el însuşi acest clasicism, că el nu şi-a creat şi nu şi-a impus nicidecum el însuşi această formă în cel mai înalt grad determinantă pentru viaţa sa, că el a preluat mai degrabă în această privinţă - aşa cum s-a arătat mai sus - o moştenire ce implica anumite obligaţii, o moştenire constituită şi fixată în trăsăturile ei esenţiale încă din epoca romană imperială. Cu multă vreme înainte de apariţia Bizanţului, aticismul şi fenomenele secundare care-l însoteau se întîlniseră cu cea de-a doua sofistică si înlăn ţuis�ră de un idol evoluţia limbii greceşti '· Desigur, vic toria aticismului n-a fost nicăieri, nici în Apus, nici în Răsă rit, nici chiar în Grecia însăşi, vreodată totală ; dar cu cît a fost mai îndelungat aticismul cu atît a fost mai hotărî toare influenţa dobîndită de el şi cu atît mai mult i s-a supus apoi şi Bizanţul. Desigur, nu întotdeauna ceea ce era apreciat şi urmărit în practică drept ideal era „atic" ; idealul ling vistic se voia însă în orice caz antic-clasic şi era reprezentat cu siguranţă de o limbă moartă, artificială. Dar şi din punctul de vedere al conţinutului moştenirea literară era, pentru Bizanţ, destul de strict delimitată şi împuţinată. Fusese definită dej a noţiunea de clasic, fusese fixat canonul lucrărilor care meritau să fie citite, operele acceptate potrivit acestui canon fuseseră editate şi comentate. Lucrările cărora artizanii acestei selecţii nu le recunoscu seră valoarea s-au degradat şi au pierit. Procesul acesta de degradare continuă şi în perioada bizantină ; Fotie citise opere clasice din care noi nu mai cunoaştem astăzi decît fragmentele pe care el ni le comunică în al său Myriobiblion. 3 Cf. mai
al es F . Dolger, Der Klassi:ismus d er Byzanliner. Seine Ursaclten u nd seiru
Folgen, in Geislige A rbeil, 5/1938, nr. 12, pp. 3 - 5. [V. traducerea articolului lui Dolger in culegerea de faţă, pp. 144 - 1 52 - n.t r.] •
O recapitulare scurtă, clară a rezultatelor mai noi ale cercetării poate fi glsită la D. C.
Hesseling, MorceauJt choisis du Pri Spirilue/ de Jean Moschos, Paris, 1931, pp. 1 3 - 49 ; ci. şi L. Radermacher, Koinl , Viena, 1947 şi P. S. 1936,
Costas, An O"'line of lhe Greek Language,
pp. 72 şi urm.
https://biblioteca-digitala.ro
Chicago,
198
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Vigoarea creatoare se sleise, tragedia şi comedia - excepţif: face mimul - pieriseră, epica mitologică devenise un joc arheologic - filologic , lirica de vibraţie autentică cedase în faţa epigramei, mai presus de grij a pentru conţinut a fost aşezată grij a pentru formă. :\!oştenirea literară preluată de Bizanţ a fost sporită, într-un mod bogat în consecinţe, o dată cu creştinarea impe riului. Alături de clasicismul profan păşeşte, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel, un „clasicism ecleziastic-teo logic" . Aşa cum a existat un canon al literaturii clasice, a existat si unul al scrierilor biblice, cu caracter de revelatie , un canon' care datorită obligativităţii sale dogmatice' şi etice a dobîndit , practic, o importanţă mai mare decît cel profan. Exista chiar un canon „dictat de Dumnezeu" care, datorită originii sale supranaturale, putea şi trebuia chiar să fie acceptat în întregime, chiar şi în privinţa aspectului său lingvistic, în pofida faptului că limba în care era scris nu respecta întru totul legile aticismului, ale aşa-numitei limbi „pure". Consecinţa a fost, fireşte, cel puţin pentru operele cu caracter edificator şi pentru cele de formă clasică consacrate interpretării literaturii biblice sau a comenta torilor ei, o anumită eliberare a stilului faţă de normele literare ale celei de-a doua sofistici. Se crease astfel un precedent pentru punerea în discuţie a idealului lingvistic clasicizant profan ; uneori el a fost chiar pus în discuţie. Canonul ecleziastic al literaturii revelate îsi avea - ca si cel profan - comentatorii şi scoliaştii în Părinţii bisericii şi în scrierile lor, a căror valoare era aproape la fel de cano nică, încît ar fi fost un sacrilegiu să le aduci vreo modificare. Un citat din Yasilie din Cezareea sau din Atanasie pune capăt oricărei discuţii silogistice ; tot ceea ce spun ei, chiar şi observaţiile întîmplătoare, constituie un lucru important şi definitiv, niciodată EK wu rrapflKovwi; * . Aşa stăteau deci lucrurile în Imperiul bizantin . E l a preluat cu deplină seriozitate şi credinţă înflăcărată această moşte nire, acest univers perfect închegat şi pregnant conturat •
h:
Toil 1ta pr11co v 1 0;
=
inactual
(gr.).
https://biblioteca-digitala.ro
Teodor Metochites
199
de forme si idei , care nu mai erau de multă vreme la fel de vii, de viabile şi de însufleţite ca altădată, dar care ascundeau încă în ele importante forţe modelatoare şi educative, chiar dacă nu mai erau capabile să mijlocească perceperea într-un mod viu şi deplin a evenimentului din care se născuseră cîndva. Seriozitatea cu care Bizanţul s-a devotat moştenirii pri mite a crescut din secol în secol. Lucrul acesta este evident în domeniul lingvistic. Vechii cronicari , de pildă, care doreau să familiarizeze într-un mod plăcut poporul cu desfăşurarea istoriei lumii, aşa cum o înţelegeau ei , s-au servit, în epoca timpurie a Bizanţului, de o koine cu trăsături populare foarte pronunţate ; aşa a făcut , de pildă, I oan Malalas, creatorul cronicii monastice crestin-bizantine, din secolul al VI-lea , asa a făcut si Teof�n Mărturisitorul care, în secolul ai VIII-lea a ;ăspuns celor mai înalte exigenţe. Şi creatorii de vieţi ale sfinţilor şi de legende monastice cu caracter edificator, cum sînt I oan Moschos şi Leontios din Nea polis, în secolul al VI I-lea, au scris într-o astfel de „limbă curentă temperată" . S-a făcut însă observată tot mai mult influenţa aticismului şi , în orice caz, îndepărtarea de limba vie, de toate zilele, a poporului. Chiar primii istorici origi nali din Bizanţ erau, dacă nu tocmai aticizanţi în înţe lesul deplin al cuvîntului , cu totul altceva decît reprezen tanţi ai „limbii curente temperate" . Procopiu, de exemplu , vede în Herodot si în Tucidide modele de urmat nu numai în privinţa conţi�utului , iar Theophylact Simocattes scrie într-un stil fastuos, fantastic, încărcat de bogate ornamente , într-o limbă desigur nu atică, dar totuşi voit aticizantă , străină de popor. O dată cu renaşterea din vremea Comne nilor, cînd au fost totuşi îngăduite tendinţele către folosirea unui stil mai apropiat de cel popular, dar mai ales o dată cu clasicismul din vremea Paleologilor, „aticul" , sau ceea ce se înţelegea prin acest cuvînt, a dobîndit în lumea literaturii culte suveranitatea absolută, n-a mai rămas nici urmă de „limbă curentă temperată" ; întîlnim doar, alături de bogata limbă populară, o plăsmuire artificială, uneori o atică moartă într-adevăr frumoasă ca, de exemplu, la Demetrios Cydones .
https://biblioteca-digitala.ro
200
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
alteori un amalgam de caraghioase „dorisme" şi „hiperio nisme" ca la Teodor Metochites, ambele scrupulos detaşate faţă de limba poporului şi străine de continuitatea evoluţiei lingvistice. :Mină în mină cu clasicismul lingvistic a mers la Bizanţ clasicismul literar, de fond, imitarea literaturii antice în conţinut şi formă. Miµ11cr1� este în orice domeniu lozinca majoră ; în modele nu se caută numai un imbold ; ele sînt considerate opere de valabilitate unică, scriitorii se mărginesc la imitarea lor aproape servilă, fără a avea curajul de a trece la crearea unor opere într-adevăr originale. În mod firesc caracterul literaturii bizantine va fi deci foarte asemănător cu acela al literaturii din epoca imperială tîrzie. Aceleaşi sînt genurile care decad şi anume acele genuri care presupun existenţa unei vieţi interioare proprii, bogată în evenimente, acelea care nu se pot dezvolta decît pe baza opţiunilor proprii ale autorului între libertate şi lege, între tradiţia sacro sanctă şi viaţa personală ; aşa sînt înainte de toate tragedia şi , după ea, comedia, aşa este însă şi lirica personală ; vin apoi acele genuri care au drept premisă libertatea politică, şi anume cuvîntările politice şi cuvîntările juridice de interes într-adevăr politic 5• Bizanţul nu a mai cunoscut un teatru adevărat ; produsele bizantine ale genului n-au fost capabile decît să dovedească, după cum spunea Krumbacher, un singur lucru : că la Bizanţ lipseau de mult premisele pentru acest gen de poezie 6• O impresie asemănătoare ne lasă lirica în limbă „pură" ; aşa cum s-a mai arătat, ea este mai mult epigramatică decît într-adevăr lirică, ea se întemeiază mai mult pe poanta ascuţită, nimicitoare, decît pe exprimarea unui avînt sufletesc autentic şi a unor sentimente profunde. 1
Chiar şi din mult folositele PTogymnasma.!a cuvintările fictive cu caracter juridic şi
politic dispar treptat, mai ales din secolul al IV-iea e.n., deşi Libanios şi H imerios, considera t! drept modele de frunte, le mai cultivă cu zel. Cf. O. Schissel, RhdoTi5che PTogymnaslik deT By
'""';""• în By1a"'inisc/i-NeugTU&hische 1 Construc!iile lui C. Satbas
JaliTbiU:lieT,
Vene!ia, 1878, şi ale Venetiei Cottas, Le lh141Te cu totul
a
l l /1934 - 1 935,
pp. 1 - 1 0.
By1anu, Paris, 1931, pornesc de
lipsite de temei. Cf. G. La Piana, The by1anline
TheaJeT,
Io
la
ipoteze
Spuulum, 1 1, 1 936,
pp. 1 7 1 - 2 1 1 ; G . Tbeocharides, BeilTăge '"' Geschichle des byzanlinischen PTofanlliu.lers im
""" 5. ]aliTli underl, teză de doctorat, lll ilncben, Tesalonic, 1940.
https://biblioteca-digitala.ro
4.
Teodor Metochites
201
Puţinele urme de lirică autentică vor fi copleşite de mul ţimea epigramelor sentenţioase, a poeziilor ocazionale şi a versurilor gnomice, ca să nu mai vorbim de numeroasele versificări şi alegorii cu caracter edificator, morale şi didac tice. Este semnificativ faptul că în Myriobiblion, cu toată mulţimea uimitoare de opere de alt gen, lirica este aproape total absentă. În schimb, în poezia epigramatică şi în poe mele ocazionale scrise cu prilejul nunţilor imperiale, al unor campanii militare, dedicate prinţilor şi patriarhilor, a putut să trăiască în toată plenitudinea ei, neîmpiedicat, forma tradiţională a retoricii sofistice. Nu putem tăgădui că există printre autorii de epigrame, artişti autentici - ar fi de numit Ioan Mauropus, Christophoros din Mitilene şi Ioan Cyriotes Geometres ; dar mulţi, prea mulţi dintre ei nu sînt_ decît meşteşugari rutinaţi şi mult prea adesea numai atît. Impresia generală este de monotonie spirituală, provocată de nepu tinţa desprinderii de modelele canonice ; avem în al doilea tind, impresia unei retorizări insuportabile a materialului poetic. Doar poezia imnică bisericească din epoca timpurie, mai ales cea a lui Roman Melodul, ajunge în pofida originii ei - omiletica siriană - la realizări într-adevăr artistice şi originale, datorită impulsurilor noi pe care le-a primit din literatura biblică -şi din viaţa liturgică. Desigur, nici ea nu a rezistat foarte multă vreme şi a coborit la rindul ei în arena serbedei retorici. Retorismul nu se mărgineşte la poezie ; el cuprinde în treaga creaţie în limbă literară, el pătrunde în cele cîteva romane pe care le cunoaştem, transformîndu-le într-o insi pidă zdrăngăneală de fraze goale, el domină corespondenţa, se face remarcat în chip frapant în hagiografie, care nu mai vrea să se mulţumească cu vechile legende simple şi găseşte în Metafrastul Simion pe omul care primeneşte, „în chip exem plar", naivele povestiri din trecut, înveşmîntîndu-le în luxul retoricii. Acest stil ajunge să-şi serbeze triumfurile abia în oratoria originală, în marile cuvîntări adresate împăra tului, cu prilejuri festive, în faţa întregii curţi, în dezolan tele cuvîntări funebre şi în afectatele panegirice.
https://biblioteca-digitala.ro
202
Figuri şi aspecte din literatura bi:antină
Nici în această privinţă „clasicismul teologic-ecleziastic" nu se deosebeşte de cel profan. Şi Părinţii bisericii plătiseră din plin tribut, de dragul influenţei pe care doreau să o exercite si ca o consecintă a formării lor în scolile de retorică în parte ' încă păgîne, iegilor oratoriei sofi�tice. La cei mai mari dintre ei , la Ioan Gură-de-Aur, la Yasilie, la Grigorie din Nazianz, la Grigorie din Nysa, marele imbold etic , patosul emoţiei religioase făceau ca forma să fie umplută de un conţinut bogat . La Bizanţ însă această retorică bise ricească se pierde adesea într-un obositor clinchet de cu ,·inte, în antiteze dogmatice cu pretenţii de mare spiritua litate şi în platitudini moralizatoare care nu puteau oferi nimic poporului . Trebuie totusi să menţionăm , revenind într-un sens restrictiv asupra ' celor de mai sus, că învăţămîntul retoric n-a prezentat numai părţi negative. El a ascuţit simţul pentru timbru şi ritm într-un mod cu totul ieşit din comun, a ascuţit capacitatea de descoperire a celor mai îndepărtate puncte de vedere , a trezit simţul pentru antiteza de orice natură, pentru paralelismul de asonanţă între sunet şi idee, de disonanţă între cuvînt şi gînd ; el a avut în cele din urmă drept consecinţă o adîncă înţelegere pentru mijloa cele expresiei artistice. Şi mereu se simt la Bizanţ , sub plato �a formei , bătăile inimilor vii ; atît în scrisori, cit şi în unele idile graţioase din Progymnastică şi chiar şi în unele cu vintări se aj unge adesea la realizarea unor mici piese pre ţioase de un umor foarte fin, pline de o ironie aleasă, vădind un gust deosebit. Omul capabil să practice acest clasicism , prezentat aici numai pe scurt , în mod fatal incomplet şi într-o perspectivă oarecum unilaterală , omul care şi-a însuşit deplin această educaţie lingvistic-formală, realizează idealul educaţiei bizan tine şi într-o măsură foarte mare idealul omului bizantin în general. Nu numai învăţaţi şi umanişti, dar şi oameni din rîndul bisericii, generali şi chiar, mai presus de toţi, împăratul însuşi tind la realizarea acestui ideal. https://biblioteca-digitala.ro
203
Teodor Metochites
Bizantinul acesta nu este numai literat (l.„6y1rn;) şi retor : el este filozoful prin excelenţă 7 ediţia model şi de lux a omului bizantin . El pretinde pentru sine dreptul de monopol asupra spiritului antic grecesc, el se străduieşte din răsputeri să dea impresia că ar privi lumea în care trăieşte, lume de rînd, cu ochii unui elen din antichitate, că ar vorbi, din cel mai profund imbold interior, ca un atenian din vremea lui Pericle sau ca un bibliotecar de la curtea Ptolemeilor. Daimonion şi Tyche sînt forţele care-i stăpînesc viaţa, bucu riile lumesti ale simturilor îi sînt străine, el se desfată numai cu deliciiie contem plaţiei. Nemurirea în care crede nu este altceva decît gloria literară postumă, supravieţuirea spiri tului său în elevii săi şi în cărţile sale, admiraţia mai puter nică decît timpul i:: entru ştiinţa sa. Stimulul interior al acti vităţii sale este dragostea de glorie,
' Cf. Fr. Dolger, Z11r Bedeutu11g vo11 qni.ocroq>o; 11nd q>tÂ.ocroq>ia i11 byza11ti11 isclur Zeit, în TtcrcrapaKovtattl')pii; 0toq>ii..ou Bopta Atena, • Connoisseur = cunoscător, amator (engl.). • • Aluzie la romanul lui Hermann Hesse Jornl
1940,
pp. 1 2 5 - 136.
cu mărgele de sticlă ( Das G/asperle11spiel } ,
publicat î n 1943. Jocul cu mărgele d e sticlă este, în viziunea lui Hesse, un fel d e ştiinţ{l şi artă totodată, cu caracter universal şi care pune în slujba sa toate artele şi ştiinţele. Secretul joculu; este deţinut de membrii unui ordin iniţiatic. Acest ordin dispune de instituţii de educa\ie pro vrii, concentrate în „Provincia pedagogică" ( Die pedagogisclre P rovi11z ) , numită Castalia. Ex presia „Provincia pedagogică" a fost folosită pentru prima dată de Goethe în Wilhelm J\frist". Romanul lui Heanana Hesse a apărut în traducerea românească a lui în Editura pentru literatur ă universală.
https://biblioteca-digitala.ro
Jon
Roman, în anul 1969 ,
204
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Şi Teodor Metochites este, printr-o parte a fiinţei sale, puternic legat de această lume de literaţi, deşi se deose beşte de ea prin unele trăsături pe care nu le putem trece cu vederea şi care-şi au rădăcinile mai ales în caracterul său cu adevărat aristocratic. După ce Krombacher a făcut începutul, amintind alături de Metochites pe Tzetzes, aceste trăsături distinctive au fost puse definitiv în evidenţă tocmai prin comparaţia cu Tzetzes, tipul literatului din secolul al XII-iea 8• În vreme ce Tzetzes este de o grosolănie de-a dreptul gran dioasă - el îi gratulează pe copiştii care fac greşeli în trans crierea manuscriselor sale cu frumosul epitet „feciori de tîrfă" , iar pe adversarii săi îi împroşcă cu blesteme - Meto chites este de o nobilă stăpînire de sine în polemică. Nici în polemica cea mai îndîrjită nu ne putem da seama imediat cine-i sînt adversarii, cel mult îi bănuim 9 ; el nu cunoaşte insulta murdară, regressus in personalia * îi este străin. Dacă în poeziile sale tîrzii Metochites ajunge să vorbească mereu despre operele sale, dacă el pune în evidenţă semnifica ţia lor şi dacă este preocupat de receptarea lor, o distanţă uriaşă îl separă în această privinţă de Tzetzes care alcătu ieşte pentru culegerea scrisorilor sale un comentariu de 1 3 OOO versuri destinat lămuririi nenumăratelor aluzii clasice de natură istorică, arheologică şi mitologică răspîndite în acestea şi care mai adaugă apoi la aceste 13 OOO de versuri noi scolii şi explicaţii menite a atrage atenţia asupra poantei pasajelor în care a vrut să fie spiritual, astfel încît ea să nu poată scăpa nimănui. Şi Metochites este cucerit de propria-i operă ; el ştie că este un deschizător de drum în astrologie şi este conştient de faptul că studiile sale de cri tică literară ar putea suporta comparaţia cu cele mai bune lucruri de acest gen din antichitate. Tzetzes însă ne dă fără ruşine asigurarea că, de pildă, memoria sa - care îl pune • Asupra lui ci. Carl Wendel, în Real-E1u:yclopii.die ( Pauly-Wissowa),
s.v.
' CI. J. Sevtenko, Le sens el la daJe du lraili „A nlpigraphos" de Niclphore Choumnos, Academie Royale de Belgique, Bulletin de la Classe des Lettres, 5-e �rie, tome 35, 1949, pp. 473, �88. • reţressus in persona/i4
�
introducerea intr-o polemică de idei a unor elemente de
natură personală care fac să scadă nivelul acesteia ; mol a mol : recurgerea la elemente perso nale ( lat)_
https://biblioteca-digitala.ro
205
Teodor Metocl1ites
de altfel, nu rareori, în chip deplorabil, în încurcătură ar fi cea mai bună pe care a creat-o vreodată Dumnezeu, că el însuşi ar fi un fel de reîncarnare a anticului Cato, că n-ar trebui să existe nici o îndoială cu privire la afirmaţiile lui ş.a.m.d. Ce-i drept, Metochites critică, aşa cum vom mai vedea, pe cutare autor antic, el evită totuşi mereu acel ton arogant, acel plin de sine Hier irrt Goethe * pe care-l întîlnim la Tzetzes şi pentru care e suficient să cităm ca exemplu următorul vers : Oi>K
foTLv ouTc; , IIivonpE, µ6.v0nVE
tK
tot'> T�eT�ou
**
Ceea ce îl apropie cel mai mult pe Metochites de lumea literaţilor bizantini este în primul rînd identitafra stimulului lăuntric către creaţia literară,
nepi tautli>v u
Mise.
35,
••• q11Miutia
pp. 223 - 225. iubire de sine (gr.).
=
https://biblioteca-digitala.ro
206
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
KaA.ia) . Gînduri asemănătoare desfăşoară Metochites în capi tolul 59 consacrat acelui rrnpmuîoA.oyEtv 13, obiceiului penibil de a te �itua pe tine însuţi în centrul conversaţiei şi al inte resului. ln acest capitol el ajunge la concluzia resemnată şi totuşi foarte pătrunzătoare, care dovedeşte luciditatea cu care privea el slăbiciunile lumii bizantine, că acest rtEptau rnA.oyEiv ar fi maladia naţională bizantină, că bizantinii sacrifică prea mult retoricii, neglij înd în schimb moderaţia în privinţa laudei de sine. Dar în pofida lucidităţii cu care priveşte acest defect general-uman, devenit la Bizanţ un defect naţional, sau poate tocmai din pricină că acest defect era naţional, Meto chites îi cade şi el victimă. Nu în modul grosolan caracte ristic pentru Tzetzes, dar totuşi în mod vădit. Dacă urmărim rădăcinile creaţiei sale, întîlnim acea q>1A.onµia ; am \·ăzut, aşa cum o arată el însuşi, că publicarea Comentariilor a iz\·orît din dorinţa de a combate părerea general răspîn dită că timpul său nu mai e capabil să producă ceva valoros din punct de vedere literar. În poeziile sale de mai tîrziu el indică expres drept bază a creaţiei sale dorinţa de a do bindi faimă literară - o dorinţă care ar trebui să însufle ţească în mod firesc pe toţi oamenii 14• El se laudă că l-a făcut pe Gregoras moştenitor al ştiinţei sale şi că i-a dat prin aceasta prilej ul de a dobîndi faimă şi consideraţie în ochii întregii lumi : ci'x;
Ke:v foti; 1tEPi
13 *
Gregoras însuşi dezvoltă într-una din scrisorile sale 16 , în legătură tocmai cu una din trăsăturile caracteristice ale lui ::\Ietochites, părerile sale despre dorinţa de a fi respectat privită ca o forţă vitală a spiritului : Dorin ta de a fi re.>pcctat este cea care dă spiritului viaţă ; ca este, ca să spunem aşa. spiritul spiritului. Cu cît e mai • „Ca s.'I fii
mai strălucit decit toţi".
11 Mise., 59, pp. 356 - 363. " Cf. R. Guilland, Les potsies illldites de Theodore Mtilochile, în Byzanlion, 3 / 1 926, p. 272. 1 1 L/Jc. cil., p. 2 7 1 . 1 1 Scrisoarea 1 4 , ed. Guilland, p. 63 : 'i'lv tÎJV 111u xtiv Ti qnJ.onµiu 1tupaaKEU1i,E1 Kai yiyvnu1 IVUXÎJ ti'I; IVUXi'I;, ; El1tElV, ii q>1J.onµiu· liacp o' ii q>1Aonµia K puta16t&pa Kai µ&i,wv Kai 1tEpi 1t1.Eioui; fiKouau tci>v KuJ.li>v tac; t1t1XE1piiaE1c; toaolitljl Kai µEl�wv tci>v ăJ.A
https://biblioteca-digitala.ro
7eodor Metochites
207
puternică şi mai mare dragostea de cinste, cu cit se dezvoltă ea mai amplu pe vastul domeniu al Binelui, cu atît mai mare şi mai vrednic de faimă se dovedeşte a fi, prin aceasta, acela pe care ea îl însufleţeşte.
Dar l\letochites nu se situează alături de literaţii bizantini numai prin această atitudine spirituală fundamentală ; el este foarte strîns legat de tradiţia clasicizantă şi din punct de vedere material - prin materia creaţiei sale scriitoriceşti. El comentează vechi maeştri, ca Aristotel şi Ptolemeu, alcă tuieşte cuvîntări pompoase asupra împăraţilor şi a sfinţilor, monodii, panegirice, . encomii şi scrisori, descrieri (tK declară că stilul acestuia ar fi mai presus de orice laudă ; în opera sa istorică Ins�. com pusă mult după moartea
lui Metochites, el deplinge stilul urît al maestrului său. Metochites
ar fi neglijat să-şi aleagă dintre clasici un model determinat, astfel incit stilului său i-ar lipsi sprinteneala şi limpezimea ; el ar li prolbc. V. Laurent atrage atenţia (Echos d"O•ienl, 27 / 1 928, p. 456) asupra faptului că particularităţile legate de stilul lui Metochites au caracter de familie, căci acelaşi defect l-3r prezenta şi stilul lui Georgios Metochites. M. Treu vede în Comentarii schiţe aşternute în grabă pe hirtie, fără consideraţie pentru cititor 8/ 1 899, p. 32).
https://biblioteca-digitala.ro
( Byzanlinische
Zeitschrifl,
208
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
faptele de vitejie ale împăratului Leon al V-lea, i se oferă drept tovarăş de arme pe cîmpul de luptă al gramaticii 18 • Gregoras însuşi, elevul său, îl omagiază pe Metochites cu exagerări de care acesta a rămas întotdeauna străin, atunci cînd pune în legătură uimitoarele succese militare ale lui Ioan Cantacuzino şi cultura sa literară 19 • Metochites rămîne mereu conştient de limitele depăşite de aceste naive exa gerări şi tocmai din această cauză mărturia lui în favoarea clasicismului este cu atît mai mult la adăpost de orice bănuială. Înainte de toate el face o comparaţie între viaţa din lumea antică şi cea din Imperiul bizantin tîrziu. Viaţa noas tră - comentează el amănunţit o afirmaţie a lui Cicero 20 ar fi numai o searbădă infuzie de viaţă. Natura oferă ce-i drept omului în această nenorocită existenţă un azil şi acesta ar fi practicarea virtuţii. În această direcţie oricine poate şi trebuie să-şi concentreze toate forţele. În activitatea literară însă totul a fost realizat de înaintaşi, lui nu-i mai rămîne nimic de făcut 21 . Teologii au Vechiul şi Noul Testa ment şi pe lingă ele scrierile Părinţilor bisericii care cuprind tot ceea ce se poate spune în privinţa dogmaticii, a exegezei şi a moralei. Nu cu mult diferită ar fi situaţia în domeniul filozofiei şi al retoricii. Toate problemele care ar putea solicita spiritul şi elocvenţa omenească au fost dezbătute şi rezolvate, masa este aşternută cu toate bunătăţile 22• l\imeni nu mai are posibilitatea de a aduce o contribuţie utilă, căci cine ar putea să se ia la întrecere nepedepsit cu cei vechi ? 23 Nici un progres nu mai e cu putinţă şi orice încercare de a rivaliza cu ei e de la bun început sortită eşe-
11
K. Krumbachcr, Gtschichlt der b)•1a•1li„ischm Liltralur, l\liinchen, 1 897, p. 585. 39, p. 90 (ed. Guilland). 1 " A d Allicum, li, I - transmisă Io greacă prin Plutarh, Phocio„, 3. 11 P. 1 4 : rtcivtu ci><; Elrt&lv cpSăaavt' 6J..J..01c; &U..T1 1ttlll ical ouotv 6n J..&i1t&ta1 µc9uat&· pov vuv fiµlv µ01pilhov Ele; XPf\GlV 't1j (j)CllV Î). 11 P. 1 5 : lirtavta q>Sciaav'tu tole; rtp6 itµwv Elpyaatal icul ci:iart&p tv tpci vou auvu M:tu 11uµ11J.. i) p11 nap' iillwv liH.a. 11 P p. 1 5 - 1 6 : ou6tv axciiov A.EM:!rttat ye itµlv ou6E xci>pu ne; oMi>c; Ele; ico1vwq>&Af1 nva cpop6v lawi;, 6anc; liv o(oc; T'&l11, oilT& icu1p6c; Ele; av&µta11Tov 6µwi; trtl6cl!;iv nvu icai rtpoicortf\c; tvnu9cv liµ1J..J.u . v, aU' fi µovov rtiiaa avciyic11 "fAWt't'll <; ărtpa!;ia icni icâ9c1p!;,1c; 61â rtciV'tmV " Seri.soarta
https://biblioteca-digitala.ro
209
Teodor Metochites
eului. Limba contemporanilor e condamnată la tăcere 24, ei suferă de o muţenie silnică (acprovia) şi e vorba aici de o soartă (îu:;icr1) vrăjmaşă împotriva căreia ar fi un nonsens să te răzvrătesti. Cel care se încumetă totusi să desfăşoare o activitate de orator se face de rîs şi e bă nuit de urmărirea unor scopuri interesate ; ar fi greu chiar să-şi găsească un auditoriu 25• „Tocmai aceasta, repetă în altă parte Metochites, e soarta noastră, a celor născuţi într-o epocă tîrzie : oricît am fi de cultivaţi şi de elocvenţi, n-am putea găsi un public dispus să ne asculte de bună voie." Cauzele acestei situaţii sînt dife rite, principala însă este faptul că orice temă ar \Tea �ă atace cineva, ascultătorii, ei înşişi cultivaţi, nu-l ascult ă , căci ei nu pun preţ pe o creaţie contemporană, pentru ei numai trecutul înseamnă ceva ; numai în vremurile de odi nioară a existat o elocvenţă înfloritoare ; toate realizările contemporane sînt asemenea unor Euphorbiaceae* intrate şi ele în degenerescenţă şi incapabile să dea naştere unui lucru într-adevăr spiritual26 • Aceste afirmaţii sînt vrednice de atenţie din mai mult e puncte de vedere. În primul rînd ele dovedesc, fapt amintit chiar la începutul acestui capitol, că sentimentul de a fi moştenitorul şi administratorul unei tradiţii clasice are în vedere atît moştenirea ecleziastic-teologică cît şi pe cea antic profană. Prezintă interes apoi faptul că acest pasaj ne îngă duie el însuşi să sesizăm o anumită răzvrătire împotriva atot puterniciei clasicismului a cărui descriere o face. Nu 'pare exclusă posibilitatea existenţei în contemporaneitate a unor creaţii retorice însemnate, lipseşte însă mai ales un public înzestrat cu destulă bunăvoinţă pentru a le asculta. În sfîrsit tocmai acest capitol introductiv este luat drept punct de plecare de Metochites în desluşirile pe care le dă cititorilor " Această
inactivitate
lanpa�ia) este, fireşte, diferită
de anpayµoauvri. nepartici-
parea voită, conştientă la treburile publice şi la acţiuni cu caracter economic avantajos. " Mise.,
1 1 Mise.,
I,
pp. 1 3 - 18.
9, pp. 67 - 72.
• Euphorbiaceae = familie de plante caracterizate, printre altele, prin faptul că florile lor alcătuiesc inflorescenţe ce dau impresia unei singure flori (ex. laptele-cuculu i , laptele-ci i · nelui).
l4
-
„Literatura Bizanţului"
-
c.
101 1
https://biblioteca-digitala.ro
210
Figuri ş i aspecte din literatura bizantină
asupra operei sale ; el urmăreşte deci tocmai publicarea unor lucrări originale. În general însă sentimentul de a fi îndatorat antichităţii este totuşi extrem de puternic, de paralizant, de inhibitor şi el ar duce în ultimă instanţă la anularea oricărei activităţi d e creaţie, la autodesfiinţarea clasicismului. Poate că ni meni n-a exprimat la Bizanţ lucrul acesta atît de categoric ca :.\Ietochites şi poate că puţin·1 bizantini au suferit atît de mult ca el din pricina acestei situaţii. Bunul său simţ se ridică împotriva propriilor sale opinii. Această opoziţie nu merge însă atît de departe încît să-l facă să ia în mod formal poziţie împotriva tradiţionalismului ; ea este totuşi destul de puter nică pentru a-l determina să renunţe la aplicarea în propria-i acti\·itate a concluziei fireşti, ce decurge din aceste opinii. Sentimentul de neputinţă, inhibiţia provocată de tra diţia antică sînt însă însoţite de încă ceva : de conştiinţa enormei avuţii reprezentată de propriul trecut, de senti mentul de a fi aşezat înaintea unei mese bogate, între comori şi obiecte alese care răspund oricărei trebuinţe. Într-o altă imagine :.\Ietochites compară antichitatea cu o piaţă foarte bine aprovizionată unde poţi găsi tot ce-ţi doreşte inima 2 7• Vrea cineva să cerceteze problema filozofică a dreptului ? Antichitatea îi oferă o mulţime de informaţii ; nu toate sînt la adăpost de greşeală, ele cuprind însă destul de mult adevăr. Se ocupă cineva de retorică ? El va găsi în antichitate îndru mările cele mai bune şi metodele cele mai potrivite, argu mentele cele mai puternice pentru orice afirmaţie, cele mai bune exemple ilustrative pentru orice situaţie. Înaintea omului antic, minat de un nestăpînit avînt către cercetare, toate fenomenele Cosmosului se desfăşoară ca un mare teatru al lumii. Un exemplu în acest sens este Aristotel şi uriaşa sa ştiinţă, mai ales în privinţa istoriei naturale ; un exemplu este mai ales Plutarh, autorul preferat al lui :.\:letochites, cel care a dobîndit cu trudă o cunoaştere neo bişnuită a istoriei şi care este, datorită acestui lucru, un com petent sfătuitor pentru orice situaţie din viaţă ; un exemplu este şi Dion din Prusa care dovedeşte că şi cel mai bun " .liisc„ 1 1 1, p. 737 : wori&p ti; ci yop:i�
ri1.ri9ouoris mi.vt!OV, d>v
https://biblioteca-digitala.ro
ilv
&lri n69o�
Kal
rtp69&cnt;
7 eodor Metochites
211
orator poate s ă profite de pe urma unei cunoaşteri cuprin zătoare a antichităţii 28• Sentimentul bogăţiei, conştiinţa de posesor al unei averi, exprimate aici de Metochites, sînt lucrul reiese clar din pasajul la care ne referim - puternic determinate totuşi de un punct de vedere utilitar ; operele de cultură antice sînt un material folositor, instrumente. Idealul de educaţie al lui Metochites este definit, prin aceasta, limpede în privinţa conţinutului : el este studiul antichităţii, fi rrnpi to icrrnp1Kov EînµsA.Eta * ; aceasta va fi pre misa oricărei creaţii spirituale. Nu există nici un fel de ma nifestare spirituală cu totul originală ; dacă cineva vrea să fie cît de cît preţuit, dacă vrea să fie efectiv creator, el trebuie să irige ogorul spiritului său cu apele proaspete ale antichităţii, tot aşa cum orice pămînt trebuie să fie udat de ploaie pentru a rodi. Contactul cu antichitatea fecundează spiritul ; antichitatea este materia primă, UATJ **, a operei sale 29• Trebuie să subliniem de asemenea că Metochites nu priveşte niciodată antichitatea păgînă ca pe un reazem de natură formală al învăţăturii creştine, aşa cum s-a făcut la Bizanţ (cînd mai mult cînd mai puţin sincer) , ci ca pe o mărime de sine stătătoare. Există în primul rînd la Metochites impresii şi idei gene rale asemănătoare acelora pe care le întîlnim nu la puţini dintre bizantini. El trece însă dincolo de aceste generalităţi şi caută să determine clar valoarea antichităţii, în special a clasicismului grecesc, privită nu numai în lumina influenţei pe care a exercitat-o, ci si în sine însăsi si în originile ei. Grandoarea istoriei gr�ceşti nu este; după părerea lui, un lucru uimitor, ea nu reprezintă un dar epocal, meteoric al soartei, ea nu constă din acel oyKo� 7tpasErov ft tUXTJ� *** ea nu ţine atît de 7tpcisE1�****, cît de talent, de înzestrarea pp. 734 - 750. • ii 1tEpi TO lawp1K6� tn:1µ&A.e1a (gr.) = studiul istoriei. •• iiA.TJ (gr.) = materie. 29 P. 735 : OU 6E OUValT' iiv µ6voc; ne; taUTYEVE(a auToil, " Mise„ 1 1 1,
Kiiv eu iiKpoi;; TÎIV q1ila1v„. Set yap Kal Ti'I<; tK naA.a1ill v 6opela le; l;uµµaxiav Kai 6A.Cll i; Kp{uoi;; TOil Elvai„. Mtyac; OÎl 1talOOTp{j3TJ<; OVTCll<; TOl<; 1tEpi TÎIV aoq1iav tan:ouoaKoa\ 6 XPOVO<; tl; 6pxi'lc; Ta Kai Ta Ka9T)yoilµevoc;„. ••• oyKoc; npal;ecov fi Tilx11i; (gr.) = măretia faptelor sau a norocului. •••• npa!;e1i; (gr.). = fapte, înfăptuiri.
https://biblioteca-digitala.ro
:- 1 2
Figuri ş i aspecte di11 literatura bi:a11ti11ă
personală a grecilor. Ea ţine de acrn:16tTJc; * a naturii aces tora şi de nobleţea lor de spirit şi de caracter 30• 'Acrn:16îric; este una din noţiunile preferate ale lui Metochites şi desemnează tot ceea ce face pe om vrednic de iubire şi atrăgător. La el această noţiune înseamnă, printre altele, spirit şi prezenţă de spirit, esprit deci, dragostea pentru ironie, pentru acea ironie care nu-şi are rădăcinile în reaua voinţă, în KaKoi)0eta, ci în EuKoA.ia, în voioşia înaripată şi lipsită de gînd ascuns ; ea are ceva din firea dansului K6p8aKoc; EVEKEv 31. 'AcrtEtOTTJ<; înseamnă însă în acelaşi timp şi urbanitate, bună creştere, stăpînire a regulilor de purtare politicoasă în societate (fără ca aceasta să implice forma lism) , adică tocmai ceea ce această noţiune însemnase la origine. Poate că cel mai semnificativ dintre termenii folo siţi de Metochites este xap1c; , charme, farmecul şi graţia care sînt semnele exterioare ale unei armonii interioare. Poate că acrTEt6TTJ<; este echivalentul cel mai potrivit al latines cului humanitas* * ; cuvîntul desemnează în orice caz cel bine lucrul pe care l\Ietochites l-a dorit şi l-a căutat şi pe mai care el crede că l-a găsit în Grecia antică. Echilibrul şi armonia, caracteristici esenţiale ale ele nismului antic, se întemeiază, după Metochites, pe însăşi constituţia şi aşezarea geografică a Greciei a căror însuşire fundamentală este măsura ; µriof:v ăyav * * * este, după l\Ietochites, în primul rînd un dat natural şi abia apoi o maximă etică 32• Grecia nu a dat naştere vreunui imperiu unic în felul lui în istorie ; participarea ei la desfăşurarea evenimentelor •
ciatE16t11c; (gr.) = fineţe, urbanitate. Cuvintul deri\'a din gr. aatu
=
oraş, cetate,
i ntermediul adj. ăatEloc; = urban, distins, fin, spiritual.
•• Humar1ilas
(lat.) = omenie.
Cuvintul denumeşte totalitatea -însuşirilor
spirituale pe
care orice om e dator să le dezvolte prin instruire şi educaţie.
•••
µ116tv ayav (gr.) = nimic prea mult.
potrivit căreia orice exces
c
In
latină:
ne quid "imis !
prin
Maximă
antică.
u n rău.
" .\fisc„ 1 13, p. 757 : cicrte16t11c; cpuaEwc; Kai yv1111c; Eirytve1a.
11 Cf. diferite locuri din capitolul 8, pp. 63 şi urm. ln alte părţi l\letochites
drept note caracteristice ale acestei ăate1ot11c; : s pe ran ţa în
momentele
de
pomeneşte
primejdie·eud.-
1turtia tv tote; lie i votc; - (p. 385) şi faptul de a n u te lăsa doborit de dificultatea împrcj u rlrilor
-
µii Kata1ti1ttE1v tll t..E 1tot11n. însuşiri de natură etică deci.
11 .\fisc. 1 1 3, pp. 758 - 759.
https://biblioteca-digitala.ro
Teodor Metochites
213
politice ale lumii nu a fost de natură să o facă să se ridice deasupra altor popoare 33, au existat chiar popoare care i-au depăşit pe greci cu mult în această privinţă ; şi totuşi nimeni nu mai vorbeşte despre ele, în vreme ce nobila spiri tualitate a elenismului îşi păstrează nestinsă strălucirea. Esenţială în eforturile şi în realizările politice ale grecilor a fost, după Metochites, slujirea şi asigurarea libertăţii, fără de care spiritul nu ar fi putut să înflorească ; libertatea a fost ţinta luptelor împotriva perşilor, împotriva tiranilor, împotriva statelor care voiau să-şi aroge hegemonia asupra altora ; asigurarea libertăţii a fost motivul pentru care grecii au avut mai multă încredere într-o politică maritimă decît într-una continentală. Lipsa de importanţă politică a fost preţul cu care grecii şi-au cumpărat hegemonia spirituală si culturală 34• ' În alte capitole Metochites se ocupă de alte trăsături esenţiale ale elenismului care, după părerea lui, conferă acestuia, o valoare aproape absolută. El se referă în primul rînd la uriaşa dorinţă de a şti şi a cerceta care a împins din colo de orice limită graniţele experienţei. Grecii au căutat să desprindă din negura timpurilor atît liniile mari ale des făşurării istoriei cît şi micile amănunte ; ei au transmis atît părerile mulţimilor de anonimi cît şi apoftegmele unor mari filozofi sau bărbaţi de stat ; ei au adunat cu aceeaşi dragoste atît informaţiile neînsemnate despre viaţa de toate zilele cît şi pe acelea privind evenimentele istorice de cea mai mare importanţă. Totul a fost tezaurizat în memorie. Grecii erau împinşi la cercetare de dorinţa cunoaşterii pentru cu noaştere, dar şi de conştiinţa utilităţii oricărei ştiinţe pentru viaţa fiecăruia 35• Metochites va fi simţit într-o măsură foarte mare - lucrul reiese din pasaj ele amintite şi din observaţiile întîmplătoare pe care le face asupra propriei sale epoci - lipsa de rîvnă pentru cercetare şi sărăcia re zultatelor acesteia în vremea sa. " Intr-un alt loc (cap. 39) el arată lnsă că tocmai războaiele cu perşii Gînt demne de a fi numărate între cele mai mari evenimente din istoria lumii (p. 592). " Mise„ 1 13, pp. 757 - 768. >•
, Mise„ 1 1 1 , pp. 734 - 750 şi 93, pp. 591 - 596.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri ş i as/1ecte din literatura bizantinii
214
Cu toată admiraţia sa pentru elenism şi pentru creaţiile acestuia, Metochites nu vede cîtuşi de puţin în antichitate o realitate uniformă, constînd numai din înfăptuiri excep ţionale. Pentru el antichitatea comportă aspecte nuanţate şi diferenţe de nivel ; există chiar în antichitate lucruri la care s-ar putea renunţa. El notează, e drept, undeva că tot ceea ce au întreprins sau scris grecii, mic sau mare, e vrednic de cercetare si studiu 3 6 ; în ;i.He locuri el lasă totusi să se înţeleagă că �numite lucruri realizate de greci nu ar ' fi prea importante şi ar putea să fie date foarte bine uitării 3 7 • El este de asemenea convins că uneori măreţia antichităţii e datorată istoricului care a învesmîntat-o în strălucirea cuYintelor sale - pentru un bizantin această afirmaţie e cu totul surprinzătoare ! Căci anumite evenimente şi fapte nu s-ar bucura în ochii noştri de o importanţă mai mare decît evenimentele corespunzătoare din alte ţări , de la alte popoare decît datorită faptului că nici un istoric mare nu s-a interesat de acestea din urmă si deci nu le cunoastem sau , dacă s-a interesat vreunul si aici Metochites ' iese din nou din cadrele strîmte ale biza�tinismului - el nu ne este cunoscut 38 • Nuanţarea judecăţilor d e valoare asupra autorilor antici poate fi constatată la bizantini înainte de Metochites. Ea nu se datoreşte atît cunoaşterii aprofundate a diversităţii produselor spiritului antic-grecesc - deşi o serie de bizan tini în frunte cu Fotie o aveau - cît criticii întreprinse de creştinism în epoca Părinţilor bisericii. Bizantinul ortodox se îngrij ea în primul rînd de mîntuirea sufletului autorului său antic preferat - si de a lui însusi, dacă îl citea ! Prin originea sa, creştinis� ul era adversa�ul declarat al litera turii păgîne. Concilierea, e drept, va fi întreprinsă curînd ; valorile culturale de natură formală vor fi detaşate de cu-·
''' P. 5 9 1 . u P . 59 1 : OiKU\Q Ka3cirtal; 6h.1yop&la3a1 ... ou!itv µtya tE KUi KUIY6Y fXOYtU " P. 592 - 593 : Kal µaKapiaa1 ni; ăv lacoi; dii; l:tUXEY tK&lva t1µi'1i; ciµeh.E1 tautqi; t t'l µvriµu
oui
t i'l i; EltUIYEtf)i; yMbttq; Kal 1t&p1a1touoliatou toli; H.h.oyiµo1i; "Hpo06tOU
0oUK\Oioou Kai E&YO(jllbYtoi; Kal OGOI h.o11t6v toli; rt&pl M)you• EXOUGI µ&YOI. Iloaa ycip 6µ01a OÎ) rt,ip' dÂÂ.01<; l:3YEa\Y Î) Kal µEiCffi Kai ltclGTJ<; clpEtf)i; fpya Kai (jlpovriµata Kal )..6yo 1 . „ y&yOY6t' OEI y1yv6µ&va µvriµqi; ou TUYXUVEI nv6i;
https://biblioteca-digitala.ro
'l'POYtiooi;
Kp&itt(I)
Kai
cil;1ou
1tp1iyµata
Kai
ă\• 01t6 ti'li; ltUYt6i; a(ll>voi; KUi
Teodor Metochites
215
prinsul păgîn al literaturii, cel puţin pentru majoritatea Părinţilor greci din secolul al IV-lea înainte ; numai un mic număr de intransigenţi nu voiau să ştie nimic despre o asemenea disociere. Dar un anumit conflict între „cel de-al doilea clasicism" , cel caracterizat mai sus drept ecleziastic teologic şi antichitatea păgînă - la Bizanţ el nu a devenit niciodată prea acut - a făcut ca literaturii clasice antice să-i fie atribuit teoretic un loc secundar în ierarhia valorilor. Posibilitatea întoarcerii la poziţia ostilă iniţială era mereu prezentă. Cu tot caracterul ei conciliant, biserica şi-a rezervat întotdeauna dreptul de a porni la luptă împotriva „ele nilor" ( "EU„TJVE<;) de a reactualiza vechiul conflict, de a aminti literaturii antice că la Bizanţ ea nu este decît tole rată. Din cînd în cînd biserica face chiar uz de acest drept, adesea un uz numai retoric , uneori însă real ; ea este însă destul de inteligentă ca să nu întreprindă nimic prea energic în această direcţie ; ea simte poate, vag, că o probă ar dovedi că, în pofida primatului n cunoscut al clasicismului ecle ziastic, cel profan este tot atît de scump inimii adevăratului bizantin, ba chiar, poate, mai scump 39 • Literatura şi cuprinsul de idei al clasicismului creştin , al Sfintei Scripturi �i al patristicii a rămas, dimpotrivă , mai presus de orice critică. Metochites nu pune niciodată în discuţie autoritatea Bibliei sau a Părinţilor bisericii ; dimpotrivă, înainte de a trage ultimele concluzii din şirul raţional al gîndurilor sale, el îl întrerupe şi trece - cu un semnificativ (uneori chiar enigmatic) „dar" (aA.A.a) , parcă un echivalent al scolasticului al contra - la confruntarea reflecţiunilor sale cu dogma şi morala religioasă. Critica la adresa Părinţilor bisericii este un fenomen rar la Bizanţ, critica la adresa Scripturii - un lucru de neconceput. Ioan Mauropus, mitropolit de Euchaita (secolul al XI-lea) , care nu putea să uite că autorul său preferat, Theodoret 39
Cf. pentru primele timpuri P. de Labriolle, La riaction paienne, Pari•, 1934 ca şi nu
meroasele disertaţii asupra innuenţei filosofiei greceşt i asupra Părinţilor bisericii, Cf. şi P. Cour celle, Les letlres grecques en Occident ; De Macrobe a Cassiodare. Paris, 1943. În ce priveşte pro . blema educafiei creştine v. rezumativa lui J. Sellmair, Geschichte des christlichen Humanisnms,
Miinchen, 1 9 48. I. Begegnung im Osteu. O prezentare sintetică a poziţiei bisericii bizantine faţă de păgînism ne lipseşte şi azi.
https://biblioteca-digitala.ro
216
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
din Cyr fusese condamnat de Chiril al Alexandriei, întreabă ce-1 drept, o dată, revoltat, într-una din poeziile sale : Ti
ycip KuptU.ov 7tavwxo u v1Kc}v EOE1, Kai OoyµancnÎ)V OVta„ . * 40
Dar avem aici, fireşte, mai curînd expresia unei amărăciuni decît a unei îndoieli de natură dogmatică. Şi Mihail Glycas, contemporanul împăratului Manuel I, un spirit critic încă prea puţin luat în considerare de cercetători, care priveşte cu un ochi dezaprobator atîtea dintre onorabilele deprinderi ale bizantinilor-model, dovedeşte în fel şi chip indiferenţă faţă de afirmaţiile Părinţilor bisericii. Dar abia către sfîr şitul imperiului, şi mai ales după căderea capitalei, putem �ă întîlnim o critică bogată în această direcţie ; Georgios Sholarios, primul patriarh din vremea stăpînirii turceşti este cel care o cultivă în unele dintre scrierile sale. Vom mai avea de vorbit despre acest lucru. A�a cum s-a mai amintit, altfel stăteau lucrurile în pri ,·inţa criticii la adresa autorilor profani. Critici la adresa lui Platon �i a lui Aristotel fuseseră formulate pentru prima dată încă din antichitate. În epoca bizantină, cînd amin tin:-a acestor contrO\·erse nu se mai păstra, se pare, decît în mică măsură, preferinţele pentru Aristotel sau Platon ale unora sau altora dintre Părinţii bisericii au fost cele care au alimentat critica, permiţînd reactualizarea vechii opo ziţii Platon-Aristotel. Pasaj e critice de întindere mai mare se găseau la Fotie �i la Mihail Psellos. Lupta bisericii împo triva filozofiei antice s-a intensificat din nou cu prilejui di�putelor în j urul lui Ioan Italos în secolele al XI-lea şi a XI I-lea 41• ::-.J icolaos din Methone a încercat să facă procesul lui Proclos .a2• De atunci critica la adresa lui Platon sau a lui •
„Trebuia
n�re
să învingă pretutindeni Chirii, fie e l şi un făuritor de dogme ? "
' ' P . de Leg.1.Jc, ]oa•inis E'"hailorum MetropoliltU quae mpersunl Gi.ittingen, 1 882, p . 27. " Cf. S. Salaville, Phi/osophie el thla/ogie ou lpisodes scolasliques a B y1ance 1059 - 1 1 1 7 i n EcMis d'Oriml, 29 / 1 930, pp. 1 42 ş i urm. ; P . Stcphanou, Jean Ila/os, phi/osophe el huma niste, Rome, 1949. " Autenticitatea lucrării 'Avcirrrul;.1' tf" S&oA.oyuKf)<; ato1x&uilcn:coc; Ilp6KA.ou mi se pare a fi fost stabilită fără putinţă de indoială de J. Stiglmayr, în Byranlinische Zeilschrift, 8, 1899, pp. 283 - 30 1 . Cf. şi E. R. Dodds, Proclus, The E/emenls of Theology, Oxford, 1 933 p. X X X I , n. I .
https://biblioteca-digitala.ro
Teodor Metochites
217
Aristotel nu a mai dispărut niciodată, chiar dacă protago niştii luptei s-au retras, dar conflictul nu a mai luat nici el forme furtunoase, iar biserica a evitat să se mai amestece 43• În general critica filozofică a bizantinilor s-a limitat la mani festarea preferinţei pentru un clasic şi combaterea altuia. Ea nu putea să aducă aşadar o transformare esenţială în atitudinea faţă de clasicism. Metochites se serveşte, în parte, şi el de această metodă. Totuşi, putem remarca la el o independenţă mai mare de judecată. Am vorbit mai sus despre atitudinea sa critică faţă de clasicism în general. Ceea ce îl izbeşte în primul rînd pe Metochites la clasici este lipsa lor de veneraţie faţă de înaintaşi. El nu poate să-i scuze pentru această slăbiciune nici pe Platon şi Aristotel. Se ştie doar cit de ostil s-a mani festat Aristotel faţă de Platon, deşi îi datora totul. La fel s-a purtat el şi cu ceilalţi înaintaşi. Intre înaintaşii săi Platon n-a avut pe vreunul mai vrednic de respect decît a avut Aris totel ; el s-a purtat însă mai blînd cu aceştia. Fireşte, nici el nu i-a menaj at ; excepţie face Pitagora care ocupă în general o poziţie specială în rîndul filozofilor greci şi care va fi tratat de obicei cu cel mai profund respect 44• Este cu atît mai uimitor faptul că Metochites îl critică pe Pitagora. În pofida înţelepciunii sale acesta i-ar fi amăgit , crede Metochites (după Plutarh, de altfel) , pe discipolii săi cu felurite poveşti despre propria sa persoană şi şi-ar fi bătut joc de ei, ar fi fost, aşadar, o victimă a iubirii de sine (cptA.au•ia)45 • Pe lingă această lipsă de veneraţie faţă de înaintaşi , l\Ietochites reproşează autorilor antici mai ales setea lor de glorie şi de preţuire, eforturile pe care le fac pentru a-şi dobîndi, cu orice preţ , faimă de mari înţelepţi, cSo�ocrncpia. Antichitatea însăşi n-a văzut nimic rău în setea de glorie , chiar şi cinicii o căutau, deşi o făceau într-un mod original. Creştinismul este acela care a renunţat cel dintîi la aceste " Asupra situaţiei din vremea lui Theodor Metochites, vezi prezentarea făcută de R. Guilland, Essai sur Niciphore Grlgoras, Paris, 1 926, pp. 67 şi urm. Cred totuşi că Gui l land consideră opoziţiile mai puternice decit erau in realitate. " Mise.,
JO,
pp. 73-81 şi 6, pp. 49 - 56.
0 P. 298.
https://biblioteca-digitala.ro
218
Figuri ş i aspecte din literatura bizantină
noţiuni, înălţînd smerenia la rangul de virtute (mrretvotT)c;) . Metochites reproşează autorilor antici faptul că fiecare îşi imaginează a fi realizat ceva deosebit de important şi, chiar dacă într-adevăr a făcut asa ceva, că se străduieste în fel şi chip să dea impresia că ' realizarea lui e mai :m'are decît pare ; ei pierd în felul acesta măsura pentru aprecierea corectă a creaţiei lor. Acest defect poate fi observat atît în cercul lui Socrate, cît şi în acela al lui Diogene, al lui Antistene sau al lui Critias, ba chiar si Platon i-ar fi căzut victimă 4 6 . Deosebit de frapantă şi supărătoare ar fi această 8o�ocrocpia la Aristotel . După Metochites , diminuarea meritelor lui Aristotel mai ales în domeniul logicii şi al ştiinţelor na turii ar fi un lucru nedrept ; realizările sale în această direcţie nu vor mai putea fi depăşite în istoria ştiinţei. Supărător e însă faptul că el nu vrea să se declare mulţumit cu aceste realizări . El ar fi încercat mereu să creeze aparenţa că ar putea da la inală nebănuite comori, că ar dispune de Dum nezeu stie cite rezerve încă. Lucrul acesta ar fi deosebit de frapant în domeniul matematicii , ştiinţă care a dobîndit la greci cea mai mare importanţă abia în epoca imperială . Aristotel s-a ocupat desigur şi de matematică dar n-ar putea fi vorba în ceea ce-l priveşte de o profundă cunoaştere a acestei discipline ; cu toate acestea el nu ar putea rezista tentaţiei de a da impresia că şi în acest domeniu ar fi foarte bine pregătit şi că ar fi făcut descoperiri dintre cele mai bo gate în consecinţe 47• Nici retorica n-ar fi prea bine cunoscută de el, ceea ce ar reieşi din stilul pe care-l foloseşte. Totuşi el s-ar fi considerat capabil să alcătuiască o Retorică, erijîn du-se în legislator al artei oratorice, nu din alt motiv decît din adversitate faţă de Platon care, oriunde avea prilej ul, discredita retorica şi acorda numai dialogului valoare 48• În ce priveşte apoi Metajizica Stagiritului, Metochites con sideră această capodoperă drept lucrarea cea mai plină de greşeli a autorului ei. Saturată de sugestii şi făgăduieli obscure, plină de aluzii la mistere care rămîn să fie dezvăluite, 11
Mise„
4,
pp.
" Mise„
5,
pp. 4 2 - 48.
" Mise„ 24,
pp.
35 - 4 1 . 1 67 - 173.
https://biblioteca-digitala.ro
7 eodor Metochites
219
ea n-ar revela nimic. Lipsită de claritate ca toate scrierile lui Aristotel 49, ea ar fi trebuit să rămînă nescrisă. Meto chites aşază Metafizica aristotelică pe aceeaşi treaptă cu ITEpi µE068ou OEtv6-rrrro i; * a lui Hermogene, deşi Metafizica ar fi totuşi ceva mai bună decît această lucrare. Jude cata atît de grotescă şi de eronată a lui Metochites trebuie explicată desigur prin generala adversitate pe care el o ma nifestă faţă de Aristotel şi care întunecă grav obişnuita-i luciditate critică. Ea pune însă în evidenţă şi îngustimea de vedere a bizantinilor, predominaţia necondiţionată în cultura bizantină a criteriilor retorice ale celei de-a doua sofistici . Aceasta înlăturase încă din secolul al IV-lea tocmai teoria ştiinţifică a artei şi a retoricii, cu rădăcinile în Aris totel, cel „care a pus capăt o dată pentru totdeauna inde pendenţei gîndirii retorice" (O. Schissel) . Este semnificativ totodată faptul că această victorie a celei de-a doua sofis tici fusese datorată în special teoriei despre artă a lui Her mogene 50, respins la rîndul lui de Metochites. În general însă nu poate fi vorba la Bizanţ de existenţa unei vocaţii filozofice suficient de puternice pentru a fi capabilă să în ţeleagă congenial ideile lui Aristotel, aşa cum, în aceeaşi epocă, s-a întîmplat în Occidentul lui Toma d ' Aquino. Bizanţul are prea puţini filozofi vrednici într-adevăr de acest nume. Chiar şi teologii săi dovedesc rareori vigoare metafizică. Metochites nu face nici el excepţie în această privinţă - în pofida măreţiei sale în alte domenii - şi tocmai 'Ynoµvriµancrµoi dovedesc la fiecare pas că nu este cîtuşi de puţin un adevărat metafizician. Alături de critica îndreptată împotriva unor scriitori antici întîlnim la Metochites observaţii critice asupra unor personalităţi istorice, ca, de pildă, Alexandru cel Mare 51 sau asupra instituţiilor de stat greceşti. După părerea lui, democraţia ateniană este măcinată, ca de altfel orice demo" Mise„ 3 ; pp. 23 -34 : Titpi Tfic; ciaaq>Eiac; TWV 'Ap1arnTti..ouc; auyypuµµc'mll v,
.
pp.
2 3 - 2 4 : . . tµoiyE µ6.AtaTa l>OKE{ GKOllOV h' EVTauSa Tfi<; uaaq>Elac; dvat TW 6.vl>pi KOµtl>ij.
1100:; av Ei1101µ1, l;ilv So)..qi Kai µT))(avlj KÂ.tllTE\V Toilc; tvwyx6.vovmc;. • Titpi µE9oSou St1von1rnc; (gr.) = aprox. Despre calea desdt•frşirii oratorice. so
Cf. Schissel, op. cit„ p.
I.
" Pp. 728-729.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
220
craţie modernă - el citează drept exemplu Genova 52 de un rău intern. Atena era democratică asemenea altor state 53, dar demosul atenian cădea uşor în hybris*, era în totdeauna gata de rebeliune, era înclinat către extremism şi clin această cauză a dus-o la pieire 54• Idealul spartanilor a fost compromis de neînfrînata lor aspiraţie la hegemonia asupra întregii Grecii. Şi aici era vorba de un hybris care conducea la ruină 5s. Este evident : antichitatea este dezbrăcată aici, în parte, de caracterul ei inviolabil, sacrosanct şi asta nu din pricina unei raţiuni exterioare - cum ar fi opoziţia între păgînism şi creştinism - ci în urma unei profunde cercetări a con tingenţelor omeneşti. Clasicismul acestui bizantin presupune mai degrabă cercetarea vieţii reale a antichităţii decît un entuziasm naiv ca acela al generaţiilor de mai tîrziu ; Meto chites sesizează in profunzime slăbiciunile omeneşti ale lumii greceşti fără să uite totuşi, clin această cauză, valorile eterne pe care această lume le poartă întru sine şi le difuzează ; Metochites nu se înfeudează unui clasicism lipsit de critică, unei şcoli sau unei păreri canonice ; el ar vrea să se mani feste ca un discipol al îndrăgitului său Plutarh , situîndu-se critic deasupra partidelor 5 6 • Rămîne să vedem acum în ce măsură a rămas credincios Metochites acestei atitudini relativ libere, critice faţă de antichitate în propria sa operă, în primul rînd, în Comenta rii ; să vedem, aşadar, ce loc ocupă el şi opera sa în istoria clasicismului bizantin ; a fost numai unul dintre numeroşii imitatori servili ai antichităţii sau s-a eliberat de simpla imitare şi a fost însufleţit de adevăratul �ip.o� ? " Mise„ 95, p. 6 1 6 : KUi 1toi.i..u c; U!tOOcil;&l<; KUi 1tiat&1<; TOUTOU ltOPEX&TOl Otea ti]V UKPOTOV OJ'lµOKpatiav KUTUOTOOIUOS&laa KOL KOTOTETµJ'lµtVTJ
VUV EKtiVJ'I 1toi.. ita1c;
Kai
rtp6c;
taxuto1c;
ouaa
Q>OUÎ..Ol<;
K1vc5uvo1c; Kai 1tav
Mise„ 99, p. 6 4 7 : oriµoKpanKwc; & l oi] ne; Kal iii..i.. ri 1t6i.. 1 c;„. h)•bri-<, gr. iiJlp1c; = exces, violenţă, orgoliu vinovat faţă de zei şi destin. de bază pentru tragedia greacă. „
rtvvoua
•
" P. 648 : toOt' fc5&1 Kal navt' ti..i;yxSi\va1 tavSp
No ţiune ntat6v
EV autolc;„. fc5ct Kal !t&pi AaK&c5a1µwviouc; T J'IVIKaOS' 6pn6j\va1.
11
Mise„
1 1 4, pp. 773 - 774 : „.<1>ua&l \'&Ult&po1to16v.„ 6 oj\µoc;„. Kal
nâaac; trnlloui..U c; „. " Mise„
71,
Kal dµa ăvrui..a ll tlc;
µai..1 at'
toi..µTJtal
ou µupiwc; l:aq>cii..A.ovto.
pp. 463 - 4 8 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
1tp6c;
Teodor Metochites
221
Metochites rămîne legat de clasicism din numeroase puncte de Yedere : din punctul de vedere al formei, din punc tul de vedere al conţinutului, din acela al tematicii abor date. Cit de adevărat este acest lucru pentru alte opere ale sale, s-a arătat mai sus. Dar şi 'YrroµvîJ µancrµo i stau în întregime sub semnul antichităţii. Grupuri consi derabile de capitole tratează exclusiv subiecte antice ; aşa este şirul de capitole, constituind aproape o unitate, relative la filozofii antici şi la scrierile lor, aşa este apoi acea serie cu totul remarcabilă de eseuri critice-literare privind pe Filon , Synesios, Dion din Prusa , Xenofon, Flavius lose phus şi Plutarh ca şi elenismul egiptean ; aşa este, în sfîrşit , seria de studii istorice asupra statelor greceşti, asupra Spartei şi a Atenei, a Cretei, şi a Cartaginei şi mai ales asupra evolu ţiei Romei. Alături de acestea stau unele capitole dedicate maximelor etice îndrăgite şi în antichitate, precum şi textele tratînd teme general-umane, gen de preocupări îndrăgit şi de retorii şi filozofii eleni. Puţine sînt capitolele care tra tează chestiuni legate de contemporaneitate. E vorba mai ales de pierderile imperiului în Răsărit. Dar şi în acestea, ca şi în celelalte, exemplele ilustrative folosite de autor în spri jinul afirmaţiilor sale sînt luate din antichitate ; o singură dată numai - aşa cum am pomenit mai sus - el va cita Genova ca exemplu de democraţie în decădere şi o singură dată va sprijini afirmaţia relativă la nestatornicia soartei pe exemplul propriei sale vieţi 5 7 • Alături de exemplele din antichitate stau în toate pasajele frecvente citate din autorii antici. Nici numeroasele locuţiuni proverbiale citate de Meto chites nu sînt împrumutate din comoara de sentinţe a popo rului din Bizanţ, ci sînt antice greceşti 58• Izvorul principal al propriilor sale afirmaţii este Plutarh . Acestuia el îi dedică în 'YrcoµvîJµancrµoi un capitol întreg deosebit de entuziast şi plin de dragoste 59• După Metochites, Plutarh este mai presus de toate nepărtinitor, 11
Mise., 28, pp. 1 84 - 194: nepi toii PlltOii toii i..tyovtoc;.
Otl oine
jliov liÂ.ll7!0V EV ouoevl... Kai 11epi tli>V Kat' aut6v t6v O"lly ypcif!IOVtu 1 8 CI. i ndicele de proverbe din edilia Kiesling-Miiller, pp. \"I şi urm.
59 Mise.,
7 1,
pp. 463 -481.
https://biblioteca-digitala.ro
tatl\'
El rc iv
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
22 2
nu ca atîţia alţi clasici. Erudiţia şi multilateralitatea sa sînt uimitoare ; deosebit de puternic este interesul lui pentru etică. El osîndeşte aspru tendinţele dizolvante ale epicureismului, este totuşi destul de obiectiv pentru a-i recunoaşte lui Epicur valoarea, atunci cînd acesta spune ceva util. Cu totul impre sionantă este însă creaţia istorică a lui Plutarh. El a notat tot ceea ce ar fi vrednic de atenţie într-un fel sau altul. Dacă cineva doreşte să se informeze asupra unui eveniment istoric anterior \Temii în care a trăit Plutarh, e suficient să apeleze în acest scop la el, orice alte cercetări n-ar fi decît o pierdere de vreme 60 • Plut arh nu are cine ştie ce ambiţii de stilist ; felul său de a scrie este simplu, dar curgător şi mai ales lesne de înţeles, aşa cum se cuvine unui filozof. El este totodată un desăvîrşit cunoscător al legilor retoricii. 61• Se pare că Metochites şi-a urmat propriul sfat şi a dus cercetarea istorică numai pînă la Plutarh. E semnificativ faptul că el nu depăşeşte în această cercetare epoca lui Plutarh - excepţie fac cîteva observaţii în legătură cu Con stantin cel Mare şi Teodosiu. Vieţile paralele îi furnizează un material imens. Chiar atunci cînd unele din informaţiile folosite de Metochites se găsesc şi la alţi autori, ne putem convinge uşor că el le-a luat de la Plutarh 62 • Şi Operele morale i-au furnizat diferite puncte de plecare, de pildă pentru tratarea unor noţiuni ca oo�ocrocpia şi cp1Â.onµia. '" P. 474 : Kui µâta10' li v iaw' & i l'I rt6vo,, &I ăpa rn; to il tou y' &iV&Ka rt&pl rtÂ&lat' txciv alpolto
Kai
rtpciyµata µu>..1 at' EX&lv, tv6v EK tou
rtpoi:;&i pou (Jao v outw •
liti
rtâvu
tol t
de bizantini. Ioan �lauropus îşi exprimă o dată dorinţa ca ci şi Platon să fie, deşi păglni, cru\aţi de chinurile I n fernului. CI. R. Hirzel, Plrttarh, Leipzig, 1 9 12, p. 1 0 1 . Cu puţin înainte ca Meto
chites să se ocupe de Plutarh, în ultimii ani ai secolului X I I I, ]\[aximos Planudes alcătuieşte o nouă cditic a operei acestui scriitor clasic. Şi Planudes avea o referinţă deosebită pentru
Plutarh. Cf. C. Wendel, in Real-Eneyclopiidie, s.v. Plauudes. 11 �l etochites retine de pildă cunoscuta afirmaţie a lui Tales care mulţumea zeilor că
s-a născut om şi grec, atribuind-o, ca şi Plutarh în al său Marius, lui Platon ( Mise„ p. 227).
Altă dată el citează o afirmatic a lui Cicero in legătură cu Cato (Ad Allie. li, 1 ), pe care nu putea s-o fi citit decit în Plutarh, Foeion, cap. 3, ( Mise., p. 13). De asemenea unele anecdote relative
1a viaţa lui Focion reproduse de Metochites lşi au originea ln Plutarb. Ca şi Plutarh el priveşte viata lui Pirus ca pe o ilustrare a nestatorniciei Tychei etc.
https://biblioteca-digitala.ro
223
Teodor Metochites
Următorul izvor de bază - facem abstracţie de capito lele de critică literară care presupun, fireşte, lectura auto rului tratat - este Aristotel şi anume, în primul rînd, Politica Stagiritului din care Metochites împrumută atît descrierea statului antic cît şi principalele elemente de critică 63 ; lui Diodor el îi datorează poate elogiul istoriei şi unele informaţii istorice 64• Nu mi se pare de loc exclus ca Dion Chrysos tomos să fie la originea unora dintre ideile lui Metochites În legătură CU anpa.yµocrUVTt * Şi �ioi;; 7tpUKttK6i;; * * . Cu toate aceste împrumuturi, Metochites nu este nici decum un simplu imitator. Nu poate fi negat faptul că re prezentarea pe care el şi-o face despre statul atenian este puţin diferită de cea a lui Aristotel. În schimb „eseurile" sale asupra unor autori antici merită o deosebită atenţie. I. R. Asmus, care a cercetat amănunţit capitolele dedicate de Metochites lui Dion şi Synesios 65 ajunge la concluzia că autorul bizantin a fost cel dintîi care să constate influ enţa exercitată asupra lui Synesios de către Dion, pe care acesta l-a cunoscut foarte bine. Meto:::h ites face mai mult decît atît : el reuşeşte să deosebească particularităţile sti listice care-i diferenţiază pe aceşti doi scriitori şi le separă de înrudirea lor pe linie ideologică. Cercetarea modernă nu poate decît să-i confirme rezultatele 66. Şi celelalte capi tole cu caracter de istorie literară dovedesc independenţa " Afirmaţia priveşte mai ales Sparta, Creta şi Cartagina pe care Metochites, asemenea lui .-\ristotel, le compară raportîndu-le minuţios una la alta.
" Cf. K. Prâchter, în Byza11tinische Zeitschrift, 1 0 / 1 901, p . 598 ; Th. Nissen, Das Prooe mium zu Tlieophylakts Historien 1111d die Sophistik, în Byzantinisc/1-Nwgriechische jaJ„biicher, 1 5 / 1 939, pp. 3 - 1 3 arată că acest gen de prooimia îşi au originea în Ephoros. • unpuyµoauv11
=
tihnă, neparticipare la treburile statului. Cuvîntul este folos i t aici
în sensul pozitiv de „reculegere filozoficâ" şi nu în acela negativ de
„indolenţă"
cu
care
ii intilnim la a l ţ i autori. • • 13ioc; np11KnK6c;
=
viaţă activă,
noţiune opusă
ace leia
de
viaţă
contemplativă,
speculativă (j3ioc; 9Ewp11nK6<;). 11
S ynesios und Dia Chrysoston1os, în Byza11t inische Zeitschrift, 9 / 1900, pp. 85 - 1 5 1 .
" Studiile l u i Metochites asupra l u i Synesios l-au influenţat şi p e elevul său,
Gregoras.
Avem de la acesta un comentar la Ilepi tvunviwv ; prima edilie a fost dedicată lui Metoch ites,
in vreme ce ediţia mai recentă, datînd desigur din timpul în care Metochites era incă in diz· graţie, a fost dedicată unei Paleologine. CI. N. Terzaghi în Studi ltalia11i di Filologia C/assica,
1 3 / 1 901,
pp. 437 - 442.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bi:antină
224
criticii lui Metochites. El foloseste, fireste, criteriile formu late de antichitate şi de Fotie, �odul d� a le aplica însă la o anumită materie literară îi aparţine, judecăţile sale de valoare sînt elaborate independent. El nu citează niciodată pe Fotie şi nu-l foloseşte în mod vădit ; recurge tot atît de puţin la judecăţile asupra stilului pronunţate în antichi tate. Dependenţa lui l\Ietochites de materialul cuprins în bio grafiile lui Plutarh este într-adevăr puternică, dar acumu larea de material nu este pentru el un scop în sine, ea ser veşte numai la o bogată ilustrare a principiilor sale de filo zofie a istoriei, la înfăţişarea acţiunii universale exercitată de Tyche. Găsim , e drept , şi la Plutarh afirmaţii în acest sens ; pentru scriitorii bizantini ele constituie un topos pre ferat, uzual. Pentru l\fetochites însă ele reprezintă o parte e�enţială a concepţiei sale despre lume. Am arătat în capi tolul precedent* cum şi în comentarea maximelor etice şi în discutarea noţiunii de a7tpayµocruvn . Metochites se mani festă cu totul personal folosind în chip original şi potrivit condiţiilor timpului în care a trăit mij loacele de expresie şi textele împrumutate din antichitate. În concluzie, nu vom comite o exagerare emiţînd opinia că la Metochites nu se mai poate vorbi despre un clasicism pedant , că la el un adevărat �flA.oi; s-a desprins de ser ,·ila µiµ11mi;. Şi asta cu atît mai mult cu cit el este cel clintii care a redescoperit pentru bizantini domenii uitate ale culturii clasice, pe cei mai buni autori de scrieri asupra matematicii şi astronomiei din antichitate, după cum tot el este cel dintîi dintre bizantini care a încercat să analizeze noţiunea de clasic ca atare. De aceea nu e indiferent felul în care vorbim, cu referire la Metochites, despre o avapirocrti;** a antichităţii ; el nu face nicidecum parte din marele număr • Jfusisch-besclra11l1 Chts Dastin, pp. 2 5 - 49
din
l ucrarea
Theodoros
/l{etocli ites.
Dre
K • ise des byrant inischur Weltbildes im /./ . Jhdt., Miinchen, 1 952, din c a r e am tradus cap i tolu I d e
f a \ă.
• • civuPiwa1;
( g r . ) = i n v ier<·.
https://biblioteca-digitala.ro
Teodor Metochites
225
de imitatori ai acesteia, care adesea o maimuţăresc chiar, întîlniţ de noi în istoria literaturii bizantine, asemenea unui Fotie el n-a văzut în antichitatea clasică, deşi i-a recu noscut bogăţia şi caracterul exemplar, o moştenire ce trebuia să anihileze propria lui forţă creatoare.
Capitol din lucrarea lui Hans-Georg Beck . Theodoros Metochi!es . Die Krise des byzanti· nischen Weltbildes im 1 4 . ]ahrhundert . C.H . Beck'sche Verlagsbuchhandlung, Milnchen, 1 952. pp. 50- 75 [în original capitolul e intitulat : Erben].
l�
-
.Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
SALVATORE DiPELLIZZERI
ROMAN MELODUL î� SECOLELE al V-lea şi al VI-lea, paralel cu dezvol tarea somptuozităţii ceremonialului de la curtea din Constan tinopol, se afirmă tot mai mult în viaţa religioasă bizantină gustul fastului , al pompei şi al strălucirii ; e aici o dovadă a legăturilor care unesc la Bizanţ basileia şi ecclesia *. Strălu citoarelor, somptuoaselor decoraţiuni care împodobesc mar mura podelelor şi mozaicurile de pe pereţii şi bolţile bisericilor le corespunde dezvoltarea liturghiei, forma cea mai evidentă a pietăţii bizantine şi care stîrneşte uluirea barbarilor admişi să contemple desfăşurarea acestei adevărate prefigurări a liturghiei cereşti. In această atmosferă de hieratism seducător se încadrează şi imnul religios. Epoca lui Iustinian cunoaşte înflorirea unei noi forme de poezie, în care _religiozitatea bizantină îşi găseşte expresia cea mai originală. Intr-însa teologia ortodoxă se ridică prin mijlo cirea muzicii în sfera emoţiei religioase ; într-o unitate indi solubilă, versuri şi muzică exprimă noua spiritualitate. Expresia poetică a acestei spiritualităţi este condacul (KovraK10v) , un gen de omilie lirico-dramatică, cu o struc t ură destul de elaborată şi pe care o găsim perfect dezvoltată la începutul secolului al VI-lea, la cel mai de seamă cultivator al ei , Roman , supranumit mai tîrziu „Melodul". Condacul este un imn constînd dintr-un număr variat
!laaV..C l u
=
imperiul ; tic1
=
biserica. E vorba de legăturile strinse dintre statul
bizantin ş.i Liserica ortodoxă.
https://biblioteca-digitala.ro
Roman Melodul
227
dac este deci construit pe baza unui irmos compus anume în acest scop sau a unuia preexistent. Condacul începe printr-un prooimion sau cuculion (KoOKouA.10v) , independent din punct de vedere metric şi melodic faţă de irmos şi de tropare : acesta enunţă subiectul în linii generale şi cuprinde o rugăciune. La sfîrşitul prooimion-ului se găseşte un refren (€cpuµv1ov) , care se repetă apoi la sfîrşitul fiecărui tropar. Acest lucru ne arată că aşa-numitul condac era cîntat de un solist (pre dicatorul de pe amvon) şi numai refrenul era cîntat de corul format de întreaga comunitate a credincioşilor. Literele initiale ale strofelor condacului formează un acrostih care indică de obicei numele imnografului sau reproduce alfa betul. Această structură complicată a condacului reprezintă evi dent ruptura totală cu sistemul metric clasic, cu care marele public al credincioşilor nu mai era familiarizat. Noul sistem ritmic renunţă la cantitatea silabelor, al cărei sens se pier duse oarecum şi se dezvoltă pe baza accentului de intensitate. Ca şi în limbile romanice, metrica s-a transformat din canti tativă în intensivă ; muzica asociată condacului, strîns legată de metru, ne este cu totul necunoscută. Condacul şi-a făcut apariţia în literatura bisericii bizantine brusc, nu dispunem de elemente care să ne dea posibilitatea de a schiţa linia unei evoluţii. Legenda creată în jurul lui Roman îi atribuie acestuia crearea condacului, prezentînd-o ca pe un fapt miraculos. Potrivit datelor biografice din izvoa rele hagiografice de mai tîrziu, Roman era un evreu, originar din Siria, născut la Emesa. Mai întîi diacon la biserica În vierii de la Berytos (Beirut) . el a trecut la Constantinopol, în vremea împăratului Anastasie (491 - 5 1 8) slujind la bise rica Fecioarei din cartierul Cyros . Ar fi primit în timpul somnului, într-o noapte de Crăciun, din partea Fecioarei, „darul condacelor" sub forma unui sul de hîrtie pe care, la îndemnul acesteia, l-ar fi înghiţit ; la deşteptare, ar fi compus pe amvonul bisericii primul său imn ·H nap96voc; crfiµEpov*. .
• "Fecioara
astăzi. .
.
11
https://biblioteca-digitala.ro
228
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Inspirat, aşadar, în chip miraculos el ar fi creat noul gen, compunînd mai mult de o mie de imnuri. Desăvîrşirea condacelor lui Roman, măiestria de care dă el dovadă în mînuirea noului gen cu o structură atît de com plexă fac greu de acceptat tradiţia potrivit căreia Roman ar fi fost creatorul acestuia. Pe de altă parte, faptul că în liturghia bizantină nu există imnuri mai vechi care să poată apărea drept precursoare ale condacului confirmă într-un fel tradiţia legendară. Se pot găsi în schimb, în diferitele forme de poezie siriacă din primele secole ale creştinismului, unele eleme�te care apar mai tîrziu în condac : Memră, Madrăsă, Sugită cuprind, mai mult sau mai puţin dezvoltate, diversele ele mente specifice condacului : omilia ritmică (Memră ) , acro stihul ritornel (llfadrăsă) , episoade biblice dialogate (Sug ztă) . Pe de altă parte se pot găsi precedente ale condacului chiar în traducerile metrice greceşti din Efrem Sirul (mort în 373) sau în lucrări poetice inspirate direct din literatura siriacă, aşa cum este Imnul virginităţii cuprins în Banch.etul lui l\letodios (acesta păstrează însă metrii cantitativi antici) . Putem crede, aşadar, că Roman va fi introdus în liturghia bizantină şi va fi adaptat limbii greceşti forme de poezie ecle ziastică siriacă , mai vechi, cu care el trebuie să fi fost famili arizat datorită chiar originii sale. Condacul ar deriva deci din forme de poezie siriacă din secolele al IV-lea şi al V-lea. Imnografii bizantini au ştiut să le dea o viaţă nouă : în condac, conţinut şi formă sînt perfect integrate în acea varietate metrică specific elenică şi care i-a făcut pe cercetători (ca Maas) să se gîndească la creaţiile clasice ale liricii greceşti antice. Adaptînd poezia Siriei la limba greacă, bizantinismul face încă o dată dovada capacităţii sale de a-şi asimila şi de a face să fuzioneze elemente diferite, a vocaţiei sincretismului cultural pe care el a moştenit-o de la elenism. Din cele mai mult de o mie de imnuri atribuite de legenda hagiografică lui Roman , tradiţia manuscrisă ne-a păstrat sub numele acestuia numai optzeci şi cinci. Dar recenta ediţie a imnurilor lui Roman, cea datorată lui P. Maas şi C. A. Try panis (Oxford, 1 963) consideră „autentice" numai 59. Aces tea par a fi în întregime opera lui Roman, chiar dacă ele conhttps://biblioteca-digitala.ro
Roman Metodul
229
ţin si unele interpolări, dacă au fost contaminate cu texte ase�ănătoare sau dacă textul a fost în parte refăcut. După conţinutul lor sînt împărţite în cinci grupe. Cea mai importantă dintre ele cuprinde imnurile, în număr de 34, închinate lui Hristos. Ele cîntă momentele mai de seamă din viaţa lui Hristos, despre care se vorbeşte în Noul Testament : de la naşterea acestuia şi de la botez pînă la minunile din vremea predicării (Nunta din Cana, Înmulţirea pîinilor, Învierea lui Lazăr etc.) , la Patimi, la Crucificare, la Inviere, la Înălţare. Al doilea grup (5 imnuri) cuprinde imnurile inspi rate de alte episoade din Noul Testament : Naşterea Mariei, Bunavestire, Tăierea capului sfîntului Ioan Botezătorul etc. Şapte imnuri sînt dedicate unor personaje din Vechiul Testa ment : Noe, Abraham, Isaac, Iacob şi Esau, Iosif etc. Al patru lea grup cuprinde zece imnuri cu subiecte diferite : Cele zece fecioare, Fiul risipitor, Bogatul (cel milostiv) şi Lazăr, postul, penitenţa, botezul etc. Al cincilea grup cuprinde numai trei imnuri : două închinate celor patruzeci de martiri din Sebas tea şi unul - tuturor martirilor. Unele subiecte atrag în mod deosebit muza lui Roman : două condacuri sînt dedicate Naşterii ( 1 , 2) şi tot atîtea Buneivestiri (36, 37) , celor zece fecioare (47, 48) , celor patruzeci de martiri din Sebastea (57, 58) ; şase celebrează Învierea. Condacul lui Roman este o omilie ritmică şi păstrează caracteristicile omiliei. Asemenea omileţilor, Roman îşi culege subiectele din Vechiul şi din Noul Testament, din Apocrife, din Vieţile martirilor şi din cele ale sfinţilor, din scrierile celor mai de seamă Părinţi ai bisericii, ca Vasilie cel Mare, Grigorie din Nysa, Ioan Gură-de-Aur şi alţii şi nu se dă înapoi nici de la folosirea unor scriitori eretici ca Nestorius. În utilizarea izvoarelor el ia însă atitudini diferite faţă de ele : prelucrează concisele izvoare biblice, amplificîndu-le, înflorindu-le cu reflecţii dogmatice şi consideraţii morale ; comprimă în schimb şi reduce amplele tirade retorice ale Părinţilor bisericii sau prolixele şi dezlînatele naraţiuni din vieţile de martiri şi de sfinţi. În pofida efortului acesta de adaptare a izvoarelor sale la economia condacului, Roman nu obţine totuşi nici uni-
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi asf1ecte din literatura bizantină
230
formitate, nici individualitate de stil ; în general, prelucrarea sa nu reuşeşte să fie personală. Din omiletică, condacul păstrează de asemenea caracterul dogmatic şi polemic : controversele cristologice din acea vreme capătă în poezia lui Roman un mare relief. El apare totuşi puternic an.:orat în doctrina conciliului din Calcedonia (451 ) şi este partizanul politicii religioase a lui Iustinian : cele brează dubla natură a lui Hristos, dar tratează cu multă pre venire pe monofiziţi, din respect poate pentru înclinaţiile împărătesei Teodora către aceşti eretici. Însufleţite sînt atacurile sale împotriva culturii păgîne, eline, în ansamblul ei : poeţi, filozofi şi oratori ai Greciei antice sînt trataţi de el nediferenţiat şi condamnaţi ; de altfel aceştia nu reprezentau probabil pentru el decît simple nume (cultura sa clasică nu pare a fi fost de fapt prea întinsă, nici profundă) : Ce
tot trîmbiţează elinii (păgînii) ? De ce se mindresc cu blestematul Aratos ? De ce urmează rătăcirile lui Platon ? Cum suportă oare lipsa de vigoare a lui Demostene ? Cum de nu înţeleg că Homer nu este decit un vis deşert ? Ce tot flecăresc despre acel Pitagora, redus pe drept la tăcere ? (33,
DESPRE
CINCI Z E C I M E.
str.
1 61
Roman merge deci pe urmele lăsate de omiletica celor trei mari capadocieni şi de Ioan-Gură-de-Aur, păstrînd tendinţa acesteia către retorism, folosirea abundentă a comparaţiilor, antitezelor, sentinţelor, a imaginilor baroce şi a tuturor celor lalte artificii . Deşi încadrat într-o tradiţie care nu permite originalitatea în gîndire, deşi frînat de complicata structură a condacului şi de forma acestuia de natură retorică, el face totuşi dovada unei personalităţi poetice certe mai ales atunci cînd, pornind de la date tradiţionale le dezvoltă liber în dia loguri vii sau în monoloage care dau condacului aspectul unei drame ; sau în viguroase descrieri, care nu au întotdeauna corespondent în izvoarele sale. Astfel în imnul închinat Naş terii Domnului ( 1 ) , (după ce) a scos în evidenţă în prooimion, prin cîteva trăsături esenţiale, unirea cerescului cu pămîn tescul, realizată prin naşterea lui Hristos („Fecioara va naşte astăzi pe cel suprasubstanţial şi pămîntul pregăteşte o peşteră https://biblioteca-digitala.ro
Roman Melodul
231
celui inaccesibil ; /îngerii şi păstorii cîntă slavă/, magii călă toresc după stea ; pentru că s-a născut pentru noi prunc nou, Dumnezeu din eternitate"/, poetul evocă într-un mono log plin de prospeţime uimirea Fecioarei în faţa miraculoasei ei maternităţi : Spune-mi, fiule, cum te-ai zămislit, cum te-ai născut din mine ? Te văd, fiule şi sînt uimită că am lapte şi n-am fost soţie ; şi te văd în faşe şi văd fecioria mea neatinsă ; de ce oare să te naşti astfel, prunc nou al veşnicului Dumnezeu ?
Foarte dramatic este imnul Maria lîngă Cruce (19) ; e l este alcătuit î n cea mai mare parte dintr-un dialog între mamă care îşi exprimă omeneşte dragostea şi durerea pentru îmi, nenta pierdere a fiului ei, în jurul căruia numai cu o zi mai înainte răsunau aplauzele şi osanalele pe străzile acoperite încă de frunze de palmier şi care se îndreaptă acum, singur, către moarte, şi Isus, care o linişteşte explicîndu-i misterul pătimirii şi al mîntuirii : Mioară care-şi vede mielul tîrît la moarte, Maria întristată îl urma împreună cu alte femei, strigînd : „ Î ncotro, mergi, fiule ? Î ncotro te grăbeşti ? Mai sînt oare şi alte nunţi în Cana şi te grăbeşti acum într-acolo, să le prefaci apa în vin ? Să te însoţesc, fiule, ori mai degrabă să te aştept ? Spune-mi un cuvînt, tu, Cuvîntule : nu mă lăsa tăcerii , tu, care mi-ai păzit curăţia, tu, fiule şi Dumnezeul meu ! Copiii lor îţi strigă încă « binecuvîntatule "· strada acoperită încă de foi de palmier aminteşte tuturor osanalele pe care ţi le ridicau necredincioşii . D e c e s-a întîmplat acum c e e mai rău ? Te-ndrepţi, fiule, către o moarte nedreaptă Şi nimeni nu se alătură durerii tale, nu te însoţeşte
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
232
Petru, care-ţi spunea : «Nu mă voi lepăda de tine niciodată, nici chiar de-ar fi să mor t te-a părăsit Toma, care striga : o Toţi vom muri împreună cu el i I şi ceilalţi chiar, rude şi prieteni, şi cei care trebuiau să judece triburile din Israil unde sint acum ? Din toţi - nici unul, tu, singur între toţi, mori, singur, fiule pentru toţi cei pe care i-ai mîntuit, pentru toţi cei pe care i-ai iubit, tu, fiule şi Dumnezeul meu.
Iar fiul : „De ce plîngi, mamă ? De ce te laşi învinsă de durere la fel ca celelalte femei ? Pot oare să nu sufăr ? Pot să nu mor ? Cum aş putea altfel să-l mîntuisc pe Adam ? Pot oare să nu cobor în mormînt ? Cum i-aş scoate altfel la viaţă pe cei din iad ? Ziua pătimirii n-o socoti amară ; pentru ea, dulce ca mana, am coborît din ceruri nu pe muntele Sinai, ci în pîntecele tău . . . Logos, a m devenit î n tine carne ; Î n ea sufăr deci acum şi in ea mîntuiesc. „"
Dar dacă Roman încearcă foarte adesea coardele cele mai suave ale simţirii omeneşti, pentru a deştepta emoţia reli gioasă, el nu se dă totuşi în lături să recurgă uneori la teama religioasă menită să îndemne la bine. În imnul despre Ziua judecăţii (34) predomină terifiantul. În centrul imnului stă viziunea apocaliptică a maleficei domnii a lui Antihrist, care va preceda cea de-a doua venire a lui Hristos : Durerea şi sărăcia, prin care sînt puşi la încercare toţi robii tăi vor fi uriaşe, prea dreptule-ntre drepţi j udecător. Va fi foamete mare şi pămîntul îşi va opri rodirea şi nu vor mai fi ploi
https://biblioteca-digitala.ro
Roman Melodul
2 33
şi toată verdeaţa se va ofili şi se va usca iarba, oamenii vor rătăci din loc în loc şi vor geme necontenit, împotriva celor buni se va dezlănţui prigoana şi pe munţii pustii şi pe dealuri şi prin peşteri se vor afla pribegii de frica tiranului, cei ce-au fugit de groaza balaurului, strigind : „ Întoarce-ţi privirea către noi şi mîn tuieşte pe robii tăi, prea dreptule-ntre drepţi judecător I " Cutremurul şi moartea, şi întristarea vor stăpîni lumea ; de la sinul mamelor vor lipsi pruncii : ş i mama va muri înaintea fiului ei, î n pieţe vor zăcea leşuri şi nu se va afla cine să le îngroape Nici oraş, nici pustie nu vor putea să-i salveze p e fugari ; doliul va-ncinge-nt.reg pămîntul. . . ...
Dar viziunea terifiantă se risipeşte o dată cu apariţia luminoasă a Răscumpărătorului; poetul nu-şi uită ţelul : mîn tuirea sufletelor ; de la teama religioasă se trece la speranţă : Ci va veni apoi din înălţimi, ca un soare ce străluceşte printre nori, glorios ca un Dumnezeu întrupat, aşa cum s-a înălţat, regele tuturor, sfîntul şi curatul în faţa căruia îngerii se cutremură strigînd : „ Slavă ţie, prea dreptule-ntre drepţi judecător ! "
În alte locuri, Roman introduce pe Apostoli, pe Patriarhii din Vechiul Testament, pe martiri şi pe sfinţi, făcîndu-i parcă să trăiască sub ochii noştri. Vorbirea directă, dialogul dau imnului un aspect dramatic, ce ne face să presimţim drama liturgică. Totuşi rareori dialogul lui Roman devine într-adevăr dramă ; poetului îi lipseşte în general capacitatea de a crea personaj e a căror personalitate puternică, pasionantă, să dea viaţă dramei. Abundă pasajele luminoase ca cele puse în evidenţă mai sus. Mai adesea Roman se lasă în voia tiradelor lungi şi plicticoase, se complace în digresiuni dogmatice şi exegetice sau în invective şi injurii la adresa ereticilor, fără a da de altfel dovadă de profundă pregătire filozofică şi teo logică şi fără a aduce vreodată argumente convingătoare în sprijinul poziţiei sale.
https://biblioteca-digitala.ro
234
Figuri şi aspecte din literatura bi:antinc'i
Demnă de interes este limba lui Roman : el foloseste de obicei o koine aticizantă, amestecată însă frecvent cu c�a mai simplă limbă populară ; lipsesc influenţe mai puternice din partea limbii Noului Testament. Se remarcă în mod deosebit elementele iudaico-elenistice, „semitismele" care apar la Roma nu numai în citate sau în pasajele influEnţate de traducerea biblică a celor şaptezeci (Septuaginta) sau de Noul Testament ; dată fiind mulţimea lor, ele ar putea constitui un argument pentru susţinerea părerii celor care îi atribuie o origine iu daică. Roman este primul poet medieval bizantin : în epoca plină de contradicţii a domniei lui Iustinian el reprezintă elementul nou , într-adevăr medieval. Contemporan, în anturajul îm păratului, cu Musaios, cu Agathias, cu Paul Silenţiarul şi cu Procopiu, ultimele raze viguroase ale unui clasicism obosit, Roman exprimă cealaltă direcţie a politicii lui Iustinian : ostilitatea faţă de păgînism , datorită căreia, în 529, s-a hotărît închiderea şcolii filozofice de la Atena. Sfidînd lumea veche, care se stinge o dată cu modul ei de gîndire şi de simţire, Roman, care nu dovedeşte faţă de cultura antică acea înţe legere proprie marilor capadocieni, înalţă arhitectura solemnă a strofelor condacelor sale, atît de potrivite cu somptuozitatea bisericilor bizantine, cu bolţile şi zidurile lor strălucitoare, cu lumina tremurătoare a candelelor şi dă limbii greceşti forme noi şi noi ritmuri, care vor fi cultivate apoi, vreme de secole, în poezia liturgică bizantină.
Capitol din lucrarea lui S. lmpellizzeri, L a ft'llrra/11ru biza n t i n a d a C o nsta n tin o agii i co Horlasti, Dedalo libri, Bari, 1965, pp. 212-221
https://biblioteca-digitala.ro
, 1BLIOGRAFIE
Cea mai bună ediţie a i mnurilor lui Roman e cea a lui P. Maas C. A. Trypanis, Sancti Romani Melodi Cantica genuina, Oxford, 1 963. Sînt de discutat criteriile ediţiei lui N. B. Tomadakis, (împreună cu alţii ) . 'Pwµavou toO M&A� oou Yµva I - I V şi supliment la IV, Atena 1952 - 1961 (cf. de exemplu P. Maas în Byzantinische Zeitschrift 46 / 1 953. pp. 1 39 - 141 şi P. Joannou î n Byzantinische Zeitschrift, 48 /1955, pp. 142 - 1 54) . Ediţia cea mai recentă, aceea a lui J. Grosdi dier de l\latons, I (A ncien Testament) , I I ( Nouveau Testament ) , Sources Chritiennes 99, 1 10. Paris, 1 964 - 1 965, cuprinde numai 20 imnuri cu traducere franceză. Sînt utile şi : G. Cammelli, Romano il Metode, Inni, Florenţa 1 930 (8 imnuri cu traducere italiană , amplă introducere şi bibliografie) ; E. l\Iioni, Romano il Melode. Saggio critico e dieci inni inediti, Torino, 1 937. ' ·
S t u d i i : E. Wellesz, A History of Byzantine l\1usic and Hymnography, Oxford, 1961 2 , mai ales pp. 179 şi urm. (vezi şi bibliografia) . Din numeroasele studii ale luiKrumbacher şi Maas, fundamentale pentru cunoaşterea l u i Ro man şi a i mnografiei, reţinem mai ales: K. Krumbacher, Studien zu Romanos, în Sitzungsberichte der Bayerischen A kademie, Philologisch-historische Klases, 1 898, 2 ; Die A krostichis in der griechische Kirchenpoesie, Ibidem, 1903, 4 ; l\1iscellen zu Romanos, î n A bhandlungen der Bayerischen A kademie, Philo logisch-historische Klasse, 1 907, 24 ; P. Maas, Die Chronologie der Hymnen des Romanos, în Byzantinische Zeitschrift, 15 /1906, pp. 1 - 45 ; Grammatische mzd metrische Umarbeitungen in der Ueberlieferung des Romanos, în Byz. Zeit . , 1 6 / 1 907, pp . 565 - 587 ; Das Kontakio, în Byz. Zeit., 1 9 /1910, pp. 285 306 ; Das Weihnachtslied des Romanos, în Byz. Zeit, 24 /1923 - 1 924, pp. 1 - 13. A se vedea de asemenea : S. Baud-Bouvy, Sur un „.„acrifice d'A bra ham" de Romanos et sur l'existence d'un thiatre religieux a Byzance, în Byzantion, 13 /1938, pp. 321 - 334 ; N. P. Tomadakis, 'Pwµav1Ka µelerljµara, în A nuarul societăţii de studii bizantine, 26 /1 956, pp. 3 - 46. Asupra struc turii şi a metricii condacului vezi Metrica/ Appendix al ediţiei Maas Trypanis, pp. 5 1 1 - 538.
https://biblioteca-digitala.ro
ENDRE VON IV ANKA
OBSERVATU A SUPRA POEZIEI LITURGICE BIZANTINE ,
TEXTELE poetice din liturghia bizantină, tropare, con dace, canoane au fost studiate din cele mai diferite puncte de vedere : din punctul de vedere al metricii şi al ritmului, din acela al limbii şi al stilului, din punctul de vedere muzical (în măsura în care informaţia de care dispunem ne îngăduie s-o facem) ; un singur aspect a rămas încă necercetat, fiind abordat numai întîmplător, cu prilejul interpretării unor ase menea texte, deşi, după părerea noastră, tocmai el este acela care le imprimă originalitatea : e vorba de particularităţile organizării conţinutului lor de idei , de modul specific în care se desfăşoară în ele gîndirea autorului. Pentru a ne face mai bine înţeleşi alegem, la întîmplare, cîteva exemple, texte gru pate în paginile 92-95 din A nthologia Graeca carminum chris tianomm alcătuită de Christ-Paranikas (Leipzig, 1 87 1 ) ; vom încerca să le interpretăm din acest punct de vedere. Începem cu pagina 94 : ' EpxoµEvoc;; 6 Ku prnc;; . . . Cind a pornit, de bună voie, spre suferinţă Domnul a spus, pe drum, ucenicilor săi : Iată, urcăm către Ierusalim şi Fiul Omului fi-va jertfit, precum S-a spus despre el in Scriptură.
Pînă aici ne găsim în prezenţa unei simple parafrazări a cuvintelor Scripturii. Mai departe însă textul se referă chiar la credincioşii care îl cîntă : De aceea şi noi, cu simţirea curată, mergem împreună cu El, pentru a fi răstigniţi împreună cu El, pentru a muri prin El faţă de plăcerile vieţii, pentru ca împreună cu El să dobîndim viaţa şi să-l auzim strigînd : Eu nu mai urc in Ierusalimul pămîntcsc, pentru ca să pătimesc acolo, ci la tatăl meu , care vă este şi vouă tată,
https://biblioteca-digitala.ro
Observaţii asupra poeziei liturgice bizantine
237
la Dumnezeul meu , care vă este şi vouă Dumnezeu şi vă voi înălţa şi pe voi în Ierusalimul de sus, în Î mpărăţia cerurilor.
Se face într-adevăr, chiar de la început-o mai mult sau mai, puţin simbolică raportare a cuvintelor Scripturii la credin cioşi : aşa cum Hristos a urcat către suferinţă, pentru ca apoi să învie din morţi, tot aşa şi aceştia trebuie să urce către suferinţă, „către Ierusalim" pentru că împreună cu el şi prin el - prin co-pătimire cu el şi pentru el - să dobîndească participarea la slava lui. Pînă aici e vorba numai despre o urcare - fie ea şi simbolică - către Ierusalim ca loc al su ferinţei lui Hristos. Cînd însă, în continuare, Hristos îi cheamă pe credincioşi să urce, prin suferinţă, „nu în Ierusalimul pămîntesc ci în Ierusalimul de sus, în cel ceresc" , atunci acea ţintă a drumului despre care Scriptura ne vorbeşte în sensul propriu al cuvîntului este înlocuită prin adevărata ţintă atinsă mai întîi de Hristos şi apoi de cei care îl urmează pe drumul suferinţei : celălalt Ierusalim, veşnica cetate a luminii şi a slavei, din Apocalips. Aplicarea hic et nune*, la credincioşi şi la participarea lor la evenimentul sfînt, într-un sens simbolic şi atemporal a celor spuse de către Hristos într-un anumit moment din istorie, constituie un procedeu tipic pentru poezia cu caracter de meditaţie. Prin folosirea lui , în expresia cu dublu sens „a urca spre Ierusalim" apare oarecum prin transparenţă, dincolo de imaginea Ierusalimului pămîntesc, istoric, aceea a Ierusali mului veşnic, ceresc, astfel încît în expresia citată cu sensul ei literal din Scriptură este inclus şi sensul eshatologic al nume lui Ierusalim. O asemenea asociere a tipologic,ului cu sensul propriu al expresiei este însă şi ea un procedeu tipic pentru poezia de meditaţie : iar dublul sens al „urcării spre Ierusalim" este tocmai axa în jurul căreia se desfăşoară gîndirea auto rului acestui tropar şi care leagă cele două părţi ale textului : parafraza Scripturii care trebuie înţeleasă în sensul ei literal şi pasajul cu sens eshatologic-figurat. În trenosul imediat precedent (Christ-Paranikas, p. 93 : :H tov avapa)J1.6µEvov . . . • Hic el hunc (lat.)
=
aici şi acum.
https://biblioteca-digitala.ro
238
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
întîlnim acelasi procedeu caracteristic pentru meditaţie : ra portarea la sit�aţia yi se� sibilitatea person3:lă a � redincioşilor a unui eveniment istonc, relatat de Scriptura : Pe tine care eşti înveşmîntat în lumină ca într-o haină te-a coborît de pe cruce Iosif împreună cu Nicodim.
E vorba, fireşte, de Iosif din Arimateea - dar scena este atît de familiară pentru bizantini încît simpla pomenire a numelui Iosif este suficientă: ş i cînd te-a Yăzut, cînd a văzut trupul tău descoperit cum zăcea neîngropat, a început să plîngă �i. plin de adîncă milă, să se tînguiască :
Pînă aici e vorba, evident , numai despre relatarea din Scriptură şi despre Iosif însuşi. Este de remarcat că nu e de Ioc pomenită trăsătura esenţială din imaginea lui Iosif care se tînguieşte : el venise pentru a înfăşura cadavrul într-o pînză curată. Acest lucru este sugerat numai, prin contrast, de evo carea veşmîntului de lumină al divinităţii. Vom vedea că faptul este semnificativ pentru cele ce urmează. Urmează tînguirea : Vai, prea dulce I suse ! Soarele abia te-a văzut, atîrnînd pe lemnul crucii şi s-a ascuns în beznă, de spaimă pămîntul s-a cutremurat, iar cata peteazma Sfintei s-a despicat te văd acum mort, mort de bună voie, pentru mine.
Toate aceste cuvinte îi aparţin numai lui Iosif din Arimat eea, dar ele sînt reproduse intenţionat în aşa fel incit fiecare credincios să şi le poată însuşi. Aşa cum se întîmplă în poezia de meditaţie credinciosul se pune în situaţia lui Iosif din Arimateea, se identifică cu aceasta de parcă el însuşi ar sta înaintea cadavrului Domnului , de parcă el însuşi l-ar privi pe acela care l-a mîntuit de moarte, pe acela care a murit pentru mîntuirea tuturor https://biblioteca-digitala.ro
Observaţ ii asupra poeziei liturgil:e biumtinc
239
oamenilor . Cuvintele care urmează aparţin însă în între gime credincioşilor : Cum oare să te pregătesc pentru înmormîntare, Doamne, cum să te învelesc în giulgiu ? Cum să îndrăznesc să ating cu mîinile mele leşul tău curat şi sfînt ? Ce fel de cîntece să cînt la plecarea ta, Atotmilostivule ? Preamăresc suferinţele tale, proslăvesc înmormîntarea ta şi totodată învierea ta, strigîndu-ţi : Doamne, slavă ţie !
Aşa cum ne arată sfîrşitul acestui fragment, aici vorbeşte, evident, numai credinciosul care contemplă pe Dumnezeu şi se roagă, cel care se pune în situaţia lui Iosif, văzînd în acesta un simbol al propriei sale persoane. „Axa" de legătură este „învelirea în giulgiu" , sugerată numai în prima parte, aşa cum am mai amintit, prin contrast, de „veşmîntul de lumină" . Învelirea săvîrşită în mod „real" de Iosif, trebuie făcută numai simbolic de credinciosul care contemplă. Tocmai acest transfer al acţiunii asupra celui care se roagă hic et nune face însă posibilă orientarea privirii de la imaginea corpului neînsufleţit al Domnului la imaginea ascen dentă a învierii de după moarte şi îngropare, astfel încît tînguirea lui Iosif devine pentru bizantini un cîntec de slavă şi de mulţumire. Raportarea cuvintelor Scripturii la credin cioşi face posibilă şi aici apariţia, prin transparenţă, a semni ficaţiei eshatologice a evenimentului real înregistrat în istoria sfîntă. La fel s-a întîmplat în cazul urcării spre Ier usalim, amintită mai sus , care s-a transformat în partea a doua a textului dintr-un drum către locul de suferinţă în înălţarea la slava noului Ierusalim, căpătînd o semnificaţie eshatologică. „Axa" în jurul căreia se desfăşoară gîndul exprimat de autor este, în troparul Tr)v criJµepov µucrnKroi; . . . (Christ Paranikas, p. 92) noţiunea de „zi a odihnei" . El sună astfel : ziua de azi a fost în chip mistic arătată de marele Moise atunci cînd el a spu s : Şi Dumnezeu a binecuvîntat a şaptea zi . Căci aceasta este binecuvîntata zi a Sabatului. Aceasta este adică ziua odihnei. Î n această zi s-a odihnit, de toate lucrurile sale„.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri si aspecte din literatura bizantină
240
Cel puţin potrivit sensului literal al locului din Geneză, ar trebui să ne închipuim că e vorba de Dumnezeu-Tatăl, după creaţie. Dar ni s-a spus mai sus că aceste cuvinte ale lui Moise, deşi se referă în primul rînd la creaţie, trebuie totuşi înţelese , în al doilea rînd, şi ca un model a altceva, al unui lucru sugerat numai prin „odihna de după creaţie�' . Şi, într-adevăr, textul continuă astfel : Î n această zi s-a odihnit de toate lucrurile sale . . . ... Fiul lui Dumnezeu, cel Unul născut. După ce prin sfînta lucrare a morţii sale el a intrat cu trupul în odihna Sabatului şi s-a reîntors la veşnica-i obîrşie, el ne-a dat nou ă / prin învierea sa viaţă veşnică /bunul Mîntuitor.
Raportarea cuvintelor Scripturii la situaţia credinciosu lui lipseşte aici . Numai ideea de „model", prefigurativ (Odihna tatălui după creaţie - Odihna fiului în mormînt ; în ambele cazuri : „s-a odihnit de lucrurile sale" ) , face ca expresia să capete sensul de istorie sfîntă pe care ideea de Sabat din Vechiul Testament nu-l avea. Îţi aduci aminte de cuvintele din AIatthiiuspassion a lui Bach : „ Ruhe sanjte, sanjte ruh" * Dim potrivă, simbolismul textului 'Ioou , b vuµq>io� EPXEtm . . (Christ-Paranikas, p. 94) se întemeiază aproape exclusiv pe aplicarea parabolei din Noul Testament la situaţia credincio şilor, fără acea relaţie tipologică : .
Iată, se apropie mirele / la miezul nopţii. Şi fericit slu j itorul pe care el ii găseşte veghind . Netrebnic însă cel care a neglijat veghea. De aceea ai grijă sufletul meu ca pe tine să nu te biruiască somnul, pentru ca tu să nu cazi pradă morţii şi să nu fii împiedicat să intri in împărăţia cerurilor, ci trezeşte-te şi strigă : „ Sfînt, sfînt, sfînt eşti tu, Dumnezeul nostru , Milostiveşte-te de noi de dragul sfintei tale mame."
• Ruhe
sanfte, sanflt rulr' (germ.)
=
Dormi
ln pare, dormi liniştit.
https://biblioteca-digitala.ro
Observaţii asupra poeziei liturgice bizantine
241
Aici nu e de remarcat nimic deosebit în afară de faptul că sînt amestecate laolaltă mai multe parabole identice în sen sul lor simbolic. Căci „împiedicat să intre în împărăţie" va fi nu slujitorul care a neglij at să-şi aştepte stăpînul pînă la a doua şi a treia straj ă a nopţii, aşa cum face slujitorul cel bun lăudat de Luca 1 2, 37- 38 (acesta e locul care stă la baza exclamaţiei din tropar) , ci omul care a venit fără veş mînt de nuntă la ospăţul regelui şi fecioarele nechibzuite ale căror candele au rămas fără ulei, la sosirea mirelui. Fireşte, afirmaţia este valabilă şi pentru slujitorii de care a fost vorba, dar acest lucru nu este spus în imn cu vorbele din Evanghelie. Cum însă toate aceste parabole au în fond aceeaşi semni ficaţie, ele pot fi înlocuite una prin alta ; lucrul se poate face în virtutea faptului că ele se referă, toate, la situaţia credin ciosului . Textul troparului trece deci pe nesimţite de la o parabolă la alta. Am dat numai cîteva exemple. Dar - aşa cum orice cunos cător al poeziei ecleziastice bizantine o poate confirma - ele ar putea fi înmulţite după voie, pentru dovedirea faptului că în poezia liturgică bizantină gîndurile exprimate sînt ordo nate într-un mod specific poeziei de meditaţiei ale cărei procec'.e
16
-
=
seriozitate, severitate.
"Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
242
Adorna thalamum tumn, Sion*, prezenţa unei influenţe gre ceşti este de cele mai multe ori uşor de dovedit. Este spe cific pentru poezia ecleziastică bizantină faptul că într-însa cele două elemente - rugăciunea liturgică şi contemplaţia personală - sînt mai puţin separate unul de altul decît în poezia occidentală. Ar trebui desigur să nu uităm nici faptul că , în cazul aces teia din urmă , raportarea la credincioşi a unui vers de psalm, a unui loc din Scriptură care dincolo de sensul său literal conţine şi un sens esthatologic sau tipologic;, implică un ele ment de meditaţie numai în virtutea locului pe care pasajul respectiv îl ocupă în liturghie. Acest element j oacă un rol limitat şi nu se bucură, ca în poezia ecleziastică bizantină, de o tratare artistică.
Apărut sub titlul : Liturgisches und betraclttendes Gebet. Einige Beobachtungen uber die Gedanken fi4hrung und den meditativen Charakter by zantinischer liturgliischer Texte, în J ahrbuch der Osterreichischen Byzantinischen Gesellschaft, XI /XII, 1 962 /1 963, pp. 7 9 - 84.
•
O admirabile commercium, Hodie coelt.Sli ,ponso ... , A dorna thalamum tuum, Sion
=
O, minwnat4 wnire, A sl4ti mirelui ceresc. . „ PregtJteşle·le de nunta, Sioane, primele cuvinte ale
unor antiloane latine.
https://biblioteca-digitala.ro
BOR]E KNOS
LITERATURA BIZANTINĂ ÎN LIMBA POPU LARĂ DIN VREMEA COMNENILOR DI GHENIS ACRITAS şi vitejii săi luptau şi iubeau în munţii şi pe cîmpiile Asiei Mici ; foarte departe de Bizanţ ei trăiau viaţa intensă a regiunilor orientale de graniţă, care le ofereau un cîmp vast pentru acte de bravură şi pentru pri mejdioase aventuri. Dar în capitala imperiului atmosfera era alta, aici domnea un spirit critic, pozitiv, rafinat, instinctul curiozităţii ştiinţifice era dezvoltat. Constantinopolul nu era numai centrul principal al vieţii politice mediteraneene, în care monarhia bizantină deţinea încă un loc de mare putere, capitala era de asemenea metropola artelor şi a literelor, re gina modei şi a eleganţei, vatra culturii europene, atîta cită exista pe atunci. Aici se desfăşurau bogăţia şi luxul, aici se găsea curtea imperială cu toată eticheta ei şi administraţia riguros ierarhizată cu nenumăratele ei cancelarii , aici trăia de asemenea o burghezie activă, în veşnică mişcare, alcătuită din meşteşugari, oameni de afaceri, industriaşi, bancheri şi negustori de toate felurile, aici se găseau o industrie din cele mai importante, bazare numeroase vuind de vacarmul toc melilor. Bizanţul era aşezat pe principala cale comercială care unea Orientul cu Occidentul, şi marile bogăţii ale lumii se revărsau în antrepozitele sale. Epoca dinastiei macedonene adusese Imperiul bizantin la apogeu. Pe lingă o vie activitate în domeniul afacerilor interne şi externe, se poate observa în această epocă o remarcabilă dezvoltare a tuturor sectoarelor civilizaţiei, cultura bizantină se manifestă acum în formele ei tipice. Epoca Comnenilor dă o impresie de ordine şi de echilibru : instituţiile politice şi sociale funcţionau cu adevărat şi impe cabil. Au existat războaie şi invazii, dar nu exista încă acel naţionalism care să dea conflictelor un caracter implacabil. Înainte de moarte (1 1 1 8) , Alexie Comnenul îşi putea privi opera cu mîndrie : în interior ordinea era stabilită, dincolo
https://biblioteca-digitala.ro
244
Figuri şi as/Jecte din literatura bi::a11t i11'.'i
de frontiere dusmanul era intimidat. Entuziasmul fiicei sale, istoriografa An�. nu este exagerat. Trăsătura cea mai caracteristică a epocii Comnenilor este entuziasmul fată de literatura antică, studiată în modul cel mai profund şi, de � seme1:1ea, i �itată �e scriitorii .�ecolu.h�i al XII-lea. Învăţămmtul hterar, mteme1at pe autoru clas1c1, prezenta acum un caracter filologic mai pronunţat, aproape stiintific. Bizantinii nu aveau sentimentul că între o epocă prec � dentă, cea a antichităţii, şi epoca lor s-ar fi produs vreo ruptură. Ei credeau că fac să trăiască mai departe civilizaţia antică în tot ce avea aceasta mai bun. Acea ştiinţă enciclo pedică, considerată tipică pentru Bizanţ, caracterizează în tregul ev mediu. Ideea de specializare nu exista încă. Î n lucră rile lor, bizantinii voiau să epuizeze toate subiectele, să dea o expresie eternă ştiinţei lor, să formuleze răspunsuri definitive la toate problemele. Bizanţul îşi dădea seama că moştenirea trecutului era infinit mai bogată şi s-a străduit să o păstreze. Această mişcare, în sine foarte vrednică de laudă, a avut totuşi consecinţe nefaste pentru dezvoltarea limbii. Prin exagerata năzuinţă către puritatea atică, limba literară a devenit artificială şi destul de complicată, emfatică şi pom poasă, aproape de neînţeles pentru marele public şi cu totul diferită de limba vorbită. Aşa cum spunea Ioan Psicharis, „ea se răspîndeşte lin prin Părinţii bisericii, se afirmă pre tenţios la Procopiu, mai condescendent la Iustinian, se îm blînzeşte la Malalas, se înverşunează la Ana Comnena pînă la un hiperaticism grotesc, se mai cuminţeşte la Eustathios, episcopul Tesalonicului" . În aceste condiţii, limba vorbită a evului mediu a fost condamnată să rămînă multă vreme într-o obscuritate aproape completă. Strălucirea era în primul rînd de partea Anei Comnena ( 1 083 - aprox. 1 1 50) , acea prinţesă de sînge hrănită cu Tu cidid� şi Xenofon, care povesteşte în marea ei operă istorică, Alexiada, monument remarcabil al umanismului bizantin si, în a�elaşi timp , izvor istoric de cea mai mare importanţ'ă, _ evemmentele dm \Temea domniei tatălui ei, „marele Alexie, făclia Universului" . Ea este nu numai un mare scriitor care https://biblioteca-digitala.ro
literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor
245
ştie să descrie oameni, fapte şi lucruri ; prin gîndurile şi re flecţiunile ei ea este de asemenea foarte reprezentativă pentru spiritul şi psihologia naţiunii din care face parte. Alţi membri ai familiei Comnenilor şi mari seniori aveau un gust estetic deosebit si cultivau literatura. Mai multi cronicari scriau pentru a-Şi celebra epoca ; îi întilnim acu � pe istoricul Ioan Cinnamos (născut în 1 143) , care se distinge prin simplitate, conciziune şi precizie, pe excelentul orator şi poet Mihail Choniates, „lumina cea mai strălucitoare a lumii bizantine după Mihail Psellos" , pe fratele său, remarcabilul istoric Nichita, cunoscut printr-o mai mare putere de pătrundere şi o rară vioiciune a expunerii, pe comentatorul lui Homer, arhiepiscopul Tesalonicului Eustathios, pe faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe poligraful şi colecţionarul de date asupra antichităţii Ioan Tzetzes (mort în jurul anului 1 1 80) , nume care fac gloria epocii Comnenilor. Ea a produs nu numai cronicari şi teologi, dar şi gramatici, matematicieni, geografi, medici, autori de diferite lucrări asupra fizicii, astronomiei, muzicii şi a tuturor ramurilor cunoaşterii omeneşti, fiind numită nu fără îndreptăţire, de unii savanţi, epoca Renaşterii elenice. Această epocă vestea umanismul Renaşterii italiene : aceeaşi pasiune pentru antichităţi, aceeaşi devoţiune faţă de Platon, Aristotel şi Homer, aceeaşi imitare a autorilor antici, aceeaşi vanitate şi aceeaşi înflăcărare pentru lupta de idei. Literatura acestei epoci ţintea mai puţin la realizarea unor noi forme de creaţie decît la alcătuirea inventarului resurselor de care dispunea lumea bizantină. E surprinzător să găseşti documente de limbă vorbită în această atmosferă de „arheomanie" . Dar nu trebuie să cre dem că savanţii epocii au reuşit să suprime această limbă. Chiar în opera Anei Comnena, ilustra autoare care a cultivat cu atîta tenacitate limba atică, s-au strecurat cîteva cuvinte de origine populară. Ne-au parvenit şi unele documente re dactate în întregime în limba populară. Ele sînt rare, e adevărat, dar nu mai puţin preţioase. Alături de literatura în limbă savantă se dezvolta treptat, cu modestie, o literatură în limba populară ; ea nu se adresa clericilor şi oamenilor de
https://biblioteca-digitala.ro
246
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
litere, ci unui public mai larg, întregului popor care trăia oarecum în afara curentelor intelectuale ale vremii. Există cîtiva scriitori care s-au slujit de limba vorbită a epocii şi ca'.re ne-au lăsat documente foarte interesante, nu numai din punctul de vedere lingvistic, dar şi din acela al valorii literare, al felului lor de a reflecta moravurile şi viaţa socială din Bizanţul timpului. Tendinţa către folosirea limbii popu lare începe să se facă observată din secolul al Xii-lea ; ea a produs o literatură destul de variată, poeme didactice, sati din rice si lirice care amintesc de literaturile nationale ' Occident . Vn ton personal se face auzit în cîteva poeme cunoscute sub numele de Poeme prodromice. Ele introduc pe cititor în viaţa bizantină din secolul al Xii-lea şi pot fi considerate drept reprezentări ale moravurilor micii burghezii din această epocă, înfăţişate pe un ton umoristic şi batjocoritor de un poet famelic care, voind să profite de pe urma talentului său, face apel la puternicii lumii acesteia pentru a obţine protecţie şi bani. Poemele sînt patru la număr. Cel dintîi ar putea fi intitulat Femeia arţăgoasă şi este adresat de dumnealui Teodor Prodromos împăratului Ioan al Ii-lea Comnenul (1 1 1 8- 1 1 43) . El cuprinde 274 de versuri. Nu-ţi întoarce faţa de la versurile mele, nu le respinge, ci primeşte-le ca pe nişte mirodenii, chiar dacă sint lipsite de aromă �i ascultă cu bunăvoinţă ceea ce îţi scrie un urgisit de soartă.
Poetul se plînge de „o boală supărătoare, un rău, dar ce rău !" Şi răul este „o femeie arţăgoasă şi certăreaţă". Citito.rul înţelege îndată despre ce este vorba : un poet ce�e bam de la protectorul său şi, pentru a-i cîştiga bună v�:n.nţa, caut � să-i stîrnească rîsul prin glume. Recunoaştem a1c1 străvechml tertip, folosit de curtezanii tuturor timpurilor. Poetul scrie în deplină taină, de frica nevestei, căci se teme de limba şi de mînia ei : Nu mai pot îndura răutatea acestei femei, batjocurile, insultele ei zilnice : „Domnule, nu eşti atent. Cc spui, domnule ?
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor 247
Domnule, ce-ai adus acasă ? Domnule, ce-ai cumpărat ? Ce veşminte mi-ai comandat ? Ce haină mi-ai făcut ? Ce rochie ai pus pe mine ? Nu ştiu ce-i aceea sărbătoare a Paştilor. Iată, am petrecut alături de tine doisprezece ani reci, negri ca funinginea şi n-am strîns pe piciorul meu nici măcar o cureluşă care să fie datorată muncii tale, n-am purtat nici o rochie de mătase n-am văzut nici inel, nici verigă pe deget, nici brăţară cu care să mă împodobesc . . . Cum, nenorocitule, îndrăzneşti s ă mă priveşti ? Eram o persoană de vază şi tu un nimica, eram o nobilă, iar tu un cetăţean amărît, tu eşti Ptochoprodromos, eu eram o Matzukină, tu dormeai pe rogojină, eu într-un pat."
Risipindu-se în invective, femeia continuă să se plîngă de casa care se năruie şi de toate grijile pe care şi le face cu gospodăria, în vreme ce soţul nu e decît un pierde-vară. După o scurtă invocaţie adresată împăratului, poetul rela tează cam prolix, dar pitoresc şi comic, mici scene din viaţa sa de familie, cum e mereu maltratat şi copleşit cu insulte şi batjocuri de către nevastă şi cum e obligat, atunci cînd ea refuză să-i dea de mîncare, să se deghizeze în cerşetor străin pentru a găsi ceva cu care să-şi potolească foamea. Dacă împăratul nu o va potoli, prin darurile sale, pe această nesăţioasă femeie, atunci el îl va pierde pe Prodromos„,pe cel mai bun dintre cei care se roagă pentru el". Dacă în acest poem e vorba de un soţ chinuit de nevastă, al doilea poem prezintă pe un tată nevoiaş. El se compune din 1 1 7 versuri şi e adresat sebastocratorului, probabil unul dintre fiii lui Ioan Comnenul ; i s-ar putea da titlul Nevoile gospodăriei. Subiectul e cam acelaşi : lipsa şi mizeria care domnesc în casa poetului. Împăratul l-a dăruit, e drept, cu multe, dar tot nu-i destul, şi poetul enumeră amănunţit toate nevoile sale, toate obiectele necesare vieţii de fiecare zi - un inventar destul de interesant al cheltuielilor unei
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
248
familii bizantine din această epocă. El îl roagă pe împărat să nu se lase înşelat de porecla Ptochoprodromos* pe care o poartă : Să nu-ţi închipui că mă hrănesc cu plante de munte, nu mănînc lăcuste, nu-mi plac ierburile, ci tocăniţa grasă, bucătăria picantă, porţiile repetate şi bine rotunjite.
Iar dacă augustul protector nu-i vine în ajutor : greşeli le şi crimele mele vor cădea asupra ta şi vei fi lipsit de laudele pe care ţi le aduc în fiecare zi.
În acest poem, tonul e altul, cam forţat şi pedant în enu merarea nevoilor gospodăriei. Lipsesc de aici bătaia de joc şi bufoneria atît de pline de prospeţime şi de spontane, pe care le găsim în primul poem. Al treilea poem, î mpotriva egumenilor, cuprinzînd 447 de versuri , e compus de „călugărul Ilarion Ptochoprodromos" şi adresat împăratului Manuel Comnenul ( 1 1 43 - 1 1 80) . Călugărul nou venit într-o mănăstire face reflecţiuni asupra vieţii de aici : Nu-ţi scriu poveşti extrase din scrierile antice, al căror înţeles, deşi precis, e greu de prins ; c vorba di mpotrivă de fapte simple şi clare, cunoscute de toţi cei care parcurg, supuşi aceleiaşi legi, cariera monastică . . . :'I.pleacă-ţi acum c u atenţie urechea către mine şi-ţi voi face, )olăria Ta, lumină asupra a tot ceea ce se petrece aici.
Bietul monah a suferit o desăvîrşită deziluzie, căci trata mentul pe care-l îndură nu corespunde indulgenţei şi carităţii creştine pe care le aştepta. Dacă i se întîmplă să lipsească de la utrenie , este „supus la canoane" . Dacă lipseşte de la tămîiere trebuie „să facă mătănii", dacă nu e prezent la cîn tarea celor şase psalmi „să fie lipsit de vin", dacă nu asistă la cintarea troparului „să fie lipsit de pîine" . Trebuie să cînte •
ntcoxo�
=
sărac, umil.
Ptochoprodromos ar însemna Prodromos cel sărac, umilul
Prodromos. Poetul roag.1 pe împărat să nu-l creadă, după nume, călugăr sărac, ascet care se hrăneşte cu ierburi şi lăcuste.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor 249
din tot sufletul şi tare, să nu murmure, să nu caşte, să nu se frece, să nu se scarpine, să nu facă baie. Cît despre ţinută, el trebuie să-şi cumpere ghete, dar „să le poarte agăţate la brîu , ca să nu le strice" , să nu poarte niciodată „pantofi fără toc, cu vîrfuri lungi" , să nu se „pieptene des", să nu-şi arate mînecile şi gulerul. Făcînd totalul lucrurilor interzise, spune Pernot, obţinem portretul călugărului bizantin elegant. În contrast cu bietul călugăr sărac, umil, timid şi ignorant apare cel care face cinste mănăstirii, călugărul sau egumenul bogat şi nobil : Tu baţi străzile cu ghetele tale, în vreme ce el merge întotdeauna călare, sunînd din pintenii prinşi cu catarame. El a îndeplinit adesea funcţii în mănăstire, tu păşteai oile şi alungai ciorile. El intra întotdeauna la Palat, legănîndu-se ţanţoş, tu rămîneai să caşti gura la cursele de care. El numără hiperperii şi scrie-n unciale, tu numeri boabe de fasole şi desenezi labe de muscă. El poartă veşminte de mătase egeană şi tu te-nfăşori în pînză de corabie, el are patru rinduri de aşternuturi, tu te culci pe o rogojină şi eşti încălzit de păduchi, el merge la baie de patru ori pe lună, tu nu ştii de baie de la un Paşte la altul, el nu cumpără decît lupi-de-mare şi privighetori, tu n-ai cumpărat niciodată icre, nici măcar o litră.
Descrierea satirică se opreşte apoi asupra bucatelor de la masa egumenilor : N-arunca priviri lacome către broaşte şi cambule, care fac să-ţi lase gura apă şi te silesc să înghiţi în sec adesea, desigur, nu vei gusta de loc din ele şi-ţi vor trece pe sub nas. Mulţumeşte-te cu brînza de Creta care-ţi va j upui gitlejul şi cu o bucăţică de pălămidă şi de ton puturos.
https://biblioteca-digitala.ro
250
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
l\Iasa egumenilor e bine garnisită ; bietul călugăr-poet enumeră tot ce se găseşte acolo pentru superiori, el face o summa a bu cătăriei bizantine opulente şi rafinate, cu bucatele ei fine, peşti uriaşi şi mîncăruri alese, drese cu o mare cantitate de varia te ingrediente şi exclamă : Ce oală a putut oare să cuprindă Cum de n-a crăpat ?
toate astea ?
Dar poetul „n-a gustat niciodată nici măcar mirosurile" aces tor bucate, el nu s-a săturat niciodată, are „veşnic aspectul unui înfometat" , nu are nici măcar ton cu care să-si domolească foamea şi „stomacul său suferă din pricina oţetulu'.i". Miercurea şi vinerea e şi mai rău, „atît de bine se respectă prevederile ctitorului şi hotărîrile Părinţilor" . Iar cînd apare vreo boală în mănăstire, pentru egumen se trimite după medicii cei mai vestiţi, pe cîtă \Teme călugărului ajunge să i se poruncească numai să postească şi să nu bea decît apă . Poemul acesta e de un umor foarte popular şi a fost fără îndoială foarte preţuit nu numai de marele public, dar şi de călugări care găseau aici amănunte şi portrete familiare lor. Ca satiră acest poem e cel mai realizat dintre toate, evo cînd spiritual tablouri vii caracteristice pentru moravurile mănăstireşti. Poetul-călugăr nu iubeşte regulile ordinului. el preferă o masă bună, nu e deci tipul ideal de monah, dar el condamnă viaţa dezgustătoare a superiorilor, pe care o prezintă în contrast cu viaţa de privaţiuni a confraţilor săi. Această inegalitate era un ferment de discordie şi micul poem satiric are aspectul unui pamflet îndreptat împotriva vieţii mondene care invada în acea epocă mănăstirile. Comne nii făcuseră mult pentru a restabili ordinea în mănăstiri, dar nu reuşiseră deplin. Într-o scurtă scriere Eustathios din Tesalonic a descris viaţa călugărilor într-un mod asemănător; el pare a completa descrierile din poemul 1 mpotriva egume n ilor. Al patrulea poem, adresat de asemenea împăratului, ar putea fi intitulat Necazurile unui scriitor ş1 cuprinde 292 https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină în limba /JO/mlară din vremea Comnenilor 25 1
versuri într-o versiune, 1 67 în alta. E suplica unui biet scriitor care trăieşte în mizerie : Am studiat cu multă trudă literatura. Dar de cînd am devenit, ca să zic aşa, un iscusit scriitor. am ajuns să tînjesc după cîteva firimituri de pîine. Blestem literatura, spun cu lacrimi în ochi : „Blestemate fie literele, Hristoase, blestemat cel care le îndrăgeşte, Blestemate fie şi anul şi ziua în care am fost trimis la şcoală ca să învăţ literatura şi ca să trăiesc chipurile din asta." Dacă ar fi făcut din mine un meşter dintre cei care brodează cu fir de aur, unul dintre aceia care-şi cîştigă viaţa făcînd haine brodate, dacă aş fi învăţat această meserie, atît de dispreţuită, mi-aş deschide astăzi dulapul şi aş găsi acolo din abundenţă pîine, vin şi ton bucăţi de pălămidă, scrumbii şi plevuşcă sărată pe cîtă vreme aşa, cînd îl deschid, privesc toate policioarele şi văd numai pungi de hîrtie pline de hîrtie. Î mi deschid lădiţa, sperînd că •J să găsesc o bucată de pline, şi găsesc acolo alt săculeţ de hirtie. Î mi deschid cufărul, îmi caut punga, o pipăi de gologani, dar ea e burduşită cu hîrtii. După ce am scotocit prin toate colţişoarele, rămîn îngrijorat şi abătut, mi se înmoaie inima, leşin de foame. Şi în profunda-mi foame şi-n aprigul meu chin prefer literaturii şi gramaticii meseria de cusător.
Poetul înfometat face elogiul profesiunilor meşteşugarilor şi negustorilor care mişună pe străzile Bizanţului. Într-una din versiunile poemului el sfîrşeşte prin a-l ruga pe împărat „să-l salveze din mizeria în care se zbate şi să binevoiască
https://biblioteca-digitala.ro
252
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
a deveni din nou mîntuitorul său" ; într-o altă versiune el povesteşte alte cîteva episoa<;I e mai puţ ii} comice din v iaţa _ _ � versmne de mizerie şi foame a unm biet poet ; ş1 m aceasta sfîrsitul cuprinde o invocaţie adresată împăratului. Poemul înfă'.ţisează situaţia proletariatului literar din Bizanţul epocii, un Bi�anţ în care civilizaţia şi cultura intelectuală aj unseseră la apogeu. Acesta este contrastul pus în lumină de satiră. Din punct de vedere literar aceste Poeme prodromice nu sînt desăvîrşite ; ele sînt pline de lungimi plictisitoare, de trivialităţi şi de repetiţii obositoare ca şi de obscurităţi care fac greu de înţeles numeroase pasaj e. Ne dăm seama că gene raţiile succesive de copişti, atrase de conţinutul şi de tonul popular al poemelor au făcut numeroase interpolări şi au alterat adesea textul. Între diferitele versiuni care ne-au parvenit, diferenţele sînt considerabile. E foarte greu, aproape cu neputinţă de restabilit textul original. Totuşi limba este foarte interesantă şi asta mai ales din punctul de vedere al vocabularului. Poemele pot fi privite drept monumente foarte preţioase pentru cunoaşterea, dacă nu întotdeauna a limbii vorbite în secolul al XII-iea - căci textul original a fost remaniat de copişti în epocile ulterioare - , în orice caz a dezvoltării şi a formării limbii greceşti popu lare în evul mediu. Avem, de asemenea, prilej ul să cunoaştem un poet nu foarte talentat dar care, în genul satiric, pare să fi j ucat un oarecare rol în mijlocul populaţiei mereu nemulţumită şi turbulentă a capitalei. Autorul face dovada unei verve deo sebite, pana lui e sprintenă şi nu i se poate contesta înzes trarea artistică. E plină de savoare şi instructivă pentru noi descrierea agitaţiei din marele oraş, evocarea micilor meseriaşi ambulanţi, a strigătelor celor care se tîrguiesc, a străzilor fremătînd de viaţă, a acelui furnicar pe care-l formează lumea micii burghezii constantinopolitane . Scenele de mora vuri pe care poetul le pictează sînt de o incontestabilă valoare. Reîntîlnim capitala foarte populată şi clocotitoare de viaţă a Bizanţului, cu casele ei înghesuite una în alta, unde fiecare ştie ce se petrece la vecin, cu viaţa ei comercială inhttps://biblioteca-digitala.ro
Literatura bi:antină în limba populară din vremea Comnenilor 253
tensă, cu micile biserici în care ard luminările şi se fac auzite cîntecele preoţilor, cu acea atmosferă specifică, cosmopolită, în care fiecare individ este obligat să se facă respectat, dacă vrea să-şi croiască drum în viaţă ; iar lipsa de amor propriu a autorului integrat şi el în această viaţă stîrneşte rîsul citi torilor săi. Scriitorul evocă realist viata de toate zilele din Bizanţul medieval, pe care cu greu o regă�im în literatura epocii. E adevărat că aceste poeme, născute într-o atmosferă urbană, nu au nici tonul, nici farmecul spontan al cîntecelor populare ; există totuşi între unele şi altele afinităţi : ironia, perspicaci tatea autorului, însuşi spiritul lor sînt aceleaşi . Poetul este un om deschis şi inteligent şi prin glasul lui pare a vorbi poporul însuşi . Aşa cum a spus Sofia Antoniadis, Poemele prodromice prezintă oameni reali, o viaţă în plină mişcare şi efervescenţă aşa cum era cea din epoca Comnenilor, prefacerile sociale din acea vreme ; ele satirizează clerul, fac dovada libertăţii de gîndire a autorului, sînt scrise într-o limbă populară şi exprimă bucuria de a trăi. Toate acestea vestesc Renaşterea bizantină, curmată în 1204 de cruciaţi. În această epocă, în Occident, se întîlnesc situatii asemănătoare : se dezvoltau orasele, se întemeiau universi tăţi, îşi făceau apariţia un proletari�t inte carnzina lectual ; întîlnim acolo si o literatură în limba latină asemănătoa;e celei scrise cu mai multă savoare, burana în greaca populară, la Bizanţ. Mult mai tîrziu vom întîlni în Italia literatura care vesteşte într-un mod asemănător Prerenaşterea. Într-o oarecare măsură, Ptochoprodromos poate fi considerat - cităm iarăşi pe Sofia Antoniadis - pre cursor al unui Franc;:ois Villon şi al unui Rabelais. Dar cine este de fapt autorul acestor poeme în greacă populară ? Iată o chestiune foarte controversată. Trăia în secolul al Xii-lea, la Bizanţ, un poet de curte foarte cunoscut , Teodor Prodromos, a cărui viaţă pare s ă s e fi desfăşurat între 1 068 şi 1 1 52 ; de la el ne-au rămas un mare număr de opere literare : lucrări filozofice, teologice, de gramatică, de retorică, alegorice, satire, poeme, dialoguri, epigrame, mai multe compuneri ocazionale etc . , etc. Deoarece unele poeme îl indică drept autor pe un Teodor Prodromos, s-a presupus -
-
https://biblioteca-digitala.ro
254
Figuri ş i aspecte d i n literatura bizantină
că tot poetul de curte ar fi compus şi aceste poeme în limbă populară. El le-ar fi adresat împăratului, protectorul său, de care era foarte apropiat în calitatea sa oficială şi, pentru a spori efectul lor comic, le-ar fi scris în limba populară. S-ar fi numit tot în glumă Ptochoprodromos, adică săracul Pro dromos. E adevărat că mai cunoaştem unele versuri în greaca po pulară, cuprinzînd scurte reflecţii filozofice şi galanterii, atri buite lui Teodor Prodromos, dar această atribuire este îndo ielnică şi versurile în chestiune par a fi fost scrise cu două sau trei secole mai tîrziu de vremea în care a trăit acesta. În orice caz e puţin probabil ca Prodromos, solicitant dar curtean ce nu putea fi lipsit de fineţe, să se fi făcut vinovat de o lipsă de gust ca aceea pe care o întîlnim în Poemele prodromice ; s-a pretins prin urmare că ar fi vorba de un poet necunoscut care a prelucrat suplicele lui Prodromos şi ale solicitanţilor, mai mult sau mai puţin cultivaţi, care frecventau cercurile curţii. Aşa s-ar explica limba populară, numeroasele excese, con tradicţiile şi lipsurile acestor poeme, ca şi numele însuşi de Ptochoprodromos. Există numeroase argumente în favoarea acestei păreri . Am întîlnit între Poemele prodromice şi o satiră la adresa călugărilor. E vorba aici de un spirit ireverenţios şi frivol, profund înrădăc= nat la bizantinii raţionalişti şi individualişti ; trebuie să luăm însă în consideraţie şi faptul că în epocile de viaţă religioasă intensă, aproape bigotă, apar adesea asemenea manifestări izbitoare, de opoziţie ; constatăm acelaşi lucru în Occident unde se scriu numeroase piese comice asupra vieţii monahale. Un exemplu destul de grosolan al genului este la Bizanţ , în această epocă, Filozofia părintelui vinului, un mic poem de 1 1 8 versuri politice, scris fără îndoială de cineva care cunoştea destul de bine Sfintele Scripturi şi ritu alul liturgic. E vorba de o parodie cu caracter antireligios, care ridi culizează liturghia şi, în acelaşi timp, de un elogiu al vinului, scris în spiritul mai multor cîntece latine asemănătoare din Occident. Pentru acest autor, a cărui filozofie grosolană e https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor 255
departe de epicureismul unui Anacreon şi care e cu totul lipsit de simţ poetic, beţia este lucrul cel mai de seamă. El îl roagă pe Dumnezeu să transforme soarele într-un butoi imens din care să curgă fără încetare vin, să umple cu vin cele patru fluvii ale Paradisului etc. Scriitorul are prostul gust de a cere vinul euharistic al cuminecăturii pentru a-şi potoli setea şi de a se ruga ca Dumnezeu să fie „ un izvor de vin" aşa cum „mulţi sfinţi sînt numiţi izvoare de sfinte arome" . E vorba de lucruri care au şocat pe cei pioşi, dar nu încape îndoială că poemul a găsit oarecare ecou în popor Date fiind asemănările dintre el şi Poemele prodromice, acest mic poem trebuie poate considerat ca datînd din secolul al XII-lea. Ca şi textul celor dintîi putem presupune că şi textul său a suferit interpolări şi alterări. Cunoaştem numele autorului şi data exactă a apariţiei unui poem care prezintă şi el afinităţi cu Poemele prodromice. E vorba de Poemul lui Mihail Glycas despre captivitatea sa. Glycas este un autor destul de cunoscut şi unul dintre spiritele cele mai ciudate din secolul al XIl-lea. El a compus între altele o Cronică universală în care, îmbinînd cronica aridă cu lungi digresiuni privind istoria naturală şi teologia, nu se arată de loc străin de renasterea intelectuală din Bizantul epocii. Toate operele sale sî�t scrise în limba literară şi �a vantă a acestei epoci. Glycas şi-a compus Poemul despre captivitate, care cuprinde 581 versuri politice, în parte, în limba populară ; în consecinţă acest poem merită să ocupe un loc într-o prezentare generală a literaturii neogreceşti. Poetul era originar din Corfu, unde s-a născut cîndva, în primele decenii ale secolului al XII-lea. În urma unor acuzaţii pe care nu le cunoaştem , el a fost arestat din ordinul împăra tului în 1 1 58 sau 1 1 59 ; poemul l-a compus în închisoare. E vorba de o suplică adresată nu direct împăratului, ci menită să-i fie prezentată de altcineva, în care poetul caută să-l îmbuneze pe acesta prin relatarea suferinţelor sale, ceea ce ne face să presupunem că vina imputată lui Glycas era destul de gravă. Împăratul, care se găsea atunci în Cilicia, nu se lasă
https://biblioteca-digitala.ro
256
Figuri şi aspecte din literatura bizantiml
totusi înduplecat şi Glycas e condamnat la supliciul orbirii Se pare că pedeapsa � fost executată într� o for.mă m�i puţi!1 severă, căci Glycas ş1-a putut urma cariera l iterara, ded1cîndu-se, consecinţă a pedepsirii sale, mai ales meditaţiilor religioase. Celelalte scrieri ale lui Glycas sînt compuse după executarea sentinţei. Data morţii sale nu ne este cunos cută. Poemul despre care e vorb3. reprezintă deci o operă de ti nereţe, în care autorul pledează cu tărie în favoarea nevino văţiei sale . Descrierea suferinţelor de tot soiul pe care le-a îndurat în închisoare este îmbinată cu autoîncuraj ări ; există pasaj e care ne reamintesc spiritul Poemelor prodrom ice şi care descriu proletariatul literar din Bizanţ. Găsim însă aici şi extrase din Biblie care ne vorbesc despre un autor dacă nu pios, cel puţin foarte versat în Sfînta Scriptură ; Glycas adaugă unele reflecţii asupra vieţii şi asupra nestatorniciei soartei , iar cuvintele de consolare pe care şi le adresează lui însuşi imprimă poemului, la rîndul lor, un caracter didactic . Aspectul cel mai interesant al acestui poem este abundenţa proverbelor şi a locuţiunilor proverbiale, lucru destul de rar într-o epocă în care literatura veche era favorizată iar lao grafia - sau folclorul, cum o numim noi astăzi - era fie ignorată, fie dispreţuită . Valoarea literară a poemului nu e de neglij at ; deşi versurile care descriu suferinţele autorului sînt puţin cam obositoare şi prolixe, poemul nu e monoton . Căutînd să-l com·ingă pe împărat de inocenţa sa, Glycas e\·ită să i se adreseze direct, linguşindu-l, ceea ce sporeşte valoarea operei sale. Cit despre limbă, se pare că autorul preferă formele vechi ; atunci însă cînd vrea �ă folosească un stil mai curgător şi mai potrivit exprimării unor lucruri intime, personale, el nu ezită să-l împodobească cu cuvinte şi expresii din limba vorbită. E demn de remarcat faptul că autorul a îndrăznit să folosească limba populară într-o scriere destinată a fi pusă sub ochii împăratului însuşi. Spuneam că poemul lui Glycas nu e străin de un anumit spirit didactic. Acest spirit, propriu mai ales creaţiilor de mai https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor 257
tîrziu, poate fi întîlnit şi într-un poem, parenetic, din aceeaşi vreme, numit Spaneas, alcătuit, în versiunea publicată de Legrand, din 285 versuri politice. Nu se ştie de fapt dacă poemul este adresat unui anume Spaneas sau dacă el e datorat unui scriitor cu acest nume. Cîteva versiuni indică drept autor pe Alexie Comnenul ; s-a presupus că acesta ar fi fost un fiu al împăratului Ioan Comnenul, mort înaintea tatălui său, în 1 142, şi că el ar fi compus poemul pentru un nepot, Roger (Rogerios) , foarte puţin cunoscut, sau pentru vărul său Nichifor Bryennios (mort în 1 1 37) . Această părere, deşi nu poate fi verificată, nu pare lipsită de verosimilitate. Dacă e adevărată, poemul ar trebui considerat ca datînd din prima jumătate a secolului al Xii-lea. În versiunea sa primitivă, poemul poate fi socotit drept o parafrază a Discursului către Demonicos atribuit lui Isocrate, operă foarte citită şi apreciată în această epocă şi care pre zintă, într-o formă populară, cîteva maxime generale de con duită în viaţă. Totuşi , poemul bizantin - un soi de tratat de morală - este cu totul pătruns de concepţiile medievale. Autorul pare a se adresa unui prinţ ; tonul este serios, demn şi nobil, inspirat de sentimente sincer religioase, iar compo ziţia este foarte izbutită. El constituie un fel de reacţie a sufletului bizantin care, afirmînd dragostea, bunătatea, indul genţa, toate virtuţile creştine ca şi ideea deşertăciunii acestei lumi, prudenţa şi simţul datoriei civice, se revoltă împotriva bîrfelilor, a intrigilor şi a ipocriziei epocii. Stilul se distinge printr-o mare simplitate, şi chiar printr-o remarcabilă sobrie tate. Găsim în acest poem, cum spune Psicharis , un fericit amestec de morală păgînă şi de morală creştină. Spaneas atestă progresul realizat de limba vorbită în dauna celei savante. Dacă e adevărat că poemul a fost scris de un membru al familiei imperiale, lucrul e cu atît mai vred nic de atenţie. Există numeroase versiuni, destul de diferite între ele, ale poemului ; el s-a bucurat desigur de o largă popularitate în evul mediu şi în Renaştere ; o versiune a fost tipărită la Veneţia în 1 550 .O alta este intitulată 1nvăţăturile regelui Solomon către Jiul său Roboam. Ecouri ale gîndu rilor poetului găsim 17
-
„Literatura Btzentulut•
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
258
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
la mai mulţi autori de mai tîrziu, de pildă la Sachlicis şi la Marinos Phalieros. Se presupune că prin cruciaţi poemul a fost cunoscut şi apreciat în Occident, unde a servit de model mai multor opere asemănătoare.
Capitol din lucrarea Histoire de la litterature neo-grecque. La periode jusqu'en 1 8 2 1 , Almq
vist & Wiksell, Stockholm-Goteborg-Upsala, 1962, pp. 7 1-88. Î n original el este intitulat A Byzance sous Ies Comnenes şi este însoţit de nota bibliografică reprodusă mai jos.
https://biblioteca-digitala.ro
BIBLIOGRAFIE
Poemele prodromice :
E d i ţ i i : Miller-Legrand în Collection de Monuments pour servir a nouvelle serie, nr. 7, Paris, 1 875; Hesseling
l'etude de la langue ntfo-hellenique ,
Pernot în Medeel. d.K.A kad. van Wettenschappen, Aft. Letterkunde, Am sterdam, 1 9 1 0 ; H. Pernot în Etudes de litttfrature grecque moderne, Paris, 1 91 6, pp. 7 1 - 96 ; Ch . Diehl în Figures byzantines, I I , Paris, 1918, pp. 1 341 63 ; E. Jeanselme şi L. Oeconomos în Byzantion, I , 1924, pp. 317- 339, şi Sofia Antoniadis în lvltflanges Merlier, I, Atena, 1 956, pp. 1 3 - 23. Stu dii
:
Filozofia părintelui vinului :
E d i ţ i i : Legrand în Collection de nzonuments . . . , nouvelle serie, No. 1 , Paris, 1 874 ; Sp. Lambros î n N&oi; 'HJ.T1voµviwwv, 1 904. Poemul lui Glycas:
E d i ţ i i : Legrand în Bibliotheque grecque vulgaire, I, Paris, 1 880 ; Eustratiades, MlXIXÎJÂ. 'tOU ri..u Ka di; teii; ciJtopiai; tf'li; 9&iai; ypa al..a ia Atena, 1906 şi E. Tsolakis în •Emo"'tT1µovuciJ •E7tE'tT1pii; s.
'tf)i; qnl.. ocroq>LKiii; axol..f) i; toi:i IlapcipTTlµa, 3, Tesalonic, 1959 ;
IlavEma•T1µiou
0Eaaai.. 0ViKT1i;.
S t u d i i : : K. Krumbacher în Sitzungsberichte der Philosophisch Philologischen und historischen J(/asse der Bayerischen A kademie der Wissen schaften, l\liinchen, 1 894, pp. 391 - 460 ; J . Drăseke în Byzantinische Zeit schrift, 1 896, pp. 54 - 62 ; N. G. Politis în Byzantinische Zeitschrift, 1 898, pp. 138- 165 şi H. Pernot în Mtflanges Ch. Diehl, I, Paris, 1930, pp. 263 -
276. Poemul Spaneas :
E.
E d i t i i : W. Wagner în Carmina graeca medii aevi, Leipzig, 1 874 ; Legrand în Bibliotheque grecque vulgaire, I, Paris, 1 880 şi Fr. Hanna
in ]ahresbericht des Kaiserlichen A kademischen Gymnasiums in Wien, 1 896 ; S t u d i i : Psicharis în Mtflanges Reiner, Paris, 1 887, pp. 261 - 283 ş i J . Schnitt în Byzantinische Zeitschrift, 1 892, pp. 316- 332.
https://biblioteca-digitala.ro
EMANOIL KRIARAS
DI GLOSI A ÎN ULTIM ELE SECOL E ALE BIZAN NAŞTE REA LITERA TURII TULUI. ' NEOGRECESTI ,
1.
Antecedentele
ÎNCĂ DIN primele secole ale istoriei sale, Bizanţul cu noscuse o sciziune în domeniul intelectual şi în cel lingvistic. După exemplul P ă:inţilor. biserici� <;lin secolul �l IV-l�a, căror.a _ _ li se datora concilierea dintre spmtul creştimsmulm ŞI_ clasi cism, numerosi scriitori din prima perioadă a istoriei bizantine utilizaseră ca' limbă greaca veche, fiecare potrivit gradului său de cultură elenică 1. Dar alţi scriitori, aceia care cultivau genuri mai accesibile marelui public, făceau apel desigur dacă nu chiar la limba populară propriu-zisă, încă informă, la o limbă apropiată în multe privinţe de cea vorbită de mulţi mile din Bizan t. Exemplul altor scriitori mai vechi, al unui Constantin al Vii-lea Porfirogenetul şi al celor din anturajul său intelectual, n-a mai fost urmat în secolele următoare. Tendinţa mereu şovăitoare către folosirea unei forme lingvistice simplificate dispare o dată cu restaurarea învăţămîntului de orientare hotărît clasică, în ultimii ani ai dinastiei macedonene si mai ales datorită lui Mihail Psellos, scriitor de mare valo�re, al cărui exemplu s-a impus. Se revine la un arhaism pur care opune radical spiritele cultivate de la Bizanţ masei oamenilor inculţi. Totuşi şi după Psellos s-au manifestat scriitori care au crezut de datoria lor să folosească o limbă mai simplă, făsă a se supune, evident, nici unei reguli precise, dar îndepăr �îndu-se de cei care, conştient sau nu, respectau modelul Impus de Psellos 2• De aceea nu e de loc suprinzător că în cursul celor trei sau patru secole de după Psellos, sciziunea 1
Asupra aticismului scr i i torilor bizantini in gc·neral şi asupra terminologiei folosite de ei :
G. Băhlig. Vnterrnchw1ge11 zum rlutorischm Sprachgehraurh der B yza11ti11er, Berlin, 1 9 56, p. 17.
1 Pentru limba greacă-bizantin� in general, v. studiul l u i R. M. Dawkins, The �eek
Lang11age
in tlie Byza11ti11e
Period, in culegerea 8) za„ti11m.
A " f 11trod11clio1J to East Roma11
Cit•il izatio•1, ingrijiti1 de K. H . B a n 1<·s ; i H. St. L B. Moss, Oxford, 1 953, pp. 252 - 267.
https://biblioteca-digitala.ro
261
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
din lumea intelectuală a fost mai profundă 3. În această atmosferă de arhaism neînfrînat şi indiferent faţă de funestele consecinţe pe care le putea avea, să nu ne mirăm că la cîţiva ani după reorganizarea învăţămîntului sub Constantin al IX-lea Monomahos şi după Psellos 4, Ana Comnena, susţi nătoare fanatică a arhaismului, a criticat limba folosită în epoca sa 5, de scriitori ca Ioan Italos. Ana Comnena imita pe Tucidide şi pe Polibiu, dar suferea în acelaşi timp influenţa nefastă pentru ea şi pentru Bizanţ, în general, a unor scriitori ca Theophylact Simocattes (prima jumătate a secolului al Vii-lea) . Stilul ei este artificial şi sec 6• Voind să-l imite pe Tucidide, ea nu respectă totuşi nici sintaxa, nici stilul prozei clasice a acestuia. Evident, nu toţi scriitorii sînt partizani intransigenţi ai arhaismului aşa cum este Ana Comnena. Soţul ei , de pildă, Nichifor Bryennios (1062- 1 1 37) nu reuşeşte să fie arhaizant în aceeaşi măsuri ca ea. În fapt, arhaismul absolut care domina literatura lăsa totuşi o oarecare libertate pentru folosirea unui limbaj mai simplu şi mai natural. H. G. Beck 7 remarcă faptul că la Bizanţ arhaismul nu se putea justifica decît, cel mai tîrziu, pînă în secolul al X-lea. Ca o consecinţă însă, în vreme ce limba curentă ia o fonnă mai 1 Pentru ultima fază a civilizaţiei bizantine, v. Hans-Wilhelm Haussig, von
Bvzan>,
Stuttgart,
1959,
Kullurgescl1ichle
pp. 485 - 542.
' Se poate vedea cit de apreciată era limba lui Psellos din frecven ţa cu care este citat numele său în lucrări ca Puterea retoricii a lui Iosif şi Despre cele patm părti ale limbajului de stJ1•irşit a unui anonim (Cf. Wal1, Rhetores graeci, I I I, p. 572, 1, •
29 şi p.
573, l i , 8, 241.
Sint caracteristice cuvintele Anei despre Ioan l talos (ediţia Leib, Cartea V, V I I I, 6� :
" l n celelalte domenii ale literaturii era lipsit de o adevărată competenţă, iar în gramatică se poticnea şi n-a ştiut să savureze nectarul retoricii ; iată de ce limba sa nu era nici armonioasă. nici bine întocmită. Î n consecinţă stilul ii era şi el necioplit şi neîmpodobit. Vorbirea li era încruntată şi exprima numai acreală." Ana adaugă chiar (V, V I I I , 81 că scrierile lui Haios „erau înţesate de locuri dialectice dar, fireşte, nu lipsite de greşeli de compoziţie şi nici de sole cisme, pe care le găseai răspîndite ici şi colo." V. în orice caz S. Antoniadis, Neocl.>.:11 vuca ato1xETn atei tltta nplii m 1l1P>..ln tfl� 'AJ..E!;1aoo� în El� µvi'iµ1w l:n. Aaµnpou, Atena, 1935, pp. 370 - 374. ' Pentru arhaismul bizantinilor v. G. Bohlig, op. cit„ pp. 1 - 1 7 (unde se găseşte şi o bibliografie a lucrărilor a•upra limbii multor texte din perioada antirhităţii tirzii şi a evului mediu). CI. şi F. Dolger, Die byzantinische Literalu• in du Reinsprache, Ein A briss. 1. Die byzanti11ische Dichtunf! in der Reillsprache, Berlin, 1948, pp. 9 - 10.
7
Theodoros .lletochites. Die Krise
Miinchen, 1 952,
p.
des
b vza11tinischen
133.
https://biblioteca-digitala.ro
Weltbildes
in
1.J.
]ahrhu11derl,
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
definită sciziunea între elita arhaizantă şi popor se adînceşte. în acest fel, eruditul - cităm iarăşi pe Beck 8 crede şi dă altora impresia că se comportă ca un atenian din vremea lui Pericle sau ca un bibliotecar de la curtea Ptolemeilor. Această imitare nu numai a conţinutului şi a formelor, dar si a limbii textelor antice, făcea ca retorismul să domnească nu �umai în opere pur literare, dar în orice scriere şi nu lăsa nicidecum loc unei expresii mai sincere a sentimentelor. Zelul arhaizant îndepărta astfel pe scriitor de la orice contact cu limba populară ; el îi interzicea formarea unui stil mai personal şi crearea unei literaturi într-adevăr originale. -
2. Tendinta arhaizantă în ultimele secole ale istoriei Bizanţului
Îmi este evident imposibil să analizez aici m ce măsură şi în ce fel a practicat arhaismul fiecare scriitor din ultima perioadă a istoriei Bizanţului. Nu-mi propun nici să expun pe larg motivele pentru care un scriitor sau altul adoptă o anumită orientare 9• Ioan Cinnamos, de pildă (aprox. 1 1 43-aprox. 1 230) , suferă în stilul său influenţa vieţii militare pe care o cunoscuse bine. Iar nuanţa ecleziastică din stilul arhaizant al lui Nichita Choniates (jumătatea secolului al XII-iea 1 2 1 3) se explică prin influenţa exercitată asupra acestuia de fratele său, Mihail ( 1 1 3 8 - 1 222) , care i-a fost tutore în vremea studiilor. Reto rismul religios şi patosul patriotic sînt caracteristice pentru opera sa istorică. Din stilul mitropolitului tesalonician Eustathios (mort, se pare, după 1 1 97) ne putem da seama cum arhaismul şi tonul religios d�u adesea textelor un aspect pretenţios şi obscur. Acest emment cleric-filolog nu izbuteşte să mînuiască cu -
• 1
Ibidem, p.
SG.
St. Kapsomenos a alcătuit o bibliografie
a lucrărilor privind gramatica limbii greceşti
medievale şi orientarea mai mult sau mai puţin demotică a unor scriitori bizantini. V. Die grie
chische Sprache rwischm Koi11e und Nwgriecl1iscll (în Bericl:te w111 gress der B)•1a11ti'1istm,
lll u nchen,
1958,
p. 1 4).
https://biblioteca-digitala.ro
X I.
I11ternationalen Kon•
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
26 3
deplin succes limba arhaizantă pe care totuşi o cultivă cu asiduitate. El adoră perifraza, slăbiciune a multor scriitori bizantini, şi face î n mod deosebit elogiul limbii atice. Aceasta este de altfel limba pe care o cunoaşte şi pe care o predă disci polilor săi 10• El face distincţia între cei care vorbesc „civi lizat"11 şi cei care folosesc limba populară. Scriind undeva cu vîntul popular K6vwc; ( K6µ11c;, conte) el se grăbeşte să ada uge : „mai curent K6µ11c; pentru erudiţi" ; şi adaugă de ase menea că „detestă formele exagerat barbare" 12. Se cuvine să-i fim totuşi recunoscători pentru că, deşi a dispreţuit formele populare ale limbii din epoca sa, el ne-a lăsat nenu mărate şi preţioase informaţii asupra uzului lingvistic al contemporanilor. Era împins la asta de dorinţa lui de a face mai limpede interpretarea pe care o dădea, ca filolog, textelor vechi. Aşa cum am mai spus, Eustathios avea prea puţină simpatie pentru limba populară, deşi s-a ocupat totuşi de unele elemente ale acesteia. El o califică - şi mă voi opri numai la aceşti cîţiva termeni - drept „limbă a gloatelor" , „ vulgară" , „distrugătoare" 13, „grai lipsit de nobleţe" u. Eustathios privea deci clasicismul ca pe o normă absolută. În legătură cu acest lucru să cităm mărturia discipolului său Mihail Choniates : „El voia, ne spune acesta, înainte de toate să facă limba comună elegantă şi graţioasă, să înveşmînteze bogat sobrietatea, să dea prestanţă şi măreţie faptelor mă runte" . 16 Aşa cum arată cercetările lui T. Hedberg 16, ati=
" Mihail Cboniates notează (Toi aoo�oµtva ed. Sp. Lambros, Atena, 1880, I, p. 209) că retorica Jt)..1c5{i c51' tKElvov (este mîndră de el) şi cheamă gramatica să pllngă ca pe sine insăşi moartea lui. 11
11
Eustathii Commlarii in Odysseam, 1748, 52. Eustazio di Tessalonica, La espug11azione di Tessalo11ica. Teste critico, introduzione,
annotazioni di Stilipon Kyriakidis, proemio di Bruno Lavagnini, versione italiana di Vicenzo Rotolo, Palenno, 1961, p. 1 10, 1 . 17. 1 1 Ansamblul definiţiilor cu citatele corespunzătoare la Ph. ypnµµnnKti, Atena,
Kukules, Euata91ou tti
op. cit., p. 2. " Cum remarcă just Ph. Kukules, op. cit., p. 15, nota 2, Petros Papageorgiu ( Byzan linische Zeitschrifl, XIX, 1910, p. 12) greşeşte corectînd na1c51vli A.aA.oilaav prin tant1vli A.aA.oilaav. Cf. Ch. Charitonides, ln Byzanlinische Zeitschrift, X XI X, 1929 - 1930, p. 1 9 7 11 M1xafiA.
1 953, p. 15,
0AK0µ1vutou
Cf. şi Bohlig
toil
Xoov11itou,
KatEXll
XIII, 1916 p. 361. 11 Eustalhios als Altizist, Uppsala, 1935.
https://biblioteca-digitala.ro
'EA.A.11voµvi\µoov
Figuri ş i aspecte din literatura bizantină
264
cizînd, Eustathios îmbină dialectele limbii greceşti (mai ales pe cel ionian), cu elemente din Aristofa�, din J:Iomer, şi dii! tragici. Aşa cum s-a remarcat de altfel, limba lw �ste obsc�ra şi greu de înţeles 17• S-a constatat de asemenea ca Eustath1os foloseste uneori, atunci cînd ele sînt indispensabile, expresii popul�re, dar faptul este mai rar decît s-a susţinut 18• Î n privinţa vocabularului său, încă nestudiat sistematic, s-ar putea afirma că o mare parte din cuvinte nu provin din greaca clasică ci din limba epocii alexandrine şi din cea medievală. E ceea ce se întîmplă de altminteri la majoritatea scriitorilor arhaizanţi bizantini. 19 Înainte de a părăsi secolul lui Eustathios, trebuie să notez că Mihail Choniates 2 0, Ioan Tzetzes şi alţii vorbesc şi ei, cu acelaşi dispreţ despre limba populară 21 • Autorii arhaizanţi de romane din secolul al XII-iea ur mează în privinţa stilului, a limbii şi în altele exemplul ve chilor autori de romane sofistice 22• Unul dintre ei, Eustathios Macrembolites 23 (nu trebuie confundat cu mitropolitul Eusta thios, citat mai sus) foloseşte fraze stranii şi lipsite de frumu seţe , calchiate după Ahile Tatios 24• În secolul al XIII-iea, eminentul erudit şi profesor Nichi for Blemmydes (1 1 97 - 1 272) practică un retorism căutat, construindu-şi frazele într-un stil nou şi îndrăzneţ şi recurgînd totodată la vechiul dialect epic. Istoricul şi profesorul din acelaşi secol Georgios Acropo li tes (1212- 1 282) , demn de interes pentru seriozitatea de care dă dovadă, foloseşte o limbă destul de uşor inteligibilă 2 s cu tot aspectul ei greoi şi dezlînat. Şi el evită sau corectează 17
Ibidem,
1 1 Cf.
E.
" Jbidetn,
pp. X X X I - XXXII. Kriaras, io MaKEOOVlKci, V, 1 963, pp. 83- 85. p. 494.
" M1xaiik 0AK01nvcitou toi:i Xwv1citou tci JI,
pp. 44, 1 1 , 2 5 - 26. " CI. Pb . Kukules, o p. cil,. p. 1 4 . " Cf.
allll;oµtva,ed
.
Sp. Lambros, Atena, 1 880,
F. Diilger, op. cil., pp. 20 - 2 1 .
" A. Heiseoberg l e identifică ( Rhei11isches M'useum fu' Philologie, LVIII, 1 903, p. 427) . " Ibidem. 11
Pentru limba lui Georgios Acropolites poate fi consultat în chip util indicele ediţiei
lui A. Htisenberg ( Leipzig, 1903,
11, pp.
1 1 6 - 1 1 7).
https://biblioteca-digitala.ro
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
265
-cuvintele din limbajul curent ; stilul său rămîne totuşi clar, termenii folosiţi sînt de o mare precizie. Emfaza lui Georgios Pachymeres (1242-aprox. 1 31 0) se datorează, fără îndoială, gustului său pentru tratarea pe larg, excesivă, a unor teme teologice de actualitate. Varie tatea cunoştinţelor sale o explică pe aceea a stilului său ; el asociază astfel termeni specifici pentru ortodoxie cu ex presii antice. În virtutea intransigentului său clasicism el dă, de pildă, lunilor anului numele lor antice. Afectarea în ex punerea faptelor este însoţită de folosirea unor cuvinte noi, rare şi neobişnuite. Grigorie din Cipru (1241 -aprox. 1 290) , eminent umanist, se îndepărtează şi el de această afectare a stilului şi a limbii ; el ne-a lăsat o autobiografie care se dis tinge . „ 26în mod deosebit printr-o anumită simplitate a povest Inl . Unii dintre cei care - şi erau mulţi - s-au ocupat de filologie la sfîrşitul secolului al Xii i-lea şi la începutul celui de-al XIV-lea, ca Maximos Planudes (1255- 1 305) şi care aveau o neîndoielnică înzestrare literară, dau poves tirilor lor o nuanţă de clasicism artificial. Acesta este şi cazul lui Teodor Metochites (1270- 1 332) , iar Nichifor Chumnos foloseşte un stil concentrat şi concis ; Krombacher îl soco teşte „vrednic de epocile cele mai mari ale literaturii", fără a trece totuşi sub tăcere elementele de retorism pedant care există la el. Să nu uităm că în epoca bizantină nu se punea o „pro blemă a limbii" aşa cum se întîmplă astăzi în Grecia. Învă ţămîntul, cultura intelectuală erau astfel concepute încît nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că se pot exprima gînduri şi sentimente altfel decît în greaca veche ; în greaca desigur pe care o transmisese tradiţia arhaizantă a anilor postclasici . Evident, fiecare scriitor arhaiza potrivit gradului său de cultură clasică. Singura preocupare a scriitorilor era să ştie ce reguli mai generale de compoziţie şi de stil trebuiau respectate astfel încît să se rămînă în cadrele admise si con sacrate şi să nu fie stîrnită opoziţia nimănui. Existau în 11 W. Lameere, La traditioJJ maJJuscrite de la corresponda11ce de Grtgoire de Cflypre, Bru
xell es
-
Roma, 1937.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri şi as/Jecte din literatura bizantină
266
acest scop „manuale de retorică" care învăţau pe cititori pe baza modelelor mai vechi uzul lingvistic „ corect". For mele populare nu erau folosi ţ e decît în ca� u�ile în .care limb� veche nu dispunea de echivalente potnv1te. Dm aceasta pricină rar se întîlnesc scriitori care să folo�eas�ă o limbă mai simplă fie din motive de gust personal, fle din alte mo tive 2 7• Unii bizantini au vrut să recopieze, să refacă în parte sau numai să comenteze vechi „manuale de retorică" care făceau autoritate, ca cele ale lui Hermogene şi Aphtonios 28• Astfel Ioan Tzetzes, Iosif Filozoful şi mai tîrziu I oan Argy ropulos au redactat, pornind de la aceste manuale de reto rică sau de la opere asemănătoare ale lui Libanios, lucrări cu caracter tehnic mai mult sau mai puţin importante. În al său Compendiu de retorică, Iosif Filozoful stabileşte diferenţele existente între cuvîntul „clar" , cel „ potrivit" şi cel „înalt" ; între cuvîntul „frumos" şi cel „rapid" ; între cuvîntul „mai umil" (tmrn1v6tEpa A.E�t<;) şi cel „mai propriu" (€yKup6tEpa A.E�t<;) . El recomandă 29 : Să păstrezi şi să iubeşti cu deosebire calea de mijloc ; să iubeşti amestecurile ; să uneşti sublimul cu modestu l ; să eviţi pe cit se poate prolixitatea ('to ncivu li5p o v ) şi originalitatea excesivă (-ro {mo�&Vi�ov) şi astfel vei obţine succesul.
El stabileste de asemenea diferentele între cuvîntul „ �legant" ( KOµ'Jlti A.E�t<;) şi cel „natural" ' (
dintr-o formă a limbii greceşti în alta. E cazul Evangl1eliei, tra d usă in dialect homeric de Non· nos şi al vieţilor sfinţilor, transpuse într-o limbă arhaizantă de c ătre S imion Metafrastul. Căci limba traducerilor nu presupune întotdeauna din partea traducătorului o anumită poziţie în problema limbii care trebuie folosite în mod obişnuit de scriitori. " Această scriere a lui Hermogene a fost îndrăgită în chip deosebit de bizantini. Ha a fost editată de H. Rabc (1913) şi, mai înainte, de Chr. Walz, Rlietores graeci, 1 834, pp. 1 29
Walz, Rlielores graeci, 1 1 1,
•• Ibidem,
P- 527.
p. 256.
https://biblioteca-digitala.ro
-
445
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
267
dacă cel care scrie îmbină cuvintele în propoziţii lungi şi pentru a exprima o singură idee acumulează un număr mare de termeni, e bine ca tu să cauţi aici soluţia de mijloc, nici să nu îngrămădeşti cuvintele unele peste altele, nici să nu dai dovadă de sărăcie de vocabular.
Chiar scriitori a căror principală operă nu este o lucrare teoretică de retorică fac distincţie între elocvenţă şi retorică, aşa cum face Nichifor Chumnos 31, discipol al lui Grigorie din Cipru, într-o mică lucrare intitulată IIEpi Âoyrov Kpim:ro� Kai tpyaO"ia�32 şi într-o alta, care i-a urmat, Il po� wu� OUO'XEPEVOV'ta� bt:i wi� EÂ.EYXOl� îWV aO-acpro� Kai KaKOîEXVW� pTJ9opeu6vtrov33• În cea dintîi el arată că piatra de încercare a valorii scriitorilor noi trebuie să fie modelele Greciei antice. Asta înseamnă Demostene, Platon şi Aelius Aristide. De aceea trebuie să se acorde o deosebită atenţie folosirii unei limbi şi a unui stil potrivite fiecărei situaţii. De pe aceste poziţii Chumnos se ridică împotriva unei anu mite categorii de intelectuali contemporani. El scrie în legă tură cu acestia , : Scrierile lor pline de afectare sînt cit se poate de puţin clare, exprimarea lor este indirectă şi tulbure, limba lor plină de obscurităţi e cu totul altceva decît greaca veche, ei folosesc fraze întortocheate, care nu sînt nici limpezi nici inteligibile şi insultă în felul acesta pe strămoşi, deoarece se serYesc de ei pentru a face retorică 34.
El se ridică deci împotriva acelora care încearcă să-l imite, fără succes, pe Tucidide, pe care procedînd astfel îl insultă 35• El scrie că aceştia „confundă agitaţiile maimu ţelor şi săriturile broaştelor cu ritmurile lui". În acelaşi spirit se ridică Chumnos împotriva acelora care încearcă p.
1 1 J . Verpeaux, Niciphore Cho11mnos, homme d'itat et lmmaniste brzantin, Paris, 1959, 109.
" Boissonade, A necdota graeca, I I I, pp. 356 - 365. 11 Ibidem, pp. 365 - 39 1 . " Boissonade, A necdota graeca, 11 Ibidem, p. 373.
I II,
p . 370.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri ş i aspecte din literatu ra bizantină
268
zadarnic să-l imite pe admirabilul maestru care este Grigorie din Cipru : Limba lui avea frumuseţe şi graţie. Şi cum ei n-au reu şit să înţeleagă, să rîvnească a şi le însuşi şi să imite nici una dintre virtuţile supranaturale ale acestuia, s-au măr ginit să înşire vorbe goale, termeni improprii şi lipsiţi de nobleţe, care nu corespund întru nimic lucrurilor.36
În ce fel se justifică aceia care se îndepărtează de mode lele clasice ? Chumnos li se adresează în aceşti termeni 37 : „ Să evităm, ziceţi voi, în scrisul nostru structurile inutile, lungimile şi sofisticăriile, ca să nu ne lăsăm prinşi în cursa excentricităţilor gramaticale. " Chumnos recomandă contemporanilor săi modelele anti ce 38 • „Aceste modele constituie pentru noi cristalizări rigu roase, asemănătoare unor tablouri vii , opere care ne vor besc şi care ne învaţă." Iar cine urmează exemplul lor 39 „nu numai că nu se îndepărtează de ştiinţă, dar izbîndeşte deplin în literatură şi nu-şi dobîndeşte o glorie artificială, deşartă şi întîmplătoare" 40• Chumnos recomandă de ase menea ca în imitarea celor vechi 41 : „ Să ne străduim înainte de toate să obţinem puritatea si claritatea, căci contrarul iar noi sîntem greci". ţine mai degrabă de limba barba;ilor El insistă în mod deosebit asupra purităţii limbii si ' fodeamnă 42 : „ .
Dacă urmăreşti salvarea şi gloria literaturii, dacă vrei să te consacri cu totul ştiinţei, legilor sale, rezultatelor sale , studiază limba marilor, iluştrilor antici pe care nimeni n u i - a depăşit. Dacă urmăreşti succesul, cuvintele trebuie s ă fie d i n limba pură atică, construite potrivit acestei reguli şi corespunzînd în mod firesc şi cu adevărat lucrurilor. " Ibidem, p. 368.
" Ibidem, p. 37 1 . 11
Ibidem, p. 357.
" E vorba de opere ale vechilor greci.
•• Boissooade, A 11ecdota g•aeca,
11 l
p. 6.
" Ibidem, p. 359. " Ibidem, p. 360.
https://biblioteca-digitala.ro
Dig/osia în ultimele secole ale Bizanţului
269
Chumnos mărturiseşte că prin lucrarea sa A supra avan tajelor şi inconvenientelor limbii, (fIEpi apEtfj� ').. 6yrov Kai KUKia�) el urmăreşte să-i determine pe toţi cei care se ocupă de lite ratură să compună şi să creeze într-un mod vrednic de admi raţie, să folosească termenii şi regulile impuse de ştiinţă şi să-şi îndrepte eforturile şi zelul lor în direcţia indicată de acei admirabili oratori si maestri antici ai literaturii 43• ,
,
După cum vechii greci citează chiar pasaje întregi din poeţi, tu poţi să citezi la nevoie din Scripturi şi din cărţile sfinte pe care le ai la dispoziţie şi uneori chiar cuvînt cu cuvînt. El adaugă că unele transformări, schimbări nu sînt de altminteri excluse. 44
În legătură cu conflictul care a opus pe Chumnos con temporanului său, Teodor Metochites, ca şi altor erudiţi, trebuie să facem cîteva observaţii. În această ceartă existau înainte de toate motive de natură personală, mai ales în cazul Chumnos-Metochites. Apoi, Chumnos, atunci cînd îşi critică contemporanii, nu se ridică împotriva celor care adoptă o limbă radical diferită de cea pe care o susţine el, ci condamnă pe scriitorii care avînd aceleaşi idei ca şi el în materie lingvistică, nu le pun, din slăbiciune, în aplicare. De aceea, eu cred că Verpeaux 45 greşeşte atunci cînd pune în paralelă această luptă dintre unii scriitori bizantini de la începutul secolului al XIV-iea şi faimoasa Querelle des anciens et des modernes din literatura franceză. Găsim vederi identice cu cele ale lui Chumnos în operele lui Ioan Tzetzes, autorul unui rezumat al Retoricii lui Her mogene 46 şi în cele ale lui Ioan Glycis, autorul tratatului Despre corectitudine în domeniul sintaxei (ITEpi op06tT)tO� cruvtu�Em�) . Acesta din urmă, care a tratat chestiunea barbarismului şi a solecismului, este astfel definit de Gre41
Ibidem,
p. 367.
" llridem, p. 363.
" J. Verpeaux, op. cit., p. 32. " J. A. Cramer, Anecdota Oxonimsia, I\', Oxford, Byiantinische Zeuschrift, IV, 1895, pp. 314 -318.
https://biblioteca-digitala.ro
1837,
pp. 1 - 148. Chr. Harder în
270
Figuri ş i aspecte din literatura bizantină
goras47 : „savant prin excelenţă, încarnînd cu fidelitate nobila · amintire a atenienilor, respectînd exemplul şi felul lor de a scrie, de parcă ar fi fost el însuşi modelul divin". Se ştie că Teodor Metochites se interesa mai mult de chestiuni de istorie literară decît de probleme de limbă antică, deşi într-un poem inedit 48, el afirmă contrariul. Dar atunci cînd face aluzie la „limba greacă" şi la „dialectul atic", el înţelege evi dent textele scrise în această limbă si nu limba în sine. Propriul său stil este în orice caz atît de căutat încît adesea textele sale sînt greu de înţeles. El însuşi se laudă a fi scris opere pline de abilă elocvenţă, dar care nu constituie decît exemple de retorică exprimînd cugetări bine gîndite 49 , în vreme ce în operele sale filozofice, după părerea lui 50, „respingea întotdeauna orice expresie înflorită şi graţioasă capabilă să împodobească stilul aşa cum primăvara florile împodobesc pămîntul " . Oricum, stilul lui Metochites este de o căutată obscuritate, plin de arhaisme, de elemente împrumutate nediferenţiat din dialectele antice ; el face în sfîrşit excesiv uz de cuvinte noi 51• Stilul lui Metochites este caracterizat drept „indigest" 52, iar operele sale drept „informe "53 • El imită, fără să o ega leze, a doua sofistică. Îşi umple scrierile, aşa cum a remarcat un alt comentator, M. Treu 64 cu împrumuturi din textele sacre şi cu ornamente obositoare. Îi plac neologismele şi compune cuvinte, folosind diverse prepoziţii 55• Reuşeşte să îndepărteze formele prea demotice şi dezminte astfel opinia formulată de Chumnos. Arareori foloseşte el un cuvînt 270,
" ed. Bonn, I , p.
r. 8 şi urm. " Cf. R. Guilland, Eludes by1anti11es, Paris,
1 82.
•, Ibidem,
p.
'" Ibidem,
pp. 1 82 - 1 83.
11
1 959, pp. 1 98 - 199 .
EUrtEpiTporro,, rrpoEY
p. 24. Despre umanismul lui Metochites, v. H. Hunger, Theodores Melochiles als Vorliiuf,·r des Humanismus in Bytanx, în Byxanli11isc/1e Zeilschrifl, XLV
1 952, pp. 4 - 20.
" Cf. I. Sev�enko, Eludes sur la pollmique enlre Theodore Melochile el Nicephore Choum nos,
Bruxelles,
1 962,
p. 35.
" In legătură cu deplorabila influenţă a retoricii asupra poeziei bizantine op. cil.,
p. 13 şi urm.
" B yxantinische Zeilschrifl, VIII,
1 1 I.
1 899, p. 32.
Sevi:enko, op. cil., p. 39.
https://biblioteca-digitala.ro
v. Fr.
Diilger,
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
27 1
cu sensul său nou şi nu cu cel vechi (xpovoi;=ihoi; „an " ; • s:: · s:: .1. , „sa nu " . . . etc )56 ouu&V= ut:.V lată ce scrie Metochites asupra repugnanţei faţă de tot ceea ce masa ar putea, eventual, înţelege 67 : w
.
.
Repet, nici un lucru măreţ şi vrednic de admiraţie nu este treaba marelui public şi nu e accesibil primului venit, ca acele alimente ieftine pe care negustorii le expun la răs pîntii. Şi dacă unii se străduiesc serios să sustragă operele lor contactului cu mulţimea, înveşntintîndu-le într-un stil măreţ, ei nu fac decit să reia vechiul procedeu, folosit de eleni în limbaj ul lor nobil şi frumos. Spre ei privim cu atenţie, ca spre nişte modele, noi, cei care aparţinem, aşa cum îmi amin tesc să mai fi spus altundeva, acestei epoci tardive ; noi încercăm să ne formăm după chipul lor, studiindu-i în profun zime. Desigur, excelenţi prieteni, pentru oamenii temeinic pregătiţi şi nu pentru aceia pe care i gnoranţa îi face să diva gheze, fiecare lucru are locul lui ; uneori trebuie să fii explicit, alteori e indicat să-ţi amplifici solemn stilul şi să-ţi sustragi gîndirea mulţimii, folosindu-te de ornamentele artistice. Cit despre noi, urmăm cu asiduitate acest principiu şi, dis preţuind gelozia, o mărturisim cu deplină francheţe, chiar dacă s-ar întîmpla să crăpaţi de o mie de ori din această cauză voi cei lipsiţi din naştere de orice dar al criticii, voi cei care n-aţi aprofundat nici definiţiile, nici legile artei stilului frumos.
În altă parte, el scrie în acelaşi spirit 58 : Dacă sînteţi atît de îndrăgostiţi de claritatea cu orice preţ a expresiei populare şi la îndemîna gloatei, de ce întîr ziaţi a vă transporta în pieţele care furnică de lume şi a vă amesteca cu toţi aceia care cască gura pe la răspîntii ? Veţi întîlni acolo limbajul atît de dorit a cărui înţelegere e lipsită de orice dificultate.
Toma Magistrul face servicii arhaismului şi aticismului în lucrarea sa asupra Alegerii numelor şi verbelor atice, unde " Ibidem, p. 39, nota 5. 17 Ibuum, pp. 202- 203 ; ci. şi p. " I. Sevfenko, op. cit., p. 206.
56.
https://biblioteca-digitala.ro
272
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
dă sfaturi în vederea unei bune folosiri a dialectului. Bizan tinii înţeleg prin „atici" pe scriitorii antici în genere. Adesea ei folosesc chiar cuvîntul „retoric" pentru „atic", cu sensul pe care l-am văzut mai sus 59• Astfel, adesea, se confundă aticul, clasicul şi foarte noul. După cum scrie Bohlig 6 0 , antichitatea clasică şi a doua sofistică constituie pentru bizantini o singură realitate. În concepţia bizantină dife renta între un clasic si un clasicizant este minimă. Era firesc ca, în epoca Paleologilor 61 , asemenea concepţii să ducă la retorism, adică la o necontrolată tendinţă arhai zantă. Scriitori arhaizanţi ca Procopiu din Gaza, Simion Metafrastul, Mihail Psellos constituiau pentru bizantini singurele modele de urmat, deşi nu erau uitate nici exem plele mai vechi ale lui Libanios, Himerios, Aelius Aristide, Themistios, Synesios, Heliodor şi Ahile Tatios. Iosif Filo zoful recomanda chiar pe Plutarh şi pe Lucian, pe Grigorie din Nazianz şi Grigorie din Nysa 62• Astfel, mai ales în epoca Paleologilor, bizantinii erau ţinuţi să trateze teme neînsemnate şi artificiale, să practice un retorism steril dar consacrat, căruia toţi trebuia să poată a-i aduce j ertfe. Multe din discursurile lui Nichifor Gregoras sînt bune exem ple ale genului ; e vorba de cele pe care le-a adresat unor împăraţi sau unor rude, precum şi de cîteva vieţi de sfin ţi al căror autor a fost. Astfel tendinţa arhaizantă ieşea învingătoare în vremea primilor Paleologi şi o dată cu ea se înregistra un progres în preocupările literare. Un elan deosebit au dat arhaismului manualele de gramatică ale lui Planudes şi Moschopulos, dicţionarele lui Toma Magistrul şi alte lucrări cu caracter tehnic. Trebuie reţinut că „gramaticii" epocii se interesau mai mult de morfologie decît de sintaxă, căci contrariul ar fi fost poate mai dificil. Pe de altă parte, traducerile cu care ei îşi însoţeau adesea ediţiile de texte (psychagogia) , deşi erau făcute adesea într-o limbă care amintea de limba " CI. C. Boblig, op. cit., p. 2 - 3. " p. 1 . 6 1 1 L. Bn!bier, Le mo11de byrantin , II I - La civilisat ion by1a11tine - Paris, 1950, p. 11 R. Guilland, Essai su• Nicephore (;,/goras, l'homme el l'oeuvre, Paris, 1926.
https://biblioteca-digitala.ro
337.
Dig/osia în ultimele secole ale Bizanţului
273
vorbită, puteau prea puţin să îndemne pe elev la folosirea unei forme lingvistice mai simple. Pentru a înţelege eforturile arhaizante întreprinse în acea vreme, trebuie să ne gîndim la tot ceea ce a scris Ioan Glycis 63 despre cei care vor să-şi înnoiască stilul, să se apro pie adică de limba populară. După părerea lui aceştia gre şesc şi, fără să-şi dea seama, se îndepărtează de legile fixate de cei vechi. Stilul lor depăşeşte astfel limitele pe care ar trebui să le respecte. Glycis 64 face de asemenea observaţii asupra solecismelor pe care scriitorii ar trebui să le evite în favoarea „mai frumoaselor expresii atice" . Î n ce-l priveşte p e Gregoras, trebuie să subliniez că, scriind în condiţii nefavorabile, el nu are întotdeauna răgazul necesar pentru a-şi îngriji limba şi stilul şi asta cu toate că îl ia drept model pe Platon. Î n consecinţă opera sa istorică nu se distinge nici prin compoziţie, nici prin armonia limbii, ci printr-un arhaism mai degrabă exagerat. Unul dintre motivele acestui lucru este faptul că Gregoras a suferit influenţa neasimilată a celei de-a doua sofistici ; pe de altă parte, el cultivă o limbă artificială şi poetică, calchiată după Grigorie din Nazianz. Să nu uităm nici că el şi-a scris partea cea mai importantă a operei în tinereţe, ceea ce explică înclinaţia sa către retorism. El evită totuşi adesea, în mod evident, frazele pompoase şi cuvintele străine. Potrivit părerii lui Guilland 65, începînd din 1350 Gregoras compune scrisori din care nu lipseşte tonul serios dar simplu. Î n aceste scrisori, el dă dovadă, uneori, de gust pentru ironie şi glumă. De cel mai mare interes sînt scrisorile sale de recomandare şi acelea în care formulează idei mai personale. O excelentă impresie ne lasă de asemenea descrierile sale de natură, evocările unor evenimente, anecdotele din opera sa istorică şi din dialogul său Florentios (A.copsvno�) .
1 849,
11 Ioannis Glycae Opus de vera sy11ta;reos ratione, editie îngrijită de A. Jabnius, Berna, p. 58. " Ibidem, p. 35.
" R. Guilland, op. cit„ pp. 268- 269 (el. şi p. 294).
18
-
„Literatura Bizantului"
-
c.
101 1
https://biblioteca-digitala.ro
74
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
La rîndul lui, Cantacuzino este, neîndoielnic, mai puţin arhaizant decît acest Gregoras, dar Krumbacher 66 exage rează atunci cînd afirmă că opera sa istorică reprezintă una din primele mărturii ale prozei demotice. Umanistul Demetrios Cydones (aprox. 1324 - 1 397/98) foloseşte cu strălucire limba atică, imitîndu-1 cu succes pe Platon 67• Un text remarcabil este scrisoarea în care el descrie primăvara la Constantinopol. Descrierea nu e lipsită de pito resc 68• Aceeaşi impresie ne-o lasă Manuel al I i-lea Paleo logu! (mort la 1425) atunci cînd ne descrie o tapiserie de la Luvru care reprezenta trezirea naturii. Limba sa, desigur arhaizantă, nu este însă, tocmai din această cauză, uimitor de frumoasă. În aceeaşi epocă, Teodor din Hyrtake (sfîrşitul secolului al XIIl-lea- secolul al XIV-lea) se arată incapabil să evite solecisme, stîngăcii de expresie şi o prea mare sonoritate verbală, folosind în acelaşi timp pasaj e din Homer 69• Într-o limbă obscură si dificilă, adesea monotonă, istoricul Lao nicos Chalcocondylas cultivă acelaşi arhaism 70• Un alt istoric aticizant al epocii, Critobul din Imbros, se distinge prin tendinţa de a utiliza fraze împrumutate de la marii scriitori ai Greciei antice, în special de la Tucidide, ceea ce dăunează originalităţii stilului său 71• Să nu acordăm o atenţie prea mare faptului că Bessa rion, autor arhaizant, a adresat o scrisoare în limba populară 72 unui pedagog, acela al ultimului despot al Peloponesului la Ancona, Toma Paleologul 73. 11 K. Krumbacher,
Geschichte der byzantinischen Lileratur, Milnchen, 1 897, p. 300. 487. 1 1 G. Camelii, Dbnetrius Cydones, Co„espondance, Paris, 1 930, pp. 42 - 43. " Migne, Patrologia gra«a, CLVI, col. 577 - 580. Cf. H. G. Beck, op. cil., p. 2 1 . '" L. Brehier, op. cil„ p. 330. 7 1 Asupra limbii şi stilului său v. N. P. Andriotis, Kp1t6Pou;\.o' 6 'lµj}piooc; Kal t6 lotop1K6 tou i:pyo, în 'E;\.;\.11v1Ka, H, 1929, pp. 1 85 - 1 88. " Publicată în Nta<; 'EU11voµvi;µoov, V, 1908, p. 19 şi urm. 17
Ibidem,
p.
71 N u trebuie să se acorde prea multă importanţă nici faptului că în vremea stăpinirii
turceşti anumiţi scriitori care preferă în operele lor demotica sau o limbă apropiată de aceasta, folosesc ln corespondenţa lor o limbă arhaizantă. Demotica răspundea necesităţii de a comunica cu publicul cititor, pe cită vreme corespondenţii acestor scri itori, erudiţi cunoşteau
şi
foloseau
limba
arhaizantă.
https://biblioteca-digitala.ro
in majoritatea lor,
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
2 75
Alti doi scriitori din secolul al XV-lea, doi „cronicari" , se de�sebesc prin faptul c ă unul dintre ei, Ioan Anagnostis, arhaizează fără să cadă în retorism, folosind un stil concis, pe cită vreme celălalt, Ioan Cananos, are tendinţa de a folosi graiul popular ; el scrie totuşi într-un amestec de limbă popu lară şi limbă artificială arhaizantă. 3. Tendinţe către folosirea limbii populare în ultimele secole din istoria Bizanţului
În literatura ultimei perioade din istoria Bizanţului, care foloseşte un grai oarecum mai popular, un loc deosebit ocupă romanele cavalereşti 74• Romanul Calimach şi Chrysoroe, probabil cel mai vechi dintre toate, se leagă direct de lumea legendelor neogreceşti ; el nu reflectă, aşa cum se întîmplă cu romanele de mai tîrziu, lumea franco-elenă de după ocu paţia francilor. Din această cauză limba lui este cu totul lipsită de elemente france. S-ar putea spune că ea urmează tendinţa arhaizantă, dar fără excese şi fără dizgraţie. Stilul este mai degrabă suav şi delicat ; nu întîlnim solecisme şi nici barbarisme ca în celelalte romane. S-ar putea spune că avem înaintea noastră o limbă puristă, cu sintaxa simplă, cu anumite forme arhaizante şi cu anumite particule azi dispărute ; lipsesc însă cuvintele bizantine populare şi chiar cuvintele populare de dată mai recentă. Această tendinţă către demoticism o regăsim mult mai tîrziu în romanul Belthandros şi Chrysantza. Recunoscînd în acest roman unele „reusite" , Adamantios Corais 15 soco teşte totuşi că limba în ca�e e scris e insipidă „din pricina alterării şi a amestecului unor cuvinte şi fraze vechi cu altele de cea mai joasă speţă, totul într-un limbaj macaronic, dintre cele mai deplorabile". Judecata lui Corais nu este justi ficată. Desigur, limba romanului nu este nici uniformă, nici armonioasă. E cazul a numeroase texte din creaţia populară medievală. Dar climatul lingvistic al operei este demotic sau de tendinţă net demotică. " E. Kriaras, BuCavnvu !rrrronKu µu9Latopi)µata Atena, 1955. "
•
AtaKta
,
I I, p. 9.
https://biblioteca-digitala.ro
Figuri ş i aspecte din literatura bizantină
276
Cu romanele Phlorios şi Platziaphlora şi Imberie şi Mer garona ne apropiem mai mult de limba populară, datorită v ocab1:1larului care conţine forme populare mai numeroase _ ş1 mai pure. Mai originală este limba romanului Libistros şi Rodamne 7 6 • Tradiţia manuscrisă cu numeroasele ei texte, care constituie tot atîtea adaptări ne împiedică să ne pronunţăm net asupra formei lingvistice a originalului. în orice caz, limba este populară cu alunecări spre unele forme şi construcţii arhaice ; 7 _ Nu e uşor să judeci din punct de vedere lingvistic varian tele epopeii lui Dighenis A critas 78• Fiecare prezintă aspecte proprii. În ansamblu totuşi ele oscilează între mixturi spe cifice fiecăreia si limba consacrată a romanelor cavaleresti ' bizantine. Cronica 1'.1 oreei are un aspect demotic mai pronunţat în limbă şi stil ; există totuşi şi aici cuvinte, particule, o în treagă umplutură arhaizantă ca şi unele cuvinte bizantine populare cărora li s-a dat prin terminaţie un aspect arhaic. 79 Nenumărate sînt textele importante prin întindere şi sem nificaţie, scrise în această perioadă într-o limbă mai mult sau mai puţin populară, care nu renunţă totuşi cu totul la formele arhaice ale limbii oficiale. Această limbă n-a fost încă studiată amănunţit. Ar trebui să avem, pentru a putea întreprinde un asemenea studiu, acele ediţii critice, care de cele mai multe ori ne lipsesc, ale textelor. Nu poate fi vorba să tratăm pe larg despre aceste opere în scurta noastră expunere. Limba majorităţii lor este un amestec, mai ales pe planul morfologic, de arhaism şi demoticism, dar ea nu se îndepărtează în general de spiritul limbii populare. '
" Asupra l imbi i acestui roman v. notele editoarei J. A. Lambert, Amsterdam, 1955, pp. 330 - 435.
în A ctes d11 Premier Congres Paris, 1 95 1 , pp. 245 şi urm. şi Vicenw Rotolo, Libistro e Rlrodamne, romanro cavalleresco birantino, Atena, 1 965. 17 Cf. M.
I. Manoussakas,
L'idition des romans byza11ti11s,
de la Fidiratio11 foter11ationale des A ssocialiMs d'Etruies Classiq11es,
" cr. St. Kiriakidis,
twnalen
Forschrmgsberichl zrun A krilas·eţJos,
B l•zanti11isten·Ko11gress,
în Bericilte zum XI. Interna-
Miinchcn, 1958. 79 La Cliron iqru de Marie, cu i ntroducere şi note de P. I
https://biblioteca-digitala.ro
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
277
Din această categorie de scrieri, Poemele prodromice ( IlpoopoµtKci. 1t01�µata) 80, scrise mai devreme, sînt mai conservatoare din punct de vedere lingvistic în comparaţie cu cele scrise mai tîrziu, ca Ahileida ('AXtÂ.Â:rii'.<;) 81 şi Jocurile de dragoste ('Epcoto1taiyvta) 82 4. Tendinţa de mijloc la unii scriitori din ultimele secole ale istoriei bizantine
Între cele două mari orientări lingvistice din ultima pe rioadă a istoriei bizantine, vedem conturîndu-se o a treia reprezentată de textele scrise într-o limbă mai simplă, dar care nu este nici cu totul demotică, nici cu totul puristă. Din această categorie fac parte operele lui Ioan Zonaras (prima jumătate a secolului al Xi i-lea) , Constantin Manas ses ( 1 1 87) , Mihail Glycas (mort înainte de 1 204) , Teodor Meliteniotes si ale altora. Limba lui Zonaras este într-o oarecare măs{iră arhaizantă, dar ea se distinge prin simpli tatea frazelor, în pofida faptului că, din pricina varietăţii izvoarelor operei sale istorice, autorul reuşeşte cu greu să scrie într-o limbă unitară. În orice caz, în cronica sa, Zona ras îşi depăşeşte predecesorii atît în privinţa folosirii instru mentului lingvistic cît şi prin concepţie istorică. Limba lui 2\fanasses se distinge printr-o tendinţă către înfrumuseţări, prin folosirea frecventă a adj ectivelor, a comparativelor şi prin descrieri care nu duc totuşi pe autor la rezultate deplin satisfăcătoare. La rîndul său, Mihail Glycas foloseşte limba populară în a sa Suplică 83, în vreme ce în opera istorică şi în scrisorile sale se poate constata tendinţa către o expri mare naturală. Teodor Meliteniotes face apel la compuse care amintesc pe acelea din romanele cavalereşti. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, căci el este autorul unui •0 D . C. Hesseling et H. Perno!, Poemes prodromiq1us en grec vulgaire, 81 D. C. Hesseling, L"Aclii/Uide byzantine,
Amsterdam, 1910.
Amsterdam, 1919.
" D. C. Hesseling et H. Pc rnot , Clianso11s d"amour, Paris-Ath�nes, 1913. La pp. 1 56 - 175
- o
schemă gramaticală. " Mihail Glycas, l:tiit;o\ ou' f;yp:i•ve Ku9' 6 v Kuteax&9TJ
E. Tsol akis, Tesalonic,
1959.
https://biblioteca-digitala.ro
Ku1p6v,
ediţie îngrijită de
2 78
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
mare poem enciclopedic cu numeroase descrieri ( SK
Cele spuse mai sus ne-au permis să constatăm următoa rele. Începînd din secolul al XI-lea, deşi în domeniul ling vistic tendiriţa arhaizantă se menţine şi chiar se intensifică uneori, întîlnim şi unele texte scrise într-o limbă mai simplă, mai apropiată de limba populară. Aceste două aspecte ale limbii, care nu sînt despărţite printr-o barieră de netrecut, duc la crearea a două forme literare. Menţinerea uneia dintre ele în viaţa intelectuală a Bizanţului este conştientă. Cea laltă subzistă spontan, fără efort . Din această cauză la Bi zanţ nu a existat o problemă a limbii. Căci sîntem încă de parte de secolul al XVI-lea, în cursul căruia spirite luminate au proclamat necesitatea folosirii limbii poporului în litera••
K. Krumbacher, op. cil.,
p.
306.
" CI. bibliografia lui Mora,·csik, Byz.rntinoturcica, I, 1958, pp. 283 şi 287 - 288.
https://biblioteca-digitala.ro
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
279
tură, în educaţie şi în viaţa intelectuală în genere. Ele vor căuta să-şi pună în aplicare vederile în operele lor 86 • Faptul că oameni din popor, care aveau oarecare cul tură şi oarecare talent se ocupă de literatură creează un climat nou, favorabil apariţiei unei forme noi de literatură. Aceas tă literatură se eliberează într-o oarecare măsură de limba şi de genurile tradiţionale. Faptul se produce tîrziu, contextul intelectual al ţării opunîndu-i rezistenţă. Această nouă producţie literară constituie germenii literaturii neogreceşti, dar �ea nu s-a născut la fel ca literaturile romanice, de pildă 8 7 • In Occidentul latin, limba latină serveşte de bază pentru crearea limbilor popoarelor în formaţie. Fiecare dintre aces tea are fizionomia şi particularităţile sale. Dar toate laolaltă constituie un sistem de limbi cu origine comună 88• În Orien tul grecesc dimpotrivă, existenţa unui singur popor vorbind ca limbă maternă greaca 89, limbă de altfel conservatoare, a împiedicat ramificarea limbii. Se formează numai dialecte şi graiuri 9 0, dintre care unele vor fi folosite mai tîrziu în literaturile regionale. În concluzie, între limba genurilor consacrate şi cea pe care o preferă scriitorii care cultivă genuri noi nu există la Bizanţ o diferenţă considerabilă. Cel care studiază un text se întreabă adesea cărei categorii lingvistice îi aparţine . Nu numai că limba unui text nu poate fi definită întotdeauna riguros, dar e adesea greu de separat chiar creaţia medie vală bizantină tradiţională de creaţia neogrecească propriu zisă. Se constată astfel frecvent în unele texte arhaizante prezenţa unor elemente , nu numai lingvistice, neogreceşti. 11 111. Triandapbyllidis,
87
Cf. E. Kriaras, Die Besonderheiten der lei.ten Periode der mittelalterlichen grieehischen
Literalur ln .fahrbuch der Osterreichischen Byzantinischen Gesellschaft, VIII, 1959, pp. 69 - 85. ••
Bibliografia lucrărilor privind paralel evoluţia limbilor romanice şi a limbii greceşti
medievale la A. Heisenberg, Dialekle und Umgangssprache im Neugritchischen, Milnchen, 1918, p. 57, nota 27.
19 Asupra trecerii de la koinJ la limba neogreacă Kapsomenos, op. cit„ pp. 17 - 18. Asu·
16
pra formării limbii comune medievale A. Heisenberg, op. cit„ pp. şi 43, şi j M. Triandaphy llidis, op. cit„ pp. 33 - 36. Bibliografia problemei la Kapsomenos, op. cit., p. 15.
90 Asupra trecerii de la limba vorbită in evul mediu la diferitele dialecte au fost for mulate opinii variate. Bibliografia problemei la Kapsomenos, op. cit„ pp. 1 5 - 29 şi Heisen
berg, op. cil„ pp. 20
https://biblioteca-digitala.ro
280
Figuri ş i aspecte din literatura bizantină
De asemenea, în texte pe care limba ne face să le clasăm în literatura neogreacă remarcăm elemente împrumutate direct din evul mediu bizantin. Din această cauză am sus ţinut că perioada de tranziţie din istoria literaturii greceşti, cuprinsă între 1 1 00 şi 1 650, trebuie numită „medievală tîrzie" şi, în acelaşi timp, „proto-neogreacă" 91• 6 . Creaţia literară în Cipru şi Creta
În Orient literatura evoluează deci în felul următor : literatura bizantină cu caracterele ei de bază continuă să trăiască şi după data fatală a cuceririi Constantinopolului, favorizată fiind de conservatorismul intelectualilor greci. Pe de altă parte, sub acţiunea factorilor istorici iau naştere în chip necesar, în anumite centre de radiaţie intelectuală, literaturi locale. În Cipru, care întotdeauna a rămas grecesc, dar care a fost, vreme de secole, izolat faţă de îndepărtatul Bizanţ, tradiţia conservatoare a capitalei nu- şi putea exer cita dominaţia 92• Se formează acolo o literatură locală şi dialectală. Desigur ea nu este capabilă să creeze dintr-o dată capodopere. Graiul cipriot 93 este folosit la început în tradu cerile unor texte j uridice destinat unui public larg. Mă refer la C1trţile regatului Ierusalimului şi Ciprului. S-au scris mai tîrziu cronici , cele ale lui Leontios Macheras şi Georgios Bustronios care, tot în dialect, dar într-unul mai unitar şi într-un stil spontan, dar mai )iterar, relatează istoria veche şi contemporană a Ciprului. ln sfîrşit, la mij locul secolului al XVI-iea, literatura insulei îşi atinge apogeul cu texte în versuri : Poemele de dragoste cipriote, în majoritatea lor tra duceri sau imitaţii după Petrarca şi petrarchizanţii italieni 94• Aceste texte erau într-adevăr demne să figureze într-o lite ratură avansată. Aş spune că între scriitorii ciprioţi, Leon9•
Cf. E. Kriaras op.
cit., pp. 69-85.
"' Despre prcpondcrt'nţa c a p i t a l e i în viaţa i n telectuală
PP· 8 - 9
cipriot l a Kapsomenos, op. cil., pp. 1 7 - 18. Le pt!trarquisme en Chypre. Pob11 es d'amour, Atena, 1952.
" Bibliografia luc r;"1 rilor despre dialectul
" Th. S iapkaras- P i ts i llidis,
a B i zanţului F. Dolger, op. cit.,
https://biblioteca-digitala.ro
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
281
tios Macheras, care compune în prima jumătate a secolului al XV-lea a sa Poveste despre dulcea ţară a Ciprului adică a sa Cronică, dă la iveală astfel un text de proză demotică neogrecească. Macheras introduce în opera sa, care tratează în special despre evenimentele din anii 1 359- 1432, nenu mărate elemente lingvistice franco-italiene. El redă în acelaşi timp, în mod admirabil, adevăratul grai cipriot. Dacă trecem cu vederea unele dintre Poemele de dragoste cipriote, anume pe acelea cu tendinţă didactică, a căror limbă este mai savantă, restul culegerii se distinge nu numai prin caracterul unitar al limbii, dar şi prin calităţi literare excepţionale. Autorul_ lor, destul de erudit, se arată a fi un perfect cunos cător al poeziei italiene din epoca sa. Pe de altă parte, el foloseşte limba ţării sale cu o asemenea uşurinţă, cu atîta fineţe şi umor încît ajunge să facă din ea un instrument literar de înaltă calitate. Alături de această literatură cipriotă stau unele texte scrise în regiunea cea mai apropiată de insulă, în Dodecanez, într-o limbă foarte asemănătoare. Dar si Creta este un centru de importantă creaţie literară. Au f�st puse în evidenţă, în zilele noastre, legăturile care apropie această literatură de literatura bizantină propriu-zisă, chiar din punct de vedere cronologic. Unul dintre primele texte de care dispunem datează încă din secolul al XIV-lea. Este opera lui Della portas 95 , despre a cărui limbă nu se poate spune că este cel mai pur grai cretan . Nu e uşor, o ştim, pentru o limbă ne scrisă, fie ea o limbă comună, fie un dialect local, să pătrundă de la o zi leţ alta în texte. Cretana nu face excepţie de la aceas tă regulă. Încetul cu încetul, paralel cu creaţia literară din prima j umătate a secolului al XVI-lea, pe baze mai trainice şi în rnîinile unor creatori mai experimentaţi 9 6 , dialectul evoluează ajungînd, la sfîrşitul secolului, să ne dea opere de importanţa celor ale lui Chortatzis (Erofile, Gyparis, Catzurbos) şi mai tîrziu Erotocritul, Jertfa lui A vram ca şi celelalte piese ale teatrului cretan. •• CI. M. I. Manussakas, IlEpi âyvoocnou KPllTO' ltOlllTOil rtpo Tf)c; clAOOEoc;. ·o J\Eo
vcipooc; NTEAMlltOPTa' Kai TO fpyov ai>Toil, la IlpaKnKci 0AKao11111a, "AS11vll>v, X X I X.
32- 44. 96 Bibliografia lucrărilor despre dialectul cretan la Kapsomenos, op. cit. , p.
1954, pp.
https://biblioteca-digitala.ro
19.
282
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
Să examinăm însă mai de aproape aceste texte din lite ratura cretană. Continuînd vreme de aproape un secol literatura populară medievală şi pregătind în acelaşi timp apariţia unei noi literaturi locale, literatura cretană înregis trează la sfîrsitul secolului al XVI-iea un foarte sensibil progres calitativ. După exemplul unor opere adesea excelente ale Renaş terii italiene 97 şi mulţumită gustului lor pentru tot ce e viu şi spontan, cretanii reuşesc să-şi făurească o limbă literară care reflectă în modul cel mai fericit graiul din insulă. Acest succes a fost favorizat de faptul că în Creta umanismul erudit prezenta particularităţi care îl împiedicau să-şi exer cite influenţa asupra creatorilor de limbă. Cultura intelec tualilor cretani se întemeia pe tradiţia bizantină, pe tradiţia religioasă îndeosebi şi pe umanismul italian. Ei călătoreau adesea în I talia şi chiar cei care rămîneau în Creta întreţi neau relaţii cu această ţară. Popasurile repetate sau chiar definitive ale acestor erudiţi în afara Cretei făceau imposi bilă exercitarea unei influenţe din partea lor asupra creaţiei literare. Umanismul cretan, care a adus unele înnoiri în limbă, ne aminteşte de umanismul Renaşterii franceze. În Franţa, aşa cum observă Gonzague de Reynold 98 „Uma nismul a părăsit foarte curînd pe umanişti pentru a pătrunde în limbă şi în versuri, în literatură şi poezie. Şcoala umaniş tilor n-a fost urmată decît atît cît era necesar." În Creta, de asemenea, umaniştii au ales mutatis mutan dis o orientare mai vie în raport cu aceea a predecesorilor lor. Astfel ei nu s-au găsit în opoziţie cu oamenii de litere cretani şi nu i-au împins în nici un fel către arhaism, fie el moderat sau nu. Această situaţie a favorizat limba populară, i-a permis să exprime sentimente şi idei. Se impun astfel scriitori de prim plan ca Comaros, Chortatzis şi alţii, cunos cuţi sau anonimi, autori de excelente opere locale, influen ţate adesea de modele italiene 99. n·,
9 7 E. Kriaras, '1Ta>..1Ktc; tmSpi1aE1' at na>..a16tEpa t>..>..nv1Ki1
KElµEva în 'Enox�
august 1 963, pp. 9 - 22. 98 L'helllnisme et le glnie europeen, Freiburg, 99
1944, pp. 231 - 232.
Cf. M. I. llfanussakas, 'H KPTJTIKÎI M>yotEXYla icatli tl'lv tnoxl'l ti'lc; BEYEtoicpat!ac;
Salonic, 1965.
https://biblioteca-digitala.ro
283
Dig/osia în ultimele secole ale Bizanţului
Vincenzo Cornaros a scris la începutul secolului al XVI I lea celebrul său poem epico-liric Erotocritul ('Eporr6Kp1wc.;) În acest poem cu adevărat original se manifestă imaginaţia strălucitoare şi forţa descriptivă a unui veritabil creator. Poet autentic, Cornaros nu dă numai expresia deplină a sufletului său ; opera sa reflectă într-un mod vrednic de admi raţie limba şi sufletul patriei sale, Creta. Georgios Chortatzis, autor (sîntem astăzi siguri de acest lucru) a trei opere - o tragedie (Erofile) , o dramă pasto rală ( Panoria, vechiul Gyparis) 100 şi o comedie (Catzur bos) 101 - are o înzestrare poetică aproape egală am zice cu cea a lui Cornaros. El a rămas poate mai aproape de mo delele sale, dar, datorită calităţilor sale de poet, a pus în valoare altfel decît Cornaros, graiul din patria sa, rămînîn du-i totuşi întotdeauna credincios. Viril şi aspru sub pana lui �orna:os, aces� grai devine sub pana lui Chortatzis mai liric ş1 mai armomos. Cît despre jertfa lui Avram, atribuită de unii erudiţi, fără dovezi suficiente, lui Cornaros 1 02 , ea este scrisă de ase menea în acest grai pur cretan şi într-un stil simplu, suav şi sincer. Autorul a reuşit să-şi depăşească modelul italian, Isaac al lui Luigi Groto (1 580) , şi să creeze imagini noi , să exprime idei şi sentimente noi, să ne dea o operă cu o valoare artistică proprie. 7.
Forme lingvistice dialectale.
Neogreaca comună
Această activitate literară, exprimată în două dialecte, cel cipriot şi cel cretan, reprezintă cea dintîi tentativă încu nunată de succes de formare a unei limbi literare în anumite insule greceşti care au întîrziat să cadă sub j ugul turcesc. Dar care este factorul care a determinat exprimarea acestor •00
E. Kriaras, Der 81itrag einer ne11en Handschrift z111 endgultigere11
Wiederhe1ste/l1111g
des Gypar>ste:des von G. Cho1talsis, în Zeitschrift fu1 Balka„ologie, I I , 1964, pp. 88 - 1 12 . 10 1 r= pyîou
XcoptlitO'fJ,
KatCoilpµno�.
Koµcooîa,
ediţie critică, note, ş i glosar d e
Linos Politis, Heraclion, 1964. 101
E . Kriaras,
' EpcotOKPÎtOU
XpovoA.oy1Kli,
µES000A.oy1Ku
Kai
ăA.A.a
CJJtiJµata
în Ei� µviJµfJV K . 'Aµuvtou, Atena, 1 960, pp. 353 - 369.
https://biblioteca-digitala.ro
0ualw;
Knl
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
284
creaţii locale în dialecte locale ? Cred că e vorba de absenţa unei tradiţii lingvistice concretizată în texte populare dintr-o epocă precedentă. Într-adevăr, literatura medievală popu lară nu izbutise să-şi găsească un instrument lingvistic satisfăcător şi definitiv. Unitatea limbii mai simple, folosită în anumite texte, a fost distrusă de faptul că la sfîrşitul epocii bizantine şi sub ocupaţia turcilor condiţiile politice favorizau mai curînd dezbinarea decît unificarea lingvistică. E adevărat că în epoca bizantină capitala şi unele provincii dependente de ea vorbeau o limbă comună 1 03. Mai tîrziu, sub ocupaţia turcească, această tendinţă continuă să acţio neze fără a duce la înlăturarea dialectelor din diferitele regiuni. Astfel poeţii şi prozatorii din regiunile periferice, negăsind un instrument lingvistic adecvat creaţiei literare 104, au fost puşi în situaţia de a-şi crea ei singuri unul ; acesta nu putea să fie decît dialectul vorbit în j urul lor. Şi cum unii dintre ei erau dotaţi cu destul talent literar, au reuşit să facă din dialectul folosit în operele lor o limbă literară onorabilă. Putea oare vreunul din aceste dialecte să devină limba scrisă a întregii naţiuni greceşti, limba literaturii şi a vieţii intelectuale în general ? Cred că Ciprul era mult prea înde părtat din punct de vedere geografic pentru ca dialectul cipriot să poată aj unge să îndeplinească un asemenea rol. Rămîne idiomul cretan. Condiţiile erau pentru el mai favo rabile dar totuşi insuficiente pentru ca producţia literară cretană, aricit de valoroasă ar fi fost, să poată ajuta naţiu nea grecească în rezolvarea acelei „probleme a limbii" , ridicată î n secolul al XVI-lea de către unii erudiţi şi care n-a încetat de atunci să fie mereu de actualitate. Trebuia în primul rînd ca literatura cretană să rupă cadrele locale şi să radieze în afara insulei - ceea ce nu s-a întîmplat niciodată. Nu toate operele de altfel luau drumul tipografiei şi chiar dacă l-ar fi luat, ele tot n-ar fi putut să pătrundă în toate stra turile populaţiei, chiar şi în cele mai de j os. Pe lingă asta •03 Cf. nota 90. ''" Cf. E. Kriaras, 'O 1..aiic6tponoc; xapaicti(pac; tilc; icp1nici\c; 1.. oyotexviac;, ol 1..010-
texvie; ti\; 'Avaytvv11a11c; Kai r1 Pu:avnvi( 011µonKi( napciooa11 în KPIJtlKci XPOVLKa, VII,
1953, p. 3 1 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
28S
Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului
secolul care a urmat perioadei de maximă înflorire a lite raturii cretane, secolul al XVIII-lea, a fost în Grecia un secol al erudiţilor mai mult decît al oamenilor de litere ; el a fost stăpînit în materie de limbă de puternice prejudecăţi, element defavorabil „aprobării" operelor cretane şi a limbii lor. Să amintim numai de poziţia lui Adamantios Corais, conducătorul intelectual luminat, faţă de Erotocrit 105 şi de alte creaţii populare. Literatura cretană nu a găsit ecou decît în insulele ioniene, unde se refugiaseră numeroşi cre tani, mai ales după cucerirea insulei de către turci. Flacăra literaturii, pe jumătate stinsă, a fost mutată în Heptanez, unde ea a fost reînsufleţită de viaţa intelectuală din I talia vecină. Astfel, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, s-au făcut încercări literare interesante, chiar în domeniul t eatrului 1 06 , într-o limbă mai curînd dialectală. Aceste lucrări menţin treaz interesul pentru literatură şi speranţa unei reînnoiri în acest domeniu. Amintesc numai că tocmai acest contact cu literatura cretană, conjugat desigur şi cu alţi factori, a ajutat pe Solomos la începutul secolului al XIX-lea să-şi dea seama de importanţa „problemei limbii" , problemă intelectuală şi naţională în acelaşi timp 1 0 7 , deter minîndu-1 să afirme - zadarnic si fără rezultate conside rabile - necesitatea unei reînnoi�i literare şi intelectuale. 8.
Consideraţii asupra diglosiei din ultimele secole ale istoriei Bizanţului
Diglosia din ultimele secole ale istoriei bizantine prezenta dezavantajele oricărei diglosii în cazul unei ţări cu limbă unică. Ea crea o sciziune între clasa oamenilor instruiti, cultivaţi sau semicultivaţi, pe de o parte, şi cea a oamenil�r 1 0' B. Kopvupo1„ 'Epwti11c p1toi;,
1915, p. C X LI 106
E.
Kriaras, Tu 13aatKU ltaÂ.IKll Ttp6turta
in, Nta 'Eatia, L X I X , •01
editie îngrijită ele S. A.
196 1 , pp. 1 69 - 1 7 1 .
til>V
Xanthudidis,
tpaywo1cilv
Hrraclion,
TOU n. Kataa'i't'l
Cf. în rezumat E. Kriaras, Dionysios Solomos, Salonic, 1957, p. 56 sqq. V şi Stam.
Caratzas, Die Enlsteh11ng der n m griechischen Literalttrspraclu, în Giol/a , X X X \'I , 1958,
199 şi urm.
https://biblioteca-digitala.ro
p
286
Figuri şi aspecte din literatura bizantină
inculţi, care aveau totuşi dreptul să participe la viaţa inte lectuală, pe de altă parte. Aceştia din urmă erau nevoiţi să se mulţumească numai cu anumite genuri literare, rudi mentare încă din numeroase puncte de vedere, incapabile în orice caz să ofere unui popor tot ceea ce aşteaptă el din partea literaturii. Diglosia avea la Bizanţ un caracter aparte. In Grecia contemporană, constatăm că poporul are la dispo ziţie două limbi pe care le foloseşte alternativ, după împre j urări. Rămîne desigur de văzut în ce măsură este vătămă toare pentru dezvoltarea intelectuală a întregului popor existenţa acestor două limbi. La Bizanţ situaţia era diferită. Publicul căruia i se adresează operele în limbă arhaizantă este altul decît acela pe care îl interesează operele scrise într-o limbă mai apropiată de cea populară. Fiecare din aceste două categorii de creaţii literare are scriitorii ei, prestigiul ei. Literatura oficială şi arhaizantă ignora exis tenţa literaturii populare. Aceasta din urmă îşi urma des tinul propriu, fără să urmărească progresele celei dintîi. Din această cauză Bizanţul nu a cunoscut o „problemă a limbii". Literatura arhaizantă exercita poate oarecare influenţă asupra celeilalte, dar o influenţă uşoară, super ficială, lipsită de consecinţe importante, chiar dacă ea nu se mărginea numai la forma lingvistică. Dar tocmai din cauză că nici una dintre cele două limbi nu putea să o învingă definitiv pe cealaltă, prezenţa celei de-a doua era într-un fel un stimulent pentru reînnoirea vieţii literare şi intelectuale. Acesta este aspectul folositor - dacă putem să-l numim astfel al diglosiei. Cultivarea limbii popu lare şi a genurilor literare care o admit creează la Bizanţ condiţiile fundamentale de apariţie şi constituie rădăcinile, principiile noii literaturi. Ciprul şi Creta nu mai aveau aşadar de făcut altceva decît să creeze noua literatură greacă dind primele exemple în acest sens. M-am străduit într-un rezumat - care nu putea să nu fie prin urmare incomplet - să prezint diglosia din ultimele secole ale istoriei Bizanţului, şi naşterea literaturii neogre cesti. Tema este vastă si nu a fost pînă acum suficient stu'
.
https://biblioteca-digitala.ro
Diglosia în ultimP./e secole ale Bizanţului
287
diată. Sper să mă fi oprit îndeajuns asupra fenomenelor mai importante şi a principalelor tendinţe din viaţa literară şi intelectuală. Trebuia, după părerea mea, să arăt urmă toarele : diglosia din ultimele secole ale istoriei Bizanţului, deşi a dăunat vieţii intelectuale a ţării, deşi a împiedicat afirmarea talentelor în domeniul literar, nu a constituit niciodată pentru naţiunea greacă o problemă esenţială. Această diglosie, deşi a reprezentat o grea moştenire pentru Grecia modernă, a avut totuşi o consecinţă favorabilă negativă, e drept - pentru viaţa intelectuală a Greciei moderne : ea oferea condiţiile indispensabile pentru punerea, încă din epoca bizantină, a temeliilor literaturii neogreceşti. Pe de altă parte, folosirea unor forme lingvistice cu caracter -ceva mai popular a ridicat unele dialecte locale (pe cel ci priot şi pe cel cretan) la rangul de instrument literar eficace. Dacă ulterior, acţiunea lor n-a fost imediată şi determinantă pentru viaţa intelectuală a Greciei, ele au inaugurat totuşi
Raport la Congresul internaţional al bizanti niştilor de la Oxford, 1 966. Apărut în broşură. sub titlul La diglossie des derniers siecles byzan
tins. N aissance de la litterature neo-lzelleniqtte.
10 8
N ta 'Eotia,
1 0 9 E. Kriaras,
lase.
899, Crăciun 1964. Salonic, 1 959.
Psycharis,
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
IV
Literatura bizantină si celelalte literaturi •
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
HENRI G REGOIRE
EPOPEEA BIZANTINĂ SI RAPORTURILE EI CU EPOPEEA TURCĂ AU TRECUT ABIA cinci ani de cînd s-a încheiat publi carea tuturor versiunilor epopeii bizantine a lui Dighenis Acritas şi atenţia cercetătorilor, istorici şi filologi, s-a îndrep tat din nou asupra acestui monument curios din evul mediu. în două articole din Byzantion 1 am pus în lumină unele fapte care ne permit să datăm cu mai multă precizie decît s-a făcut pînă în prezent cea mai veche redacţiune a poe mului, aceea din care derivă manuscrisele noastre. Pe de o parte, un episod conservat în manuscrisul Cryptojerratensis vorbeşte despre o relicvă celebră care s-ar mai fi găsit la acea dată în posesia cetăţenilor oraşului Edessa din Meso potamia ; or, este vorba de o versiune musulmană a tradiţiei despre Sfînta Icoană de la Edessa, icoană care, cedată bi zantinilor în vremea lui Roman Lecapenos, se găseşte la Constantinopol din anul 944. Pe de altă parte, datele geo grafice din epopeea bizantină ne obligă să trasăm pe hartă o linie de demarcaţie între posesiunile arabe şi bizantine, un „front" dacă vreţi, care pare a fi anterior cuceririlor lui Nichifor Focas (mort în 969) . În sfîrşit, epopeea cuprinde reminiscente certe si chiar citate textuale din diferite cro nici a căr�r formă ' primitivă urcă pînă în prima jumătate a secolului al X-lea. Am ajuns astfel să datăm ca să spunem aşa cu o aproximaţie de un an prima versiune a poemului, situînd-o către anul 944. Aceste rezultate au fost acceptate de către cei mai buni cunoscători ai problemei şi S. Kyria kidis care pregăteşte ediţia definitivă a poemului a bine voit să-mi scrie că de acum chestiunea pare a fi intrat într-o fază decisivă. Fără să mai revin asupra cercetărilor noastre anterioare aş dori să examinez pe scurt înaintea dumneavoa1
Byumtion, \', 1929 - 1930, pp. 328 - 34 0 ; V I , 1 93 1 , pp. 481 - 508.
articole pentru bibliografia problemei. Asupra Melitenei, a se Malalya din
Encyclopidic de l"Islam
(Honigmann).
https://biblioteca-digitala.ro
Trimitem la aceste vedea mai cu seamă articolul
292
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
stră pentru ce public şi în ce spirit a fost compusă această operă singulară. . Dighenis este probabil acel ofiţer _b1zantm du� tema �na tolicelor care a căzut în 788 într-o luptă împotriva arabilor. Amintirea lui a fost slăvită într-un număr mare de cîntece populare. A devenit unul dintre eroii favoriţi ai armatelor bizantine. Avem motive să presupunem că „patria" legendei epice primitive se găseşte situată nu departe de defileele munţilor Taurus si în cîmpia ciliciană. Dar atunci cînd, la sfîrşitul secolului �1 I X-iea, cu Vasilie I şi la începutul celui de-al X-lea, sub Roman Lecapenos, armatele greceşti au atins frontiera Eufratului, pentru a se întări pe această poziţie, legenda lui Dighenis a fost transplantată într-un fel în noile sau, dacă preferaţi , în străvechile ţinuturi de glorie ale imperiului, recucerite după trei secole de robie. Luptătorii greci au crezut că recunosc atunci în mormîntul anonim şi solitar al unui rege din Commagene, situat nu departe de Samosata pe Eufrat, mormîntul lui Dighenis însuşi. Principalele isprăvi ale eroului se leagă de această regiune. Dighenis devine şi va rămîne eroul prin excelenţă al hotarului, Acritas şi anume eroul hotarului de pe Eufrat. Numele acestui fluviu figurează nu numai în toate ver siunile epopeii dar şi în cea mai mare parte a cîntecelor populare din ciclul acritic pe care ni le-a păstrat tradiţia orală. Poemul prezintă totuşi unele particularităţi foarte carac teristice pe care sîntem tentaţi să le explicăm prin împre jurări de natură istorică. Atîta vreme cît Dighenis rămînea oarecum „în aer" din punct de vedere cronologic şi tipologic, încercarea de a explica bizara compoziţie a poemului părea zadarnică. Acum însă putem cel puţin să punem în discuţie problema. Care este , într-un cuvînt, subiectul acestui poem împărţit cînd în opt , cînd în zece cînturi pe care îl numim Faptele lui Dighenis ? De fapt opera este formată din două părţi. Prima parte este consacrată nu vitejiilor eroului grec. ci acelora ale tatălui său , un emir sirian un dusman redutabil . af Bizanţului, devenit celebru prin inc � rsiunil� sale devastatoare pe teritoriul imperiului. El o răpeşte pe fiica unui strateg. .
https://biblioteca-digitala.ro
.
.
.
Epopeea bizantină
293
este urmărit de fraţii acesteia, învins în duel, silit să o îna poieze . . . dar dragostea învinge sentimentul religios şi naţional al acestui agarean. Pentru a putea lua de soţie pe tînăra care va fi mama lui Dighenis Acritas, el se converteşte la creşti nism şi trece, împreună cu mama şi · cu toată curtea lui, pe teritoriul bizantin . . . Or, această parte a poemului, care ar putea fi numită „gesta emirului" este cu mult superioară Dighenidei propriu-zise . În aceasta din urmă versificatorul, deşi a avut la dispoziţie izvoare populare excelente, cantilene nu lipsite de un anumit suflu epic, nu le-a folosit decît foarte puţin, incomodat fiind de elementele fantastice caracteristice pentru aceste tpayouota*. În afară de cîteva scene de vînătoare şi de luptă el nu se poate sustrage învinuirii de platitudine şi mai cu seamă se arată incapabil să-şi organizeze materialul într-un întreg cu adevărat epic. Astfel, în epopeea bizantină, partea cea mai reuşită este cea dedicată unui emir arab con vertit, ce-i drept, din dragoste, dar ale cărui fapte vitejeşti sînt, în principal, victorii dobîndite asupra bizantinilor şi, în ansamblul ei, opera menaj ează pe musulmani. Pretinsul erou naţional, Dighenis însuşi, nu e niciodată înfăţişat ca un luptător împotriva arabilor. Adversarii săi sînt bandiţii din zona de hotar, apelaţii, care poartă, în majoritatea lor, nume greceşti şi care sînt, desigur, bizantini, de origine armeană poate sau siriană, dar în mod sigur - creştini : Philopappos, Cinnamos, Ioannacis, Melemendzis. . . La un moment dat el se luptă cu un sarasin, dar acest sarasin este în slujba socrului său, strategul bizantin. Dacă lipseşte ceva din Dighenis, acesta este spiritul de cruciadă, fanatismul antimusulman. Or, dacă poemul a fost compus într-adevăr către 944 şi dacă el a fost completat şi îmbogăţit cu episoade noi în cursul secolului al X-lea, aşa cum am preSUP.US noi, acest caracter nu pare cîtuşi de puţin surprinzător. în primul rind, către 928 s-a produs un fapt istoric de mare importanţă chiar în regiunea Eufratului ; prima „gestă" nu e decît transpunerea poetică sau, dacă vreţi, romanţată a acestui fapt. Un emir din l\:Ielitene sau Malatia s-a închinat în acest an generalului •
tpayouoia (gr.)
=
cintece.
https://biblioteca-digitala.ro
294
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Ioan Curcuas si a devenit aliatul împăratului. Acest emir era nepotul direct �l vestitului emir Omar din Melitene, �ort în 863. Or emirul din Dighenis ne este prezentat tocmai ca nepot di ;ect al aceluiasi Omar. Leitmotiv-ul din prima parte a lui Dighenis, care �ste aproxima� iv � rmă�on� l : ,�O.: ��nu�� · . dusmanii Imperiulm au devemt pnetenn_ ŞI aparatoru Im , ac�st leitmotiv poate fi întîlnit sub pana cronicarilor care relatează despre providenţiala închinare din 928. Mulţumită atît diplomaţiei cît şi strategiei sale, Ioan Curcuas asigurase Bizanţului, fără să întîmpine împotrivire, regiunea Melitenei si tot cotul Eufratului. Curînd fu întemeiată o nouă temă şi V-aniţa Imperiului fu închisă definitiv pentru invadatorii musulmani din sud, irakienii, şi pentru trupele negre ale mu sulmanilor din Egipt. Singur acest fapt ar fi suficient pentru lămurirea compunerii lui Dighenis ; există însă mai mult decît atîta : cronicarii arabi, atît de bine editaţi de baronul Rosen, ne povestesc un episod conex celui de mai sus, trecerea la creş tinism şi alianţa cu Imperiul a unui întreg trib sirian, tribul Beni-Habib, care a trecut graniţa împreună cu caii lui minu naţi , cu armele şi bagaj ele respective. Aici asemănarea cu migraţia curţii emirului, tatăl lui Dighenis, este cu totul izbitoare si , lucru curios, nu fusese niciodată observată, deşi în ma�ea sa lucrare Byzance et les A rabes, Vasiliev a vor bit pe larg despre ralierea celor din tribul Beni-Habib. Desigur, supunerea mai mult sau mai puţin voluntară a Melitenei a fost urmată de o reacţie musulmană, de o revoltă pe care Curcuas a trebuit să o înăbuşe cu armele. Dar, începînd din 928, bizan tinii şi-au asigurat victoria în această regiune. De acum înainte ei nu vor înceta să folosească împotriva arabilor din Mesopotamia , din Siria şi din Egipt populaţiile războinice din regiunea Eufratului, cucerită de ei, si noi stim din cronicarii arabi, că noilor �liaţi �u le-a fost ' impuiă r �ligia creştină ; numai_ o parte dintre e1 s-au convertit. In această regiune politica Bizanţului a fost, cel puţin în secolul al X-lea, o poli tică de alianţă cu emirii mai curînd decît o politică de război înverşunat, de creştinare prin constrîngere, de cruciadă. Acelaşi spirit prezida încă, în 969, încheierea unui acord cu emirul din Alep, Karghuj ah . Se pare că bizantinii au făcut https://biblioteca-digitala.ro
Epopeea bizantină
295
o distincţie între musulmanii eufratesieni, din care ei voiau să-şi facă supuşi sau aliaţi şi musulmanii din Sud, consideraţi drept străini şi invadatori. Ei au reuşit desigur să separe cauza indigenilor de aceea a alogenilor. Întîlnim adesea în Dighenis adevărate referiri la această politică : puţine atacuri împotriva religiei musuhnane dar, în schimb, aluzii precise la chestiunea diferenţelor de culoare. În manuscrisul Cryptoferratensis, mai apropiat decît altele de versiunea primitivă, duşmanii sînt numiţi etiopieni, adică negri sau . egipteni şi nu arabi sau sarasini. Ralierea emirului şi faptele strălucite de arme ale lui Dighenis au împiedicat, spune manuscrisul Crypto Jerratensis, triburile de etiopieni să treacă graniţa. Din primele versuri ale cîntului întîi problema politică este pusă chiar în aceşti termeni. Emirul, căruia i se face un portret măgulitor, nu e nicidecum negru, ca un etiopian, ci alb, frumos şi blond. El nu e un emir străin, un negru, ci un indigen, predestinat prin culoare să redevină un om civilizat, un adevărat bizantin . Este evident, poemul, care evită să rănească sentimentele aliaţilor de pe Eufrat este scris pentru ei ca şi pentru vechii soldaţi ai Imperiului şi se pare că isprăvile emirului, care a invadat adesea teritoriul grecesc şi ale cărui campanii , victo rioase sînt enumerate cu complezenţă, sînt împrumutate în parte dintr-o epopee musuhnană, Gesta Malatiei. Căci pro vinciile pe care el le-a invadat, oraşele pe care le-a cucerit şi prădat sînt fapte mari întreprinse într-adevăr de emirii din Melitene. Gesta musulmană din Melitene ne-a parvenit oare numai prin acest ecou bizantin ? Nu, o avem şi într-o formă de sine stătătoare. E vorba de nucleul operei pe care o numim epopeea turcă a lui Sayyid Battâl şi care nu poate fi nicidecum sepa rată de epopeea bizantină a lui Dighenis Acritas. Am recitit epopeea lui Sayyid Battâl, a cărei traducere germană foarte fidelă a fost publicată în urmă cu şaizeci de ani de către Hermann Ethe si am fost izbit de caracterul ei isţoric, în pofida exagerărilo'r şi a poveştilor care-i dau la pnma vedere un caracter cu totul fantastic. Ea se compune din şapte cărţi şi ne povesteşte aventurile unui erou melite nian, supus credincios al emirului Omar din Malatia şi şef
https://biblioteca-digitala.ro
296
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
suprem al armatelor emiratul �i. Pi:imul �urne al ţui Sa�yid Battâl este Djaafar ; el este. fml Jm. Husam Marţ1rul, c �zut într-o luptă împotriva grecilor, mai�tea or� şulm Amonu� din Frigia. Îl răzbună pe .tatăl. său l1 !,1U mai conteneşt� dm exterminarea armatelor b1zantme pma ce moare, martir el însusi, în cursul asediului unui fort grecesc. Nu au fost re cun�scute, lucru straniu, cu o singură excepţie, faptele istorice perfect datate care alcătuiesc canavaua epopeii musulmane. Cea mai mare parte dintre ele aparţin secolului al I X-lea. Prima faptă strălucită a lui Battâl nu e decît o versiune legendară a celui mai răsunător triumf musulman din secolul al IX-lea, cucerirea oraşului Amorium, în 838. Dorind să-şi răzbune tatăl, Battâl soseşte înaintea oraşului şi pătrunde în tabăra grecului Mihrail. Îl înjunghie pe Mihrail, beţiv şi desfrînat, care voise să-l lovească. Dar Mihrail nu este singura sa victimă. El decapitează încă patrusprezece şefi militari greci, după ce i-a somat în za dar să îmbrăţişeze islamismul. Mihrail ne amin teşte de Mihail al Iii-lea, fiul lui Teofil şi nepotul lui Mihail al Ii-lea, al cărui nume este caracteristic pentru dinastia bizantină din Amorium. În cei patrusprezece şefi militare înjungheaţi la Amorium pentru că au refuzat să îmbrăţişeze islamismul e greu să nu recunoaştem pe cei patruzeci şi doi de ofiţeri bizantini făcuţi prizonieri la Amorium şi decapitaţi mai tîrziu din ură faţă de credinţa creştină. Avem deci aici o replică nusulmană, populară şi grosolană, e drept, la lite ratura hagiografică greacă, atît de bogată, care-i celebrează pe cei patruzeci şi doi de martiri de la Amorium. Fleischer recunoscuse că evenimentele din cîntul al VI-lea aparţin aceleiaşi epoci. Battâl luptă, într-adevăr, împotriva uzurpa torului Babek, aliatul bizantinilor împotriva califului în vremea împăratului Teofil. În cartea a VII-a, tomul I I , p. 227, Omar este încă emir a l Malatiei. E l n u moare decît la sfîrşitul gestei turceşti şi emiratul este transmis fiului lui Sayyid. Dar curînd după aceea o mare catastrofă loveşte pe musulmani : 33 OOO dintre ei, încercuiţi pe un munte, sînt exterminaţi, iar Malatia este cucerită şi prădată. Nu mai rămîne piatră pe piatră. Gesta turcă s-ar termina cu relatarea acestui dezastru dacă autorul sau prelucrătorul legendei nu ne-ar https://biblioteca-digitala.ro
Epopeea bizantină
297
povesti, în şase pagini, cam în grabă, istoria unei reveniri ofensive a lui Sayyid care reconstruieşte Malatia pentru ca puţin după aceea să moară. Exterminarea armatei din Malatia, încercuită pe un munte, nu este desigur decît marea derută a lui Omar, înconjurat de bizantini, învins şi ucis de Petronas, în 863. Este evident, evenimentele petrecute între 838 şi 863 formează, de la un capăt la altul, canavaua istorică a epopeii. De aici rezultă că epopeea turcă nu e turcă decît prin limba ultimei redacţiuni. Ea îşi are desigur originea într-o gestă arabă a acelui emirat de pe Eufrat care a dus o luptă glorioasă şi pînă la urmă nefericită împotriva puterii bizantine. Desigur, emirul Omar nu joacă aici decît un rol decorativ. El a fost înlocuit în calitatea sa de erou activ si de martir al Islamului de către legendarul Sayyid Battâl, �I cărui pro totip istoric este încă şi mai vechi, deoarece acest Roland sau Dighenis musulman a căzut, se pare, în bătălia de la Acroinon, în 740, bătălie cîştigată de Leon Isaurianul şi de fiul său Constantin. Este oare posibil să datăm ultima redacţiune sau cel puţin originalul direct al romanului turcesc ? E chiar foarte uşor. Un prelucrător de la începutul secolului al XII-iea a adăugat la evenimentele din secolul al IX-iea aluzii la primele vitejii ale selgiucizilor, pe care le-a introdus cu stîngăcie în cadrul vechii geste a Malatiei. Tocmai aceste anacronisme au împiedicat pe cercetători să recunoască adevăratul caracter al lui Sayyid Battâl. Fleischer califica povestirea drept fan tezistă din pricina numelor imaginare date împăraţilor bizan tini. Astfel, în cartea a IV-a un împărat pe nume Constantin se declară vasal al Imperiului califilor. Într-a cincea, Asator îi urmează pe tronul Bizanţului, se ridică împotriva musul manilor şi sfîrşeşte prin a se converti la islamism . În cartea a VI-a un basileus musulman, Takfur, este întronat împreună cu un altul, Baschir, fiu al lui Battâl. Într-a VII-a si cea din urmă carte, Kanâthus este făcut împărat şi vasal ai ' califului, dar el se răzvrăteste , cucereste , Malatia. Acesta e cel din urmă , si împărat căruia i se pomeneşte numele. E greu să identificăm pe Constantin şi Asator, care pot fi imaginari, dar toate aceste poveşti cu împăraţi bizantini vasali ai musulmanilor nu sînt tocmai invenţii şi amintesc în mod izbitor de evenimentele din
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
298
anii 1 070 si 1 071 si din anii următori, pînă la prima cruciadă. Roman Diogenes,' învins si făcut prizonier la Manzikert, în 1 071 ' de către Alp-Arslan, ' a trebuit să facă pace cu învingă torui său si a consimţit să-i plătească tribut. După el pot fi întîlniti n� numai o dată pretendenţi la tron care-şi asigură alianţ� selgiucizilor şi fac figură de vasali ai duşmanului musul man. Astfel, Nichifor Melissenos şi Nichifor Botaniates, dorind să-si asigure tronul, au tratat amîndoi cu turcii şi le-au cedat chi�r mai multe orase din Asia Mică. între 1 078 şi 1 0S1 , selgiucizii care luptau în Asia avură impresia că Bizanţul era la cheremul lor. Cum Takfur este transcrierea turcească a numelui Nichifor (influenţată probabil de cuvîntul armean thagavor care înseamnă suveran) este evi dent că împăratul musulman Takfur, care-şi asociază la domnie pe un fiu al lui Battâl sau face din el un maire du palais * nu este decît unul din cei doi Nichifori din deceniul al şapte lea, probabil Nichifor Melissenos, deoarece al doilea, Kanâthus, este fără îndoială Botaniates. În ultimele pagini ale legendei, Kanâthus, aşa cum am spus mai sus, se revoltă contrar tuturor aşteptărilor, profitînd de un pelerinaj al lui Sayyid la Mecca şi nenorociri groaznice se abat asupra musulmanilor pînă atunci mereu victorioşi. E foarte suprinzător că nu s-a văzut pînă acum despre care evenimente, foarte reale, e vorba aici (II, p. 229) . Traduc : Î ntr-o zi pe cînd Sayyid şedea odihnindu-se, un tînăr, nume Osman, care venea de la Rum, se înfăţişă înaintea lui, se înclină pînă-n pămînt salutîndu-1 şi se aşeză alături de el : „De unde vii ? " îl întrebă Sayyid. Iar tînărul îi răspunse „De la Rum !" - „Ce doreşti să-mi spu i ?" îl întrebă Sayyid. Atunci Osman izbucni în plîns şi cum celălalt îl întrebă ; „De ce plîngi ? " , el răspunse : „ Î mpăratul Kanâthus ne-a devenit duşman : el a trimis un mesaj francului Udj ; a trimis scrisori în toate cele patru zări, a adunat în j urul lui pe toţ i conducătorii de armate ai necredincioşilor. Şi acum musu l manii sînt î n mare jale, iar Cezareea ş i Amorium sînt asediate de năj maş . Î mpăratul însuşi înaintează către Malatia· Altce\·a nu mai ştiu. pe
•
Maire
du palais (fr.) rra cel mai înalt func!ionar al statulu i sub Merovingieni.
https://biblioteca-digitala.ro
Epopeea bizantină
299
Această spaimă a musulmanilor nu e decît panica expli cabilă care i-a cuprins atunci cînd au aflat de începutul primei cruciade, neaşteptată şi uluitoare pentru ei. Alexie Comnenul ca si Nichifor Botaniates si Nichifor Melissenos se urcase pe tron cu ajutorul turcilo� şi aceştia renunţaseră să mai ia în considerare în calculele lor puterea bizantină. Ofensiva lui Alexie, ale cărui trupe însoţeau pe cruciaţi, li se va fi părut o revoltă şi un act de trădare. Udj , francul aliat cu bizantinul este fireşte conducătorul cruciat care părea în 1099 cel mai strălucit : Hugues, conte de Vermandois, frate al rege lui Franţei. Sperăm că identificarea noastră nu va părea în doielnică. Este aproape sigur, de asemenea, că sub numele de Kanâthus se ascund, confundaţi unul cu altul, împăratul Botaniates si succesorul său, Alexie. Anumite detalii care par cu totui fanteziste primesc şi ele o frapantă confirmare din partea istoriei sfîrşitului secolului al XI-lea. Baschir, de pildă, ar fi fost asociat la domnie în vremea lui Takfur. La prima vedere acest lucru pare lipsit de sens. Dar nu e vorba oare de piratul turc Tzachas care şi-a petrecut într-adevăr tine reţea la Constantinopol, la curtea lui Nichifor Botaniates şi plecîn dapoi de la Constantinopol a luat titlul de basileus în Asia Mică ? Oricum , ultimul eveniment istoric identificabil despre care e vorba în Sayyid Battâl este prima cruciadă. Nicăieri, nici chiar sub formă de prezicere, nu este anunţată cucerirea totală sau, dacă vreţi, recucerirea Asiei Mici de către musul mani . În consecinţă originalul direct al textului turcesc tre buie să fi fost scris la începutul secolului al XII-lea. Dar, o repetăm, el nu reprezintă decît prelucrarea unui text primitiv, a unei geste arabe de la sfîrşitul secolului al !X-lea sau de la începutul celui de al X-lea, consacrată în special gloriei Mala tiei sub emirul Omar. Nu numai că Omar este ultimul emir istoric al Melitenei pe care-l cunoaşte Sayyid Battâl, dar şi contemporanul său Mutasim 2, menţionat şi el cu cîteva pagini înainte de sfîrşitul poemului, este ultimul calif istoric citat (tomul II, p. 230) . Se pare că prelucrătorul nu l-a făcut 1 Romanul
îl numeşte
şi pe Mamun.
https://biblioteca-digitala.ro
300
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
să moară pe :;\'Iutasim, ca şi pe Omar, înlocuindu-l cu un calif imaginar decît din cauză că-ş� dăde_a s :a!11a d� e!1�nnitaţe� anacronismului pe care l-ar f1 comis facmdu-1 sa mtervma pe cruciaţii franci. Ce legături există între gesta arabă originală, Cîntarea de la sfîrşitul secolului al IX-lea sau de la începutul secolului al X-lea, şi poemul despre Dighenis Acritas ? Legături foarte strînse, desigur. Sayyid Battâl este eroul din Malatia ; tatăl lui Dighenis care, potrivit poemului nostru pare să fi locuit la Edessa, ar fi identic cu emirul istoric al Malatiei care s-a supus bizantinilor în 928. Şi Dighenis, el însuşi, îşi are mormîntul, aşa cum am mai spus, la Trus, Trosis, aproape de Samosata pe Eufrat . Pe de altă parte, textul turcesc îl cunoaşte perfect pe eroul bizantin. În cîntul al treilea apare la Constantinopol, la curtea lui Heraclius ( ! ) , un „vizir" numit Akrates, a cărui fiică este o vrăjitoare. Akrates propune împăratului ca fiica sa, asemenea unei noi Iudite, să-l seducă pe Sayyd Battâl la l\falatia şi să-l înjunghie în timpul somnu lui. Dar tînăra, cu numele de Beidhâ sau Alba, nu reuşeşte să-şi realizeze planul, nu izbuteşte să-l asasineze pe Battâl şi se converteşte la islamism (tomul I, p. 99 şi următoarele) . În acelaşi cînt (tomul I , p . 1 74) , Akrates figurează printre cei cinci conducători militari mai de seamă ai bizantinilor, cel din urmă dintre aceştia fiind Constantin, fiul lui Heraclius. Cei cinci generali sînt puşi în fruntea unei armate de 200 OOO de oameni, care trebuie să-i oprească pe musulmani. La un moment dat, Sayyid, care l-a făcut tocmai prizonier pe Con stantin şi l-a aruncat după aceea într-un puţ , îl întîlneşte pe Akrates (pagina 278) . Traducem mai j os întregul episod, cu credinţa că facem astfel un serviciu bizantiniştilor, deoa rece cele două volume ale lui Ethe sînt departe de a se găsi în toate bibliotecile : Jfelitenei,
La întoarcere Sayyid, aşa cum ne spune tradiţia, întîlni pe Akrates care se apropia cu 200 OOO de oameni. Se grăbi să înainteze, îşi îmboldi calul şi se apropie de el în galop, strigîndu-i : „ Î ncotro, prinţule ? " - „Cine eşti ? " îi răspunse A krates. - „Un sluj itor al împăratului", fu răspunsul lui
https://biblioteca-digitala.ro
Epopeea bizantină
30 1
Sayyid ; „Numele meu este Akusch." Atunci Akrates îi zise : „Conducătorul oştirii a dispărut şi nu ştiu ce s-a in tîmplat cu el, dacă a murit sau dacă trăieşte şi nici ce să-i spun împăratului. Voi pleca deci şi voi da un atac pe timpul nopţii. Ah, de-aş putea săvîrşi o faptă vrednică de cinste, cu ajutorul Celui Prea Înalt ! " - „ Împarte-ţi trupele în două şi trimite apoi pe cineva în recunoaştere. Nu te avînta ne chitzuit ; să te păzească Cerul de o soartă dureroasă ! " La acestea Akrates spuse : „Foarte bine, dar cine va pleca în re cunoaştere ? " - „Am s-o fac eu, răspunse Sayyid şi-ţi voi aduce ştiri exacte asupra situaţiei lor. Am îndeplinit nume roase misiuni de acest fel . Tocmai de asta m-a trimis împă ratul la tine." Akrates invocă binecuvîntarea cerului pentru Sayyid şi acesta porni la drum ; Akrates, dimpotrivă, tăbărî chiar în acel loc. Trecuse ceasul rugăciunii de noapte cînd Sayyid reapăru şi spuse : „Cum, nu faci nimic ? M-am dus acolo şi i-am observat pe sunniţi ; sînt încă în Malatia ; numai Ahmed-i-Thurrân, Abdus-Salâm, Djaada şi alţi cîţiva pah levani cu 30 OOO de oameni îşi au taberele dincolo de muntele acesta. De aceea împarte-ţi armata în două şi ne vom arunca asupra lor !" Akrates încălecă şi-şi împărţi cei 200 OOO de oameni în două corpuri de armată. Î n acelaşi moment sosiră Târiun şi fiul său l{aswara ; li se arătă cum stau lucrurile şi Târiun strigă : „Şi eu doresc să plec !" - „Ei bine I Vino cu mine, emirule, răspunse Sayyid, tu eşti un om care poartă noroc şi putem spera că victoria va fi a ta." El spuse apoi lui Akrates : „Rămîi aici, prinţule, noi vom merge înainte şi-ţi voi aduce apoi ştirile". [Vicleanul Sayyid profită de fap tul că a rămas singur cu Târiun şi-l sugrumă, revine apoi la Akrates şi-i propune să-l ia prin surprindere pe inamic. El răspîndeşte astfel dezordinea în armatele greceşti, face ca trupele lui Târiun să fie atacate de cele ale lui Akrates şi provoacă în cele din urmă o învălmăşeală generală. 7 OOO de greci pier ucişi de ai lor şi, fireşte în această atmosferă de confuzie, Sayyid dispare.] Akrates era uluit ; deodată strigă : Căutaţi-mi-I şi găsiţi-mi-I pe loc pe Akusch ; el e de vină pentru toate cite s-au intîmplat !" L-au căutat dar nu l-au găsit nicăieri şi au scris în grabă o scrisoare împăratului :
https://biblioteca-digitala.ro
302
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
„Află că şase generali ai armatei tale, Târiun, Kaswara, Simion, Constantin, Kâlun şi Kâbus au dispărut şi nu ştim de loc ce s-a întîmplat cu ei.
Akrates comunică de asemenea împăratului ce s-a petre cut în timpul nopţii şi adaugă : „Am rămas singur de tot. Trimite-mi ajutoare, de nu, voi veni la tine aşa cum mă aflu" . Akrates apare
Epopeea bizantină
303
După ce se ciocniră de cîteva ori, Sayyid îl prinse de cingă toare, îşi puse în joc toate forţele, îl ridică din şa şi-l zvîrli în aer. Cînd acesta cădea la pămînt îl lovi cu sabia lui Dahhak şi-l despică în două. Împărţind lovitură după lovitură el ucise încă 120 de necredincioşi, pe fiecare printr-un alt vicle şug . Din armata musulmană se înălţară strigăte de bucurie, în vreme ce trupele necredincioşilor erau asaltate de teamă. Akrates strigă : „Cine-i oare omul acesta ? A coborît din munte, a ucis pe slujitorii lui Mesia şi a pîngărit cinstea lui Lât şi a lui Manât" . Iar Sayyid slobozi strigăt mare şi-i pofti pe adversarii săi la luptă în duel. Dar nimeni nu mai îndrăzni să-l înfrunte. [ . . Sayyid descalecă şi conduce un atac general ; pier 50 OOO de necredincioşi. Disperarea împăratului grec.] Acesta se hotărăşte să pornească el însuşi împotriva arma tei din l\falatia. Akrates stă lîngă împărat. Îi promite să-l împrăştie pe inamic (p. 1 9 1 ) . Dar în marile vălmăşaguri ale luptei descrise în continuare nu mai e vorba de Akrates 3• Autorul epopeii turceşti, care atribuie eroului său atîtea fapte vitejeşti şi care-l face să nimicească cu mîna lui atît de mulţi necredincioşi, n-a îndrăznit să-l reprezinte ca învingător al invincibilului Akrates. Se pare că imaginaţia lui fabuloasă nu cunoaşte limită ; e totuşi probabil ca prestigiul formidabilului erou bizantin să fi fost atît de mare încît nici chiar într-o legendă el nu putea fi diminuat . Acest lucru ne face să presupunem că în momentul în care a fost elaborat Sayyid Battâl, figura lui Akrates deve nise populară şi renumele său nu era contestat nici chiar de musulmani. Şi acum Akrates apare în cartea a III-a, care pare a aparţine nucleului primitiv al gestei Malatiei, e posibil ca noi să avem aici una din cele mai vechi mărturii în legătură cu gesta bizantină. Vom observa că faptele de vitejie atribuite lui Akrates în Sayyid Battâl sînt chiar acelea pe care i le atri buie cantilenele greceşti : teribile lovituri de ghioagă cu care-şi nimiceste adversarii. Da�ă epopeea lui Sayyid Battâl presupune ciclul acritic, poemul lui Dighenis pare la rîndul lui că se inspiră din gesta .
1 El reapare în I I , 79, 82.
https://biblioteca-digitala.ro
304
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Malatiei asa cum am mai spus-o înainte de a-l examina pe cel turcesc. ' Cî�d armatele bizantine au ocupat cotul Eufratului si s-au aliat cu Malatia, ele au găsit poate la acele triburi �ăzboinice care făcuseră atît de des incursiuni pustiitoare în Imperiul bizantin o tradiţie epică celebrînd pe emirii lor, pe marele Omar ca şi pe alţi campioni ai războiului sfînt, printre care fusese trecut, chiar în prima linie, printr-un anacronism foarte firesc, vechiul martir al Islamului, Sayyid Battâl. După anexarea Melitenei bizantinii s-au străduit să adauge acest material epic la istoria propriului lor erou, Dighenis Acritas. Cunoaştem procedeul pe care l-au folosit . „Emirul" , cîntat fără îndoială nu numai de o singură cantilenă malatiană, deveni tatăl eroului grec, iar Acritas însuşi , un Dighenis, adică fiu a două neamuri, putu deveni erou comun al grecilor şi al sirienilor, al capadocienilor şi al eufratesienilor. Poemul grecesc cu cele două părţi ale sale este transpunerea poetică a anexării Malatiei. Mulţumită ficţiunii emirului, tată al lui Dighenis, redactorul grec putea să introducă în opera sa, fără a răni sentimentele ascultătorilor greci, titluri de glorie curat musulmane, cum sînt incursiunile efectuate pe teritoriul Imperiului bizantin. Astfel, Dighenis a putut să păstreze unele dintre relicvele orientale pe care le posedă Sayyid Battâl. În epopeea turcă, Husain, tatăl lui Sayyid, descoperă în cursul urmăririi unui cerb, lancea lui Kawus, o enormă ghioagă, păr de-al profetului Mahomed, platoşa profetului David, cămaşa de zale a pro fetului Isaac, panoplia emirului Hamza (pag. 8 şi 9) . Sayyid poartă, pe lingă lancea lui Kawus, sabia lui Dahhâk (p. 32, cîntul II). Kawus şi Dahhâk sînt personaje din Cartea regilor a lui Firdusi. Sayyid poartă de asemenea şi scutul lui Gusch tasp, adică al lui Histaspe, şi el un personaj din vechea legendă persană (p. 35, nota 63 a aceluiaşi cînt) . Or, în acelaşi spirit , Dighenis are de la tatăl său sabia lui Chosroes. Nu-i locul să ducem mai departe paralela între cele două epopei. Pot însă afirma, cred, că într-o operă turcească din secolul al XIV-lea care-şi are originea într-un text din secolul al XII-iea, se ascunde o gestă arabă a Malatiei, de care s-a servit redactorul https://biblioteca-digitala.ro
Epopeea bizantină
305
lui Dighenis al nostru, către 940, bizantinizînd-o. Aceste con cluzii sînt foarte diferite de cele la care ajung Fleischer şi Ethe : Sayyid Battâl aparţine ciclului epic musulman neoarab căruia trebuie să-i atribuim şi Hamza-Nâme, redactat la sfirşitul secolului al XIV-iea sau începutul celui de-al XV-iea de către Mewlânâ-Hamzewi şi istoria lui Abiî-Muslim, guver nator al Kurâssân-ului sub ultimii Omeiazi şi fondator al dinastiei abasside. Dacă în aceste două din urmă opere ete mentele cu adevărat istorice sînt de importanţă foarte redusă, nu mai putem vorbi, în „romanul" nostru de o bază istorică. Desigur, tradiţia ne-a păstrat mai mult decît o singură in formaţie despre Sayyid Battâl, dar tot ceea ce ni se spune aici despre erou şi despre faptele sale ţine de imaginaţia poe tică şi de licenţa istorică cea mai neînfrînată şi nu presupune, ca să spunem aşa, nici un nucleu istoric. Singurul lucru care ne-ar putea face să ne gindim la un asemenea nucleu este povestirea despre falsul profet Bâbek, executat în anul Hegirei 223 sau 224 (837 - 838 al erei noastre) , sub califul Mutasim ; de aceea autorul a trebuit să-şi imagineze eroul,
pe Battâl, trăitor înainte de-a doua j umătate a secolului al VIII-lea pînă la mijlocul secolului al I X-iea. Cit de puţin istoric este „romanul" nostru se vede din faptul că există în el nu numai trei împăraţi greci : Asator, Takfur şi Kanâthus, dar şi trei califi cu totul noi : Thawâlik sau Thawâmik ben Muîd, Muslim şi · Bachtijâr. Din punct de vedere geografic, dacă facem excepţie de faptul că Constantinopolul, Bag dadul, Malatia, Amorium şi Cezareea sînt frecvent menţio nate, acţiunea se petrece într-o lume imaginară, lipsită de orice legătură cu realitatea ; fantastice sînt şi scenele prin cipale, fantastice şi personajele, chiar dacă caracterele sînt foarte bine descrise. Sayyid Battâl, spune Fleischer, este de la bun început şi în esenţă, dacă nu cumva toate aparenţele ne înşală, un erou otoman. Dar autorul romanului l-a făcut să trăiască nu în epoca eroică a neamului turcesc, ci în aceea a marilor incursiuni islamice din Asia Mică, în secolul IX. 20
-
"Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
306
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Teza noastră, aşa cum s-a putut vedea destul de bine, este cu totul diferită şi o rezum încă o dată : epopeea Malatiei combinată cu aceea a lui Sayyid Battâl şi a cărei acţiune se desfăsura în principal în epoca califului Mutasim, învingătorul trădătorului Bâbek şi a împăraţilor greci din Amorium, în epoca emirului Omar din Malatia, această epopee, pe care o face să se sfîrşească în chip melancolic înfrîngerea lui Omar în 863 şi închinarea oraşului în 928, a fost reluată la începutul secolului al XII-lea şi îmbogăţită cu aluzii la faptele de vitejie ale selgiucizilor. Dar această ultimă prelucrare nu ne deschide nici chiar ea vreo perspectivă asupra victoriei definitive a Islamului şi ultimele pagini sînt întunecate de revenirea ofensivă a bizantinilor, aliaţi cu cruciaţii. Se înţelege de la sine că interpolările selgiucide nu apar numai în ultimele cărţi. Umbra vitejiei francilor se profilează asupra întregii lucrări. Şi numele însuşi al lui Serdjail, un franc formidabil, aflat în slujba Bizanţului, poate fi identificat cu certitudine cu Sangelis al bizantinilor, cu Raymond de Saint Gilles, conte de Toulouse adică, unul dintre oamenii primei cruciade, învins de turci în Asia Mică, la începutul secolului al XII-iea. Cel mai bun turcolog francez, dl. Jean Deny şi-a manifestat deplinul acord cu aceste concluzii. El îmi scria la 30 aprilie : „ Savantul dumneavoastră coleg de la Constantinopol, Mehmet Fuat, în a sa Tiirk edebyati tarihi (Istoria literaturii turceşti) , Istanbul, 1 928, pp. 300 şi urm. emite, e adevărat , părerea că legenda e nu numai turcă de origine dar că a fost fără îndoială, tradusă în arabă şi persană. Poate că am putea conceda turcilor faptul de a fi reluat legenda şi de a o fi ampli ficat, aşa cum s-a întîmplat şi cu alte legende despre Abu Moslim şi Eyyub-el-Ansari. Există şi alte personaj e legendare ca acel curios Salsal, un fel de colos cu picioare de lut care s-a grefat pe legenda lui Ali dar care am impresia că a fost dezvoltat , ca să zic aşa, mai ales de turci (şi, poate, de per sani) . Dar fondul este evident arab şi este ilogic să inversăm rolurile. . . De altfel istoricul arab Qalqua5andi ( secolul al XIII-iea) cunoaşte romanul lui Battâl ( Qalqua5andi, XIV, p. 140) ; Baibars (1260 - 1 277) este comparat de el cu Battâl : <(Pe viaţa mea, gesta acestui erou (batal) este mai frumoasă https://biblioteca-digitala.ro
Epopeea bizantină
307
decît aceea a lui Battâl ». „ De vreme ce legenda îl face pe Battâl să se nască la Malatia, de ce să nu vedem aici locul naşterii eposului, dată fiind mai ales descoperirea dumnea voastră ? "
Studiu publicat sub titlul : L'ipopie byzantine et ses rapports avec l'ipopie turque et l'ipopie romane în B ulletin de la classe des lettres et des sciences morales et politiques de l' A cadimie royale de Belgique, 5-e serie, T.XVII, No. 12, 1 932, pp. 463 - 493. S-a tradus numai prima parte a articolului (pp. 463 - 48 1 ) .
https://biblioteca-digitala.ro
ANTONfN DOSTĂL
ÎNCEPUTURILE LITERATURII SLAVE SI BIZANTUL '
,
ÎNCEPUTURILE literaturii slave, situate în decada a şaptea a secolului al IX-iea şi reprezentînd unul din rezul tatele activităţii desfăşurate de Constantin (Chirii) şi de fratele său, Metodiu, merită să fie privite din perspectiva literaturii bizantine, fie că e vorba de ansamblul textelor slave vechi ajunse pînă în zilele noastre, fie că e vorba de fiecare dintre ele în parte. Cele mai vechi texte slave erau studiate pînă în prezent mai ales din punctul de vedere strict al filologiei slave. Slavistica se ocupa cu deosebire de studiul următoarelor fapte : 1 . există un număr de manuscrise care reprezintă pentru noi cele mai vechi atestări de texte slave ; 2. aceste texte constituie începuturile culturii slave ; 3. la prima vedere e vorba mai ales de traduceri ale unor originale greceşti-bizantine ; 4. În legătură cu aceste · monumente literare se pun diferite probleme de natură filologică, probleme privind calitatea traducerilor, probleme lingvistice, probleme de istorie a textului. Filologia slavă a dat soluţii foarte judi cioase problemelor pe care le ridică aceste texte ; multe dintre ele au un caracter definitiv. Rămîne totuşi încă mult de făcut în acest domeniu. Prima etapă din istoria culturii slave, reprezentată de aceste texte foarte vechi, este continuată mai tîrziu, aproxi mativ din secolul al Xi-lea, de literatura slavonă. Această epocă mai recentă ridică încă în faţa cercetătorului multe probleme, îi impune o muncă minuţioasă. Textele acestei epoci sînt scrise în limba literară numită de obicei slavonă sau slavonă ecleziastică. În această limbă pot fi recunoscute elemente proprii limbilor naţionale în mij locul cărora a fost transportată vechea slavă, limba făurită de Constantin si de Metodiu. Problema raporturilor dintre aceste texte slav� vechi şi slavone, pe de o parte şi originalul cel mai adesea grecesc, pe de alta, este foarte complexă . E vorba de simple
https://biblioteca-digitala.ro
lnceputurile literaturii slave şi Bizanţul
309
traduceri ? E vorba de un text adaptat, în procesul traducerii, mediului slav ? De ce au ales „traducătorii" slavi tocmai tex tele care ni s-au păstrat şi de ce au trecut ei cu vederea alte texte ? Cum au evoluat aceste texte, care a fost viaţa lor şi cum au dispărut ele ? Care era raportul dintre aceste texte şi tradiţiile naţionale ? Cum s-a născut şi a evoluat slavona ? Iată cîteva dintre problemele care se ridică atunci cînd pornim la cercetarea acestor texte şi a acestei limbi. E foarte important, cred, să aruncăm mai întîi o privire asupra celor mai vechi texte slave din perspectiva literaturii bizantine, o literatură foarte evoluată şi bogată ; vom putea înţelege astfel mai bine cum s-a făcut selectarea textelor traduse în această primă perioadă din istoria culturii slave şi introduse astfel în lumea slavă. Vom putea înţelege motivele pentru care au fost alese tocmai aceste texte, ca şi motivele pentru care ele au fost prelucrate pentru ascultătorii şi citi torii lor slavi. Să vedem acum, pe scurt, cum se prezenta în epoca ime diat anterioară misiunii chirilo-metodiene din Moravia Mare literatura bizantină, literatură care a constituit punctul de plecare al lui Constantin şi Metodiu în activitatea lor de tra ducători. :Majoritatea primelor texte slave au un caracter religios. Din această cauză trebuie să luăm în considerare, înainte de toate, literatura religioasă de care dispuneau clerul si credinciosii din Bizant. ' Era foarte natural ca �nsamblul textelor religioase bizantine de uz curent să aibă în centrul lor Biblia. Fără îndoială circula în primul rînd, în manuscrise foarte numeroase, Noul Testa ment. Textul grecesc al Bibliei varia potrivit redacţiunilor anterioare. Putem presupune că la Bizanţ circulau manuscri sele redacţiunii K (adică în koine, cunoscută şi sub numele de redacţiune constantinopolitană) . Teoretic nu poate fi exclusă folosirea sau cel puţin influenţa manuscriselor aparţinînd altor redacţiuni (redacţiunilor W şi I de origine palesti niană sau redacţiunii H alexandrină) . Se poate însă crede că la Bizanţ circulau mai ales manuscrisele redacţiunii K. Din textul Bibliei cel mai important pentru misionarii bi-
-
https://biblioteca-digitala.ro
310
Literatura bizantină ş i celelalte literaturi
zantini din Moravia Mare a fost Noul Testament, iar din acesta textul Evangheliilor ; aici se găsea esenţialul religiei crestine, nucleul filozofic şi dogmatic al creştinismului ; aici se găsea istoria vieţii lui Isus, aici erau rădăcinile liturghiei crestine. Se înţelege, aşadar, lesne de ce a fost inevitabil per{tru Constantin şi Metodiu să traducă mai întîi acest nucleu reprezentat de Noul Testament. Lucrul este amintit în Viaţa lui Constantin în care se citează şi prima frază tradusă de el în slavă. Potrivit acestui citat Constantin a început prin a traduce cuvintele : „La început era cuvîntul" (Ioan, I, 1 ) , el a tradus deci mai întîi culegerea de pericope ale Evangheliilor. Apostolul şi Epistolele apostolilor erau de asemenea foarte importante mai ales pentru viaţa de fiecare zi a primilor creştini şi pentru organizarea ei. Vechiul Testament care for mează, împreună cu Noul Testament, Biblia creştină nu era mai puţin important mai ales pentru cunoaşterea preistoriei vieţii lui Isus ; dar el nu reprezenta un text de primă necesi tate în vederea organizării unei biserici slave, aşa cum se întîmpla cu Noul Testament. E de la sine înţeles că această afirmaţie nu priveşte toate cărţile Vechiului Testament. Dimpotrivă, cîteva dintre ele sînt foarte frecvent traduse : aşa, de pildă, Psaltirea şi Proverbele. Lectura Psaltirii, care este, în parte, o carte de poezie meditativă cu caracter reli gios, în acord deplin cu doctrina creştină, oferea prilej de reflecţiuni pioase şi de îndreptare a gîndului către Dumnezeu. Biblia j uca în viaţa omului medieval un rol extrem de important. O persoană instruită şi erudită avea cu atît mai mult nevoie să citeze foarte des Biblia. În controverse erai nevoit să citezi pe dinafară şi fără ezitări din Biblie. Biblia era autoritatea supremă, acceptată de ambii adversari an gaj aţi într-o dispută, cunoaşterea ei era indis pensabilă. Nimeni nu putea refuza afirmaţia preopinentului s ău, dacă ea se sprijinea pe textul Bibliei. Constantin Filozoful r espinge, la Veneţia, obiecţiunile ridicate împotriva folosirii limbii slave în slujba religioasă, citind textul Bibliei : „Mergeţi dar şi învăţaţi toate neamurile" (Matei, 28, 1 9) . https://biblioteca-digitala.ro
lncefmturile literaturii slave şi Bizanf 11[
311
A doua carte indispensabilă î n viaţa bisericească şi laică era Evhologhionul * sau Molitvenicul, culegerea de rugăciuni . Evhologhionul cuprindea atît rugăciunile necesare pentru slujbă (rugăciuni liturgice) cît şi pe cele rostite în afara sluj bei (rugăciuni neliturgice) . Bizantinii cunoşteau bine Evholo ghionul care cuprindea formulele folosite în timpul liturghiei şi pe cele legate de celelalte ceremonii religioase (împărtăşania, ungerea cu sfîntul mir şi toate celelalte taine) . Principala carte pentru slujba ceasurilor, care presupune o viaţă ecleziastică foarte dezvoltată, cu ceremonii organizate într-un mod deosebit de complex, se numeşte Ceaslov **. Această carte cuprindea de obicei, la Bizanţ, mezonoptica ***, utrenia ****, cîntarea, canoanele şi ceasurile propriu-zise. La aceste texte se adăuga întotdeauna un mesorion, legat de anumite ceremonii de penitenţă, apoi psalmul luminii (cf. slavul svetilna) . Alături de acestea existau foarte adesea acoluthii ; ele sînt mai puţin vechi. între primele traduceri slave sînt, de asemenea, foarte importante Triodul, Penticostarul, Paracleticalele şi Octoihul Mare, dar nu pentru prima perioadă, cea mai veche, a acti vităţii lui Constantin şi Metodiu în Moravia Mare. Cercetarea acestor texte slave nu este încă încheiată ; se poate spune însă de pe acum că ele sînt atestate în parte şi în manuscrise mai noi. Dimpotrivă Mineiul ***** cuprinzînd texte întinse, gru pate după cele 12 luni ale anului (de unde şi numele de minei) . începea cu 1 septembrie şi cuprindea slujbele tuturor sărbă torilor anului ecleziastic care aveau loc la dată fixă. Relată rile istorice cu caracter hagiografic purtau numele de sina xare. De aceea, textele din minei sînt numite adeseori fie sinaxare, fie mineie. Mai important este Mineiul Mare . Tipicul, regulamentul vieţii ecleziastice, a cărui origine este învăluită în legende, rămînea în afara posibilităţilor de cunoaştere ale lui Constantin şi Metodiu, căci tipicul bizantin a fost alcătuit după plecarea lor în Moravia Mare. • în greceşte •• în greceşte ••• în greceşte • • • • în greceşte ••••• în greceşte -
EuxoA.6y1ov .
n poA.6y10v, din oopa, oră, ceas. µEaovuicnic6v, slujba de la miezul nopţii. 6p9poi;, slujba de dimineaţă. MTJvcdov, de la µijv, lună,
https://biblioteca-digitala.ro
312
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Cărţile bizantine cu cuprins religios şi de ritual care făceau posibilă o viaţă cultică regulată pun pe de o pa e în evidenţ� existenţa unui num r foarte mare e ceremonu ; pe de alta . parte cons tat m ca, �semenea u m.�1 izvor foar e bogat, ele . . alimentau s1 stimulau literatura slava de traducen. Constantm si Metodiu 'si-au dat seama că pentru a introduce creştinismul În Moravia' Mare aveau nevoie de un asemenea ansamblu de texte, şi anume chiar de acelea care erau în uz la Bizanţ.
�
�
�
�
ţ
Literatura bizantină era, fireşte, foarte bogată şi cuprindea alături de scrieri religioase şi alte opere, cu subiecte variate. Desigur, Constantin şi Metodiu le cunoşteau şi pe acestea, dar nu dispunem de mărturii care să ne permită să presupunem că ei ar fi tradus din literatura bizantină şi texte lipsite de caracter religios. E lucru sigur că ei au avut intenţia de a pune temeliile unei mari literaturi slave (o ştim din Prologul la Evanghelii redactat de Constantin în limba slavă) şi evoluţia ulterioară a literaturii slave dovedeşte, în mod indirect, că Metodiu şi Constantin şi-au instruit foarte bine discipolii, inspirîndu-se în acest scop şi din celelalte texte bizantine. Ei aveau însă sarcini de traducători prea mari pentru ca să le poată îndeplini chiar şi pe acestea: traducerea întregii Biblii, traducerea ansamblului de texte amintit mai sus etc. Pe lingă asta, ei au purces la redactarea în limba slavă a unor opere originale. Cei doi mari „apostoli ai slavilor", Constantin şi :\Ietodiu, veniţi din Bizanţ, nu numai că au întemeiat cultura slavă scrisă, dar au şi introdus la slavi, ca pe un întreg, an samblul textelor religioase bizantine. Bizanţul a furnizat, aşadar, slavilor nu numai scrierea, începuturile culturii slave scrise, dar şi formele vieţii ecleziastice. Ele nu au fost acceptate fără transformări . Se va vedea mai departe că, încă de la. început, aceste texte au fost adaptate condiţiilor de viaţă şi mediului slav. Acelaşi lucru s-a întîmplat probabil si cu liturghia ; se ştie că liturghia slavă pune cercetătorilor pr�ble me destul de complicate. Să examinăm acum primele texte slave, provenind din epoca lui Chiril �i l\Ietodiu.
https://biblioteca-digitala.ro
lnceputurile literaturii slave şi Bizantul
313
Cele mai vechi monumente ale literaturii slave s-au păstrat într-un număr de manuscrise care au ajuns pînă la noi uneori în stare bună, alteori numai fragmentar. Putem foarte bine presupune că multe manuscrise s-au pierdut şi că ele cuprin deau poate texte unice, nicăieri aiurea conservate. Se poate presupune pe de altă parte că textele care aveau o întrebuin ţare atît de frecventă şi generalizată circulau în număr foarte mare astfel încît nu se va fi pierdut nimic esenţial. Este posibil ca manuscrisele să se fi pierdut, textele păstrîndu-se însă în tr-unul sau mai multe manuscrise mai recente. Această împre jurare ne îngăduie să presupunem că totalitatea textelor păs trate constituie în linii mari un ansamblu relativ complet. Este interesant de observat că acest ansamblu slav de texte religioase se aseamănă întru totul cu cel bizantin. Textele biblice s-au păstrat în condiţii excelente : manu scrisele glagolitice Zographiensis şi Marianus (ambele datînd din secolul al Xi-lea şi provenind de la Atos) constituie o Tetra (text datînd din secolul al Xi-lea) ; manuscrisul de la Nikolja (provenind din jurul anului 1400) , al cărui text este apropiat de cel cuprins în manuscrisul Zographiensis, ne demonstrează foarte bine că Tetra, tradusă în secolul al IX-iea de Constantin Filozoful, circula la slavi în manuscrise foarte numeroase (la cele citate s-ar mai putea adăuga un mare număr de manuscrise mai puţin vechi) . Forma originală a Evangheliei slave este reprezentată de Evangheliarele (Aprakos Evangelion) păstrate în trei monumente foarte vechi : Assemanianus, Savvina kniga şi Evangheliarul lui Ostromir scris în 1 056- 1 057. În afară de acestea există un mare număr de manuscrise mai recente care dovedesc amploarea circulaţiei acestei cărţi la slavi. Aprakos a fost mai tîrziu completat şi sporit prin textul complet al Tetrei. Alcătuind traduce rile pericopelor şi mai tîrziu ale textului integral al Evanghe liilor, scriitorii slavi s-au sprijinit pe redacţiunea bizantină, adică pe redacţiunea constantinopolitană K. Aceste prime texte slave sînt într-adevăr excelente ca traduceri. Pe de altă parte, nu am putea vedea în aceste traduceri adaptări foarte libere. În cea dintîi traducere slavă a Evangheliei s-au păstrat un număr oarecare de grecisme, de cuvinte greceşti
https://biblioteca-digitala.ro
314
Literatura bizantină ş i celelalte literaturi
netraduse ' termeni ecleziastici foarte răspîndiţi probabil la slavii din împrejurimile Tesalonicului ca şi la cei risipiţi în întreg Bizanţul. Traducătorii au adaptat totuşi într-o anumită măsură acest text, făcînd să dispară diferenţele de limbă care existau între cele patru Evanghelii greceşti. Textul slav a devenit astfel mai unitar şi mai plastic decît textul grecesc, mai ales în privinţa folosirii verbelor. Traducătorii încercau să dea un echivalent slav foarte exact al textului grecesc, deoarece îşi dădeau seama de valoarea dogmatică a acestuia şi de importanţa lui pentru creştinism, deşi în acele timpuri el nu era considerat încă sacrosanctus. Există în textul slav cîteva pasaje pentru care se poate crede că traducătorii au consultat şi textul latin al Vulgatei . Privită din perspectiva literaturii bizantine, această traducere slavă a Evangheliei, cea dintîi, constituie aproape în întregime un aport bizantin la dezvoltarea culturii slave. Există desigur chiar în cazul acestor prime texte slave adaptări la mediul şi la · nevoile populaţiei slave din Moravia Mare, unde se făcea simţită o oarecare influenţă occidentală, aşa cum o dovedesc şi Vieţile lui Constantin si Metodiu. Primele texte slave au o înaltă valoare artistică. Ele dovedesc că Metodiu si Constantin cunoşteau slava tot atît de bine ca şi greaca. ' Textul Apostolului s-a păstrat şi el în foarte bune condiţii în mai multe manuscrise slave, dar cercetarea lui nu a ajuns încă la tot atîtea rezultate ca aceea a textului Evangheliei . Mai rămîn chiar încă multe lucruri de făcut în această direcţie. Potrivit scopului urmărit de noi este suficient să arătăm că avem la dispoziţie textele pericopelor Apostolului şi textul integral al acestuia în manuscrise numeroase. Să cităm de pildă Fragmentul de la Grskovic (secolele al Xii-lea sau al Xiii-lea) , Apostolul de la Mihanic (secolele al Xi-lea sau al Xiii-lea) . Praxapostolul de la Ohrida (secolul al XIII-lea) , Praxapostolul de la Slepce (secolul al Xii-lea) , Praxapostolul de la Strumice din fl,facedonia (secolul al Xii-lea) , Praxapostolul de la Sisatovac (prima jumătate a secolului al XIV-lea) , Apostolul de la Kristinopol (secolul al Xii-lea) şi încă multe altele. Aceste manuscrise ne dovedesc că, în epoca lui Chirii şi Metodiu, textul Apostolului, uzual la Bizanţ, se bucura https://biblioteca-digitala.ro
lnceputurile literaturii slave şi Bizanţul
315
la slavi de aceeaşi favoare ca textul Evangheliei însăşi. Deşi, cum am amintit, cercetările asupra acestui text nu sînt la fel de înaintate ca cele asupra textului Evangheliei se poate spune că rezultatele vor fi analoge. Cît despre Evhologhion, cartea de rugăciuni, el este bine păs trat în manuscrise mai numeroase datînd din epoca cea mai veche. Sînt bine cunoscute Evhologhionul din Sinai în sl�vă veche Fragmentele kieviene, Fragmentele de la Frei singen . Nu e lipsit de interes faptul că Evhologhionul nu a fost preluat de slavi fără modificări . Evhologhionul slav cuprinde în primul rînd rugăciunile neliturgice. În aceste rugăciuni există părţi pentru preoţi sau diaconi, dar în ansamblu ele se leagă mai degrabă de viaţa credinciosului obişnuit decît de aceea a preotului . În Evhologhionul slav cea mai mare parte a rugăciunilor sînt traduse din greceşte, adică dintr-un ma nuscris bizantin, dar alături de acestea există şi rugăciuni traduse din vechea germană sau avînd un prototip încă ne cunoscut. E greu de crezut că se va putea reconstitui vreodată ansamblul grecesc de rugăciuni corespunzător celui cuprins în Evhologhionul din Sinai. Rugăciunea legată de ceremonia numită postriziny, de pildă, ar lipsi. Culegerea de rugăciuni a fost adaptată poate, în mai multe rînduri situaţiei locale. Este destul de important faptul că în Evhologhion nu există rugăciuni liturgice (fac excepţie Fragmentele din Sinai) . Cuprinsul manuscrisului slav ar corespunde, aşadar, cărţii ortodoxe numită trebnik, în vreme ce sluzebnikul cuprindea canonul liturghiei şi alte cîteva rugăciuni. Se ştie însă că manuscrisul în chestiune nu reprezintă decît un amplu fragment dintr-un text mai întins. Rugăciuni liturgice se găsesc în Fragmentele din Sinai ; mai importante sînt două rugăciuni de la începutul liturghiei, una de la sfîrşitul litur ghiei, prothesa liturghiei sf. Ioan Gură-de-Aur (indicată însă drept prothesă a liturghiei sf. Vasilie, şi invocaţia şi inter cesiunea aceleiaşi liturghii a sf. Ioan Gură-de-Aur) . Evholo ghionul slav cel mai vechi nu ni s-a păstrat decît într-un frag ment de întindere considerabilă care, asa cum am amintit, cuprinde mai ales rugăciuni neliturgice' ; s-au adăugat în -
-
https://biblioteca-digitala.ro
316
Literatura b izant ină şi celelalte literaturi
schimb manuscrisului prescripţii j uridice (de drept ecleziastic) cu indicarea pedepselor pentru cei care nu le respectă. De ducem de aici că această carte era mai degrabă un hieraticon (nu arhieraticon) , destinat i_nai curînd c�edincioşilor d��ît . le preoţilor. Faptul că Evhologhionul slav a pastr�t p �escnpţn _ juridice dovedeşte efortul depus de Constantm ş1 Metodiu de a asigura ordinea în biserică, încă de la începuturile orga nizării ei. Se vede că manuscrisul cuprinde un text care a su ferit de mai multe ori remanieri şi e foarte curios faptul că liturghia păstrată în Fragmentele din Sinai nu este cea a sf. Pe tru ci aceea a sf. Ioan Gură-de-Aur si a sf. Vasilie, ambele curente la Bizanţ. Acest text vădeşte � adaptare mai pronun tată la mediul local ; reiese din el că traducătorul consulta si ctlte surse de circulaţie în ţara moravă, adică unele sur�e vechi germane. Cît despre rugăciunile liturgice, manuscrisul din Kiev cuprinde slujba liturghiei (numai partea principală a acesteia s-a păstrat în acest manuscris din secolul al X-lea, cel mai vechi dintre manuscrisele slave) şi se crede că e vorba de liturghia sf. Petru. Ea a fost cunoscută şi la Bizanţ dar nu s-a bucurat de o răspîndire tot atît de mare ca liturghia sf. Ioan Gură-de-Aur şi ca aceea a sf. Vasilie. Fragmentele din Frei singen sînt legate de ritualul spovedaniei. Dacă luăm în con siderare şi manuscrisele mai recente care cuprind rugăciuni liturgice sau neliturgice, putem spune că această parte a lite raturii bisericesti bizantine a fost tradusă în mare măsură de ' slavi.
Psaltirea a fost o carte foarte preţuită şi este bine reprezen tată în slava veche prin Psaltirea din Sinai, Fragmentul din Sluck, psaltirile din Bologna, Pogodin si Praga (Lobkovic) ca şi prin unele manuscrise croate. Textui era probabil împăr ţit ca şi în psaltirile bizantine în cathisme, ceea ce se constată din prezenţa repetată a indicaţiilor sedilna sau sedilno în manuscrisul din Sinai (secolul al Xi-lea) . Există în acelaşi mam�scris şi alte indicaţii ca, de pildă, aceea că textul psal mulm. face parte din slujba de dimineaţă, ş.a.m.d. Faptul că Psaltirea comentată este de asemenea bine atestată în lite ratura veche slavă şi că respectivele comentarii au fost şi https://biblioteca-digitala.ro
lnc1fJUturile literaturii slave şi
Bizanţul
317
ele traduse din greacă (cf. Psaltirea de la mănăstirea Cudov skaja) , dovedeşte că acest text a fost cunoscut încă din primii ani ai perioadei lui Chirii şi Metodiu . Se cunoaşte şi felul în care erau recitaţi psalmii în întruniri cu prilejul cărora s-a procedat foarte devreme şi la explicarea psalmilor. Şi Mineiul este foarte bine atestat în literatura slavă veche. Să cităm în primul rînd manuscrisul numit Supraslien sis, cel mai întins manuscris în slavă veche, aparţinînd unei perioade mai recente dar ale cărui rădăcini sînt desigur foarte vechi. Suprasliensis datează din secolul al Xi-lea, dar cîteva dintre textele pe care le cuprinde se găsesc şi în manuscrisul glagolitic Clozianus şi într-un manuscris chirilic, cel al Omi liilor de la Mihanovic. Suprasliensis cuprinde în cele 570 de pagini ale sale mai multe texte de omilii şi de vieţi de martiri. E vorba de Mineiul pe luna martie ; manuscrisul ne dovedeşte că literatura hagiografică şi omiletica bizantină, foarte bogate, au găsit repede traducători în slavă. Ne putem întreba dacă Suprasliensis reprezintă numai un fragment păstrat întîmplă tor sau el cuprinde tot ce s-a tradus vreodată în această di recţie. Dispunem de încă un minei liturgic şi anume de acela pe lunile septembrie, octombrie şi decembrie (manuscris din 1097) . Cît despre restul textelor foarte importante din literatura bisericească bizantină nu ştim încă în mod sigur dacă şi cînd au fost traduse în slavă. Se poate însă afirma că cel puţin bazele pentru traducerea şi adaptarea lor au fost puse încă din epoca mai veche. Se constată că selectarea textelor se bizuia pe un plan bine chibzuit de introducere în lumea slavă a tuturor textelor de uz curent la Bizanţ. S-a văzut că încă de la începuturile ei cultura slavă scrisă a avut' în literatura bizantină un foarte bogat izvor de inspiraţie. Să mai adăugăm că şi în perioadele următoare s-au tradus şi s-au adaptat în cultura slavă diferite texte bizantine. Dar slavii şi-au adus de la început contribuţia proprie, originală la crearea literaturii lor. Se poate spune, aşadar, că naşterea culturii slave scrise
https://biblioteca-digitala.ro
318
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
s-a produs în condiţiile unei influenţe bizantine puternice şi bogate, dar fără să fie cumva neglijate elementele şi trăsăturile caracteristice mediului slav local, pe care această cultură le-a pus în valoare şi le-a conservat. Apărut sub titl ul : Les dibuts de la cu/ture slave ecrite vus de Byzance, în volumul omagial Xap1crtfip1ov i:ii; 'Avacrr ci criov K. 'Opt..ci voov, I V , Atena, 1 966, pp. 1 - 9.
https://biblioteca-digitala.ro
BIBLIOGRAFIE
E suficient să indicăm numai lucrările principale care ating proble matica acestui studiu : K. Krumbacher, Geschichte der byzantinisclzen Literatur, ed. a I I-a, Miinchen, 1 897 ; H. G. Beck, Kirche und theologisc/1e Literatur im byzantinischen Reich, Miinchen, 1 959 ; wl. Weingart, Bulhari a Carird pred tisiciletim, Praga, 1 935 ; Rukovet jazyka staroslovenskilio, Praga, 1 937 ; V. J agie, Entstehungsgeschichte der kirchenslavisc/1en Sprache, ediţia a II-a, Berlin, 1913 ; I. Ogijenko, Istoria tserkovno-slovidnskoi mani. Varşovia, 1 929 ; M. Vondrak, A ltkirchenslavische Grammatik, ediţia a I I-a, Berlin, 1912 ; St. Kulbakin, Le vieux slave, Paris, 1929 ; P. Diels, A ltkir chenslavische Grammatik, I - II, Heidelberg, 1932- 1934 ; A. Vaillant, 1Vlanuel du vieux slave, Paris, 1 948 ; A. M. Selişcev, Staroslovianski iazîk I - II, Moscova, 1951 - 1 952 ; K. Horalek, Uvod do studia slovanskych jazyku, ediţia a II-a, Praga, 1962 ; A. Dostal, Clozianus, staroslovensky spornik tridentsky innsbrucky, Praga, 1 958.
https://biblioteca-digitala.ro
I GOR P. ERIOMIN
DESPRE INFLUENTA BIZANTINĂ ÎN LITE RATURILE BULGARĂ ŞI VECHE RUSĂ ÎN SECOLELE IX-XII S-A STABILIT de mult că literatura de traduceri a vechii Rusii, cea din secolele IX-XII, a constat în principal din opere traduse din limba greacă. Excepţiile - am în vedere traducerile izolate din latină, ebraică veche şi pe cît se pare nu pot, desigur, să infirme din siriană (Povestea lui A kir) adevărul acestei observaţii. S-a tras şi se trage de aici conclu zia că literatura vechii Rusii a crescut si s-a consolidat în sfera de influenţă a literaturii bizantine. ' În literatura ştiinţifică s-au exprimat opinii diferite despre amploarea acestei influenţe, despre rolul pe care ea l-a jucat în dezvoltarea literaturii ruse vechi, despre con ţinutul ei social-literar ş.a.m . d. Dar faptul însuşi al influenţei bizantine n-a fost, după ştiinţa mea, niciodată tăgăduit . Mai mult decît atît. Afirmarea categorică a originii „bizan tine" a literaturii ruse vechi de traduceri a devenit chiar, pen tru ştiinţa noastră, unul dintre acele locuri comune, repetate din an în an, fără să stîmească nici rezerve, nici precizări. Asemenea rezerve şi precizări sînt cu toate acestea nece sare. Ele ne sînt sugerate de însăşi alcătuirea literaturii de traduceri. Citez în această privinţă unele date care nu sînt, după părerea mea, lipsite de interes. Următorul fapt ne atrage înainte de toate atenţia. Mate rialul care ne-a parvenit dovedeşte că în vechea Rusie, în secolele IX-XI I , literatura bizantină contemporană era, dacă nu cu totul , aproape cu totul necunoscută. În acea vreme literatura bizantină trăia una dintre cele mai strălucite perioade din dezvoltarea ei istorică. Această perioadă e numită în mod obişnuit, după K. Krumbacher, ReJ?- aş ţ erea bizantină. Se dezvolta atunci interesul pentru a.ntich1tate - pentru filozofia antică, pentru proza artistică ş� pent � . poe�ia ar.i tică . . Î1?- istoriografie - principala ramură a hteratum b1zantme imitarea modelelor antice (µîµ11crn; -
https://biblioteca-digitala.ro
lnfluenta bizantină
321
toov apxaicov) este practicată chiar şi în domeniul limbii şi al stilului ; unii istorici urmează pe Tucidide şi Polibiu alţii pe Herodot şi Xenofon . Se naşte satira laică în maniera lui Lucian din Samosata (Timarion) . În poezie încep să fie cultivate genurile antice şi metrii antici. Romanul de dra goste , atît cel în versuri cît şi cel în proză, c apătă o dez voltare mai mare. Nu numai autorii laici dar şi clericii (Eustathios din Tesalonic şi alţii) se ocupă intens de co mentarea vechilor po eţi şi dramaturgi - Homer, Hesiod, Pindar , Aristofan , Menandru . În Constantinopol - centrul cel mai important al gîndirii filozofice şi teologice bizan tine - Aristotel şi Platon devin, alături de Părinţii bise ricii , obiectul unui studiu minuţios. În epoca definitivei se parări a bisericilor, a celei de Răsărit de cea de Apu s , literatura ecleziastică intră ş i e a într-o nouă etapă de dez vo ltare - a exegezei , a polemici i etc . Alături de literatura „livrescă " începe să se formeze la sfîrşitul secolului al XI-lea literatura populară în limba populară (yA.oocrcm BriµoBri�) , vorbită. Acest mare avînt al mişcării social-literare din Bizanţul secolelor IX-XII a rămas totuşi izolat faţă de Rusia epo cii în care nu s-au făcut simţite consecinţe ale sale. Nici unul dintre autorii bizantini contemporani , mai mult sau mai puţin importanţi , nu a fost tradus , nici chiar cel mai de seamă dintre ei - Mihail Psellos ( 1018-1078) , teolog şi filozof, istoric şi filolog, ora tor şi poet . Viaţa lui A ndrei Iurodiv , de un autor anonim din secolele al X-lea sau al XI-iea şi Tălmăcirea cuvintelor lui Grigorie din Nazianz de Nichita din Heraclea - exeget din a doua jumătate a se colului al XI-iea - iată , după cît se pare , tot ce cunoştea cititorul rus din secolele IX - XI I de spre literatura bizan tină contemporană lui . Cîţiva scriitori ecleziastici bizantini din perioada de care ne ocupăm, Nichita Stethatos, Simion Noul Teolog - cel mai mare mistic al bisericii greceşti, Filip Monotropul autorul întinsului dialog în versuri Dioptra (Oglinda bună tăţii) , Petru Damaschinul ca şi cîţiva cronicari - Constan tin Manasses, Ioan Zonaras - vor fi cunoscuţi , în traducere 21
-
„Li1era1ura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
322
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
bulgară , şi în Rusia; dar abia mai t îrziu, în aş_a-numit a epocă a celei de-a doua influenţe sud-slave, nu mai devreme de j umătatea secolului al X � V-lea . . . . . .. Probabil numai unul dintre scrutam Rus1e1 kiev1ene, Clement Smoliatici, a fost influenţat într-o oarecare măsură de curentele care s-au manifestat în mişcarea social-literară din Bizanţul secolelor IX-XII. După propria sa mărturisire el a „alcătuit multe opere după Homer şi după Platon şi după Aristotel care au fost vestiţi în păgînimea elinească" . Spre regretul nostru sîntem lipsiţi de posibilitatea de a întări această afirmaţie, căci operele respective nu au ajuns pînă la noi . Acelaşi fenomen îl constatăm şi în Bulgaria secolelor !X XII . Scriitorii „veacului de aur" al literaturii bulgare au tradus mult, dar nu pe contemporani . Judecînd după manuscrisele păstrate nici unul dintre autorii bizantini însemnaţi din acea epocă nu le-a atras atenţia : nici Leon Diaconul, nici Con stantin Porfirogenetul, nici Simion Metafrastul, nici Leon cel înţelept, nici Teodor din Edessa şi nici chiar un polihistor atît de însemnat ca patriarhul Fotie. Dintre nenumăratele opere ale acestuia din urmă a fost tradus numai Cuvîntul despre Florii şi despre Lazăr, deoarece el putea fi citit în cu legerea Mineielor (v. Codex Suprasliensis, manuscris din secolul al XI-lea) . Din tot ce exista în literatura bizantină contemporană cărturarii bulgari au ales pentru a o traduce, împreună cu vechile cărţulii ruseşti, numai o singură lucrare importantă Cronica lui Georgios Hamartolos (care, în redacţia rusă, merge pînă la anul 948) . E adevărat că la sfîrsitul secolului al XI-lea a trăit o vreme destul de îndelung�tă în Bulgaria, înrobită atunci de greci, unul dintre scriitorii bizantini - Theophylact Bulgarul. Remarcabil teolog-exeget, . elev al lui Mihail Psellos, stilist destul de bun şi chiar puţin poet, el a ocupat în Bulgaria înaltul scaun de arhiepiscop al Ohridei. Numai că Theophylact nu a făcut nimic pentru luminarea bulgarilor. Din scrierile sale reiese că şederea la Ohrida îi părea greu de suportat, că dorea să se reîntoarcă la Constantinopol cît mai repede, că îi socotea pe bulgari „ignoranţi" , „barbari", „robi" ce .
-
https://biblioteca-digitala.ro
.
Influenţa bizantină
323
trebuie ţinuţi cu asprime în frîu 1 • Se ştie că el a tradus în limba greacă Viaţa lui Clement din Ohrida, că a compus o cuvîntare în cinstea celor 1 5 mucenici, ucişi de împăratul Iulian la Tiberiopolis (Strumiţa) . Dar aceste traduceri n-au avut în nici un fel legătură cu luminarea bulgarilor. Sînt motive să credem că el nu s-a îngrijit nici chiar de traducerea în limba bulgară a propriilor sale lucrări. A sa Evanghelie cu tîlc, operă mult preţuită în vremea lui, a fost tradusă mult mai tîrziu ; cele mai vechi copii ruseşti şi sîrbeşti ale acestei lu crări nu sînt anterioare secolului al XIV-iea 2 • Lipsa aceasta de interes mai viu pentru literatura bizan tină contemporană trebuie explicată desigur prin insuficienta cunoaştere a limbii greceşti sau, să o admitem, prin depărtarea faţă de Bizanţ a centrelor culturale din Bulgaria şi din vechea Rusie. Dar nici în Rusia şi, cu atît mai mult , în Bulgaria, cunoaşterea limbii greceşti nu era nicidecum un lucru rar. S-a tradus doar din greceşte şi nu puţin ! Activul animator al atîtor începuturi literare în Bulgaria secolelor al IX-iea şi al X-lea, ţarul Simion, nu numai că ştia perfect limba greacă, dar pri mise învăţătură în cea mai înaltă şcoală din Constantinopol lucrul e binecunoscut - şi nu putea să nu fie la curent cu tot ceea ce se crease în literatura bizantină contemporană. La rîndul lor , relaţiile cu Bizanţul - politice, bisericeşti, comerciale, culturale - erau destul de vii. Culegînd material pentru traduceri, vechii cărturari bulgari şi ruşi au ocolit fără îndoială în mod conştient pe contemporani, din motive de natură principială . Care anume ? Nu e greu de răspuns la această întrebare dacă ţinem seama de complexitatea problemei care le stătea înainte. Ei trebuiau să valorifice - într-un timp destul de scurt - o moştenire literară impresionantă, produs al mai multor secole de dezvoltare a civilizaţiei creştine. Iniţiindu-se ei înşişi în această moştenire şi iniţiindu-i şi pe cititorii lor, traducătorii trebuiau să ţină seama de situaţia reală, de nivelul 1 G. G. Litavrin,
Bulgaria şi B izan/ul ;„ secolele X I - XII, Editura Academiei de Ştiinţe pp. 369 şi urm. (în limba rusă). • A. N. Sobolcvsk i , Literatura de trad uceri a Rusiei moscovite în secolele XI V - X VII,
a U.R.S.S., �loscova,
Sanct-Petersburg,
1960,
1903,
p.
22 (în l i mba rusă).
https://biblioteca-digitala.ro
32�
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
cultural al tării lor, de absenţa oricăror tradiţii literare ; acestea din i{rmă abia atunci se formau. Literatura bizantină contemporană, in�l� siv liter� tur
Influenţa bizantinii
325
xandria) , Istoria războiului evreiesc a lui Flavius Iosephus (traducere veche rusă din secolul al XI-lea) . Sarcinile pe care şi le-au propus vechii traducători bul gari şi ruşi sînt puse în evidenţă în mod pregnant şi de faptul că alături de clasicii literaturii ecleziastice ei au tradus cu rivnă şi opere aparţinînd literaturii „vulgare" din aceeaşi epocă, opere destinate unui public larg, uşor accesibile atît prin limbă cît şi prin conţinut ; aşa sînt Cronica lui Ioan Malalas, Topografia creştină a lui Cosmas Indicopleustes (K. Krumbacher le-a numit „cărţi populare" ) , lucrările apocrife, patericele, culegerile de sentinţe. Întreagă această producţie literară (din secolele II-VI) , devenită obiectul atenţiei majore a vechilor cărturari bul gari şi ruşi nu are în ştiinţă o denumire stabilă. Unii cerce tători, urmîndu-1 pe K. Krumbacher (vezi prefaţa la a doua ediţie a binecunoscutei sale opere Geschichte der byzanti nischen Literatur) o numesc „bizantină timpurie" ; alţii „creştină veche" (în domeniul literaturii „creştine vechi" intră nu numai opere în limba greacă ci şi unele scrise în alte limbi - latină, arabă, siriană, armeană, coptă) ; alţii o includ în cuprinsul literaturii antice tîrzii 3• Fluctuaţiile terminologiei se explică în parte prin faptul că pînă acum nu s-a dat încă un răspuns satisfăcător la în trebarea : cînd se transformă literatura greacă antică în li teratură bizantină ? Încă de mult, din secolul trecut, s-a format convingerea că literatura bizantină se deosebeşte de cea antică prin caracterul ei medieval. Problema deter minării începuturilor literaturii bizantine este prin urmare legată de o alta : cînd, în ce atmosferă concret-istorică, ia fiinţă feudalismul în Imperiul roman de Răsărit, ca rezultat al descompunerii relaţiilor sociale sclavagiste ? Dar nici în această problemă nu s-a făcut deocamdată deplină lumină nici în ştiinţa sovietică, nici în cea străină 4• Părerile diferă. Unii cercetători cred că relaţiile feudale se formează în impe' V. W. Schmidt-O. Stăhlin, Gescl1ichle der griechischm Lileralu1, partea a I I-a, tomul I I , Miinchen, 1924 ; T. Sinko, Zarys historii lileratury greckiej, T. I I , Warszawa, 1959. ' J;toria 1miversala, III, sub redacţia lui N . A . Sidorov, N. I. Konrad, I. P. Petru şev;ki şi L. V. Cercpinin, Gospolitizdat, )loscova, 1957, p. 86 (în limba rusă).
https://biblioteca-digitala.ro
3 26
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
riu - ca relatii ' fundamentale - încă din secolul al IV-lea ; altii socotesc că prefacerile esenţiale din structura social ec�nomică si politică a imperiului au loc abia în secolele al VII-lea �i al VIII-lea şi că în istoria Imperiului roman de Răsărit tocmai această perioadă trebuie considerată a fi hotarul în timp dintre orînduirea sclavagistă şi cea medievală. Şi într-un caz şi în celălalt despre o literatură propri� zis bizantină nu se poate vorbi, chiar dacă se adoptă termi nologia lui K. Krumbacher, decît cu referire la monumentele scrise nu mai devreme de secolul al VII-lea (potrivit părerii lui K. Krumbacher însuşi 5 tocmai în această epocă se cris talizează definitiv „specificul", „fiinţa de sine stătătoare" Eigenleben-ul civilizaţiei bizantine sau, ca să folosim expre sia lui , al „spiritului bizantin") . În legătură cu acest lucru nu putem să nu remarcăm că, preocupaţi de însuşirea în primul rînd a moştenirii literare creştine tîrzii (bizantine timpurii) , vechii cărturari bulgari şi ruşi din secolele I X - XII n-au tradus decît puţin din autorii propriu-zis bizantini. Din fondul foarte bogat al literaturii bizantine ei au preluat numai ceea ce li s-a părut absolut esenţial, numai ceea ce n-au găsit sau n-au ştiut să găsească la scriitorii din secolele I I - VI . În afară de operele amintite mai sus au fost traduse de ei cea de-a treia parte, partea dogmatică, a tratatului lui Ioan Damaschinul Izvorul cunoştinţei, Cuvînt despre dreapta credinţă, popularele lntrebări şi răspunsuri ale lui Anastasie Sinaitul, unele opere ale lui Teodor Studitul (mai precis, traducerea a fost făcut ă î n Rusia, din iniţiativa cărturarilor Lavrei Pecersca 6) , Păşunea spirituală a lui Ioan Moschos, cunoscută în tradu cere slavă sub denumirea de Patericul Sinaitului, cîteva Vieţi (a lui Teodor Stuclitul, a lui Pancratie Tauromenitul, a lui Vasilie cel Nou) . Cronica lui Georgios Syncellos, care nu a cunoscut o largă răspîndire, povestea despre Dighenis A critas , eroul eposului bizantin (Faptele lui Dighenis) , al cărei ori•
K . Krumbacher,
Ge.
b 1•za11ti11ischen Literatur,
cd. a I l ·a, Miinch e n , 1 897,
p . 14. ' A. I. Sobolevski,
Jl!ateriale şi
Sanct-Petersburg, 1 9 1 0 , p. 172
crrcetdri
;,,
dome11iul filologiei ş i arheologie i
(in limba rusă).
https://biblioteca-digitala.ro
slave,
lnfluenţa bizantină
327
ginal grecesc ne-a parvenit numai în prelucrări tîrzii. lată, în principal, totul. Multe opere, inclusiv istoriografia, bunul cel mai de preţ şi mai important al literaturii bizantine, au rămas cu totul în afara cîmpului de interes al vechilor traducători bulgari şi ruşi ; se ştie că nici unul dintre istoricii bizantini nu a fost tradus. Înseamnă oare asta că literatura bizantină nu a j ucat nici un rol în procesul formării vechii literaturi bulgare şi ruse ? Desigur, nu. Rolul ei în acest proces a fost destul de mare. Dar el s-a limitat, în principal, la faptul că literatura bizantină a înlesnit mult vechilor scriitori bulgari şi ruşi din secolele IX-XII rezolvarea problemei atît de însemnate pe care şi-o puseseră : asimilarea literaturii creştine vechi. Fără ajutorul Bizanţului, problema aceasta n-ar fi fost re zolvată cu atîta succes şi într-un timp relativ scurt. În epoca despre care vorbim existau la Bizanţ un număr mare de variate culegeri antologice în care fuseseră grupate în versiuni integrale sau fragmentare, principalele opere ale clasicilor literaturii creştine vechi. Culegerile de acest gen au fost alcătuite potrivit unor criterii diferite : pe autori, pe teme, uneori potrivit destinaţiei lor, potrivit trebuinţelor şi exigenţelor vieţii religioase de fiecare zi (mineie, sinaxare) şi aşa mai departe. Existau şi culegeri, cu un cuprins strict determinat care purtau numele alcătuitorului lor. Unele dintre ele au căpătat foarte devreme o largă răspîndire în Bulgaria şi Rusia : aşa s-a întîmplat cu Pandectele monahului palestinian din secolul al VII-lea, Antioh, remarcabile prin felul în care au fost selectate extrasele din autorii care au trăit în secolele II-III, la fel si cu Pandectele lui Nicon Cer... ' nogoreţ. Adesea culegeri antologice de acest tip s-au tradus în Bu�garia şi în Rusia mai mult sau mai puţin literal. Dar şi mai �dese� ele au fost ��elucrate ; au fost completate cu matenal din alte antologn, s-a îndepărtat ceea ce nu era necesar, au fost adăugate interpolări originale etc. Asa s-a întîmplat, de pildă, cu Evanghelia învăţătoare a lui Constantin Preslavski. La baza ei a stat antologia grecească existentă cu extrase din operele lui Ioan Gură-de-Aur şi ale lui Chiril
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
328
din Alexandria. Dar Constantin Preslavski nu s-a limitat numai la traducere : la „ dialogurile" lui Ioan şi ale lui Chirii el a adăugat în afară de predoslovie, introduceri şî încheieri scrise de el, iar un dialog, anume al XLII-lea, a fost alcătuit de el însusi. În acelaşi fel s-au născut şi Sbornicul din anul 1 073, 'tradus din porunca ţarului bulgar Simion încă din secolele IX-X, Zlatostruia, cu diferitele ei versiuni, Sbor nicttl din anul 1 076, în cuprinsul căruia au intrat, pe lingă bucăţile alese din diferiţi autori greci şi unele slave (Cuvîn tul imui călugăr despre citirea cărţilor şi altele) , Sbornicul Troitki din secolul al Xii-lea, în care se citesc alături de text �le lui Ioan Gură-de-Aur, ale lui Vasilie cel Mare, ale l ui Efrem Simi si ale altora si cuvintele lui Clement din Oh rida. Literatura de traduceri nu este încă suficient studiată, dar se poate spune cu certitudine, chiar de pe acum, că majoritatea covîrşitoare a operelor din literatura creştină veche ca si cele traduse din literatura antică si orientală au devenit accesibile vechilor cărturari bulgari şi ruşi prin filieră bizantină, în redacţie bizantină. Această împrej urare nu trebuie, fireste, nici ea să fie trecută cu vederea. Literatura bizantină era asemenea unui rezervor gigantic, din care se revărsau periodic, asupra Rusiei şi a Bulgariei, noi şi noi monumente ale literaturii creştine vechi, ale acestei clasice moşteniri ; în epoca de care ne ocupăm aici literatura bizan tină a jucat înainte de toate rolul unui intermediar. Tocmai la aceasta s-a şi limitat importanţa majoră din punct de vedere istoric-cultural a aşa-numitei influenţe literare bizantine asupra ţărilor din sud-estul lumii slave, în secolele I X - XII. Cele spuse ne permit să înţelegem cîteva din particu larităţile caracteristice ale literaturii bulgare şi ruse din secolele IX-XI I (scriitorilor bizantini contemporani aces tea li s-ar fi părut întrucîtva „arhaice" ) . Orice literatură este legată într-un fel d e tradiţia literară care o precede. Acest lucru s-a întîmplat şi în Bulgaria, şi în Rusia . Orientarea către clasicii literaturii crestine vechi nu , ,
,
,
'
,
https://biblioteca-digitala.ro
Influenta bizantină
3 29
. putea să nu se repercuteze, într-un fel sau altul, ş1 asupra creaţiei originale locale. • E ceea ce reiese, cu deosebită pregnanţă, din hagiografie. Relativa „istoricitate" în zugrăvirea eroului principal, atenţia acordată diferitelor realia existente, simplitatea expunerii, lipsa aproape totală de retorică decorativă - toate acestea dovedesc că vechii hagiografi bulgari şi ruşi au aderat la tradiţia premetafrastică. Acest lucru nu trebuie să ne mire dacă ne gîndim că pentru ei modele erau în primul rînd opere ca Viaţa lui Antonie cel Mare, a lui Atanasie din Ale xandria (tradusă de presviterul Ioan, cărturar bulgar din secolele X-XI), ca lucrările celui mai de seamă clasic al hagiografiei greceşti premetafrastice, Chiril din Scytho polis. Stilul „ornat" al lui Simion Metafrastul şi al succe sorilor săi, predominant atunci în hagiografia bizantină, s-a încetăţenit în Bulgaria şi Rusia mult mai tîrziu, abia în secolele XIV-XV. Nu mai puţin evident s-a manifestat orientarea către clasici şi în proza oratorică. În vremea în care la Bizanţ acest gen de creaţie decăzuse de mult, în Bulgaria şi ceva mai tîrziu în Rusia renasc toate genurile principale ale pro zei oratorice greceşti din secolul al IV-lea, arta elevată a lui Ioan Gură-de-Aur şi a lui Grigorie din N azianz îşi găseşte aici vrednici continuatori (Clement din Ohrida, Ioan Exar hul, autorul Cuvîntului despre lege şi dumnezeire, Chiril din Tir etc.) Parţial, această orientare s-a reflectat şi în letopiseţe care luaseră în secolele IX-XII, în Rusia, o atît de largă dezvoltare. Prin structura ei analistica este fără îndoială mai apropiată tipologic de cronografie decît de istoriografie, în înţelesul bizantin al termenului. Nu întîmplător, cău tîndu-şi materialul necesar, analiştii s-au adresat nu lui Leon Diaconul sau, să zicem, lui Constantin Porfirogenetul, deşi tocmai la ei ar fi putut să găsească cite ceva interesant din punctul lor de vedere, ci vechilor cronici. Literaturile bulgară şi rusă şi-au început drumul lor istoric, îndepărtîndu-se de aceeaşi moştenire literară de care se des-
https://biblioteca-digitala.ro
330
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
părţise în secolele VII -VIII literatura bizantină. Încor porîndu-şi din ce în ce mai mult elemente locale, naţionale, ele s-au dezvoltat în secolele IX-XII, găsindu-se conside rabil mai puţin sub influenţa literară bizantină propriu zisă decît se crede îndeobste. '
Din culegerea de studii a lui I . P. Eriomin Literatura drevnei Rosii, Nauka, Moscova Leningrad, 1 966, pp. 9 - 1 7 .
https://biblioteca-digitala.ro
D JORD JE SP. RADO JICIC
BIZANTUL SI ÎNCEPUTURILE LITERATURII SÎRBESTI ,
,
,
ÎN A DOUA jumătate a secolului al IX-lea a fost creată, în strînsă legătură cu literatura bizantină, literatura slavă, concepută ca un bun al tuturor slavilor. Ea a apărut mai întîi la slavii din Moravia şi Panonia, apoi la cei din Bulgaria şi Macedonia, în continuare la croaţi şi la sîrbi şi în cele din urmă la ruşi. Din vechea literatură panslavă s-au des părţit una după alta literaturile vechi ale fiecărui popor slav ; a continuat totuşi să existe între acestea o solidaritate reciprocă. La început ea a fost foarte strînsă, cu timpul însă: a slăbit tot mai mult. Slavii au căpătat primul lor alfabet şi prima lor limbă literară de la doi bizantini, de la Constantin (în călugărie Chirii) şi Metodiu din Tesalonic. Aceşti mari învăţători s-au asimilat curînd întru totul slavilor, transformîndu-se din învăţători ai slavilor în scriitori slavi. Pentru ca misiu nea lor în Occident, la slavii din Moravia si Panonia, unde şi-au început activitatea, să fie încununată ' de succes, ei au trebuit să se desprindă de Răsărit, de patria lor bizantină. Alfabetul slav pe care îl aduceau, scrierea glagolitică, fusese prelucrat în asemenea măsură încît Occidentul nu mai putea recunoaşte în el scrierea cursivă - sau minusculă - gre cească ; el amintea slavilor de „liniile şi crestăturile" prin care ei îşi fixau în scris, în patria lor primitivă, anumite însemnări sau unele formule magice. Prima limbă literară slavă era foarte apropiată de limbile populare slave, dar cu totul diferită de limbile străine înconjurătoare, atît de cele din Occident cît şi de greaca din Răsărit. Dintre toate popoarele slave care au preluat marea moş tenire literară a creatorilor literaturii slave, sîrbii au fost aceia care au oscilat mai mult şi vreme mai îndelungată între Occident şi Orient. Este de aceea un lucru de cel mai mare interes să zăbovim asupra cazului lor. Aşa cum aflăm https://biblioteca-digitala.ro
33 2
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
din Constantin Porfirogenetul, prima încercare de creştinare a sîrbilor - care nu a presupus existenţa unei întregi lite raturi slave ci numai a cîtorva texte scrise, de nevoie, în litere latine („romane") - s-a datorat unor preoţi din Roma. A doua actiune de crestinare, încununată de succes definitiv, e legată d� începuturile feudalismului şi de apariţia organi zării de stat si se datoreste bizantinilor. Ea s-a realizat însă în cadrul' arhiepiscop�tului de Split, folosindu-se ca limbă de ritual latina (în j urul anului 873) . Din arhiepis copatul slav din Panonia principelui Kocel, întemeiat de .:\Ietodiu, vin către Serbia, prin grij a papei , purtători ai literaturii slave. Bulgaria a primit creştinismul de la Bizanţ (864) şi, după o scurtă legătură cu Roma, s-a impus aici ca limbă de ritual greaca. Împotrivirea înăbuşită în sînge a nobilimii protobulgare determină în Bulgaria promovarea mai intensă a elementelor slave şi accelerează procesul slavizării proto bulgarilor. După moartea lui Metodiu (885) mişcarea slavă din :Moravia a fost stăvilită şi Bulgaria a adoptat pe unii dintre învăţătorii slavi, printre care şi pe Clement, desigur un slav macedonean. Clement a desfăsurat o vie activitate literară şi educativă în mijlocul sla�ilor săi macedoneni de sub stăpînirea bulgară (el întemeiază aşa-numitul centru de scriere şi literatură slavă din Ohrida) . Curînd după acea sta (în toamna lui 893) limba slavă va fi şi ea ridicată la rangul de limbă oficială a statului şi a bisericii bulgare. Ca o concesie făcută preoţimii greceşti, care ţinuse pînă atunci în mîinile ei administraţia ecleziastică, a fost adaptat fone ticii slave alfabetul grec (scrierea uncială) şi s-a născut astfel al doilea alfabet slav, cel chirilic. Sub Simion (893 -927) , Bulgaria slavizată, care cuprindea în interiorul graniţelor sale şi o mare parte din Macedonia, a devenit un stat puternic, care se declara imperiu şi repre zenta o mare ameninţare pentru Bizanţ. Opoziţia slavă la eforturile bizantinilor de a-şi restabili autoritatea asupra Peninsulei Balcanice şi-a găsit în Bulgaria slavizată repre zentantul cel mai puternic. Î n afară de centrul literar din Ohrida a fost întemeiat la Preslav, în răsăritul Bulgariei, https://biblioteca-digitala.ro
Bizantul şi începuturile literaturii sîrbeşti
333
un altul. A existat probabil şi un al treilea centru literar slav, cel de la Bregalnic. În aceste centre s-a dezvoltat o bogată literatură care a devenit un bun panslav. Erau alcă tuite aici nu numai traduceri şi prelucrări din literatura bi zantină, se creau şi opere originale în proză şi în versuri. Declinul Bulgariei (971) a fost simţit de toţi slavii ca o lovitură grea. Prin răscoala slavilor macedoneni s-a restaurat statul slav (976) , şi după nimicirea acestuia (1018) , s-a în cercat din nou , în două rînduri , restaurarea lui. Imperiul slav cu nume bulgar se opunea celui grec, care se numea „romaic" (roman) . În denumiri şi-a găsit expresia concepţia medievală despre legitimitate. În fruntea celei de a doua răscoale (în anul 1 072) a fost chemat, din Dioclea, Con stantin Bodin, fiul, viitorul asociat la domnie şi moştenitor al principelui sîrb de atunci ; el a fost proclamat împărat, căpătînd un nume nou, Petru. La fel s-a numit împăratul bulgar, fiul împăratului Simion. Împreună cu Bodin au venit din Dioclea trupe sîrbeşti care luptau pentru restau rarea împărăţiei slave. Procesul feudalizării Bulgariei a provocat mişcarea bo gomilă ; ea a avut din punct de vedere social un caracter antifeudal. Privită din afară, această mişcare are aspect religios. Prăbuşirea statelor bulgar şi macedonean a dat feudalismului aspectul unei înrobiri faţă de Bizanţ şi rezis tenţa care i-a fost opusă a căpătat tot mai mult caracterul unei mişcări slave. Într-o scriere literară slavă, de nuanţă bogomilă, din a doua jumătate a secolului al Xi-lea (păstrată numai într-un manuscris sîrbesc) conducătorii bulgari şi macedoneni (şi împreună cu ei şi unii bizantini) vor fi des crişi într-o lumină favorabilă. Despre împăratul Simion, de pildă, se va spune : El lua ca tribut de la toate ţările sale, din toate regiunile imperiului său numai o legătură de lînă, o lingură de ulei şi un ou pe an - acesta era tributul pe care îl lua el de la ţările sale, de la supuşii săi şi nu primea nimic mai mult.
https://biblioteca-digitala.ro
334
Literatura bizantină ş i celelalte literaturi
Si în continuare se va arăta : „Belşugul a domnit în aceste vre�uri, în timpul acestui împărat Simion. " Despre fiul lui Simion, împăratul Petru, se va spune : Î n zilele şi în anii lui a domnit belşugul în toate : în grîne şi în ulei, în miere, lapte şi vin ; se cocea şi se fierbea din mila lui Dumnezeu şi nu era nici un fel de lipsă, totul a curs din belşug, atîta vreme cit a vrut Dumnezeu.
în concordanţă cu părerile bogomililor despre căsătorie se pune accentul asupra faptului că unii domnitori n-ar fi avut „nici păcat, nici femeie" şi că „împărăţia lor a fost binecuvîntată" . Această literatură s-a născut fără îndoială în munţi, în centrul Peninsulei Balcanice, între legendara Kosovo Polie (Cîmpia Mierlei) şi muntele Rila. Ea s-a dezvoltat aici, la slavii de sud aflaţi sub stăpînire bizantină, în mănăstiri închinate cultului a patru pustnici vestiţi : Ioan din Rila, Prohor din Psinj a, Ioachim din Osogov şi Gavriil din Lesnovo. Creatorii ei erau călugări care luptau pentru înlăturarea bogomilismului. În calitate de slavi subjugaţi şi dispreţuiţi ei căutau de asemenea să se despartă într-un fel sau altul de bizantini, imputînd forţei politice a acestora greutatea sarcinilor feudale. S-a născut atunci aşa-numita „legendă tesaloniciană" a lui Chiril. Ea înfăţişa naşterea scrierii slave ca pe un dar al lui Dumnezeu, adus de un grec transformat într-un slav. Acest dar n-ar fi fost acordat slavilor de către greci, ci răpit de la aceştia de slavi înşişi. Paralel cu vechea literatură sud-slavă de influenţă bizantină a fost creată în Dioclea, pe coasta sudică a Adria ticii, şi o literatură orientată către Occident. Aici a luat naştere în secolul al Xi-lea o Biografie a cneazului Vladimir, scrisă după modelul hagiografiei vest-europene. Pe baza poemelor epice a fost compusă în limbă slavă, în secolul al Xii-lea, la Bar (Antivari) , centrul arhiepiscopatului catolic, o scriere mai întinsă cu titlul 1mpărăţia slavilor ; pare vero simil ca ea să fi fost aşternută pe hîrtie în caractere chirilice. Din păcate, originalul slav nu ni s-a păstrat, ne-a parvenit https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi începuturile literaturii sîrbeşti
335
numai o traducere latină. În ştiinţă această scriere este cu noscută sub numele de Cronica preotului din Dioclea. Influenţa literară a Occidentului a continuat să fie şi mai tîrziu foarte importantă pentru sîrbi. Ea s-a exercitat mai ales în teritoriul întins de-a lungul coastei adriatice, unde locuitorii erau predominant catolici. Existau acolo încă dinaintea venirii slavilor şi romanici. Occidentul a dat sîrbilor Legenda despre împărăţia Indiei, Alexandria, Legenda Troiei, Istoria cavalerului Tristan, pe Lancelot şi pe Bovo d'A ntona. Toate aceste opere au intrat curînd în patrimoniul literar al tuturor slavilor. Întemeietorii statului feudal sîrbesc au fost, la sfîrşitul secolului al XII-iea şi începutul secolului al XIII-iea, Ştefan Nemania şi fiii săi. Ştefan Nemania a fost un partizan al orientării către Răsărit. El a lăsat un testament în acest spirit fiilor şi urmaşilor săi în scurta A utobiografie pe care, moşneag de 85 de ani, a dictat-o în mănăstirea sîrbească Hilandar din Atos, mănăstire întemeiată cu puţină vreme mai înainte. Fiul cel mai mare al lui Nemania, Vucan, nu a fost de acord cu tatăl său şi s-a orientat către Occident. După moartea tatălui său, el a încercat să silească Serbia a primi această orientare politică, dar, neizbutind, a renunţat în cele din urmă. Al doilea fiu al lui Nemania, Ştefan, care a primit o educaţie bizantină şi care a fost şi un scriitor cu frumoasă cultură, a şovăit între Răsărit şi Apus, potrivit evoluţiei situaţiei internaţionale. El a primit din partea Romei (1217) coroana de rege. Cel mai tînăr fiu al lui Ne mania, călugărul Sava, a fost puternic ataşat de Răsărit, dar simţul realităţilor nu l-a părăsit niciodată. El a creat biserica sîrbă (121 9) care ţinea de Răsărit dar nu a luat în nici un fel atitudine duşmănoasă faţă de Apus. Arhiepiscopul Sava a dat o soluţie originală problemei relaţiilor dintre stat şi biserică. Biserica lui nu a căutat, aşa cum s-a întîmplat în Occident, să subordoneze statul ţeluri lor ei. Dar ea nu a vrut nici să se supună, cum era obiceiul n Răsărit, tutelei statului. Slujind Serbia ea a unit dinastie, stat şi biserică. „Neamul" lui Nemania si ' Sava domnea în Serbia. Lucrul acesta este figurat plastic mai tîrziu, în fres-
https://biblioteca-digitala.ro
336
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
cele sîrbesti, prin „arborele Nemanizilor" , la începutul coroanei �ăruia stau aceşti doi reprezentanţi ai familiei. Nimeni „dintr-un alt neam" nu se cuvenea să devină domn peste sîrbi, căci l-ar fi ajuns „blest�mul sfîntului S �va" _ _ ammdo1: Curînd după moartea lor, Nemama ş1 Sava devm obiectul unei foarte înalte veneraţii, al unui cult care a continuat şi mai tîrziu să deţină un loc deosebit de impor tant în viata sîrbilor. Sava a s�cotit coroana regală primită de la Roma drept un mare cîştig pentru ţara sîrbească. Ca înainte-stătător al bisericii sîrbeşti el a izbutit, mulţumită iscusitei sale diplo maţii, să încoroneze, cu consimţămîntul Romei, cu aceeaşi coroană pe Ştefan. În viitor toţi regii sîrbi vor fi încoronaţi de înainte-stătătorul bisericii sîrbesti. Acest lucru a devenit un drept al bisericii sîrbeşti şi, ce�a ce era încă mai impor tant , un mij loc puternic prin care ea îşi putea exercita in fluenţa asupra situaţiei politice din Serbia. S-a ajuns la convingerea că regatul ar aparţine lui Sava, adică bisericii sîrbeşti şi că alegerea regelui ar depinde de binecuvîntările acesteia. Potrivit cuvintelor vechiului scriitor sîrb Teodosie, biograful lui Sava, regele dă urmaşului său „cu puterea sceptrul" , iar înainte-stătătorul bisericii „binecuvîntarea cu rugăciunile" . Că era într-adevăr aşa se vede cel mai bine dintr-un exemplu de la sfîrşitul secolului al XIV-lea cînd, după moartea lui Ştefan Uros II Milutin ( 1 32 1 ) luptau pentru tron trei pretendenţi. Învingător a rămas cel încoronat de biserica sîrbească, Ştefan Uros III Deeanski, deşi, din pricina pierderii parţiale a vederii, el avea perspectivele cele mai reduse. Încă înainte de organizarea ei oficială, biserica lui Sava şi-a creat un mijloc eficace pentru desfăsurarea activităţii ei politice, în viaţa seculară. Ea a început' să instituie culte ce trebuiau să fie închinate numai conducătorilor si mem brilor de odinioară ai bisericii lui Sava. În legătură c� aceste culte au fost scrise cîntece bisericeşti (acoluthii, slujbe) , apoi biografii şi cuvîntări de laudă mai scurte şi mai lungi. Au fost realizate fresce şi icoane care ilustrau prin mijlocirea picturii cuvîntul scris. Aceste scrieri de cult reprezintă prinhttps://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul şi începuturile literaturii sîrbeşti
337
cipala parte a literaturii vechi sîrbeşti originale. Ea s-a dez voltat în cadre bizantine, au fost însă luate mult în consi deraţie stările de lucruri din Serbia de atunci. Dind la o parte vălul creştin şi bizantin care le acoperă, descoperim strălucirea lor originală, sîrbească. Toate aceste texte sînt documente autentice ale vieţii feudale sîrbeşti şi nu repre zintă un împrumut, în înţelesul obişnuit al cuvîntului, din literatura bizantină. Este cu totul de înţeles că vechea lite ratură originală sîrbească are un caracter bizantin, dar în nici un caz ea nu aduce a copie şi nu este rezultatul unei imitaţii servile. Cunoaştem o serie întreagă de vechi scriitori sîrbi origi nali, în schimb traducătorii din limba greacă ne sînt mai puţin bine cunoscuţi. Ne-au parvenit totuşi cîteva nume printre care, în primul rînd, cel al lui Sava. „ Înţelepciunea limbii eline" „ascundea" operele greceşti, ele „rămîneau obscure" pentru sîrbi şi trebuia să fie traduse. Astfel se gîn: dea în secolul al XIII-lea. Dar chiar către sfîrşitul secolulm al XIV-lea s-a găsit că „limba slavă" ar fi „o limbă bine făurită de Dumnezeu", deşi nu i se cădea ei acea „artă" pe care o poseda limba greacă, deoarece slavii nu ar fi avut „dra goste pentru studiul celor scrise de oamenii însetaţi de glorie" . Limba greacă ar fi „dintru început o limbă înzestrată şi bogată" şi „împodobită" de către „iubitorii de înţelepciune" (filozofii) . Trufaşii bizantini priveau de sus pe barbarii slavi care doreau să se ridice din punct de vedere cultural. Eforturile lor în această direcţie îl fac pe Teodor Metochites să citeze, la sfîrşitul secolului al XIII-lea, proverbul : nebuneşte „în cerca unul să se ia la întrecere pe jos cu carul lidian cu două roţi, dar totuşi se lua la întrecere" . Secolul al XV-lea a adus Bizanţul într-o stare de tot mai mare decădere si în cele din urmă s-a produs definitiva prăbuşire a acestuia, care nu numai că a micsorat trufia bizantină ci a distrus-o cu totul. În faţa pericoiului turcesc sîrbii au oferit bizantinilor adăpost şi cîţiva dintre aceştia au devenit chiar scriitori sîrbi. Cunoaştem trei asemenea scriitori : Andonie Rafail din Epactos (Lepanto) , Nicon Hierosolymites şi Dimitrie 22
-
„Literatura Bizanţului"
-
c.
101�
https://biblioteca-digitala.ro
338
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Kantacuzin din Novo Brdo (un cunoscut centru sîrbesc de exploatare minieră) . Cel de al treilea este cel mai interesant. El a scris poezie şi proză în vechea limbă sîrbească, în vre mea cînd despotatul sîrb fusese subjugat de turci (1459) si cînd numai Zeta (Muntenegru! de mai tîrziu) mai repre �enta resturile puternicului odinioară stat sîrb. Bulgarii fuseseră subjugaţi de către turci încă înaintea bizantinilor. Scriitorii bulgari refugiaţi în Serbia au devenit scriitori sîrbi. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu Grigorie Ţam blac, apoi cu Constantin Filozoful, biograful despotului şi scriitorului sîrb Ştefan Lazarevic . Nici feudalismul sîrbesc n-a supravieţuit cu mult celui bulgar şi celui bizantin. După prăbuşirea lui, vechea litera tură sîrbească a continuat totuşi să trăiască pentru a se trans forma încetul cu încetul, în secolul al XVIII-lea, într-o literatură modernă.
Coraport la al XII-iea Congres internaţional de studii bizantine de la Ohrida ( 1 961), publicat sub titlul: The Slavic Response to the Byzantine Poetry în V?lumul A ctes du XII Congres Inter national d'Etudes Byzantines, (Ohrida, 1961), I, Belgrad, 1 963, pp. 431 - 436.
https://biblioteca-digitala.ro
AGOSTINO PERTUSI
CULTURA BIZANTINĂ SI PRIMUL UMANISM ITALIAN '
Cultură şi „umanism"
în
Italia meridională şi la Bizanţ
DOVEDITE fiind nu numai persistenţa dar şi consis tenţa şi difuzarea în Italia a culturii clasice greceşti ca şi a studiului limbii eline *, ne rămîne, dacă vrem să verificăm cu adevărat „baza bizantină" a umanismului italian, să re zolvăm o altă problemă, foarte importantă : anume, să ară tăm în ce spirit erau însuşiţi clasicii. Căci, - după părerea noastră, una este răspîndirea studiului clasicilor - şi, desigur, la Bizanţ şi la Tesalonic acesta era, în prima jumă tate a secolului al XIV-iea, mult mai răspîndit decît în Ita lia meridională - şi alta atitudinea pe care o iau oamenii învăţaţi faţă de scriitorii clasici. Prezenţa unor ecouri destul de puternice din clasicii greci în operele poeţilor salentini din secolul al Xiii-lea este un lucru foarte semnificativ : e o dovadă că autorii clasici nu erau numai citiţi dar şi apreciaţi şi asimilaţi. Totuşi , după ştiinţa mea, nu întîlnim niciodată la aceşti poeţi un semn, o frază, o exclamaţie care să ne vorbească limpede despre neliniştea unei căutări, şi despre bucuria unei des coperiri , despre entuziasmul regăsirii unui prieten pierdut de mult, şi în sfîrşit reîntîlnit. Dimpotrivă, reîntîlnirea cu Euripide, Aristofan sau Licofron pare a fi un lucru absolut normal, obişnuit. E adevărat că Bartolomeo din Simeri se întoarce dintr-o călătorie la Constantinopol cu icoane, obiecte de cult şi cărţi liturgice 1 ; că Scolario Saba a strîns • Î n prima parte a acestui capitol de concluzii din lucrarea Petra.ca e BocC1JCC io,
Leonzio
Pilato
fra
Venezia-Roma, 1964. ' L. Br�hier, art. BartMUmy în Dictionnaire de geographie el /1isloire tccUsiaslique, VI Paris, 1 932, pp. 968 -970 ; A. Pcrtusi, ,lfonasleri e monaci ilaliani all'Alhos 11tll'allo medioevo, în Le milUnaire du Mm1t A thos (963 - 1963). Etudes el mila11ges, I, Chevetogne, 1 963, pp. 238 - 24 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
340
pentru mănăstirea s �, San :;al�atore :nn Bordonaro, apro�pe trei sute de manuscnse 2 ; ca Nicola d Otranto a adus cu sme, la întoarcerea din misiunea sa la Constantinopol, multe manuscrise greceşti 3 ; toate acestea dovedesc însă mai degrabă preocuparea generală de ridicare a nivelului cultural al monahilor, decît o adevărată dorinţă de întoarcere la lite ratura clasică. Şi, în acest sens, colecţia de manuscrise cla sice provenind de la mănăstirea San Nicola din Casole are o semnificaţie precisă : operele clasicilor fac obiectul unor sim ple „recuperări" culturale, ele sînt inserate din nou în tra diţie, reaşezate în locul care le era pregătit şi care le aştepta încă din vremea alexandrinilor. În fapt nici la Bizanţ, nici la Tesalonic nu a existat „renaştere" şi „ umanism" în sensul pe care îl dă acestor termeni ştiinţa contemporană ; nu pentru că ar fi lipsit acolo dorinţa de a cunoaşte operele autorilor clasici si dorinţa de a-i imita - atît una cît si cealaltă au exist�t . ba chiar într-o măsură demnă de lu�t în seamă - ci pentru că a lipsit sentimentul descoperirii şi pentru că, aşa cum au arătat mai ales Neumann şi Heisen berg, elementele de umanism care se găsesc mai întîi la Bi zanţ şi apoi în Italia meridională au rămas în stare de agre gat, fără să intre, într-o sinteză organică 4• Dacă a existat vreodată la Bizanţ o încercare adevărată de umanism, înţeles ca o revenire plină de pasiune la clasici, aceasta s-a întîmplat numai în perioada cuprinsă între sfîrşitul seco lului al I X-lea şi începutul secolului al X-lea 5 ; şi dacă a ' F. Lo Parco,
Scolario Saba bibl iofilo italiola, în A Iii de//a Reale A ccademia di arclieo
logia, lei/ere e bel/e arii di i\"apoli, serie nouă, 1 , 1 9 1 0 , p p . 207 - 286.
' Cf.
IC Setton, The Byzanline Background to the Italian Rena issa11ce în Proceediligs of
lhe A maica>1
Plti/osopltical Sociely,
• C f . K. Ncumann,
100,
1956, pp. 3 1 - 32 .
B_vza•1/iJ1ische Kultur 1md Re11aissaJ1cek11llttr, î n Hislorisc/ie Zeitsch
rift, 9 1 / 1903, p . 227 ; A. Heisenberg, Das Problem der Re11aissa11ce Zeilschrift, 133/ 1 92 5 - 1926, pp. 393 - 4 1 2 ;
pp. 23 - 2 4,
in
B ,-za11z, în H islorische
G. Pasq u a l i , Medioet•o biza>1ti110, Florenţa, f.a.,
29.
' N u e locul să exarn i n ă m aici originea acestei reveniri Ia elenism în Bizan ţ , care nu se datorează nici influenţei Occidentul u i , nici i n fluenţei lumii arabe, orice ar crede în privinţă B. Hemmerdinger, U11e m issio11 scientifique arabe
a
această
l'origi11e de la rt11aissa11ce ico110.
clasle, în ByzaJ1liJ1ische Zeitschrifl, 55/1962, pp. 66 - 67 : tex tu l citat aici din S criplor incerl11s de Leone A rmeno ( Migne, Patrologia Graeca, 1 08 , 1025 A
şi 1 028 A ) , relativ la o culegere de
cărţi alcătui t:1 de Ioan Gramaticul d i n porunca împăratul u i , se referă la compunerea unui
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul umanism italian
34 1
existat aici un umanist adevărat, acesta a fost Arethas din Cezareea 6• Originar din Patras şi stabilit la Constanti nopol, unde se găsea reşedinţa episcopatului de Cezareea, născut către 860 si mort către 932, om de vastă cultură ecleziastică şi laică ' şi exercitînd o puternică influenţă asupra vieţii politice din vremea sa, maestru iubit şi urmat de mai mulţi discipoli, el însuşi discipol spiritual al lui Fotie, Are thas nu numai că a adunat manuscrise cuprinzînd operele clasicilor şi s-a ocupat de copierea lor, dar a simţit şi dorinţa de a căuta şi satisfacţia de a oferi contemporanilor săi opere nou descoperite. Într-un anumit moment al vieţii sale el afirmă, adresîndu-se împăratului Leon : „Nu mă mai preo cupă atît de mult acum cumpărarea cărţilor ; sînt cuprins de setea cărţilor. .. " 7• Şi într-o scrisoare către mitropolitul Demetrios din Heraclea : „ Îmi revine, aşadar, îndatorirea de a face acolo o copie (a operei Către mine însumi a lui Mar cus Aurelius) şi de a da încă o mărturie contemporanilor florilegiu pentru conciliul iconoclast din 8 1 5 , lucru demonstrat de P. J. Alex ander The Icono· lastic Council of St. Sophia and its Definition, în Dumbarton Oaks Papers 7/1953, pp. 39 - 40. Desigur mişcarea iconoclastă nu a avut numai un caracter steril şi destructiv, aşa cum s-a crezut multă vreme, ci a fost stimulativă, îndemnînd pe exponentii culturii din acea vreme la o i ntensă activitate de speculatie. Aşa cum a arătat pe bună dreptate P. Lemerle, Byzance et la tradition des lellres helleniques, Srpska Akademija Nauka i U mietnos ti , Predavaia, II Ode· l ieie Dmslvenik Nauka, 2, Belgrad, 1962, p . 1 - 1 2, dacă e adevărat că triumful iconodulilor n-a însemnat triumful lărgim i i de spirit şi de cultură, nu e mai putin adevărat că, aşa cum ne îngăduie să o constatăm i n formaţia de care dispunem , împărat ii iconoclaşti nu au acordat un sprijin deosebit literaturii profane şi elenismului antic. Istoricul trebuie totuşi să recunoască surprinzătoarea coincidentă între restaurarea cultului icoanelor şi înnoirea studiului literaturii
profane. Dar, dacă ne gîndim bine, chiar revenirea Ia cultul icoanelor înseamnă o revenire l a forma mai pură şi m a i occidentală a civilizatiei creştine: e a înseamnă o răzvrătire împotriva acelei rătăciri filozofico-religioase de origine orientală care tulburase profund cultura bizantină. Tot astfel revenirea la studiul literaturii eline trebuie privită ca o revenire la o mai pură tra ditie de cultură, o mişcare vizînd apărarea formei occ identale de civilizatie. 1 Din vasta bibliografie să cităm numai : S. B. Kougea, "O Ka1aapE!ac; "AptSac; Kal TO fpyov a6Toîl Atena, 1 9 1 3 ; J. Bidez, A rithas de Cesaree, tditeur el scholiasle, în Byzan1ion, 9/1934, pp. 391 - � 08 ; F. Diekampf, A nalecta patristica, Texte und A bhandlungen zur griechische Patristik, X I I, A relhas vo11 Caesarea, în Oriental ia Christiana A nalecta, 1 1 7 /1938, pp. 230 - 236 ; R. J. H . Jenkins - B. Laourdas - C. A. Mango, Nine Orations of A relluzs /rom cod. Marcia1111s gr. 52J in Byza11linische Zeitschrifl, 47/1954, pp. 1 - 40 ; E. Zardini, Sul/a biblioteca dell' A rcivescovo A reta di Cesarea, în A klen des XI. illlernationalen Bysan· tin islen-Kongress, MUnchen, 1960, pp. 67 1 - 678 ; P. Lemerle, op. cit., pp. 9 - 1 0 . 7 Cf. R. J. H . Jenkins - B. Laourdas - C . A . Mango, op. cil„ pp. 38, 73-74. OuKt\n µ01 auv(l)vtia9a1 P1P/.ia q>poni�, n)v nilv P1P/.i(l)v {11m1o 1c paK1aµm ...
https://biblioteca-digitala.ro
literatura bizantină şi celelalte literaturi
342
mei " e El n-a fost numai editor şi comentator de texte clasice, dar si emendator al acestora şi era în măsură să sus ţină un dial�g cu autorii antici, fie că era vorba de un Lucian, de un Platon sau de alţii 9 : ceea ce ne aminteşte de coloc viile lui Petrarca cu diferiţii autori citiţi şi adnotaţi de el. în sfîrsit, ca un adevărat umanist, Arethas vede în civili zaţia şi' cultura vremii sale un lucru diferit, nou faţă de epoca precedentă şi nu e lipsit de interes faţă de ambianţa cultu rală în care trăieste, chiar dacă aceasta are un caracter „ vul gar", fapt cu atît mai important pentru noi. 1 0. Dar figura lui Arethas este totuşi un unicum * în istoria literaturii bizantine. După aproape două sute cincizeci de ani, Eustathios, arhiepiscop al Tesalonicului de la 1 1 75 la 1 1 92/4, cunoscut comentator al lui Homer, citînd pentru prima dată, după cît se pare, tragedii euripidiene care fă ceau parte din „culegerea celor nouă" nu manifestă nici un fel de entuziasm 11• Puţin mai tîrziu, Nichifor Blemmides, scriitor enciclopedic şi fecund care a trăit între anii 1 1 97 şi 1272, fost preceptor al împăratului din Niceea, Teodor . . .
1 CI. A. Sonny, z„„
Ueberl ieferungsgeschichte von M . A urelius El� tauT6v, în P ii i·
lolog11s, 54/1895, p. 1 83 , 2 - 3 : To vilv tl;qtvET6 µ01 tKEl9Ev, avnypawa1 Kai 9Eap6v aulh� TOI� µE9' Î)µă� rtapartEllljlQl. A se vedea şi însemnarea la Ilp6� TOV arta!OEUTOY de Lucian, Scholia i11 Lucia111m1, ed. H . Rabe, Leipzig, 1906, p. 1 5 1 . 9 Cf. U . von Wilomowitz-Moellendorff, Zu d m Pausanias-Scholien, în Hermes, 29/1894
�
p. 240 ; J. Bidez, op. cit„ pp. 391 - 408 (pentru scolile la Platon, Aelius Aristide şi Iulian)
Scholia i11 L11.cian1<1n, ci. I nd e x I ( i ndexul notelor lui Arethas), Scholia Platonica, ed. W : Chase-Greene, Haverlordiae, 1937, pp. 4 1 7 - 4 80 ; F. Spiro, E i 11 I.eserdes Pausanias, în Fest schrift ]oh. Vahle11, Berl in, 1900, pp. 1 3 1 - 138 ; Clemens Alexandrinus, Opera, ed. O. Stăhlin, Griecli. christ/. Schriftsteller, Berlin, 1 905 - 1909, I, Scholia , pp. 95 - 34 0 ; etc. 10 Să ne fie îngăduit să trimi tem în această privintă la teza lui E. Zardin i , Cultura e d 11ma11esimo i n A reta d i Cesarea, Universita Cattolica d i Sacra Cuore, 1 956 - 1957, pp. I t7 - 1 88, unde este adunatr1 şi o amplă documentare. Uniciun (lat.) = lucru unic, fapt izolat. • 11 Cf. H. W. Miller, Euripides and E„stathi"s , în A merican journa l of Philology, 6 1 / 1 940 pp. 422 - 428 ; G. Zuntz, Tlie Politica/ Palys of E11ripides, Manchester, 1955, pp. 147 şi urm
�
A. Turyn, The Byzanli11e Ma11uscript Traditi011 of the Tragedies of Euripides, Urbana, 1957 (llliMis 5111.dies i11 La11g11age and Lileral11re, XLI I I ) , pp. 304 şi urm. ; A. Pertusi, Selezione teatrale e scelta tmdita ne/la tradizione clei Ieslo di Euripide, în Dionisi, 20/1957, p. 2 1 . Citatele din Ciclop11l, Elma, /o11 ş i I/ige11ia în A 11/ida l'"t fi citite în Eustathios, Ad Homeri Odiseam P· 1850, 35 ; Ad lliadem, pp. 30 , : H , şi 2Rt!, 4 4 (�i in Geographi graeci minores, I I , 407, 34 A.d lliadem, p. 5 7 , 30.
;j
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura biza11tină şi primul umanism italian
343
al II-lea Lascaris, deplînge într-o operă autobiografică lipsa de cărţi din ţările aflate încă sub dominaţie bizantină şi declară că a întreprins el însuşi călătorii la mănăstirile din Europa şi din Asia Mică pentru a căuta manuscrise de opere clasice şi bizantine 12 ; dar el nu exprimă în nici un fel o bucurie deosebită pentru eventualele descoperiri făcute. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, un mare amator de cărţi este monahul Maximos Planudes (aprox. 1 255 - 1305) 13 el este bucuros ori de cîte ori poate să salveze de la deteriorare operele anticilor ; doreşte să dispună de cît mai multe, să poruncească transcrierea lor pe frumoase pergamente, să colaţioneze textele cu alte testimonii 14, să înzestreze aceste texte cu note exegetice, gramaticale şi metrice, să întocmească culegeri de opere aparţinînd ace luiaşi gen 16 ; cunoaşte latina şi traduce în greacă opere teo logice şi profane ; zadarnic am căuta însă în notele sau în corespondenţa sa măcar o vorbă care să-i exprime reacţia împotriva epocii care l-a precedat, împotriva tradiţiei de tip erudit, alexandrin, a unui Eustathios sau Tzetzes. 11 CI. Nicephor Blemmydes, cu„iculum vitae et carmina, ed. A. Heisenberg, Lipsiae, 1896, pp. 36-37. •• Asupra lui vezi în general : C. Wendel, articolul Planudes, Ma:rimos în Real-Encyclo piidie des Altertumswissenschaft, X X, 2 (Stuttgart, 1950), col. 2202 - 2203 ; Idem, Planudts als Bacherfreund, în Zentralblatt fur Bib/iothekswesen, 58/1941, pp. 7 7 - 87. Pentru data morlii sal e : A. Dondaine, „Contra Graecos", Premiers ecrits po/lmiques des Dominicains d'Orient, în Archivum Fratrum Praedicatorum, 21/1951, pp. 421 - 422. La ampla bibliografie a lui Wendel (din RE) se adaugă : A. Pertusi, Sco/ii planudei e biza11tini a/le Opere (di Esiodo ) , î n Aevum, 2 5 , 1 9 5 1 , p . 342-352 ; A. Turyn, Studies in the Manuscript Tradition of the Tragedies of Soplwcles, Urbana, 1952 (Illinois Sludies in Language and Lilerature, X X X VI , 1 - 2), p. 16 ş i urm. ; Idem, The ByzantÎlle • . „ p p . 74 -78 ; J. lrigoin, Histoire du te:rte de Pindare, Parise 1953, pp. 246 -255 ; W. Koster-D. Holwerda, De Eustathio, Tretza, Moschopo1do, Planude, A rislopluznisqUI! commentatorih1
25 - 50 ; 8/1960, pp. 1 1 -23. • • Cf. M. Treu, Ma:rimi monac/ii Planudis epistu/ae, Vratislaviae, 1890, pp. 67/82 -84 (deplinge starea biblioteci i din Chora şi restaurează un codice al lui Diophantes) ; 1 19, p. 1 7 1 {deplinge lipsa unor manuscrise a l e l u i Ptolomeu) ; 33, p. 5 3 (caută manuscrise ale l u i Dio phantes) ; 28, p. 217 (ia cu împrumut o carte : A nthologia Palatina ?) 106, 78, 1 09, 86, 95, 100, 1 1 5, p. 142, 99, 145, 1 1 1 , 123 (istoria copierii operelor lui Plutarh). 11 M . Treu, op. cit„ pp 64 şi 68 (afirmă că a strîns scrieri muzicale) ; se aminteşte de . asemenea A nthologia Plan11dea, E:rcerpta istorico-filozofice (asupra cărora cf. A. Diller, Codices ptanudei, în Byzantinische Zeitschrift, 27/1 937, 297 şi urm.). pp.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
344
Atît în Bizanţ cît s1 m Italia meridională, preocuparea majoră a erudiţilor. � fost aceea de :;t: menţi� e, de a păzi, de a extinde o trad1ţ1e. Reluarea studiilor clasice sub Paleo logi, prin Toma Magistrul, Demetrios şi Nicolaos Triclinos, Manuel Moschopulos, eveniment care a marcat desigur o dată în istoria clasicismului bizantin, nu reprezintă decît o intensificare sau o reluare a tradiţiei statornic menţinute de oamenii de cultură. Nu se produce o fuziune organică cu lumea antică. Totul se reduce la comentariul gramatical, parafrastic şi exegetic ; şi lucrul cel mai important îl repre zintă critica de text, adică pregătirea unor ediţii noi în sensul aproape modern al termenului - ale textelor cla sice 16. Desi la distantă, Leonzio Pilato străbate acelasi drum. Copist ' priceput şi �lenist onest în fond, chiar dacă fa'ce unele greşeli, el nu avea pregătirea şi mai ales gustul care să-i permită să înfrunte aşa cum se cuvine texte· de înaltă valoare poetică, pe Homer, sau pe Euripide ; dar multe din lipsurile sale se datoresc tradiţiei autorilor de scolii şi parafraze din care se inspira, multe - deficitarei tradiţii scolastice domi nantă în studiul limbii greceşti din Italia meridională a acelor vremuri, multe iarăşi - faptului că învăţămîntul avea caracter oral şi că el trebuia, prin forţa lucrurilor, să predea pe această cale orală greaca unui auditoriu care avea 11 M ă o pun în această privinţă acelei tendinţe moderne potrivit căreia se vorbeşte de „umanism" şi de „umanişti" în legătură mai ales cu învăţaţii din epoca Paleologilor. E adevărat
că activitatea acestor „umanişti" bizantini e incă prea puţin cunoscut:\ pentru ca să putem
formula o j u decată def in i t i vă asupra lor şi că, aşa cum a observat Verpeaux, By•ance, et l'Hu manisme,
Positio11
du problime, în B11llelin de l'Association Guillaume Bude, 3-e serie, 3/1952,
pp. 3 0 - 39, n u e încă cu totul clar „climatul mental" al acestei perioade. Nu încape îndoială că a existat o tentativă de laicizare a culturii în vremea lui loan al I II-iea Ducas Vatatzes ( 1 222 - 1254) : pol i t i ca sa în favoarea dezvoltării literelor şi opera lui Nicbifor Blemmides o
d ov ed esc d i n
de la
pl i n . Dar, aşa cum a observat cu drept cuvin! Tuilier, Rechtrches sur les origines
Renaissa11ce b yza11ti11e a"
.'( l /I · e
siecle,
în Bui/elin de l'A ssociation Guillaume Bude, 4-e
ser ie, 3/1955, p . 75, o dată cu recuceri rea Constantinopolului ( 1 261 ) întoarcerea Ia antichitate pierde din „seva democrat i c ă şi l i bera ă
care · i dăduse naştere". Se tinde de fapt la o reîntoar
cere la clericali zarea c u l t ur i i . Totuşi politi c a urmată de Vatatzes a avut, după Tuilier, un re
zultat însemn a t : elenismul n-a mai fos t considerat incompatibil cu viaţa mănăstirească. Dar un fenom e n de acest fel se obs0rvă, aşa cum s-a văzut, chiar î n prima jumătate a s ecolului al XII-iea în meJiul m • Htastic d i n I talia m e r idi onal ă. Oricum ar trebui el explicat faptu) rărnîne foarte sem n i ficativ.
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul umanism italian
345
pretenţia să o înveţe direct din textele clasice - şi chiar din textele cu caracterul cel mai dialectal ca Homer fără să fi trecut în prealabil printr-o perioadă de studiu sistematic al gramaticii. Leonzio folosea cunoştinţele sale lingvistice, însemnate desigur pentru acele timpuri, în mod empiric, cum putea, preocupat numai să traducă" , în înţe lesul originar, latin, al termenului. Totuşi, reluarea de către el a traducerilor de mai multe ori, pentru a le îmbunătăţi, pentru a le face mai corecte, dovedeşte din partea lui multă -Onestitate, multă bunăvoinţă, chiar dacă aceasta e lipsită de mijloace corespunzătoare. Aportul pe care el l-a adus la cultura italiană a Trecento-ului se constată mai ales în -0pera sa de comentator al lui Homer ; aici contribuţia sa a fost într-adevăr masivă şi ea este dovedită din plin de notele autografe ale lui Petrarca pe de o parte, de operele erudite ale lui Boccaccio pe de alta. Dar, chiar şi în acest caz, cultura lui Leonzio rămîne numai şi numai cultură, erudiţie, tradiţie scolastică ; chiar atunci cînd recurge la texte latine, la Vergiliu de pildă, el rămîne credincios tra diţiei erudite, de confruntare a textelor ; el nu reuşeşte nicio dată să se elibereze de această tradiţie, să se sustragă vrajei exercitate asupra lui de nota exegetică sau mitologică. E util desigur pentru publicul său, e steril însă din punctul de vedere al acelei humanitas *. Limitele sînt desigur ale omului, dar sînt şi limitele unui învăţămînt a cărui tradiţie merge de la Alexandria la şcoala filologică din Tesalonic, o tradiţie căreia i-a lipsit acel suflu creator, propriu umanismului occi dental. „
Cultură şi umanism în Italia şi în Occident
S-ar putea spune şi despre umanismul occidental că amin teşte, şi nu numai printr-un singur aspect, de sterilitatea erudiţiei bizantine. E adevărat : în bună parte el este reprezen tat de o formă de activitate foarte asemănătoare cu aceea a şcolii din Tesalonic : căutarea, descoperirea, transcrierea tex• humanila.s (lat.) = omenie, ansamblul însuşirilor spirituale pe care, potrivit idealului „umaniştilor", orice om e dator să le dezvolte prin instruire şi educaţie.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
346
telor clasice, confruntarea tradiţiilor, comentarea lor eru dită -. dar nu e mai puţin adevărat că umanismul occidental nu s �a limitat la atît sau, mai bine spus, el nu şi-a închipuit că numai prin această activitate îşi îndeplineşte în chip desăvîrşit misiunea proprie. Spiritul umanist italian a fost un spirit creator, artistic prin esenţă ; el n-a constat numai din atasamentul tenace şi în parte servil faţă de formele literare 'clasice, aşa cum s-a întîmplat la Bizanţ ; el a însem nat creativitate, chiar dacă aceasta apare şi se dezvoltă sub semnul dragostei pentru clasicism. Nu e uşor să defineşti ce a fost umanismul în I talia şi în Occident cu atît mai mult cu cît astăzi cuvîntul a căpătat o mulţime de semnificaţii, lipsite de legătură cu fenomenul spiritual pe care îl întîlnim la sfîrşitul Trecento-ului şi la începutul Quattrocento-ului. Se vorbeşte astăzi despre uma nism într-un sens foarte larg, cu referire la respectul pentru persoana umană, la drepturile naturale ale omului, la liber tatea lui, la om ca centru al oricărui sistem de viaţă şi de gîndire ; se vorbeşte de un umanism creştin, de un uma nism integral, în sfîrşit de un umanism marxist ; e vorba de o evoluţie de natură filozofică a termenului, ale cărei origini se găsesc în umanismul istoric, dar care a dus la o îndepărtare considerabilă de semnificaţia originară a acestuia. După cercetările lui Kristeller şi ale lui Campana 1 7 , valoarea istorică a termenului humanista* şi, în consecinţă , a celui de „umanism" este astăzi foarte clară. Umanismul este revenirea la studiul clasicilor ; o revenire liberă însă şi care implică prin aceasta şi personalitatea celui care revine la clasici. De fapt , după părerea mea, se poate spune că există aproape tot atîtea umanisme cîţi umanişti. Idea lul umanist al lui Petrarca nu este identic cu cel al lui Bocca ccio, iar cel al lui Niccolo Niccoli nu e acelaşi cu al lui Fran1 7 P. O. in
Kristeller, Humanism and Scholaslicism
Renaissance
Thoughl aud Leltres,
Roma,
;„
1956, pp.
lhe Italian Renaissance,
535 - 583 (anterior în
1 7/1944 - 1945, pp. 346 -374 şi în Humanilas, V, 10/1 950, pp. The
Origin of
the
Word „Hmnanisl",
în ]01
988 - 1 0 1 5) ;
A.
în
Sludies
B y1anlion,
Campana,
Warburg and Courlauld Jnslitutes,
9/1946, pp. 60 - 73 ; Krfstdler, li Pararea, l' Umanesimo e la Scolastica a Veneiia, in La
Civilia
Ven eziana del Trecento
• humanisla
(lat.)
=
,
Firenze,
1956, pp. 1 4 7 - 1 78 şi în sprcial pp.
umanist.
https://biblioteca-digitala.ro
1 56 - 1 68.
Cultura bizantină şi primul umanism italian
347
cesco Filelfo 18 • Ei au desigur puncte comune, există însă între ei şi deosebiri profunde. Toţi caută cu pasiune texte clasice, se bucură toţi de noile descoperiri, toţi citesc şi as cultă cuvîntul anticilor, toţi încearcă să tragă cît mai mult folos din cunoaşterea acestora, fie pentru a-şi îmbunătăţi stilul, fie pentru a-şi stringe material necesar operelor lor. Pînă aici fenomenul nu se îndepărtează prea mult de tra diţia bizantină paralelă ; dar de aici încolo cele două mişcări se diferenţiază profund. Aşa cum am arătat, umanistul bizantin citeşte pe antici numai şi numai pentru a da un aspect mai erudit propriilor sale opere sau pentru a-şi pro cura argumente mai puternice în vederea unei participări mai strălucite la polemicile literare şi teologice din vremea sa 19 ; umanistul italian şi cel occidental în genere citesc nu numai pentru a învăţa şi a se documenta, astfel încît să dea un caracter mai erudit operelor lor, ci pentru a furniza oamenilor motive de noi reflecţii morale, estetice, politice pe baza comparaţiilor între ce e antic şi ce e modern ; uma nistul occidental nu doreşte num�i să retrăiască viaţa anti chităţii prin şi cu scriitorul clasic, astfel încît să devină el însuşi un fel de clasic ; el se inspiră dintr-însa în vederea creării unor opere, care să fie însufleţite de un spirit nou 20• N-au lipsit desigur nici din umanismul occidental oameni care, asemenea bizantinilor, să se mulţumească cu erudiţia şi să considere textele clasice drept nişte mine de informaţii mai mult sau mai puţin preţioase ; dar nu aceştia sînt cei mai reprezentativi, şi nu ei au imprimat un ritm nou istoriei gîndirii omeneşti. Au făcut-o ceilalţi, aceia care şi-au dat seama de diferenţele existente între ei înşişi şi antici şi mai 11 O încercare de stabilire a di ferenţelor poate fi citită şi în N. Festa,
Uma"esimo, Milano,
1 940, pp. 1 6 - 1 7 , dar n·aş putea spune cit este ea de acceptabilă azi. 19
Nici Nichifor Chumnos, î n pofida tezei susţinute de Verpeaux Niclphot'e Choum11os
lromme d'ltat el humaniste byzantin, Paris, 1959, pp. 196-201 nu se sustrage regulei.
•0 Acestea mi se par a fi cele două orientări fundamentale ale primului umanism italian . cea dintli este cea urmată de Boccaccio, cea de-a doua de Petrarca. Umanismul următor, ce i din Qualt•ocenlo, va urma, prin exponenţ i i săi cei mai reprezentativi şi mai angajaţi, fie una, fie pe cealaltă dintre aceste două căi ; dar cea care va triumfa va [i. direcţia adoptată de Pe trarca.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
348
ales aceia care, prin mijlocirea clasicismului, au ştiut să infuzeze vechiului arbore o sevă nouă. Dar umanismul occidental este mai ales o reacţie împo triva prevalării acelei culturi ştiinţifico-filozofice şi teolo gice, predominantă în chip absolut de l� începutul secolu�u� . al XIII-lea, şi care negase categonc once valoare a poez1e1 si mai ales orice importanţă a formei 21 • Dacă în secolele �are au precedat umanismul s-a înregistrat un efort pozitiv îndreptat în direcţia creării unei limbi latine precise, pentru uzul ştiinţei şi al filozofiei, cu ajutorul termenilor împru mutaţi, prin mijlocirea traducerilor din greacă şi din arabă, din filozofia aristotelică, nu s-a făcut, în schimb, nici o în cercare de ridicare a valorii elementului poetic şi formal ; si dacă se face totusi asa ceva în Italia înainte de Petrarca, �ceasta se întîmplă 'în domeniul literaturii în limbă vulgară, ca în poemul lui Dante, în măsura în care acesta mai este legat strîns, în multe privinţe, de evul mediu, nu în domeniul culturii generale şi al limbii care o reprezenta şi care neglij a încă forma. Oricare vor fi fost cauzele care au provocat acest fapt, pe de o parte decăderea retoricii şi logicizarea gramaticii 22, pe de altă parte, întrebuinţarea şi difuzarea rudimentarelor traduceri medievale ad uerbum* din greacă şi din arabă, care au îmbogăţit totuşi şi au înnoit cultura filozofică occidentală, e lucru sigur că ele au determinat, ca o consecinţă a devalorizării formei şi a poeziei, o adevă rată surghiunire a literaturii artistice. Occidentul nu a avut niciodată sentimentul unei supe riorităţi culturale faţă de greci sau de arabi ; dimpotrivă, singurul sentiment în această privinţă a fost cel de stimă, de veneraţie şi uneori chiar de aservire faţă de ei ; dar, în secolul al Xiii-lea, oamenii de cultură au preferat să 'e 21
Reţin ca fun
des origines palrisliq1
a
la fin du XIV-e silele,
Paris, ed. II, 1952, pp. 400 - 4 1 2 şi 720- 754.
Pentru secolul al X I I - iea , vezi în mod special L. J. Paetow, The A ris Course al Me dieval UniversilJes wilh Special Reference Io G1-ammar and Rheloric, Champaign Illinois, 1 9 1 0 ; E. K. Rand, The Classics in l h e XIIIl/1 Cenlury ln Speculum, 1929, pp. 249 - 269 ; pentru 1ogici zarea gramaticii cf. M. Grabmann, Mitlelallerliches Geistesleben, llliinchen, 1926, I ,
pp. 1 04 - 1 46 (Die Enl111icklung der m itlelallerlichen Sprachlogik ) . • A d uerbum (lat.) = cuvînt c u cuvint, litera l .
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul umanism italian
349
îndrepte către Aristotel, către Themistios, către Proclos, Avicenna, Al-Gazali, Al-Farabi 23, nu către Homer, Hesiod, Euripide sau Abft-Novas şi Al-Motanabi, poeţi din vremea dinastiei abasside. Împotriva acestei orientări s-a ridicat umanismul occidental, prin opera mai ales a lui Petrarca, apoi a lui Boccaccio, a lui Salutati şi a atîtora alţii ; el s-a ocupat în esenţă de restaurarea cultului pentru forma cla sică şi pentru poezia clasică. Unul din aspectele cele mai surprinzătoare ale aceste i restaurări îl constituie atitudinea luată de umanişti faţă de mitologia antică. În timpul evului mediu se recursese la mitologie, dar într-un mod mecanic, potrivit unei tradiţii de şcoală care-şi avea originile în învăţămîntul din vremea imperiului tîrziu 24• Iar pentru interpretarea miturilor se 11
M. de Wulf, Hislofre d e la pl1ilosophie midifrale, Paris, 1 9 3 4 , I, p p . 64 - 7 1 , I I pp. . 2 5 - 88 ; Gilson, La phi/osophie... , pp. 377 - 39 0 : E. Francesohini, Aristotele uel Medioe110 laJi110
in
Alti del IX Conl!resso Nazionale di Filosofia, Padova, 1935, pp. 1 - 1 9 (extras) ; La
„
Po,tica"
di A ristotele nel seco/o X111, în Atti del Reale Istituto Veneto di scienze, ltttere ed arii, 94 / 1 934 -
1935, pp. 523 - 548 ;
li
co11tributo dell'ltatia alia trast11issione del pmsiero
greco in
Decidente
nei sec. Xll - Xlll e la questione di Giacomo Chierico di Venezia, în Atti delia XXVI Riunione delia Soc. ltaliaua per ii Profresso delie Sciente, Roma, 1938, pp. 1 - 24 (extras) ; ]. T. l\luckle, Greek works Tra11slaJed Directly into LtUin before 1350, în Mediaeval Studies, 4 / 1950, pp. 195 -
226. Asupra problemei cunoaşterii limbii greceşti în Occident cf. L. R. Loomis, Mediaeval Hel� nism, Lancaster, Pa„ 1906 ; B. Bischoff, Das griecl1ische Element in der abendlă11disclw1 Bild1111g des Millelalters, în Festsclirift F. Diilger z11111
60.
Geburtstage gewidmel ( Byzanti11ische Zeitschrift,
4 4 / 1 9 5 1 ) pp. 2 7 - 55 ; P. O. Kristeller, Sludies in Renaissance Tho11(hl a11d Letters, Roma, 1956, pp. 558 - 559 ; H . Steinacker, Die romische Kirche ttnd die griechischen Sprachken1>1isse des Friih
mittelalters, în Fes/schrifl Th. Gomper:, Wien, 1902, pp. 324 - 34 1 ; E. Schwartz, Zweisprâchig ktit in den Kouzilakten, în Philo/ogus, 88/1 933, pp. 245 - 253 ;
fi.
Altaner, Sprachkmtuisse u n d
Dolmelscherwese11 im missionarischm 11nd dip/omaJischm Verkehr„„ în Zeitschrifl fur Kirchen geschichle, 5 5 / 1 936, pp. 83 - 1 26 ; A. l\lichel, Sprache wid Schisma, în Festschrift Kard. Faulhaber, Miinchen, 1949, pp. 37 -69 ; 1\1. Steinschneider, Die e11ropaisc/1m
Ueberselmugm
aus dem A ra
bischen bis Mitte des 17. ]ahr„ Graz, 1956 ; Idem, D i e hebraischm r 'ebersetz1111gen des Millelalters
v11d die ]1ulen a/s Dolmetscher, Graz, 1956 ; R. Parei, Notes bibliorraphiqttes sur q11tlq1us trava111: ricents consacris au:r premieres traduclions arabes d'auvre< grecqw , în Brzantio11, 29 - 3 0 / 1 95 9 -
1 960, p p . 387 - 446. " Asupra acestei probleme v.
J. Seznec, La survit'anre des dieux antiques, Essai sur I•
r6le de la lradition tll \•llto/ogique dans l'huma11is111e el dans /'a•I de la Renaissance, Londra, 1940 ,
pp. 1 3 - 130 şi, mai recent, F. . Garin, Medioevo e Rinascimenlo, Bari, 1954, pp. 66-89 (Miturile antice). De asemenea, pentru i nterpretarea creştină a mit111 ilor greceşti cf. H . Rahner, Griec/1ische
Myllien in chrisl/iclter De11l11'lf!, 7i1rich, ed. I T , 1'157. Cai tea lui Sezncc, �eşi e foarte importantă pînă şi astăzi unică în felul ei, prezintă totuşi, după părerea mea. două lipsuri grave: I) acumu-
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
3 50
recurgea încă la cele trei semnificaţii posibile, propuse de antici si acceptate de Părinţii bisericii : 1 . sensul natural, potrivit căruia mi � urile . sînt povestiri al� m; or fapte istor:ic� , mai mult sau ma1 puţm denaturate, a1 caror protagomşti, la origine simpli oameni, au fost ridicaţi la rangul de divi nităţi, pentru măreţia faptelor lor ; 2. sensul cosmic, în vir tutea căruia miturile sînt expresia mai mult sau mai puţin literară a luptelor dintre forţele elementare care constituie universul şi al căror simbol sînt zeii ; 3. sensul moral, potrivit căruia miturile sînt travestiri literare ale unor idei morale şi filozofice, ale căror alegorii sînt zeii. Se ştie că asemenea teorii au fost continuate şi amplificate în timpul evului mediu ; primul sens a stat la baza unei interpretări istorico genealogice, potrivit căreia zeii antici ar trebui consideraţi drept regi sau strămoşi care au dat naştere unor dinastii ilustre sau drept mari binefăcători ai omenirii, precursori şi creatori de civilizaţie ; al doilea sens a permis apariţia unei interpretări fizico-astronomice, după care zeii ar trebui identificaţi cu astrele ; cel de-al treilea a generat o interpre tare alegorică sau simbolică, pentru care zeii n-ar fi altceva decît alegorii sau simboluri ale ideilor filozofice. Cele trei interpretări se regăsesc, fie în forma simplă, fie într-o formă sincretică şi în Genealogiile lui Boccaccio, în parte aşa cum s-a văzut , însoţit pe această cale de Leonzio Pilato şi de Barlaam : dovadă evidentă că tradiţia se păstrase în Occi dent ca într-un mediu de cultură bizantină 25• Şi pînă acum lează şi j u x tapune „locuri" mai mult sau mai puţi n retorice care a u desigur o tradiţie dar care n u îngăduie să se vadă noutăţile acolo unde sînt (
li umiuatio.1, �.
Princeton,
1951.
" Barlaam ş i Leonzio, moştenitori ai traditiei bizantine, nu s p u n desigur n i m i c nou î n acest
la Atanasie ş i
Theodore! ; cealaltă,
zei = regi, se găseşte înainte de Sf. Ieronim, Paulus Orosiu s , Isidor şi Petrus Comestor, la Eu �ebiu (Clironico11 ) , la �!alaias, la Georgios Monachos etc. : a treia, zei = binefăcători ai omenirii. mult mai înainte de Adon d i n Viena se găseşte la Atanasie (Contra ge11tes, 18, Tot aşa se poate spune despre celelalte echivalenţe ; zei = aşt r i : mai înainte de
pr; 25, 37
A - B).
Macrobius şi de
Firmicius Maternus există o îndelungată tradi\ie grecească şi, apoi, bizantină (Aratos, Eratos-
https://biblioteca-digitala.ro
Cu/Jura bizantină şi primul umanism italian
nici o noutate : toate acestea se încadrează în tradiţia medie vală, izvorîtă la rîndul ei din cea antică. Dar ceea ce fra pează la Boccaccio şi la contemporanul său Petrarca, iar puţin mai tîrziu la Salutati, este atitudinea absolut nouă de apărare a credinţelor păgîne. Apărare, am spus, dar se poate spune chiar justificare : după cum a arătat Garin 26, miturile antice constituie pentru primii noştri umanişti nu numai o „valoare estetică de recuperat integral, ci şi o problemă de comprehensiune omenească şi de apreciere istorică". În tradevăr, se pare că la un moment dat-şi vom vedea îndată cînd anume - atît Petrarca cît şi Boccaccio s-au întrebat, aşa cum făcuseră şi Părinţii bisericii, ce raport putea să existe între dragostea lor pentru clasicism şi mitologie, pe de o parte, şi credinţa lor creştină, pe de alta. Problema, pusă în termeni asemănători dar nu identici, suscitase la începutul secolului al XIV-iea o controversă între Albertino Mussato (mort în 1 329) şi dominicanul Gio vannino da Mantova 27• Combătîndu-şi adversarul, Mussato nega în modul cel mai categoric faptul că poezia clasică ar contrazice teologia creştină şi susţinea că ea nu ar fi altceva decît o formă a filozofiei sau, mai bine spus, forma primitivă a cunoaşterii teologice acordată omenirii, la început sub vălul alegoriei. Puţin mai tîrziu , Petrarca susţinea în scri soarea sa către fratele Gherardo (Fam. X, 4 din 2 decembrie 1348 sau 1 349) că teologia nu este decît poezie al cărei su biect e Dumnezeu (parum abest quin dicam theologiam poeticam esse de Deo) * ; iar Sfînta Scriptură ar fi tocmai evidenta manifestare a acestei poetica de Deo. Şi pentru tene, Zenon, Antioh din Atena, Origene, Hermip. Leon cel l nţelept etc.) ; zei = principii filo zofice şi morale : mai înainte de Fulgentius şi de Teodulf există tradiţia grecească a lui Heraclit, Cornutus, Salustiu, Profiriu, Proclos, scoliaştii homerici etc.). E inutil să mai insistăm : teoriile interpretative din evul mediu occidental sint îndatorate faţă de cele greceşti din anti chitate şi evul mediu. " Garin, Medioevo„., p. 72 " G. Vinay, Sludi sul MussaJo, I, li MussaJo e l'eslelica medievale, în Giornale storiro
delia lelleraJura italiana, 126/1949, pp. 144 - 145 ; A. Buck, Italienische Di&hlungslehren vom Miltelaller bis zum A usgang der Renaissance, Tiibingen, 1952, p. 70 ; Garin, Medioei·o„ , p. 73 ;
Gilson, La philosoph�„ . • pp. 730 - 731. • Puţin lipseşte să spun că teologia este poezie despre Dumnezeu.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
352
Boccaccio Sfînta Scrif!tură este :p oezie, �o �zie s�� ,;are se ascunde o semnificaţie profunda, de ongme divma. în ce raport se găsesc deci credinţa şi miturile antice ? Cum trebuie priviţi zeii antici ? Poziţia lui Petrarca este destul de limpede : va fi de ajuns să cităm un pasaj deosebit de important 28 lnvect. in med. I (p. 675) : Căci cunoaşterea desăvîrşită a adevăratului Dumnezeu nu se datoreşte efortului omenesc ci harului ceresc. Este totuşi vrednic de laudă spiritul oamenilor foarte studioşi care, pe căile care le stăteau în putinţă, năzuiau din greu către rîvnita înălţime a adevărului, ajungîndu-i chiar pe filozofi în această atît de măreaţă şi de necesară căutare. E de crezut că aceşti înflăcăraţi căutători ai adevărului au ajuns cel puţin pînă acolo pînă unde poate să ajungă spiritul omenesc pentru ca, după ce au pătruns şi cuprins cu mintea pe cele nevăzute, aşa cum spun vorbele mai sus-citate ale apostolului ( Rom.,
I , 1 9 - 20) , prin mij locirea făpturilor, să cîştige oarecare cunoştinţă despre cauza primă şi despre unicul Dumnezeu ; şi că, de asemenea , acţionau în toate felurile, în taină - nu îndrăzneau să o facă în public, deoarece încă nu se arătase pe pămînt adevărul cel viu în deplina-i strălucire - pentru
a
convinge pe oameni că zeii veneraţi de mulţimea neştiutoare nu sînt adevăraţi . . . Cine altul decît un nebun ar putea să Yencreze zeii desfrînaţi şi înşelători ? . . . (p. 677) . lată ce voi afirma acum despre poeţii antici ca u n lucru foarte verosimil şi demn de crezare : dacă au crezut într-un singur Dum nezeu nu poţi să-i condamni pentru asta, dacă însă, crezînd în tr-însu l , au vorbit totuşi despre mai mulţi zei şi chiar iau 18
D ar, de
asemenea,
citind pe Homer şi referindu-se la termenul demo„es folosit cu sensul
de deos în Iliada, I, 222, observă: „Toţi zeii neamurilor sint demoni. Trebuie reţinută afirmaţia acestui martor, cel mai vechi şi cel mai mare" (Kolhac, I I , p. 178). Precum şi în De otio religioso, I (F. Petrarca, De otio religioso, ed. G. Rotondi, Citta del V aticano, 1 958 [Studi e Testi, 195], 22, 7 - 12) sp u ne : „5i chiar dacă e adevărat că acel profet, cel mai mare, a spus ( Ps• 95,5) : •To!i zeii neamurilor sint demoni " soc otesc totuşi că pr in aceasta trebuie înţeleşi oamenii care slujesc demonilor şi sint foarte asemănători lor, ceea ce va descoperi cu uşurinţă cititorul atent în scrierile adoratorilor lor şi ale celor care povestec faptele lor. „Ideea apare atît în prim a redacţiune („vulgata", op. p. 302), care datează din 1347, cit şi în a doua, remaniată,care
datează din 1357 (asupra celor două redac!iuni el. G. Rotondi Le due reda•ioni del 'De otio' de
Petrarca, în A evum, 9 1 1 935, pp .
2 7 - 7 7 ; Wilkins, I,
1 58).
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul
umanism
italian
353
venerat, ai desigur pentru ce să-i condamni. Şi nu le dau dreptate, dar spun că ei îşi împărtăşesc vina cu filozofii şi că teama de judecata publică, teamă care a clătinat uneori chiar inimile cele mai puternice, le-o micşorează. Dar în ceea ce mă priveşte nu voi fi niciodată convins că spirite atît de mari au crezut cu adevărat în existenţa mai multor zei. Ci, fie, vor fi crezut ; au greşit - să o admitem, pentru că nu există lucru pe care un judecător needificat asupra lu crului pe care-l judecă şi perseverent să nu-l presupună - ; nu a poeziei, ci a oamenilor şi a vremurilor sau a spiritului acestora, şi nu a artei a fost vina„. şi ea nu poate împiedica pe un poet din altă epocă, pe un poet înzestrat cu alt geniu şi cu mai mult har din partea lui Dumnezeu, să fie şi pios, şi iscusit.
Linia de gîndire urmată de Boccaccio în această privinţă nu este diferită. Va fi de ajuns să cităm unele fragmente din Genealogii : XIV 9 (p. 705, 33- 706, 25) Mitul este vorbire exemplifi catoare sau demonstrativă în forma ficţiunii, al cărei înveliş o dată îndepărtat apare intenţia făuritorului de mit. Şi astfel dacă sub învelişul ficţiunii se ascunde ceva înţelept, faptul de a fi dat la iveală mituri nu va fi inutil... XIV 10 (p. 709, 3 1 - 710, 1 1 ) Cine oare afară de neştiutori ar putea spune vreodată că poeţii au creat, numai pentru a-şi dovedi eloc venţa, poveşti inutile şi lipsite de conţinut, a căror valoare ar sta numai în înveliş, de parcă forţa elocvenţei n-ar putea fi manifestată în legătură cu adevărul ? Cine oare „ . va fi atît de lipsit de minte şi atît de stupid încît citind în Eneida : La început cerul şi cîmpiile unduitoare .„ şi celelalte (VI v. 724 şi urm.), versuri din care ţîşneşte sucul pur al filozo fiei, să nu-şi dea seama perfect că Vergilius a fost filozof ? XIV 13 (p. 7 1 7,33 - 7 1 8,2) Pe lingă asta se mai afirmă că poeţii spun în chip mincinos că există mai mulţi zei, cînd de fapt este un lucru foarte cert că nu există decît un singur Dumnezeu şi că el este adevărat şi atotputernic„ . (p. 719,30721 , 1 1) Or, nu se poate nega că poeţii au scris despre mulţi zei, în vreme ce Dumnezeu nu e decît unul singur, dar nu 23 - "Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
354
trebuie nicidecum să le imputăm lor această minciună deoa rece ei au scris plăsmuind ficţiuni, cum le este obiceiul, n u crezînd sau întărind acest lucru . . . Dacă sîntem suficient de întregi la minte, trebuie să credem lesne că bărbaţii erudiţi au fost foarte sîrguincioşi căutători ai adevărului şi că ei au ajuns pînă unde îi stă în putinţă spiritului omenesc să ajungă şi că au ştiut fără echivoc că există numai un singur Dumnezeu ; că poeţii au ajuns la cunoaşterea acestui lucru se vede limpede din operele lor. Citeşte-l pe Vergiliu şi-l vei descoperi rugindu-se : A totputernice Jupiter, dacă te laşi înduplecat de vreo rugăciune ... (Aen., I I , v. 689 şi urm.) şi epitetul nu-I vei întîlni acordat nici unui alt zeu. Ei socoteau restul mulţimii zeilor, nu zei, ci membre ale lui Dumnezeu sau funcţii ale divinităţii... Î ntre aceştia pot fi număraţi poeţii păgîni care, chiar dacă vor fi cunoscut artele liberale, poezia, filozofia nu puteau să cunoască adevărul religiei creştine. Căci încă nu se arătase pe pămînt acea lumină a adevărului etern, care luminează pe orice om care vine în această lume . . . Şi astfel dacă ei, cunoscînd lucruri mai puţin adevărate, au scris despre adevăratul Dumnezeu, socotind că scriu lucruri adevărate, iertaţi pentru această ignoranţă îngăduită, nu trebuie numiţi mincinoşi. .. XIV 1 8 (p. 733, 3 -
1 9) Ascultîndu-i pe aceştia orice o m naiv ar crede c ă poeţii sînt oameni dintre cei mai periculoşi, duşmani ai numelui lui Dumnezeu, tovarăşi ai demonilor, sălbatici, făcători de rău . . . La urma urmelor, ce s-a întîmplat ? Au fost păgîni, n-au
cunoscut
pe
Hristos, au făcut cunoscută religia pe care
o considerau sacră, au dat la iveală plăsmuiri încărcate foarte adesea de roade foarte plăcute şi foarte comestibile ... (p. 735, 20 - 30) . Este ridicat în slăvi Socrate, este cinstit Platon, este venerat
au fost
cu
Aristotel, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi, care
toţii păgîni şi foarte adesea, din pricina opiniilor
lor condamnabile, de cei
care
sînt di spreţ u i ţ i •
nişte rătăciţi ;
ne blamează pe
Homer este însă respins
noi, este condamnat de ei Hesiod,
l\Iaro şi Flaccus
Adică poc\ i i l a t i n i PuLl i u s Vergilius ::Ilaro şi
•,
deşi plăsmuirile acestora
Quintus Horatius Flaccus.
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul umanmn italian
355
nu susţin altceva decît operele celor dintîi... Nu acordă atenţie scrierilor poeţilor şi neînţelegîndu-le, le dispreţuiesc şi le condamnă.
Apărarea şi justificarea mitologiei antice se leagă deci, la Petrarca şi în aceeaşi măsură la Boccaccio, de apărarea şi justificarea poeziei clasice ; regăsind în mitul restaurat valoarea poetică ce-i este intrinsecă, ei revendică deci pentru poezie autonomia faţă de filozofie. Miturile antice sînt soco tite fructe ale fanteziei poetice a unor oameni care slăveau o imagine proprie despre Dumnezeu, o credinţă proprie ; credinţă falsă, într-adevăr, dar „încă nu se arătase pe pămînt acea lumină a adevărului etern, care luminează pe orice om care vine în lumea aceasta" ; „iertaţi pentru această ignoranţă îngăduită, nu trebuie numiţi mincinoşi . . . au fost doar păgîni ! " De unde necesitatea de a înţelege „omeneşte" greşeala lor şi chiar de a încerca să se descopere cîndva sensul ascuns sub vălul miturilor lor, asa cum se încearcă să se des copere înţelesul imaginilor şi al '.,miturilor divine" din Sfînta Scriptură. „Ei au greşit" , spune şi Petrarca ; ci, fie : „aceasta nu e vina poeziei, ci a oamenilor şi a vremurilor sau a spiri tului acestora si nu a artei". Greseala de a fi crezut în zei falşi este ceva ' „omenesc" ; dar e� nu-i împiedică pe poeţi să fie poeţi şi vrednici atît din punctul de vedere al poeziei cît si din acela al omeniei să fie citiţi, întelesi si iubiţi :19• Ace�sta este în esenţă poziţia cu totul nou'ă şi, �ş îndrăzni să spun, chiar revoluţionară a umanismului occidental. 19 Faptul că Boccaccio s-a inspirat din Pctrarca este ln afară de orice îndoial ă : Inve-;tivele
au fost scrise, într-o primă r e dac t i une între martie 1352 şi primele luni ale lui 1353, într-o a doua,
puţin modificată, pînă la 12 iulie 1357 şi la această dată i-au fost trimise lui Boccaccio (cf. discuţia
asupra datei primirii lor, in 1 357 sau 1355, l a Wi lk i ns, I, 1 42 - 1 46, pe care î l urmează Foresti ţ;i Billanovici, înainte de Ullmann, Basco şi Bani) ; cartea X I V a Gentalogiilor a fost compusă cu siguranţă după primele luni ale lui 1366 şi refăcută în preajma anului morţii ( 1 375) cum arată
V. Romano î n nota ed i ţ ie i sale ( I I , 845 - 8�41. Prioritatea reflecţiunilor lui Petrarca este aşadar în afară de orice discuţie : dar Boccaccio le-a extins într-un mod oarecum scolastic. Nu poate scăpa nimănui semnifica\ia acestei polemici, care nu este desigur nouă, dacă ne gîndim la discuţiile .asupra utilităţii culturii clasice din perioada patristică, dar care este ceva nou, desigur, pentru
cei doi umanişti care ieşeau pentru prima dată din cadrul strîmt al culturii scolastice din se
colul al X I I I-iea ; ea este nouri de asemenea prin soluţia la care se ajunge, în armonie cu acele
idealur i de restaurare a poeziei şi
a formei care stăteau la baza mişcării iniţiate de Petrarca
https://biblioteca-digitala.ro
356
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
După ce am definit cîtev� aspecte fundamei:itale . ale _ umanismului occidental, refermdu-ne la geneza ŞI spmtul lui, ne putem întreba dacă în sfera culturii bizantine, în care includem si cultura Italiei meridionale, s-a constatat un fe nomen a;emănător. Situatia este foarte diferită. În aria culturii bizantine a existat' o continuitate a cultului pentru formă şi pentru poezie - înţelegînd prin aceasta citirea lucrărilor poetice fără corespondent în aria culturii occidentale, latine. La Bi zanţ, revenirea la clasici este precedată de o perioadă de studiere a operelor ştiinţifice şi filozofice 30 ; dar de la sfîr şitul secolului al IX-iea pînă în secolul al XV-iea, prozatorii şi poeţii clasici sînt din nou citiţi, studiaţi, comentaţi ; oratorii şi istoricii sînt admiraţi şi imitaţi 31. Retorica nu a '" După cum se ştie, prima restaurare a studiilor clasice s-a petrecut la Bizanţ intre 830 şi 838, datorită împăratului Teofil care a restabilit sediul Universităţii lingă biserica celor 40 de mucenici şi apoi în palatul Magnaura, punînd în fruntea profesorilor pe vestitul Leon Matema cianul, a cărui faimă ajunsese pînă la curtea califului Al - Mamun. Leon este autorul celebrului manuscris Vat. Urbin. ,:: r. 82 (Ptolomeu), aşa cum atestă iscălitura (Devreesse, Introdunion„., p. 246, n. 2) ; de la începutul secolului al IX-iea datează Laur. gr. X XV I I I , 18 (Teon, Co
mentariu la A lmagesl in L. Th. Lefort - ]. Cochez, Paleographisch Album. Leuven, 1 943, plan şele 2 - 3). O reformă a studiilor a fost intreprinsă de cezarul Bardas în 863 şi o nouă reorganizare a avut loc sub Leon al VI-lea. I n aceeaşi vreme, sau pu\in mai tirziu, şcoala superioară de studii teologice de pe lingă Patriarhie primea un nou impuls datorită activităţii patriarhului Fotie. Poate că lui i se datorează o culegere de opere filozofice (Platon, Maxim din Tir, Albinus, Ale xandru din Afrodisia, Ioan Damaschinul, Antoninus, Proclos, Simplicius şi Olimpiodor) care trebuie datată puţin înainte de 850 (Devreesse, lnlroduction„„ p. 34, n.4 ; A. Dain, La lrans mission des le:
Cochez, Paleographisch„., planşa 6 ; E. A. Bond - E. llf. Thompson, The Paleo�raphical Society.„ I, pp. 65 - 66 ; Devreesse, fotroduction„., p. 288), ca şi celebrul Platon A (Oxon. Bodl. Clark. gr. 39, din anul 895: Codices„. prolotypice depicti, I I I - IV, Leyda, 1 898) şi Categoriile lui Aristotel (Cod. Vat. Urb. gr. 35, din 900: Devreesse, !J1lrod11ction„., p. 33). 1 1 \el mai vechi exemplar datat de autor clasic care să nu fie fi lozof sau om de ştiinţă este Aristidele din 906 - 907 al lui Arethas (Paris, gr. 2951 şi Laur. gr. LX, 3: Devreesse Intro d1ution„., p. 289) ; urmează Lucian din 9 1 3 - 914, de asemenea al lui Arethas ( Lond. Brit. Mus. Harl. 5694: Devreesse, 1'1troductio11„., p. 289). Alte manuscrise de clasici care i-au aparţi
nut, dar care astăzi sint pierdull', sint cele ale lui Marcus Aurelius, Iulian, Pausan ias ; e posibil ca lui Arethas să-i fi aparţinut şi cdeLrul \'en. Marc. gr. 454 (Homer, Il iada cu scoliile A: A. Se veryns, Arcll1as et le Ve11et11s d'Hnme'''· in H11//cti11 ele I' A cademie Ro}·alt de Belgiq11e, Classe des
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul umanism italian
357
fost niciodată abandonată pentru filozofie aşa cum s-a în tîmplat în Occident în cursul secolului al Xiii-lea ; gramatica a rămas întotdeauna gramatică şi nu s-a transformat nicio dată în logică sau în cercetare speculativă 32• Filozofia pla tonică si aristotelică a continuat să fie cultivată ; soarta ei a fost 'nestatornică, dar ea n-a fost niciodată despărţită de cultul pentru formă. Limba era cea tradiţională ; în spe cial pentru filozofie bizantinul nu avea nevoie să recurgă la alte culturi în vederea formării unui limbaj filozofic, de mare precizie ştiinţifică. Platonizantul îl găsea la Platon, aristotelizantul, la Aristotel, neoplatonizantul la Plotin şi la Proclos, eclecticul găsea cîte ceva la toţi filozofii. Era sufi cient să fie imitate modelele. Şi acelaşi fenomen se observă şi în cazul istoricilor : Herodot, Tucidide, Polibiu, Diodor sînt modelele imitate de istorici şi propuse spre imitare de către teoreticienii retoricii 33. Retorica : marea boală a culturii bizantine şi alături de retorică sentimentul de superioritate al culturii greceşti faţă de cea latină. Bizanţul n-a cunoscut un elan spre traduceri asemănător aceluia care s-a manifestat în Occident începînd din a doua jumătate a secolului al Xii-lea şi în tot cursul secolului al Xiii-lea. Numai puţin din teologia latină a pătruns în teoLettres, 37, 1 9 5 1 , p. 279 şi urm.), arhetipul lui Paris. gr. 2771 (Hcsiod cu scol i i : A. Pertusi, Intomo alia tradizio11e ma11oscrilta deg/i sco/ii di Proclo ad Esiodo, II, Jl cod. Paris. gr.
2771,
în A euum, 24/1950, pp. 528- 544) ; arhetipul l u i Urb. g r . 1 2 4 (Dion Chrysostomos '. A. Sonny,
. Zur liandschri/tlichm Ueberlieferu11g
des
Dia.. Chrysostomos, î n falirbiJcher fur classische Philo
Joi:ie, 133 / 1 886, p. 95) etc. Asupra tuturor acestor l ucruri a se vedea
p. 4 1 - 46 : Idem,
Â
A. Dain, La traumissio11 ... ,
propos de l'ltude des poetes ancims a Byza11ce, în Studi iu 011ore di U. E. Paoli,
Firenze, 1956, pp. 195-201. Se pare că poeţii reapar către 960. 11 Asupra evoluţiilor studiilor de gramatică la Bi1anţ cr.
A. Pertusi, ErolimaJa, Per la
storia e le /011ti delie prime grammatiche greche a stampa, în Italia mcdioevale e umanistica,
5 / 1962,
pp. 32 1 - 3 5 1 . 11
A. Pertu
30 / 1 956, pp. 1 40 - 1 43 ;
G. Bohlig,
Untersuchu11ge11 zum rhetorischen Spr1Ul1gebrauch der By1an•
Ji11er mit besonderer BeriJcksichtigung der Shriften des ,„/ icluul Psellos, Berlin, 1 956
( Berliner
Byza11tinische A rbeilen, 2) ; P. Wirth, Untersuchu11gm zur Bvza11tinischen Rhetorik des WJolften . ]ahrl1u11derts mit beso11derer BerUcksichtigring der Schriftm des Erzbiscliofs E11statl1ios von The ssalo11ike, �lî111chen, 1960 şi ampla bibliografie citată acolo, p.2, n. 2.
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura b izantină şi celelalte literaturi
358
logia greacă si acel puţin prin antologii pregătite de papi pentru expun�rea anumitor interpretări hristologice în cursul secolelor al IV-lea şi al V-lea 34 ; nici din hagiografie nu a pătruns prea mult : fac excepţie vieţile martirilor şi opera lui Grigorie cel Mare 35• Apoi latina a rămas o limbă stu diată numai în cancelariile împăraţilor şi ale patriarhilor, în vederea întreţinerii relaţiilor cu Occidentul. Trebuie să coborîm în timp pînă la Maximos Planudes (mort în 1 305) pentru a vedea traduse în greacă pentru prima dată operele marilor clasici latini, ca Cezar şi Ovidiu sau ale marilor Părinţi ca Augustin 36• Planudes este primul bizantin care se îndoieşte, aş spune, de legitimitatea poziţiei adoptate _de Bizanţul de totdeauna faţă de alte culturi şi literaturi. Mai tîrziu interesul pentru cultura latină va spori astfel încît vor fi studiate şi produsele celei mai pure scolastici (Toma d'Aquino) , dar asta numai cu începere de la mij locul secolului al XIV-iea 37• Un eminent cărturar ca Teodor � A. Pertnsi, Le aJ1ticlie tradizio"i greche delie opere di S.
·
foi
falsam w te
A m brogio e l'Expositio /idei a
attribuila, în A ev11111 , 1 8 / 1 944, pp. 184 - 207.
" Din această categorie pot fi considerate ca făcind parte redacţiunile greceşti ale lucrării Passio sa1ictarum Perpetuae el Felicitatis, Vitae S. Pauli, S. Hilarionis, Malchi a sfîntului Jero·
nim, legenda sfintului Nazarie şi a lui Celsus etc. Asupra versiunii Dialogurilor sfîntului Grigorie cel !\lare v. H. Delchaye, St. Grigoire le Grand daJ1s la hagiographie grecque, în A "alecta Bolla„dia„a, 2 3 / 1 904, p. 452 ; S.G. :lfercati, S111l'epigramma acrostico premesso alia •Jffsione greca di S. Zaccaria Papa
del'
„Liber dia/o�oru m", în Bessarione, 2 3 / 1 9 1 9, pp. 66 - 7 5. In limba greacă au fost trac
duse şi Vita A m brosii a diaconului Paulinus, Vita S. Martini papae, Passio S. A nastasiae etc. Î n vreme cc in Occident cultul a atras după sine documentul hagiografic, precedîndu·l, în Orient, documentul hagiografic, mai bine-zis versiunea, l·a precedat. E sulicient să ne gîndim la marii sfinţii răsăriteni pătrunşi î n biserica occidentală (sfinţii Cosma şi Damian, Ser:;:ios şi Bachos, sfinţii 40 de mucenici, sfîntul Teodor al Euchaitei, sfîntul Nicolae al !\lirei, sfîntul Alexie, sfinlul Sava etc.) şi la puţinii sfinţi care au pătruns î n biserica răsăriteană. Sfintul llfethodios descoperă şi poate traduce Vita S. P.farinae în vreme ce se afla la Roma,
unde
se refugiase de persecutia iconoclastă (A. Ehrhard, Obffliefemng und Besta"d der hagiogra phischen 1wd lwm iletischen Literatur der griechischen Kirche, Leipzig, 1937 - 1 952, I, 1 , p. 22 şi
I , 2, p . 260 ) . diaconul Teodor găseşte şi traduce Passio afla acolo ca ambasador (H. Delehaye,
S.
A nastasiae la Roma, pe cînd se
Etude sur le Ugendier romaiu,
Bruxelles,
1936,
pp.
1 55 - 1 56).
" Asupra literaturii de traduceri ne i nformează vechea carte, încă neînlocuită a lui Chr. Fr. Weber, Dissertatio de latine scriptis quae graeci veteres in /i„g11a111 wam t1a11st11ler1111t, Casellis, 1 852.
17 Va fi de ajuns să cităm numele l u i Prochoros, Demetrios Cydones, Gc·orgios
Manuel Chalecas, T�odor din
Gaza, al cardinalului Bessarion etc.
https://biblioteca-digitala.ro
Scholarios
Cultura bizantină şi primul umanism italian
359
Metochites va îndrăzni să propună contemporanilor sai o cale către culturile orientale 38 ; dar şi acest lucru se întîm plă tot în prima jumătate a secolului al XIV-lea. La Bizanţ, ca şi în Italia meridională, „clasicul" era ceva familiar, cul tul pentru formă şi pentru poezie este menţinut mai mult sau mai puţin conştient, în orice caz însă fără soluţie de con tinuitate, fără rătăciri grave, fără nesiguranţă 39• Cum putea oare să aibă loc aici o reacţie asemănătoare aceleia pe care o reprezintă umanismul italian ? O adevărată şi proprie res taurare a clasicismului nu s-a produs niciodată aici, deoarece Bizanţul n-a simţit nevoia ei aşa cum nu simte nevoia de a se duce la medic cineva care se crede sănătos. Şi nu încape nici o îndoială că bizantinii se considerau sănătoşi din punct de vedere literar. Nu-i aşadar de mirare că scriitori bizantini ca Eustathios, Ioan Tzetzes, Demetrios Triclinos şi alţii nu au fost prea emoţionaţi la descoperirea unei opere a lui Euri pide sau a lui Eschil. Cu atenţie, desigur, cu diferenţă chiar, dacă vreţi, ei adună aceste opere în patrimoniul atît de im presionant al culturii lor, greceşti, se apucă să le studieze şi să le comenteze ca nişte buni profesori, lipsiţi însă de prea mare entuziasm, cu starea sufletească a descendentului foarte bogat care primeşte drept moştenire, pentru păstrare şi nu pentru fructificare, un uriaş patrimoniu. " H. G . Beck, Theodoros Metochites, Die Krise des byzanti11ischm Weltbildes im 14 l\Hinchen, 1952, pp. 76 şi urm. ; dar, după părerea mea, este o greşeală să-l consider�m pe !lletochites precursor al umanismului, aşa cum face H. Hunger, Theodoros Metochites a s Vorlăufer des Humanism1
https://biblioteca-digitala.ro
360
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Cum putea să apară într-o astfel de atmosferă o proble matică de natură mitologică ? Şi mitologia, ca şi literatura, făceau parte din acest patrimoniu, iar j ustificarea ei fusese formulată de multă vreme. Necesitatea şi utilitatea studiului antichitătii clasice fuseseră recunoscute de sfîntul Vasilie si cred că existau prea puţini bizantini care să nu fi cunoscut �ceastă poziţie foarte veche. În fapt, încă din vremea lui Iustinian şi a lui Heraclius mitologia era, alături de litera tură, unul din elementele componente ale culturii bizantine : este suficient să citeşti pe un cronicar ca l\falalas sau pe un poet ca Georgios Pisidianul pentru ca să-ţi dai seama de continuitatea acestui element. Şi bizantinii nu simţeau nevoia de a scrie tratate sistematice : dispuneau doar de cele ale lui Pseudo-Apolodor, Pseudo-Eratostene, Cornutus, Pseudo-Nonnos şi de ale atîtora alţii, mitografi mai mult sau mai puţin cunoscuţi din epoca antichităţii tîrzii şi mai ales comentatori, scoliaşti, ai operelor unor poeţi ca Homer, Hesiod, Pindar, tragicii, Apollonios din Rodos etc. În pri vinţa informaţiei mitografice nici chiar Leonzio însuşi nu merge mai departe de comentatorii lui Homer şi Lico fron. Pentru bizantin mitologia reprezintă unul din nume roasele elemente ale culturii sale greceşti. Despre Zeus, Ares şi Afrodita el auzea vorbindu-se încă de pe băncile şcolii, cînd se deprindea să citească pe Homer, autor de bază în paideia greacă antică şi medievală. El nu-şi putea da seama de contrastul dintre mitologie şi credinţa sa creştină deoa rece vedea în cea dintîi fie ceva absolut închipuit, fie ceva ce ţine de istorie. Pentru cronicari ca Malalas nu există nici un fel de diferenţă între Nemrod şi Cronos, între Ninus şi Perseu, între Penelopa şi Cirus ; pentru un poet ca Geor gios Pisidianul a recurge la comparaţii mitologice e un lucru foarte firesc ; teoreticienii retoricii găsesc minunat să aplice la temrmitologice, pentru exerciţiu, teoriile lor ; filologului i se pă rea firesc să explice „istoria" mitului la care făcea aluzie opera ce-i stătea sub ochi 40 ; faptul de a recurge la comparaţia ''' CI. H . Hunger, Allegorische Mythendeutung in der A ntike 11nd bei Johannes Taet:es,
în
]ahrbuch der Osterreichischen B v:antiJ1ischen Gesellsc/1afl, 3 / 1 954, pp. 35 - 5 4 şi mai ales 4 4 - 52.
https://biblioteca-digitala.ro
Cultura bizantină şi primul umanism italian
361
cu miturile antice este pentru un poligraf ca Psellos nu numai o dovadă însemnată de erudiţie dar şi un lucru obiş nuit. Nu a existat la Bizanţ în această privinţă un contrast, deoarece începînd din secolul al IX-lea nu a mai existat nici o întrerupere a contactului cu lumea antică ; nu a existat aici umanism, nu a existat renaştere, deoarece nu a existat pro blema corespunzătoare. Aşa cum am mai spus, în secolul al XIV-lea lectura clasicilor a înregistrat numai o inten sificare, determinată de dorinţa îmbogăţirii erudiţiei ; ea nu a avut şi nu şi-a propus drept scop restaurarea vreunei forme clasice sau realizarea unei înţelegeri omeneşti a anti chităţii, sau formularea unei aprecieri de natură istorică. Toate acestea erau departe de mentalitatea bizantină. În ciuda acestor evidente limite ale culturii bizantine în genere şi mai ales ale culturii greceşti din I talia meridio nală, ne putem întreba : a avut oare contactul cu cultura greacă, realizat desigur printr-un om mediocru, ca Leonzio Pilato, efecte sensibile asupra umanismului occidental în formaţie şi care rămăsese pînă atunci numai latin ? Şi s-ar fi întîmplat oare aşa ceva dacă n-ar fi existat un Petrarca sau un Boccaccio ? Desigur, da : osmoza între cultura greacă bizantină si cea latină s-ar fi realizat, însă mult mai tîrziu şi generaţiile unor Bruni, Vergerio şi Strozzi n-ar fi simţit atît de imperios nevoia de a înfrunta cu hotărîre dificul tăţile legate de studiul limbii şi al literaturii greceşti. Tot umanismul nostru ar fi avut o întîrziere de un secol, şi poate chiar mai mult, în evoluţia lui. Şi este neîndoielnic că aportul adus în această direcţie de cultura greacă, fie el reprezentat de grosolanele şi diformele versiuni homerice şi de notele şi explicaţiile lui Leonzio, date de la catedra Studium-ului din Florenţa, a fost mare. Efectul s-a făcut simţit în măsură mai mare la Boccaccio, care a profitat cît a putut de mult de pe urma învăţăturii maestrului, mai puţin la Petrarca. Nolhac a observat just că : „această insuficientă iniţiere în literatura greacă este defectul cel mai mare al educaţiei sale de umanist ; ea îl împiedică chiar, lipsindu-l de orice mijloc de comparaţie, să aibă o perspectivă suficient de corectă asupra literaturii latine, din care a adunat atîtea monumente" .
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
362
Motivele care stau la originea acestei insuficienţe sînt variate si cele legate de persoana lui Leonzio, grosolănia şi asprime� lui, n � s�?t ultim�le. Avem însă i �pre�ia că î� ultimii ani ai v1eţ11 sale pnmul mare umamst ş1 cel mai mare poet a avut o altă perspectivă şi a apreciat altfel litera tura latină. Dacă în Rime Vergiliu şi Homer mai sînt încă pusi în paralelă 41, în Triumfuri 42, compuse şi reluate după ce ' poetul citise pe Homer şi meditase asupra lui, cîntecul se desfăsoară înalt si solemn, asemenea unui imn antic, pentru .
.
acel îndrăzneţ· · bătrîn cărma muzele i-au fost atît de apropiate încît se simte în el Argosul, şi Micene, şi Troia ;
şi pentru acela care a cîntat greşelile şi suferinţele fiului lui Laerte şi al unei zeiţe cel dintîi pictor al amintirilor antice.
Dacă meritul lui Leonzio ar fi fost numai acela de a-l fi îndemnat pe Petrarca să-şi revizuiască poziţia faţă de literatura latină şi cred că ar fi fost de ajuns pentru a ne atrage atenţia, în măsura cea mai mare, asupra celui căruia i-a fost dat să realizeze faptul extraordinar al introducerii, pentru prima dată după atîtea secole de părăsire, cultura greacă în primul nostru umanism şi prin aceasta în civili zaţia occidentală modernă.
Capitol din lucrarea Leonzio Filato fra Petrarca e Boccacci o, Venezia-Roma, 1964, pp. 4 7 5 - 520 . S-a tradus numai ultima partea acestui capi tol, pp. 498 - 520.
" Petrarca, Rime, Trionfi•• „ p. 252 (CLXXXVI „Se Virgilio el Omero avessin visto"). p. 253 (CLXXX Vil „Che d'Omero dignissima e d'Orfeo"), p. 321 (CCX V U, „Ma11tova e Smirna„. ") . " Petrarca, Rime, Trionfi•• „ p. 543 ( Triumphus Fame, III, 1 0 - 1 6). A · se vedea ş i I I , 1 7 - 2 1 şi appendicele la Tri111nph11s Fame altă redactiune, 5 1 - 57, p. 574.
https://biblioteca-digitala.ro
VASILE GRECU
INFLUENTA BIZANTINĂ ÎN LITERATURA ROMÂNEASCĂ CAPITOLUL influenţelor bizantine la români este un capitol din cele mai interesante şi mai complicate din istoria culturii şi civilizaţiei noastre . Imperiul bizantin a fost cam pînă pe la anul 1200, multe veacuri de-a rîndul, singurul focar răspînditor de cultură şi civilizaţie asupra tuturor popoarelor din j urul său, această putere de răspîndire păstrînd-o şi după această dată, dar fiind nevoit să o împartă şi cu alte focare ce s-au ivit între timp. De la popoarele înconj urătoare aceste influenţe bi zantine au trecut mai departe asupra popoarelor învecinate cu acestea, atît în Răsărit, cît şi în Apus. Ba s-a întîmplat chiar şi fenomenul interesant că un element de cultură şi civilizaţie a trecut din Bizanţ înspre Apus şi de acolo, pre lucrat şi prefăcut, s-a revărsat mai tîrziu din nou în marele fluviu de cultură şi civilizaţie bizantină, din care a fost răspîndit iarăşi mai departe. Influenţele bizantine ne-au venit deci fie direct, fie în măsură mult mai largă, prin mijlocirea naţiunilor înveci nate şi, îndeosebi, a slavilor din dreapta Dunării ; iar multe din influenţele de cultură şi civilizaţie ce ne-au venit din Apus sau de la alte naţiuni, cercetate mai de aproape, se dovedesc bizantine la origine. Aceste consideraţiuni se potrivesc la influenţele bizantine în general la români, privind toate aspectele culturii şi civi lizaţiei noastre, precum şi, în special, la influenţa bizantină în literatura română. Vorbind despre influenţa bizantină în literatura română trebuie să ne dăm bine seama că nu putem vorbi aşa precum am vorbi despre influenţa literaturii franceze asupra lite-
https://biblioteca-digitala.ro
364
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
raturii românesti sau despre influenţa unui Lenau asupra lui Eminescu s�u a lui Turgheniev asupra lui M. Sadoveanu. Literatura bizantină este înainte de toate o literatură de oameni învăţaţi şi nu literaţi, prozatori şi poeţi. Între acei oameni învătati, clerici si mireni, cari ne-au lăsat scrieri de-ale lor, n-au lip�it şi oarrieni cu remarcabile calităţi lite rare, ba în literatura bizantină putem întîlni chiar opere literare propriu-zise de mare valoare, n-avem decît să ne gîndim bunăoară la poeziile religioase ale melodului Roman (Romanos) , poate cel mai mare poet pe care l-a cunoscut poezia religioasă sau la epopeea populară bizantină despre viaţa şi faptele războinice şi de iubire ale viteazului apărător de graniţă Vasilie Dighenis (Vasilios Dighenis Acritas). îndeosebi în literatura hagiografică (despre vieţile sfinţilor) şi în cea istorică, precum şi în poemele romantice şi în cărţile populare, în proză şi în versuri , se găsesc scrieri şi locuri de însemnată valoare artistic-literară. Dar influenţa bizantină în literatura română s-a produs în vremea începuturilor noastre literare ; într-o vreme deci cînd pe departe nu eram pregătiţi să primim influenţa unei opere literare de înaltă şi subtilă valoare artistică, ci a unor opere simple, alcătuite după gustul celor mulţi şi cu puţină învăţătură ; şi s-a primit îndeosebi influenţa scrierilor reli gioase ascetice şi apocrife, precum şi a celor mai multe din cărţile populare. Că în literatura română nu s-a produs influenţa operelor de mîna întîi din literatura bizantină, nu trebuie să ne facă a crede în vreo inferioritate a noastră faţă de alte popoare. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi la slavi, cei mai de seamă mijlocitori ai influenţelor bizantine asupra noastră. Ba. chiar şi în Apus ! Cînd Anasthasius, bibliotecar al papei, pe la 875, traduce în limba latină opere istorice bizantine, nu traduce opere din cele de mina întîi, ci din acele cronografe bizantine, istorii universale seci si simple ale lui Georgios Syncellos, Teofan Mărturisitorul si Nichifo; Patriarhul. Această faimoasă traducere, cuno �cută sub numele de Historia tripertita, a fost apoi veacuri întregi pil duitoare pentru istoriografia apuseană. https://biblioteca-digitala.ro
ln.f/uenfa bizantină în literatura românească
365
Prima şi cea mai puternică influenţă bizantină în li teratura română s-a produs în mod firesc şi fără îndoială în literatura noastră bisericească. Noi am primit creştinis mul în formă romană şi am stat în primele veacuri ale creş tinismului sub sfera de influentă a Romei. Cîtă vreme la începuturile noastre de neam a'.m fost orientaţi bisericeşte spre Roma, de bună seamă că se liturghisea la noi în limba latină bisericească. Mai tîrziu, cînd contactul cu Roma a devenit imposibil şi ne-am orientat din punct de vedere bisericesc spre Bizanţ, de la această orientare şi pînă la ivirea mijlocirii slavone, oare care a fost limba de slujbă bisericească la noi ? Latina bisericească ? Românească, aşa cum era ea atunci ? Grecească ? Evident că numai unul din aceste trei cazuri e posibil ! Care ? Nu putem şti. Tot aşa nu putem şti dacă de la începutul acestei orientări spre Bizanţ şi pînă la ivirea mijlocirii slave, precum şi în cursul desfăşurării acestei mijlociri, s-a produs vreo influenţă directă bizantină asupra literaturii noastre bisericeşti şi cînd spunem, pentru vremurile acelea, literatură biseri cească, fireşte că nu ne putem gîndi decît la cărţile sfinte şi la cărţile de slujbă bisericească. Probabil e, dar vreo afirmare nu se poate face, căci ne lipsesc şi documentele şi cercetările cuvenite în sensul acesta, care s-ar putea face pe baze lingvistice. Mai tîrziu însă, după organizarea vieţii noastre de stat, se poate constata, prin mijlocirea slavilor din dreapta Dunării, o puternică influenţă bizantină în literatura noastră bisericească. Toate cărţile sfinte şi liturgice au intrat de la bizantini la noi în traduceri slave. Din cealaltă literatură bisericească, dată fiind starea primitivă culturală a slavilor de sud, nu s-au tradus decît scrieri simple şi de puţină valoare 1 . Şi dintre acestea s-au tradus mai ales scrierile religioase asce tice şi apocrife, ele fiind şi cele mai apropiate de mintea şi trebuinţele sufleteşti ale omului simplu şi fără multă învă ţătură. Scrierile ascetice, adică de pocăinţă şi caznă, arătau cum trebuie să trăiască omul ce-şi închina viaţa lui Dumnezeu 1
D. Russo, Elenizmu/ în
Ro mâ nia . Epoca
�izan t ind
7i fanariold,
https://biblioteca-digitala.ro
Bucureşti, 1912,
p. 54.
366
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
spre a birui păcatul şi � dobî�� fericirea yeşni�� î� viaJa de apoi ; iar scrierile apo�nfe :., a �1ca ascunse ş1 apo.1 1eş1t� �ntr-o dată la iveală, devemte carţ1 populare de cupnns religios, as tîmpărau dorul de a cunoaşte părţi din istoria Vechiului şi a Noului Testament, ca bunăoară viaţa şi moartea lui Adam, moartea lui Avram, copilăria Domnului Nostru Isus Hristos si multe altele care nu erau transmise în cărţile sfinte canonice, dar mai ales de a cunoaşte j udeţul din urmă şi cele ce ne aşteaptă după moarte şi în viaţa din lumea cealaltă atît pe cei buni, cît şi pe cei păcătoşi. De aici popularitatea şi răspîndirea pe care nu le-a avut nici o altă carte, a unor scrieri ca Visul Maicii Domnului, Vămile văzduhului ş.a. Dar nu numai literatura religioasă, ci şi cea profană, atît cea de cuprins istoric cît şi cărţile profane populare, care ţineau locul romanului şi al nuvelei de azi, ne-au venit din Bizanţ prin aceeaşi mijlocire slavă de sud. Din literatura bizantină de cuprins istoric, ca şi din lite ratura religioasă, şi poate într-o măsură mai pronunţată, ne-au venit numai produse dintre cele mai de j os. Nu s-a tradus din istoricii bizantini, unii cu vădit talent literar, ci din acelasi fel de cronografe seci şi simple pe care le-am văzut preferate şi de Anasthasius Bibliotecarul papei de la Roma din j umă tatea a doua a secolului al I X-iea. Cale largă şi înţelegere deplină au găsit ca şi cărţile populare de cuprins religios şi cele de cuprins profan. Astfel, în haină sud-slavă, şi-au făcut intrarea la români, produse literare bizantine, ca acel faimos şi atît de gustat roman despre Alexandru Macedon, A lexandria, care „a format lectura de copilărie a marilor scriitori, întemeietorii literaturii noastre moderne : Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi Mihail Kogălniceanu" 2 ; iar dl. Iorga nu pregetă să atribuie Alexandriei o influenţă asupra marelui avînt războinic al lui Mihai Viteazul 3. 1 N. Cartojan, C4rţile populare in literatura româneasca, voi. I Epoca influenţei sud-slave ' Bucureşti, 1 929, p. 223. 1 N. Iorga, Livres populaires dans le s11d-est de l' Europe et rnrtout cher Ies Roumains, Aca demie Roumaine, Bulletin de la Section historique, Tome X I V, 1 928, p. 1 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
lnf luenţa bizantină în literatura românească
367
Tot pe aceeaşi cale şi-a făcut intrarea la noi şi romanul etic creştin, venit din Indiile îndepărtate şi prelucrat în Imperiul bizantin, despre Varlaam şi Ioasaj, ca să nu amintesc decît din cărţile cele mai vestite şi mai răspîndite. Din Varlaam şi Ioasaf, cel mai vechi manuscris slavon l-a descoperit un învăţat rus în mănăstirea noastră de la Neamţ. Tot după o versiune slavă a fost tradus pentru prima oară în româneşte de Udrişte Năsturel, învăţatul cumnat al iubitorului de cultură domn Matei Basarab. În afară de această traducere a mai fost tradus în româneşte în veacurile trecute încă cel puţin de trei ori ; despre aceste traduceri merită să amintim că două sînt din limba italiană. Numărul cel mare de manuscrise ce ne păstrează pînă azi acest roman e o dovadă de popularitatea şi răspîndirea lui. Varlaam este idealul unui călugăr creştin ; iar Ioasaf este un strălucit fecior de împărat păgîn indian pe care Varlaam, după multe peripeţii minunate şi senzaţionale, îl converteste la crestinism si monarhism. Ceea ce a contribuit însă la popularitate'a lui atl fost îndeosebi parabolele pe care le conţine cu „învăţături de adîncă pătrundere a vieţii ome nesti" . ' Redăm aici în întregime, după excelenta lucrare a d-lui N. Cartoj an, Cărţile populare în literatura românească, pp. 243 - 244, parabola inorogului, care e o fiară mitologică. Prin această parabolă Varlaam îi arată lui Ioasaf nimicnicia vieţii omeneşti. O redau în întregime nu numai pentru că e una din cele mai frumoase şi mai profunde, dar şi pentru că se găseşte reprezentată şi în pictura de pe la sfîrşitul vea cului al XVI-iea de la mănăstirea Suceviţa, ctitoria şi grop niţa Movileştilor, un amănunt interesant, care nu ştiu să fi fost semnalat undeva 4 Iată cuprinsul parabolei : Cei ce se alipesc de lucrurile acestei vieţi şi se bucură de dînsele, neaducîndu-şi aminte nici decît de cele ce vor să fie, se închipuiesc unui om ce fugia de un inorog. Nepu tînd răbda groaznicele răcniri, fugia tare ca să nu-l mănînce. Deci alergînd el repede, căzu într-o prăpastie mare ; şi căzînd • După Cartojan, Ctlrţile populare. . • , I, p. 245, scena se găseşte zugrăvită şi pe zidurile unei biserici din comuna Băieşti (Muscel).
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi într-însa, îşi întinse mîinile, de se apucă de un copac şi se ţinea tare, iar picioarele şi le înţepeni în nişte gemănîri, părîndu-i-se de acum că este în pace şi întru tărie, fără grijă. Dar cînd căută în jos, văzu doi şoareci : unul alb, altul negru. cari rodeau rădăcina copacului, de care se ţinea el, atît cit era aproape să-l surpe. Căutînd apoi în fundul prăpastiei văzu un şarpe groaznic la vedere, suflînd cu foc şi înfricoşat încolăcindu-se şi cumplit căscînd gura să-l înghiţă. Iar după aceea, căutind iar la acea ramură pe care-şi înţepenise picioa rele, văzu patru capete de aspidă, ieşind dintr-acel mal mare, lingă care sta el. Ridicîndu-şi în sfîrşit ochii în sus, văzu picurînd din acel copac puţintică miere. De aci părăsindu-şi grij a de nevoile ce-l cuprinsese, cum : din afară îl căuta iute, neastîmpărîndu-se inorogul să-l mănînce ; jos căsca gura cel şarpe să-l înghiţă ; copacul de care se agăţase, era gata să se surpe - toate acestea uitîndu-le, se porni spre gustarea acelei puţintică miere.
Inorogul este moartea, prăpastia este lumea aceasta, copacul cel ros de doi şoareci, unul alb şi altul negru, care închipuiesc ziua şi noaptea, este viaţa noastră care se scur tează prin fiecare zi şi noapte ce trece, „cele patru aspide închipuiesc cele 4 stihii ale trupului omenesc, care fiind pur tate fără chibzuinţă, strică întocmirea trupului" ; balaurul e iadul iar puţintica miere e dulceaţa lucrurilor acestei lumi prin care se amăgesc oamenii, de nu se gîndesc la mîntuirea sufletului lor. Această frumoasă, plastică şi sugestivă para bolă e reprezentată la Suceviţa în arcul uşii de la intrare dinspre amiază-zi şi ea ne lămureşte cum un cetitor de acum aproape două veacuri şi j umătate, citind acest roman, nu putu să se stăpînească de a-şi arăta simţămintele ce-l încercară, punînd pe filele îngălbenite ale manuscrisului aceste sincere cuvinte : „O mila ta Doamne mare este. Minunată cartia aceasta, plină de toate învăţăturile sfinte" 5. Cînd cunoaşterea limbii slavone a început să se împuţi1wze tot mai mult, pînă la completa ei înlăturare din viaţa 1
Cartojan, Cdrtile populare„„ I,
p.
7.
https://biblioteca-digitala.ro
lnfluenţa bizantină în literatura romdnească
369
de stat şi din viaţa bisericească şi cînd, începînd îndată după 1 500, limba grecească devine tot mai cunoscută şi răspîndită la noi, pînă ce, în vremea domniilor fanariote, răspîndirea ei îşi ajunge cuhnea, atunci influenţa bizantină în literatura românească s-a desfăşurat în mare măsură de-a dreptul din greceşte. Atît în literatura religioasă, cît şi în cea istorică şi în cea de alt cuprins profan distractiv ne-au intrat de-a drep tul din greceşte unele opere care ne erau cunoscute acum prin mijlocirea sud-slavă, precum şi multe altele cu totul noi. De astă dată fiind culturaliceşte mai înaintaţi, şi influenţa bizantină în literatura noastră s-a produs şi prin opere mai de valoare. Din literatura religioasă, pe lingă epocala traducere de-a dreptul din greceşte a întregii Biblii, care e Biblia bucureşteană de la 1 688, făcută de boieri învăţaţi, adînc cunoscători ai limbii greceşti, se mai traduc şi se alcătuiesc, sub influenţa scrierilor greceşti, nu numai scrieri simple şi de mai puţină valoare pentru trebuinţa mulţimii, ci şi scrieri de valoare şi de adevărată erudiţie teologică pentru vremile acelea. Iar acea mare operă de compilaţie care este Viaţa şi petrecerea sfinţilor a mitropolitului Dosoftei, a fost scoasă cu deosebire din cele 1 2 cărţi de mineie greceşti 6 • În literatura istorică, fireşte, cronografele, acele istorii universale simple, pline de legende minunate şi senzaţionale, fă�ute pe placul şi pentru pregătirea şi ştiinţa mulţimii ştmtoare a cititului, continuă să fie traduse, de astă dată după cronografe greceşti mai vaste şi mai complete decît cele traduse prin mijlocire slavă ; şi continuă să fie mereu citite şi copiate ; numărul extrem de mare de manuscrise ce ne transmit în româneşte astfel de cronografe, provenind din trei versiuni deosebite, e o dovadă nesmintită de populari tatea acestor scrieri de curată provenienţă bizantină. Totuşi, este un mare progres, după cum e şi lucru firesc. Istoricii noştri din vremea aceea sînt de astă dată în stare să recurgă şi la istorici bizantini, chiar în original. 1 S. Puşcariu, Istoria literaturii române, Epoca 11eche, ed. a 2-a, Sibiu, 1 930, p. 123. 24
-
„Literatura Bizanţulni•
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
370
Autorul cronicii Istoria Domnilor Tării Românesti în trebuinţează în greceşte, pe lingă un cron�graf şi pe duio�ul, sin cerul si atît de nenoroci tul istoric bizantin Georgios Sphrantzes. în'văţatul cronicar Radu Greceanu a cules din resignatul, dar încă plin de încredere pentru mărirea neamului său, istoric bizantin Laonicos Chalcocondylas „ notiţe despre Basarabi pentru a le întrebuinţa în prefaţa Bibliei din 1 688 7 " . D e asemenea şi sfătosul şi neîntrecutul povestitor între cronicarii noştri Ion Neculce e ştiutor de greceşte şi deşi nu-i place să întrebuinţeze alte cărţi, totuşi „îl vedem într-un loc îndreptînd pe cititori la cronograful grecesc, pentru ca ei să vadă ce-au lucrat grecii în timpurile lor cele bune" 8• Nu mai vorbim de eruditul DimitriP- Cantemir care în a sa Istorie a Imperiului Otoman întrebuinţează pe tot atît de eruditul istoric bizantin Nichifor Gregoras, apoi pe Sphrantzes şi pe Chalcocondylas, preferînd în mod critic pe acesta din urmă care în istoria sa e primul istoric bizantin ce se resignează să treacă pe planul al doilea istoria Imperiului bizantin şi să pună pe planul întîi istoria turcilor, după cum şi se aveau de fapt atunci lucrurile 9. ·
Dar în epoca aceasta, în ce priveşte influenţa bizantină în literatura română nu este un mare progres numai în lite ratura religioasă şi în cea de cuprins istoric, ci şi în literatura profană distractivă. Cărţile populare de acest soi, traduse în româneşte prin mijlocire slavă în redacţiuni scurte şi uneori mutilate, sînt tălmăcite din nou din greceşte în redacţiuni mai ample şi mai bogate în amănunte. Interesant este cazul unei cărţi populare de cuprins etic distractiv care ne-a intrat în literatura noastră din literatura bizantină mai întîi prin mijlocire sîrbească într-o versiune mutilată sub titlul de A lbinuşa. E o carte despre virtuţi şi viţii sau păcate ; acestea, adecă virtuţile şi păcatele, nu sînt numai puse faţă în fată, definite şi lămurite prin felurite maxime şi cugetări, ci sÎnt asemănate cu felurite animale mitologice sau reale şi sînt ' N'. Iorga, Istoria literaturii româ11qti, II ( 1 688 - 1 780),
1
Ibidem,
p. 284.
' Ibidem, p. 428.
https://biblioteca-digitala.ro
ed. a 2-a, Bucureşti, 1 928, p.611.
Influenţa bizantină în literatura românească
însoţite de felurite povestiri morale potrivite, sugestive şi plastice. Aceste povestiri mai ales au făcut ca această carte populară bizantină să ajungă la o răspîndire foarte mare atît în Răsărit, cît şi în Apus. În I talia a fost prelucrată într-un mod foarte iscusit, primind titlul de Fiare di virtu. În forma aceasta s-a întors din nou în greceşte sub titlul de "Av0o� îOOV xapiîCoV iar dintr-un manuscris grecesc adus din muntele Atos a fost tălmăcită această „carte de înţelepciune" din nou în româneşte, primindu-şi de astă dată titlul, sub care va fi mereu cunoscută, de Floarea Darurilor 10. Dar în afară de cărţile populare intrate din literatura bizan tină în literatura românească prin mijlocire slavă, în epoca aceasta de directă influenţă grecească, ne-au venit şi cărţi populare distractive necunoscute din mijlocire slavă, ca - să nu amintim decît cîteva din cele mai curente - legenda despre Războiul Troadei care sau că ne-a venit de asemenea peste Apus din literatura bizantină 11 sau a fost un subiect „de comună inspiraţie în domeniul cărţilor populare" 12 ; sau ca Isopia, cartea despre viaţa şi fabulele legendarului înţelept şi fabulist antic Esop, carte populară a cărei influenţă se poate constata la scriitorii noştri Anton Pann şi Petre Ispirescu 13 ; sau ca Sindipa filosoful, acel „Decamerone al strămoşilor noştri 14, carte populară sub a cărui influenţă Heliade Rădulescu a scris O nuvelă arabă sau Un filosof şi o femeie, iar Al. Macedonski o piesă teatrală 15• După expunerile de pînă acuma s-ar putea crede că in fluenţa bizantină în literatura română s-a manifestat numai prin trecerea unei serii de cărţi religioase, istorice şi populare profane, mai întîi prin mijlocire sud-slavă, mai tîrziu apoi de-a dreptul din greceşte, cărţi care incidental, ici-colo, au avut vreo influenţă şi asupra vreunui scriitor român. Totuşi •0
Puşcariu. op. cit., p. 1 1 0.
11 Cartojan, Legmdele T'oaiei i11 lituat1"a veche ,omd11ească, Academia Română, Memoriile
secţiunii literare, seria I I I , Tom I II , Mem. 3, Bucureşti, 1925. " Iorga, Liv'es populaires. . „ p. 3 1 .
" M . Gaster,
Literatu,a pop11la,tl 'omd11a, Bucureşti, 1 883. p. 195.
11 I . �lorariu în Omagiu lui I. Bianu, pp. 231 şi urm.
" Gaster, p. 7 1 .
https://biblioteca-digitala.ro
372
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
această problemă cercetată mai de aproape în vreunul din aspectele ei, ne arată că influenţa bizantină în scrisul românesc a fost mult mai profundă şi mai bogată în urmări importante de cum s-ar putea crede la prima vedere. Părerea curentă este bunăoară că istoriografia romana şi-a luat originea din acele simple şi seci pomelnice cu înşi rarea numelor de domni ce s-au alcătuit în mănăstirile dom neşti pentru pomenirea la liturghie a voievozilor ctitori. Cred însă că originea scrisului nostru istoric trebuie căutată în influenta bizantină. În literatura bizantină s-au scris multe crono�afe, adică istorii universale în rezumate seci, cuprin zînd aproape numai o înşirare de nume şi de ani. I ci-colo dacă se adăuga vreun eveniment însemnat din istoria creştinismului, căci autorii acestor cronografe erau doară călugări, ca bu năoară, în legătură cu numele lui Tiberius, răstignirea Dom nului Nostru Isus Hristos sau ţinerea vreunuia din sfintele sinoade ecumenice în legătură cu numele împăratului res pectiv. lată un loc pe care-l traducem dintr-un astfel de cronograf bizantin : Constantin, feciorul sfintei Elena a împărăţit ani 3 1 . Î n al 1 2-lca an al domniei l u i s-a făcut cel dintîi sinod a l celor 3 1 8 părinţi din Nicheia, în anul 3 1 8 de la întruparea Dom nului Nostru Isus Hristos. Sînt deci ani de toţi de la Adam pînă la moartea lui Constantin cel Mare 5836. Moare însă de ani 65. A lăsat trei feciori : Constan, Constantin şi Constantie în Roma pe Constan, în noua Romă pe Constantin şi în Antio hia pe Constantie. Acesta a făcut zece consulate. Aceştia au împărăţit ani 24. Iulian a împărăţit ani 2, luni 6 ; a fost ucis în Persia. Iovian luni 9. Valentinian cel Mare şi Vales ani 10, luni 9. Î n vremea lui Iulian a suferit martiriu sfîntul Dorotei de către arieni. Graţian şi Valentinian cel tînăr şi cu dînşii Teodosie cel l\Iare ani 1 6. Sub ei s-a făcut în Constantinopolea cel de al doilea sinod al celor 1 50 sfinţi părinţi. Arcadie, feciorul lui Teodosie, a împărăţit ani 13, luni 3_ Teodosie, feciorul lui Arcadie ani 42, luni 2 ş.a.m.d.
https://biblioteca-digitala.ro
Influenţa bizantină în literatura românească
373
Astfel de cronografe bizantine au fost mult citite şi co piate, ajungînd adevărate cărţi populare. De aceea fiecare copist de mai tîrziu adăuga şi el de obicei vreo însemnare scurtă asupra vreunui eveniment contemporan pe care-l credea mai însemnat. De timpuriu astfel de cronografe au trecut la slavii din dreapta Dunării, cînd aceştia încreştinîn du-se au intrat în sfera de influenţă a culturii şi civilizaţiei bizantine. Iar de acolo, prin mijlocire sîrbă, ne-au venit şi la noi, cînd, din faţa cotropirii turceşti de pe la sfîrşitul veacului al l+lea, călugării sîrbi cărturari au trecut în Ţara Românească şi Moldova. Mult regretatul Ion Bogdan a publicat astfel de cronografe manuscrise copiate prin cele mănăstiri moldove neşti. lată acelaşi loc dintr-un astfel de cronograf bizantino slav, ce se afla pe pămîntul nostru : Constantin cel Mare a domnit 32 de ani. Murind Constan tin cel Mare în vîrstă de 65 de ani, lasă împărăţia celor trei fii ai săi : Costea, Constantin şi Constantie, cari domniră 24 de ani. După Constantie domni Iulian Apostatul (călcătorul de lege) 2 ani ; Iovian 9 luni ; Ualentian cel Mare 1 1 ani ; Ual 1 3 ; Graţian 6 ; Ualentian 1 5 ; Teodosie cel Mare 1 6 ; Pe vremea acestuia a fost al doilea sobor cu 150 sfinţi părinţi. Arcadie, fiul lui, domni 22 de ani ; Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie, 42 de ani.
Şi cu acest loc să se asemeneze numai, începuturi de isto riografie română, fireşte că încă în haină slavonă, ca : Î n anul de la facerea lumii 6867 pe atunci cu voia lui Dumnezeu, s-a început ţara Moldovei. Venit-au voievodu Dragoş din Ţara ungurească, de la Maramureş, la vînat după un zimbru, şi au domnit 2 ani. Şi au domnit fiul său Sas 4 ani. Şi au domnit Bogdan 4 ani. Şi au domnit fiul său Laţco 8 ani. Şi au domnit fiul Muşatei Petru 16 ani. Şi au domnit fratele său Roman 3 ani ş.a.m.d.
E lămurit că aceste începuturi de istoriografie română au fost decalcate clupă modelele găsite în cronografele bizan-
https://biblioteca-digitala.ro
374
literatura bizantină şi celelalte literaturi
tino slave. Aceste cronografe au circulat în ţările noastre şi au fost citite şi copiate. Şi copiştii noştri, ca şi copiştii greci şi slavi, cînd le citeau şi le copiau, adăugau însemnări asupra evenimentelor importante contemporane din ţara lor. Astfel, într-un cronograf sîrbesc de pe la noi găsim, între însemnări din istoria turcească si sîrbească si însemnarea : '
.
Î n anul 6991 au mers împăratul împotriva cetăţilor lui Ştefan, voievodul Moldovei, împotriva Chiliei şi Cetăţii Albe şi le-au cucerit.
Copiştii şi cititorii noştri ai cronografelor de acest fel după ce au încercat astfel să semnaleze evenimentele impre sionante din istoria ţării lor, vor fi aj uns şi la gîndul să în semneze în acelaşi fel pe de-a întregul şi istoria lor naţională. Dar influenţa bizantină din literatura noastră istorică nu s-a oprit numai la atîta ca să dea îndemnul pentru începuturile istoriografiei române. Influenţa aceasta a stăruit şi mai departe. Astfel cînd întîiul cronicar român, Macarie, se apucă să scrie fireşte în limba slavonă - istoria ţării sale din timpurile pe cari le apucase el, adică de la moartea lui Ştefan cel Mare (1 504) pînă la a doua domnie a lui Petru Rareş ( 1 541 ) , pro tectorul său, şi apoi mai departe pînă la 1 551 , îşi ia ca model desăvîrşit Cronograful în versuri al lui Constantin Manasses (Mavacrcrfjc;) din secolul al XII-lea, o operă istorică bizan tină din cele mai puţin reuşite, care n-au lipsit însă să aibă o mare influenţă asupra literaturii istorice a popoarelor învecinate. l\facarie îl avea în traducere slavonă. Si este asa de încîntat de modelul său, încît îi împrumută nu n{imai stiliil bombastic şi întortocheat, cu aer de mare erudiţie, ci scoate f�guri retorice, fraze şi părţi întregi din descrierile situaţiilor ş1 persoanelor, aflătoare în cronograful bizantin, nebăgînd de seamă că nu se potrivesc la situaţiile şi persoanele cărora le aplică în istoria sa şi care sînt cu totul altele. Vorbind despre domnia a doua a lui Petru Rares, scrie : „Dar domnul Petru Voevod îsi dezmerdează noroco a'sele sale bătrînete în băi si în băuturi şi în mîncări , ai zice ca o lebădă cu pe� ele aurit e'" - şi în original urmează : „deasupra nwrmîntulu1: care o
https://biblioteca-digitala.ro
lnfluenţa . bizantină în literatura românească
375
aşteaptă şi de aceea caută să guste plăcerile vieţii dt îi mai este dată pînă la sfîrşit" ; dar Macarie vede că aceasta, nu se mai potriveste de loc si atunci o învîrte fără multă vorbă „ca o lebădă ' cu penel� aurite deasupra unor clădiri" 1 6 • Descrierea atît de nepotrivită pentru Petru Rareş e traducerea literală a două versuri (6688- 6689) din cronograful lui Manasses despre împăratul Nichifor al III-lea Botaniates (1078- 1 081 ) . Descriind prigonirea armenilor din Moldova de către Ştefan (1 551 - 1 552) , fiul lui Petru Rareş, o face cu aceleaşi cuvinte cu care Manasses descrie stîrpirea păgînismului de către Constantin cel Mare : „Acesta deci (adică Ştefan Rareş) , prin pronia dumnezeească, dărîmă altarele şi închise biseri cile, în cari întunecaţii armeni aduceau jertfe deşarte şi stîrpi necurăţeniile murdare şi jertfele scîrnave" ş.a.m.d., întocmai ca şi la Manasses (v. 2330 şi următoarele) , fără să bage de seamă că armenii nu pot fi asemănaţi cu elenii păgîni, că nu aveau altare şi nu aduceau jertfe necurate. A găsit însă în modelul său o descriere de persecuţie a necredincioşilor, i-a trebuit şi lui aşa ceva şi a aplicat-o, fără să-şi bată mult capul că între vorba ce descrie şi fapta descrisă e o nepotrivire mare. Manasses e patetic. Macarie caută şi el să fie aşa. De aceea vorbind de lăcomia craiului unguresc, exclamă ca şi modelul său : „O chinuitorule aur, tirane îndrăzneţ, ţesătură a răutăţilor, tu care deschizi limba celui fără dă glas şi închizi gura celui guraliv, tu care calci legile şi aşezămintele şi alungi ruşinea dintre oameni ! " 1 7 Manasses scrie întortocheat. De aceea şi Macarie voind să spună anul 7050, spune : fiind cursul anilor de şapte ori dte o mie şi de două ori de cinci ori cinci" 18 Macarie a făcut şcoală. Continuatorul său Azarie care a scris istoria Moldovei de la 1 551 la 1 574 şi care a adăugat-o la analele de mai înainte şi la cronica lui Macarie, copiindu-le întocmai precum făceau şi cronografii bizantini, imitează în mod şi mai servil decît Macarie Cronograful lui Constantin " I. Bogdan, l elof>i
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină li celelalte literaturi
378
Manasses. Descriind răzvrătirea în contra lui Ştefan Rareş, o face cu frazele cu care Manasses descrie intrigile puse la cale de Odiseu, spre a-l pierde pe eroul homeric Palamede. Iar Ştefan Rareş, măcelărit, exclamă la Azarie exact cuvintele lui Palamede, ucis cu pietre, din Cronograful lui C. Manasses : „Vai de tine dreptate, pe tine te plîng şi după tine oftez, căci înainte de mine tu ai pierit şi ai murit" 19• Vorbind despre Ion Vodă cel Cumplit spunea că „pînă şi pe ostaşi îi lipsi de lefile lor" 2 0• Informaţia ar fi extrem de interesantă, ară tînd că în Moldova pe la 1 572 - 1 574 ar fi fost destul de mulţi ostaşi lefegii, încît Vodă nici nu-i mai putea plăti, dacă aceste cuvinte ale lui Azarie n-ar fi exact cuvintele lui M anasses (v. 4575) despre împăratul bizantin Nichifor I (802-81 1 ) , care în iubirea s a d e aur : „lipsi pînă şi oastea d e soldele ce-i datora" (tcrn) p11cn: Kai tov cnpatov trov E7tOcpEtÂ.oµ&vcov) Despre Bogdan, urmaşul lui Alexandru Lăpuşneanu, spune că „era viteaz cu inimă îndrăzneaţă, meşter în a învîrti suliţa, a întinde coarda arcului pe tăietura săgeţii" 21 Exact aceleaşi cuvinte pe care Manasses (v. 5703, 4, 7-8) le spune despre viteazul împărat bizantin Ioan I Tzimisces (969- 976) . Apoi Azarie continuînd urmează : Î n urmă s-au lipit de el nişte oameni vicleni şi amăgitori, scornitori şi făcători de rele, porniţi spre răutate ; aceştia i-au ros inima cu ispite, cum roade viermele lemnul cel dulce pînă ce I-au făcut să depărteze de la sine pe toţi sfetnicii mari şi să-şi apropie de sine alţii, nebuni şi măscărici. Şi şi-au plecat urechea la sfaturile lor, ca şi în vechime Rovoam, fiul lui Solomon.
Exact frazele ce le aplică Manas cs (v. 441 1 -4413, 50345035, 5096- 5097, 6176-6178) împăraţilor bizantini Con st� nt � n al VI-lea (780- 797) , Mihail al I II-lea (842-867) şi M1ha1l al V-lea (1041 - 1 042) . Şi precum netrebnicul Mihail al III-lea a ascultat de sfaturile bune ale maică-si Teodora, cit a trăit, tot aşa spune şi Azarie despre Bogdan, cit a trăit " lbid. p.
" Ibid. l i l bid.
p.
p.
203:
Manasses, v .
1307 - 1 308.
211. 2 1 0.
https://biblioteca-digitala.ro
ln/luenţa bizantină în literatura rom4nească
377
mruca-sa, Ruxandra care, şi ea, e descrisă cu calităţile Teo dorei. Ceea ce este mai interesant de remarcat e că această descriere a lui Azarie, împrumutată de la mai mulţi împăraţi bizantini ai lui Manasses, a trecut şi în cronica lui Ureche care spune despre Bogdan Lăpuşneanu : la călărie sprinten, cu suliţa la halca nu prea lesne avea protivnic, a săgeta din arc tare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai de treabă domniei tipsia, că nu încerca bătrînii la sfat, ci de la cei tineri din casă lua sfat şi învăţătură. Inbia să audă glume şi măscărici şi jocuri copilăreşti 22•
După această cercetare ceva mai amănunţită se poate deci afirma că influenţa bizantină în literatura română nu s-a manifestat numai prin faptul că o serie de cărţi bizantine de diferit cuprins au intrat, fie prin mijlocire sud-slavă, fie de-a dreptul din greceşte, în literatura română, ci această influenţă a făcut ca pe pămîntul românesc să se încerce alcătuirea de cărţi noi, mai întîi în mare dependenţă de această influenţă, pregătind însă cu vremea calea pentru cărţile originale şi de valoare ce aveau să vină mai tîrziu. Cu alte cuvinte, vorbind printr-o asemănare, de pe vasta piaţă a literaturii bizantine, literatura noastră n-a importat numai fructe gata coapte, mai mult sau mai puţin frumoase şi gustoase, care au fost con sumate, ci a importat şi seminţe şi altoiuri care s-au aclimati zat şi au dat roade noi , bune şi frumoase. Şi să nu se creadă că această părere se potriveşte, avîndu-se în vedere numai literatura istorică. Aceeaşi concluzie se con firmă, dacă vom stărui puţin, bunăoară, asupra unei cărţi populare de cuprins profan, soarta căreia întîmplător îmi este cunoscută mai de aproape. E vorba de poema romantică Erotocritul lui Cornaros din Creta, în care se descriu peripeţiile îndelungate ale unei iubiri nenorocite pînă ce, în sfîrşit, iubirea cea adevărată şi curată iese biruitoare asupra tuturor piedicilor şi nenorocirilor ce i-au stat în cale. Poema a devenit repede foarte populară în Grecia întreagă şi de-a dreptul din 11 M. Kogălniceanu. Cronicile Romdniei, ed. a 11-a, voi. I,
https://biblioteca-digitala.ro
p.
223.
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
378
greceste a trecut si în limba română în cursul veacului al XVIiI-lea, cînd a' fost tradusă în româneşte, cel puţin de două ori, în afară de traducerea din 1 837 a lui Anton Pann, făcută după o prelucrare neogrecească : Noul Erotocrit al lui Dionisie Fotino. În româneste Erotocritul a fost o carte populară foarte mult citită şi copiată. o întîlnim în multe manuscrise dintre care unele bogat ilustrate cu miniaturi în culori foarte interesante şi nu cu totul lipsite de oarecare valoare artistică 23• Poema în original e scrisă în versuri. În româneşte a fost tradusă în proză. Totuşi, într-o versiune, fie traducătorul, fie copiştii de mai tîrziu, în pasajele cu un cuprins pronunţat liric s-au încercat şi în versuri. Şi uneori aceste încercări :ROetice sînt cu totul remarcabile şi întrec însuşi originalul. În original se spune bunăoară : „Aceea care m-a rănit si care mult mă chinuieste, frumusetea ei si strălu cirea - ra�ele soarelui le strînge " 24 În versiun'ea rorii.ânească însă aceste versuri sună : Frumuseţea ce iubesc este a lumii rază Soarele din lumina ei luînd, luminează 25.
Versurile româneşti sînt evident mai puternice. De ase menea şi în traducerea românească în proză se întîlnesc uneori icoane neaşteptate şi puternice. Astfel în original se spune : „Nestiind că iubirea, cînd zîmbeste, ne loveste" 26• Acest vers însă în româneşte este tradus : „Nu ştie primej dia dragostei, că-i este urzeala dulce şi bătătura amară". Această versiune românească a Erotocritului introduce şi o inovaţie. Eroii iubirii, totodată şi eroii principali ai poemei, Erotocrit şi Aretusa, îşi scriu scrisori în versuri care nu se găsesc în original. într-una, Erotocrit, între altele, îi scrie Aretusei : .
.
Î ntuneric şi lumină, Aşa eu lîngă stăpînă ! u V. Ms.
3 5 1 4 d i n 1 787
al Academiei Române. edi\ia St. Xantbudides.
" Cînltt/ II, v. 1 7 9 - 180. •s !l!s.
3 5 1 4, f.
55v.
" Cînt11I I, v. 468
https://biblioteca-digitala.ro
.
Influenta bizantină în literatura românească
379
Versurile citate sînt dintr-un manuscris din 1787, unele cu totul originale, fără prototip în Erotocritul bizantin şi merită, cred, un loc în istoria începuturilor noastre literare în versuri. Poema în original are peste zece mii de versuri şi cuprinde, pe lingă multă poezie adevărată, şi unele pasaje de sute de versuri, cu interminabile tînguiri de iubire sau cu sfaturi pline de aceeaşi înţelepciune moralizatoare , pasaj e care sînt vădit o scădere. În româneşte multe din aceste pasaje sînt mult reduse şi modificate, dacă nu chiar suprimate cu desă vîrsire. ' în privinţa aceasta cea de-a doua versiune românească, exclusiv numai în proză, e mult mai avansată ; pare să fi fost o traducere mai veche şi , în forma în care ni s-a păstrat, ea ne dă un Erotocrit românesc modificat si localizat în bună măsură, cu o acţiune mai repede şi mai vi�aie. Cel ce i-a dat această formă n-a fost lipsit de înclinări literare şi nu este exclus să fi fost Vasile Vîrnav, familia Vîrnavilor de la Botosani fiind doară o familie de literati. Ţin să semnalez în treacăt' din cuprinsul acestei poeme şi un amănunt curios. Poema are de autor un poet din Creta. În timp ea a fost datată de pe la mijlocul veacului al X-lea pînă dincolo de ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Şi în această poemă împăratul Atenei Iraclie, tatăl Aretusei, eroina poemei, are de purtat un greu război cu domnul (pfjya) şi împăratul (�acrtl..ea�) Vlahiei pe care-l cheamă Vladistrat. În Erotocritul românesc localizat Vladistrat devine „craiul ungurilor" 2 7 _ Dar influenta Erotocritului în literatura română nu s-a oprit numai la �tîta. El a dat naştere la o carte nouă populară cunoscută sub numele de Filerot şi Antusa. De astă dată peripeţiile şi primejdiile iubirii nenorocite au fost în parte nu numai schimbate, ci şi adăugite şi sporite cu altele noi. Pe lingă motivele principale, vădit luate din Erotocrit, re petîndu-le şi amplificîndu-le, mai sînt motive luate şi din alte cărţi populare, ca · bunăoară Alexandria şi altele. Filerot şi ·
17
Ms. 1 5R, f. 101
r . şi Ms. 1 45, p. 1 1 4
ale Academiei Romilne.
https://biblioteca-digitala.ro
'
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
380
A ntusa, la începutul veacului trecut, a fost mult citită şi a circulat în multe manuscrise. Un manuscris, păstrat la Acade mia Română (nr. 1 97) , a fost în posesiunea povestitorului Petre Ispirescu şi în poveştile acestuia se pot observa influenţe din Filerot si A ntusa 28• Nu num�i deci pe tărîmul literaturii istorice, dar şi pe tărîmul cărţilor populare, care pe atunci ţineau locul aproape al întregii noastre literaturi de imaginaţie, al romanului, nuvelei şi poeziei, al literaturii propriu-zise de azi, influenţa bizantină s-a manifestat nu numai prin simpla transpunere în româneşte de scrieri de provenienţă bizantină, ci şi prin puternice şi binefăcătoare îndemnuri de a alcătui noi opere literare. Aceste încercări de opere noi sînt importante căci prin ele s-a pregătit şi s-a mlădiat limba noastră literară de mai tîrziu. Dar influenţa bizantină în literatura românească este remarcabilă nu numai prin constatările de pînă acum, ci şi prin însemnatele probleme ce le pune în istoria noastră literară. Să dăm o pildă din cele multe. Unul dintre cei dintîi - fireşte cronologiceşte - poeţi din literatura română, Ienăchiţă Văcărescu, a scris o frumoasă poezie : A mărită turturea care pierzîndu-şi soţul : Cit trăieşte, tot j eleşte Şi nu se mai însoţeşte ! Trece prin flori , prin livede Nu se uită, nici nu vede. Trece prin pădurea verde Şi se duce de se pierde ; Zboară pînă de tot cade Dar pe lemn verde nu şade. Şi cînd şade cîteodată Tot pe ramură uscată, Umblă prin dumbrava adîncă, Nici nu bea, nici nu mănîncă. 18 V. Grecu, E•otocrilullui Corna•o in lite•alu•a •omâneasctJ,
Cluj,
1921, p. 45,
o.I.
https://biblioteca-digitala.ro
în Daco· Roma11ia, I. 1920 - 1 9 2 1 .
lnfluenţa bizantină în literatura românească
381
Unde vede apa rece, Ea o turbură şi trece, Unde e apa mai rea, O mai turbură şi bea. Unde vede vinătorul, Acolo o duce dorul, Ca s-o vază, s-o lovească, Să nu se mai pedepsească.
Poezia e într-adevăr frumoasă şi de valoare şi pentru timpurile noastre, darămite pentru jumătatea a doua a vea cului al XVIII-lea, cînd a trăit autorul ei. Din cauza acestei frumuseţi a ei, Odobescu a crezut că de la Ienăchiţă Văcărescu a trecut în poezia populară ; Hasdeu dimpotrivă, că Văcărescu a luat-o din poezia populară. Nu poate fi însă îndoială că su biectul acestei poezii provine dintr-o carte populară bizantină numită Fisiologul care a intrat în literatura română şi prin mijlocirea sud-slavă, într-o formă ma iscurtă şi , a doua oară, de-a dreptul din greceşte , într-o formă mult mai întinsă şi cu un cuprins mult mai bogat. Fisiologul este o minunată carte de ştiinţe naturale, în care animalele, mitice şi reale, sînt descrise cu obiceiurile lor „după tradiţii populare, spre a fi apoi interpretate ca simboluri ale unor idei morale şi reli gioase" 30 • În Fisiolog turturica este iubitoare de soţ mai mult decît oricare p�săre. Pierzîndu-şi soţul, văduveşte pînă la sfîrşitul vieţii 31• In redacţiunea alcătuită de către Damas chin Studitul, arhiepiscopul din Naupactos, se spune că tur tureaua, pierzîndu-şi soţul, nu se mai însoţeşte cu altul pînă la moarte. Are şi alt obicei şi dacă ea va vădu vi, pînă în patruzeci de zile de întristarea ei, nu bea apă curată şi limpede, pînă nu o va turbura cu picioarele ci. Iubeşte pustiu şi niciodată nu va să intre în cetate ce are oameni mulţi şi e turburare. Iară vînătorii, cînd vor s-o prinză, merg dedesuptul copacului Russo, Studii ş i Critice, Bucureşti, 1 9 1 0 , p p . 23-25. Cartojan, Cdr/i/e popu/are„., I, p. 188. Versiunea atribuită Sf. Epifanie ; Migne, Patrologia graeca 3, col. 525.
19 D. ••
11
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
382
şi cîntă ; iară auzind glasul cintării, ca se pogoară cite puţin tel şi şade pre pămînt şi aşa se prinde în ochiuri 32•
:Manuscriptul e din 1 774 şi cuprinde o veche traducere ro mânească a redacţiunei lui Damaschin de pe la 1 566- 1 570 care a dedicat-o faimosului Mihail Cantacuzino-Şaitanoglu. În alte versiuni, vădit mai vechi, ale Fisiologului, drept pildă de credinţă către soţi şi de văduvie pînă la moarte este dată cioara 33, care apoi a fost înlocuită, poate cu drept cuvînt. prin turturea, căci pentru cioară, se va fi gîndit cel ce a în locuit-o, nu poate fi doar virtute mare credinţa către soţ . Cartea populară de provenienţă bizantină care e Fisiologul a ajuns la o răspîndire foarte mare atît în Răsărit, cît şi în Apus. De aceea, atît în Apus, cît şi în Răsărit, se întîlneşte exact acelasi motiv al amărîtei turturele 34• În literatura ro mână se în tnneşte în cărţi vechi de cuprins religios şi profan, în poezia populară şi cultă. Într-un manuscris din 1 620 se găseşte între altele şi cartea populară amintită mai sus : A lbinuşa sau Floarea Darurilor în care se spune într-un loc : potriveşte-se turturelei : dacă moare soţul, niciodată nu-l mai u ită, nici-şi va lua altul, ci totu-şi păzeşte sufletu şi curăţie şi niciodată nu se pune pre lemn verde, ci tot pre uscat şi niciodată nu bea apă limpede, ci o turbură cu picioa rele - atunci va bea 36 .
Motivul se întîlneşte şi în cu drept cuvînt faimoasele lnvătături ale bunului si credinciosului Domn al Tării Ro '�nân�şti Neagoe Basarab� Voevod către fiul său Teodosie Voevod. In cuvîntul de rămas bun ce şi-l închipuie Domnul că-l va grăi pe patul de moarte, adresîndu-se femeilor, spune : Veniţi şi voi , turturicele mele, încoace, iubi tele pustietăţii, nu staţi departe de mine, ci vă apropiaţi de mine ca turtu1 1 C.
N. �latccscu, Un Fisiolog româ11esc din veacul al 78-lea, în Calendarul revistei Ion
Crcaugă, IV, 1 9 1 4, Birlad,
pp.
4 4 - 45.
" A. Karnejev, Der Pliysiolog11s der Jloska11er Sy11odalbibliol/1ck, în Byzantinisclie Zeits chrift, I I I ,
1894,
" Russo,
pp.
5 5 - 56.
Studii
şi
Critice.
" N. Cartojan, Fiare di virt1) în literatura româneascd, Academia Română, Memoriile Secţiunii l i terare, seria
I I I, tomul IV, .Memoriul, 2, Bucureş • i , 1928, p.8 .
https://biblioteca-digitala.ro
lnf luenţa bizantină în literatura românească
383
reaua ceea ce se desparte şi-i piere soţia. Şi multă jale şi dor are pentru dînsa şi niciodată pre copaciu verde nu se pune, ci tot pre uscat, şi cînd va să bea apă, întîiu o turbură cu picioarele, şi atuncia bea şi niciodată inima ei nu mai dobîndeşte veselie as.
Şi cu aceasta atingem una din cele mai delicate probleme din istoria vechii noastre literaturi. Unii istorici literari vor besc cu toată mîndria de faptul că „la începutul literaturii noastre apare un scriitor de valoare literară atît de mare, tocmai pe tronul unei ţări româneşti" 3 7 • Alţi învăţaţi dim potrivă vreau, şi trebuie de admis că nu fără vajnice teme iuri, să-i nege cu totul paternitatea acestei opere literare . Un lucru însă rămîne : în literatura bizantină şi apoi în lite ratura slavă lnvătăturile cătră domni si viitori domni formau un adevărat ger{ literar, foarte vechi şi foarte răspîndit, începînd din vremea lui Iustinian cel Mare pînă către sfîrşitul Imperiului bizantin şi dincolo de acest sfîrşit. Pînă ce toate aceste scrieri atît în greceşte, cit şi în formele în care au trecut la slavi, precum şi alte scrieri didactice, etice şi populare, care au putut fi utilizate în 1nvăţăturile noastre şi de care depind în mod evident, nu vor fi cercetate şi asemănate, un lucru foarte anevoios, căci multe sînt încă inedite, adevărul deplin nu va putea fi aflat. Astfel fiind preocupaţiunile cu influenţa bizantină în lite ratura română nu ne prezintă numai interesante constatări pentru trecut, ci ne îndeamnă la cercetări de mare preţ şi pentru viitor. * Conferinţă ţinută la Universitatea liberă din Bucureşti în ziua de 23 noiembrie 1 932, publi cată în broşură la Cernăuţi, în 1 933.
" Ed. Ioan Eclisiarhul, Bucureşti, 1843, p. 325. Puşcariu, p. 44. • Bibliografia indicată de prof. V. Grecu la sfîrşitul conferinţei sale cuprinde, ln afara titlurilor pomenite în note: Karl J{rumbacber, Geschichte der by1anti11ische11 Lileratur (527 1453), ed. a I I-a, Miinchen, 1 897 (în Iwan �Iiiller's Handbuch der klassischen A lterlumswisse11schaft, IX, I ) ; D. Russo, Studii biza11li110-1omane, Bucureşti, 1907 ; V. Grecu, Origi11a cronicelor romaneşti, în Omagiu llli I. Bianu, Bucureşti, 1927, pp. 2 1 7 - 223. „
https://biblioteca-digitala.ro
ANDRE MIRAMBEL
BIZAN TUL ÎN LITERA TURA NEOGREACĂ ,
EFORTUL în direcţia eliberării de tradiţia medievală si a înnoirii atît a inspiratiei cît si a tehnicii marchează, Începînd din 1453, înc�put tlrile literaturii neogreceşti. E vorba, sub aspect negativ, de o ruptură cu trecutul ; sub aspect pozitiv - de adaptarea cugetării greceşti la exigenţele civi lizaţiei contemporane, de creaţia originală, adică, pe de o parte de descoperirea lumii greceşti în ceea ce are ea actual, pe de alta de mesajul literar al Greciei, de contribuţia acesteia în cîmpul artei universale. Astfel stînd lucrurile s-ar părea că literatura greacă modernă s-a îndepărtat mult de Bizanţ. Şi, într-adevăr, de un secol şi jumătate, preocuparea constantă a autorilor a fost aceea de a făuri o limbă literară bazată pe limba vorbită, respingînd purismul de diferite nuanţe care caracterizează limba medievală şi de a se lega cît mai strîns de realitatea grecească înconjurătoare : pămîntul, societatea, oamenii. Totuşi amintirea Bizanţului nu s-a şters cu totul : ea s-a menţinut sub dominaţia otomană şi în literatura fana riotă pînă în epoca modernă. Fără îndoială, secolul al XIX-lea, preocupat de ceea ce era popular şi actual, a pus din nou în discuţie ideea de tradiţie şi a rupt cu artificialitatea care se lega de numele Bizanţului, dacă nu chiar cu Bizanţul însuşi. Cel puţin aceasta e orientarea spiritelor pînă la sfîr şitul secolului al XI X-lea, timp în care au loc cele două renaşteri literare cunoscute de Grecia modernă : în Insulele Ionice, în vremea luptei pentru independenţa Greciei, apoi la Atena, între 1 880 şi 1 900. În acelaşi timp însă prozatori şi poeţi au fost aduşi de evenimente în situaţia de a trebui să gîndească din nou asupra elenismului, să-i aprecieze valoarea ca element de civilizaţie şi să-i regăsească legea internă raportîndu-1 la un principiu de umanitate sau estetic. Atunci Bizanţul, de care gîndirea literară modernă se îndepărtase cu bună ştiinţă, s-a regăsit integrat în totul reprezentat de elenism şi a fost, într-un fel, reabilitat. Măsurînd distanţa care separă https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
385
Grecia modernă de Bizanţ, literatura a putut atunci să evoce, în pofida interesului ei pentru chestiunile prezentului, un trecut de care nu se mai simţea înlănţuită. Multă vreme arhebmania - criticată de altfel pe scenă şi în roman - în depărtase pe scriitor de viaţă şi de actualitate. Ea impusese în artă convenţionalismul şi chiar imitaţia. Gustul noutăţii şi al originalităţii în creaţie, eliberîndu-1 pe artist, îl făceau să vadă în trecut o suită de înnoiri şi de creaţii ce trebuie în cadrate într-un ansamblu şi judecate potrivit locului pe care-l ocupă în acesta. Atîta vreme cît literatura păstrează mai mult sau mai puţin moştenirea fanariotă, în cursul celor cincizeci de ani care urmează proclamării Atenei drept capitală a tînărului stat grec ( 1 833) , vedem constituindu-se o proză între ale cărei tendinţe se numără şi cultivarea unor teme educative. E vorba de producţii cu caracter istoric şi patriotic inspirate din antichitate (mitologie sau personalităţi de seamă din lumea greco-romană) , din episoadele mai recente ale luptei împotriva turcilor ca şi din subiectele tratate strălucit de unii sau alţii dintre scriitorii occidentali (Shakespeare, Schiller, Goethe etc.) . În această literatură îşi găseşte un loc şi Bizanţul, dar nu un loc privilegiat ; pe de altă parte Bizanţul inspiră în măsură mai mare pe autorii dramatici decît pe autorii de romane, gen pe atunci abia în formare. Într-adevăr, între 1 847 şi 1 895 se înregistrează vreo cinci sprezece piese consacrate căderii Imperiului bizantin sau unor figuri imperiale de seamă. Remarcăm astfel în repertoriul teatral pe Constantin Paleologul al lui Vulgaris ( 1 847) , pe Patriarhul Grigorie al V-lea al lui Zavitsianos ( 1 868) , Căderea Bizanţului de Zades (1869) , pe Nichifor Focas de Antoniadis (1 884) , pe Teodora (1 884) şi pe Heraclius (1 885) de Rangabe, pe lmpărăteasa Irina a lui Antoniadis (1 887) , pe Mihail Paleologul al lui Delagrammatica (1 889), pe Andronic Com nenul al lui Kritikakis (1 890) , Vasilie Bulgaroctonul al lui Stratigis (1 894) , Căderea Constantinopolului de Moraitidis (1 894) şi pe cea scrisă de Kalopothakis ( 1 895) . Trebuie reţinută în mod deosebit drama lui Vemardakis Maria Doxopatri (1 858) , a cărei acţiune e situată în vremea dominaţiei francilor, 25
-
"Literatura Bizantului"
-
c.
101 1
https://biblioteca-digitala.ro
386
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
după cucerirea Bizanţului de către latini ( 1 20 �) şi �:;i.re prezinţă conflictul dintre Elada si Occident. Acelaşi scrutor a sens alte două tragedii cu �ubiect bizantin, Nichifor Focas şi Fausta . Faţă de literatura dramatică ce� narativ� nu
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
387
îmbogăţind astfel aportul poetic al secolului al XIX-lea. într-adevăr, Solomos, genialul poet al Şcolii ioniene, cel care a creat între 1 823 şi 1 844 poezia greacă modernă şi care, în lumina evenimentelor de care depindea soarta Eladei, a reali zat cea dintîi sinteză între naţional şi universal în acel bilanţ al elenismului care i se datorează, Solomos pune pro blema în termenii lumii contemporane surprinse pe viu şi lasă în umbră munca şi moştenirea secolelor trecute. La fel procedează Calvos. Se va cita însă, poate, poema epică Fotinos al cărei subiect este lupta grecilor împotriva stăpînirii vene ţiene în secolul al XIV-lea, poemă pe care a lăsat-o netermi nată, murind în 1 879, Valaoritis. Dar în această lucrare exal tarea rezistenţei împotriva oricărei asupriri străine, dragostea pentru libertate şi pentru Grecia capătă accente cu totul mo deme ; bizantini şi veneţieni nu sînt aici decît o transpunere a grecilor din secolul al XIX-lea şi a opresorilor lor ; în sfîrşit, lucru esenţial din punctul nostru de vedere, rolul civilizaţiei bizantine în istoria elenismului nu este abordat. Într-atît se tem de istorism scriitorii renaşterii literare ; ei lasă istoria pură în seama numai a istoricilor şi nu reţin din istoria naţio nală decît epopeea trăită. La douăzeci de ani după cea de-a doua renaştere literară, cea de la Atena, lucrurile se schimbă. Grecia contemporană dă naştere la trei mari poeţi : Palamas ( 1 859- 1 943) , Cavafis ( 1 863 - 1 933) . Sikelianos (1 884- 1 95 1 ) . Toţi trei, în măsură mai mare sau mai mică şi în moduri diferite, corespunză toare temperamentului şi viziunii fiecăruia, au fost preocupaţi de problema definirii elenismului şi nevoiţi, din această cauză, să mediteze asupra Bizanţului. Opera lui Cavafis şi a lui Sike lianos aparţin în întregime secolului al XX-lea. Cea a lui Palamas ţine, în parte, de ultimii ani ai secolului al XIX-lea, dar înaintează mult în secolul al XX-lea. În orice caz acea parte a producţiei poetice a lui Palamas care ne interesează aici a fost scrisă în secolul nostru. Costis Palamas, care domină prin personalitatea şi opera sa perioada cuprinsă între 1 886 şi 1 939, consacră înzestrarea bogată a „eului" său descoperirii unui univers. Pornind de la glia grecească a poporului şi a cîntecelor acestuia, care for-
https://biblioteca-digitala.ro
388
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
mează subiectul primului său volum, Cîntece din ţara mea (1 886), el urcă la izvoarele antice în al doilea, Imn A tenei (1 889), în care este schiţată de pe acum noţiunea de continui tate a elenismului, a cărui lege este frumosul şi a cărui uni tate se sprijină pe armonia a două principii, cel estetic şi cel intelectual, ambele strîns şi statornic asociate atît în inspiraţia cit şi în expresia poetului. O dialectică proprie îl poartă de la naţional către universal şi invers, potrivit unui ritm de gîndire care-l face să se ridice, mai presus de lumea greacă, în lumea ideilor, pentru a coborî apoi, din înălţimile filozofiei pure iarăşi în lumea greacă. Astfel, după ce a exprimat drama sa interioară şi meditaţiile sale sfîşietoare în culegerile Ochii sufletului meu (1 892) , Mormîntul (1 898) , după ce a reflectat asupra problemelor soartei omului în Iambi şi anapeşti (1 897) şi în Nemişcătoarea viaţă (1 904) , el se întoarce la Grecia în două opere mari, asupra cărora ne vom opri în mod deosebit : Dodecalogul ţiganului (1 907) şi Flautul împăratului (1910) . Cea dintîi este un fel de Legendă a secolelor a literaturii neogreceşti. În ea epopeea de basm a acelui popor hărăzit unui destin de nestatornicie, poporul ţiganilor, se împleteşte cu reflecţiuni lirice asupra religiozităţii în diferitele civilizaţii pe care Grecia le-a cunoscut, trecînd de la negarea tuturor cultelor la reînvierea zeilor sub acţiunea muzicii, creatoare de frumuseţe şi regeneratoare a lumii. În Prefaţă poetul îşi precizează intenţiile : Legenda epică are în centrul ei neamul ţiganilor, surprinşi ln momentul în care apăruseră pentru prima dată în Tracia.
cu vreo sută de ani înainte de cucerirea Constantinopolului şi-şi ridicau corturile în împrejurimile acestuia ... Ţiganul n-a fost pentru mine decît un pretext şi un prilej pentru a da glas emoţiilor mele intelectuale, atribuindu-le unui tip de om cu o structură sufletească apropiată de a mea ; pentru a exprima din nou şi eu - ori cit de slabă mi-ar fi vocea emoţia încercată de om în faţa anumitor probleme ale vieţii, supunerea sau împotrivirea lui, emoţia cetăţeanului şi a gînditorului în faţa anumitor episoade din istoria naţiunii sale.
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
389
Într-adevăr, ceea ce frămîntă pe poet este drama elenis mului de-a lungul istoriei sale ; conflictul între viaţă şi moarte desfăşurat în însăşi inima Bizanţului, a cărui existenţă stră lucitoare este ameninţată şi întunecată de umbra cucerito rului înainte de a fi nimicită. Unele evocări sînt imagini ale vieţii, ale unei vieţi bogate, trufaşe, plină de culoare şi de mişcare. Astfel e viziunea ini ţială (Cîntul I , Sosirea) : Acolo lumi rivale, pradă aceleiaşi înnebunitoare iubiri, ardeau de dorinţa de a o îmbrăţişa pc regina Bosforului, preafru moasa, unica ; şi inveşmintaţi somptuos ei veneau şi se aşe zau acolo, sărutînd pămîntul călcat de picioarele ei„. Şi regina erai tu, Bizanţ, cetate vrăjitoare ! Erai grădina lumii ; în care popoarele cele mai diferite se uneau întru slavă unică ; acolo, în Roma Constantinilor, barbari veniţi de la marginile lumii luptau asociaţi anevoie sub flamura elenilor. Şi pe ma lurile Strîmtorilor era ca o necontenită creştere de cetăţi de verdeaţă, o copleşitoare izbucnire de vegetaţie ; şi florile erau ca nişte zîne ; şi ai fi zis că o ploaie de rubine se revărsa din cer in căzi de aur. Şi de peste munţii Bitiniei soarele izbea Magnaura şi Vlachernele şi, îmbrăcate în strălucirea soarelui, palatele îşi înălţau spre azur trufaşele frontoane. Şi de la Porţile de Aur ale meterezelor, de la cele Şapte Turnuri cu neputinţă de cucerit pînă la insulele de smarald risipite pe Propontida, se întindeau legiuni de palate, armate de mă năstiri.
Sau descrierea Hipodromului (Cîntul VIII, Profeţia) : Azi Hipodromul se pregăteşte să celebreze solemna sărbă toare din mai şi oraşul Preacuratei şi al păcatului s-a revărsat asupra lui, umplindu-1 de freamăt... De-a lungul întregului edificiu se ridică pînă la înălţimi ameţitoare coloane, turnuri , statui de zei şi de oameni, mii de existenţe încremenite in bronz şi în marmură şi:în graţia fildeşului şi în bogăţia aurului. . . Ţiganul zări o fastuoasă nobilime, gravă ş i superbă, savant dispusă şi parcă înlănţuită de monarhul din mila lui Dum nezeu suveran. Văzu magiştri şi logotheţi, în sagioane albe, împodobiţi cu brăţările lor de aur şi acoperiţi de purpuri
https://biblioteca-digitala.ro
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
390
şi pe înalţi i demnitari ai Palatului. Î i văzu pe cubicularii în armuri daurite, pe doamnele încinse cu zostere şi pe prin ţesele suav strălucitoare, ca stelele. Î i văzu pe maglaviţi fălindu-se cu ghioagele lor de paradă. Şi mai la o parte . . . o mină d e vitej i, î n picioare lingă caii însemnaţi c u stea î n frunte, îşi sprijineau leneş torsurile d e uriaşi d e lăncile lor d e Albaştri. Şi erau acriţii. . .
După evocările vieţii, iată viziunile declinului şi ale morţii. Mai întîi moartea zeilor (Cîntul IV) : Pretutindeni, de la ruinele păgînismului pînă la pagoda în cărcată de podoabe, am sorbit parfumul şi am rupt îndrăz neţ foile tuturor rozelor adoraţiei. Am rămas străin şi liber faţă de orice cult, de orice rugăciune, de orice legămînt. Sînt profetul ateilor şi minunea e însăşi viaţa mea.
Sau (Cîntul VI, ln jurul unui rug) : Eleni, vrăjmaşi ai creştinilor, politeişti, voi u ltime şi rare vestigii ale celor care-au fost o elită ş i voi, credincioşi ai Nazarineanu lui , mulţime stăpînită de comănac, u rlaţi, ar deţi, blestemaţi , sînteţi cu toţii nişte idolatri. . . Nici cre dinţele hazlii legate de Olimp, nici numele legendare ale frumoaselor divinităţi , nici ea, Crucea Golgotei, nici Fecioa ra Preasfîntă, nici icoanele sfinţilor pe care le adoraţi în aşteptarea minunii . . . nimic din toate astea ! De o parte şi de cealaltă - deşertăciune. N ici unul dintre VC9i nu cunoaşte, nici unul dintre voi nu stăpîneşte Dreptatea de să vîrşită, Yirtutea integrală . . . Aprinde ruguri, călugăre, arde, arde - zadarnic ; din cenuşa focului tău , acvila de aur a Ideii îşi va desfăşura şi mai larg aripile ţ îşnind spre înălţimi, spre lumină.
Apoi, moartea unui imperiu (Cîntul VIII) :
Şl
Sînt limbi care vorbesc . . . care vestesc că a păşit pe pămîn tul grecilor, că a intrat, că înaintează, că soseşte, că. ameninţă cetatea, el, duşmanul de veacuri, credinciosul lui Mahomed, minia Domnului, urgia fatală şi blestemul elinilor. Vin turcii, turcii sînt aici, sîntem împresuraţi de Kara manit, de pustiitorul lumii, de cel ce risipeşte popoarele.
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
391
de învingătorul Asiei. Şi acriţii sînt bătaia de joc a histri onilor, sînt ruginite lăncile argintate, caii de luptă înşeuaţi cu aur sînt roşi de păduchi... şi Nichiforii singur-stăpînitori şi impetuoşii Tzimisces şi centaurii Bulgaroctoni, nu mai sînt decî t fum, nour şi cenuşă„ . marele Dighenis Acritas a fost sorbit de Caron în adîncimi şi în întunecimi ; a pierit, a pierit inima elenismului I
Dar iată că într-o profeţie se vesteşte învierea (Cîntul VIII) : Şi tu, suflet chinuit de nedreptate, vei fugi din acest trup putrezit... pînă ce în sfîrşit Dumnezeul iubirii se va îndura de tine şi-or să răsară iarăşi zorile şi-o să răsune trîmbiţa mîn tuirii. .. Şi auzind vocea Mîntuitorului, vei lepăda veşmîntul păcatului îţi vei găsi iarăşi ritmul şi supleţea, graţia mlădie a ierbii, a pasării, a sinului de femeie, a valului şi ajuns pe cea din urmă treaptă a Nenorocirii, vei simţi cum îţi cresc o, fericire ! - aripi, marile-ţi aripi de altădată, pentru o nouă înălţare !
În poemul său, Palamas împleteşte epicul şi liricul, abordînd chestiuni de natură filozofică : problema existenţei unei civi lizaţii, extindere a problemei existenţelor individuale în ca drul elenismului peren care asimilează şi asociază forme :de gîndire diferite, fără a le repudia vreodată şi care astfel con tinuă să trăiască ; problema religiozităţii care, strîns legată de istorie, îi delimitează erele şi pe care Grecia a avut misiunea de a o umaniza, adaptînd-o la propriile ei dimensiuni şi con ciliind toate cultele pentru a se bucura mai bine de viaţă. Aceste gînduri sînt rezumate de cuvintele ţiganului : Va veni o zi în care toţi, păgîni şi galileeni, vă veţi da mîna după ce veţi fi devenit, adăpîndu-vă cu elixirul vieţii, clar văzători ; nălucile vor fi atunci pentru voi năluci şi întinzînd mîinile veţi culege şi voi partea voastră din tot ce înseamnă viaţă I
Al doilea poem al lui Palamas, Flautul împăratului, cu o co� poziţie. mai unitară, vorbeşte cu mai multă precizie despre fuzmnea dintre cele două mari tradiţii ale Eladei cea antică şi cea medievală. Subiectul acestui poem este pelerinajul făcut
https://biblioteca-digitala.ro
392
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
în 1 025 de împăratul Bizanţului, Vasilie al Ii-lea Bulgaroc tonul, care voia să mulţumească Fecioarei de pe Arcopola Atenei pentru victoriile obţinute cu ajutorul ei (secolul al IX-lea este epoca cea mai glorioasă a Imperiului} . Povestea începe prin relatarea descoperirii făcute de cîţiva dintre ofiţerii lui Mihail Paleologu! în vremea asediului Constanti nopolului, pe care acest împărat a izbutit să-l recucerească din mîinile francilor ( 1 261 } : e vorba de trupul lui Vasilie al I i-lea, care ţinea în mîini un flaut ce-i cînta epopeea. Po vestea se înscrie în cadrul frumuseţilor peisajului grecesc şi niciodată poetul n-a caracterizat mai bine legătura dintre oameni şi pămînt. Insulele Prinţilor sînt descrise astfel (Cîntul II} : Ele dorm, grămădite la sinul Mării Mannara - minuni de verdeaţă, vrajă de alb. Juvaere ale Strîmtorii şi cuiburi ale Nenorocirii, ele distilează miere, frăgezime, lumină, parfum, sînge. Sînt stranii şi tainice, mute şi severe. Şi cînd, o dată cu trandafiriul zorilor şi cu paloarea serii, se strecoară, se întîlnesc, murmură, imperceptibile pentru urechea zilei, sunete grele de tăcere, fire de argint în ţesătura gindirii, atunci vizionarii şi iluminaţii se înfioară auzindu-le.
Iată acum o evocare a Tesaliei (Cîntul V} :
Nicăieri pămîntul nu înfăţişează ochiului măreţii asemenea măreţiei abrupte a stincilor tale... superbe, ce se înalţă. la intrarea pe teritoriul tău, stînci - ciclopi ai continen tului, stînci - rechini ai mării, solitari inaccesibili, azvîrliţi de cine ştie ce cataclism mai înainte de cea dintîi dimineaţă a lumii, stlnci - enorme piedestaluri menite să primească statuile uriaşe şi inspăimîntătoare ale cine ştie căror semizei sau să susţină schiturile cine ştie căror anahoreţi, care s-au lepădat de lume, stînci a căror înfăţişare sălbatică şi frumoasă nu poate fi comparată. decît cu miile de forme fantastice şA de neimitat pe care le iau norii cerului.
Apoi - cîmpia Livadiei (Cîntul VI}:
Oraşul e aşezat p e pragul unei văi mărginite d e creste abrupte şi udată de Hercyna, fiica Heliconului, riu slab care se umflă în fiecare iarnă cu apele Izvorului Rece din care co boară şi cu apele altor nenumărate piraie, care vin către el
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
393
din stincile învecinate ... Ici şi colo - resturi, ruine risipite, care au fost odinioară metereze, temple, cetăţui şi oraşe şi care nu mai sint şi care-şi continuă viaţa închipuită, mută, dărîma tă în vreme ce Natura se ridică mereu vie şi mereu vorbitoare.
În sfîrşit, iată peisajul atenian (Cîntul VII ) , un adevărat imn închinat luminii : E dimineaţă ; soarele dă zilei mîngîierea lui fierbinte ; Atena e un salir, pămîntul e inelul care-l poartă. Pretutindeni lumină, mereu lumină şi lumina face obiectele clare şi contu rurile lor precise, nu lasă nimic în penumbra unde nu poţi distinge visul de abur şi de adevăr. Lucruri superbe şi lucruri umile, toate capătă aceeaşi strălucire ... Lumina apropie toate obiectele şi pare că dă fiecăruia o valoare proprie. Golful Eginei îşi arată cu voioşie conturul albastru, surl zător ; lumina-I duce lingă colinele unduitoare. Lumina în clină către colnic orizontul adînc, străbătut numai de brazda neagră a zborului unei păsări şi de dîra albă a unui nor ; ea apropie coasta muntelui de livada cu măslini din cîmpie ; ea uneşte cîmpia cu rîul şi bărcile care-l străbat plutesc către uscat, dornice să se oprească uşor pe praguri. Lumina pare că ridică în braţele-i eterice toate fiinţele şi le strînge la u n Joc, d e parcă le-ar îndemna s ă formeze o horă c e s e impli neşte într-o universală îmbrăţişare.
În acest cadru fizic, care determină istoria, s-au dezvoltat succedîndu-se cele două mari creaţii religioase din care s-a născut civilizaţia modernă : păgînismul antic şi creştinismul. (Cîntul VII) : Templul armonios al Stîncii magice se înalţă încă încoro nînd împrej urimile, dominînd totul, şi frumuseţile naturii şi splendorile ţării, creaţie el însuşi mai frumoasă încă şi mai strălucitoare. Aici curg mereu izvoarele Mitului, ţîşnind din obîrşiile Istoriei. . . Şi stăruie încă cei doisprezece zei, cînnuitori ai unei lumi ce nu mai are nevoie de cîrmaci, acum, cînd şi-a găsit desăvîrşita viaţă în cerul Artei. Şi Atena reîn noieşte mereu minunea naşterii sale.
Acesta e păgînismul. Din creştinismul care i s-a substituit, poetul reţine mai ales cultul zeiţei, Fecioara Mamă (Cîn tul VIII) :
https://biblioteca-digitala.ro
394
Literatura bizantină şi celelalte literaturi Palas a ta a fost alungată de o altă stăpînă. Singură, fără arme, ea a venit de departe pe această colină. Fără de prihană şi fără de bucurie, pierdută parcă în vălul roşu şi în haina-i albastră, ea nu poartă nici lance, nici scut, nici o înspăimîn tătoare Gorgonă, ci doar un prunc în braţe şi-şi ţine mina în dreptul inimii... Mamă a nefericiţilor, pavăză a lumii întregi, în faţa farmecului tău deznădăjduiţii şi lumea întreagă sînt una . . . Lumea s-a aplecat înaintea icoanei tale, cu buzele tremurînd, pronunţînd numai numele tău, invocînd numai ajutorul tău, atîrnînd de privirea ta, rostind încet, ca u n murmur, misticul antifon, cuvintele atît d e scurte ş i d e ne sfîrşite : Slavă ţie, cea plină de har ! " „
Fecioara Milei a devenit zeiţa luptelor şi protectoarea Impe riului (Cîntul IX) : Ţie conducătoare a războiului, ţie, mijlocitoare a păcii, ţie, stăpînă a bătăliilor, care lupţi pentru noi, ţie ţi se cuvin onorurile triumfului !
Şi epopeea bizantină a fost pusă sub semnul Madonei (Cîn tul X) : „ Simţeam pe pieptul meu cum icoana cu chipul tău capătă ritmul vieţii şi se face una cu sufletul meu " , spune Vasilie al I I-lea. Ceea ce explică misiunea de protector al elenismului despre care împăratul crede că i-a fost încredin ţată (Cîntul XI) : Voi exista mereu eu, servitorul credincios al elenismului ; voi fi sabia care rezistă şi voinţa care execută, voinţa şi sabia elenilor, voinţă avînd întotdeauna un tăiş, sabie avînd întot deauna o înţelepciune. Voi trăi mereu, spirit pur, despuiat de întunecata carne. Pretutindeni, vă spun, pretutindeni unde trece suflul elenismului, pretutindeni unde Grecia luptă, pretutindeni voi fi şi eu, în mijlocul suferinţelor na ţiunii, în toate avînturile neamului, în scurgerea generaţiilor şi a veacurilor.
Ultima parte a poemului ne interesează mai puţin aic i . Vom reţine numai rolul atribuit religiozităţii c a ferment al elenismului şi ca principiu de artă şi de acţiune . Mai mult decît formulele teologice contează pentru poet tot https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
593
ceea ce o civilizaţie leagă de miturile pe care le-a moş tenit şi ale căror reprezentări le fixează cu aj utorul artei: Pretutindeni şi întotdeauna (se spune în Cîntul XI) vor exista zei, piscuri universale, Madone, Hristoşi, demoni şi îngeri. Aceştia sînt aeroliţii nevăzutului, figuri cristalizate în vapo roasa impreciziune a ideii. Vor exista întotdeauna zei care să umple cerul şi pămîntul.
Bizanţul a creat prima istoriceşte dintre marile teocraţii creştine şi poetul are datoria să reînvie imaginea acesteia (Cîntul IX) : Interpret şi mag al Ruinei, Poetul va ridica prin miraculosu-i Cîntec. „ templul modern al Cuvîntului, cununa Frumosului răsărit din nou deasupra Occidentului şi a Orientului.
Nu vom putea găsi la Constantin Cavafis, opus în toate privinţele lui Palamas, atît de vaste evocări ale Bizanţului , încadrate într-un sistem estetic si intelectual atît de elaborat. Expresia lui Cavafis este voit sohră, departe de tonul epopeii şi de amplele desfăşurări lirice, forma se condensează în piese de mică întindere, gîndirea lui are întotdeauna, chiar şi în ironie, o nuanţă de pesimism şi dezamăgire, el stăpîneşte arta de a dezvălui în numai cîteva cuvinte taina epocilor revolute. între Poemele pe care le-a publicat din 1 905 pînă în 1 933 se numără nu mai puţin de cincisprezece care sînt inspirate de Bizanţ şi evocă fie atmosfera evului mediu ele nic, fie diferite figuri imperiale . . Poezia lui Cavafis este întra devăr saturată de istorie ; nu este vorba însă de istoria nara tivă, ci de o istorie despuiată de marile evenimente şi limi tată la detalii sugestive în planul emoţiei estetice. Astfel în bucata intitulată La biserică (1912) , vederea podoabelor sfinte îl face pe poet să se gîndească la somptuozitatea Bizan ţului : Cînd intru în biserica grecilor, cu mirosul ei de tămîie cu vocile şi acordurile liturgice dintr-însa, cu preoţi maies tuoşi, strălucitori în aurul patrafirelor, cu gesturi grave, rit mice, spiritul meu îşi aminteşte de slava trecută a neamulu i , d e gloriosul nostru Bizanţ.
https://biblioteca-digitala.ro
396
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Sau poezia intitulată De sticlă colorată ( 1 925) în care se aminteşte că o civilizaţie înseamnă contrast între măreţie şi mizerie : O, cît mă tulbură un amănunt de la încoronarea în palatul Vlachernelor a lui Ioan Cantacuzino şi a doamnei Irina, fiica lui Andronic Asan ! Avînd ei prea puţine pietre scumpe - săracă era biata noastră împărăţie s-au folosit atuncea pietre false ; mii de giuvaere confecţionate din sticlă, roşii, verzi şi azurii. Dar nu era nimic de rînd şi nici înjositor în toate aceste mici bucăţi de sticlă colorată, cred. Ba chiar ele îmi par o dureroasă, o tristă protestare împotriva nedreptei soarte a încoronatei perechi, un simbol al podoabei care se cuvenea şi drept era să fie a nobilului Cantacuzino Ioan podoabă la-ncoronare şi a doamnei sale Irina, fiica lui Asan Andronic.
Cel mai adesea poetul pare că minimalizează istoria şi că opune fastului unui regim o trăsătură de caracter prea puţin nobilă, un accident omenesc, pentru el esenţial şi cele brează grandiosul pentru a-i sublinia şi mai bine micimea. Cele două poeme care urmează ne pot sluji de exemplu în acest sens : A na Comnena
Ana Comnena-şi p lînge în prologul A le.xiadei sale - văduvia.
I-e sufletul cuprins de tulburare, ochii „de lacrimi i-au secat" ne spune dînsa: „cite furtuni n-a înfruntat în viaţă", „cite-a îndurat I" I-a măcinat „ Tristeţea trupul, sufletu-i e frînt".
https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
397
De fapt, această lacomă femeie a încercat o singură durere, o neîmplinită poftă, numai una, cea nemărturisită-i fu stăpină : rîvni Coroana, cite şiretlicuri urzise şi era a ei aproape ... Şi i-o răpi atunci Ioan, vicleanul. A na Dalassena
Hrisovul dat de-Alexie Cornnenul spre a cinsti aşa cum se cuvine pe Ana Dalassena, scumpa-i marnă, prea nobila, prea înţeleapta doamnă ce-i vrednică prin fapte şi purtări să fie dată tuturor de pildă, hrisovul e ţesut din linguşeli. Să vă citesc o singură, preaplină de gingăşie şi dulceaţă frază : „Nimeni, nicicînd n-a auzit rostite de noi cuvintele de gheaţă al meu şi-al tău, ce-înseamnă dezbinare."
Problema religioasă nu l-a preocupat în chip deosebit pe Cavafis ; el se opreşte totuşi asupra ei atunci cînd constată întîlnirea pe pămîntul Greciei a păgînismului cu creştinis mul. După ce le-a trăit înfruntarea reciprocă, Bizanţul rea lizează sinteza acestora ; el simbolizează triumful creşti nismului, aşa cum îl înfăţişează poetul în Mare procesiune de preoţi şi laici : Un cortegiu de preoţi şi de laici, în care sint oameni din toate stările, înaintează pe străzile, prin pieţele, pe lingă zidurile vestitului oraş al Antiohiei. În fruntea mindrei procesiuni un chipeş tinăr, inveşmintat în alb, ţine înălţată, cu mîinile lui, Crucea, nădejdea şi puterea noastră, sfînta Cruce. Trufaşi încă mai ieri, păginii azi
https://biblioteca-digitala.ro
398
Literatura bizantină şi celelalte literaturi cuprinşi de teamă şi sfioşi, în grabă se îndepărtează de procesiune. Departe, departe de noi să rămînă mereu, pînă ce se vor lepăda de greşelile lor I Sfînta Cruce înaintează. Ea aduce în fiecare cartier unde trăiesc cinstind pe Dumnezeu creştinii pacea şi mîngîierea. Pe pragul porţilor lor, credincioşii se pleacă fericiţi înaintea Crucii, răscumpărarea şi puterea lumii. Î n fiecare an are loc această sărbătoare a creştinătăţii dar azi ea este mai strălucită decît oricînd, căci azi e ziua libertăţii, prihănitul netrebnicul Iulian nu mai e împărat. Păzeşte-l, Doamne, pe cucernicul Iovian !
sau poemul intitulat Manuel Comnenul : Era o tristă zi de septembrie cînd împăratul kyr Manuel Comnenul simţi apropierea morţii. Astrologii mercenari ai Curţii îi repetau că va domni încă multă vreme la Bizanţ. Dar fără să le-asculte vorbăria, amintindu-şi de vechile, cucernicele obiceiuri, Î mpăratul porunceşte să i se-aducă din chilii de călugări veşminte de postav ; şi îmbrăcîndu-le, se bucură în sinea lui de noua, de umila lui înfăţişare de monah. Fericiţi cei ce cred, cei care asemenea împăratului kyr Manuel se sting înveşmîntaţi cu smerenie doar în credinţa lor.
Dar dacă Palamas găsea în Bizanţul pe care-l cînta temeiuri pentru propriile sale speranţe în privinţa destinului elenismului, Cavafis, dezamăgit, nu evocă Bizanţul decît pentru a-şi justifica pesimismul şi pentru a-şi lua, prm artă, revanşa asupra vieţii. Chiar şi în mijlocul celor mai grele încercări, Anghelos Sikelianos şi-a cîntat, asemenea lui Palamas, speranţa şi https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
399
credinţa nezdruncinată în destinele elenismului. În cugetare el s-a ridicat de la individual la colectiv, iar în expresie a mers de la tonul liric la cel tragic, descoperind treptat uni versul religios al acelei Grecii care a dat divinităţii formele cele mai adecvate aspiraţiilor omeneşti. Asimilînd întreaga tradiţie a elenismului, Sikelianos transpune în actualitate imagini din istorie. E vorba la el nu atît de o întoarcere către trecut cît de o integrare a trecutului în prezent, a tre cutului încarnat în miturile păstrate de memoria oamenilor. Astfel, personajele sacralizate trăiesc mereu prin ceea ce au în ele omenesc şi asta micşorează distanţa dintre divin şi uman. Întinsul poem Mamă de Dumnezeu (1 917) , reluat mai tîrziu în Calea sacră (1 935) , ne arată cum misticismul orien tal se grefează pe riturile antice pentru a ne-o înfăţişa pe Fecioară ca pe un veşnic izvor de viaţă. Poetul s-a inspirat din imnografia bizantină şi anume din imnul acatist a cărui tonalitate e reluată astfel : E steaua dimineţii, făclia din întuneric şi candela, mereu plină, a Stăpînei, care plutind în umbră, prinsă de potirul cerului, înfloreşte noaptea şi ziua îşi închide petalele.
clopot al rugăciunilor, ce însoţeşti în amurg atît de blînd pe cei smeriţi cu duhul, către April. Flamurile sfinte ale durerii, desfăşurate în vînt, par cascade de juvaere, îmbrăcate în foc nepieritor I Ca apa ce se scurge prin iarba bogată - izvorul lacrimilor, auzi prohodul ? Pronaosul răsună de mii de rîndunele voioase, iar pe picioarele legate ale morţilor se aşază plînsul ca un crin. Boabe de griu, ridicate de păm.înt sufletului meu ca să-mi hrănească neprihănit cuvîntul şi să-mi desăvir şească tăcerea, ambrozie pentru cina funebră, mistic răsărită, privindu-vă sîngele meu strigă : nemurire I
https://biblioteca-digitala.ro
400
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
Putem apropia lesne de imnul acatist fragmente ca acestea : Slavă ţie, stîlp de foc, călăuzitoare a celor rătăciţi în
al
întuneric, slavă ţie, acoperămînt
lumii
mai
înalt decît
norii ! Slavă ţie, zămislitoare a spicului dumnezeiesc în pămînt nelucrat, masă vie care-ai purtat pîinea vieţii l
Slavă ţie,
veşnică fîntînă de apă vie ! „ .
Nici imaginea unei Fecioare a bătăliilor, protectoare a credinciosilor, nu-i este străină lui Sikelianos ; ea apare în poemul Fecioara din Mistra : Voi ciopli statuia ta nepieritoare nu în bronz, nici în piatră de Pentelic, ci într-un trunchi de chiparos, pentru ca opera mea să-şi răspîndească aroma prin veacuri . Iar pe această colină încununată de
castelul
veneţian,
înălţa-voi
o biserică grea şi te voi închide într-însa după
un portal
de fier
nebiruit.
Voi atîrna acolo clopote cu muget de scut lovit de spadă ori
de cioc de
lăncii,
mai sus vor suna altele ca nişte sistre• . Ş i , c a s ă t e umbresc, voi cununa întunecate geamuri în ferestre - şi fiecare să fie pentru pîndă l
Iată ceva ce ne aminteşte de imnul acatist : Ai aprins asupra Egiptului lumina adevărului şi ai alun gat întunericul minciunii ; şi idolii egipteni, Doamne, nepu tincioşi
sub puterea ta s-au năruit şi, eliberaţi, oamenii au
strigat Mamei lui Dumnezeu : Slavă ţie, îndreptare a oamenilor,
slavă ţie,
doborîre
a demonilor !.. .
Credinţa în perenitatea elenismului i-a inspirat lui Sike lianos titlul acelor Poeme acritice pe care le-a compus în plin • sistra (gr. aslaTpov) e un instrument muzical pe
ceremonii le în cinstea zeiţei Isis.
https://biblioteca-digitala.ro
care egiptenii li foloseau la
Bi:anţul
în
literatura neogreacă
401
război (1942) şi în care el îi evocă pe luptătorii eleni, descen denţii celor care i-au respins pe asediatori la Salamina ca şi pe frontierele necontenit ameninţate ale Imperiului bizantin. ln sfîrşit, Sikelianos a publicat în 1 950 o tragedie, Moartea lui Dighenis, al cărei subiect este sfîrşitul lui Dighenis Acri tas. Eroul slăvit de cîntecele populare şi de epopeea medie vală (secolul al X-lea) ar fi întemeiat în regiunile cele mai îndepărtate, de graniţă, ale Imperiului bizantin, pe care le apăra împreună cu tovarăşii săi, acriţii, un domeniu al fericirii şi al dreptăţii, ceea ce ar fi stîrnit mînia şi invidia împăratului şi a curtenilor săi. Dighenis reuşeşte să dejoace uneltirile vrăjmaşilor săi dar, lovit de lancea unui soldat, moare într-o adevărată apoteoză. Subtitlul, Hristos eliberat, dat acestei tragedii , indică intenţia autorului de a-l deifica pe erou şi de a face să trăiască mai departe legenda creştină prin legenda bizantină care i se suprapune. Aceste evocări ale Bizanţului nu sînt singurele din lite ratura greacă contemporană. Criticii au definit deja ce e „bizantin" în opera unor poeţi ca Gryparis (Scarabei şi lut ars, sonete scrise între 1 895 şi 1919) , spirit alexandrin, preo cupat de aspectele formale şi erudite ale operei sale, sau ca Melachrinos (Drumul duce, 1 905 ; Variante, 1 909 ; Viaţă, 1920 ; Elixire incantatorii, 1935 ; Apollonios, 1 938) , poet simbolist care a ştiut să folosească resursele oferite de imno grafia bizantină pentru a da versului său muzicalitate. Bi zantinism fără Bizanţ ! Un nuvelist ca Papadiamandis, „călugăr laic" cum a fost numit, scrie într-o greacă plină de arhaisme extrase din vechi cărţi cucernice, reproduce limba şi stilul vieţilor sfinţilor şi se inspiră din scriitorii eclezias tici bizantini. Romanul său, Tînăra ţigancă (publicat în 1912) este o evocare istorică a secolului al XV-iea, a acelui secol dominat de figura filozofului Gemistos Plethon. Po vestitorul Kondoglu străbate Grecia pentru a descoperi şi descrie vestigiile Bizanţului ca şi pe cele ale veneţienilor, ale turcilor şi ale francilor (Călătorii, ed. a II-a, 1 928) . Istoric de artă el dă din nou viaţă frescelor bizantine (Arta atonită, Frescele Hymetului) şi reînvie faptele unor personaje medie26
-
.Literatura Bizantulul"
-
e.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
402
Literatura bizantină şi celelalte literaturi
vale (Constantin Paleologul, Oameni celebri şi uitaţi, 1 942) . Kazantzakis a adus pe scenă drama lui Nichifor Focas (1 927) evocînd tot tragismul vieţii bizantine. Romanul lui Ter zakis, Prinţesa Isabela ( 1 945) , care înseamnă şi o reîntoar cere la romanul istoric, zugrăveşte epoca de la sfîrşitul secolului al XIII-lea, cînd descendenţii cruciaţilor, stabiliţi în Grecia bizantină de la începutul acelui secol, încep să se lovească de ostilitatea şi de împotrivirea maselor populare greceşti. Acelaşi scriitor dăduse teatrului în 1 939 o tragedie de inspiraţie bizantină, Crucea şi spada (republicată în 1 949) : e vorba de conflictul între împărăteasa Irina, văduva împă ratului iconoclast Leon al VI -lea şi fiul ei, Constantin al VI-lea. Nerăbdător să domnească acesta din urmă urzeşte intrigi împotriva Irinei care porunceşte să fie orbit. Sfîşiat de con flictele religioase, imperiul este în primejdie, dar îl salvează generalul victorios Nichifor, care spulberă intrigile Irinei. In 1 947 sînt reprezentate pe scena ateniană două piese : Markesina lui Papaconstandinos, cinci tablouri din viaţa elenismului medieval, din vremea împăratului niceean Ioan Vatatzes şi Dighenis A critas de Michalakeas ; subiectul este reluat aici cu mai multă supleţe decît în tradiţia orală : eroul, simbol al dreptăţii şi al libertăţii nu este nimicit de Caron, ci transformat într-o mulţime infinită de stele care vor risipi întunecimile răului. Literatura în proză înregis trează în 1 948 Povestiri bizantine de Almanachos care evocă viaţa de toate zilele din societatea bizantină. Cronica lui Petsalis, Clopotul Sfintei Treimi (1 949) este o privire retros pectivă asupra nenorocirilor îndurate de ţară între 1 304 şi 1 880. În sfîrşit, în 1 950, Russos dă teatrului piesa împără teasa Teodora : subiectul e dragostea împăratului iconoclast Teofil, soţul Teodorei, pentru o patriciană, pe nume Cassia, care se va retrage din această pricină în mănăstire, părăsind lumea, şi va compune acolo tropare ; ea va asista mai tîrziu la ultimele clipe de viaţă ale împăratului, convingîndu-1 să se reîntoarcă la ortodoxie. Observaţiile de mai sus arată cum literatura greacă actuală a putut relua evul mediu bizantin. A fost nevoie https://biblioteca-digitala.ro
Bizanţul în literatura neogreacă
403
de geniul marilor poeţi ai Eladei moderne, în primul rînd de cel al lui Palamas, pentru ca bizantinismul să poată fi reintegrat în elenism. Pe de altă parte, aspectele lumii bi zantine prezentate de prozatori şi de autorii dramatici nu mai sînt destinate, ca odinioară, educării publicului ci, cu ajutorul lor, scriitorii pun în evidenţă jocul pasiunilor ome neşti şi privesc în lumina trecutului multe din problemele de actualitate. Revoluţiile literare prin care a trecut Grecia modernă i-au dat posibilitatea să înnoiască tema Bizanţului, să o elibereze de rigidităţile impuse de tradiţia medievală, să regăsească astfel, omenescul acestuia în bine ca şi în rău.
Apărut sub titlul Byzance dans la litternture neo-hellenique în revista Fideration, mai 1 953, Paris. Tradus după copia fotografică revăzută de autor.
https://biblioteca-digitala.ro
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
405
Abbasizi, dinastie de califi arabi (750 - 1 258), 44, 305, 349 Abdus-Salăm, 301 Abraham, personaj biblic, 123, 229 AM-Muslim, 305, 306 AM-Novas, poet arab (m. 814), 349 Academia din Atena, 1 80 Academia platonică din Florenţa, 54 Academia Română, 380 accentul de intensitate, 226, 227 acoluthii, formulare liturgice, cărţi de ritual cuprinztnd slujbele prăznuirii sfinţilor, 3 1 1 , 336 Acritas, v. Dighenis Acritas acriţi (gr. 0.Kpi'tat ), păzitori ai graniţelor bizantine, 390, 401 Acroinon (azi Afion-Kara-Hisar) , localitate in Asia Mică, locul unei celebre victorii bizantine asupra arabilor (740) 297 Acropolites, acrostih,
v. Georgios Acropolites
1 86,
227,
228
personaj biblic, 232, 366, 372 Aelius Aristide, retor grec (sec. II e.n.), 48, 73, 131, 267, 272 Aeneas din Gaza, exeget (sec. al V I lea e.n.), 72 Africa, 66, 70, 74, 103, 1 13 Afrodisia, oraş în Asia Mică, azi Geyre 73 Afrodita, di,·initate greacă, 360 Agar, personaj biblic, sclava lui Abraham, mama lui Ismail, 123 agareni , descendenţi ai Agarei, denumire medievală pentru arabi, prin exten• siune pentru mahomedani în genere, 293 Agathias din l\Iyri na, istoric şi poet bizantin (apr. 536- 582) , 81, 82, 1 54, Adam,
-
,
1 64, 234
Ahai
provincie romană cuprinzînd Peloponezul, E lada continentală pînă
în Tesalia şi Eubeea, 39 Ahile Tatios, v . Tatios A llileida, poem epic bizantin, 277 Ahmed-i-Thurrân, 301
https://biblioteca-digitala.ro
406
INDICE
Akrates, 300, 301, 302, 303 .i\.kusch, 301 Alba, v. Beidha albanezi, 62, 66 albaştri, facţiune din hipodromul constantinopolitan, 390 A lbinuşa, v. Floarea Darurilor Alceu, poet liric grec (sec. al VII-lea - sec. al VI-lea î.e.n.) , 1 59 alegorii, 1 56, 201 , 350, 351 Alep, oraş în Siria, 294 Alexandrescu, Grigore, scriitor român ( 1 81 0 - 1 885) , 366 Alexandria, oraş în Egipt, 39, 4 1 , 42, 7 1 , 72, 1 13, 1 35, 324, 328, 329, 345 A lexandria ( A lexăndria) , roman popular elenistic, 324, 325, 335, 366, 379 Alexandru din Afrodisia, filozof peripatetician, comentator al lui Aristotel (sec. al II-iea - sec. al III-lea), 73 Alexandru Macedon, rege al Macedoniei, creatorul i mperiului macedonean (356 - 323 î.e.n. ) , 70, 94, 219, 324, 366 Alexandru cel Mare, v. Alexandru Macedon A lexiada, operă istoriografică privind domnia lui Alexie I Comnenul, datorată fiicei acestuia, prinţesa Ana, 1 57, 244, 396 Alexie I Comnenul, împărat bizantin (1081 - 1 1 1 8) , 49, 50, 5 1 , 1 04, 1 15 , 137, 1 69, 243, 244, 257, 299, 397 Al-Farabi, filozof arab (apr. 870 - 950), 349 Al-Gazali, filozof arab ( 1051 - 1 1 1 1) , 349
Allatius, Leo, umanist grec, emigrat în Occident, bibliotecar al Vaticanului ( 1 586 - 1 669) , 1 67 Al-Mamun, calif abbasid (813- 833), 48 Almanachos, 402 Al-Motanabi, 349 Alp-Arslan, sultan selgiucid ( 1 062 - 1 07 1 ) , 1 92, 298 A mărită turturea, 380 Amasis, faraon egiptean (569 - 525 î.e.n.) 1 63
America, 39, 5 1 , 63, 75 amestecul între rase în Imperiul bizantin, 76, 1 48 Ammianus Marcelinus, istoric roman (330 - 440), 102 Ammonios Saccas, filozof originar din Egipt, întemeietorul şcolii neopla tonice (apr. 175 - 242) , 7 1 Amorium, oraş î n Asia Mică (Frigia) , 296, 298, 305, 306
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
407
Amphilochios din Iconion, episcop de Iconion, teolog (apr. 340 - apr. 403), 123 Ana Comnena, fiica împăratului Alexie I, scriitoare bizantină (1083- după 1 148), 80, 81, 104, 146, 1 56, 161, 169, 1 93, 244, 245, 261, 396 Ana Dalassena, mama şi colaboratoarea apropiată a împăratului Alexie I Comnenul, 397 Anacreon, poet liric grec (sec. al VI-lea î.e.n.), 255 analele consulare, 98 Anastasie I, împărat bizantin (49 1 - 51 8) , 1 1 1 , 227 Anastasie Sinaitul (sfîntul- ) . monah şi teolog bizantin (sec. al VII-iea) . 326 Anastasie Bibliotecarul, traducător în latină al unor cronicari bizantini (a doua jumătate a sec. al IX-iea), 364, 366 Ancona, oraş în Italia, ocupat vremelnic de Manuel Comnenul, 105, 274 Andonije Rafail din Epactos, 337 Andronic Asan, 396 Andronic I Comnenul, împărat bizantin ( 1 1 83 - 1 185) A ndronic Comnenul, piesă de Kritikakis, 386 A ndronic Comnenul, piesă de D. Tavularis, 386 Andronic al II-iea Paleologu!, împărat bizantin (1282 - 1328), asociat o vreme cu Mihail al IX-iea Paleologu! (1293 - 1320) , 140 Andronic Ducas, strateg bizantin, 191, 1 92, 193 Anglia, 75 Angora, v. Ankara Ancyra, v. Ankara Ankara, oraş în Anatolia, 1 10, 127 d' Annunzio, Gabrielle, scriitor italian ( 1 863 - 1938) . 97 A nthologia Graeca carminum christianorum, 236 antichitatea, 39, 40, 57, 61, 62, 64, 69, 80, 87, 102, 105, 1 1 1 , 121, 1 25, 127, 1 29, 133, 141, 1 53, 1 55, 1 56, 160, 163, 1 66, 1 82, 195, 202, 204, 210, 211, 214 - 217, 220, 221, 224, 225, 245, 272, 320, 324, 347, 360, 361, 385 anticii, 268, 343, 347, 350 antifon, versuri psalmodiate de cele două coruri din biserică sub formă de dialog (gr. nv•icpwvov) . 394 Antihrist, 232 Antioh, monah şi scriitor palestinian (sec. al VII-iea) , 327 Antiohia, oraş din Siria, 71, 72, 73, 102, 372, 397
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
408
Antistene, filozof grec, întemeietorul şcolii cinice (apr. 455 - apr. 360 l.e.n.), 218 Antoniadis, Sofia, elenistă contemporană., 253 Antoniu, (Marcus Antonius), om de stat roman, adversar al lui Octavian (apr. 82 î.e.n. - 30 e.n.), 94 Apamea, oraş în Siria, 72 apelaţi, (gr. Q1tEAcITa1), (aici) tîlhari din regiunile de graniţă., 293 Aphtonios, retor grec (sec. al V-lea e.n.), 72, 266
Apocalipsul sf. Ioan, 237 apocrife, scrieri creştine de origine eterodoxă. sau prelucrări populare, libere ale unor scrieri acceptate de biserică, tolerate de aceasta pentru va• loarea lor morală, dar neincluse în canonul cărţilor de valoare reli gioasă certă, 229, 364, 365, 366 apoftegme, 213 Apollinarios din Laodicea, episcop al Laodiceei, scriitor bisericesc şi poet (sec. al !V-lea e.n.) , 73 Apollonios Dyscolos, gramatic grec (sec. al II-iea e.n.), 7 1 Apollonios Rodios, poet grec (apr. 295 - 230 î.e.n.), 80, 360 Apollonios din Tyana, filozof neopitagoreic (m. 97 e.n.) , 74 Apolo, divinitate greacă, 1 37, 1 59 A pologia lui Psellos, 1 33 apologeţi, „apărători" (gr. CÎ1tOAOy&-rai) , scriitori din secolele al ll-lea şi al III-iea e.n., care au respins în lucrările lor atacurile anti-creştine ale ulti milor reprezentanţi ai culturii păgîne, antice, 1 3 1 , 324 A pophtegmata Patrzmz, culegere de maxime şi sfaturi ascetice, (sf. sec. al V-lea e.n.) , 1 22, 325 apostoli, 1 23, 1 33, 140, 233 4postolul; carte de ritual cuprinzind Faptele şi Epistolele apostolilorr 310, 314 A postolul d e la :\I i han ic, 3 1 4 Apostolul d e l a K ri s ti nopo l, 3 1 4 Appian, i storic grec (sec. a l I i-lea e . n . ) , 7 1 A prakos-Evangelion, 3 1 3
364, 371, 382 1 80, 1 83, 1 91 , 292, 293, 294, 295, 348 Aratos din Soiai (Cilicia), poet din epoca elenistică (sec. al IV-iea - sec. al II I-iea î.e . n . ) . 1 28, 2 30 Arcadi u , împărat bizantin ( 3 9 5 - 408) , 372, 373 Ares, d i v i n i tate greacă, 360 Apusul, 66, 67, 1 4 9, 1 7 1 , 1 97 , 3 2 1 , 335, 363,
arabi i , 44, 7 1 , 83, 1 05, 1 1 3 ,
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
409
Arethas din Cezareea, arhiepiscop de Cezareea, istoric bisericesc şi filolog bizantin (apr. 865 - 939), 48, 131, 341, 342 Aretusa, 378, 379 Argos, oraş din Peloponez, 362 arheomania, cultul exagerat al antichităţii, 245, 385 arhieraticon, formular liturgic pentru arhierei, 316 Arhimede, matematician şi fizician grec din Siracuza (287 - 21 2 1.e.n.), 149 arianism, doctrina lui Arie, 72 Arie, ereziarh creştin, neagă divinitatea lui Isus Hristos (apr. 256- 336), 72 arieni, adepţi ai arianis mului , 372 ari maspi , popor mitic situat în nordul scitic, 162 Aristid e, v. Aelius Aristide Aristofan, poet comic atenian (apr. 450 - după 388), 80, 141, 264, 321, 339 Aristotel, filozof grec (384 - 322 î.e.n.) , 42, 48, 49, 54, 73, 80, 105, 123, 1 28, 1 30, 133, 140, 145, 149, 182, 207, 210, 216- 219, 223, 245, 321, 322, 349, 354, 357 aristotelician, adept al filozofiei aristotelice, 105, 357 armeni, 62, 63, 65, 66, 1 1 1, 357 Armenia, 101 Arrian, (Flavios Arriano5) , scriitor originar din Bitinia (sec. al I I-iea e.n.) , 73, A rta atonită, lucrare a scriitorului neogrec Fotis Kondoglu, 401 arta bizantină, 50, 77, 79, 125, 145 Asator, 297, 305 Asclepios, divinitate greacă, 137 Asia, 63, 70, 74, 91, 1 87, 191, 298, 390 Asia Centrală, 76, 78 Asia Centrală şi Răsăriteană, 78 Asia Mică, 41, 44, 45, 51, 53, 63, 75, 76, 109, 1 1 3, 1 1 5, 131, 243, 298, 299, 305, 306, 343 asiatici, 46, 1 1 0 asirieni, 1 80 Asmus, I.R., 223 A ssemanianus, 313 astrologie, 77, 204 astronomie, 48, 71, 1 14, 131, 167, 224, 245 Atanasie din Alexandria (sfîntul Atanasie cel Mare) , episcop al Alexandriei, unul dintre cei mai de seamă părinţi ai bisericii, a combătut arianismul (295 - 373), 75, 150, 198, 324, 329
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
410
Atena, zeiţă 171, 393 ; oraş, 43, 74, 81, 88, 1 10, 1 1 6, 1 1 7, 150, 1 80, 220, 221, 234, 379, 384, 385, 387, 388, 391, 393 Athenaios, retor grec (sec. al I I-iea î.e.n.), autorul Banchetului sofiştilor, 7 1 atic, 199, 272 Atica, 70 aticism, 82, 146, 147, 197, 198, 1 99, 271 aticizanţi, scriitori care i mită stilul prozei atice, 73, 1 5 1 , 199 Atila, căpetenia hunilor (434 - 453), 158 Atos ( Sfîntul Munte), 83, 104, 1 14, 1 1 6, 313, 335, 371 Attaliates, v. Mihail Attaliates Augusta, 178 Augustin <:lin Nola (fericitul Augustin) , episcop al H ipponei (Africa) teolog şi scriitor de mare fecunditate, „părintele" Occidentului medieval, canonizat de biserica catolică, (354- 430), 358 A utobiografia lui Ştefan Nemanja, 335 autorii antici, 42, 47, 80, 81, 121, 129, 141, 214, 2 1 6 - 218, 221, 223, 244, 245, 340, 342 auxiliari, (gr. au!;1:Auip 101) , trupe aj utătoare ale armatei bizantine formate din aliaţi, 1 87, 302 avarii , popor turcic, invadează Europa (sec. VI), 1 62 Avicenna (Abu Ali Ibn-Sina), filozof şi medic arab (980 - 1037), 349 Avram, v. Abraham Azarie, cronicar moldovean (sec. al XVI-iea), 375 - 377 Bâbek, conducătorul une i revolte împotriva abbasizilor (m. 837/38) , 296, 305, 306 Babilon, 77, 1 80, 183 Bachtijâr, 305 Bach, Johann Sebastian, compozitor german ( 1 685- 1 750), 240 Bagdad, 44, 48, 305 Baiazid I, sultan otoman ( 1389- 1402), 1 27 Baiazid al Ii-lea, sultan otoman ( 1481 - 1 512) , 1 1 0 Baibars, 306 Balcani , munţii 44, 51 Banchetul lui Methodios, 228 Banchetul sofiştilor, de Athenaios, 7 1 Bar (Antivari) , oraş î n Zeta ( Muntenegru), 334 barbari, 1 57, 161, 1 80, 226, 268, 322, 337, 389 - .
https://biblioteca-digitala.ro
.4 1 1
INDICE
Barbarossa, Frederic I, împărat german ( 1 1 52- 1 190), 98 Bardas, cezar bizantin, reorganizează Universitatea (863), 48, 81, 127, 1 80 Bari, oraş în Apulia, posesiune bizantină, cucerit de normanzi (107 1 ) , 5 1 Bartolomeo din Simeri, 339 Basarabi, dinastie română, 370 Baschir, 297, 299 Bas-Empire, 92 basileia, 226 basileus, 55, 148, 1 50, 185, 1 87, 1 88, 190, 192, 1 93, 297, 299 Basilicalele, corp de legi alcătuit din iniţiativa î mpăratului Vasilie I Macedoneanul, 50 basilisa, 186 Beck, Hans- Georg, 195, 261, 262 Beidhâ, 300, 302 Beirut, 7 1 , 1 10, 227 Belizarie, piesă de P. Dimitracopuios, 386 Belizarie, general al împăratului Iustinian, 93, 102, 103 Belthandros şi Chrysantza, roman bizantin, 275 Beni-Habib, 294 Berytos, v. Beirut Bessarion, mitropolit al Niceei, teolog, filozof şi u manist adept al unirii cu biserica catolică, devine cardinal ( 1439) şi mai tîrziu (1463) patriarh latin al Constantinopolului, (1403 - 1463) , 55, 80, 83, 87, 143, 274 Biblia, 146, 149, 215, 256, 309, 310, 312, 369, 370 Biblia de Ia Bucureşti (1688) Biblioteca, operă a patriarhului Fotie, 48, 129, 130 Bildungsgedicht (germ.) , 123 Biografia cneazului Vladimir, 334 biografiile lui Plutarh ( Vieţile paralele) , 224 Biserica 41, 49, 54, 67, 82, 97, 98, 99, 105, 107, 109, 121, 125, 134, 136, 1 50, 1 8� 1 8� 215, 21� 217, 316 biserica anglicană, 100 - armeană, 67 - bizantină, 109 - calvină, 100 - creştină, 61, 148 - greacă, 67, 1 5 1 , 321 Lituaniei şi a Rusiei occidentale, 109 - luterană, 100 Moldovei, 109 - ortodoxă a Poloniei, 109 - răsăriteană, 89, 107 - romano-catolică, 67, 1 89, 321 - bisericile slave, 67, 310, 332, 355, 336 -
-
Biserica Chora (Constantinopol) , 142 Biserica Fecioarei (Constantinopol) , 170, 227
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
4 12
Biserica Invierii (Berytos) , 227 Biserica Sf. Sofia (Constantinopol), 100, 1 15, 1 93 Bitinia, regiune în nord-vestul Asiei Mici, 73, 1 84, 389 bizantini, 57, 62, 68, 80, 82, 83, 85, 101, 1 25, 1 26, 1 27, 1 29, 1 37, 144, 145. 148, 149, 1 5 1 , 1 54, 1 56, 158, 1 60, 161, 1 65, 1 82, 1 91 , 1 96, 206, 2 1 0. 2 1 1 , 2 1 4, 2 1 5, 216, 217, 2 1 9, 220, 224, 238, 239, 244, 254, 266, 272. 291, 293 - 297, 300, 304, 306, 31 1 , 332, 334, 337, 338, 347, 357- 360, 387 bizantinism, 2 1 4, 228, 40 1, 403 Bizanţ, 39, 40, 42 - 47, 4 9 - 57, 70, 80, 82 - 87, 90 - 94, 96, 98, 1 00, 1 02, 1 03, 1 06, 1 1 1 , 1 1 2, 1 1 6, 1 21 , 1 22, 1 24, 125, 127 - 1 29, 131, 136, 139, 1 40, 1 43, 147, 1 73, 1 76, 1 8 1 , 1 86, 1 93, 1 95, 197- 200, 202, 206, 2 1 1 , 2 1 5, 219, 221, 226, 243, 244, 246, 251 - 256, 260 - 262, 275, 278- 280, 285 - 287, 292, 294, 297, 298, 306, 308, 309, 3 1 1 , 312, 314, 3 1 6, 3 17, 321 - 323, 327, 329, 331 - 333, 337, 339, 340, 344, 346, 355, 357 359, 361, 363, 365, 366, 384- 387, 389, 391, 395, 397, 398, 401, 403 Blemmides, v. Nichifor Blemmides Boccaccio, Giovanni, scriitor italian ( 1 3 1 3 - 1375) , 345, 346, 349 - 353, 355, 361 bogatul cel milostiv, personaj biblic, 229 Bogdan, voievod al l\loldovei ( 1 359 - 1 365) , 373 Bogdan, Ion, filolog şi istoric român ( 1 864 - 1 9 1 9) , 373 bogomilism, erezie dualistă creştină, apărută în Bulgaria (sec. al X-lea), 334 Bohlig, Hans, 272 Bosfor, 42, 1 87, 389 Botaniates, v. Nichifor al I I I -iea Botaniatcs Botosani, oraş în l\Ioldova, 379 Bouo d' A 11tona, 335 Br:ncoveanu, Constantin, domn al Tării Româneşti ( 1 688 - 17 14), 1 02 Bregalnic, 333 Bruni, Leonardo, umanist italian ( 1 369 - 1 474) , 361 Bruxelles, 90 Bryennios, v . Nichifor Bryennios Bucureşti, 88, 89, 93 b ulgari, 66, 82, 1 76, 322, 323, 338 Bulgaria, 86, 322, 323, 327 - 329, 331 - 333 Bulgaroctonul,
v.
Vasilie al I I-iea Bulgaroctonul
Bunavestire, 229
https://biblioteca-digitala.ro
4 13
INDICE
Bustronios, v. Georgios Bustronios The Byzantine Empire, de N. Iorga, 89 ByzantinotuYcica, 1 65 Byzantion, periodic belgian de bizantinologie,
�2,
291
CădeYea Bizanţului, piesă de Zades, 385 CădeYea Constantinopolului, piesă de Al. Moraitides, 385 calif, conducătorul religios şi politic suprem al musulmanilor, după moartea lui Mohamed, 296, 297, 299, 300, 306 califat, formaţiunea religios-politică condusă de calif, 44 CiJlătOYii, operă a lui F. Kondoglu, 401 Calcedonia (azi Kadikoy), oraş în Bitinia, 230 caldeeni, popor semit locuind în antichitate în Mesopotamia,:133 Calea sacYă, volum de versuri al lui A, Sikelianos, 399 Calimah şi ChYysoYoe, roman bizantin, 275 Calvos, Andrios, scriitor neogrec (1792 - 1869), 387 Cambise, rege al perşilor (528 - 521 î.e.n.), 1 63 Cameniates, v. Ioan Cameniates Campana, 346 Cananos, v. Ioan Cananos canon, cintare bisericească alcătuită după o anumită normă, cuprinde de la două la nouă ode, 236 Cantacuzino, v. Ioan al VI-lea Cantacuzino Cantacuzino, Mihail (supranumit Şaitanoglu) , constantinopolitan foarte bogat şi influent din vremea turcocraţiei (m. 1 578) , descendent pro babil al Cantacuzinilor bizantini, strămoşul celor din Principatele române, 382 Cantemir, Dimitrie, domn al Moldovei (1710 - 1 711), 370 Capadocia, regiune în partea centrală a Asiei Mici, temă bizantină, 42, 74, 128, 191 capadocieni, cei trei mari - , cei trei părinţi ai bisericii originari din Capa docia (Vasilie din Cezareea, Grigorie din Nazianz şi Grigorie din Nysa) , 41, 230, 234, 304 caracterul oriental al culturii bizantine, 57, 76, 79 Caria, regiune în vestul Asiei Mici, 73 CaYmina buYana, 253 Carol cel Mare (Charlemagne) , rege al francilor, creatorul Imperiului occf dental (742 - 814) , 92, 98 Carol al V-lea, „Le Sage", rege; al Franţei (1364 - 1380), 102
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
414
Carol al VII-iea, rege al Franţei ( 1 422 - 1461), fiul lui Carol al VI-lea ( 1 380 - 1 422), 93 Caron, personaj mitologic, 391, 402 Cartagina, oraş în Africa de Nord, 221 <:ărţi de înţelepciune, 371 cărţi populare, 364, 366, 370, 3 7 1 . 373, 377, 379, 380 - 382 Cărţile populare în literatura românească, lucrare a lui N. Cartojan, 367 Cartea proorocului Danii!, 324 Cartea regilor, carte biblică, 304 Cartojan, Nicolae, filolog român ( 1 883- 1 944) , 367 Casia, poetă bizantină (sec. al IX-iea) , 402 Caterina a I I-a, împărăteasă a Rusiei ( 1 7 26 - 1 796), 94 cathismă, diviziune a psaltirii, numită astfel deoarece în timpul cîntării psalmilor este îngăduit credincioşilor să se odihnească şezînd (gr. Ka&i�oµat, a se aşeza) ; se numeşte şi sedelnă, 3 1 6 Cato, Marcus Porcius, om d e stat ş i scriitor roman (234 - 1 49 î.e.n.) , 205 Către mine însumi (Ei<; tµau•6v) , operă a împăratului roman Marcus Aurelius, 341 Catzurbos, comedie de Chortatsis, 281, 283 Caucaz, 1 0 1 Cavafis, Constantin, scriitor neogrec ( 1 8 63 - 1 933), 3 8 7 , 3 9 5 , 3 9 7 , 398 Cecaumenos, general bizantin, autor al unui Strategicon (sec. al Xi-lea), 83, 98, 1 7 6 celţi, 1 83 Cerularios, v. Mihail Cerularios Cetatea Albă, 374 ·
Cezar (Caius Iulius Caesar) . om de stat şi scriitor roman ( 1 00 - 44 î.e.n.), 94, 358 cezar ( = înaltă demnitate bizantină\ , 1 80, 1 87, 1 9 1 , 1 92, 1 93 Cezareea, oraş în Capadocia, 7 1 , 1 3 1 , 298, 305, 341 Chalcocondylas, Laonicos, istoric bizantin (apr. 1423 - apr. 1 490) , 82, 1 1 6, 1 57, 1 60, 1 65, 274, 370 ehansons de geste, poeme epice franceze medievale, 84, 90, 96 Cheroneea, localitate în Beoţia Chilia, 374 China, 76, 91 Chirii din Alexandria, patriarh al Alexandriei, unul dintre părinţii bisericii, canonizat (apr. 370- 444) , 2 1 6, 327, 328
https://biblioteca-digitala.ro
415
INDICE
Chirii (Constantin Filozoful), misionar bizantin, apostolul slavilor (827 - 869) ,
308, 309, 310, 3 1 1 , 312, 314, 316, 317, 331, 334 Chirii al Ierusalimului (sfîntul - ) , episcop al Ierusalimului, unul dintre părinţii bisericii (313/1 5 - 386), 72, 324 Chirii din Scythopolis, hagiograf bizantin (apr. 524 - după 556), 73, 324,
329 Chirii din Tir, 329 Choniates, v. Mihail Choniates şi Nichita Choniates Choricios, retor bizantin (sec. al VI-lea) , 72 Chortasmenos, v. Ioan Chortasmenos Chortatsis, Georgios, poet cretan (sec. al XVI-iea - sec. al XVII-iea) ,
281 - 283 Chosroes, rege al persanilor (590 - 628), 304 Chumnos, v. Nichifor Chumnos Christ-Paranikas, 236, 237, 239, 240 Christodoros din Bizanţ, retor grec (sec. al Ii-lea e.n.), 72 Christoforos din Mitilene, poet bizantin (m. apr. 1050), 201 Christos Paschon,
146, 159 Cicero, Marcus Tullius, om de stat, orator, filozof şi scriitor roman ( 106 -
43 î.e.n.), 208 ciclul acritic, 292, 303 Cilicia, regiune din sud-estul Asiei Mici, 71, 74, 255 cimerieni, popor antic din nordul Mării Negre (mii. I î.e.n.), 160, 162 cinicii, 217 Cinnamos, v. Ioan Cinnamos Cinnarnos, tîlhar din regiunea Eufratului, 293 Cinquecento, 97 Cipru, 280, 284, 286 Cirus, rege al perşilor ( 559 - 529 î.e.n.,) 360 Cirene, oraş din Africa de nord, 7 1 civilizaţie, 43, 65, 108, 243, 252, 350, 363, 3 9 1 , 394 - antică, 244 - arabă
44, - bizantină, 109, 173, 326, 342, 363, 373, 387, - contemporană,
384 - creştină,
323,
- elenică,
-
bulgară, 91,
386 - islamo
iraniană, 44 - islamo-siriană, 44 - occidentală, 39, 40, 55, 57, 362
- romană de răsărit, 64
-
românească, 91, 363 - sîrbă, 91 - de
spirit şi tendinţă ecumenică a Bizanţului, 49, - turcească, 91 cîmpia ciliciană, 292
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
416
Cîntal'ea Melitenei, 300 Cîntece din ţal'a mea, volum de versuri al poetului C. Palamas, 388 clasic, (noţiunea de - ) . 224, 272 (autori clasici), 8 1 , 82, 130, 217, 325, 327 - 329, 339, 340, 341, 346, 347, 356, 358, 361 clasicism, 144- 146, 1 48, 149, 1 52, 1 53, 1 95, 2 1 7, 220, 221, 234, 260, 263, 265, 346, 347, 351, 359, - bizantin, 1 44, 145, 152, 196, 197, 199, 202, 208 - 210, 220, 344, creştin, 2 1 5 - ecleziastic-teologic, 196, 1 98, 202, 215 grec, 2 1 1 lingvistic, 147, 200 - literar, 196, 200 pedant, 224 profan, 1 9 6, 1 98, 215 - „pur", 1 95 Claudian (Claudius Claudianus), poet roman (apr. 370- 404), 72 Clement din Alexandria, scriitor şi pedagog creştin, unul din creatorii şcolii teologice alexandrine (apr. 1 5 0 - înainte de 215) , 4 1 , 135 Clement din Ohrida, 322, 328, 329 Clement, Smoliatici, 321 Cleopatra, regina Egiptului ( 5 1 - 40 î.e.n.), 94 Clopotul sfintei Tl'eimi, roman de Petralis, 402 Clozianus, 3 1 7 Coblentz, localitate î n Prusia Renană, centru de regrupare a forţelor emigraţiei nobiliare franceze după Revoluţia din 1789, 1 1 5 codices (lat.), manuscrise paginate, legate sub formă d e cărţi, 42 Codul lui Iustinian, 43 Colluthos, poet grec din vremea împăratului Anastasie I, 7 1 coloniile greceşti din Egipt ş i Cirene, - „latine" (occidentale) î n Bizanţ, 52 comedia, 198, 200 Comental'iile lui Teodor Metochites, 206, 220 Cometas, profesor bizantin (sec. al ! X-lea) , gramatic şi poet, 48 Commagene, regiune în sud-estul Asiei Mici, 292 Comnenii, dinastie bizantină ( 1081 - 1 1 85), 52, 65. 104, 1 14, 1 15, 199, 243 - 245, 250, 253 Comnen şi Teodol'a, piesă de Zanes, 386 Compe11diul de l'etol'ică al lui Iosif Filozoful, 266 Conciliul Unirii bisericilor răsăriteană şi apuseană (Ferrara-Florenţa, 1438 - 1439), 54 condac, 226 - 230, 234, 236 Constan, v . Constans -
-
-
-
-
Constans, fiul lui Constantin cel Mare, împărat (338- 350), 372, 373 Constans al II-iea, împărat bizantin (641 - 668), 70 Constantie, v. Constanţiu,
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
417
Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare, împărat (337 - 36 1 ) , 42, 372, 373 Constantin I cel Mare, î mpărat romano-bizantin (324 - 327) , 42, 61, 64,
1 1 0, 1 48, 1 50, 222, 372, 373, 375 Constantin al V I-lea Isaurianul, împărat bizantin (780- 797) , 376, 402 Constantin al VII-iea Porfirogenetul, î mpărat bizantin (912- 959) , scriitor, 8 1 , 85, 89, 1 55, 1 6 1 , 1 64 - 1 66, 1 80, 260, 322, 329, 332 Constantin al VIII-lea, împărat bizantin ( 1 025 - 1 028) , 1 7 6 Constantin al IX-iea Monomachos, împărat bizantin ( 1042- 1055), 1 78, 179,
1 80, 1 83, 1 84 - 1 86, 261 Constantin al X-lea Ducas, împărat bizantin ( 1059 - 1 067) , 190, 1 9 1 Constantin, fiul l u i Constantin cel Mare, 372, 373 Constantin, fiu al lui Heraclius (în gesta arabă a Melitenei) , e vorba de Constantin al III-iea ( 1641 ) , 300, 302 Constantin, elev al lui Leon Matematicianul, 1 28 Constantin Bodin, fiul cneazului Mihail din Zeta (sec. XI - XII), 333 Constantin, v. Chirii, Constantin Manasses, mitropolit al Naupactului, scriitor bizantin (m. 1 1 8 7 ) , 86, 321. 374 - 377 Constantin, împărat bizantin imaginar din Sayvid Battâl, 297
Constantin Paleologu/, piesă de F. Kondoglu, 402 Constantin Paleologu/, piesă de Vulgaris, 385 Constantin Radios, poet bizantin (încep. sec. al X-lea) , 131 Constantinopol, 39, 42- 44, 48, 5 1 , 52, 74, 75, 8 1 , 91 - 93, 96, 97, 100 - 104, 106, 108- 1 1 1 , 1 1 3, 1 1 5 - 1 17, 1 27, 1 33, 140, 142, 1 47, 148, 1 57, 168, 1 7 1 , 175, 177, 1 78, 1 80, 1 8 1 , 1 87, 1 89 - 1 92, 226, 227, 243, 274, 280, 291 , 299, 300, 305, 306, 321 - 323, 339 - 341, 372, 388, 392 consul, cel mai înalt magistrat roman din vremea Republicii, 1 68 consulii filozofilor, 81, 1 82 controversele hristologice, dispute religioase privind natura divină sau umană a lui Isus Hristos, 230 copţi, sectă creştină egipteană, 62, 66 Corais, Adamantios, om de cultură şi militant politic grec, unul dintre întemeietorii culturii greceşti moderne (1 748 - 1 833), 275, 285 corespondenţa Corfu, 255
ca
gen literar în Bizanţ, 144, 201
Comaros, Vincenzo, poet cretan (sec. al XVII-iea), 282, 283, 377 Cornul de Aur, 64 Cornutus, Lucius Annaeus, filozof stoic roman (sec. I.e.n.), 48, 360 27
-
„Literatura Bizanţului•
-
c.
ton
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
418
Cosmas Indicopleustcs, scriitor bizantin (sec. al VI-lea) , autor al und „descrieri a l u miii", 325 Cosmas, i mnograf bizantin ( sec . al VIII-lea) , 73 CostPa, v . Constans Cracovia, 1 08 creştini, 40, 1 23, 1 25, 135, 293, 310, 390, 398 creştinare, 67, 198, 294, 332 creştinism, 40, 4 1 , 57, 64, 69, 70, 72, 76, 82, 92, 1 07, 1 1 1, 1 12, 1 23, 1 25, 1 32, 1 50, 1 82, 214, 217, 220, 228, 293, 294, 310, 3 1 2, 3 14, 365, 367, 372, 393, 397 Creta, 44, 95, 1 09, 221 , 249, 280, 281 - 283, 286, 377, 379, 386 cretani, 282, 285 Crisip, filozof stoic (apr. 280- 207 î.e.n.) , 1 28, 1 33, 1 34, 1 80, 1 82, 1 83 Critias, om politic !?i scriitor atenian (sec. al V-lea î.e.n.), 2 1 8 Critobul d i n I mbros, istoric bizantin (sec. a l XV-iea) , 82, 1 63, 274 croaţi, 331 cronici bizantine, 89, 1 0 1 , 103, 1 04, 106, 1 1 1 , 1 1 2, 1 1 5, 1 1 6, 1 60, 329 - bulgare, 1 0 1 - de curte la români, 1 0 1 - monastice, 199 - occi dentale medievale, 96 - româneşti, 1 0 1 , 102, 370 - sîrbeşti, 1 0 1 - universale, 72, 83, 2 5 5 Cronica l u i Georgios Syncellos, 326 Cronica lui Ge orgi os Hamartolos, 322 Cronica lui Ioan Malalas, 325 Cro11ica mică a lui Georgios Sphrant z es, 278 Crol'ica Jl oreei, cronică anonimă bizantină (apr. 1333 - 1346) , 86, 276, 386 Cronica un iversală a lui :.Iihail Glycas, 255, 277 Cro11 ica preotului din Dioclea, 335 Cren ica lui :\Iacarie, 375 Cro11ica lui Grigore Ureche, cronicari arabi, 294 - bizantini, 72, 73, 86, 94, 1 02, 1 99, 245, 275, 294, 321 , 360, români, 370, 374 cronografe biza ntine, 364, 366, 369, 370, 372 - 375, - cronograful lui Manasses 374 - 376, - cronografe sîrbeşti, 374, cronografie, 329 Cronos, personaj mitologic, 360 -
-
Crucea şi spada,
tragedie de
A.
Terzakis, 402
cruciada întîia ( 1 096 - 1 099) , 298, 299, 306 cruciada a patra ( 1 202 - 1 204) , 148 cruciadele, 5 1 , 55, 99
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
4 19
cruciaţi, 51, 138, 147, 253, 258, 299, 300, 306, 402 Cryptoferratensis, 291, 295 cubiculari, (gr. Kou�1kou:>.ap101), 390 Cucerirea Constantinopolului, piesă de Zanos, 386 cuculion, 227, 230 culegeri antologice bizantine, 327 culegeri de sentinţe, 325 cultul Fecioarei, 45 - pentru formă, 356, 357, 359, - icoanelor, 46, 97, 1 04, 1 1 3 - zeului persan Mitra, 77 - sfinţilor, 45 cultură, 43, 65, 1 2 1 , 125, 339, 345, 363 - antică 64, 81, 122, 1 25, 1 53, 234 - bizantină, 64, 69, 72, 76- 79, 145, 1 53, 219, 243, 339, 350, 356, 357, 360, 361, 363, 373,- clasică, 1 55, 1 56, 224, 230, 239- creştină, 64, 143 - elenică, 41, 7 1 - europeană 121, 243 - greacă, 65, 72, 76, 77, 1 5 1, 357, 361, 362 - greco-egipteană, 71 - greco-slavă, 63, 64 - italiană 345, - latină, 64, 93, 356 - 358, 361 - occidentală, 46, - orientală, 66, 70, 76, 359, - păgînă, 123, 230, - romano-germanică, 63 - ro mânească, 363, - rusă, 78, - slavă, 308, 309, 312, 314, 3 17, 3 1 8 - scriitorilor bizantini, 208, 260, 265, 3 4 1 , 342, 359, 360, culturile sud-slave, 78 Curcuas, v. Ioan Curcuas Curţile regatului Ierusalimului şi Ciprului, 280 Cuvîntul unui călugăr despre citirea cărţilor, 328 Cuvîntul despre Florii şi despre Laiăr, 322 C11dnt despre dreapta credinţă, 326 Cuvîntul despre lege 5i dumnezeire, 329 cuvinte latine în greaca bizantină, 68, 69 - turceşti, 278 cuvintări, 69, 146, 1 50, 1 67, 201, 202, 207 - funebre, 84, 201 - juridice, 200 - politice, 200 - de laudă sîrbeşti, 336 Cydones, Demetrios, om de stat şi scriitor bizantin , 1 99, 274 Cyriotes, v. Ioan Cyriotes Geometres, Cyros (oraş în Siria) , 324 - (cartier în Constantinopol) , 227 Dahhâk, 303, 304 daimonion, 203 Damasc, oraş în Siria, Damaschin Studitul, arhiepiscop al Naupactului (sec. al XV-iea), 381, 382 Dante, Aligbieri, poet italian ( 1265 - 1321), 348
https://biblioteca-digitala.ro
420
INDICE
Dara, oraş în Mesopotamia, 109 Daniil, profetul, 324 David, profetul, 304 Decameronul, 371 De Cherubim, 1 22 Deioces, 1 57 Delaportas, Leonardos, poet cretan (apr. 1350 - 1 419/20), 281 Delagrammatica, 385 Deliile, abatele Jacques, poet francez ( 1 738 - 1 813), 1 1 2 Demetrios din Heraclea, mitropolit al Heracleei (sec. al I X-iea - sec. al X-lea), 341 Demetrios Procopios Pamperis, cărturar grec din secolul al XVIII-iea Demetrios Triclinios, gramatic bizantin (sec. al XIV-iea) , 53, 141, 344, 359 democraţia ateniană, 219 - „ modernă", 2 1 9 - 220, 221 Demostene, orator atenian (384- 322 î.e.n. ) , 42, 80, 230, 267 demotică, limba greacă vorbită de popor în mod curent, spre deosebire de limba scrisă, cultă (gr. 8nµoTLICÎI) Dent, editură engleză, 89 Deny, Jean, orientalist francez contemporan, 306 descrieri, V , gr. eKcppciGSll; despotatul Moreei (al Mistrei), formaţiune politică bizantină, cu centrul la Mistra, în Peloponez, bucurîndu-se de o relativă autonomie ( 1 348-1460), una din ultimele regiuni cucerite de turci (1460) , 53 - 55 despotatul sîrb, 338 De sticlă colorată, poezie de C. Cavafis, 396 Dexip din Atena, istoric grec (sec. al I II-iea e.n.), 74, 1 5 8 Diehl, Charles, 80, 9 7 difiziţi, adepţi a i difizitismului, doctrină ortodoxă potrivit căreia în Hristos există două naturi (gr. 8i>o, cpooELI;) una divină şi alta umană, 97 Dighenida, 293 Dighenis Acritas, eroul epopeii Faptele lui Dighenis, 84, 86, 243, 276, 292 - 295, 300, 303- 305, 391, 401 Dighenis A critas, piesă de Mihalakeas, 402 diglosie, 1 5 1 , 260, 285 - 287 Dimitracopulos, Polibios, scriitor neogrec ( 1 864 - 1 922), 386 dinastia abbasidă, v. Abbasizii dinastia macedoneană, dinastie bizantină (867 - 1 057), 50, 1 04, 124, 1 76, 1 78, 243, 260
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
42 1
Dio Casius, om de stat şi scriitor roman de origine şi expresie greacă,
(155- 230/40), 73 Dioclea, localitate în Dalmaţia, 333- 335 Diodor Siculus, istoric grec de origine siciliană (apr. 90 t.e.n. - ?), 154, 223,
357 Diogene, filozof grec, întemeietorul şcolii cinice (apr. 400- apr. 325 î.e.n.),
218 Diogene Laerţiu, doxograf grec (încep. sec. al. III-iea e.n.) , 74 Diogenes, v. Roman Diogenes Diomede, personaj mitologic, 171 Dion din Prusa (Chrysostomos) , retor şi istoric grec (apr. 40 - înainte de 1 17), 73, 210, 221, 223 Dionisie Areopagitul (Pseudo-Areopagitul), teolog mistic din sec. al V-lea e.n., îşi semnează lucrările cu numele unuia dintre ucenicii apostolului Pavel, 137, 138 Diophantos, matematician grec (sec. III - IV e.n.), 71 Dioptra (sau Oglinda bunătăţii) , 321 Discurs către Demonicos, 257 Djaada, 301 Djaafar, 296 Dodecalogul ţiganului, poem de C. Palamas, 338 Dodecanez, insulele cuprinse între Creta, Ciclade, !caria, Samos şi coasta Asiei Mici, 281 dogmatică, disciplină teologică avînd drept obiect dogmele unei religii, 208 Dolger, Franz, 144, 1 53 dominaţia turcească, v. turcocraţia dorisme, cuvinte aparţinind dialectului dorian, sînt folosite uneori abuziv de scriitorii greci şi bizantini, din preţiozitate, 200 Doratei (sfintul) , 372 Dosoftei, mitropolit al Moldovei (1624- 1693), 369 Dragoş, voievod român (135 1 - 1353), 373 Draseke, J 159 ..
Dreptul, 43, 68, 131, 177, 181, 316
Drumul duce, volum de versuri al lui A. Melachrinos, 401 Ducas, Mihail, cronicar bizantin (apr. 1400 - 1470), 82, 1 1 6, 278 Ducas, Ioan, cezar bizantin 191 - 193 Du Guesclin, Bertrand, strălucit om de arme din sec. al XIV-iea, 103 Dunărea, 103, 1 10, 1 17, 363, 365, 372
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
422
Ecbatana, oraş în Persia (azi Hamadan) , 180 e ;lesia, (gr. bcicl..T1oia), 226 Edessa, oraş în Mesopotamia, 291, 300, 322 edictul lui Heraclius, edict i mperial ( 634), vizînd restabilirea unităţii de credinţă religioasă în Imperiul bizantin frămîntat de disputele hristo logice, 97 Efes, oraş în Asia Mică, (Ionia) , 73, 126 Efrem Sirul (sfîntul - ) , teolog şi poet creştin sirian (apr. 306 - 373) , 73, 228, 324, 328 eftaliţi, neam hunic cunoscut şi sub nu mele de hunii albi, 1 63, 1 64 Egee, marea, 44, 5 1 Egina, 393 Egipt, 44, 7 1 , 72, 75, 76, 109, 1 1 3, 294, 400
egipteni, 7 1 , 133, 1 63, 1 80, 1 83, 295 Eidgenossenschaft (germ. ) , 98 Elada, 45, 68, 1 73, 386, 387, 391 , 403
eladici, 45 Elena (sfînta - ) , mama împăratului Constantin cel Mare, 372 eleni, 44, 54, 62, 68, 148, 1 5 1 , 203, 215, 230, 271, 375, 389, 390 elenismul, 40, 41, 54, 6 1 , 64, 65, 69- 7 1 , 75, 76, 8 1 , 148, 1 82, 195, 213, 214, 228, 384, 386- 389, 400, 402, 403 - antic, 49, 53, 130, 212, - egiptean 221, medieval, 68 - răsăritean şi sudic, 75, 76 - platonic, 49 Elixire incantatorii, volum de versuri al poetului A. Melachrinos, 401 Elveţia, 98 Emesa (azi Homs), oraş în Coele-Syria, 227 Eminescu, Mihai, poet român ( 1 850 - 1 889) , 364 emir, principe musulman, 109, 293 - 297, 299 - 30 1 , 304 emirat, teritoriu pe care se exercită autoritatea unui emir, 5 1 , 296, 297 encomion, (gr. eyiccl>µtov). 1 24, 140, 1 9 1 , 207 Eneida, 353 -
Eolida micrasiatică, regiunea cuprinzînd oraşele greceşti din insulele Lesbos şi Tenedos şi de pe coasta de N - V a Asiei Mici, 73 epica mitologică, 198 Epictet, filozof stoic (apr. SO - apr. 120) , 73 Epicur, filozof grec (342/41 - 271/70 e.n„) 1 28, 222 epicureism, doctrina filozofică a lui Epicur, 222, 255 epigramă, gen literar antic cultivat şi de bizantini, 126, 1 45, 1 84, 1 86, 198, 201 , 253
https://biblioteca-digitala.ro
423
INDICE
epigramatişti, poeţi, autori de epigrame, 72 Epifania, oraş î n Siria Epir, 138
Epistola către- Romani, a apostolului Pavel, 123 Epistolele Apostolilor, 3 1 0 epoca alexandrină, 71, 75, 77, epoca antichităţii tirzii, 360, bizantină, 62, 68, 95, 216, 265, 284, 287, - clasică, 1 95, - Comnenilor, 243 - 245, elenistică, 145, 195, - inconoclasmului, 95, - im creştină, 77, perială romană, 73, 2 1 8, - lui Iustinian, 93, 109 1 1 1 , 1 1 2, - mi Paleologilor, 142, 143, 272, - Părinţilor, 1 1 2, ceniană, 70, romană. 7 1 , 93, 1 97, - turcocraţiei, 217 epopeea, 1 70, 395 - bizantină, 84, 291 - 293, 295, 326, 364 - acritică, 56, 86, 276, 401 - greacă, 173 musulmană, 295, Malatiei, 306, turcă a lui Sayyid Battâl, 291 , 295, 297, 303, 304, 306- cultă, 296, 71 Erasm din Rottterdam, umanist olandez (apr. 1469 - 1 536) , 121 erezii, 45, 46 eretici, 230 Erofile, poem de Chortatsis, 281, 283 Erotocritos, poem de Cornaros, 281, 283, 285, 377, 379 Erotocritul românesc, 378, 379 Erotocritos, eroul poemului cu acelaşi nume, 378 Esau, personaj biblic, 229 eseuri bizantine, 69, 84, 221, 223 eshatologic, referitor la sfîrşitul lumii şi la viaţa Yiitoare, 237, 239, 24 1, 242 Eshil, poet tragic atenian (525/24 - 457/56 î.e.n.), 1 4 1 , 359 Esop, fabulist legendar grec, 1 64, 371 esprit israelite (fr.), 76 Ethe, Hermann, 295, 300, 305 Ethicos, lucrare a lui Teodor Metochites, 126. 128, 141 etiopieni, 1 83, 295 Euchaita, 1 84, 2 1 5 Euclid, matematician grec (sec. a l IV-iea - sec. a l I II-iea î.e.n.) 4 8 , 128, 1 3 1 Eufrat, 101, 1 02, 292 - 295, 297, 300, 304 eufratesieni, 304 -
-
-
-
-
-
-
Eunapios din Sardes, istoric şi scriitor bizantin de orientare neoplatonică (apr. 354- 420) , 73
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
424
eunuci, 77, 186, 193 Euripide, poet tragic grec (480 - 406, î.e.n.), 141, 1 46, 339, 344, 349, 359 Europa, 76, 93, 127, 343 - Centrală, 90 -Occidentală, 64, 1 24, - Orientală 64, 86, 87 Europa Orientale, 100 Eusebiu, episcop al Cezareei, istoric bisericesc (apr. 265 - 339/40), 73, 1 50 Eustathios din Epifania, 73 Eustathios Macrembolites, scriitor bizantin (sec. XII), 264 Eustathios din Tesalonic, mitropolit al Tesalonicului, fiîolog şi istoric bizantin (m. 1 1 94), 8 1 , 83, 84, 244, 245, 250, 262 - 264, 321, 342, 343, 359 Evangheliile, 100, 140, 241 Evangheliile greceşti, 3 10, 3 1 3, 314 Evangheliile slave, 3 1 3 - 31 5 Evanghelia cu învăţătură a lui Constantin Preslavsk.i, 324 Evanghelia cu tîlc a lui Theophylact Bulgarul, 323 Evangheliar, carte liturgică cuprinzînd textul Evangheliilor, 3 1 3 Evangheliarul lui Ostromir, 3 1 3 Evagrie Ponticul, scriitor bisericesc, autor d e lucrări ascetice (345/46399/40), 73 Evdochia Macrembolitissa, soţia împăratului Constantin al X-lea, apoi a lui Roman Diogenes, 1 9 1 , 1 92 Evdochia-Athenais, împărăteasă bizantină, soţia lui Teodosie al Ii-lea (apr. 402 - 4 60), profundă cunoscătoare a culturii antice, 74 evhologhion, v. molitvenic (gr. &oxoA6y10\/) Evhologhionul din Sinai, v. Molitvenicul din Sinai evrei, 40, 71, 227 evul mediu, 39, 5 1 , 55, 57, 72, 78, 100, 1 12, 1 14, 1 21, 144, 150, 244, 252, 291 , 348 - 350, bizantin, 90, 1 1 1, 1 12, 1 82, 280, 395, 402 timpuriu, 40, 43 - tîrziu, 77 exegeză, explicare şi interpretare a Scripturilor, 208, 321 Extremul Orient, 91 Eyyoub al Ansari, 306 -
-
Fabliaux, povestiri populare în versuri, gen literar care a înflorit în Franţa
medievală în secolele XII - XIII, 90, 96 Faptele lui Dighenis, 292, 326 Fa usta, piesă de D. Vernardak.is, 386
f eacieni, popor mitic pomenit în Odiseea, 1 55
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
425
fecioare, cele zece - 229, 241 Fecioara din Mistra , poezie de A. Sikelianos, 400 Fecioară (sfînta), 227, 230, 231, 390, 391 , 393, 394, 399, 400 Femeia arţăgoasă, 246 Fenicia, 71 feudalism, 78, 325, 332, 333, 338 Ficino, Marsilio, umanist şi filozof florentin (1433 - 1499), 54 Filadelfia, oraş în Lidia, 73, 169, 177 Filelfo, Francesco, umanist italian (1398 - 1481), 346 Filerot şi A ntusa, 379, 380 Filip Monotropos (Philippus Solitarius), monah şi autor bizantin d e scrieri ascetice (sec. al XI-iea) , 321 Filipme, insulele, 63 filologie, 81, 90, 1 14, 131, 196, 265, 308 Filon din Alexandria, filozof iudeu de orientare platonică, scriitor de limbă greacă (n. 20 î.e.n.), 40, 71, 76, 122, 123; 221 filozofii atenieni, 40 - elini, 54, 7 1 , 74, 80, 123, 129, 145, 150, 167, 183, 185 Filozofia părintelui vinului, 254 Fiore di virtu, 371, v . Floarea Darurilor) Firdusi, poet persan (apr. 930 - 1020), 304 Fisiologul, carte populară bizantină, 381, 382 Fiul lui Dumnezeu, 240 (v. Hristos) Fiul Omului, 236, (v. Hristos) fiul risipitor, personaj biblic, 229 Flaccus, v. Horaţiu, Flautul împăratului, poem de C. Palamas, 388, 391 Fleischer, 296, 297, 305 Floarea Darurilor, carte populară, 370, 371, 382
Florentios, dialog de Nichifor Gregoras, 273 Florenţa, 54, 87, 361 Focida, regiune în Grecia antică, 1 64 Fotie, patriarh al Constantinopolului, teolog şi filolog bizantin, scriitor de mare fecunditate (827- apr. 893), 48, 80, 84, 85, 129, 130, 1 3 1 , 214,
216 , 224, 225, 322, 341 Fotinos, poem de A. Valaoritis, 387 Fragmentele de la Freisingen, 315, 316
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
426 Fragmentele de la Grskovic, 314 Fragmentele kieviene, 315 Fragmentele din Sinai, 315, 316
Fragmentul din Sluck, 316 franci, 6 7, 78, 79, 1 1 7, 275, 298, 299, 306, 385, 392, 401 francezi, 66, 78 Francisc (5fîntul) , ascet şi poet medieval (apr. 1 1 82- 1 226) , 1 1 3 Frangopulos, 124 Franţa, 1 08, 282, 299 Frescele Himetului, lucrare a lui F. Kondoglu, 401 Frigia, regiune în nord-vestul Asiei Mici. 73, 296 Froissart, Jean, cronicar francez ( 1 333/37 - după 1 400) , 96 Galen (Claudius Galienus) . medic, filozof şi gramatic grec (Ul
-
apr. 201 ) ,
73 Galia, 66 galileeni, 391 garda scandinavă, v. varegi garda elveţiană a papei, 78 Garin, Eugenio, 351 Gavriil din Lesnovo, 334 Gaza, oraş în nord-vestul Palestinei. 7 1 , 72, 73 Genealogiile lui Boccaccio, 350, 353 Genesios, Iosif, istoric bizantin (sec. al X-lea) , 1 65, 1 6 6 Geneza, 240 Genova, 5 1 , 220, 221 genovezi, 78 geografie, 48, 71 geometrie, 48, 122 georgieni, 6 2, 66 Georgios Acropolites, om de stat şi istoric bizantin ( 1 2 1 7 - 1 282) , 264 Georgios, Bustronios, istoric cipriot (sec. al XVI-iea) . 280 Georgios Hamartolos (Monachos) , cronicar bizantin (sec. al I X-iea ) . 86, 322 Georgios Pachymeres, istoric bizantin, 265 Georgios Pisidianul, poet bizantin (sec. al VII-iea) , 73, 3 60 Georgios Scholarios, în călugărie Ghenadios, patriarh al Constantinopolului, primul recunoscut de sultanul Mohamed al II-iea ( 1 454) , scriitor fecund (m. în 1 462, 54, 83, 216
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
427
Georgios Sphrantzes, om de stat şi istoric bizantin ( 1401 - după 1478), 278, 370 Georgios Syncellos, cronicar bizantin (m. 810), 326, 364 Georgios Trapezuntios, umanist grec ( 1 395 - 1486) , a trăit în Occident, 143 germani, 63, 65, 67, 79 Geschichte der byzantinisclzen Literatur, de Krombacher, 235 gesta, 1 1 5, 293, 295 - 299, 300, 303, 304 Gherardo, 351 Giotto, pictor italian (apr. 1477 - 1510). 1 1 6 Giovannino da Mantova, 351 Glycas, Mihail, teolog, istoric şi poet bizantin (sec. al Xii-lea) . 86, 216. 255, 256 Glycis, Ioan, 269, 273 gnomic, didactic, moralizator (aici) . 201 gnoză, doctrină filozofic-religioasă înfloritoare la sfîrşitul antichităţii, combătută vehement de părinţii bisericii, 40 Goethe, Johann Wolfgang von - , scriitor german ( 1 749 - 1 832) , 205. 385 gorgonă, monstru mitologic. 394 goţi, 103, 1 1 2 Grabler, Franz, 156 gramatică, 41, 43, 48, 8 1 , 122, 167, 208, 251, 253, 272, 345, 348, 357 gramatici, 71, 146, 245, 272 Graţian, impărat romano-bizantin (375 - 383) , 372, 373 graţii, personaje mitologice, 1 73 Greceanu, Radu, cărturar şi cronicar român (sec. al XVI I-iea - sec. al XVIII-lea) , 370 greci, 46, 5 1 , 55, 57, 63, 65 - 68, 70, 74, 75, 1 1 5, 132, 147- 150, 152, 1 57, 1 80, 1 85, 212- 214, 218, 268, 269, 296. 304, 322, 334. 348, 370, 387, 390, 395 Gnci şi franci, dramă de T. Ambelas, 386 Grecia, 39, 45, 52, 54, 56, 70, 80, 87, 1 5 1 , 1 73, 1 80, 265, 267, 274, 285 - 288, 377, 384 antică, 43, 53, 54, 1 95, 197, 212, 220, 230, 388, 391. 394, 397, 399 - centrală, 66 - clasică, 54 - europeană, 74, 75 - medievală, 97 - modernă, 1 5 1 , 384 - 387, 401 , 403 grecizarea , 65, 66 Grecu, Vasile, 1 56, 163, 363 Gregoire, Henri , 90, 291 Gregoras, v. Nichifor Gregoras -
https://biblioteca-digitala.ro
428
INDICE
Grigorie din Cipru, patriarh aJ Constantinopolului, teolog, unul din cei mai de seamă cărturari bizantini din sec. XIII. , 265 - 268 Grigorie cel Mare, papă (590 - 604), organizator de seamă al bisericii cato lice, canonizat, 324, 358, Grigorie din Nazianz (sfîntul - ) . episcop de Sasima, unul dintre părinţii bisericii (329 - 389/90), 41, 74, 82, 123, 1 28, 1 34, 202, 272, 273, 324, 329 Grigorie din Nysa, episcop de Nysa, unul din cei mai de seamă părinţi ai bisericii, frate cu Vasile din Cezareea (apr. 336 - 394/5), 4 1 , 74, 1 23, 128, 129, 202, 229, 272. 324 Grigorie Palamas (sfîntul - ) . teolog bizantin, conducător al mişcării isi haste ( 1 296/97 - 1 359), 1 22 Grigorie Taumaturgul (sfîntul - ) . episcop de Neocezareea, scriitor (apr.
2 1 3 - 270/75), 73, 1 23 Grigorie Teologul, 1 8 3 Grigorie Ţamblac, 338 Groto, Luigi, 283 Gryparis, Ioan, poet neogrec ( 1 872 - 1 942) , 401 Gyparis ( Panoria), poem dramatic cretan, 281, 283 Guilland, Rodolphe, 273 Giindiiz Alp, 157 Guschtasp (Histaspe) , 304 Hadrian, împărat roman ( 1 1 7 - 1 38) , 65 hagiografi, 73, 1 05, 329 hagiografie, 1 3 1 , 201, 329, 334, 358 Ham, 302 Hamza-Nâmr, 305 Hamza, 304 Hamza, 304 Hasdeu, Bogdan Petriceicu, istoric, filolog şi scriitor român ( 1 838- 1907), 381 Haury, Jakob, 164 Hecateu din Milet, istoric şi geograf grec (sec. al VI-lea î.e.n.), 1 61 Hedberg, 263 hegira, „fuga" lui Mahomed de la Mecca la Medina (622), de la data hegirei se numără cursul anilor la mahomedani, 223, 305 Heisenberg, August, 340
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
429
Heliade Rădulescu, Ion, filolog şi scriitor român ( 1 802 - 1 872) , 366, 371 Helicon, munte în Beoţia, sălaşul muzelor, 392 Helios, divinitate greacă, 137 Heliodor, scriitor grec (sec. al I II-iea e.n.), 73, 272 Heptanez, 285 Heraclea, 341 Heraclius, împărat bizantin ( 61 0 - 64 1 ) , 44, 97, 109 - 1 1 1 , 300, 360, Heraclius, piesă de C. Rangabe, 385 Hercyna, rîu în Beoţia, 392 Herodian, gramatic grec (sec. al II-iea e.n. ) , 71 Herodian, istoric grec (apr. 1 65 - apr. 255) , 73 Hermogene din Tars, retor grec (sec. al II-iea e.n.) , 74, 219, 266, 269 Herodes Atticus, filozof şi mecenat roman de origine greacă (101 - 1 77) , 74 Herodot, istoric grec (apr. 480 - apr. 426/25 î.e.n.), 81, 82, 1 46, 149, 1 57, 1 59 - 164, 199, 321 , 357 Hesiod, poet grec (sec. al VIII-lea î.e.n.), 128, 321, 349, 354, 360 Hesychios din Milet ( Hesychios Illustrios) , cronicar bizantin păgin (sec. al VI-lea), 74 bieraticon, carte liturgică cuprinzînd formularele slujbelor săvîrşite în mod obişnuit în biserică, cf. şi arbieraticon, 316 Hilandar, mănăstire atonită, 335 Himerios, retor grec (sec. al VI-lea e.n.), 73, 272 hiperionisme, preţiozităţi lingvistice, imitaţii exagerate ale dialectului literar ionic, 200 Hipodromul din Constantinopol, 93, 389 Hipolit al Romei, 324 Historia tripertita, 364 Homer, 48, 80, 81, 122. 128, 146, 149, 1 57, 160, 230, 245, 264, 274, 321. 322, 342, 344, 345, 349, 354, 360, 362
Horaţiu ( Quintus Horatius Flaccus) , poet roman (65 - 8 î.e.n.), 354 hospitium (lat.), 69
Hristos, 46, 49, 63, 69- 74, 76, 77, 91, 1 12, 124, 128, 134, 136, 148, 149, 159, 229, 230- 232, 236- 238, 240, 251, 306, 310, 354, 372, 395 humanista (lat.) , 346 humanitas (lat.), 212, 345
Huniadi, Ioan, voievod al Transilvaniei şi regent al Unagariei (m. 1456) , 165 buni, 157, 1 58, 160
https://biblioteca-digitala.ro
430
INDICE
huni-kidariţi, neam hunic, 1 62 Husain martirul, 296, 304 hybri s, (gr. ul3p1�), 220 Histaspe, satrap persan, tatăl l u i Darius I (sec. al V I-lea î.e.n.), 304 Iacob, călugăr, adversar al lui :i\I. Psellos, 186 Iacob, personaj biblic, 229 Iambi şi anapeşti, volum de versuri al lui C. Palamas, 388 Iamblichos, filozof neoplatonician (apr. 280 - apr. 350), 73 Iamblichos, scriitor grec, „romancier " (sec. al I I-iea e.n.), 73 Ibrahim, 302 Icoana de la Edessa, chipul „adevărat " al lui Hristos, păstrat pe giulgiul „autentic " aflat o vreme la Edessa, 291 iconoclaşti, adepţi ai iconoclasmului, 45, 46, 1 03, 1 04, 1 1 4 iconoclasm, erezie bizantină care respingea cultul icoanelor (sec. al VIII-lea) , 45, 46 iconoduli, adepţi ai cultului icoanelor, 45, 46, 1 03, 1 04, 1 1 3 idile, gen literar, 202 Ierusalim, 1 02, 1 1 1 , 1 1 3, 236, 237 Ierusali mul ceresc, 237, 239 - pămîntesc, 236, 237 Iliada, 8 1 , 170 Imbcrie şi l\Iargarona, roman bizantin, 276 i mn, 84, 89, 97, 1 00, 1 1 4, 1 1 5, 1 59, 226 - 233, 362 I m n ul acatist, i mn religios bizantin (sec. al VI-lea ? ) , 399, 400 Imn A tenei, volum de versuri al lui C. Palamas, 388 I m n ul Naşterii Domnului, de Roman Melodul, 33, 230 I m n ul virginităţii din Banchetul lui Methodios, 228 imngrafia bizantină, 399, 401 îmnografi, 227, 228 Împărăteasa frina, piesă de A. Antoniadis ( 1 836 - 1 905) , 385 Împărăteasa Teodora, piesă de Russos, 402 Î m flărăţia slavilor, 334 Imperiul bizantin, 39, 42, 53, 66, 67, 90, 1 07 - 1 09, 1 1 4 - 1 1 6, 1 38, 147, 1 50, 1 5 1 , 1 62, 1 80, 1 86, 1 98, 216, 221, 243, 294, 295, 304, 363, 367, 385, 391, 394, 401 I mperiul din Ni ceea, creaţiune politică a bizantinilor refugiaţi la Niceea în urma cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi ( 1 204- 1261), 54, 1 38, 139
https://biblioteca-digitala.ro
431
INDICE
Imperiul roman , 54, 61, 63, 64, 69, 103, 105, 108 Imperiul roman de Apus, 66, 98 I mperiul roman de Răsărit, 6 5 - 67, 74, 78, 97, 101, 325, 326 Împotriva egumenilor, satiră de T. Prodromos, 248, 250 India, 63, 70, 91, 335, 367 indo-germani, 76 influenţa anatoliană, 1 13 - antichităţii 156, 1 62 - barbară, 1 4 9 - arabă, 77 - armeană, 77 - egipto-siro persană, 77 - germanică, 78 - orientală, 64, 70, 78, 79 - Occidentului romanic, - occidentală, 79, 106, 314, 335 - roman, 69 - selgiucidă, 77 - slavă, 78 - turcă în cultura bizantină, 77 - greacă asupra lui Toma d'Aquino, 53, în literatura română 371, în poezia liturgică occidentală, 242 influenţe bizantine asupra altor popoare, 62, 78, (asupra ruşilor) , 87, 31 8 (asupra slavilor în genere) , 320, 328, 330 (asupra ruşilor şi bulgari lor) , 334 (asupra slavilor de sud), 363- 365, 369- 372, 374, 377, 380, 383 (asupra românilor) înmulţirea pîinilor, episod biblic, 229 inorog, animal fabulos, 367, 368 Insulele ioniene, 285 Insulele Prinţilor (azi Kizil Adalar) , insule în estul Propontidei, loc de exil pentru membrii familiei imperiale bizantine, 392 lntrebări şi răspunsuri, de Anastasie Sinaitul, 326 Învăţăturile către domni şi viitori domni în literaturile bizantină şi slavă, 383 Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie, 382, 383 Învăţăturile regelui Solomon către fiul său Roboam, 257 i nvazii barbare, 40 - arabe, 71, 1 1 3 invocaţia liturghiei Sf. Ioan Gură-de-Aur, 3 1 5 intercesiunea liturghiei Sf. Ioan Gură-de-Aur, 3 1 5 Ioachim din Osogov, 334 Ioan Anagnostes, cronicar bizantin (sec. al XV-iea) , 275 Ioan din Antiohia, cronicar bizantin (apr. sec. al V II-iea) . 72 Ioan Argyropulos, umanist bizantin (apr. 1410- 1490) , 266 Ioan Botezătorul, 229 Ioan Cameniates, istoric bizantin (sec. al X-lea) , 83 Ioan Cananos, istoric bizantin (sec. al XV-iea) , 275 Ioan al YI-lea Cantacuzino, împărat bizantin ( 1 347- 1355) şi scriitor, 1 1 6, 1 58, 208, 274, 396 ·
https://biblioteca-digitala.ro
432
INDICE
Ioan Chortasmenos, (apr. 1370 - 1 436/37) , mitropolit al Selibriei, filolog, bibliofil şi poet bizantin (în călugărie Ignatie) , 1 27 Ioan Cinnamos, istoric bizantin (după 1 143 - apr. 1 203) , 245, 262 Ioan Climax ( Scărarul) , (sfîntul - ) , ascet bizantin (apr. 579- apr. 649), autor al unei Scări, descriere a treptelor desăvîrşirii ascetice, 72 Ioan al II-iea Comnenul, împărat bizantin ( 1 1 1 8 - 1 143) , 246, 247, 257 Ioan Curcuas, general bizantin (sec. al X-lea), 294 Ioan Cyriotes Geometres, m itropolit al Melitenei, poet bizantin (sec. al X-lea) 201 Ioan Damaschinul (sfîntul - ) , teolog şi poet bizantin, apărător dîrz al cultului icoanelor (apr. 675 - apr. 749) , 46, 73, 83, 84, 86, 126, 1 49 laon al III-iea Ducas Vatatzes, împărat bizantin ( 1 222 - 1254) , 1 38, 1 39, 402
Ioan Evanghelistul, 3 1 0 Ioan din Epifania, istoric bizantin (sec. a l Vl-lea), Ioan Exarhul, scriitor bulgar, traducător din literatura bizantină (sec. al IX-iea), 329 Ioan Gură-de-Aur (sfîntul - ) , patriarh al Constantinopolului, unul dintre părinţii bisericii, scriitor fecund (354 - 407), 70, 72, 82, 86, 202, 229, 230, 315, 316, 324, 327- 329 Italos, filozof bizantin de orientare platonică (sec. al Xi-lea), 49, 1 32, Ioan 1 93, 216. 245, 261 Ioan din Lidia, erudit şi scriitor bizantin (490 - după 552) , 73 Ioan l\lauropus, mitropolit al Euchaitei, filozof şi scriitor bizantin (sec. al XI-iea), 1 35, 1 79, 1 8 1 , 1 84, 201, 215 Ioan Malalas, cronicar bizantin, autorul primei „cronici universale" creştine (apr. 491 - 578), 72, 76, 86, 1 99, 244, 325, 360 Ioan Moschos, scriitor ascetic bizantin (apr. 530 - 61 9) , 73, 1 99, 326 Ioan Preotul, 329 Ioan Psychaites, 1 22 Ioan Sinaitul, 324 Ioan Taronites, 161 Ioan I Tzimisces, î mpărat bizantin (969 - 976) , 376 Ioan, cvestor (sec. al Vl-lea), 161 Ioan Vodă cel Cumplit, domn al Moldovei ( 1 572- 1574), 376 Ioannacis, 293 loasaf, erou al romanului Varlaam şi Joasa/, 367 Iorga, Nicolae, istoric român ( 1 87 1 - 1 940), 366 Iosephus Flavius, istoric iudeu de expresie greacă (37 - ?), 73, 76, 221, 325
https://biblioteca-digitala.ro
433
INDICE
Iosif din Arimateea, personaj biblic, 238, 239 Iosif Filozoful, 1 43, 266, 272 Iovian, împărat bizantin (363 - 364), 372, 373, 398 lraclie, erou imaginar din Erotocrit, 379 irakieni, 294 Irina, soţia împăratului Leon al VI-lea, 70, 402 Irina Asan, 396 irmos, 226, 227 Isaac, personaj biblic, 229, 304 Isaac, piesă de Luigi Groto, 283 Isaac I Comnenul, împărat bizantin ( 1 057- 1059) , 1 87 - 1 90 Isaac Sebastocratorul, fratele împăratului Alexie I Comnenul (m. 1 1 36) 126, 127, 136- 1 38 isaurieni, popor micrasiatic, locuind în Isauria, regiune din preaj ma munţilor Taurus, între Pamfilia, Licaonia şi Cilicia, 65 isihasm, curent ascetic şi teologic bizantin (sec. al X I V iea) , a avut ca efect o reformare a întregului monahism ortodox, 53 Islam, 39, 63. 91, 297, 304, 306 islamism, 296, 297, 300 Isidor din Sevilla, arhiepiscop al Sevillei, teolog şi erudit creştin de expresie latină, canonizat de biserica catolică (apr. 560- 636) , 105 Isocrate, retor grec (436 - 338 î.e.n.) , 42, 80, 257, 371 Isopia, 371 Ispirescu, Petre, folclorist şi scriitor român ( 1 830 - 1 887) , 371, 380 Israel, 39 Israil, 232 issidoni, populaţie locuind în antichitate în Asia Centrală, 1 62 Istoria lui M. Psellos, 168, 177, 178, 184, 191. 193 Istoria cavalerului Tristan, 335 Istoria domnilor Ţării Româneşti, 370 Istoria Imperiului otoman, de D. Cantemir, 370 l storia literaturii turceşti, de Mehmet Fuat, 306 Istoria războiului evreesc, de Iosephus Flavius, 325 Istoria secretă, atribuită lui Procopiu, 93, 103 istorie ecleziastică, gen literar bizantin, 73 istorie literară, 71. 80, 88, 89, 106, 107, 129, 223, 270, 280 istorie naturală, 210, 255 istorie sfîntă, 240, 241 -
� :
-
„Literatura Bizanţului"
-
c.
1011
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
434
istorie universală, gen literar bizantin, 278, 364, 369, 372 istorici bizantini, 73, 75, 82, 150, 1 5 3 - 1 55, 1 57, 1 59, 160, 165, 199, 245, evrei, 73 - greci, 73, 80, 129, 274, 278, 321, 357, 366, 369, 370, 1 54, 356 i storiografia antică, 71, 1 53, 1 57, 163, - bizantină, 69, 89, 101, 1 1 5, 144, 146, 1 53- 1 55, 1 63, 1 66, 320, 327, occidentală, 55, 1 53, 364, - renascentistă, 101, română, 372 - 374 -
-
-
Isus, v. Hristos Italia, 55, 66, 78, 90, 103, 109, 1 12, 1 1 7, 121, 148, 253, 282, 285, 339 - 341, 345, 348, 348, 355, 359, 361, 371 italieni, 66, 1 87 Italos, v. Ioan Italos iudei, 76 iudeo-creştinism, creştinismul primitiv, 40 Iudita, personaj biblic, 300 Iulian Apostatul, împărat bizantin (36 1 - 363), restaurează păgînismul, elin, 323, 372, 373, 398 I ulios Polideuces, filolog şi scriitor grec (sec. al II-iea e.n.) , 7 1 Jupiter, divinitate romană, 354 Iustin I, împărat bizantin (518- 527), 1 1 1 Iustin Filozoful şi Martirul, (sfintul ) apologet grec (m. 165- 166) , 324 Iustinian I cel Mare, împărat bizantin (527 - 565) , 43, 65, 73, 93, 1 02, 103, 1 1 1 , 1 1 2, 1 8 1 , 226, 230, 234, 244, 360 izocronizarea vocalelor în limba greacă, dispariţia valorii cantitative a vocalelor, 145 Izvorul cunoştinţei, 326 -
,
Jaeger, Werner, 4 1 , 1 28, 129 japonezi, 76 jertfa lui A braham, 281, 283 jocurile de dragoste, 277 jocul cu mărgele de sticlă, 203
Kâbus, 302 kagan, titlu dat căpeteniilor turce (Rec. al VI-lea - sec. al VII-iea) 165 Kâlun, 302 Kalopothakis, 385
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
435
Kantakuzin, Dimitrie - din Novo Brdo, cărturar slavo-bizantin (sec. al XV-iea) , 337 karamanit, locuitor al domeniului karamanizilor, dinastie turcmenă, fon dată de Karaman Oglu (sec. al XIII-iea - sec. al XV-iea) , domnind în Iconium, 390 Karavias, 386 Karghujah, 294 Kaswara, 301, 302 Kawus, 304 Kazantzakis, Nikos, scriitor neogrec (1883- 1957) , 402 Kiev, 87, 316 Kocel, 332 Kogălniceanu, Mihail, om de stat, istoric şi scriitor român ( 1 81 7 - 1891), 366 koine (gr. KOLV6c;, comun) , formă a limbii greceşti generalizată în urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare, instrumentul lingvistic al civilizaţiei elenistice, 147, 151, 199, 234, 309 Kondoglu, Fotis, scriitor neogrec ( 1 897 - 1 965), 401 Kosovo-Polje (Cîmpia Mierlei), 334 Kristeller, O., 346 Kritikakis, 385 Krumbacher, Karl, 61, 88, 144, 200, 204, 265, 274, 278, 320, 325, 326 Kunchan, 162, 1 63 Kurâssân, provincie persană, 305 Kyriakides, Stilpon, folclorist grec contemporan, 291 La biserică, poezie a lui C. Cavafis, 395 Laerte, personaj mitologic, 362 Jais (fr. ) , scurte poeme epice bretone, 90 Lancelot, roman cavaleresc al lui Chretien de Troyes, (1 170), 335 lăncierii germani din Italia, mercenari în slujba principilor italieni, în secolul al XVI-iea (it. lanzichenecchi) , 78 Laodiceea, oraş în Asia Mică, 73 Lăpuşneanu, Alexandru, domn al Moldovei (1552 - 1 561 şi 1564 - 1 568), 376 Lăpuşneanu, Bogdan, domn al Moldovei (1568 - 1572), 376, 377 Lât, 303 lati ni ( catolici) , 51, 52, 55, 96, 1 15, 1 16, 147, 386 lati nitatea dunăreană, 103 - invadatoare 1 1 6 latinizarea Apusului, 66 =
https://biblioteca-digitala.ro
436
INDICE
Laţcu, domn al Moldovei (apr. 1365 - apr. 1 374) , 473 Lavra Pecerska, mănăstire kieviană, 326 Lazăr, personaj biblic, 229 legende hagiografice populare, 1 47, 201 , 228 legende monastice, 199 Legenda despre împărăţia Indiei, 335 Legenda secolelor, ciclu de poeme epice al lui V. Hugo, 388 Legenda tesaloniciană a lui Chirii, 334 Legenda Troiei, 335 legile retoricii, 222 legislaţia agrară bizantină, 79 Legrand, Emile, elenist francez ( 1 841 - 1 903) , 257 Lemnos, 74 Lenau, Nicolaus, poet austriac ( 1 802 - 1 850) , 364 Leon al V-lea, împărat bizantin ( 8 1 3 - 820) , 1 22, 208 Leon al V-lea, dramă de Karavias, 386 Leo11 al VI-lea ,;cel înţelept", împărat bizantin (886 - 912), 297, 322, 341 Leon Choirosphactes, om de stat şi scriitor bizantin (m. apr. 919). 1 3 1 Leon Diaconul, istoric bizantin (sf. sec. a l X-lea) , 1 64, 1 65, 322, 329 Leon Matematicianul, filozof şi matematician bizantin (sec. al IX-iea), 48, 1 28, 131 Leontios din Bizanţ, teolog bizantin (apr. 485 - apr. 549), 74, 83 Leontios din Neapolis, episcop al Neapolisului (Cipru), hagiograf bizantin (sec. V I - VII). 199 Leonzio Pilato, profesorul de greacă al lui Petrarca şi Boccaccio (m. 1 364) . 344, 345, 350, 360 - 362 Lesbos, 178, 278 letopiseţ, 329 Levcenco, Mihail, 1 5 5 Lexiconul l u i Fotie, 130 Libanios, retor grec (314 - apr. 391 e.n.), 72, 266, 272 Libistros şi Rodamne, roman bizantin, 276 Licia, regiune în nordul Asiei Mici, 71, 74 Liceul din Atena, 1 80 Lichudes, Constantin, 1 77, 179, 1 84, 190 Licofron „obscurul", poet grec alexandrin, 80. 339, 360 Lidia, regiune în vestul Asiei Mici, 73 Lieberich, 1 54
https://biblioteca-digitala.ro
437
INDICE
limba arabă, 306, 325, 348, - armeană, 67, 86, 325 - bulgară, 67, 86, 233 coptă, 67, 325 - ebraică, 320 - engleză, 89, 1 5 1 - franceză, 89, 1 5 1 , - georgiană, 67, 86 - germană, 65, 88, 1 5 1 , 3 1 5 gotă, 67 italiană, 1 5 1 , 348, 364 - latină, 64, 66, 67, 86, 147, 253, 279, 320, 325, 332, 343, 348, 358, 364 - latină ecleziastică, 365 maghiară, 1 60, persană, 1 1 0, 1 1 1 , 306 - limbile romanice, 1 46, 227, 279 - română 100, 102, 365, 367, 369, 378- 380, - rusă, 86, sîrbă, 86, 338; siriană, 67, 320, 325 - slavă veche, 100, 308, 310, 31 2, 3 1 4, 3 1 6, 317, 332, 334, 337 slavonă, 308, 309, 368, 374, turcă, 78 limba greacă 40, 52, 65- 67, 75, 78, 79, 94, 95, 1 1 5 , 148- 1 50, 180, 197, 228, 234, 263, 279, 3 1 4 , 3 1 5, 317, 320, 323 - 325, 331, 332, 337, 343, 344, 348, 358, 361 , 365, 369 - 37 1 , 377, 378, 381, 383, 401 veche 62, 245, 260, 262, 265 - 267, 270, 339, bizantină 68, 78, 1 52, 264, 384 - literară, 82, 85, 94, 244, 257, 384 arhaizantă 1 55, 263, 275, 286 artifi cială 95, 273, 275, - oficială 276 „pură" 95, 1 44, 145, 1 47, 1 50, 1 5 1 , 198, 200, 275 - populară 86, 94, 95, 96, 1 47, 1 5 1 , 1 99, 200, 234, 243, 245, 246, 252- 254, 256, 262 - 264, 273- 278, 282, 286, 287, 321, - curentă 261 , 264, - comună 263, - curentă temperată 1 99, - vorbită 82, 94, 147, 1 50, 1 55, 244, 245, 246, 252, 256, 257, 273, - neogreacă 1 5 1 , - trapezuntină, 96 - niceană 96 lingvistică, 71 lirica greacă antică, 228 - personală, 200 „pură'', 200 literatura alexandrină, 7 1 , 81 - armeană, 1 1 1 - biblică, 198, 201 - bizantină, 56, 61, 62, 64, 69, 73, 77, 79- 82, 84 - 9 1 , 94 - 1 0 1 , 105 - 107, 109 - 1 1 1 , 1 1 4 - 1 17, 125, 144, 1 4 5 , 1 50, 1 52, 1 53, 1 59, 1 60, 191, 200, 225, 243, 253, 261 , 275, 280, 281, 308, 309, 3 1 2, 3 14, 317, 331, 333, 337, 342, 364, 370- 372, 377, 383 - bizantină în limbă populară, 86, 97, 243, 245, 286, 321 - bizantină în limba savantă 245, - bisericească bizantină 99, 227, 31 6, 317, 321, 324, 325, - teo logică bizantină, 83 - religioasă bizantină, 309, 366, 369, istorică bizantină, 98, 100, 101, 144, 1 55, 364, 366, 369, 377, 380 - bulgară 100, 320, 322, 327 - 329, - cipriotă, 281 - cretană, 282, 284, 285, - creştină veche 327, 328, - ebraică, 324 egipto-siro-micrasiatică, 76, - elină, 96 fanariotă, 384 - franceză 269, 363 - greacă veche 46- 48, 53, 57, 6 1 , 62, 69, 80, 81, 9 1 , 96, 1 30, 1 4 1 , 1 98, 200, 2 1 5, 244, 256, 324, 325, 328, 340, 360 - italiană 96, 348 - latină, 102, 361, 362, - literatura medievală occidentală 67, 90, 96, 98 orto doxă, 100 - profană, 4 1 , 85, 366, 369, 370, - de revelaţie, 198 -
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
438
- română, 363 - 366, 369 - 371, 374, 377, 379 - 383 - rusă, 1 05, 320, 327 - 329 - sîrbă, 1 00, 106, 331 , 337, 338 - siriacă, 228 _:··slavă, 308, 312, 313, 3 1 6, 317, 331 , 332, 383 - slavonă, 308 - literaturile orientale, 324, 328 - romanice 279 - slave 100, 331 - slave meri
dionale 1 06, 334 Lituania, 1 09 liturghia 100, 226, 242, 254, 310, 312, 3 1 5, 3 1 6, - bizantină, 228, 236, 241 - cerească, 226 occidentală, 241 - sf. Ioan Gură-de-Aur, 3 1 6 - sfîntului Petru , 316 - sfîntului Vasilie cel Mare, 316 - slavă 3 1 2 Livadia, 392 Lobkovic, 3 1 6 logica, 134, 2 1 8 , 357 Logos, 232 logothet, demnitate bizantină, 1 93, 389 Londra, 89 Luca, evanghelistul, 241 Lucian din Samosata, scriitor grec de origine micrasiatică ( 1 25 - apr. 1 92), -
48, 73, 76, 80, 84, 1 54, 1 55, 272, 321, 342
Ludovic al Xi-lea, rege al Franţei ( 1461 - 1483) , 93 Ludovic al XI V-lea, rege a Franţei ( 1 643 - 1 71 5) , 1 02 lumea antică, 208, 344, 361 - bizantină, 76, 97, 1 00, 1 05, 206, 245 - franco elenă, 275 germanică, 92 greacă, 70, 75, 76, 96, 1 82, 1 95, 220. 384, 388, greco-latină 44, 385 - greco-slavă, 63 - modernă, 148 occidentală, 98, 114 - orientală, 92, 96 - romană de răsărit 1 1 6 - românească, 1 0 1 - slavă, 309, 3 1 7 Lust w fabuliel'en, (germ. ) , 147 Luvrul, 274 -
-
-
-
Maas, P. 228 Macarie, cronicar moldovean ( m . 1 558), 374, 375 Macedonia, 95, 230, 3 1 6, 331, 332 Macedonski, Alexandru, scriitor român ( 1 854 - 1 920), 371 Macheras, Leontios, cronicar cipriot (sec. al XV-lea) . 280, 281 Madrăfă, 228 Madrid, 1 08 magiştri retorilor, 81 maglaviţi (gr. µayKÂaf3iTat). ostaşi din gărzile i mperiale bizantine, 390 Magnaura, palat în Constantinopol, 1 4 1 , 1 80, 1 8 1 , 389
https://biblioteca-digitala.ro
439
INDICE
Mahomed, întemeietorul islamismului (apr. 570- 632) , 304, 390 maire du Palais, 298 maison (fr.) , 69
Malalas, v. Ioan Malalas, Malatesta, Sigismund, condotier italian ( 1 4 1 7 - 1468) , 55 Malatia (Melitene) , oraş în Capadocia, 293- 295, 297 - 301, 303, 304 Mamă de Dumnezeu, poem al lui A. Sikelianos, 399 Manasses, Constantin, mitropolit al Naupactului, poet şi cronicar bizantin (m. 1 1 87) , 277 mănăstiri, 77, 109, 1 13, 1 14, 135, 142, 168, 1 73, 1 74, 1 84, 1 85, 1 92, 193, ·
249, 250, 334, 340, 343
Manât, 303 Manciuria, 63 mandarinatul chinez, 196 maniheism, erezie dualistă (sec. al II I-iea) , 46 mansio (lat.) , 69 Manuel I Comnenul, împărat bizantin ( 1 1 43 - 1 1 80), 52, 81, 1 1 5, 1 1 6, 147, 216, 398 Manuel Comnenul, poezie de C. Cavafis, 398
Manuel Moschopulos, scriitor bizantin (sec. al XIII-iea - sec. al XIV-iea) , 141, 272, 344
Manuel al Ii-lea Paleologu!, împărat bizantin (139 1 - 1425), 84, 274 Manzikert, localitate în Mesopotamia, locul unei memorabile victorii a turcilor asupra Bizanţului (26 august 107 1 ) . 51. 191, 193, 298 Maramureş, 109, 373 Marcian, împărat bizantin (450 - 457), 165 Marcus Aurelius, „împăratul filozof", împărat roman (161 - 1 80) , filozo f stoic, 48, 341 Mare procesiune de preoţi şi de laici, poezie de C. Cavafis, 377 Maria, v. Fecioara Maria Doxopatri, dramă de D. Vernardakis, 385 Marie de France, poetă franceză (sec. al XII-iea), 90 Marianus, 313
Marinos Phalieros, poet cretan (sec. al XV-iea) , 258 Markesina, piesă de Papaconstantinos, 402 Marmara, Marea de - sau Propontida, 392
Maro, Publius Vergilius, v. Vergiliu Marrou, Henri-Irene, istoric şi filolog francez contemporan, 41
https://biblioteca-digitala.ro
440
INDICE
martiri, 1 12, 229 mărturisirea de credinţă greco-ortodoxă, 62 i\Iat i, evanghelistul, 3 1 0 l\latei Basarab, domn al Ţării Româneşti ( 1632- 1 654) , 367 matematică, 71, 1 40, 1 67, 2 1 8, 224 Al athăuspassion, 240 l\latzukină, 24 7 l\lauriciu, împărat bizantin (582- 602) , autor probabil al unui Strategicon a cărui atribuire este incertă, 1 09, 164 .Hauriciu, dramă de Kalotypis, 386 :'llauropus, v. Ioan Mauropus, :\laxim Mărturisitorul (sfîntul - ) , teolog şi scriitor bizantin, adversar al monotelismului (apr. 580- 662) , 70, 75, 83 l\laxim din Tir, 7 3 Mazaris, satiră bizantină ( 1 4 1 4 - 1 4 1 5) , 8 4 :\lecca, 298 :\Iedici, Cosimo de, „cel Bătrîn", gonfalonier florentin, duce al Florenţei, ( 1 389 - 1 464) , 54 l\lelachrinos, Apostolos, poet neogrec ( 1 88 3 - 1 9 52) , 401 J1elanges Schlumberger, 88 l\1elimendzis, 293 Melissenos, v. Nichifor Melissenos, l\Ielitene, v. Malatia, l\Ieliteniotes, v. Teodor l\Ieliteniotes, Jlemră, 228 :\lenandru Protectorul, militar şi istoric bizantin (sf. sec. al VI-lea) , 75, 82, 1 65 mercenari în armata bizantină, 52 l\Ierovingieni, prima dinastie francă (44 8 - 751), 92 :\Iesia, 303 :\Iesopotamia, 44, 109, 1 76, 294 mesorion, (gr. µecrroplov) , 3 1 1 metaforă, 1 70 Metafizica lui Aristotel, 218, 2 1 9 Metochites, v. Teodor Metochites, Metodios, episcop al Olimpului (Licia) .1 martirizat în 3 1 1 , teolog şi scriitor creştin, autorul unui Banchet, replică creştină la Banchetul lui Platon, 228
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
44 1
Metodiu (sfîntul - ) , fratele lui Chirii, apostol al slavilor, 308 - 312, 314, 316, 317, 331, 332 metrică, 8 1 , 1 59, 236 - cantitativă 227 - intensivă, 227 Mewlânâ-Hamzewî, 305 mezi, 1 57 mezonoptică, (gr. µ&crOVUK"tlKOV) , 3 1 1 :\licene, 70, 362 Mihai Vodă Viteazul, domn al Ţării Româneşti ( 1 593 - 1 601), 366 Mihail al II-iea, î mpărat bizantin (820 - 829) , zis „cel Bîlbîit", 296 Mihail cel Bîlbîit, dramă de Karavias, 386 Mihail al I I I-iea, împărat bizantin (842 - 867) , 161, 162, 296, 376 l'v!ihail al III-iea, dramă de D. Tavularis, 386 �lihail al IV-iea Paflagonianul, î mpărat bizantin ( 1 034 - 1 041), 177, 178 Mihail al V-lea Calaphates, împărat bizantin ( 1041 - 1 042), 177, 1 78, 376 Mihail al VI-lea Stratioticos, împărat bizantin ( 1 056 - 1057), 1 8 6 - 189 Mihail al VII-iea Ducas, împărat bizantin ( 1071 - 1 078), 191 - 193 Mihail al VIII-lea Paleologu!, î mpărat bizantin (1259 - 1282). 54, 392 Mihail Paleologul, dramă de Delagrammatica, 385 Mihail Choniates Acominatul, mitropolit al Atenei, scriitor bizantin (apr. 1 1 40 - apr. 1220) 84, 245, 262, 263, 264 Mihail Attaliates, istoric bizantin (sec. al XI-iea) , 168, 193 Mihail Cerularios, patriarh al Constantinopolului ( 1 043 - 1058), 1 83, 188 190 Mihrail, 296 mimesis, (gr. µiµT)crtc;) . 146 mim, 198 Mineie, 3 1 1 , 317, 322, 327, 369 Mineiul Mare, 3 1 1 Mineiul p e luna martie, (ms. Suprasliensis), 317 Mineiul pe lunile septembrie, octombrie şi decembrie, ms. slav din 1097,
Misia, 73 Mistra, v. despotatul Moreei mitologia elină, 81, 82, 97, 130, 146, 1 56, 349, 351, 355, 360, 385 Moartea lui Dighenis, tragedie de A. Sikelianos, Moavia, Ibn Abu Sufian, calif arab (661 - 680: , fondatorul dinastiei omeia. zilor, 44 Moerbeke, Wilhelm von
-
126
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
442
Moise, personaj biblic, 239, 240 Molitvenic, 3 1 1 , 31S, 3 1 6 Molitvenicul din Sinai, 3 1 S
Moldova, 1 09, 372, 373, 37S, 376 monarhia austro-ungară, 6S bizantină 93, 138, 140, 243 mongoli, 127 monodie, cîntec pe o singură voce, 207 monofiziţi, adepţi ai monofizismului, doctrină eretică potrivit care1a în Hristos există o singură natură (gr. µ6v�, q>Ua�) . cea divină, 67, 97, 230 Monomachos, v. Constantin la IX-iea Monomachos, Montesquieu, scriitor şi gînditor politic francez ( 1 689 - 17 SS) , SS Moraitidis, Alexandros, scriitor neogrec ( 1 8S0 - 1 929) , 38S morală, 208, 21S, 2S7 creştină, SO, 2S7 Moravia, 331, 332 Moravia l\Iare, formaţiune politică a slavilor de apus (sec. al IX-lea -
-
- 903/6) . 309 - 31 1 , 3 1 4
Moreea 86, 386, ( v . despotatul Moreei) 1\formîntul, volum de versuri al lui C. Palamas, 388 moslemi, 302 moştenirea antichităţii, 4 1 , 43, SO, S3, 122, 129, 1 S3, 1 9S, 197, - 1 99, 209 Movileştii , familie boierească din Moldova, 367 Miinchen, 88 Muntenegru (Zeta) , 338 Murad, al Ii-lea, sultan otoman ( 1421 - 14S1), 1 S7 Musaios, poet grec din perioada dominaţiei romane, 234 Muslim, 30S Mussato, Albertino, istoric şi poet italian de limbă latină, precursor al umanismului ( 1 261 - 1 329) , 3S1 musulmani, 293, 296- 300, 303 - din Egipt, 294 - eufratesieni, 29S Muşat, Petru, domn al Moldovei ( 1374 - 1 392), 373 Muşata, mama domnului Petru Muşat, fondatoarea dinastiei Muşatinilor, 373
Mutasim, 299, 300, 30S Myriobiblion, 80, 197, 201
Naissus (azi Niş), 1 S8 Năsturel, Udrişte, om de stat şi cărturar român (sec. al XVII-iea) , 367 naţiunea greacă, S4, 61, 96, 284, 287 franceză 99 -
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
443
Naupactos, 381 năvălirile barbare, 64 Nazarineanul, 390 (v. Hristos) . Nazianz, oraş în Capadocia, 82, 324 (v. Grigorie din Nazianz) Neamţ, mănăstirea - 1 05, 367 nebunia de dragul lui Hristos, formă a devoţiunii creştine în Orient, care duce pînă la limitele ei extreme indiferenţa faţă de opinia „Lumii" despre conduita şi înfăţişarea credinciosului, 77 Necazurile unui scriitor, de T. Prodromos, 250 Neculce Ion, o m de stat şi cronicar moldovean (apr. 1672 - 1745) , 370 Nemanizii, dinastie sîrbă, 335 Nemesis, divin! tate greacă, 137 Nemişcătoarea vi/J/ă, volum de versuri al lui C. Palamas, 388 Nemrod, personaj biblic, 360 neopitagoreism, 77 neoplatonicieni, 40, 49. 73, 74, 1 26, 132, 136, 137 neoplatonism, 49, 69, 71, 77, 132, 138, 145 nestorieni, adepţi ai doctrinei religioase profesate de Nestorius, 67 Nestorius, patriarh al Constantinopolului (428- 431), ereziarh creştin, neagă unitatea ipostatică dintre cele două naturi ale lui Hristos (m. apr. 451), 229 Neumann, Carl, 340 Nevoile gospodăriei, de T. Prodromos, 247 Niccoli, NiccoU>, umanist italian (1363 - 1437), 346 Niceea, oraş în Bitinia (azi Iznik), 71, 1 1 5, 124, 137, 140, 141. 342, 372 Nicephoritzes, 1 93 Nicheia, v. Niceea Nichifor
(Takfur),
298
Nichifor I, împărat bizantin (802 - 81 1) , 376 Nichifor al II-iea Focas, împărat bizantin (963-969). 1 1 4, 291 Nichifor Focas, piesă de A. Antoniadis, 385, 386 Nichifor Focas, piesă de Clironomos, 386 Nichifor Focas, piesă de N. Kazantzakis, 402 Nichifor Focas, piesă de A. Provalenghios, 386 Nichifor Focas, piesă de D. Vernardakis, 386
Nichifor al Iii-lea Botaniates, împărat bizantin ( 1 078- 1081), 193, 298, 299, 375
https://biblioteca-digitala.ro
4 44
INDICE
Nichifori (sens figurat : „împăraţi vitej i " ) , 390 Nichifor Blemmides, scriitor bizantin (apr. 1 1 97 - 1 272) , 140, 262, 342 Nichifor Bryennios, soţul prinţesei Ana Comnena, _om de stat şi istoric bizantin ( 1062 - după 1 137) , 81, 142, 257, 261 Nichifor Chumnos, filozof, scriitor şi om de stat bizantin (sf. sec. al XIII-iea - încep. sec. al XIV-iea) , 265, 267 - 270 Nichifor Gregoras, polihistor bizantin ( 1 290/91 - 1360) , 1 1 6, 141, 142, 1 55, 160, 206, 208, 269, 272- 274, 370
Nichifor Melissenos, pretendent la tronul i mperial (sec. al Xi-lea) , 298, 299 Nichifor Patriarhul Constantinopolului, teolog şi istoric bizantin (m. 829) , 364
Nichita Choniates, om de stat şi scriitor bizantin (m. 1213), 1 56, 1 60, 245, 262
Nichita din Heraclea, mitropolit al Heracleei, filolog şi exeget bizantin (apr. 1 030- apr. 1 1 00), 321 Nichita Stethatos, teolog bizantin, polemist anti-catolic (sec. XI) , 321 Nicodim, 238 Nicolae din Damasc, istoric grec (apr. 64 î.e.n. - ?), 72 Nicolae Misticul, patriarh al Constantinopolului (sec. al X-lea), 70 Nicolae din Methone, teolog bizantin (m. apr. 1 1 65) , 216 Nicomedia, oraş în Bitinia (Izmit) , 7 1 , 168 N icon Cernogoreţ, 327 Nicon Hierosolymites, 337 Nikolja, 313 Nil, 1 6 1 , 1 83, 1 86 Ninus, personaj mitologic, 360 Nistru) de j os, 1 1 0 nobilissimus (lat.), 178 Noe, personaj biblic, 229 Nolhac, Pierre de, 361 nomophylax (gr. voµocpuA.a�) . „paznic al legilor " , conducătorul facultăţii de drept a Universităţi i din Constantinopol, 179 Nonnos din Panopolis (Egipt) , poet epic grec (inc. sec. al. V-lea) , Noos, 134, (gr. Noui;) normanzi, 5 1 , 67, 83, 1 1 5 Noul Erotocrit al lui Dionisie Fotino, 378 Noul Testament, 72, 132, 149, 229, 234, 240, 309, 3 1 0, 366 Novellae leges, „legile noi" ale împăratului Iustinian, 65
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
445
Nunta din Cana, episod biblic, 229 Nuntă cretană, roman de S. Zampelios, 386 Nysa, oraş în Capadocia, 324 (v. Grigorie din Nysa) Oameni celebri şi uitaţi, de F. Kondoglu, 402
occidentali, 78, 1 1 6 Occident, 39, 40, 41. 43, 44, 49, 5 1 - 56, 62- 64, 6 6 - 67, 77, 78, 83, 87, 90, 92, 93, 96 - 98, 1 05, 1 1 3, 1 14, 121, 124, 125, 142, 148, 219, 243. 246, 253, 254, 258, 279, 331 . 334, 335, 345, 346, 348, 350, 357, 358. 386, 395
Oceanul Pacific, 63 Ochii sufletului meu, volum de versuri al lui C. Palamas, 388 Octavian (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus), î mpărat roman (63 - 14 î.e.n.), 94 Octoih Octoihul Mare, 31 1 Odiseea, 81 Odiseu, 1 55, 376
Odobescu, Alexandru I., scriitor şi istoric român ( 1 834- 1 895), 381 oguri, popor turcic locuind în sec. al VI-lea ţinuturile de la vestul Volgă de jos, 1 62 oguzi, popor turcic, 1 57 Ohrida, 316, 322, 323, 328, 332 oicumene (gr. oiKOUµEVJ')) . lumea locuită, lumea civilizată, 108, 149, 150 Olimp, 1 28, 184, 186, 390 Oli mpul din Bitinia, 132 Olimpiodor, istoric grec (încep. sec. al V-lea e.n.), 71 Omar din Melitene, 294- 297, 299, 300, 304, 306 omeiazi, dinastie arabă (661 - 750) , 305 omiletica siriană, 201 - bizantină, 230, 317 omilie, predică (gr. 6µt:f.ia) , 226, 228, 229, 317 Omiliile de la Mihanovic, 317 omileţi, autori
Opian, poet grec originar din Cilicia (sec. al II-iea e.n. ) . 74 Oraşul Etern ( = Roma) , 63
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
446
oratoria sofistică, 83, 84, 145, 201, 202 Orient, 39, 51, 55, 67, 70, 77, 78, 94, 98, 1 00, 1 0 4 - 106, 1 1 6, 1 89, 243, 280, 331, 395 - Apropiat, 39, 63 - bizantin, 52, 1 22, 1 25, 278 - creştin, Î ndepărtat, 63 - grec, 4 1 , 279 Mijlociu, 39 - necreştin, 62 Origene, teolog şi pedagog creştin, scriitor bisericesc de extremă fecundi-
-
tate ( 1 8 5 - 254/55), 4 1 , 72, 1 23 ortodoxie, 46, 83, 102, 128, 132, 1 82, 265, 402 Osman, 298 osmanlîi, 278 otoman, 51 , 339, 340 Otranto, Nicola d' Ovidiu (Publius Ovidius Naso) , 358 -
Paflagonia, regiune în nordul Asiei Mici, temă bizantină, 73 păgîni, 68, 136, 138, 1 82, 354, 391 păgînism, 43, 69, 77, 132, 1 50, 220, 234, 375, 390, 393, 397 pahlevani, 301, 302 Pachymercs, v. Georgios Pachymeres paideia, ( gr. natSEia), 4 1 , 47, 1 28, 360 Palamas, Costis, poet neogrec ( 1 859 - 1943) , 1 5 1 , 387, 391, 395, 398, 403
Palas, 393 Palestina, 40, 7 1 , 72 Paleologi, dinastie bizantină ( 1 261 - 1453) , 52, 65, 81, 1 24, 1 25, 140 - 143, 1 99, 272, 278, 344
Palladas, epigramist grec (390 - 420), 72, 126 Pancalos, 125 Pancratie Tauromenitul, martir roman, eroul unei scrieri hagiografice anonime (sec. al VII-iea), 326 Pandectele lui Nicon, 327 Pandectele lui Antioh, 327 panegiric, 84, 201, 207 Pann, Anton, scriitor şi muzician român (apr. 1794 - 1 854), 371, 378 Panonia, 331, 332 Panoplie dogmatică, 1 14 Panoria, v. Gyparis papa, 332, 358, 364 Papaconstantinos, 402
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
447
Papadiamandis, Alexandros, scriitor neogrec ( 1 85 1 - 19 1 1 ) , 401 Pappos, matematician alexandrin din vremea lui Diocleţian, 7 1 parabole, 241 , 367 Paracleticalele, 31 1 Parapinaces, v. Mihail Parapinaces Părinţii bisericii, autorităţi supreme în materie de ortodoxie a credinţei religioase creştine, a căror activitate se desfăşoară înainte de secolul al VIII-lea pentru ortodocşi, de secolele I X - X, pentru catolici, 4 1 , 72- 74, 8 1 , 82, 84, 86, 1 1 2, 122, 128, 129, 135, 136, 140, 1 50, 198, 202, 208, 214- 216, 229, 244, 250, 260, 321 , 350, 351, 358 Paris, 108 Păşunea spirituală, lucrare ascetică a lui Ioan Moschos, 326 Pateric, v.
Apophtegmata Patrum,
Patericul Sinaitului, 326 Patmos, 80 Patras, 48, 341 patriarhii Veclliului Testament, 233 Patriarhul Grigorie al 1'-lea, piesă de Zavitsianos, 385 patrician, 168, 181 patristică, ştiinţa care se ocupă cu studiul literaturii creştine din perioada Părinţilor bisericii ; literatura datorată acestora, 215 Paul Silenţiarul, poet bizantin (sec. al VI-lea) , 234 Pausanias Periegtul, erudit grec (sf. sec. al I i-lea e.n.), 48 Pavel
(sfîntul - ) ,
40,
72
Pax christiana (lat.) , 148 Pax Romana (lat.), 148 Pedagogul, operă a lui Clement din Alexandria, 41 Peirozes, 162, 1 63 Pelopones, 53, 54, 66, 274 Penelopa, personaj mitologic, 360 penetraţia orientală în I mperiul bizantin, 76 Peninsula Balcanică, 79, 97, 101, 332, 334 Pentelic, 400 Penticostar, carte liturgică cuprinzînd slujbele din Duminica Î nvierii pînă la Duminica tuturor sfinţilor, 311 Pericle, om de stat atenian (apr. 495- 429 î.e.n.), 203, 262
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
448
pericope, diviziuni (gr. m;f)tK6rca1) , ale Evangheliei şi A postolului, destinate lecturii într-o anumită ordine în cursul anului religios, 3 10, 313, 3 1 4 Pernot, Hubert, elenist francez, 249 Perseu, personaj mitologic, 360 Persia, 44, 1 1 0, 372 perşi, 67, 1 0 1 , 1 57, 1 62, 213, 302, 306 Petralis, 402 Petrarca, Francesco, poet italian ( 1304 - 1 374) , 280, 342, 345, 346, 348, 349, 351, 352, 355, 361 , 362
petrarchizanţi italieni imitaţi în Cipru, 280 Petronas, 297 Petru (sfîntul ) , 3 1 6 Petru, fiul ţarului Simion, 334 Constantin Bodin) , 333 Petru ( Petru Barsymes, 1 8 1 Petru Damaschinul, 321 Petru Patriciul, om de stat şi istoric bizantin (sec. al VI-lea) , 75 Philippicos, împărat bizantin (7 1 1 - 713) , 165 Philippopolis, 1 58 Philopappos, 293 -
=
Philopatris, 84
Philostraţii din Lemnos, retori greci (sec. al I i i-lea e.n.) . 74 Phlegon din Trales, 73 Phlorios şi Platziaphlora, roman bizantin, 276 Phrynichos, gramatic aticizant (sec. al II-iea e.n.) , 73 Pindar, poet liric grec ( 5 1 8 - 438 î.e.n.), 80, 8 1 , 1 4 1 , 149, 321, 360 piraţii sarazini, 44 Pisidia, regiune în sud-vestul Asiei Mici, 73 Pitagora, filozof şi matematician grec (sec. al VI-lea î.e.n.), 217, 230 Piza, 5 1 Planudes, l\laximos, cărturar bizantin, precursor a l umanismului ( 1 260 -1310) , 53, 1 4 1 , 265, 272, 343, 358
Plateea, localitate în Beoţia, 158 Platon, filozof atenian (apr. 428 - 347), 42, 48, 49, 54, 80, 8 1 , 87, 102, 1 05, 122, 1 28, 1 30, 1 3 1 - 136, 1 38, 140, 1 43, 145, 1 48, 1 83, 2 1 6 - 218, 23() 245, 267, 273, 274, 321, 322, 342, 354, 357 platonician, 1 05, 133, 357
platonism, 105, 1 3 1 , 1 43
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
449
Plethon, Georgios Gemisthos, filo10f de orientare neoplatonică şi umanist bizantin {m. 1452), 54, 55, 87, 401 Pliniu cel Tînăr, om de stat şi scriitor roman {62 - apr. 1 13), 39, 40 Plotin, filozof grec (204 - 270) , discipol al lui Am monios Saccas, desăvîr şeşte doctrina neoplatonică, 7 1 , 357 Plutarh din Chcroneea, filozof şi istoric grec (apr. 46 - după 1 20) , 48, 74, 80, 94, 1 6, 1361, 1 62, 210, 217, 220, 221, 222, 224. 272 Poe, Edgar Allan, poet şi scriitor american ( 1 809 - 1 849), 92 Poeme, volum de C. Cavafis, 395 Poemele de dragoste cipriote, 280, 281 Poeme acritice, volum de versuri al lui A. Sikelianos, 400 Poemul lui Mihail Glycas despre captivitatea sa, 255 Poemele prodromice, 246, 252- 256, 277 poeme ocazionale, 201 poeţi antici, 42, 80, 1 28, 230, 269, 321, 352 - 355, 360, 364 - arabi, 349, - bizantini , 73, 84, 90, 150, - neogreci, 386, 387, 401, 403 - salen tini, 339, poezia atică, 1 95, - 1izantină ecleziastică, 241 , 242 - bizantină religioasă, 56, 144 - bizantină în limbă „pură", 144, 145 - bizantină liturgică, 234, 236, 241 - clasică ,349, 351. 355 - elenistică, 1 45, 195 - ita liană, 281 - românească, 381, 382 - siriacă, 228 - sîrbă, 338 polemica, 321, 347 Poitiers, localitate în vestul Franţei, locul unei celebre victorii a lui Carol Martei asupra arabilor (732), 44 politeia (gr. 7toÎ,m:ia) , 56 Politica lui Aristotel, 223 Polibiu, istoric grec (205 - 1 23 î.e.n.) , 80, 81, 1 54, 261, 321, 357 Politis, Nicolaos, folclorist grec, 97 Polonia, 108, 109 pomelnicele mănăstireşti, ':-72 Pont, 73, 1 9 1 popoarele antice, 1 59, 1 60 - barbare, 1 59, 1 82, - creştine din Caucaz, 62 - neeleaice din Imperiul bizantin, 66 - ogure, 1 62, 1 63 - orientale, 62 - de rasă galbenă, 63 - romanice, 63 - slave, 62, 331 - turcice, 1 64, 165 - poporul grec, 75, 125, 147, 1 50 - 152 - rus, 78 Porfiriu din Tir, filozof şi scriitor neoplatonic (233 - înc. sec. al. IV-iea), 73 Porticul lui Crisip, 1 80
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
450
porturile româneşti de la Dunărea inferioară, 1 10 Porţile de aur, 389 Posidoniu din Apamea, filozof, filolog, istoric şi geograf grec (sec. I î.e.n.) , 72 postriiiny (sl.) , ceremonia tunderii noului monah, 315 Povestea lui A kir, 320 Povestiri bizantine, volum al lui Almanachos, 402 Povestea despre dulcea ţară a Ciprului, 281 Povestea împăratului Darius, 324
povestirile populare în versuri la bizantini, 144, 147 Praxapostolul de la Ohrida, 314 Praxapostolul de la Slepce, 314 Praxapostolul de la Sistovac, 314 Praxapostolul de la Strumice din Macedonia, 214
Prerenaşterea, 253 Preslav, 332 Principele din Jl,foreea, roman de A.R. Rangabe, 396 Prinţesa Isabela, roman de A. Terzakis, 402 Priscos, retor şi istoric bizantin, ambasadorul lui Teodosie al Ii-lea la Atila după 472), 1 57, 1 58, 162, 163 (448) (apr. 41 0/20 problema limbii în Grecia, problema creării unui instrument lingvistic unic pentru cultura greacă, a renunţării la diglosie, 1 5 1 , 278 Proclos, filozof şi scriitor neoplatonic (41 0 - 485), 74, 126, 127, 131, 132 -
136 - 138, 216, 349, 357
Procopiu din Cezareea, istoric bizantin (sec. al VI-lea) , 8 1 , 82, 93, 1 02, 1 03, 1 1 1 , 156, 1 58, 1 59, 1 63, 164, 199, 234, 244
Procopiu din Gaza, retor şi exeget bizantin (sec. V - VI) , 72, 272 Prodromos, Teodor, poet bizantin de limbă populară (sec. al XII-iea) , 86, 1 1 0,
246 - 259
Prodromos, Teodor, scriitor şi poet bizantin (sec. al XII-iea) , identitatea lui cu cel de mai sus este puţin probabilă, 253 Progymnastică, pregătirea prin exerciţii retorice a viitorilor retori (gr. 7tpoyuµv0.crµata) , 202
Prohor din Psinja, 334 Prologul la Evanghelii, 312
prooimion (gr. 7tpooiµtov) , prefaţă, introducere ; - la lucrări istorice, 1 54, 155
prooimion, v. cuculion
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
45 1 .
389
Propontida,
prothesa liturghiei lui Ioan
Gură-de-Aur,
315 - liturghiei lui . Vasilie
cel Mare, 315 protoasecretis, tine,
(gr.
7tpc.>toacn;icpi;t�). şeful cancelariei imperiale
bizan
179 protobulgari, 332 (1850- 1 936), 386 77, 256, 337 - antice, 1 5 6
Provalengios, Aristomenis, scriitor neogrec proverbele greceşti medievale,
Proverbele, carte biblică, 3 1 0 Provincia pedagogică, 203 provinciile africane, 70 asiatice, 70 micrasiatice ale I mperiului bizantin, 73, 76 proza atică, 95 artistică antică 320, - demotică 274, 281 neoelenică, 287 oratorică 329, - sîrbă, 338 psalm, 242, 248, 317 Psalmii, 100 Psalmul luminii, 3 1 1 Psaltirea, 310, 3 1 6 Psaltirea de la m4ntlstirea Cudovskaia 3 1 7 Psaltirea de la Bologna, 3 1 6 Psaltirea de la Pogodin, 316 Psaltirea de la Praga, 316 Psaltirea din Sinai, 316 Psellos, Mihail, 49, 80, 8 1 , 83, 85, 95, 96, 1 14, 131 - 133, 135, 136, 138, 167 - 193, 216, 245, 260, 261 , 272, 321, 322 -
-
-
-
-
Pseudo-Apollodor,
mitograf necunoscut clin vremea Imperiului, autorul
Biblioteci, cuprinzind genealogiile zeilor şi eroilor, confundat cu un erudit din sec. al II-iea l.e.n., 360 unei
Pseudo-Mauriciu, v. Mauriciu Psicharis, Ioan, filolog şi romancier neogrec psychagogie,
(gr.
( 1 854- 1929), 244, 257, 287
ljn)Xaycoyia) , 272
Ptochoprodromos, Hilarion, pseudonim al lui Teodor Prodromos, Ptolemeii
248
(Lagizii), dinastie elenistică (sec. al IV-iea - sec. I î.e.n.),
203,
247, 248, 253, 254, 262 Ptolemeu, Claudius, astronom, matematician şi geograf grec din Alexandria (sec. al II-lea e.n.),
71, 1 28, 207
pustnicie, formă de devoţiune creştină infloritoare în Orientul grecesc, ascezA severă implicînd retragerea în locuri izolate, departe de lume,
https://biblioteca-digitala.ro
72
INDICE
452
gualquă§andi, istoric arab (sec. al. XII I-iea), 306 Quattrocento, 346 Querelle des anciens et des modernes, celebră dispută literară între partizanii
clasicismului şi partizanii „modernismului" din Franţa, se transformă într-o dispută cu caracter mai general între partizanii tradiţionalismu lui şi susţinătorii ideii de progres, 269 Raban Maur, cărturar german, elev al lui Alcuin, „praeceptor Germaniae" (784- 856) , 105
Rabelais, Francois, scriitor francez (apr. 1494 - 1 553), 104, 253 Racine, Jean, poet tragic francez ( 1 639 - 1 699), 99 Rambaud, Alfred, 1 67 Ramsay, William Mitchel, istoric englez , 1 1 3 Rangabe, Alexandros Rizos, om d e stat, istoric şi scriitor neogrec ( 1 809 1892), 385
Clean Rizos Rangabe, fiul precedentului, scriitor neogrec ( 1 842- 1 927), 386 Rareş, Petru, domn al Moldovei ( 1 527 - 1 538 şi 1 541 - 1 546), 374, 375 Răsărit, 64, 66, 67, 71, 149, 1 97, 221, 231 , 335, 363, 371, 382 Războiul Troadei, 371
regiunile africane, 75 - asiatice ale Imperiului bizantin, 75 - orientale de graniţă, 76, 243 regressus in person alia (lat.), 204 religia, 1 1 2, 196, - Chinei, 91 - creştină , 143, 294, 310 - grecilor şi a lati ni l or, 9 1 , - Indiei 9 1 , - musulmană, 295 Renaşterea, 47, 81, 87, 96, 1 0 1 , 1 14, 1 2 1 , 124, 142, 148, 1 82, 257, 340 - bi zantină, 253, 320 - din vremea Comnenilor, 199 - a treia renaştere bizantină (din v re me a Paleologilor) , 1 24 - macedoneană, 124 franceză, 282 - itali ană, 245, 282 - renaşterea literară de la Atena ( 1 880- 1900), 384, 387 - rena:;;terea literară din insulele Ionice 384 Republica lui Platon, 1 30 rep ubli ca din Cracovia, 108 41, 43, 48, 69, 122, 1 35, 140, 177, 181, 1 82, 201, 206, 208, 210, 2 1 8, 219, 253, 266, 267, 270, 348, 356, 357, 360 - antică, 145, 155 - bise ricească, 202 - sofistică, 201 Retorica lui Aristotel, 2 1 8 retorica,
Retvrica lui Hermogene, 269 retori , 42, 73, 74, 1 29, 1 33, 150, 203, 221 retorism, 81, 20 1 , 230, 262, 264, 272, 273, 275
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
453
Reynold, Gonzague de - , 282 Rhomiier (germ.) , 68 Rila, muntele, 334 Rimele lui Petrarca, 362 Rimini, 55 Rodos, 360 Roger (Rogerios) , nepot al lui Alexie Comnenul, 257 Roland, 297 Roma, 55, 56, 63, 98, 1 10, 221, 234, 324, 332, 335, 336, 365, 366, 378 Roma Nouă ( = Bizanţul), 63, 372, 389 Roman al IV-iea Diogenes, împărat bizantin ( 1068 - 1 071) , 191 - 1 93, 298 Roman I Lecapenos, î mpărat bizantin (91 9 - 944), 291, 292 Roman Melodul, 56, 73, 84, 90, 1 1 3, 201, 226 - 230, 232 - 234, 364 Roman I Muşat, domn al Moldovei ( 1 392 - 1 394), 373 Romania populară, 99 romanul antic, 105 - bizantin, 86, 201, 264, 276, romanul cavaleresc 275, 277 (bizantin 52, 276, occidental, 52) - elenistic 7 1 , 73 - sofistic, 264 romane moderne 366, 380, 385, 386, 402 romani, 55, 66 - 68, 70 români, 62, 66, 101, 105, 363, 366 România, 1 00, 125 romanicii, 335 romanitate, 64, 68, 1 1 1 , 1 12 romei, 68 Rosen, baronul - . savant orientalist, 294 Roboam, 376 Rubin, B., bizantinist contemporan, 159 rugăciuni liturgice, 242, 311, 3 1 5, 316 - neliturgice, 311, 315, 316 Rum (turc.), 298 ruşi, 82, 1 64, 331 Rusia, 87, 1 00 Rusia kieviană, 322 - occidentală, 109 - veche, 320, 321, 323, 326 - 329 Russos, 402 Ruxandra, mama lui Bogdan LăpU';meanu, 377 Sabat, ziua sfîntă a sî mbetei la evrei, 239, 240 sabiri, popor turcic, 1 58, 1 62 Sachlicis, Stefanos, poet cretan (sec. al XIV-iea) , 258
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
454
Sadoveanu, Mihail, scriitor român ( 1 880 - 1961), 364 sagion (gr. crayiov) , veşmînt purtat de împărat şi de unii demnitari bizantini,
389 Saint-Gilles, Raymond de, cruciat, 306 Salamina, 401 Salsal, 306 Salutati, Coluccio, umanist italian ( 1 33 1 - 1406), 349, 351 San Salvatore din Bordonaro, mănăstire în Italia, 340 Samosata, 292, 300, 321 Sangelis, 306 Sara, soţia lui Abraham, personaj biblic, 1 23 sarasin, 293, 295 Sas, 373 Satana, 185 Sathas, Constantinos, istoric grec ( 1 842 - 1 9 1 4) , 1 68, 193 satiră, 1 86, 252- 254, 321 Savvina-kniga, 313 Sava Nemania, 335- 337 Sbornicul lui Sviatoslav, 324, 328 Sbornicul din 1076, 328 Sbornicul Troiţki, 328 Scara lui Ioan Sinaitul, 324 Scarabl'i şi lut ars, volum de versuri al lui I. Gryparis, 401 Schiller, Friedrich, scriitor german ( 1759- 1 805), 385 Schissel, Otto, 219 schisma, sciziunea bisericii creştine ( 1054), separarea bisericii apusene de cea răsăriteană (gr. crxicrµa) , 53, 55, 67, 1 14 sciţi, 1 60, 162 Sclerena, 179 scolii (gr. crx6i.. la) , comentarii pe marginea unui text, 344 scoliaşti (gr. crxoi..aamcoi,) , autori de scolii, 1 98, 360 scrierile biblice, 1 98 scrierea chirilică, 332. 334
-
glagolitică, 331 - minusculă, 67 - uncială,
332 scriitori antici, 80, 156, 219, 229, 272, 274
-
bizantini, 81, 82, 85, 1 1 2, 1 1 6,
150, 200, 224, 260- 262, 265 - 267, 269, 275, 277, 321, 322, 328, 359 (arhaizanţi, 264, 272) - bulgari, 327, 338 - ciprioţi, 280 - clasici,
https://biblioteca-digitala.ro
455
INDICE 339, 347, 356 - ecleziastici, 69, 73, 321, 401 403 - occidentali, 385 - ruşi vechi, 322, 327
-
neogreci, 386, 387, slavi, 313, 331
-
-
- sîrbi 337, 338 scriptorium (lat.), 42 Scriptut'a (Sc,-ipturile, Sfînta Scriptut'ă, Biblia) , 133, 1 69, 215, 236- 242, 254, 256, 269, 351, 352, 355 scrisori, cu valoare literară, 69, 133, 146, 150, 1 67, 1 83, 202, 204, 206, 207, 273, 274, 277 Scylitzes, Ioan, înalt demnitar şi istoric bizantin (sec. al XI-iea), 83 Scythopolis, 324, 329 S«
https://biblioteca-digitala.ro
456
INDICE
Sion, una din colinele Ierusalimu lui, Ierusalimul însuşi, 242 sirenă, personaj mitologic, 1 73, 1 86 Siria, 44, 7 1 - 73, 75, 76, 1 09, 1 1 3, 227, 228, 294 sirieni, 62, 73, 76. 304 sîrbi, 66, 1 60, 331. 332. 336, 337 sistemul ritmic cantitativ, sistem metric antic bazat pe valoarea cantitativă a silabelor şi nu pe locul accentului de intensitate, 227 sistre, 400 slavii, 63, 67. 79, 312. 3 1 4 - 3 1 7, 331, 333 - 335, 337, 364, 383 balcanici , din Grecia centrală şi 101 - din dreapta Dunării, 363, 365, 373 -
-
Peloponez. 66 - macedoneni, 332, 333 - de sud, 334, 365 slavo-bi zantini, 101 sluzebnik (sl.) . 3 1 5 sobor, sinod în slavă şi româna arhaică, 373 sobrietas (lat.) , 241 Socrate, filozof atenian (470/69 - 399), 1 28, 1 38, 1 40, 2 1 8, 354 sofistica, mişcare filozofică şi literară din Grecia antică (sec. al V-lea î.e.n.), 74 ; a doua sofistică, mişcare literară predominantă în secolul al II-iea. e.n., 1 45. 195, 197, 1 98, 2 1 9, 270, 272, 273 sofişti, 72, 1 8 1 Sofocle, poet tragic grec (497/95 - 406 î.e.n.), 141 Sofronie din Ierusalim, patriarh al Ierusalimului (m. 638), 73 Solomon, regele iudeilor (970 - 93 1 î.e.n. ) , 376 solomos, Dionisios, poet neogrec ( 1 798 - 1 857) , 285, 287, 387 Soyter, Gustav, 159 Spaneas, 257
Spania, 66, 90, 108 Sparta, 1 60, 221 spartani, 220 Spartacus, 1 84 Sphrantzes, v. Georgios Sphrantzes, spiritul antic, 203, 214 - bizantin, 1 06 creştinismului, 260 - de cruciadă, 293 - clin, 47 - grec 386 - occidental, 45, 1 1 5, 149 - oriental, 45 - umanist italian, 356 Split, 332 Staphanites �i Ichnelates, 1 25 -
stîlpnicia, formă de asceză din Orientul creştin, i mplica retragerea simbolică. pe vîrful coloanelor fostelor temple păgîne, 77
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
457
stoicismul, 69 Strabon, geograf şi istoric grec (apr. 58 î.e.n. 21/25 e.n.) , strateg (gr. crtpanwo<;). general bizantin, 292, 293 Stratigis, Georgios, scriitor neogrec ( 1 860- 1 938). 385 Stratioticos, v. Mihail Stratioticos, Strozzi, 361 Studi bizantini, 100 Studium-ul din Florenţa, 361 Studion, mănăstire în apropierea Constantinopolului, 83, 190 Suceviţa, mănăstire în Moldova, 367, 368 Sugită, 228 Suidas, nume prezumptiv al autorului unui Lexicon enciclopedic din sec. al X-lea, 80 Summa totius theologiae, 1 1 5 suniţi, musulmani ortodocşi, adepţi ai sunismului, 301 Supraslier.sis, 3 1 7 Susa, 1 80 Sviatopluk, 1 64 Synesios din Cirene, filozof şi retor grec, convertit la creştinism devine episcop de Ptolemais, continuîndu-şi activitatea literară (370 - 413), 72, 1 26, 1 59, 221, 223, 272 Şapte turnuri ,
cele - ale Constantinopolului, 389
şcoala de exegeţi din Antiohia, 72 - de retori din Antiohia, 72 - din Gaza, 72 şcoala filologică din Tesalonic, 345 şcoala filozofică din Atena, 43, 234 şcoala superioară din Constantinopol, 1 3 1 , 1 82 Şcoala Ioniană, 387 şcolile bizantine, 81, 82, 91 Ştefan Lazarevici, despot sîrb (1402- 1427), 338 Ştefan cel Mare, domn al Moldovei ( 1457 - 1 504) , 374 Ştefan Nemania, cneaz sîrb ( 1 1 68 - 1 196), 335, 336 Ştefan al Ii-lea Nemania, rege sîrb ( 1 196- 1217 cneaz ; 1 21 7 - 1 277/8, rege) , 335, 336 Ştefan Uros al Ii-lea Miliutin, rege sîrb ( 1 282 - 1321), 336 Ştefan Uro§ al Iii-lea De�nski, rege sîrb ( 1 321 - 1 331), 336
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
458
ştiinţa ,
1 8 1 , 1 96, 268. 348 1 77, 1 8 1 exacte, 48, 134
ştiinţa legilor, ştiinţele
-
naturii,
1 36, 1 67, 218, 381
297, 298, 299, 305 Tălmăcirea cuvintelor lui Grigorie din Nazianz, 321 Târiun, 301, 302 Tars, oraş în Cilicia, 71, 74 Tartar, 1 28 tătari, 1 60 Tatios, Ahile, scriitor bizantin (sec. al VI-lea) , 7 1 , 76, 264, 272 taurosciţi, 1 87 Taurus, munţii, 292 Tavularis, Dionisios, scriitor neogrec (1840 - 1 928), 386 Tebaida, 1 1 8 tehnicile comerciale italiene, 52 Takfur,
teme,
67, 294 (1254 - 1358), 124, 1 39,
diviziuni administrative-militare ale I mperiului bizantin,
Teodor al Ii-lea Ducas Lascaris, împărat bizantin
· 1 40, 342 Teodor, discipol al lui Leon Matematicianul,
48
Teodor din Edessa, autor de scrieri ascetice (sec. al IX-iea),
322
Teodor din Hyrtake, scriitor bizantin, retor şi epistolograf (sec. al XIV-iea),
274 (1260 - 1332), personali 80, 84, 126, 204 - 215, 217- 224, 265,
Teodor Metochites, om de stat şi scriitor bizantin
tatea culturală dominantă a sec. al XIV-iea bizantin,
128, 140, 141, 143, 269 - 271, 337, 358
1 95,
1 96, 200,
Teodor Meliteniotes, înalt demnitar patriarhal şi scriitor bisericesc bizantin (m.
1388/1397),
277 ), -
(759 - 826), 70, 83, 326 548), 93, 94 Teodora, mama lui Mihail al I ii-lea, 376, 377 Teodora, fiica lui Constantin al VIII-lea, împărăteasă (1055- 1056), ciată cu Zoe (1042), 176, 178, 1 86 Teodor Studitul (sfîntul
teolog bizantin
Teodora, împărăteasa, soţia lui Iustinian (m.
Teodora,
piesă de RangaM,
TeodOYa,
piesă de Zanos,
385
386
Teodosiu I cel Mare, împărat bizantin
(379- 395) , 222, 372, 373
Teodosiu al Ii-lea „cel Mic", împărat bizantin
https://biblioteca-digitala.ro
(408- 450), 42, 81,�373
aso-
INDICE Teodosiu al III-lea, împărat bizantin
459
(71 5 - 717),
Teodosiu, piesă de Clironomos, 386 Teodosie, biograful lui Sava Nemania,
336
Teofan din Bizanţ, istoric bizantin (sec. al VI-lea),
75 752 - 818) , persecu86, 1 99, 364
Teofan Mărturisitorul (sfintul - ) , cronicar bizantin (apr. . tat pentru rezistenţa sa faţă de iconoclasm,
(829- 842), 48, 402 74, 129, 208, 219, 245 teologie, 40, 82- 84, 1 14, 1 23, 1 24, 131, 134, 140, 167, 1 82, 1 83, 226, 255, 351, 357 - atonită, 1 1 6 - latină, 357 Terzakis, Anghelos, scriitor neogrec contemporan, 402 Tesalia, 176, 230, 392 Tesalonic, 75, 81, 83, 244, 245, 314, 321, 331, 339, 340, 342, 345 Tetra, 313 Tezaurul ortodoxiei, 1 1 4 Teofil, împărat bizantin
teologi,
thagawor (arm.),
302 305 (v. urm.) Tawâmik ben Muid, 305
Thawabil,
Thawalik,
Themistios, retor şi filozof grec, unul dintre ultimii reprezentanţi străluciţi ai culturii păgine (sec. al VI-lea), Theodegios,
42, 47, 73, 272
48
Theodoret din Cyros, scriitor bisericesc, istoric şi retor cu inclinaţii către
(392-458), 72, 215, 324 169, 1 70, 1 75
nestorianism Tbeodote,
Theognostos, gramatic bizantin (inc. sec. al. I X-iea). Theon, gramatic grec (sec. I e.n.),
207
71 322 71, 76, 81, 95,
Theophylact Bulgarul, mitropolit al Bulgariei (miji. sec. al XI-iea), Theophylact
Simocattes, istoric bizantin (sec. al VII-iea),
1 10, 1 12, 146, 155, 161, 1 99, 261 E. Q., 157 Tiberiopolis ( Strumiţa) , 323 Tiberius, împărat roman (14 l.e.n. - 37 e.n.). 1 1 1 Tiberius al II-iea, împărat bizantin (578- 582), 65, 372 Thompson,
grii, 101, 102 Timarion, 84, 321
Ti ·
Timur, conducător mongol
(1336- 1405), 127
Tfnilra Jigancă, roman de C. Papadiamandis, 401
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
460
Tipicul, 3 1 1 Toma d' Aquino, teolog ş i filozof italian ( 1 225 - 1274), unul dintre cei mai de seamă gînditori ai Occidentului medieval, canonizat de biserica catolică,
1 1 5,
219,
358
Toma Necredinciosul, persona; biblic, 232 Toma Magistrul, scriitor bizantin (sec. al XIII-iea - sec. al XIV-iea) , 141,
271, 272. 344 Toma Paleologul, despot al Moreei ( 1449 - 1460) , 274 tomismul, doctrina lui Toma d' Aquino, 53 Topografia creştină a lui Cosmas Indicopleustes, 325
topos (gr. 't"61toc; ) , 1 54, 1 6 1 , 224 turcocraţie, dominatia turcească asupra grecilor, perioada istoriei greceşti cuprinsă între 1453 - 1 821. Tracia, 103, 388 tragedie, 1 59, 1 73, 198, 200, 342 - neogreacă 386, 401, 402 tragicii greci, 48, 80, 141, 146, 360 Trapezunt, oraş în Asia Mică, 1 1 5, 177 trapişti, ordin călugăresc occidental practicînd o severă asceză, 104 Tratat despre sintaxă, de Glycis, 269 trebnic (sl.) , 3 1 5 trenos, 1 73, 237 Tribonian, jurist şi om de stat bizantin (m. 545), 65 Trecento, 345, 346 Treu, Max, 270 Triclinios, v. Demetrios şi Nicolaos Triclinios Triod, 3 1 1 Triphiodoros, 7 1 Triumfurile lui Petrarca, 3 62 Troia, 1 57, 335, 362 tropar, 226, 227, 236, 237, 239, 24 1 , 248, 402 tropi, 1 70 Trosis (Tru�) . 300 Trypanis, C.A., 228 Tucidide, istoric atenian (apr. 460 - înainte de 395 î.e.n.), 42, 80- 82,
95, 146, 149, 1 54, 1 56, 1 58, 1 59, 163, 199, 244, 261 , 267, 274, 321, 357 turci, 5 1 , 55, 67, 93, 108, 109, 1 1 5, 1 17, 1 57, 191, 278, 284, 285, 298, 299,
306, 338, 370, 385, 390, 401 - selgiucizi, 191 - otomani, 127
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
461
Turgheniev, Ivan, scriitor rus (1818- 1 883), 364 Turkestan, 70 Tyana, oraş în sud-estul Asiei Mici, 74 Tyche, divinitate greacă, 125 - 1 27, 138, 203, 224 Tzacbas, 299 Tzetzes, Ioan, polihistor, poet şi filolog bizantin (apr. 1 1 1 0 - 1 180) , 80, 81, 204- 206, 245, 264, 266, 269, 343, 359, 391 Ţara Românească, 109, 372 Ţara ungurească, 373 ţigani, 388, 391 U al.
v. Valens Ualentinian, v. Valentinian Udj, 298 u manism, 46, 49, 121 , 124, 125, 142, 282, 339, 340, 345 - 347, 362 u manism creştin, 41, 57, 121, 123- 125, 131, 133, 136, 1 39, 141 - 143, 346 - cretan, 282 integral, 346 - italian, 245, 282 - marxist, 346, - occidental, 345 - 348, 355 umanismul Renaşterii franceze, 282 u manişti, 47, 121. 124, 282 - bizantini, 53, 202, 265, 274, 347 - creştini, 130, 132, 136, 138, 142 ai Renaşterii occidentale 81, 87, 347 uncială, 47, 249 (v. scrierea uncială) Ungaria, 109 Ungrovlahia, 125 unguri 82, 160 unitatea culturală occidentală, 64 Universitatea din Constantinopol, 43, 48, 49, 81, 87, 171. 180, 181 -
-
Văcărescu, Ienăchiţă, poet român, om de stat) 1740 - 1797) . 380, 381 Valahia, 379 Valaoritis, Aristotelis, poet neogrec (1824 - 1 879) , 387 Valentinian cel Tînăr, împărat romano-bizantin (37 1 - 392), 372 Valentinian cel Mare, împărat romano-bizantin (364 - 375) , 372 Valens, împărat bizantin (364 - 378) , 372, 373 vămile văzduhului, 366 vandali, 103 varegi, 78 Variante,
volum de versuri al lui A. Melachrinos, 401
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
"462 Varlaam,
350, 367
Varlaam şi Joasa}� roman bizantin, 367 Vasilie din Cezareea (sfîntul Vasilie cel Mare) , scriitor şi teolog bizantin,
330 - 379), 41, 74, 82, 86, 123, 128, 129, 1 34, 1 83, 198, 202, 229, 3 1 5, 3 1 6, 324, 338, 360
unul dintre părinţii bisericii (apr. Vasilie cel Nou, (sfîntul
-
), 326
(867 - 886), 104, 161, 165, 1 66, 292 (976 - 1025), 50, 176, 1 78, 1 79, 391, 392; 394 Vasilie al I I -Zea, dramă de Kalotypis, 386 Vasilie Bulgaroctonul, piesă de Stratigis, 385
Vasilie I Macedoneanul, î mpărat bizantin Vasilie al Ii-lea Bulgaroctonul
Vatatzes, v. Ioan Vatatzes
Vechiul Testament, 100, 123, 1 32, 208, 229, 233, 240, 241, 3 1 0, 366
39, 51, 87, 310 51, 78, 1 38, 387, 401 Vergerio, 361 Veneţia,
veneţieni,
Vergiliu, poet roman (Publius Vergilius Maro), (apr.
70 - 19 i.e.n.), 345, 353,
354, 362 Vermandois, Hugues de,
299
( 1 833- 1907) , 385 269 vestarches, (gr. PeG"tăPXTICJ ), înalt demnitar bizantin, 1 79 Viaţă, volum de versuri de A. Melachrinos, 401 Via/a lui A ndrei lurodiv, 321 Via/a lui A ntonie cel Mare, 329 Via/a lui Constantin, 3 1 0, 3 1 4 Via/a lui Clement din Ohrida, 323 Vieţile lui Constantin (Chfril) şi Metodiu, 3 1 4 Via/a sftntului Ştefan cel Tînăr, 97, 1 1 3 Viena, 6 5 Vieţile sfinţilor, 94, 95, 97, 98, 1 05, 1 06, 1 1 2 - 1 1 5, 199, 229, 272, 364, 401 Vieţile paralele de Plutarb, v. şi biografiile lui Plutarb, 222 Viaţa 5i petrecerea sfinţilor, 369 Villon, Franc;ois, poet francez ( 1431 - după 1 463), 253 Visul Maicii Domnului, 366 Vîmav, Vasile, 379 Vernardakis,
Dimitrios,
scriitor neogrec
Verpeaux, Jean, bizantinist contemporan,
Vlaherne, palat constantinopolitan,
389, 396
Vlahia, v. Valabia Voltaire, scriitor francez
( 1 694 - 1 778), 55, 1 67
https://biblioteca-digitala.ro
463
INDIC::E
volumina (lat.), manuscrise rulate sub formă de sul, 42 Vucan, 335 Vulgaris, 385 Vulgata, traducerea latină a Bibliei, operă a sfîntului Ieronim (340/50 - 420), 314 71, 74 (430/25 - 352 î.e.n.), 81, 95, 221, 244, 321 Xenofon din Efes, prozator grec (sec. a l III-iea e.n.), 73 Xerxe, rege al Persiei (486- 465 Le.n.), 157 Xiphilinos, Ioan, patriarh al Constantinopolului (1064-1075), 49, 133, 135, 177, 179, 181, 1 83- 1 85, 193
Xanthos, oraş în Licia, Xenofon, istorc atenian
Zaborda, mănăstirea- , Zades,
130
385 (1815- 1 881) ( 1848- 1908), 386
Zampelios, Spiros, istoric şi scriitor grec Zanos, P .D., scriitor neogrec Zavitsianos,
385
Zeta (Muntenegru) ,
338
128, 186, 360 Ziua judecăţii, imn de Roman, 232 Z/atostruia, 328 Zographiensis, 313 Zonaras, v . Ioan Zonaras, 83, 86 Zeus, divinitatea greacă,
Zosimos, istoric bizantin (sf. sec. al V-lea) , zosteră (gr.
Cw
cingătoare,
73, 160
390
'Aynai�, 1 60
cU:ii0eta, 1 54
O:vajUcoo tc;, 224 O:vci"fKll ,
Av8o,
w
1 38 TWV
xaplTwv, 371
QJt€lpoKaAico, 205 O:npayµoouvn, 223, 224 QCf't€t6Tilc;. 2 1 2 O:cpro"{U. 209
Ax1)J.111,, 277
•
https://biblioteca-digitala.ro
464
INDICE
flacnM�, 379 flacn).da, 226 flioc; 7tpllK'tllCOc;, 223 rttm,
1 60
yÂ.G>crcra OTJµOOTJc;, 321 y).G>tta ăvouc;, 1 47 Acm:c;, 1 60 AtoacrKaÂ.ia 7tavmomni, 1 3 1 , 1 38 oo�ocroqiia, 205, 2 1 7, 2 1 8, 222 E{pµoc;, 226 tKKÂ. TjO'lll, 226 tKq>paO"Etc;, 207, 278 tmµtÂ.Em 7tEpi to lotop1K6v, 21 1 sproc; t�c; o6�TJc;, 205 'Epwto7taiyvta, 277 Ei>yÂ.rottia, 1 74 Ei>KoÂ.ia, 212 tq>UµVlOV, 227 ��Â.oc;,
1 95, 220, 224
KllKOfi0Etll, 2 1 2 KOµTJc;, 263 KOVtUKlOV, 226 K6vtoc;, 263 Kopoa�. 21 1 KocrµtKfi ofiÂ.romc;,
1 39
KOUKOUAlOV, 227 µnoev ăyav, 2 1 2 µiµTJO"tc;, 1 95, 200, 224, µiµTJcnc; tci:Jv cipxairov, 320 Mucroi, 1 59 Mucrrov Â.Eia, 1 5 6 vouc; ăyA.rottoc;, 1 77
https://biblioteca-digitala.ro
INDICE
OyKoc; 7tpUl;&(J)V Îl tUXT'lc;, 2 1 1 6cmittov, 69 ooninv, 69 naiotu:nc;, (tyK\>KÂ1oc;-), 1 23 Ilaiovtc;, 1 59 1Itp1aut0Âoytîv, 206 lltpi µE960ou OE1v6'tT1toc;, 2 1 9 Iltpi apEtfic; Myrov Kai KaKiac;, 269 KaKiac;, 269 Iltpi Myrov Kpiatroc; Kai tpyaaiac;, 267 IlEpi Op96tT1tOc; O'\lV'tlll;Eroc;, 269
m:paat, 1 59 IlT'IYÎI yv©atroc;, 1 49
1tlVQKlOV, 193 IlpoSpoµtKci
noniµata, 277
pfi ya, 379
"Proµato1, 68
1 60 atPaatiJ, 1 79 l:1yuvm, 1 60 l:I0.06'.>v tpT1µia, 1 56 l:Ki>9m, 1 59, PaaiAEtot-, 1 60 aatp0.1tT1c;,
CJOq>ia tÂÂTIVlKÎJ, 1 81 ,- 9upa9Ev, 1 28 aninv, 69 anin, 69 TaKttKa, 1 64 'tQ7tEtVOtT]c;, 2 1 8 tEpnv6v (to), 1 55 TtuKpoi, l 59
t67tO l, 1 60 'îi>X T'l. 209 'tov Al9161ta ÂEuKaivEtv, 1 56 tpayoul>ta, 293
https://biblioteca-digitala.ro
465
INDICE
.f66
(5pp u;, 220 �1tQTOf; TeîlV q>lAo06fPCO\', 1 82 07ttpnµo<;, 1 82 07toypaµµaTEl><;, 1 77 "Y7toµvT)µanaµoi, 1 96, 205, 2 1 9,
22 1
cpV.auna, 205, 2 1 7 cp1Â.onµla, 203, 206, 222 xapi<;, 212 xp6vo�. 271
https://biblioteca-digitala.ro
În colecţia „STU D I I" A u apărut : V E RA CĂL I N A l egorla ş i esen ţele ARAM M. F RE N K I A N . Î nţel e s u l s u fer inţei u m ane la Es(h i l, Sofocl e şi E u r i pi d e M I H A I GRAM ATO P O L Moi ra, m yc h os, d rama U M B E RTO ECO Opera d es eh isă H U G O FRI E D R I C H St r u ct u ra l ir i c i i m o d e r n e V . I . PRO P P M o rfologia basm u l u i S I LV IAN IOSIFESCU Co n strucţie şi lect u ră ROM U L M U NTEA N U Farsa t ragică EDGAR PA PU Feţele lui l an u s A L B E R T BEG U I N Suflet u l r o m a n t ic ş i v is u l PI ERRE FRA NCASTEL F igura ş i loc u l JOHAN H U IZ I N G A A m u rg u l Evu l u i M e d i u I . M . LOTMA N Lecţi i d e poetică s t r u ct u rală LIONELLO V E NTU R I Istoria c r iticii d e artă MARCEL RAY M O N D De l a Baudelaire l a su prarea l i s m REN E WELLE K Conceptele c r it ic i i S u b t i par : H E RBERT READ Originile for m e i în artă NORT HROP FR YE A n ato m i a c r i t ic i i
https://biblioteca-digitala.ro 
