Studii de Caz - Exemple

IV. 4 STUDII DE CAZ. DIFERENŢIERI ÎN PROCESUL INTEGRĂRII ELEVILOR ÎN ŞCOALA OBIŞNUITĂ ŞI ÎN ŞCOALA SPECIALĂ STUDIU DE CAZ NR. 1 1.Prezentarea cazului: D. M. M., băiat, născut la 19. IX. 1994, în Iaşi. A început terapia logopedică la vârsta de 6ani şi 6 luni. 2. Anamneza: Sarcina a avut o evoluţie normală. Naştere naturală la 7 luni, făt prematur- 1,400g. Frecvente răceli tratate cu gentamicină şi kanamicină (antibiotice ototoxice). Merge în jurul vârstei de 1 an. Întârziere în apariţia vorbirii – primul cuvânt este rostit la 1 an şi 6 luni. La 5 ani merge la grădiniţă unde s-au observat, pe lângă dificultăţile de vorbire, şi deficienţe de auz. Relaţiona bine în colectivul de copii, dar întâmpina greutăţi în realizarea sarcinilor instructiv – educative. La un control medical amănunţit se pune diagnosticul de hipoacuzie medie (urechea dreaptă) şi hipoacuzie severă (urechea stângă) şi este protezat (urechea stângă) şi se indică începerea terapiei logopedice. 3. Ancheta socială: Părinţii au studii medii. Tatăl, 39 ani, este plecat perioade îndelungate de timp să lucreze în străinătate, iar mama, 30 ani, este casnică (a renunţat la servici pentru a avea grijă de copii). Mai are un frate, 5 ani, care manifestă o dislalie –probabil de evoluţie- fără deficit auditiv. Condiţiile de locuit sunt bune, apartament 2 camere, la bloc. Condiţiile de igienă psihică sunt corespunzătoare, deşi copilul este relativ privat de autoritatea paternă. Relaţia dintre mamă şi copil este foarte bună, aceasta comunicând bine cu copilul şi manifestând preocupări constante pentru a-l sprijini în corectarea vorbirii, încurajându-l şi sacrificându-se pentru reuşita lui. 4. Examenul somatic:

1

Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală şi toracică normală. 5. Examenul psihopedagogic: La nivelul proceselor cognitive, dezvoltarea este corespunzătoare vărstei cronologice. Copilul este capabil, pe planul gândirii, să opereze cu simboluri verbale, completate însă de vizualitate şi concret. În realizarea diferitelor sarcini de învăţare apar elemente ale gândirii intuitive, cu un anume deficit în analiza sarcinilor, amestecul condiţiilor esenţiale ale problemelor cu cele neesenţiale etc. Este capabil să explice prin cuvinte proprii relaţii, caracteristici, asemănări şi deosebiri etc. Operaţiile logice (analiza şi sinteza) se desfăşoară preponderent cu suport concret – deoarece sunt implicate şi aspecte ale vorbirii orale care nu au fost accesibile copilului sau care sunt insuficient exersate. Generalizarea şi abstractizarea se realizează la nivelul admis de senzorialitate, copilului fiindu-i accesibile un număr redus de concepte. Comparaţiile pe care le realizează pornesc de la concret. Iniţial, judecata şi raţionamentul se realizau preponderent pe bază de imagini, dar, terapia logopedică şi antrenamentul verbal realizat în lecţiile din clasă, au contribuit la sporirea intervenţiei active a limbajului. Memoria comportă aproximativ aceleaşi caracteristici cu ale normalului auzitor – în sfera afectivă şi motorie. Memoria cognitiv- verbală se dezvoltă mai lent, dar memoria vizualmotrică şi afectivă este mai bine dezvoltată. Atenţia este, în general, stabilă, iar capacitatea de concentrare este medie (scade pe fondul oboselii sau intervenţiei factorilor perturbatori). Are o voinţă relativ puternică, reuşind să se mobilizeze atunci când i se cere. Din punct de vedere afectiv, manifestă uneori refuzul de a vorbi în prezenţa unor persoane, tocmai pentru că anticipează greutăţi de articulare şi înţelegere a mesajelor rostite. Comportamentul este, în general, pozitiv. Colaborează cu profesorul psihopedagog şi cu învăţătoarea. Intervin scurte perioade de negativism în relaţiile cu mama. În colectiv este bine integrat, succesul mobilizându-l şi amplificându-i nevoia de comunicare. 6. Examenul logopedic:

2

a)Limbajul oral: deficit grav la nivelul auzului fonematic,apărând o serie de fenomene specifice dislaliei polimorfe (de factură audiogenă); -

înţelege cu dificultate sau eronat conţinutul cuvintelor, acestea rămânându-i de multe ori neclare şi generând confuzii şi înlocuiri;

-

dificultăţi lexicale, morfologice şi sintactice, datorită confuziilor şi înlocuirilor din cuvânt;

-

omite sunete, pronunţă sunetele deformat, neclar (siflantele, şuierătoarele, africatele), înlocuieşte sunetele pe care nu ştie cum să le articuleze corect, confundă frecvent sunetele sonore cu cele surde;

-

dificultaţi grave în redarea ideilor într-o succesiune logică, coerentă şi corectă(ceea ce a fost unul din considerentele pentru care a fost dignosticat iniţial cu întarziere mintală uşoară);

b)Limbajul scris: -

motricitatea fină a mâinii fiind în general bine dezvoltată, poate executa (relativ) corect elementele grafice;

-

desenul acestui copil semnalează prezenţa unui complex de inferioritate: plasarea omului în colţul din stânga sus al foii, disproporţionalitatea între părţile corpului redate grafic, simplitate şi schematism;

7) Examenul neuropsihiatric: Dislalie audiogenă pe fondul hipoacuziei severe şi întârziere uşoară în dezvoltarea mintală (acest ultim diagnostic fiind infirmat pe parcursul terapiei logopedice). 8) Diagnostic logopedic: Dislalie polimorfă pe fondul hipoacuziei medii (urechea dreaptă) şi severe (urechea stângă). 9) Prognostic: Evoluţie

mai

lentă

în

realizarea

articulării

corecte

a

sunetelor

pronunţate

defectuos(datorită deficitului auditiv) dar mai bună în ceea ce priveşte dezvoltarea 3

vocabularului activ şi a probabilităţii de a opera cu acele categorii lexicale şi semantice specifice vârstei cronologice. 10) Recomandări: a) gimnastică fonoarticulatorie şi respiratorie; b) antrenarea şi dezvoltarea deprinderii de citire labială şi pronunţare imitativă a cuvintelor; c) exersarea şi interiorizarea analizei şi sintezei fonetice la nivel de fonem/grafem, silabă, cuvânt şi propoziţie. 11) Terapia logopedică: Exerciţiile logopedice au început cu gimnastica fonoarticulatorie, care a continuat, de altfel, pe tot parcursul terapiei. S-au desfăşurat ăi exerciţii de educare a echilibrului inspirexpir, de vorbire ritmică şi expresivă (onomatopee, interjecţii, comenzi verbale), de antrenare a auzului fonematic. S-au importat sunetele pronunţate defectuos (s-ş, ţ-z, c-g, td), şi a grupurilor de sunete (ce, ci ge, gi ghe, ghi) prin folosirea procedeelor logopedice specifice, insistându-se şi pe diferenţierea fonematică. S-a asociat apoi fenomenul pronunţat corect cu simbolul său grafic (grafemul). Fonemele au fost apoi introduse în silabe, apoi în cuvinte, în poziţie iniţială, finală şi mediană, făcându-se permanent exerciţii de citire labială, antrenament fonoarticulator şi analiză şi sinteză fonetică. De altfel, principala metodă folosită a fost cea fonetică analiticăsitetică. S-a urmărit şi adaptarea de către copil a unei intonări, a unui ritm şi accent adecvat al vorbirii orale reflectate. După automatizarea sunetelor deficitare s-au pronunţat cuvinte momo şi polisilabice, pe baza unui suport intuitiv care să-i stimuleze, antreneze şi să-i îmbogaţească copilului vocabularul activ. S-a trecut apoi la monitorizarea unor scurte poezii/strofe şi la recitarea acestora cu intonaţia

corespunzătoare

educându-se

şi

limbajul

nonverbal

(mimică,

gestică,

pantomimică), cu rol de susţinere a celui verbal (folosit preponderent). Copilul a fost antrenat în jocuri de folosire a propoziţiilor simple, apoi dezvoltate, la început pe baza unui suport intuitiv –joc “Săculeţul fermecat!”, “Ghiceşte cuvântul!” , “Completează

4

propoziţia!” etc. - apoi s-au automatizat deprinderile de exprimare corectă, expresivă, şi chiar nuanţată din punct de vedere semantic, în povestiri, lecturi, după imagini, memorizări şi alte exerciţii lexicale. 12) Evoluţia pe parcursul terapiei: Pe parcursul terapiei copilul a avut o evoluţie foarte bună, chiar spectaculoasă pentru anumite perioade, cu progrese vizibile în îmbogăţirea vocabularului activ, în dezvoltarea grafismului, dovedind o memorie bună, şi capacităţi de analiză, sinteză, comparare şi chiar abstractizare. Aceste manifestări cognitve au infirmat diagosticul pus iniţial de către psiholog, care testase copilul şi care constatase psihometric un uşor decalaj faţă de normalitatea mintală specifică vârstei. Acest diagnostic se putea datora, în fapt stării psihice a subiectului la începutul terapiei (complex de inferioritate, chiar blocaje şi negativism în comunicare) şi în mod sigur, capacităţii extrem de scăzute de înţelegere a vorbirii interlocutorului (implicit a sarcinii de lucru date), copilul nefiind protezat în momentul diagnosticului. Importarea sunetelor pronunţate defectuos, sau a celor omise s-au făcut într-un timp relativ scurt, logopedul manifestând o voinţă foarte bună cooperând cu profesorul psihopedagog. De asemenea, exercitţiile logopedice au fost continuate şi acasă, împreună cu mama care a insistat asupra unor sarcini terapeutice accesibile şi special trasate de către profesorul psihopedagog(exerciţii simple de gimnastică fonoarticulatorie şi de educare a echilibrului inspir-expir, exerciţii de pronunţare reflectată a fenomenelor importate şi consolidate de memoriyare şi recitare expresivă, de consolidare a exprimării verbale expresive şi ritmice. În condiţiile în care terapia logopedică a fost de trei şedinţe săptămânal, apoi două, s-au observat progrese la nivelul tuturor aspectelor vorbirii orale. Şi în ceea ce priveşte activitatea de antrenament grafic şi de scriere a grafismelor, evoluţia copilului a fost foarte bună, întărită fiind şi de autamatizarea corectităţii de analiză şi sinteză fonetică. Au mai persistat greşeli şi confuzii, omisiuni şi înlocuiri ale finalului unor cuvinte polisilabice şi în special a termenilor/categoriilor semantice care nu au fost folosite în mod uzual. Evoluţia acestui copil pe întreg parcursul terapiei logopedice a fost principalul motiv pentru care orientarea şcolară a fost spre şcoala obişnuită(integrare individuală fară programă şcolară

5

adaptată doar cu monitorizarea cazului, continuarea terapiei logopedice şi cooperarea învăţătoarei cu profesorul psihopedagog. Copilul a terminat clasa I la o şcoală din Tomeşti, jud. Iaşi, cu rezulate bune la limba română şi matematică şi foarte bune le disciplinele de educaţie plastică şi abilitate manuală. Dacă perioada preabecedară nu ia ridicat probleme deosebite, pe parcursul semestrului II(deci pentru o perioadă abecedară şi postabecedară) au apărut unele dificultăţi , manifestate doar în dictări. Deficitul mediu şi sever la nivelul auzului îl împiedică, încă, dă să perceapă şi să discrimineze corect între cuvinte. În acest sens sunt indicate tehnicile de sinteză şi analiză fonetică la nivel de cuvânt şi uneori de propoziţie. Desigur, la probele de evaluare sumativă, aceste tehnici nu pot fi utilizate de învăţătoare (care poate doar să dirijeze atenţia copilului spre citirea labială – care este un procedeu insuficient, totuşi). Aceste particularităţi explică decalajele între calificativele şcolare ale copilului; dacă la probele sumative calificativele erau preponderent de “suficient” şi chiar “insuficient”, la dictările curente putea să obţină “bine” şi chiar “foarte bine”. Un experiment simplu probează aceste explicaţii:i s-a aplicat subiectului o probă ce constă dintr-o dictare a unui text în condiţii normale (vorbire clară şi expresivă, cerută de semnele de punctuaţie şi cu rostirea în mod ritmic şi rar a cuvintelor, tocmai pentru a i se da subiectului posibilitatea de a citi labial cuvintale). Într-o altă zi i s-a cerut să scrie după dictare un text care era analizat şi sintetizat fonetic succint (într-un timp mediu şi fără multe reveniri asupra conţinutului textului). Diferenţele nu au fost semnificative în vreme ce prima dictare arăta clar problemele şi dificultăţile pe care subiectul le are în receptarea vorbirii orale, dictarea cu sprijin este şi se constituie într-o sugestie de organizare şi desfăşurare a activităţii de învăţare şcolară pantru acest copil (pentru demonstraţie am anexat aceste două tipuri de dictări). Concluzii: Integrarea şcolară a unui copil cu deficienţe senzoriale medii şi chiar severe se poate face spre şcoala obisnuită în condiţiile în care nu se confirmă/ nu se manifestă alte deficienţe asociate (cum este deficienţa mintală care nu a fost probată în acest caz). Pentru acele cazuri în care se constată un anumit deficit intelectual este bine să se analizeze fiecare variantă de orientare şcolară luându-se în calcul varianta plasării într-o şcoală specială (fie pentru 6

deficienţi senzoriali, fie spre o şcoală specială pentru deficienţi mintali, în cazul unui deficit intelectual moderat).

STUDIU DE CAZ 2 1. Prezentarea cazului: L. S., băiat, născut la 14.XI.1990, în Iaşi. A început terapia logopedică la vârsta de 7 ani. 2. Anamneza: Sarcina a decurs normal, fără evenimente deosebite la naştere . În afară de bolile copilăriei, nu a suferit de alte afecţiuni somatice . S-au observat încă de la vârsta de 1-2 ani o serie de comportamente patologice: vorbirea era fragmentată, eliptică şi distorsionată de ţipete care nu aveau vreun corespondent obiectiv, hiperagitaţie şi conduite impulsive, de tipul agresivităţii/ autoagresivităţii, alte conduite ce pot fi încadrate în sindromul hiperkinetic, o labilitate afectiv-emoţională şi în general o incapacitate de autocontrol şi inhibiţie voluntară (manifestări care au persistat sau unele chiar s-au accentuat spre debutul şcolarităţii). Merge la 1 an, iar primele cuvinte sunt rostite la 1 an şi 6 luni . În ceea ce priveşte istoricul adaptăriii pedagogice, s-au constatat dificultăţi de relaţionare încă din perioada preşcolară, cu toate că a fost încsris şi a frecventat o grădiniţă obişnuită

cu program prelungit, părinţii încercând astfel socializarea şi educarea

comportamentelor patologice. S-a adaptat cu greu la activitatea şi disciplina şcolară, copilul frecventând şcoala obişnuită şi absolvind clasele I – IV la Şcoala primară particulară “Funny English Center” Iaşi . Deficitul la nivelul aptitudinii de şcolaritate s-a datorat deviaţiilor de comportament, incapacităţii de construire a unor deprinderi minime necesare muncii intelectuale şi, în mod special, particularităţilor psihice. Dificultăţi de interrelaţionare atât cu ceilalţi colegi, cât şi cu persoanele adulte. Rezultatele şcolare scăzute, progres mai bun la începutul şcolarităţii, dar ulterior extrem de limitat, copilul neparcurgând nici măcar minimum curriculum-ului special de integrare dar fiind, totuşi, promovat. 3. Ancheta socială:

7

Părinţii au studii superioare, mama fiind medic, iar tatăl agent de turism şi ulterior funcţionar public. S-au despărţit în fapt în anul 2000 (copilul fiiind elev în clasa a II-a, iar tatăl locuind la Constanţa unde îşi găsise serviciu). Este unicul copil la în familie, părinţii având o situaţie economică bună. Cea care s-a ocupat permanent de educaţia băiatului este mama, fiind ajutată şi de bunica maternă a copilului, văduvă, pensionară, angajată ca asistent personal pentru acesta. În familie situaţia a fost destul de tensionată, în prezenţa tatălui, de care băiatul a fost ataşat. Ruptura familiară produsă de plecarea sa în alt oraş nu a făcut decât să acutizeze întreg tabloul manifestărilor patologice de comportament ale copilului. De altfel tatăl a manifestat şi el unele conduite aflate le limita normalităţii psihice: fixaţii, bizarerii în conduită, tendinţa de a consuma băuturi alcoolice ( situaţii în care devenea violent, îşi ameninţa şi chiar agresa soţia şi soacra). 1. Examenul somatic : Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală şi toracică normală, situată la limita superioară. 5. Examenul psihopedagogic:  Bine dezvoltat, fizic plăcut, dar un dezinteres total pentru igiena personală sau ţinuta vestimentară.  Capacitate scăzută de efort intelectual, fatigabilitate şi accentuată instabilitate psihomotorie.  Deficit de concentrare şi stabilitate a atenţiei voluntare,  Voinţă scăzută şi capacitate mnezică de nivel mediu; reţine totuşi foarte uşor amănunte în general nesemnificative pe care le interiorizează şi care se transformă în ticuri sau bizarerii de comportament (de ex. reţine întrebările unor copii mult mai mici dcât el şi le adresează obsesiv celor din jur, deşi cunoaşte şi, aparent nu-l mai interesează răspunsul, preia şi execută impulsiv şi necontrolat anumite ticuri cum ar fi cel de a mişca într-un anumit fel un creion, pai etc.)  La nivelul gândirii se constată un decalaj faţă de normalul vârstei cronologice după cum o demonstrează activităţile ce-i solicită analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea. 8

 Temperament coleric, cu puternice conduite impulsiv - agresive. 6. Examenul logopedic: La nivelul limbajului oral nu s-a diagnosticat nici o dizarmonie care să poată fi încadrată într-o anumită tulburare de limbaj.

Totuşi, vorbirea este uneori eliptică,

presărată de repetarea constantă a unor cuvinte/ expresii prazitare care distorsionează înţelegerea mesajului şi sunt rezultatul unor mesaje cognitiv – afective. În comunicare apar frecvent ticuri verbale şi nonverbale. În general există o incapacitate o copilului de a comunica coerent, expresiv, fluent, în propoziţii corecte din punct de vedere gramatical - nu pentru că nu poate, ci pentru că nu se poate autocontrola şi nu poate discerne şi aplica normele de conduită. Stereotipiille verbale accentuate nu împiedică, totuşi, reţinerea şi evocarea cuvintelor. Sintezele verbale comunicative sunt defectuase, propoziţiile sunt simple, iar vocabularul activ insuficient exersat în contexte variate de comunicare. Comportamentul grafic este cel la care copilul întâmpină cele mai grave dificultăţi. Desenul este (la 7 ani ) în faza mâzgâlelii, trădând un decalaj considerabil faţă de normalul vârstei cronologice (şi mintale): 7. Examenul neuropsihiatric: Autism infantil şi sindrom hiperkinetic. 8. Diagnostic logopedic: Întârziere uşoară în dezvoltarea vorbirii orale şi întârziere severă în dezvoltarea comportamentului grafic; accentuată instabilitate psihomotorie pe fondul elementelor autismului infantil. 9. Prognostic: Evoluţie bună în cea ce priveşte activizarea vocabularului, mai lentă pentru educarea, formarea şi antrenarea actului grafic (datorită instabilităţii psihomotrice, dificultăţilor de coordonare motrică generală şi labilităţii atenţiei/ capacităţii scăzute de concentrare

9

voluntară). Prognostic extrem de rezervat privind compensarea elementelor autiste şi dizarmoniilor la nivelul personalităţii. 10. Recomandări: a) terapie medicală susţinută; b) psihoterapie; c) educarea psihomotricităţii generale, în special a psihomotricităţii fine; d) consilierea individuală şi consilierea în familie; e) antrenarea, exersarea şi educarea/ dezvoltarea comportamentului grafic; 11. Terapia logopedică: Paralel cu exerciţiile de îmbogăţire şi activizare a vocabularului, s-au desfăşurat permanente şedinţe de psihoterapie, urmărindu-se restabilirea echilibrului psihoemoţional, diminuarea deviaţiilor de comportament şi educarea autocontrolului. S-au efectuat şi exerciţii de ritmică logopedică cu rol în reducerea gesturilor parazitare şi echilibrarea motrică generală: -

exerciţii de respiraţie ritmică;

-

mişcări ritmice diverse cu şi fără fond muzical;

-

jocuri senzorial- motrice care să-i antreneze echilibrul, ritmul, coordonarea. Exersarea şi îmbogăţirea vocabularului s-a realizat prin memorizări, jocuri lexicale gen

„Săculeţul fermecat”, „Ghiceşte personajul/ povestea”, „Jocul anotimpurilor” etc., pe baza unor povestiri după imagini mai simple la început şi mai complexe ulterior progreselor realizate de copil, precum şi prin exerciţii de sinonimie, omonimie, etc. Simultan cu educarea vorbirii orale s-a trecut la antrenarea şi dezvoltarea comportamentului grafic care era mai mult întârziat faţă de normalul vârstei. Gradual, exerciţiile grafice au constat din:  colorarea liberă;  colorarea în contur;  trasarea conturului unor forme/ desene schematice;  pictarea în acuarele cu penson sau exerciţii de dactilopictură;  trasarea unor suprafeţe date; 10

 desene simple în creion (la început cu un singur elment – casa, om, copac – apoi asocierea lor în diferite contexte pentru a stabili sau realiza proporţii, mărimi şi culori);  realizarea după model a elementelor grafice conform programei preşcolare; De menţionat este şi faptul că toate aceste exerciţii au fost precedate de antrenarea musculaturii fine a mâinii pentru reducerea mişcărilor necontrolate, parazitare şi dezvoltarea motricităţii specifice. 12. Evoluţia pe parcursul terapiei: Activităţile logopedice nu durau mai mult de 40 de min. (datorită instabilităţii psihomotrice accentuate) şi erau diversificate în permanenţă, deoarece rutina îl plictisea, îi diminua capacitatea de concentrare – şi aşa scăzută şi chiar îl agita şi-i sporea ticurile şi diarmoniile comportamentale). În primul an, până la intrarea în clasa I, s-a reuşit o îmbunătăţire evidentă a comportamentului grafic. Treptat, de la faza mâzgâlelii copilul a fost motivat, interesat şi sprijinit pentru a realiza acte grafice diverse, gradate în complexitate: de la colorare până la elementele grafice de tipul : linii, bastonaşe, zala, cârligul, noduleţul. La aceste performanţe au contribuit şi momentele de meloterapie – pe fond muzical linştitor, relaxant – care destindeau şi pe care, totuşi, nu le accepta de fiecare dată. Pentru a-i educa copilului capacitatea de concentrare s-a cerut să coloreze anumite figuri ( numite „Mandala”) care au rolul de a focaliza atenţia pe spaţiul delimitat (foaia de hârtie), de a exersa prehensiunea, coordonarea oculo-manuală, simplitatea mişcării, de a educa voinţa şi perseverenţa. Anexăm acestui studiu diverse tipuri de „mandala”, cu menţiunea că aceste instrumente sunt folosite în pedagogia sistemică CAM pentru lucrul cu persoane având un handicap grav. Progresele relativ bune în ceea ce priveşte educarea limbajului oral şi îmbunătăţirea capacităţii de comunicare verbală s-au putut obţine deoarece s-a avut permanent în vedere dorinţa copilului pentru nou (diversificându-se activitatea şi curiozitatea aparent manifestată). De altfel, interesul vizibil al copilului pentru nou a fost una din primele suspiciuni ridicate în ceea ce priveşte diagnosticul pus – respectiv cel de “autism infantil” ştiut fiind că, principala caracteristică a autistului este aceea că se simte în siguranţă odată

11

ce i se creează constant aceleaşi condiţii şi nu este supus stresului schimbării (ceea ce era invers în acest caz). Pe parcursul primului an al terapiei s-a reuşit şi o îmbogăţire a vocabularului activ, deşi comunicarea orală a rămas discontinuă, fragmentată de ecolalii şi ticuri verbale sau expresii parazitare. Dacă în ceea ce priveşte grafismul s-au remarcat prograse deosebite copilul reuşind să-şi organizeze o scriere lizibilă şi corectă, dar cu reltive dificultăţi de păstrare a esteticii, cât şi a orientării în spaţiul paginii – în vorbire au existat greşeli de ordine gramaticală, cât şi preferinţa pentru exprimarea simplificată, schematizată şi ecolalică. La 8 ani s-a recomandat înscrierea copilului într-o şcoală specială pentru elevi cu deficienţă mintală, datorită elementelor de autism infantil, deviaţiilor de comportament, dificultăţilor de intrrelaţionare şi lipsei de autocontrol. Totuşi, mama a reuşit să-l înscrie la o şcoală obişnuită – acceaşi la care a frecventat şi activităţile preşcolare – cu un curriculum special de integrare, emis de Comisia de Expertiză Complexă a I.S.J. Iaşi. Cu toate acestea nu s-a reuşit decât o aparentă integrare (nici măcar fizică deoarece în clasa a III-a şi pe tot parcursul clasei a IV-a cursurile s-au desfăşurat individual la domiciliul elevului, desigur fără aprobarea ISJ, iar programul de sprijin nu a fost coordonat de către un profesor psihopedagog, ci de o învăţătoare pensionară care desfăşura la domiciliul copilului activităţile de predare-învăţare-evaluare, având avizul şcolii). În consecinţă, progresele şcolare au fost minime, iar datorită faptului că nu a beneficiat de întreaga terapie recuperator-compensatorie necesară, conform unui curriculum special şi nu a avut ocazia de a exersa modele de conduită şi interrelaţionale în grup (în fond nu i sa respectat o nevoie fundamentală, prevăzută şi în piramida trebuinţelor - a lui Maslow!), a regresat foarte mult la toate nivelurile personalităţii: comportamental, afectiv-emoţional şi chiar cognitiv. Cu achiziţii instrumentale la nivel de clasa a II-a a fost reorientat în clasa a V-a spre învăţământul special fiind evaluat de către Comisia de Expertiză a Copilului din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Iaşi şi înscris în clasa a VI-a la Şcoala Specială „C. Păunescu “. În anul şcolar 2003 – 2004 a fost promovat, deşi observaţiile ce s-au putut constata reprezintă serioase îngrijorări în ceea ce priveşte progresul şi recuperarea psihopedagogică a acestui elev:

12

-

acutizarea elementelor psihogene, comportamentul căpătând din ce în ce mai mult expresia unei psihoze/ schizofrenii infantile, în condiţiile în care medicamentaţia cu haloperidol şi alte medicamente din aceeasi grupă aveau efect contrar: îi sporeau agitaţia şi-i accentuau patologia comportamentală;

-

dificultăţi de stabilire a unei relaţii de doi şi de interrelaţionare în grup (datorită programului impus în anii anteriori);

-

capacitate limitată de adaptare şi relaţionalizare în cadrul programelor şi normelor şcolare (datorită aceleiaşi şcolarizări la domociliu);

-

incapacitatea formării deprinderilor - chiar a unora minime – de autonomie personală (în condiţiile în care mama şi bunica îşi exercită influenţe superprotective şi-i creează dependinţa de adult );

-

instabilitate psihomotrică accentuată;

-

menţinerea unei motivaţii scăzute pentru orice activitate de tip şcolar, indiferent de forma de organizare a acesteia;

-

accentuarea trăsăturilor dizarmonice la nivelul personalităţii.

Concluzii: Orientarea şcolară stabilită doar pornind de la deficienţa mintală uşoară – spre o formă de învăţământ obişnuită fără a se ţine cont de celelalte variabile şi dizarmonii la nivelul psihicului, a avut efecte iremediabil negative şi a compromis scuccesul recuperatorterapeutic. Oportună în acest caz ar fi fost şcolarizarea copilului într-o instituţie specială unde s-ar fi desfăşurat în mod corespunzător o terapie adecvată începută de timpuriu. Deşi medic, mama ar fi trebuit să solicite reevaluarea din punct de vedere medico-psihologic a copilului în vederea instruirii unei medicamentaţii adecvate compensării şi diminuării patologiei psihice. În aceste condiţii, prognosticul este şi mai rezervat pentru copil, mai ales în ceea ce priveşte integrarea şcolar- profesională ulterioară. STUDIUL DE CAZ 3 1. Prezentarea cazului:

13

M. C., băiat, născut la 09. X 1990, în Iaşi. A început terapia logopedică în 1995, la vârsta de 5 ani. 2. Anamneza: Sarcină normală şi naştere naturală. Primul cuvânt este rostit în jurul vârstei de 1 an, disritmia limbajului apare la 5 ani, fără cauze organice aparente. Din punct de vedere al adaptării pedagogice se constată o adaptare foarte bună, în grup, relţionând bine atât cu colegii cât şi cu adulţii. Atât la grădiniţă cât şi la şcoală, progresele au fost constante şi evidente, copilul având rezultate şcolare foarte bune. 3. Ancheta socială:: Părinţii au studii medii, cu o siuaţie economică relativ bună. Este primul copil în familie, mai are un frate mai mic, acum şcolar. Părinţii se ocupă de creşterea şi educarea copiilor, care au condiţii corespunzătoare de igienă personală şi psihică. A frecventat doi ani Grădiniţa Specială a Şcolii Speciale „C. Păunescu” Iaşi ( între 1995 –1997). A fost înscris apoi la aceeaşi Şcoală Specială pe care a frecventat-o până în casa a IV a (an şcolar 2000 – 2001) când a fost propus pentru integrare în şcoala obişnuită. Astfel, în septembrie 2002 este externat din Şcoală Specială „C. Păunescu” şi transferat în clasa a IV a în învăţământul de masă – integrare individuală cu adaptarea cerinţelor şcolare. În prezent frecventează şcoala obişnuită, dovedind o adaptare şcolară şi socială bună, cu un progres evident în ceea ce priveşte achiziţiile şcolare fundamentale. 4. Examenul somatic: Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală şi toracică normală. 5. Examenul psihopedagogic:  deficit mediu la nivelul operaţiiolr gândirii;  capacitate mnezică relativ bună;  labilitatea atenţiei şi capacitate scăzută de concentrare;  instabilitate psihomotorie şi tulburări de psihomotricitate( orientare spaţio-temporală, lateralitate şi schemă corporală) grave; 14

 are autonomie personală şi socială;  se antrenează uşor în activitate şi-l stimulează varietatea;  prezintă o uşoară instabilitate emoţional- afectivă fiind sub influienţa tatălui care-l domină şi-şi exercită autoritatea asupra ambilor copii; 6. Examenul logopedic: Dislalie polimorfă şi bâlbâială clono - tonică pe fondul unor elemente de autism infantil şi a unei accentuate instabilităţi psihomotrice. Motricitatea fină insuficient dezvoltată şi tulburările de lateralitate şi orientare spaţio-temporală determină un deficit accentuat la nivelul comportamentului grafic. 7. Examenul neuropsihiatric: Autism infantil, dislalie polimorfă, bâlbâială clono- tonică, sindrom hiperkinetic. 8. Diagnostic logopedic: Dislalie polimorfă, bâlbâială clono-tonică.

9. Prognostic: Evoluţie favorabilă în ceea ce priveşte corectarea dislaliei polimorfe, dar mai lentă în realizarea unei vorbiri fluente, ritmice, datorită instabilităţii psihomotorii accentuate, cât şi a elementelor de autism. 10. Recomandări:  antrenarea

şi

dezvoltarea

motricităţii

generale,

a

motricităţii

aparatului

fonoarticulator şi a motricităţii fine;  terapie logopedică specifică pentru importarea sunetelor afectate (pronunţarea defectuasă a consoanelor “s-ş”, a grupurilor “ce, ci, ghe, ghi”, înlocuirea frecventă a unor consoane şi grupuri consonantice cu “ţ”, omisiunea lui “j/ z”, “h/x”;  ritmică logopedică; 15

 gimnastică respiratorie;  psihoterapie în vederea compensării elementelor autiste şi terapie medicală de neport;  consilire individuală şi de grup , implicarea în acţiuni colective; 11: Terapie logopedică: Terapia logopedică a început de timpuriu şi a fost susţinută de cea medicală şi de cea psihologică. Frecventarea Grădiniţei Speciale în mod constant, timp de doi ani consecutivi, a contribuit nu numai la optimizarea interrelaţionării în grup, ci şi la formarea autonomiei personale şi sociale, la parcurgerea unui program complex, individualizat şi focalizat pe terapia logopedică specifică şi pe terapia psihomotrică. În linii mari, terapia psihomotrică a urmărit:  formarea schemei personale proprii şi a partenerului;  educarea şi fixarea lateralităţii;  dezvoltarea coordonării oculo-manuale;  antrenarea şi dezoltarea capacităţii de a opera cu structurile perceptiv motrice de culoare, formă, mărime;  formarea şi exersarea orientării spaţio-temporale;  dezvoltarea motricităţii generale şi specifice(a aparatului fonoarticulator şi a motricităţii fine; Terapia logopedică a fost focalizată pe:  exerciţii de respiraţie ritmică;  dezvoltarea auzului fonematic;  importarea sunetelor omise, pronunţate greşit sau înlocuite şi introducerea acestora în cuvinte, silabe, propoziţii. Paralel cu exerciţiile pentru terapia dislaliei polimorfe, s-au realizat exerciţii de vorbire ritmică, condiţii care au determinat copilul să adopte intonaţia şi ritmul normal în vorbire. Odată cu obţinerea unei pronunţii corecte a sunetelor afectate s-a insistat pe exerciţii de vorbire reflectată, pe exerciţii de memorare a unor strofe, poezii, lecturi după imagini, recitarea expresivă a unor scurte texte în versuri sau proză. Terapia psihomotrică şi cea

16

logopedică au fost întregite prin educarea conduitelor sociale în vederea diminuării instabilităţii psihomotorii şi formării autonomiei personale şi sociale. 12. Evoluţia pe parcursul terapiei: Şedinţele de meloterapie – la care băiatul reacţiona pozitiv – s-au desfăşurat constant pe tot parcursul terapiei. S-a obţinut astfel o mai bună destindere şi uneori chiar o relaxare psiho-emoţională. Activităţile de grup l-au motivat, copilul răspunzând pozitiv terapiei specifice. În general sa înregistrat un progres constant în educarea componentei psiho-motorii, dar mai lent faţă de programul complex al terapiei logopedice. Aceasta s-a datorat şi faptului că existau tulburări de limbaj asociate şi care se intercondiţionau. Astfel că după cei doi ani în care a frecventat Grădiniţa Specială, copilul avea o vorbire mai clară, deşi persista o uşoară dislalie care se accentua în momentele de stres, oboseală sau hiperagitaţie. S-a obţinut şi o îmbunătăţire a ritmului vorbirii, mai ales după ce a fost sprijinit şi implicat în procesul de autocorectare, respectiv a fost înregistrat vorbind liber şi reflectat, apoi şi-a ascultat propria vorbire şi a fost solicitat să facă anumite evaluări , evidenţiindu-se aspectele pozitive sau cele negative. Efortul volitiv al copilului a fost motivat prin intermediul acestor „activităţi de comparare”, copilul exersând autocontrolul în pronunţarea corectă şi în fixarea ritmului şi a fluienţei normale în vorbire. Metoda folosită preponderent a fost cea de analiză şi sinteză fonetică. Copilul a fost orientat spre şcoala specială (elevi cu deficienţă mintală) deoarece s-a avut în vedere atât deficitul intelectual uşor, cât mai ales deviaţiile de comportament ce caracterizau prezenţa unor elemente de autism, a instabilităţii accentuate psihomotrice şi a tulburărilor de limbaj compensate parţial. În grupul şcolar a avut o evoluţie favorabilă antrenându-se uşor în activităţile colective şi în cele individuale, deşi a manifestat o dorinţă de dominare a unor colegi. Totuşi hiperagitaţia, ticurile motrice au continuat. Realizarea actelor lexico-grafice (în special a celor grafice) s-a obţinut cu relative dificultăţi deşi se reuşise parţial terapia vorbirii orale. Avându-se în vedere progresele obţinute, cât şi comportamentul social dezvoltat corespunzător (o bună capacitate de interrelaţionare, o adaptare şcolară şi socială bună) s-a putut lua decizia de integrare individuală, cu adaptarea curriculară

17

corespunzătoare, deşi acest lucru s-a petrecut relativ târziu: dupâ patru ani de şcolarizare în învăţământul special. Concluzii: Evoluţia acestui caz ne permite să afirmăm că nu există “reţete” pentru un anume moment de integrare a unui copil cu deficienţă mintală în şcoala obişnuită. Desigur este recomandată proba şcolii de masă, dar aceasta poate să nu fie cea mai oportună decizie în toate cazurile. Probabil în acest caz ar fi rupt, ar fi fragmentat procesul recuperator- terapeutic care a început încă din grădiniţă şi a continuat în ciclul primar al aceleaşi şcoli. Acest parcurs traseu educaţional, dublat de intervenţia timpurie a constituit un inevitabil atuu pentru succesul integrării ulterioare în cazul acestui copil, integrare care nu a fost stânjenită de frecventarea şcolii speciale. STUDIU DE CAZ 4 1. Prezentarea cazului: C.A., fată, născută la 12 martie 1990, în Iaşi. A început terapia logopedică la vârsta de 11 ani. 2. Anamneza: A fost abandonată în spital imediat după naştere. Imediat după aceea a fost dată în îngrijirea Centrului de plasament "Sf. Andrei" din laşi. Mai tarziu i se fac nişte examene psihologice în urma cărora i se pune diagnosticul de hipoacuzie şi debilitate mintală. La vârsta de 11 ani este orientată spre Şcoala specială “Constantin Păunescu” în condiţiile în care avea o vorbire total inexistentă. 3. Ancheta socială: De la vârsta de 11 ani a fost dată în îngrijirea Fundaţiei "El Chico" din Iaşi unde este foarte bine îngrijită. Condiţiile de locuit sunt bune, are cameră proprie.

18

Condiţiile de igienă psihică sunt satisfăcătoare, are persoane specializate care se ocupă de educaţia ei. În privinţa relaţiei cu cei care se ocupă de ea, se observă o slabă comunicare din partea fetiţei, deoarece aceasta manifestă negativism şi nu doreşte să coopereze cu nimeni. 4. Examenul somatic: Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală şi toracală normală, corespunzătoare vârstei, cu o musculatură bine dezvoltată şi ţesut adipos normal.

5. Examenul psihologic: Din punct de vedere psihologic, prezintă o deficienţă mintală uşoară spre moderată, cu posibilităţi insuficient valorificate, datorită deficitului de integrare prin limbaj. 6. Examenul logopedic: Limbajul verbal este total inexistent datorită imposibilităţii execuţiei mişcărilor – cauzată de hipotonia musculaturii organelor aparatului respirator, a limbii, buzelor şi palatului moale. Auzul fonematic este afectat. Înţelegerea cuvintelor şi a propoziţiilor cu conţinut familiar este conservată. Se observă o mare discrepanţă între posibilităţile intelectuale şi grava insuficienţă a manifestărilor verbale, care au făcut să fie etichetată pe rând, de diferiţi psihologi, cu „hipoacuzie”, „întârziere severă în dezvoltarea psihică” şi „debi1itate mintală”. 7. Diagnostic logopedic: Constatând faptul că limbajul spontan e alcătuit mai ales din exclamaţii şi gesturi deşi înţelegea o serie de simboluri pe care nu le putea comunica verbal, i s-a pus diagnosticul de alalie. Preponderenţa motorie a fost evidenţiată de perturbări ale stereotipului dinamic articulator, de marile dificultăţi în executarea mişcărilor articulator- verbale. Diagnosticul a fost alalie motorie, fiind confirmat şi pe parcursul terapiei logopedice.

19

8. Prognostic: Se apreciază un prognostic favorabil cu toate că a început terapia la 11 ani. Va avea o evoluţie bună pe linia dezvoltării limbajului, a înţelegerii şi chiar şi din punct de vedere intelectual. În condiţiile respectării terapiei logopedice, logopatul va putea acumula un vocabular destul de bogat care să-i permită o vorbire independentă acceptabilă, putând astfel comunica cu cei din jurul ei. 9. Evoluţia pe parcursul terapiei logopedice: Luându-se în considerare afecţiunile fundamentale s-a conturat metodica, aplicată gradat, în funcţie de necesităţile imediate. În prima parte a terapiei s-a reuşit doar înlăturarea negativismului faţă de vorbire, redarea încrederii în propriile posibilităţi şi în logoped, trezirea interesului faţă de activitate, precum şi crearea unui tonus afectiv pozitiv – asta datorită faptului că fetiţa era agitată sau inhibată, susceptibilă, încăpăţânată, irascibilă cu treceri bruşte de la o stare sufletească la alta, înceată în mişcare şi gândire, lipsită de iniţiativă. Părea şi dezorientată având în vedere că până la 11 ani s-a aflat în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur. De asemenea de când a început terapia s-a sesizat prezenţa unor elemente autiste, ticuri care pot fi preluate din mediul în care a copilărit. Logopatul prezintă şi un enurezis nocturn

şi diurn, ca o formă de protest la tot ce se întâmplă cu ea de când a fost

abandonată. În cea de-a doua parte a terapiei s-a avut în vedere educarea atenţiei şi memoriei auditive care să-i permită urmărirea conştientă şi activă a exerciţiilor logopedice, dezvoltarea auzului fonematic pentru o bună sesizare şi diferenţiere a sunetelor. Pentru realizarea unei pronunţii corecte s-au făcut exerciţii de gimnastică articulatorie pentru a-i educa echilibrul dintre expir şi inspir. S-au efectuat şi exerciţii mai complexe de gimnastică facială, linguală, mandibulară, velopalatină şi labială. Însuşirea articulaţiei corecte a sunetelor s-a făcut pe baza imitaţiei, logopedul demonstrând în faţa oglinzii modul de articulare corectă a sunetelor. Odată fixate sunetele, s-a urmărit dezvoltarea auzului fonematic, folosindu-se analiza kinestezică şi optică, particularităţile articulării fiecărui sunet fiind fixate prin pipăirea

20

laringelui, simţirea jetului de aer pe mână, simţirea încordării organelor de vorbire atingându-se cu mâna regiunea rădăcinii limbii, prin urmărirea cu ochii a modului de articulare. Pentru dezvoltarea auzului fonematic s-au făcut exerciţii de diferenţiere a sunetelor apropiate în pronunţare (p-b, f-v). Însuşirea vocabularului s-a făcut într-un mod activ, în cadrul unor activităţi variate. Primele cuvinte au fost legate de necesităţile imediate, de mediul personal, de jocuri sau jucării care i-au făcut plăcere logopatului. Imediat ce şi-a însuşit un minim de cuvinte, acestea au fost introduse în propoziţii, la început simple, formate din două apoi trei cuvinte, cu structuri gramaticale accesibile. S-a folosit un material bogat, ilustrat sugestiv, atât pentru denumirea imaginilor, formularea propoziţiilor, cât şi pentru formarea deprinderii de a asculta. Astfel s-a studiat corpul omenesc cu toate părţile lui, alte fiinţe cu denumirea părţilor lor, obiecte de îmbrăcăminte, alimente, camera, diverse acţiuni, anotimpurile momentele zilei, mijloace de transport, etc. Binenţeles că acestea au fost dozate progresiv, în raport cu nivelul vorbirii. Un aspect important constatat pe parcursul terapiei logopedice a fost nevoia fetiţei de a i se oferi recompense pe care le aşteaptă şi care o stimulează, nevoia de a fi încurajată, admirată, dovadă că o interesează propria persoană şi că nu este indiferentă la tot ce se întâmplă cu ea. Datorită acestei relaţii consolidate dintre logopat şi logoped s-a observat o creştere considerabilă a interesului, o mai mare putere de concentrare, o mai bună atenţie şi un mai bun control auditiv. Vorbirea reflectată a devenit mai corectă şi s-a realizat cu o mai multă uşurinţă, iar răspunsurile la întrebări au fost mai logice. Pentru respectarea succesiunii corecte a cuvintelor, au fost alcătuite cuvinte de sprijin după scheme, imagine (cine face?, ce face?). Treptat, conversaţia, câmpul conştiinţei s-au lărgit, gândirea s-a mai restructurat. Pentru înţelegerea aspectelor gramaticale, cuvintele au fost date în forme flexionare, în diferite propoziţii, cu schimbări după caz, număr, timp, persoană, etc. şi însoţite de explicaţii necesare, dezvoltându-se astfel şi vorbirea expresivă. În acelaşi timp s-a început şi munca cu grafemele, necesitând ca fetiţei să i se poarte mâna şi analizându-se procesul scrierii literelor (elementele caligrafice: linie, oval, cârlig, bastonaş).

Datorită deficienţei mintale moderate, îi este caracteristică o scriere inegală,

21

dezordonată, împrăştiată, ruptă, orientare spaţio-temporală deficitară, capacitate de analiză şi sinteză foarte redusă. Se constată mari greutăţi în trecerea de la analiză la sinteză, apar multe retuşuri, ezitări, etc. În prezent remarcăm faptul că vorbirea reflectată s-a mai conturat, în schimb cea independentă este ezitantă, vorbind doar la cerere la şedinţele de terapie. Când răspunde la întrebări nu foloseşte cuvinte independente, deşi are formată, la un nivel minim, deprinderea de a-şi exprima ideile în cadrul unei propoziţii. Categoriile gramaticale cele mai bine reprezentate sunt substantivele şi verbele, uneori folosind şi adjective, adverbe, etc. În continuare, terapia 1ogopedică trebuie să insiste pe dezvoltarea vocabularului. O atenţie deosebită trebuie acordată realizării unei vorbiri independente, cursive, fluente şi corecte, în paralel cu dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii, pentru îmbunătăţirea mişcărilor fine ale mâinii. De asemenea se va urmări dezvoltarea interesului pentru scriscitit, deşi nu va putea avea niciodată o citire conştientă, dar va reuşi să scrie după dictare. Este importantă evitarea oboselii şi a plictiselii, stimularea motivaţiei, dezinhibarea, stimularea activităţii psihice, reechilibrarea personalităţii. În ceea ce priveşte gradul integrării şcolare, fetiţa a reuşit să treacă treptat, de la autoizolare şi manifestări specifice sindromului de instituţionalizare structurat (mişcări patologice şi ticuri verbale şi motrice, negativism şi chiar agresivitate), la încercări de relaţionare cu ceilalţi elevi şi la stabilirea unor raporturi de toleranţă şi chiar cooperare. Deşi nivelul achiziţiilor şcolare este mult inferior curriculum-ului pentru elevii cu deficienţă mintală, fetiţa a fost promovată în clasa a III- a la Şcoala Specială „C. Păunescu”. Concluzii Dacă evoluţia acestui copil este limitată pentru achiziţiile şcolare, datorită particularităţilor de gândire, limbaj şi personalitate, dar şi mediului instituţionalizat în care a evoluat în perioada decisivă a formării sale, în ceea ce priveşte integrarea socială este evidentă aplicarea şi funcţionarea efectivă a principiului normalizării (teoretizat în capitolul 2 al prezentei lucrări).

22

De asemenea, decizia de orientare şcolară a fost una corectă în acest caz, ea venind în sprijinul progresului individual al copilului. Obţinerea unei vorbiri relativ corecte şi fluente va sprijini procesul integrării ulterioare a elevei.

STUDIU DE CAZ 5 1. Prezentarea cazului: A.L băiat, născut în Iaşi pe 19 februarie 1990. Începe terapia logopedică la vârsta de 4 ani şi 5 luni. 2. Anamneza: Sarcina a evoluat normal. Naştere cu travaliu prelungit, mama refuzând cezariana. Făt de 3,800 g, cu hipoxie cerebrală, reanimat mecanic. Scor APGAR 7. Merge la un an şi trei luni. Primele cuvinte apar după un an. Se constată o stagnare în dezvoltarea limbajului, fapt ce determină familia, să consulte medicul pediatru, acesta punând diagnosticul de cretinism hipofizar. Urmează un tratament cu tiroidiene de sinteză, fără a se constata însă vreun progres. Părinţii întrerup administrarea tratamentului. La vârsta de patru ani se prezintă la L.S.M. unde se menţine diagnosticul de cretinism hipofizar fiind orientat spre clinica endocrinologică şi O.R.L. Examenul endocrinologie infirmă diagnosticul iar examenul O.R.L. pune în evidenţă normalitatea aparatului auditiv. Este înscris la grădiniţă, unde are probleme de integrare. Copiii îl evită, neputând să comunice cu el. La 4 ani şi 5 luni este începe o terapie logopedică susţinută, fiind retras de la grădiniţă. 3. Ancheta socială: Este primul dintre cei doi copii, sora mai mică prezentând şi ea tulburări de vorbire dar de o intensitate mai mică.

23

La naşterea copilului mama avea 27 de ani şi tatăl 25. Mama este absolventă a A.S.E., cu locul de muncă la CET -Holboca, pe post de economist, iar tatăl e absolvent al unei şcoli profesionale, cu locul de muncă la CET -Holboca, pe post de lăcătuş. Condiţiile de locuit sunt satisfăcătoare, apartament cu 3 camere la bloc. Familia locuieşte cu bunicii. Condiţiile de igienă psihică sunt bune. Regimul de viaţă este ordonat, alimentaţia este raţională. Relaţiile în familie sunt armonioase, fără tensiune şi conflicte deosebite. Părinţii şi bunica sunt foarte preocupaţi de educaţia copilului. 4. Examen somatic: Dezvoltare staturală, ponderală şi toracală normală, corespunzătoare vârstei, ţesut adipos normal. Înfăţişare rigidă, mişcări stângace. Sunt prezente uşoare tulburări motorii, dificultăţi de coordonare în diferite sarcini. 5. Examen psihologic: Dezvoltare intelectuală normală, cu posibilităţi insuficient valorificate datorită deficitului de integrare prin limbaj. Inteligenţa --test Goodenough, Q.I.-46. -- test matrice progresive RAVEN – Q.I. - 79 Gradul de înţelegere a gesturilor şi a mimicii este la un nivel corespunzător vârstei cronologice. Orientarea în viaţa de toate zilele şi în mediul ambiant este corespunzătoare. Memoria -- evocare mnezică slabă. Atenţia -- fluctuantă, foarte labilă. Voinţa -- slabă, tonus psihic scăzut. Afectivitatea -- imaturitate afectivă, emotivitate, anxietate ca urmare a conştientizării handicapului, labilitate. Comportamentul -- irascibilitate, negativism, îi lipseşte dorinţa de a comunica pe fondul unei neîncrederii în posibilităţile proprii. Pe parcursul terapiei, aceste manifestări s-au diminuat, copilul devenind cooperant.

24

Testul Koch-Stora -- trăsăturile de personalitate ale subiectului, relevate prin aplicarea testului Koch-Stora, se circumscriu în sfera timidităţii, nesiguranţei de sine, inhibiţiei afective şi a celei de teamă, prin plasarea arborelui în partea de sus - stânga a paginii, cât şi prin lipsa de ancorare prin rădăcină. Realizarea arborelui cu linii ascuţite denotă iritabilitate şi agresivitate. Desenul unui arbore uscat, care moare, scoate în evidenţă o concepţie pesimistă şi necesitatea de a se simţi protejat. Desenarea arborelui prin trăsături simple, drepte, înfipte în baza coroanei denotă o întârziere în dezvoltarea mintală, imaturitate , rigiditate şi iritabilitate. Desenul familiei: --Desenarea familiei în partea din stânga a paginii, spaţiu al trecutului care e preferat de cei ce au tendinţa de a regresa spre copilărie. Tendinţa şi mecanismul de apărare a Eului subiectului se exprimă prin valorizarea personajului principal. Subiectul pune în valoare persoana pe care o consideră cea mai importantă, pe care o admiră, o invidiază sau îi provoacă teamă, cea în care investeşte afectiv cel mai mult, şi anume sora acestuia. Aceasta este desenată prima în stânga paginii, în locul în care subiectul ar dori să fie. Micşorarea şi poziţionarea celorlalte personaje în raport cu primul personaj desenat, toate proporţiile fiind păstrate presupune devalorizarea acestora. Apropierea subiectului de mamă şi bunică, în planul de jos al desenului indică apropierea şi relaţia existentă între cei trei, dar şi inferioritatea faţă de soră şi tată. Desenarea separată a părinţilor este semnul absenţei, divorţului acestora sau dorinţei de disociere a cuplului. Prin desenul familiei, subiectul scoate în evidenţă atât tendinţele pozitive cât şi cele negative existente. 6. Examenul complex al limbajului: În momentul începerii terapiei, s-au observat următoarele:  mare întârziere în dezvoltarea limbajului,  vorbire neinteligibilă formată din câteva consoane (p, c) şi vocale (a, e, o) asamblate deficitar,  pronunţarea reflectată şi independentă incorectă,  tulburarea auzului fonematic,  înţelege cuvintele cu conţinut familiar. 7. Diagnostic logopedic: 25

Ţinând cont de faptul că la vârsta de 4 ani şi 5 luni vorbirea expresivă era aproape inexistentă, deşi înţelegea o serie de simboluri pe care nu le putea comunica verbal, de tulburările puternice ale stereotipului dinamic-articulator, de dificultăţile în executarea mişcărilor articulator-verbale, diagnosticul a fost alalie motorie, diagnostic confirmat pe parcursul terapiei logopedice. 8. Prognostic: Se apreciază un prognostic favorabil cu o evoluţie normală pe linia dezvoltării intelectuale şi a dezvoltării limbajului. În condiţiile respectării terapiei logopedice, subiectul se va putea integra în şcoala obişnuită. 9. Evoluţia pe parcursul terapiei logopedice: Avându-se în vedere afecţiunile fundamentale s-a conturat metodica, aplicată gradat, în funcţie de necesităţile imediate. Pentru început, s-a urmărit înlăturarea negativismului faţă de vorbire, redarea încrederii în propriile posibilităţi şi în profesor, trezirea interesului copilului, precum şi crearea unui tonus afectiv pozitiv. La primele şedinţe copilul a fost însoţit de mamă sau bunică creându-i-se astfel o atmosferă familială. Întrebările erau scurte, simple, necesitând un răspuns afirmativ sau negativ. S-a constatat că subiectul înţelege cuvintele cu un conţinut familiar şi unele propoziţii simple. Înţelegerea propoziţiilor dezvoltate şi a frazelor mai complicate din punct de vedere structural şi semantic era perturbată. S-a avut în vedere educarea atenţiei şi memoriei auditive care să-i permită urmărirea conştientă şi activă a exerciţiilor logopedice, dezvoltarea auzului fonematic pentru o bună sesizare şi diferenţiere a sunetelor. Pentru realizarea unei pronunţii corecte s-au făcut exerciţii de gimnastică a aparatului fono-articulator şi exerciţii de gimnastică respiratorie în scopul educării echilibrului dintre inspir şi expir. S-au efectuat apoi exerciţii mai complexe de gimnastică facială, linguală, mandibulară, velo-palatală1 şi labială. Primele mişcări au fost efectuate de profesor, iar apoi, pe baza imitaţiei, au fost realizate de copil. Sarcinile au fost în funcţie de posibilităţile copilului.

26

Pe măsură ce dificultăţile în executarea mişcărilor s-au diminuat, deprinderile motrice ajungând în faza de automatism, putând fi înţelese şi executate numai după comenzi verbale, s-a trecut la emiterea sonoră a sunetelor. S-a pornit de la fonemele folosite de copil: a, o, e, p, c. Impostarea sunetelor s-a făcut apoi gradual, în funcţie de complexitatea lor. Profesorul i-a arătat copilului, pentru fiecare sunet, poziţia corectă a organelor articulatorii participante la elaborarea sunetului respectiv, copilul repetând apoi singur în faţa oglinzii toate mişcările, în vederea fixării lor. S-au întâmpinat dificultăţi în pronunţarea dentalelor t, d, n, deseori înlocuite cu p, cât şi a prepalatalelor ş, j. Pe măsura impostării fiecărei consoane, acestea au fost asociate cu vocale, realizându-se pronunţarea silabelor. S-a urmărit, concomitant, dezvoltarea auzului fonematic, folosindu-se analiza kinestezică şi optică, particularităţile articulării fiecărui sunet fiind fixate prin pipăirea laringelui, simţirea jetului de aer pe mână, simţirea încordării organelor de vorbire atingându-se cu mâna regiunea rădăcinii limbii, prin urmărirea cu ochii a articulaţiei. Pentru dezvoltarea auzului fonematic s-au făcut exerciţii de diferenţiere a sunetelor apropiate în pronunţare p-b, f-v. În scopul dezinhibării vorbirii s-au folosit imagini, obiecte viu colorate care au trezit interesul, eşecurile nefiind comentate, iar cel mai mic succes fiind conştientizat, prin încurajare permanentă. Primele cuvinte au fost monosilabice, apoi bi şi trisilabice. Posibilităţile articulatorii au crescut foarte mult, pronunţarea reflectată fiind mult îmbunătăţită. În schimb, vorbirea independentă a rămas cu multe inexactităţi, foarte ezitantă. Pentru dezvoltarea atenţiei şi memoriei auditive s-au efectuat activităţi la început mai simple (sortări de obiecte, reproducerea gesturilor, executarea unor comenzi verbale foarte simple), activităţi ce au crescut treptat în complexitate (ascultarea de poveşti după ilustraţii, discuri, participarea la jocuri cu reguli, etc. ). În următoarea etapă s-a urmărit îmbogăţirea vocabularului, formarea deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor, continuându-se concomitent şi exerciţiile pentru îmbunătăţirea articulării sunetelor. Propoziţiile au avut un caracter familiar fiind formate din două, apoi trei cuvinte, pentru o bună şi rapidă însuşire a cuvintelor fiind legate în continuare de obiecte, imagini (concret- intuitiv).

27

S-a observat o creştere considerabilă a interesului, o mai mare putere de concentrare, o mai bună atenţie şi autocontrol auditiv. Treptat, vorbirea reflectată a devenit mai corectă şi s-a realizat cu mai multă uşurinţă, răspunsurile la întrebări devenind şi ele mai corecte. Pentru realizarea scris-cititului s-au făcut iniţial exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii, cu scopul formării mişcărilor fine ale degetelor. S-au efectuat exerciţii pentru dezvoltarea procesului de orientare, organizare şi structurare spaţială: exerciţii senzoriale de amplasare a unui obiect în spaţiu în raport cu alt obiect sau în funcţie de propriul corp (în, sub, deasupra, stânga, dreapta etc.), de precizare a poziţiei ocupate de obiecte (primul, ultimul, al doilea etc.). Aceste exerciţii s-au făcut nu numai cu obiecte ci şi cu serii de litere, silabe, cuvinte. Fiecare literă a fost prezentată, descompusă în elementele componente, antrenându-se toţi analizatorii. Pentru executarea literei, copilul a fost ajutat, purtându-i-se mâna până ce reuşea să o scrie, atrăgându-i-se mereu atenţia asupra succesiunii elementelor componente a literei respective. Metoda de bază a fost metoda fonetică analitico-sintetică. Concomitent cu exerciţiile de scris-citit s-au făcut şi exerciţii de matematică: scrierea cifrelor, numărarea şi scrierea pe sărite, operaţii simple de adunare şi scădere. După patru ani de terapie vorbirea reflectată era realizată corect, în schimb cea independentă era ezitantă, cu multe inexactităţi, menţinându-i-se stilul telegrafic, ca răspuns la întrebări folosind cuvintele independente, neavând formată deprinderea de a-şi exprima ideile in cadrul unei propoziţii. Trecerea cuvintelor din fondul pasiv în cel activ era realizată cu viteză scăzută, datorită puterii de evocare redusă. Categoriile gramaticale cele mai bine reprezentate erau substantivele şi verbele, folosind mai puţin adjectivele, adverbele şi prepoziţiile. În ceea ce priveşte scrisul, existau greutăţi în executarea formelor grafice, scrisul fiind apăsat datorită contracţiei exagerate a mâinii. Datorită lipsei de supleţe a mâinii şi a degetelor exista o incostanţă în formă, dimensiune, orientare şi presiunea literei, toate acestea dând un aspect inestetic paginii. Cu toate acestea, la 8 ani, la insistenţele mamei copilul a fost înscris în clasa I la Şcoala „D. Sturdza” întrerupând terapia 1ogopedică (cu rezerva continuării terapiei la şcoala unde a fost înscris). Însă copilul nu a reuşit să se integreze în grupul şcolar, nu a urmat o

28

terapie corespunzătoare necesităţilor sale şi, din aceste motive,

în loc să evolueze, a

regresat. Interesul pentru scris-citit s-a diminuat, a intervenit oboseala, plictiseala, deoarece nu ia fost stimulată motivaţia, copilul devenind inhibat, introvertit. În scrierea după dictare au continuat să mai apară greşeli. Se mai întâlnesc categoriile de tulburări fonetice ale vorbirii orale (substituiri, schimbarea locului literelor) şi sintactice (asimilări, omisiuni ale cuvintelor şi prepoziţiilor). La matematică, după înţelegerea conţinutului noţiunilor aritmetice şi perceperea globală a mulţimilor a putut realiza cu mai multă uşurinţă operaţiile de calcul. Astfel că după 4 ani în care a frecventat şi a fost totuşi promovat la şcoala obişnuită, copilul a regresat mult. Se observă o involuţie pe 1inia citirii şi scrierii şi, de asemenea, pe linia limbajului oral: vorbirea independentă este aprozodică şi agramaticală. Cooperarea verbală este dificilă, bazată pe imitaţie şi vorbire repetitivă. Activismul lexicului este redus şi vocabularul activ insuficient. Lectura este monotonă, fără preocupări pentru înţelegerea celor citite. În aceste condiţii, cel mai bine pentru copil ar fi transferarea la o şcoală specială unde să poată continua procesul instructiv - recuperator, fără să fie pus în faţa unor activităţi care sunt peste măsura posibilităţilor sale.

STUDIU DE CAZ 6 1. Prezentarea cazului: C. C., fată, născută la 21.03.1995, în Iaşi. A început să frecventeze Grădiniţa Specială de la vârsta de 6 ani si 4 luni (sept. 2001), beneficiind de un program complex de terapie si recuperare a cărui coordonată principală a fost şi terapia logopedică. 2. Anamneza: Naşterea a fost la termen, dar copilul s-a născut din sarcină gemelară, având o malformaţie organică („anus contra naturii”) şi a suferit mai multe intervenţii chirurgicale. Drept urmare a fost spitalizată perioade îndelungate de timp.

29

Istoricul dezvoltării. Atât fetiţa C. C. cât şi sora sa geamănă, au fost abandonate la naştere in spital, urmând ruta leagăn - casa de copii (respectiv, Centrul de Plasament). Din punct de vedere logopedic, copilul a prezentat o întârziere în apariţia şi dezvoltarea firească a limbajului oral (sub aspect articulator şi al vocabularului activ). Aceste dizabilităţi de limbaj au fost complicate şi de întârzierile în structurarea comportamentului relaţional şi afectiv- emoţional, datorate sindromului de instituţionalizare. Istoricul adaptării pedagogice. Primele contacte cu grupa de preşcolari au evidenţiat serioase probleme de interrelaţionare şi integrare deficitară în grupul de copii. Aceasta adaptare scăzută s-a datorat comportamentelor dizarmonice manifestate (de tipul negativismului, hiperagitaţiei, lipsei autocontrolului şi, în general, rezistenţei scăzute la frustrare). 3. Ancheta socială: Familia naturala este dezorganizată, părinţii neavând venituri stabile (fără ocupaţie) şi fiind consumatori de băuturi alcoolice. Familia mai are 5 copii, dintre care alţi trei sunt internaţi in diverse centre de ocrotire. De la abandonarea gemenelor în spital, nici un membru al familiei naturale nu a luat legătura cu cele două surori care au urmat ruta „clasică” de instituţionalizare: leagăn Casa de copii „Primăverii” - Casa de copii „C. Păunescu” Iaşi ( actual Centru de Plasament). În spital, fetiţa a beneficiat de atenţia şi sprijinul unei asistente medicale care a ţinut legătura cu cele două surori şi, ulterior, pe durata internării lor, în instituţiile de tip plasament frecventate. 4. Examenul somatic: Fişa medicală relevă faptul ca fetiţa a prezentat atât o întârziere în dezvoltarea staturoponderală, cât şi în structurarea funcţiilor motrice de bază ( respectiv, motricitatea generală). La intrarea în grădiniţă, dezvoltarea fizică a copilului era relativ normală, dar inferioară celei observate la sora sa geamănă, care nu a prezentat nici o deficienţă fizică sau organică şi care a avut o evoluţie mult mai bună sub aspect somatic.

30

5. Examenul psihopedagogic a evidenţiat următoarele aspecte:  manifestări specifice sindromului de instituţionalizare structurat si frecvente tulburări de comportament: negativism, capacitate scăzută de autocontrol şi inhibiţie voluntară etc.;  deficienţe cognitive, tulburări de învăţare şi de adaptare;  instabilitate psihomotrică;  bizarerii şi ticuri verbale (ex: repeta anumite cuvinte/ expresii perioade diferite de timp);  crize disproporţionate şi necontrolate de râs/ plâns;  conduite de tip agresiv si autoagresiv - ca urmare a modalităţilor de reacţie la diverse sarcini, stimuli sau situaţii. 6. Examenul logopedic: Întarziere moderată in dezvoltarea limbajului. Limbajul oral prezintă aspecte dislalice, complicate de stereotipiile verbale si de ecolalia de conţinut. Se remarcă sărăcia vocabularului, utilizarea deficitară a părţilor de vorbire şi, în general, a structurilor gramaticale si formulărilor logice. Deficienţe se constată şi în construirea şi susţinerea unui dialog, în formularea propoziţiilor. Aceste fenomene de retard cantitativ şi calitativ ţin şi de particularităţile cognitive, întârzierea mintală potenţând şi complicând aspectul limbajului. 7. Examen neuropsihiatric: Întârziere mintală moderată, dislalie polimorfă, instabilitate psiho-emoţională şi psihomotrică, comportamente patologice pe fondul sindromului de instituţionalizare structurat. 8. Diagnostic logopedic: Întârziere în dezvoltarea limbajului (de nivel moderat, datorită şi manifestărilor dislalice în articularea consoanelor/ grupelor de consoane).

31

9. Prognostic: Evoluţie lentă în recuperarea retardului de limbaj datorită complicării particularităţilor limbajului cu dizarmoniile din planul întregii personalităţi. 10. Recomandări: Dată fiind complexitatea cazului, echipa de specialişti, coordonată de către profesorul psihopedagog (incluzând şi educatoarele de la grupă, psihologul şcolii şi asistentul social) a conceput si derulat un program de intervenţie individualizat, focalizat pe:  Amplificarea contactelor între copil şi persoana- suport ( cu rol de substitut al familiei naturale).  Consilierea şi suportul psihologic în vederea ameliorării tulburărilor de comportament şi a compensării deficienţelor din plan social- afectiv.  Terapia logopedică pentru recuperarea retardului de limbaj (din punct de vedere articulator, al vocabularului şi al construcţiilor verbale).  Terapia psihomotrică, în special în vederea compensării instabilităţii motrice.  Socializarea şi formarea autonomiei personale şi sociale pentru ameliorarea disfucţionalităţilor de interrelaţionare.  Exersarea şi consolidarea deprinderilor de viaţă cotidiană. 11. Terapia logopedică: Un prim demers realizat de către asistentul social şi educatoare a fost cel al amplificării şi stabilirii unor contacte regulate cu persoana- suport care a îngrijit fetiţa în perioadele de spitalizare din prima copilărie şi care s-a ataşat foarte mult de ea. Importanţa realizării acestui obiectiv a argumentat, ulterior, diminuarea efectelor instituţionalizării şi compensarea handicapului afectiv (reuşite care s-au constatat chiar din perioada celui deal doilea an de frecventare a Grădiniţei Speciale). Terapia psihologică a constituit o altă strategie esenţială pentru diminuarea manifestărilor de tipul imaturităţii emoţionale, instabilităţii psihice şi, în general, al dizarmoniilor existente in planul întregii personalităţi. Prin aceste două direcţii principale de acţiune s-a reuşit estomparea comportamentelor deviante şi optimizarea relaţiilor fetiţei cu colegii săi, crearea unui confort afectiv şi a 32

încrederii în propria persoană, precum şi a motivaţiei pentru activităţile specifice terapeutic- recuperatorii şi educaţionale. Terapia logopedică realizată de către profesorul psihopedagog a avut acelaşi obiectiv general, respectiv normalizarea integrării copilului în mediul preşcolar (si, ulterior, în mediul şcolar). Direcţiile principale pe care s-a realizat terapia tulburării de limbaj au fost: a) Antrenarea şi dezvoltarea motricităţii generale, a motricităţii fine a mâinii şi a motricităţii aparatului fono-articulator. Întârzierea uşoară în planul dezvoltării fizice generale a determinat profesorul psihopedagog (şi educatoarea) să urmărească, în educarea motricităţii generale, executarea corectă de către copil a exerciţiilor de gimnastică generală, precum şi coordonarea diferitelor segmente ale corpului. Coordonarea manuală s-a realizat prin exerciţii diverse: decupaje simple şi după contur, jocuri de construcţie, exerciţii de înşurubare/ deşurubare, jocuri cu incastre etc. Educarea motricităţii fine a mâinii s-a realizat prin jocuri şi exerciţii de creştere a mobilităţii degetelor şi a mâinii: închidere/ deschidere, rotirea mâinii, flexie/ extensie, lipiri, decupaje etc. Una dintre activităţile esenţiale în acest context a fost cea de tipul antrenamentului grafic (colorare, conturare, haşurare, exerciţii grafice pregătitoare scrierii grafemelor). Educarea motricităţii verbale s-a reflectat în exerciţii- joc pentru mobilitatea bucolingo-facială specifice si diverse, în funcţie de sunetele vizate spre corectare. b) Emiterea corecta a sunetelor, cuvintelor şi exprimarea în cuvinte. Însuşirea pronunţiei corecte a sunetelor s-a realizat prin exerciţiile logopedice clasice şi prin jocuri la care participau unul sau mai mulţi copii şi chiar persoana-suport (ce a reuşit să-i întărească, de altfel, motivaţia pentru autocorectarea vorbirii deficitare). c) Exprimarea corectă în propoziţii, dezvoltarea şi activizarea vocabularului. Pe bază de suport concret- intuitiv s-a urmărit formularea enunţurilor simple în situaţii de comunicare uzuală, jocuri de rol etc. De la propoziţiile din două, trei/ patru cuvinte s-a trecut la utilizarea şi a altor categorii gramaticale (cuvinte de legătură, adjective, adverbe etc.). Treptat, copilul a fost antrenat să sesizeze intuitiv acordul corect al părţilor de vorbire prin exerciţii diverse, de utilizare a structurilor gramaticale cu forme flexionare (pluralul substantivelor, exersarea genului, exersarea cazului, verbe la diferite timpuri,

33

exersarea pronumelui şi, mai ales a celui de politeţe, exersarea acordului substantivadjectiv- verb). d) Dezvoltarea capacităţii de exprimare liberă, cu respectarea normelor gramaticale şi educarea capacităţii de întreţinere a unui dialog. În acest context s-au realizat exerciţii de ordonare logică a cuvintelor în propoziţii, jocuri lexicale de îmbogăţire a sensului propoziţiei prin adăugare de noi cuvinte, exerciţii de recitare şi jocuri de rol, jocuri de tip dialog între animale, personaje din poveşti etc. 12. Evoluţia pe parcursul terapiei: Pe durata primului an şcolar (2001-2003) în care s-a aplicat programul de intervenţie, am remarcat ca aspecte de bază ale dezvoltării psihice:  modalitatea vizuală de percepere a informaţiei era mai bună decât cea auditivă;  atenţia era extrem de fluctuantă, fiind slab rezistentă la factori perturbatori sau, pur şi simplu, dând impresia că visează;  percepţia era difuză, superficială, incompletă;  capacitatea mnezică era scăzută, predominând memoria vizuală;  prefera jocurile solitare, repetitive. Nu se juca cu păpuşi, ci alegea mai ales jocurile de construcţii, de îmbinări, fixându-se aproape obsesiv asupra unei singure teme;  stilul de lucru era inegal, nu manifesta iniţiativă, fiind pasivă şi aşteptând să fie solicitată (această apatie se datora instabilităţii atenţiei care nu-i susţinea curiozitatea şi faptului că nu dorea să se afirme în grup);  dezechilibrul între vârsta mintală şi potenţialul afectiv, reflectat în starea de infantilism şi dependenţă afectivă. „Foamea” de afectivitate şi comportamentele patologice sunt prezente şi datorită sindromului de instituţionalizare;  este sensibilă, interiorizată, nesigură, egocentrică. Relativa sa insecuritate şi nesiguranţa provine din faptul că are impresia că nu poate evita factorii agresivi din mediul înconjurător. Evaluarea finala a determinat echipa interdisciplinară să continue programul terapeutic aplicat, şi pentru anul şcolar ulterior, realizând o serie de alte acţiuni în completarea celor stabilite deja: activităţi de comunicare şi de scriere, activităţi ludice, povestiri, dramatizări,

34

activităţi cu caracter de cooperare, dar şi competiţional, jocuri şi exerciţii perceptivmotrice etc. Dacă evoluţia a fost relativ lentă pe parcursul primului an de terapie, am putut constata o evoluţie neaşteptat de bună pe durata celui de-al doilea an. Progresele vizibile au fost în planul adaptării şi integrării în grupul de copii, reeducându-se şi chiar dispărând unele efecte ale sindromului de instituţionalizare, precum şi in ceea ce priveşte recuperarea retardului de limbaj şi a corectării pronunţiei defectuoase. Uneori mai apar: pronunţarea defectuoasă la nivel de cuvânt, construcţii lexicale incorecte sau incomplete, dar manifestă preocupări reale pentru autocorectare precum şi o atenţie deosebită pentru exprimarea proprie. Orientarea şcolară pentru învăţământ special (Şcoala specială „Constantin Păunescu”) a determinat persoana- suport să ia decizia de a sprijini fetiţa (chiar daca a separat-o de sora sa –din raţiuni materiale, în special). Astfel, s-au făcut demersuri în vederea încredinţării copilului spre adopţie şi înscrierea ei în învăţământul obişnuit. Concluzii: Comparaţiile în ceea ce priveşte evoluţia dintre cele două surori au demonstrat un lucru de netăgăduit: normalizarea condiţiilor de mediu şi integrarea în familie pot reduce şi ameliora deficienţe aparent insurmontabile, „catastrofale”. Intervenţia în echipă pentru recuperarea acestui copil a fost un alt factor important în reuşita integrării. Decisivă a fost şi intervenţia timpurie pentru prognosticul favorabil în ceea ce priveşte integrarea individuală într-o şcoală obişnuită.

35