Reflectii Asupra Conceptiei Contemporane a Statului de Drept

REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT

Nr. 5, mai 2009

Reflecţii asupra concepţiei contemporane a statului de drept Gheorghe Costachi, doctor habilitat în drept, profesor universitar Ion Muruianu RéSUMé Le concept d’„État de droit” suppose essentiellement: la reconnaissance et la garantie effective des droits fondamentaux de l’homme; la stricte subordination des autorités de l’Etat, de l’Etat aux règles de droit (nationales et internationales); la séparation de pouvoirs dans l’Etat, l’existence d’un contrôle réciproque entre ceux-ci. ideii statului de drept izvorăsc din adâncuS ursele rile istoriei civilizaţiei umane, chiar de la începu-

turile ei. În acele îndepărtate timpuri omul încerca să explice şi să optimizeze formele de comunicare (relaţiile) cu semenii săi, să înţeleagă esenţa libertăţii sale şi a celorlalţi, esenţa binelui şi a răului, a dreptăţii şi a nedreptăţii, a ordinii şi a haosului. Treptat, a fost conştientizată necesitatea limitării propriei libertăţi, fiind formate stereotipurile sociale şi regulile general obligatorii de comportament (obiceiuri şi tradiţii), asigurate prin autoritate şi prin însuşi modul de viaţă. În procesul participării la relaţiile sociale şi realizării dreptului firesc al omului la viaţă, libertate, proprietate s-au cristalizat normele dreptului natural. Anume acestea au avut rolul de regulator principal şi nemijlocit al raporturilor dintre om şi societate şi, până la o anumită etapă istorică, cu succes le-a armonizat. Odată cu apariţia statului, produs unical al activităţii umane1, situaţia s-a schimbat. Statul şi-a însuşit dreptul natural, uzurpând posibilitatea „creării” normelor juridice. Astfel, statul, devenind un intermediar între om şi societate şi folosind principiile umanistice ale dreptului, l-a transformat pe om în principalul instrument pentru atingerea scopurilor sale. În asemenea condiţii, omenirea a fost impusă să caute din nou variante optime de interacţiune între individ, stat şi societate, căi raţionale de îmbinare şi satisfacere a intereselor şi necesităţilor lor, utilizând în acest scop dreptul. Prin urmare, din efortul căutărilor a rezultat ideea statului de drept, care, fiind concepută în epoca antică, prin contribuţia celor mai luminate minţi ale veacurilor ce au urmat, a devenit o adevărată teorie ce şi-a găsit aplicare în cele mai dezvoltate state ale lumii contemporane. Teoria contemporană a statului de drept cuprinde în sine cele mai pozitive şi de valoare rezultate, care au fost obţinute de către adepţii săi pe parcursul ultimelor

16

două sute de ani şi care şi-au confirmat acţiunea şi eficienţa sporită în activitatea statelor, care s-au constituit ca state de drept. Experienţa gândirii politico-juridice demonstrează că pentru statul de drept e caracteristic recunoaşterea şi respectarea drepturilor inalienabile ale omului (componentul uman), supremaţia dreptului şi a legilor ce corespund dreptului (componentul normativ) şi organizarea sistemului puterii de stat în baza principiului separaţiei (componentul organizaţional sau instituţional).2 Componentele menţionate se află într-o strânsă interdependenţă şi interconexiune. Astfel, fără o organizare corespunzătoare a puterii de stat, adică o repartizare concretă a sarcinilor, funcţiilor şi împuternicirilor diferitelor organe ale puterii, în lipsa unei anumite ordini de interacţiune dintre ele etc., nu poate fi vorba de domnia dreptului, de legi care să corespundă acestuia, cu atât mai mult de supremaţia lor. La rândul său, nerespectarea cerinţelor legii ce corespunde dreptului face imposibilă organizarea sistemului puterii în statul de drept şi, respectiv, devine imposibilă realizarea drepturilor şi libertăţilor omului. Desigur, pentru statul de drept e necesar, dar nu şi suficient, ca toţi, inclusiv statul, să respecte legile. În acelaşi timp, aceste legi trebuie să corespundă dreptului, să fie în concordanţă cu cerinţele dreptului în calitatea sa de formă şi normă generală şi necesară a libertăţii individului. Prin urmare, este vorba de un asemenea stat care îşi fundamentează întreaga sa activitate pe principiile dreptului, mai ales în procesul de edictare a legilor, transpunerii lor în viaţă şi, în general, în procesul de realizare a tuturor funcţiilor sale. Toate acestea sunt posibile numai în cazul în care întregul sistem al puterii politice este organizat în baza principiilor dreptului şi corespunde întru totul cerinţelor acestuia.3 În general, în prezent statul de drept este înţeles ca un stat democratic, în care este asigurată domnia

Nr. 5, mai 2009

dreptului, supremaţia legii, este realizat principiul separaţiei puteriilor în stat, precum şi sunt recunoscute şi garantate drepturile omului şi cetăţeanului.4 Astfel, statul de drept poate fi doar democratic, în care suveranitatea poporului este reală şi nu formală. Aceasta înseamnă că principul suveranităţii poporului nu este doar inserat în Constituţie sau în alte legi, dar se transpune consecvent în viaţă prin asigurarea participării de facto a membrilor societăţii în activitatea statului. Suveranitatea poporului presupune dreptul populaţiei de a forma organele reprezentative ale statului, îndriduite cu elaborarea şi adoptarea legilor – acte cu forţă juridică supremă, care consfinţesc drepturile şi interesele membrilor comunităţii şi stabilesc garanţiile împotriva nerespectării acestora de către alte persoane, inclusiv de către stat. Democraţia presupune existenţa unui mecanism complex ce ar permite societăţii civile de a reprima orice încercare a statului, a organelor de stat de a uzurpa puterea de stat. În condiţiile unei veritabile democraţii, membrii societăţii dispun de dreptul de a critica în mod public politica statului, acţiunile şi deciziile acestuia, de a se organiza în partide politice şi alte asociaţii obşteşti, de a dizolva organele de stat şi a demite funcţionarii publici care nu transpun integral şi consecvent interesele societăţii în viaţa reală. Un element constitutiv al statului de drept este domnia dreptului, element ce presupune că societatea şi statul recunosc şi proclamă în calitate de norme general obligatorii, de legi pozitive numai dreptul. În condiţiile statului de drept este exclusă orice încercare a statului de a edicta dispoziţii subiective, autoritare care contravin principiilor fundamentale ale dreptului, drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor. Un impediment important în acest sens este regimul democratic care permite societăţii civile de a cere statului abrogarea actelor ce lezează drepturile omului. De asemenea, statul de drept oferă fiecărui cetăţean posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată în cazurile în care prin acţiunile şi deciziile organelor de stat sunt încălcate drepturile şi libertăţile constituţionale. Un rol important în formarea şi activitatea statului de drept îl are supremaţia legii. Prin esenţă, acest principiu se prezintă a fi doar expresia juridică a suveranităţii poporului. Membrii autorităţii reprezentative a statului (deputaţii) sunt chemaţi să imprime în legi voinţa poporului care le-a acordat mandatul, fapt ce determină recunoaşterea legilor ca acte cu forţă juridică supremă. Această trăsătură presupune următoarele: – legile, ca acte cu forţă juridică supremă, cuprind norme primare, obligatorii pentru toate organele

REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT

statului, funcţionarii publici, organizaţii, instituţii şi cetăţeni; – acţionând în baza şi în cadrul prescripţiilor legale, organele puterii executive sunt chemate să asigure acţiunea legii în viaţa reală, să ia toate măsurile pentru prevenirea şi înlăturarea tuturor obstacolelor în realizarea acestora. În acelaşi timp, organele de stat acţionează doar în corespundere cu ceea ce le este permis direct şi nemijlocit de lege; – toate actele normative, adoptate în baza şi în scopul dezvoltării legii, nu trebuie să-i contravină acesteia. Într-o altă opinie, aspectul dat presupune subordonarea statului faţă de drept, adică organizarea autorităţilor publice într-o aşa manieră în care statutul lor juridic să fie foarte clar şi strict determinat prin lege, iar competenţele să fie încadrate în limitele dreptului.5 Reieşind din cele expuse, devine clar de ce statul de drept nu poate exista în afara transpunerii principiului supremaţiei legii în practica politico-juridică a ţării. În acelaşi timp, acest principiu nu garantează că statul care îl respectă este un stat de drept. În context, merită atenţie faptul că după conţinut legile pot fi progresive şi de stagnare, logice şi contradictorii, echitabile şi inechitabile. În pofida semnificaţiei sale deosebite, supremaţia legii este, totuşi, o latură formală, externă a statului de drept. Latura internă reprezintă conţinutul statului de drept, ceea ce înseamnă calitate, deci esenţa legii. Prin urmare, în statul de drept veritabil legea trebuie să corespundă dreptului. Respectiv, pentru a înţelege esenţa statului de drept, nu e suficient a ne limita la setul de caracteristici externe, la sistemul de principii, instituţii şi norme. Esenţa statului de drept rezidă anume în caracterul legilor, în corespunderea acestora cu natura de drept a lucrurilor, orientarea spre asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului.6 Un alt element indispensabil al statului de drept este organizarea puterii de stat în baza principiului separaţiei puterii. Realizarea lui reală şi consecventă asigură o interacţiune coordonată între organele statului şi, în acelaşi timp, previne orice încercare a vreunui organ de stat de a prelua puterea în deplinătatea sa, de a instaura un regim autoritar şi antidemocratic. Asigurarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor este considerată un scop final, un rezultat nemijlocit al activităţii statului de drept, deoarece acesta este format şi activează doar pentru asigurarea intereselor societăţii civile, în general, şi a fiecărui membru în parte. Important e ca natura de drept a statului să fie exprimată nu de lozincile pe care le propagă acesta, ci de rezultatele concrete care caracterizează activitatea

17

REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT

Nr. 5, mai 2009

statului în sfera protecţiei şi asigurării reale a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.7 În acest context, merită atenţie faptul că statul de drept poate fi edificat doar în condiţiile în care se va face faţă exigenţelor de natură socială, economică, etico-morală şi politico-organizaţională. Astfel, pe lângă proclamarea şi recunoaşterea constituţională a principiilor enunţate, e strict necesară atingerea unui anumit nivel în asigurarea materială a oamenilor, în dezvoltarea economică a ţării. O ţară înapoiată nu e în stare să edifice un stat de drept. Baza economică a statului de drept rezidă în necesitatea asigurării şi protejării prin mijloace juridice a relaţiilor de producţie şi a variatelor forme de proprietate (publică, colectivă, privată etc.). În acelaşi timp, de o importanţă covârşitoare este neadmiterea intervenţiei statului în economie în măsura în care ar putea afecta iniţiativa şi libertatea activităţii economice. Totodată, statul de drept nu poate fi creat printr-un oarecare act, oricât de important ar fi acesta. Pentru edificarea lui e strict necesară formarea societăţii civile, cu un grad înalt de cultură politică şi juridică a populaţiei şi a personalului aparatului de stat. Fundamentul social al statului de drept rezidă în societatea civilă dezvoltată, în care domină principiul libertăţii activităţii economice, bazate pe supremaţia legilor ce corespund dreptului. Conţinutul şi figura principală a conţinutului societăţii este omul ca personalitate cu interesele şi necesităţile lui individuale, a căror realizare liberă e posibilă doar în lipsa controlului politic. Aceste interese şi necesităţi se exprimă şi se realizează prin intermediul unor aşa instituţii sociale ca familia, biserica, asociaţiile culturale, ştiinţifice, patronatele etc., care, prin esenţa lor, servesc ca barieră în calea monopolizării puterii de stat. În doctrină, societatea civilă este considerată a fi: o asociaţie a indivizilor liberi (libertatea fiind de natură economică, socială, politică etc.); o formaţiune socială deschisă (în care este asigurată libertatea cuvântului, a criticii, accesul la informaţie, dreptul la libera circulaţie etc.); un sistem pluralistic cu o structură complexă (pluralism ce se manifestă în diferite sfere: economică – prin varietatea formelor de proprietate; socială şi politică – prin o reţea dezvoltată de formaţiuni sociale în care individul se poate manifesta; spirituală – ce asigură libertatea credinţei, excluderea discriminărilor ideologice); un sistem ce se autoadministrează şi autodezvoltă (un catalizator puternic servind iniţiativa cetăţenească); o formaţiune democratică şi de drept (ce are ca obiectiv recunoaşterea, asigurarea şi protecţia drepturilor naturale şi dobândite ale omului şi cetăţeanului).8 Destul de semnificativ este şi elementul eticomoral al statului de drept care constă în promovarea

18

principiilor generale ale umanismului, dreptăţii, echităţii, libertăţii persoanei, cinstei şi demnităţii ei. Din această perspectivă, statul de drept se distinge prin calitatea legilor, care sunt umane, juste, echitabile şi consfinţesc drepturile inalienabile ale omului. Din categoria exigenţelor politico-organizaţionale face parte, de rând cu principiul separaţiei puterilor în stat, enunţat mai sus, şi principiul responsabilităţii reciproce a statului şi cetăţeanului. În acest context, este relevantă opinia autorilor ruşi T.V. Miluşeva şi A.V. Filatova, care susţin că statul de drept este un stat responsabil. Răspunderea statului este o formă de protecţie a drepturilor personale şi un element component important al unei politici de stat raţionale. Instituţia juridică a răspunderii statului permite eficientizarea mecanismului de frâne şi contrabalanţe propriu sistemului puterii, precum şi atenuarea manifestărilor sale autocratice. În acelaşi timp, răspunderea se prezintă a fi un mijloc eficient de limitare (restrângere) a puterii de stat în condiţiile regimului statului de drept, în care guvernarea devine o activitate exercitată spre binele societăţii şi a cetăţeanului şi nu doar un privilegiu.9 Generalizând, vom evidenţia că statul de drept nu este un scop în sine, ci o anumită modalitate sau formă de exprimare, organizare, ordonare şi protecţie a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în cadrul raporturilor sociale. Prin esenţă, statul de drept presupune un asemenea regim politico-juridic de funcţionare a puterii de stat, în care sunt create toate condiţiile necesare dezvoltării multilaterale şi armonioase a personalităţii şi a societăţii în general. Note:

A se vedea: Теория государства и права: Учебник для вузов / Отв. ред. д.ю.н., проф. В.Д. Перевалов. 3-е издание, перераб. и доп. – Москва: Норма, 2005, р.356. 2 A se vedea: Проблемы общей теории государства и права: Учебник для вузов / Под общей ред. д.ю.н., проф. В.С. Нерсесянца. – Москва: Издательская группа НОРМАИНФРА, 1999, р.676. 3 Ibidem, р.677. 4 A se vedea: В.М. Сырых. Теория государства и права: Учебник. – Москва: Юридический Дом «Юстицинформ», 2001, р.438. 5 A se vedea: G.Vrabie. Etudes de droit constitutionnel. – Iaşi: Institutul European, 2003, p.184. 6 A se vedea: М.И. Абдулаев. Теория государства и права: Учебник для вузов. – СПб.: Питер, 2003, р.93. 7 A se vedea: В.М. Сырых. Теория государства и права: Учебник, р.442. 8 A se vedea: Теория государства и права: Учебник для вузов / Отв. ред. д.ю.н., проф. В.Д. Перевалов. 3-е издание перераб. и доп, р.350-351. 9 A se vedea: Т.В. Милушева, А.В. Филатова. Концепция ответственности публичной власти в России // Современное право, 2008, nr.11, р.44. 1