TEMA- PARTIDELE POLITICE – SUBIECT AL PROCESULUI POLITIC

TEMA: PARTIDELE POLITICE – SUBIECT AL PROCESULUI POLITIC

§1. Conceptul, trăsăturile şi tipologia partidelor politice Societatea contemporană este caracterizată de o complexitate de interese și opinii, purtătorii cărora se organizează în grupuri stabile și mai puțin stabile, care se susțin și se opun, numite partide politice. Este de menționat faptul, că în cadrul sistemului politic partidului îi revine o poziție influentă care depinde de natura regimului politic. Partidele politice sunt actorii principali ai procesului politic, ele favorizează mecanismul unirii poporului cu guvernul, a societății civile cu statul. O concluzie este astăzi bine precizată: partidele politice constituie condiţia sine qua поп а democraţiei. Pluralismul partidelor şi lupta lor pentru cucerirea puterii, prin procesul electoral, constituie condiţia esenţială a democraţiei liberale. Termenul “partid” provine din limba latină “pars” – parte, fiind utilizat pentru evidenţierea unui grup de cetăţeni, care reprezentau interesele unei părţi ale societăţii şi influenţau exercitarea puterii politice. Fie că o justificăm, fie că o contestăm, viaţa politică nu mai poate fi concepută în afara partidelor politice. Unii autori italieni calificau această situaţie drept partitocraţie, iar generalul de Gaulle o numea, cu un oarecare dispreţ, „regimul partidelor”. „Un partid este o reuniune de oameni, care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică”, scria Benjamin Constant [1] încă în 1816, oferind astfel una dintre cele mai vechi, mai redutabile şi, în definitiv, mai pertinente definiţii, pe cât de laconică pe atât şi de durabilă. Dimensiunea ideologică este, s-ar părea, prima trăsătură caracteristică a partidelor, care s-a impus ca importanţă conceptuală. Această trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă, căci şi astăzi pare imposibil a se vorbi despre un partid fără a-l corela cu un proiect de factură doctrinală, ce poate merge de la o formă accentuat ideologică până la una pragmatică, cu un fundament doctrinal abia observabil. Pentru unii politologi, deci, cum este Jean Blondel, Anglia secolului al XVIII-lea a brevetat partidele politice. Alţii, însă, apreciază, că patentul acestor formaţiuni politice aparţine Statelor Unite al Americii (inventarea lor producându-se în anii 1796-1800), întrucât în Anglia obiectivarea deplină,

reală a partidelor a avut loc odată cu Reform Act de la 1832, care coboară censul şi redistribuie astfel 143 de locuri din cele 658 ale Parlamentului. O scurtă trecere în revistă a literaturii consacrate partidelor politice ne dezvăluie faptul că tipologia partidelor se fondează pe unul din următoarele trei criterii: denumire, ideologie sau organizare. Anumiţi cercetători continuă să susţină că termenul liberal este un cuvânt ce îmbracă aceeaşi accepţiune atât în Scandinavia (unde cuprinde partide dintre cele mai religioase) cât şi în Italia (unde desemnează un partid anticlerical). De asemenea, ei consideră că termenul democraţie creştină este acelaşi şi atunci când desemnează dreapta în Germania, centrul în Italia şi stânga catolică şi sindicală în Belgia. Alţi cercetători, mai avizaţi, au încercat să dispună partidele pe axa ideologică, simbolizată prin continuum-ul dreapta-stânga. Operaţiunea este uşoară în cazul Franţei, Germaniei sau Portugaliei, dar cum stau lucrurile în cazul Belgiei, Italiei sau Ţărilor de Jos? Unde se situează democraţia creştină? La centru, ar răspunde adepţii axei dreapta-stânga. Dar democraţia creştină italiană şi numeroasele sale orientări, care se întind de la dreapta conservatoare până la stânga sindicală, se situează cu adevărat în centru? Da -- prin programul său, care-i permite să fie pivotul tuturor combinaţiilor guvernamentale. Nu -- prin baza sa electorală şi militanţii săi, căci programul de centru al Democratia Cristiana este de fapt rezultatul unui laborios compromis intervenit între oameni de stânga, de centru şi de dreapta. Separarea ei în „polul” progresist şi cel al libertăţilor o confirmă. Situaţia este asemănătoare în Belgia, unde un catolic de stânga, care va milita pentru PS dacă ar locui la Lille, va milita pentru aripa stângă a democraţiei creştine, şi nu -- dacă ar locui în Mouscron (oraş belgian situat în zona socio-economică din partea de nord a metropolei şi de care îl despart doar câţiva kilometri). Aceleaşi probleme se pun şi referitor la militanţii partidelor naţionaliste basce, scoţiene sau ai partidelor regionaliste. Şi ele grupează în jurul unei cauze specifice burghezilor, ţăranilor şi muncitorilor, persoane de dreapta, de centru şi de stânga. Oare gaullismul este cu adevărat reductibil la un partid de dreapta, chiar „bonapartist”? Criteriul de organizare propus de Maurice Duverger se dovedeşte a fi cel mai pertinent dintre cele trei. Şi totuşi, el nu acceptă decât în parte fenomenul analizat. Într-adevăr, evoluţia organizaţiilor politice demonstrează azi, că în categoria „partide de masă” intră nu numai partidele comuniste şi social-democrate, ci şi cele creştin-democrate, regionaliste şi agrariene. Este oare rezonabil să refuzi conservatorilor britanici titulatura de „partid de masă” atunci, când numără mai multe milioane de membri şi desfăşoară o activitate militantă? Astăzi politicienii tind să se ralieze unor

categorii ca „partid attrape-tout”[2] (catch all parties) sau „partid de alegători”, care cuprind majoritatea covârşitoare a partidelor politice actuale, cu excepţia celor ale comuniştilor şi a anumitor formaţiuni arhaice ale dreptei clasice, rămase fidele modelului „partidelor de cadre”. Astfel, constatăm, că abordările tradiţionale ale fenomenului partizan au pierdut interesul sociologiei comparate a sistemelor politice. Singura lor contribuţie este doar în domeniul funcţionării şi organizării partidelor. Foarte recent, au luat naştere tipologii de partide fondate pe geneza acestora. Este interesant de observat, că cea mai importantă contribuţie la analiza diacronică a partidelor politice o au europenii, şi nu cei din Statele Unite. Semnalăm în Marea Britanie: lucrările lui Jean Blondel, Richard Rouse şi Derek Urwin; în Norvegia: lucrările lui Stein Rokkan şi Henyk Valen; Otto Kirchheimer în Germania, iar în Franţa -- cele ale lui Maurice Duverger, Georges Lavau şi Jean Charlot. Originea partidelor politice poate fi abordată în mai multe moduri. Astfel, LaPalombara şi Weiner au distins trei: o manieră instituţionalistă, o manieră de tip istoric şi conflictual, şi una numită „de dezvoltare politică”. Noi vom adăuga aici un al patrulea: maniera funcţionalistă. Prima, care aparţine lui Duverger, leagă originea partidelor de dezvoltarea vieţii parlamentare şi pune accentul pe studierea lor organizatorică. A doua plasează conceptul de criză la originea partidelor şi riscă adeseori să dea o prea mare importanţă faptelor şi evenimentelor. În ceea ce priveşte dezvoltarea, ea explică apariţia partidelor prin conceptul răspândirii largi a modernizării; mai interesantă decât precedentele, această teorie introduce în explicaţie baza socială şi economică; totuşi, aplicarea acestei teorii conduce la prezentarea evoluţiei ca un proces liniar sau, cel puţin, pe nivele. Abordarea funcţionalistă examinează funcţia societală asumată de partidele politice, o funcţie particulară, care explică originea diferită a fiecărui partid sau tip de partide. Georges Lavau a ilustrat aceasta, în Franţa, prin lucrările sale privind funcţia „tribunardă” a Partidului Comunist. Perspectiva schiţată de regretatul Stein Rokkan combină poziţiile istorico-conflictuale ale dezvoltării politice şi funcţionaliste. În acest fel se evită, în mod judicios, riscurile, pe care le-ar produce aplicarea separată a acestor teorii. Ea constituie, după părerea noastră, cea mai interesantă teorie, care descrie geneza sistemelor de partide în Europa Occidentală. În viziunea lui Rokkan, evoluţia politică a Europei a fost afectată din punct de vedere istoric de trei revoluţii succesive: revoluţia naţională, revoluţia industrială şi revoluţia internaţională. Primele două şi-au exercitat efectele concomitent din punct de vedere istoric. Aceste două revoluţii au conturat sistemul politic într-un plan, care urmărea două axe conflictuale: o

axă funcţională şi alta „teritorial-culturală”. Astfel, revoluţia naţională generează pe axa funcţională clivajul Biserică / Stat, iar pe axa teritorialculturală -- clivajul centru / periferie. Revoluţia industrială adaugă împărţirii precedente, pe de o parte, pe axa funcţională, clivajul capitalişti / muncitori, iar pe de altă parte, pe axa teritorial-culturală, clivajul sector primar / sector secundar. Cît priveşte revoluţia internaţională, aceasta nu afectează decât latura muncitorească a clivajului dintre capitalişti şi muncitori, pe care o împarte în stânga comunistă şi cea necomunistă. Instituţia fundamentală a lui Rokkan este, fără îndoială, reprezentarea unui clivaj dintre centru şi extreme. Într-adevăr, dacă prezenţa celorlalte trei clivaje se poate regăsi în întreaga literatură consacrată clivajelor în Europa, acesta din urmă se poate scinda în clivaje de ordin ligvistic, etnic şi regional. Persectiva lui Rokkan oferă o structură unică, subsumând aceste fenomene diverse. Tocmai aceste patru clivaje fundamentale, descrise cu minuţiozitate de Rokkan, dau naştere diferitelor partide politice. Configuraţia particulară a diferitelor clivaje creează combinaţii specifice fiecărei ţări, reflectând condiţiile istorice, care le influenţează. Unele clivaje nu apar decât în anumite ţări sau grupuri de ţări bine stabilite. În timp ce altele, mai ales clivajul capitalişti / muncitori, se regăsesc în toate sistemele politice europene. Pentru noi multitudinea de clivaje şi întrepătrunderea lor au condus la dezvoltarea pluripartidismului, ca şi a sistemului electoral. Geneza partidelor politice a presupus trei etape: a) perioada atitudinii negative a statului faţă de orice grupare politică, ce s-a manifestat în timpul existenţei regimurilor absolutiste până la sfârşitul sec. al XVIII-lea; b) perioada de ignorare a existenţei partidelor politice – de la sfârşitul sec. al XVIII-lea până la mijlocul sec. al XIX-lea, când statul asigura condiţii formale pentru iniţiativa politică. Partidele politice la această etapă reprezentau mai mult grupurile sociale elitiste, care dominau din punct de vedere economic în societate, nu dispuneau de organizaţii locale sau disciplină internă de partid. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea în statele occidentale aceste grupări politice s-au transformat treptat în partide “de masă”, acest proces fiind influenţat de introducerea dreptului electoral universal: pentru a cuceri asentimentul maselor, partidele politice au înaintat lozinci în sprijinul democraţiei, liberalizării vieţii social-politice etc.; c) etapa legalizării partidelor politice reprezintă perioada dezvoltării statelor democratice contemporane, când partidele au devenit intermediari în raportul de interacţiune dintre societatea civilă şi societatea politică. Noi susţinem teza, expusă încă la începutul anilor 90 ai sec. al XX-lea,

că partidul politic reprezintă o uniune benevolă, legată printr-o ideologie comună, ce are scopul deţinerii puterii sau participării la exercitarea puterii de stat. Concomitent, pentru partid puterea este un instrument de realizare a programului politic în interesul unuia dintre grupurile sociale mari. “Actualele partide, care acţionează în rândurile maselor, au apărut în Europa în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea [3]. Cercetătorul român L.Zapirţan este de părerea că “momentul apariţiei partidelor politice este legat de crearea grupurilor parlamentare, apoi a comitetelor electorale, în adunările politice…. În 1789, în aprilie, deputaţii diferitelor provincii din Franţa în Stările Generale sosesc la Versailles, unde se simt legaţi între ei în primul rând prin faptul că reprezintă şi trebuie să apere anumite interese locale; primii care organizează reuniuni regulate sînt deputaţii bretoni, ei fiind cei dintâi care conştientizează şi interesele întregii naţiuni. Acest club breton elaborează treptat un program de acţiune (“o ideologie”), pe care îl promovează şi după ce Adunarea se transferă la Paris. Aici, ei închiriază un spaţiu la mănăstirea Sf.Jaques, ceea ce le atrage denumirea de iacobini. Cazul acesta ilustrează drumul constituirii unui partid politic în sens larg, de la manifestarea unor interese grupale, la constituirea unei organizaţii şi apoi la elaborarea unei doctrine sau concepţii care să-i teoretizeze, să-i apere şi să-i promoveze scopurile politice” [4]. Trebuie de remarcat, însă, că istoria cunoaşte şi cazuri, când partidele politice se dezvoltă din organizaţii, ce desfăşoară activităţi cu caracter apolitic, dar, în dependenţă de anumite mutaţii în viaţa societăţii, îşi propun obiective politice (exemplul creării partidului laburist din Marea Britanie). Anume din aceste considerente unii autori în studiile lor aseamănă partidele politice cu clicile, fracţiunile, armatele private, lobbysmul american, grupurile de presiune şi de interese etc. [5]. Sociologul german M.Weber a evidenţiat trei etape ale formării partidelor politice: grupuri aristocratice – cluburi politice – partide de masă. El sublinia că partidele politice sunt copiii democraţiei, ai votului universal, al necesităţii de a recruta şi de a organiza masele [6]. În practică prin aceste etape au trecut doar două partide: liberal şi conservator din Marea Britanie. Majoritatea partidelor contemporane au apărut ca partide de masă. Aşadar, partidele politice, ca instituţii bine conturate, cu programe şi statut, s-au constituit la etapa afirmării orânduirii capitaliste, reprezentând o grupare de oameni, constituiţi pe criterii benevole, ce acţionează pe bază de program pentru promovarea intereselor şi scopurilor unui grup social, pentru dobândirea puterii politice în vederea organizării şi conducerii politice a societăţii. Partidele politice au deci o dimensiune parlamentară și una

electorală. Din secolul al XIX-lea și până astăzi, lucrurile nu s-au schimbat. Cele două aspecte sunt legate nu dar de apariția partidelor, ci și de funcționarea lor, prin urmare una este participarea la elaborarea legii și alta este activitatea electorală. Să evidenţiem acum trăsăturile partidelor politice. Cercetătorul român A.Andriş subliniază, că partidele politice se caracterizează prin următoarele trăsături: a) partidul are caracter conştient, întrucât este format din oameni cu acelaşi crez politic, uniţi prin liber consimţământ; aceştea sunt interesaţi, dar şi datori să îndeplinească programul partidului respectiv; b) partidul are caracter organizat, care se concretizează atât la nivelul central, cât şi local. Fiecare partid impune membrilor săi o anumită disciplină; c) partidul are caracter de grupare socială. Fiecare partid politic urmăreşte promovarea intereselor şi scopurilor grupării, categoriei sociale, pe care o reprezintă; d) partidul are caracter istoric, exprimat în permanenţă ca adaptare la condiţiile concrete din societate. Aceleași trăsături sunt relevate de Joseph LaPalombara și Myron Weiner care sublinează că partidele politice sunt caracterizate prin patru dimensiuni importante cum ar fi: prezintă o organizare durabilă; are o înrădăcinare în teritoriu sau mai bine zis are o structurare locală; voința de a lua puterea, de a o exercita și a o păstra; căutarea unui sprijin polular, la nivelul alegătorilor [7]. O problemă importantă a fenomenului partidismului o constituie clasificarea partidelor politice, ce poate fi efectuată după mai multe criterii. Pentru teoria marxistă criteriul principal este cel de clasă; deci, există partide, care exprimă interesele uneia dintre principalele clase din formaţiunea socială dată (burghezie, proletariat); ale uneia dintre clasele secundare (ţărănimea); ale claselor relicte (aristocraţia funciară); ale unor grupuri profesionale (o parte din intelectualitate); ale grupurilor sociale cu o situaţie de clasă nedefinită. Cercetătorul rus A.Radughin clasifică partidele politice în dependenţă de următoarele criterii: -- după locul, pe care îl ocupă partidul în sistemul puterii politice: a) partide legale; b) partide ilegale; -- după tipul structurii organizatorice: a) partide de masă-sunt partide cu un număr impunător de membri care plătesc cotizații, au o ierarhie bine structurată.

b) partide de cadre – sunt puţin numeroase, activează mai ales în perioada electorală, sunt conduse de politicieni profesionişti; -- după caracterul relaţiilor din interiorul partidului, atitudinea partidului faţă de societate: a) partide democratice; b) partide totalitare [8]. După poziția pe eșichierul politic în viziunea lui Weber distingem[9,10]: Partide de Stânga Partide socialdemocratice Partide laburiste Partide socialiste Partide comuniste Pledează pentru proprietat-ea mixtă; amestecul activ al statului în procesele economice;laicizare; reformarea continuă a societății;prevalarea valorilor colectiviste; internațiolism.

Centru Partide creștindemocratice Partide agrariene Caracterisitca Reprezintă conservarea ordinei existente; sunt moderate, oscilează între diverse poziții pentru cea de compromis.

Partide de Dreapta Partide liberale Partide conservatoare Partide fasciste Partide creștine pledează pentru politica de privatizare, neamestecul statului în economie și viață socială; contra reformelor sau pentru reforme treptate; reducerea impozitelor, ordine, tradiții, religie, identitate națională.

După rolul realizat în cadrul sistemului politic, gradul de participare la putere se cunosc: 1. partide de guvernare 2. partide de opoziție. Partidele de opoziție îndeplinesc următoarele funcții: - critica sistematică a activității guvernului; - popunerea unor soluții alternative în rezolvarea problemelor; - control riguros al activității guvernului de pe pozițiile corespunderii cu normele legale, cu actul suprem-Constituția. - înlocuirea guvernului actual la alegerile viitoare. Politologul român C.Vâlsan este de părere, că în lumea contemporană partidismul se manifestă sub mai multe sisteme: -- unipartidismul, adică existenţa unui singur partid în viaţa politică a

ţării; -- bipartidismul – forţele progresiste se constituiau la o anumită etapă istorică într-un partid al afirmării noii societăţi, cele conservatoare – în unul de apărare a vechilor structuri; -- pluripartidismul, care poate fi împărţit în trei mari grupări: partide de dreapta, stanga și centru [11].

În știința politcă urmează de deosebim noțiunile de partide politice și sistemele de partide, prima se referă la organizații care urmăresc câștigarea alegerilor, iar cea de-a doua relevă modul cum interacționează partidele între ele. Apariția unui sitem de partide politice democratice depinde de o serie de factori, printre care: contextul regional; memoria instituțională ce reiese din tradiția partidelor politice în trecut; regimurile parlamentare, prin faptul că acordă partidelor un rol instituțional mai mare și sprijină mai mult decât regimurile prezidențiale dezvoltarea unui sitem stabil de partide; contextul socioeconomic derivat de o dezvoltare capitalistă a societății[12]. În prezent savanţii politologi din Vest au determinat următoarea clasificare a sistemelor de partide politice: (autor – Giovani Sartori) [13]: I. Sistemul monopartid cu caracter totalitar. Puterea politică este monopolizată de către un singur partid politic, alte partide politice fiind interzise, nu există forţe politice alternative. Există în societăţile comuniste şi fasciste. II. Sistemul partidului hegemon cu caracter autoritar. Puterea politică aparţine partidului hegemon, care de jure permite existenţa altor partide politice, însă în calitate de “sateliţi” ai partidului hegemon. Există în societăţile, care parcurg o perioadă de tranziţie. III. Sistemul partidului predominant cu caracter stabil-democrat. Este un sistem democratic, în care partidele politice activează legal. Partidul predominant învinge adversarii săi politici cu o majoritate absolută în timpul campaniilor electorale. Guvernul e creat pe baza partidului predominant. IV. Sistemul de două partide cu caracter optim democrat. Legislaţia permite existenţa altor partide politice, dar rolul lor politic este redus, deoarece ele nu pot acapara majoritatea absolută a voturilor ca să poată participa la guvernare. Trăsătura de bază a acestui sistem este, că acel partid politic, care a acumulat majoritatea absolută a voturilor, devine de guvernământ şi conduce de unul singur societatea. Esenţa sistemului dat

constă în faptul, că partidul de guvernământ conduce pe un termen anumit, iar la viitoarele alegeri şansele ambelor partide sunt din nou egale. V. Sistemul pluralismului moderat cu caracter stabil democrat. La baza acestui sistem sunt de la trei până la cinci partide politice. Partidul, care obţine majoritatea la alegeri, este nevoit să creeze un guvern de coaliţie cu alte partide politice. Divergenţele ideologice dintre partidele politice sunt de obicei mici. Partide politice de opoziţie nu există, în societate existând un consens pe problemele politice. VI. Sistemul pluralismului extrem cu caracter nestabil democrat. În acest sistem există partide puternice de opoziţie permanentă, cu caracter destructiv, aşa-numitele “partide-antisistem”, care pot fi de mai multe orientări politice – fasciste, comuniste, naţionaliste. Scopul lor constă în distrugerea regimului politic existent. În acest sistem activează şi partide centriste, care promovează politici moderate şi sunt instrumentul de echilibrare a celor două extreme: de dreapta şi stânga. VII. Sistemul pluralismului atomizat cu caracter pseudo-democrat. În societate activează zeci de partide politice necompetitive, care nu pot obţine rezultate înalte la alegeri. Acesta denotă indiciul, că structura politică a societăţii se află în curs de formare. §2. Instituţionalizarea şi funcţiile partidelor politice. Sistemul pluripartidist în Republica Moldova Procesul instituţionalizării partidelor a contribuit la creşterea importanţei lor în sistemul politic al societăţii. Instituţionalizarea partidelor politice este definită drept “procesul, prin intermediul căruia aceste organizaţii şi procesele din interiorul lor capătă stabilitate şi valoare” [14]. În calitate de instrumente principale ale instituţionalizării activităţii partidelor politice servesc actele normativ-juridice. Printre principalele direcţii ale procesului de instituţionalizare a activităţii partidelor politice putem menţiona: reglementarea organizaţională şi structurală, determinarea funcţiilor partidelor politice, evidenţierea principalelor scopuri şi sarcini, reglementarea aspectelor financiare ale activităţii partidelor politice etc. De regulă, legislaţia obligă crearea partidelor pe baze democratice, determină condiţiile de activitate. Instituţionalizarea juridică a partidelor politice este una dintre tendinţele caracteristice ale evoluţiei sistemelor politice contemporane. De menţionat, că o sferă tradiţională a reglementării juridice este nu numai libertatea de activitate politică, dar şi diferitele ei limitări, deoarece instituţionalizarea partidelor este determinată de rolul lor fundamental în

formarea structurii statale. Iniţial, înainte de instituţionalizare, la baza majorităţii sistemelor juridice se afla legea, conform căreia principala metodă de participare la viaţa politică era cea individuală, iar principala formă de participare era activitatea cetăţeanului în cadrul structurilor statale. În aceste condiţii partidul acţiona sub raport juridic pe baze generale egale cu celelalte asociaţii sociale[15]. Reglementarea juridică a activităţii partidului în actualele sisteme politice include: a) reglementarea pe cale constituţională a situaţiei partidului în viaţa socială (pentru prima oară acest lucru a fost efectuat în condiţiile Cehoslovaciei şi Austriei). În unele state burgheze contemporane constituţiile reglementează scopurile propuse de partide şi condiţiile activităţii lor; b) metodele şi specificul activităţii partidelor în condiţiile unui sistem politic concret. De exemplu, art.21 al Constituţiei R.F.G. cere ca partidele politice să fie create pe principiile libertăţii şi democraţiei, să prezinte dări de seamă asupra surselor de venituri, să posede o structură internă democratică; c) participarea la mecanismele eligibile; promovarea de candidaturi; obţinerea surselor financiare pentru campaniile electorale; accesul în aceste perioade la radio şi televiziune; stabilirea modalităţilor de reprezentare a partidelor în organele eligibile (principiul majoritar sau cel proporţional, de exemplu) etc.; d) stabilirea modului de reprezentare a partidelor în organele puterii de stat. Este vorba de stabilirea formelor de participare la lucrările parlamentului (reprezentarea partidelor în comisiile parlamentare etc.) sau de obligaţiile parlamentului faţă de reprezentanţii partidelor politice; e) finanţarea de către stat a activităţii partidelor, devenită o practică universală şi reglementată juridic. Această situaţie este o consecinţă a faptului, că partidele şi asociaţiile exercită funcţii sociale în cadrul Constituţiei şi de aceea activitatea lor trebuie să fie asigurată legal [16]. Constituţia Republicii Moldova (art. 5) proclamă, că democraţia se realizează în regim de pluralism politic, care este incompatibil cu monopolul sau chiar cu privilegiul unei doctrine şi respinge orice ortodoxie ideologică. Pentru un veritabil pluralism politic sunt necesare anumite garanţii şi condiţii. Astfel, Constituţia Republicii Moldova (art. 32) garantează fiecărui cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alte mijloace posibile. Alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol fixează şi condiţiile de exercitare a acestui drept.

Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul persoanei la viziuni proprii. Sunt interzise contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război, la ură naţională, rasială sau religioasă, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări, care atentează la regimul constituţional. [17] Art. 33 garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice, prin care pot fi exprimate opinii. Egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, proclamată de art. 16, spune, că indiferent de provenienţă sau calitatea opiniei, ea trebuie să se bucure de aceeaşi şansă. Pentru o reală exprimare liberă a opiniei art. 34 obligă autorităţile publice, potrivit competenţelor, ce le revin, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Exprimarea opiniei, de asemenea, poate avea loc în cadrul mitingurilor, demonstraţiilor, manifestărilor, procesiunilor şi orice altor întruniri declarate libere (art. 40). Prin pluralism politic înţelegem şi posibilitatea cetăţenilor de a se asocia liber în partide şi alte organizaţii social-politice. Partidele politice contribuie, cum precizează articolul nominalizat, la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, realizând astfel catalizarea aspiraţiilor latente ale militanţilor, aderenţilor sau susţinătorilor, a opiniilor individuale difuze şi adeseori contradictorii, reflectând sinteza calitativă a tuturor acestora. Din textul articolului comentat se poate face concluzia, că dreptul de asociere liberă în partide politice atrage după sine pluripartidismul, care se caracterizează prin situaţia în care există mai mult de două partide politice. Acest sistem multiplică posibilităţile de alegere şi înlesneşte o mai mare distribuire a opiniilor politice, fiecare dintre partide având la dispoziţie condiţii egale de desfăşurare a campaniilor electorale, precum şi în stabilirea unui statut al opoziţiei. După cum vedem, noţiunile de pluralism politic şi pluripartidism nu sunt identice şi nu se confundă. Ambele sunt valori democratice ale societăţii. In concluzie putem afirma, că pluripartidismul este o condiţie de bază a pluralismului politic, condiţie fără de care nici nu poate exista. Alternativa pluripartidismului o constituie sistemul partidului unic, în care puterea este concentrată la un pol al societăţii şi în care se instituie o doctrină şi o ideologie dominante, într-o societate construită pe modelul partidului unic, dreptul la asociere este afectat, de vreme ce singura modalitate şi "libertate" de asociere este circumscrisă unui partid unic. În acest sens vom sublinia, că existenţa partidelor politice poate fi considerată ultimul dintre criteriile fundamentale ale democraţiei. În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii ale naturii juridice a partidelor politice. "Ne vom referi la unele din ele: partidul politic

este o organizaţie, care intenţionează să cucerească şi să exercite puterea, contând în acest sens pe sprijinul popular [18]; un ansamblu de oameni uniţi pentru a acţiona în comun după un anumit principiu, asupra căruia au căzut de acord [19]; un grup de indivizi, care, profesând aceeaşi viaţă politică, încearcă să cucerească puterea sau, cel puţin, să influenţeze deciziile ei [20]; grupări de cetăţeni, care reprezintă părţi ale maselor naţionale, cu care se găsesc în comunitate de idei [21]; asociaţii libere ale cetăţenilor, în care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii, care îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi atitudinea faţă de guvernare [22]; structuri politice durabile, având caracterul de organizaţie, care pe baza unor programe ideologice, îşi propun cucerirea sau influenţarea puterii, mobilizând în acest scop mijloacele, de care dispun, într-o strategie, al cărei obiectiv primordial este victoria în alegeri [23]; organizaţie benevolă, autonomă a unei părţi din societate, constituită în baza convingerilor comune, îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor democratice, având ca scop participarea în construirea voinţei politice a poporului şi cucerirea puterii de stat [24]. Vom observa, că în multitudinea de definiţii date partidului politic sunt frecvente trei elemente comune: caracterul organizat (statutul), programul de activitate (guvernământ), intenţia de a cuceri sau de a menţine puterea de stat. În sinteză, vom defini partidul politic ca organizaţie social-politică, ce reprezintă un anumit grup de cetăţeni, are la bază un statut de organizare, un program de guvernămînt şi tinde să ajungă la conducerea statului pentru a-şi realiza programul. Această definiţie este confirmată şi de opiniile lui Petre P. Negulescu, care afirmă, că un individ care a elaborat un plan de reforme şi voieşte să-1 aducă la îndeplinire trebuie neapărat să ajungă să se poată servi de puterea de constrângere a statului. La acest rezultat, însă, reformatorul nu poate ajunge niciodată în statele constituţionale. El trebuie neapărat să strângă în jurul său un număr cît mai mare de adepţi, pe care să-i organizeze într-un partid spre a începe propaganda pentru răspândirea ideilor sale în corpul electoral şi a da apoi lupta la alegeri pentru cucerirea majorităţii mandatelor [25]. Este adevărat, că există formaţiuni politice, care nu au scopul cuceririi puterii de stat şi realizării unui program de guvernământ. Acestea sunt formaţiunile create în baza criteriului etnic (Partidul Democrat Găgăuz din Republica Moldova) sau în baza criteriului de sex (Liga DemocratCreştină a Femeilor din Republica Moldova; Asociaţia Femeilor din Republica Moldova), ale căror intenţii constau în a atrage atenţia şi a influenţa rezolvarea unor probleme în favoarea lor, prin reprezentanţii aleşi în organele reprezentative. Deşi create conform regulilor clasice (program, statut), criteriile, în a căror bază au fost create, le situiază la periferia

sistemului pluripatidismului şi nu prea au şanse de a veni la guvernarea ţării de sine stătător. De altfel, diferitele grupuri sociale, etnice, minorităţi naţionale posedă multiple căi juridice şi constituţionale, altele decât cele politice, pentru satisfacerea intereselor sociale, etnice, lingvistice, culturale etc. Interesele politice ale cetăţenilor trebuie să fie convergente şi să reflecte interesele majorităţii. Aflându-se în raport direct cu pluralismul politic, constituţional şi cu posibilitatea alternanţelor libere la putere, elemente indispensabile unui veritabil regim democratic, existenţa partidelor politice este inestimabilă. Pierre Pactet menţiona în acest sens: "Democraţia presupune, că poporul îşi alege guvernanţii. Alegerile, însă, nu pot fi veritabile, dacă alegătorii nu pot să se pronunţe între mai multe posibilităţi" [26]. Astfel de posibilităţi pot fi oferite alegătorilor de partidele politice, care şi-au făcut apariţia pe scena politică în urma exercitării dreptului la asociere nestigherită, la crearea absolut liberă de partide, prin care devine reală solicitarea de funcţii politice sau publice, participarea la conducerea treburilor publice în stat. Importanţa pluripartidismului politic o vom demonstra prin următoarele funcţii, pe care le exercită partidul politic, evidenţiate de Ion Deleanu: a) de corp intermediar între popor şi putere, ceea ce contribuie la degajarea voinţei generale şi la valorizarea ei ca impuls faţă de putere; b) de realizator al conducerii societăţii prin accederea la statutul de partid de guvernământ şi prin transformarea programului său în program guvernamental; c) de agent al acţiunii de informare şi educare politică a cetăţenilor, de formare a exigenţelor acestora faţă de putere, de armonizare şi agregare a diverselor interese; d) de asigurare a unui cadru tematic, doctrinar sau ideologic campaniei electorale, de formare şi informare a opiniei alegătorilor, de selectare a candidaţilor, de încadrare în grupuri parlamentare a celor aleşi, de asigurare a asistenţei politice pentru aceste grupuri şi a legăturilor lor cu alegătorii [27]. Aici am mai adăuga o funcţie, deosebit de valoroasă: aceea de contraputere ori, după cum afirma Montesquieu, pentru ca să nu existe posibilitatea abuzurilor de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornică, puterea să fie înfrânată de putere. Nu ne referim la nici una dintre cele trei forme de putere: legislativă, executivă şi judecătorească, ci la o forţă organizată, care nu exercită direct puterea de stat, dar care, prin mijloace disponibile (presă, audiovizual, contactele directe cu alegătorii), o poate influenţa într-o anumită măsură. Această definiţie a contraputerii este de fapt definiţia opoziţiei, pe care Gh. Ionesco şi Isabel de Madariga o caracterizează ca o parte esenţială a ansamblului procesului politic, în calitate de „altera pars" (partea adversa) a puterii. [28] În virtutea faptului, că partidele politice sunt actorii principali în competiţia pentru putere, ele posedă şi calitatea de subiecţi ai

raporturilor juridice de drept constituţional. Capacitatea lor juridică se naşte din momentul înregistrării oficiale de către organele competente ale statului, din acest moment devenind subiecţi ai raporturilor de drept. Relaţiile sociale, la care participă partidele politice, sunt reglementate în primul rând de Constituţie, de legea privind partidele politice, legile electorale şi de alte acte juridice normative. Menţionăm că, în majoritatea lor, aceste acte sunt norme de drept constituţional. În raporturile juridice electorale partidele politice, alături de organele oficiale ale statului, au calitatea de subiect al acestor raporturi, deoarece sunt titulari de drepturi subiective şi obligaţiuni electorale. Din sfera raporturilor juridice electorale fac parte trei categorii de raporturi: cele privind alegerile parlamentare; cele privind alegerile prezidenţiale; cele privind alegerile locale. În Republica Moldova fenomenul partidismului este reglementat juridic de art.41 al Constituţiei şi “Legea despre partidele politice”, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21 decembrie 2007 (Legea nr. 294 XVI). În calitate de subiect al procesului politic partidul îndeplineşte următoarele funcţii: -- funcţia de reprezentare socială; -- funcţia de integrare socială; -- funcţia de formare a elitei conducătoare; -- funcţia de promovare a cadrelor în aparatul de stat; -- funcţia de elaborare şi realizare a cursului politic; -- elaborarea ideologiei şi doctrinelor politice; -- participarea la lupta pentru putere în stat şi la exercitarea puterii politice; -- funcţia de instruire politică a societăţii; -- participarea la formarea sistemelor politice; -- funcţia de formare a opiniei publice etc. Politologul rus V.Vinogradov [29] a evidenţiat unele principii ale funcţionării sistemului de partide (care reprezintă “o reunire interconexată de partide, ce tind să obţină, să menţină şi să realizeze puterea, ea constând din partidele, care confirmă în activitatea lor reguli generale şi interacţiune în limitele sistemului dat” [30], ce contribuie la stabilitatea societăţii în ansamblu: -- principiul interacţiunii contradictorii, conţinutul căruia constă în gradul competiţiei pentru putere, în corelarea consensului şi alternativelor în determinarea direcţiilor evoluţiei societăţii; -- principiul mobilizării ideologico-politice a maselor, care presupune formarea unor coaliţii reprezentative în timpul campaniilor electorale;

-- principiul adaptării social-politice, care presupune acţiunea sistemului de partide în calitate de mecanism social, scopul căruia este interacţiunea reciprocă a elementelor sistemului politic al societăţii. Partidele politice se manifestă drept o reflectare a activităţii politice a anumitor grupări sociale, reprezentând consecvent interesele lor. “Partidul posedă mijloace eficiente pentru realizarea activităţii politice şi de exercitare a influenţei asupra conştiinţei de masă, inclusiv structurii organizaţionale, resurse financiare şi materiale, pârghiile puterii etc.” [31]. În Republica Moldova apariţia fenomenului pluripartidismului a fost determinat de procesul restructurării, democratizării vieţii social-politice. În 1989 a fost creată Mişcarea Democratică în Sprijinul Restructurării, care includea forţe politice eterogene. În consecinţă, datorită afilierii acestor forţe politice la diverse doctrine politice, s-a produs procesul de dezintegrare a acestei organizaţii social-politice. Creat în baza Mişcării Democratice în Sprijinul Restructurării, Frontul Popular din Moldova, datorită compoziţiei neomogene, diversităţii intereselor, de asemenea s-a dezintegat. Perioada istorică dată se caracterizează prin inconsecvenţă în promovarea reformelor economice, acutizarea relaţiilor interetnice, încetinirea proceselor democratizării etc. “În această perioadă a creării partidelor politice din Republica Moldova se observă şi unele schimbări în comportamentul politic şi opţiunile valoric-politice ale diferitelor categorii sociale” [32]. Conform aprecierii efectuate de V.Rusnac15, la etapa actuală sistemul de partide din Republica Moldova corespunde întocmai pluralismului extrem (după G.Sartory), caracteristic majorităţii ţărilor, care parcurg procesul tranziţiei. Acest sistem se caracterizează prin activitatea unor partide politice de opoziţie cu o puternică susţinere socială (aşa numitele “partide antisistem”), activitate, care are deseori caracter destructiv. Deşi aceste partide au orientări politice diferite, de natură comunistă sau naţională, scopul lor este comun – distrugerea sistemului politic existent. În ansamblu, activitatea acestor partide politice are caracter extremist. Acestui sistem îi este proprie şi existenţa opoziţiei bilaterale – când două sau mai multe partide moderate fac coaliţie de opoziţie partidului de guvernământ. Deşi în general această opoziţie este constructivă, din ea pot face parte şi partidele de extremă dreaptă sau stângă, ceea ce generează uneori momente de criză în activitatea parlamentară. Evoluţia vieţii politice din ţara noastră demonstrează, că sistemul pluralismului extrem presupune şi existenţa unui partid centrist sau a unui grup de partide centriste. Ele promovează o politică de echilibrare a celor două extreme, de “stânga” şi de “dreapta”, şi mai poate fi numit sistem

pluralist bazat pe centru. În cadrul acestui sistem partidele centriste promovează o politică centristă, creativă, pe când partidele de extremă promovează politici destructive. Partidele centriste fac totul pentru a aplana, a modera atât “stânga”, cât şi “dreapta”,în timp ce partidele de extremă încearcă să radicalizeze situaţia, să distrugă centrul. Atât partidele centriste, cât şi cele de extremă caută coaliţia cu partidele moderate centru-stânga şi centru-dreapta [33]. Evenimentele politice din Republica Moldova de la sfârşitul anilor 90 nu se înscriu în logica acestor afirmaţii, forţele de extremă dreapta şi stânga încercând să facă coaliţii, ceea ce constituie iarăşi o trăsătură a sistemului pluralismului extrem. Unii cercetători [34] consideră, că situaţia dată e cauzată de existenţa sistemului electoral proporţional, care conduce la fragmentarea forţelor politice, iresponsabilitatea unor partide politice. În acelaşi timp situaţia este influenţată şi de nivelul relativ scăzut al conştiinţei politice şi culturii politice, de criza economică generalizată în mare măsură de trecerea de la un sistem economic la altul, fenomen ce afectează majoritatea populaţiei. În ansamblu, regimul politic din Republica Moldova este tratat ca un regim pluralist, democratic. După evidenţierea trăsăturilor caracteristice ale sistemului de partide din Republica Moldova este necesar să menţionăm principalele probleme, cu care se confruntă partidele politice din ţara noastră: 1) majoritatea partidelor nu şi-au definitivat sub aspect ideologic identitatea, de regulă, făcând uz de principii şi noţiuni generale; 2) partidele nu dispun de programe social-economice, elaborate de pe principii doctrinare; 3) orientările din domeniul politicii externe nu pot servi decât tangenţial drept criteriu de clasificare a partidelor; 4) majoritatea absolută a partidelor nu au un suport electoral sigur, de credibilitatea şi susţinerea populaţiei beneficiind numai câteva partide; 5) nivelul scăzut al culturii politice din societate; 6) soarta alegerilor şi, deci, a partidelor, se decide în localităţile rurale; 7) lipsa tradiţiilor şi a experienţei; 8) divizarea etnică, evidentă mai ales în timpul campaniilor electorale; 9) criza economică, ce se răsfrânge negativ asupra activităţii partidelor politice [35]. O primă testare a partidelor politice moldoveneşti a avut loc în anul 1994, anul primelor alegeri în bază pluripartidistă din Republica Moldova. La scrutin au luat parte 13 partide şi blocuri electorale, precum şi 20 candidaţi independenţi. Principalul subiect de discuţie pe parcursul campaniei

electorale a fost independenţa Republicii Moldova, în condiţiile celor două mişcări politice centrifuge: „unionistă" (se are în vederea ideea iluzorie a unirii Republicii Moldova cu România) şi „sovietico-nostalgică" (avem în vedere dorinţa unor segmente sociale de a reface fosta Uniune Sovietică). Câştig de cauză au avut partidele, care au susţinut ideea independenţei statului moldovenesc. Au reuşit să depăşească pragul electoral următorii candidaţi electorali: Alegerile parlamentare – 1994: Nr. Partidele/blocurile parlamentare Partidul Democrat Agrar din Moldo Moldova crt. 1 2 Blocul „Partidul Socialist - Mişcarea Unitate3 Edinstvo" Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor 4 Alianţa Frontului Popular Creştin-Democrat

Procente 43,18 22,00 9,21 7,53

Electorala parlamentară din 1998 a fost una şi mai „aglomerată". La alegeri au participat 75 concurenţi electorali. Dintre aceştia -- 15 partide şi blocuri electorale şi 60 candidaţi independenţi. În rezultatul sărăcirii masive a populaţiei problematica socială a ieşit în prim-plan. Victoria Partidului Comuniştilor este o reflectare elocventă a acestei situaţii. Pragul electoral de 4% a fost depăşit de partidele nominalizate mai jos. Alegerile parlamentare -1998 Nr Partidele/blocurile parlamentare Partidul Comuniştilor din Republica Moldova .crt. 1 2 Blocul „Convenţia Democrată din Moldova" 3 Blocul „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă" 4 Partidul Forţelor Democratice

Procente 30,01 19,42 18,16 8,84

În februarie 2001 s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare anticipate din istoria politică a Republicii Moldova. Principala noutate a acestui scrutin a fost victoria categorică a Partidului Comuniştilor, care a reuşit să-şi adjudece 71 mandate parlamentare din totalul de 101 (în condiţiile unui prag electoral majorat la 6%). Alegerile parlamentare – 2001 Nr. Partidele/blocurile parlamentare crt. 1 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 2 Blocul „Alianţa Braghiş"

Procente 50,07 13,36

3

Partidul Popular Creştin-Democrat

8,24

Pentru alegerile parlamentare din 6 martie 2005 de o importanţă primordială a fost chestiunea integrării Republicii Moldova în structurile Uniunii Europene. Lozinca integrării europene a fost folosită deopotrivă de partidele de opoziţie şi de cel de guvernământ. Încă o noutate a fost majorarea pragului electoral pentru blocuri (9% -- pentru o alianţă constituită din două partide şi 12% -- pentru o alianţă formată din 3 şi/sau mai multe partide). Principalul rezultat al alegerilor a fost păstrarea statutului de guvernământ de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (în pofida reducerii numărului de mandate comparativ cu 2001 -- de la 71 la 56). Alegerile parlamentare – 2005 [36] Nr. Partidele/blocurile parlamentare Partidul Comuniştilor din Republica Moldova crt. 1 2 Blocul „Moldova Democrată" 3 Partidul Popular Creştin-Democrat

Procente 45,98 28,53 9,07

La 5 aprilie 2009 au avut loc alegerile Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a XVII-a. Voturile valabil exprimate obținute în urma alegerilor au fost următoarele: Nr. Partidele/blocurile parlamentare Procente 1 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 49,48 crt. 2 Partidul Liberal 13,14 3 Partidul Liberal Democrat din Moldova 12,43 4 Partidul Politic ,,Alianța Moldova Noastră’’ 9,77 Alegerile din 5 aprilie au fost considerate frauduoase de un grup de studenți și tineri care au demarat demonstrații inițial pașnice care au trecut în acțiuni de violență. La 7 aprilie are loc vandalizarea instituțiilor politice de stat. În cele din urmă instabilitatea politică a dus la alegeri anticipate ce au avut loc la 29 iulie 2009 cu următoarele rezultate: Nr. Partidele/blocurile parlamentare Procente Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 44,69 crt. 1 2 Partidul Democrat 12,54 3 Partidul Liberal Democrat din Moldova 16,57 4 Partidul Liberal 14,68 Partidul Politic ,,Alianța Moldova Noastră’’ 7,35 Chiar dacă Partidul Comuniștilor a câștigat,singur, cele mai multe voturi și mandate(48), cele patru partide de opoziție și-au adjudecat, împreună, majoritatea locurilor(53) din noul Parlament de la Chișinău. Astfel, ele

dețineau suficiente voturi pentru a alege Președintele Parlamentului, nu însă și pentru a alege un nou șef al statului. Imposibilitatea de alege președintele țării a adus la organizarea alegerilor anticipate din 28 noiembrie 2010, conform cărora PCRM a obținut-42 mandate, PLDM-32, PDM-15, iar PL-12 [37]. Astfel partidele PLDM;PL; PD au creat o coaliție AIE. Pin noțiunea de coaliție subînțelegem alianța din mai multe partide pentru a forma guvernul. Este incontestabil faptul, că sistemul multipartidist din Republica Moldova a devenit o realitate, fiind un fenomen imanent unei societăţi democratice. Partidele politice reflectă revendicările diverselor segmente ale societăţii, direcţionându-le pe canale instituţionalizate, pe baza pluralismului de opinii şi toleranţei ideologice. §3. Grupuri de interese, grupuri de presiune – specific şi atribuţii Pentru reflectarea şi exprimarea diverselor interese în societăţile contemporane se creează instituţii şi mecanisme sociale. Astfel, pentru coordonarea şi apărarea intereselor comune şi necesităţilor vitale ale unui grup social se formează forţe politice. Acestea din urmă, fiind reprezentate de diferite grupuri, partide, mişcări şi alte formaţiuni social-politice, realizează o influenţă, o presiune asupra structurilor de putere sau participă nemijlocit la exercitarea şi menţinerea puterii [38]. Examinarea şi evaluarea fenomenului politic, a forţelor politice din societate a devenit cu adevărat posibilă pentru reprezentanţii ştiinţelor politice din ţara noastră doar la începutul anilor 90, odată cu adoptarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova (27 august 1991). În ultimul timp tot mai mulţi cercetători, şi nu fără succes, încearcă să analizeze diverse probleme, ce ţin de activitatea şi funcţionalitatea formaţiunilor politice în societatea moldovenească. În cele ce urmează ne propunem să reliefăm câteva aspecte privind natura grupurilor de presiune şi a partidelor politice, evidenţiind, totodată, similitudinile şi deosebirile între aceste instituţii politice, precum şi unele trăsături specifice activităţii acestora în societatea noastră. În această ordine de idei vom specifica faptul, că fără o justa înţelegere a esenţei grupurilor de presiune şi a partidelor este foarte dificil să construim o imagine clară a sistemului politic din societăţile în tranziţie. Este cunoscut faptul, că în fiecare sistem politic organizat există, de obicei, anumite mecanisme, instituţii, care intermediază relaţiile dintre cetăţeni şi stat, dintre societatea civilă şi societatea politică. Un rol foarte important în şirul acestor instituţii îl ocupă grupurile de presiune şi partidele politice, deosebindu-se

între ele după scopurile urmărite, metodele de activitate, mijloacele de influenţă asupra puterii şi după alte caracteristici distincte. Noţiunea de „grup de presiune” a fost introdusă în ştiinţa politică de cercetătorul american A. Bentley, care în lucrarea sa „Procesul de guvernare. Studierea presiunii sociale” (1908), propunea spre analiză nu numai instituţiile politice formale, dar şi grupurile aparte de oameni, care influenţează structurile puterii şi procesul de adotare a deciziilor politice. Utilizarea acestor noţiuni era dictată de tendinţa de a depăşi caracterul limitat al abordării instituţionale, care nu dădea posibilitatea de a înţelege de ce se adoptă unele sau altele decizii şi cine real controlează puterea. Astăzi conceptul de „grup de interes” are o largă circulaţie internaţională, fiind folosit în toate ştiinţele politice şi, îndeosebi, în sociologia politică. Dacă politologii se interesează de grupurile de presiune (adesea în literatura de specialitate acestea sunt numite şi grupuri de interese sau grupuri de influenţă), care se interferează cu politica, sociologii încearcă să determine locul, rolul şi statutul social al membrilor grupului de presiune. Termenul originar al acestuia este cel american de „pressure group”, însă semnificaţia lui diferă de la o ţară la alta, de la un autor la altul. În ansamblu, cercetătorii din Occident definesc grupurile de presiune ca asocieri de indivizi, care iau fiinţă pe baza unor interese de moment sau de perspectivă, fără a dobândi o organizare clară, un program şi un statut special. Toate grupurile se formează şi activează în numele unor interese comune: ideologice, cooperatiste, profesionale, afective, patrimoniale etc. În sensul cel mai larg al termenului toate grupurile sunt într-un anumit fel grupuri de interes. Însă acestea se disting unul de altul prin interacţiunea, indiferent de forma concretă, cu instituţiile statului şi cu partidele angajate în lupta pentru cucerirea şi exercitarea puterii [39]. Ele au un rol specific în viaţa socială şi politică a unei societăţi, îndeosebi, în contextul pluralismului politic. Conţinutul termenului de „grup de presiune” este adesea dificil de perceput, dat fiind faptul, că într-o societate sau alta pot exista diverse grupuri de presiune, care se deosebesc între ele după mai multe criterii (după obiectivele urmărite, tacticile folosite, structura socială etc.). Existenţa diferitelor interese nu întotdeauna explică în mod clar obiectivele şi tacticile utilizate de grupurile de presiune. Acestea urmăresc să-şi amplifice la maximum influenţa asupra factorilor de decizie, iar tactica lor depinde în mare măsură de jocul forţelor sociale şi politice şi de eficienţa activităţii structurilor de putere. Uneori grupurile de presiune, chiar dacă pot avea o acţiune puternică sub aspectul presiunii asupra puterii şi organelor sale, pe scena social-politică nu se observă. De aceea practica activităţii unor grupuri

de presiune, şi mai ales a lobby-ului, a fost denumită semnificativ „guvernul invizibil”. Însă tactica lor este cu mult mai diversă, ele pot acţiona agresiv sau ofensiv, cu mijloacele deschise (publice, controlabile) sau ascunse (latente, mascate). Precum am arătat, grupurile de presiune în activitatea lor intră în interacţiune cu instituţiile statului şi cu partidele politice. Între grupurile de presiune şi partidele politice există unele interferenţe. Este vorba de faptul, că ambele forţe politice poartă un caracter benevol, conştientizat, bazat de liberul consimţământ al membrilor. Totodată, atât grupurile de presiune, cât şi partidele politice acţionează asupra puterii, utilizând, însă, diverse metode şi mijloace de influenţă. Din această perspectivă, ceea ce deosebeşte partidul de alte forţe politice, inclusiv de grupul de presiune, este, în primul rând, obiectivul său de a lupta deschis pentru cucerirea sau menţinerea puterii politice. În acelaşi timp, grupurile de presiune urmăresc influenţarea indirectă sau chiar directă asupra adoptării unor decizii în favoarea propriilor interese. De aceea, chiar dacă grupurile de presiune se declară nepolitice, ele sunt de fapt nişte forţe politice, fiindcă adoptă o politică pentru un anumit interes sau o anumită conduită politică [40], intervenind astfel activ în jocul politic dintr-o societate sau alta. Rolul politic al acestor grupuri rezidă în aceea, că ele interacţionează activ cu formaţiunile politice, asigură legătura dintre societate şi stat, participă într-un mod sau altul la procesul legislativ. Însă grupurile de presiune, căutând adoptarea deciziilor politice favorabile lor, nu poartă ca atare răspundere politică pentru consecinţele lor, aşa cum o poartă partidele politice. În al doilea rând, grupurile de presiune diferă de partidele politice în funcţiile lor principale. În timp ce funcţia de bază a partidului rezidă în agregarea şi coordonarea intereselor unor categorii de oameni, cuprinse şi exprimate în programele partidelor politice, grupurile de presiune nu exprimă atât de făţiş această funcţie, pentru că ele reprezintă şi accentuează interese specifice, particulare. Totodată, grupurile de interese sunt mai concrete în activitatea lor, deoarece reflectă mai exact interesele anumitor grupuri de oameni. În al treilea rând, legăturile structurale dintre grupurile de presiune şi partidele politice sunt destul de diverse. Adesea ele se stabilesc cu ocazia alegerilor sau a diferitelor manifestări de masă (greve, mitinguri, demonstraţii, marşuri etc.). Dacă, de exemplu, partidele câştigă alegerile parlamentare şi se includ nemijlocit în activitatea politică, grupurile de presiune, după obţinerea scopului preconizat, îşi „reprofilează” activitatea în altă direcţie, schimbându-şi obiectivele şi tacticile de acţiune şi influenţă. În

general, pot fi evidenţiate câteva tipuri de legături stucturale dintre grupurile de presiune şi partidele politice [41] :1) unele grupuri de presiune sunt mai mult sau mai puţin subordonate partidelor (astfel de situaţii de subordonare există în cazul partidelor comuniste şi fasciste, care ţin la control organizaţiile de tineret şi femei); 2) unele partide sunt mai mult sau mai puţin subordonate grupurilor de presiune (acest caz, invers celui descris mai sus, este Partidul Laburist englez şi 3) există cazuri de colaborare egalitară între grupurile de presiune şi partidele politice (o anumită colaborare egalitară cu Partidul Democrat se stabileşte în SUA în perioada alegerilor). În aceeaşi ordine de idei vom menţiona, că o anumită colaborare, mai mult sau mai puţin egalitară, între forţele politice s-a stabilit în ţara noastră în perioada alegerilor parlamentare din 1994, când Federaţia Sindicatelor Independente din Republica Moldova a încheiat un memorandum de colaborare cu Partidul Social-Democrat din Moldova. Şi în sfârşit, în al patrulea rând, dacă activitatea partidelor este într-un mod sau altul acceptată şi reglementată de fiecare stat naţional în parte prin diverse legi şi acte normative, atunci activitatea grupurilor de presiune în multe ţări nu este reglementată şi adesea intră în contradicţie cu legislaţia în vigoare a ţării respective. Aceste şi alte caracteristici specifice grupurilor de presiune, similitudinile şi deosebirile acestora de partidele politice dau posibilitatea să afirmăm, că grupul de presiune este un grup social, care, având un anumit grad de organizare şi legitimare, prin presiuni sociale urmăreşte să promoveze şi să apere interesele comune ale membrilor săi. Astfel de grupuri sociale cu interese specifice activează în mai multe societăţi contemporane. Ele sunt destul de active în SUA, în ţările europene şi, în ultimii ani, în societăţile în tranziţie. Cauzele apariţiei grupurilor de presiune în societăţile posttotalitare sunt diverse: creşterea interesului populaţiei faţă de unele probleme politice, economice, sociale şi culturale stringente; necesitatea reprezentării şi promovării unor interese comune în viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării respective; sporirea motivelor sociale, a sentimentului de solidaritate a cetăţenilor unei ţări etc. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată fiecare sferă de activitate îşi are reprezentanţii săi în diverse grupuri sociale de apărare şi reprezentare a intereselor comune (materiale, profesionale, morale etc.). Formele de activitate ale grupurilor de presiune în societăţile contemporane în mare măsură sunt determinate de nivelul culturii politice a societăţii şi a acestor asocieri, de niveluri conştiinţei de drept, de tradiţiile istorice, de situaţia conjuncturală a unei sau altei ţări etc. În ceea ce priveşte societăţile postcomuniste şi, în special, ţara noastră, vom remarca faptul, că odată cu

prăbuşirea regimului totalitar în viaţa societăţii a apărut o mulţime de grupuri, asociaţii, organizaţii, care exercită presiune asupra autorităţilor publice centrale şi locale. Conform unei clasificări a grupurilor de presiune propuse de cercetătorul Sergiu Sprâncean [42], în Republica Moldova se pot deosebi trei mari tipuri de grupuri de presiune: 1) grupuri de presiune naţionale (grupuri de presiune româneşti, organizaţii rusolingve); 2) grupuri de presiune economice (organizaţii profesionale, organizaţii patronale, organizaţii corporative) şi 3) grupuri de presiune sociale (organizaţii de tineret şi studenţeşti, grupuri ecologiste, organizaţii de femei, grupuri de presiune ale veteranilor, grupuri civice şi de apărare a drepturilor omului). După cum se vede, grupurile de presiune şi-au făcut apariţia în toate domeniile de activitate ale societăţii noastre îm tranziţie. Însă sfera politică este cel mai important domeniu de activitate al acestor grupuri sociale, deoarece ele pun în „joc” domeniul politic în scopul determinării dezvoltării unor fenomene şi procese politice în direcţia dorită. Deţinând puternice mijloace materiale politice, de exercitare a influenţei şi specializându-se în arta politicii şi jocului parlamentar, unele grupuri de presiune din ţara noastră caută să determine instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale să satisfacă anumite pretenţii chiar cu preţul încălcării normelor legale şi morale. Activitatea acestor asocieri de persoane se manifestă atât în perioada alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi locale, cât şi după desfăşurarea scrutinelor electorale. Este semnificativ, că activitatea forţelor politice şi sociale din ţara noastră este reglementată de anumite acte legislative şi norme juridice adoptate de factorii de decizie. La 16 mai 1996 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat „Legea cu privire la asociaţiile obşteşti”, care în mod legal acordă cetăţenilor dreptul de a crea organizaţii nonguvernamentale în scopul satisfacerii şi ocrotirii intereselor lor economice, de creaţie, de vârstă, religioase, etnico-culturale şi de alt gen. La 25 februarie 2008 Preşedintele Republicii Moldova a promulgat „Legea privind partidele politice”, adoptată de Parlamentul ţării la 21 decembrie 2007. În aceeaşi ordine de idei vom menţiona, că în societatea moldovenească se întreprind unele măsuri de reglementare juridică nu numai a grupurilor publice de presiune, ci şi a celor latente şi, în special, a grupurilor de presiune având forma lobbysmului (lobby înseamnă, în sens etimologic, Coridoarele Congresului american şi sugerează, că centrul principal al acţiunii de presiune este Parlamentul), practicat iniţial în SUA, apoi şi în alte ţări. Actualmente în forul legislativ al ţării se discută proiectul legii cu privire la activitatea de lobbysm, care prevede reglementarea acestei activităţi, modul de evidenţă a acesteia, regulile de înregistrare, de licenţiere

şi de acreditare a lobbyştilor, statutul acestora şi răspunderea în cazul încălcării legilor. În concluzie vom sublinia, că grupurile de presiune şi partidele, ca forţe social-politice, sunt elemente inseparabile ale democraţiei contemporane. Fiind corelate cu anumite reţele de acţiune ale factorilor politici, aceste forţe pot avea un rol pozitiv atunci, când se identifică cu aspiraţiile democratice, sau negativ, dacă acţiunile lor contravin intereselor democratice. În linii mari, eficienţa activităţii grupurilor de presiune şi a partidelor politice depinde de gradul de democratizare şi de civilizaţie al societăţii, de stabilitatea politică şi coeziunea socială a cetăţenilor [43]. Subiecte pentru autoevaluare Ø Determinaţi esenţa şi trăsăturile partidului politic. Ø Evidenţiaţi rolul şi funcţiile partidelor politice. Ø Mai este oare actuală clasificarea sistemelor de partid, propusă de G.Sartori? Ø Ce prevede legea despre partidele politice, promulgată la 25.02.2008, cu referire la aspectul finanţării? Ø Caracterizaţi baza juridică a fenomenului partidelor politice din Republica Moldova. Subiecte pentru referate şi comunicări § Instituţionalizarea şi funcţiile partidelor politice. § Interacţiunea dintre partidele politice şi grupurile de presiune. § Evoluţia partidelor politice în Europa. § Dezvolarea sistemului pluripartidist în Republica Moldova. Referinţe bibliografice 1. Hans Kelsen. „La Democratie”. Paris, Economica, 1988, reed., p.31. 2. Partidul attrape-tout desemnează un partid, care curpinde toate categoriile de alegători şi /sau de simpatizanţi 3. Zavtur A. Prelegeri la cursul universitar de politologie. Chişinău, 1991. 4. Zapirţan L. Repere în ştiinţa politicii. Iaşi, 1992, p.149. 5. Dictionary of social sciences. Ed.by I.Gould Kolb, The Frée Press, 1965. 6. Weber M. Le savant et le politique. Paris, 1959, p.141. 7. Preda C. Introducere în știința politică.Iași: Ed.Polirom, 2010,

p.83-84. 8. Радугин А. Политология. M., 1997, с.136-137. 9. Bocancea C., Șandru D. Sinteze de știință politică. Studii tematice pentru examenul de licență. Iași, 2012, p.37. 10. Țârdea B., Noroc L. Politologie.Chișinău: Ed.Elan-Poligraf, 2008, p.128-129 11. Vâlsan C. Politologie. Bucureşti, 1997, p.108. 12. Grugel Jean. Democratizarea. O introducere critică. Iași: Ed.Polirom, 2008, p.82 13. Sartori G. A Tipology of Posty Systems. Penguin Press, 1989. 14. Радугин А. Политология. M., 1997, с.137. 15. Zavtur A. Prelegeri la cursul universitar de politologie. Chişinău, 1991. 16. Ibidem. 17. Casiadi O.,Structura şi funcţionarea puterii politice în Republica Moldova. Chişinău, 2007, p.73-75. 18. Josep la Palombara, Myron Weiner. Political Parties and Political Development. Princetot, 1966, p.5 19. Edmund Burke. Thoughts on the cause of the Present Discontents. 1970, p.530. 20. Georges Burdeau. Traite de science politique. Paris, L.G.D.J., 1968, p.268. 21. Petre P.Negulescu. Partidele politice. Ed.Garamond, Bucureşti, 1994, p. 40. 22. Ioan Muraru. Drept constituţional şi instituţii politice. Ed.Actami, Bucureşti, 1997, p. 292. 23. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Antonie Iorgovan. Constituţia României, comentată şi adnotată. R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.27. 24. В.Е.Чиркин. Конституционноие право зарубежных стран. Москва, 1997,с.104. 25. Petre P.Negulescu. Op.cit, p. 48-49. 26. Pierre Pactet. Op.cit, p. 85. 27. Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I. Ed.Chemarea, Iaşi, 1992, p.95. 28. Ghiţă Ionescu, Isabel de Madariga. Opoziţia. Ed.Humanitas, Bucureşti, 1992, p.10. 29. Виноградов В. Партия и власть. // Вестник СанктПетербургского Университета, Серия 6, 1992, №3, с.69. 30. Zavtur A. Partidele politice şi organizaţiile obşteşti. // Politica,

1991, nr.7. 31. Концептуальная модель партии как субьекта политического процесса. // Mировая экономика и международные отношения, 1994, nr.2, с.36. 32. Josanu I. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. // Arena politicii, 1997, nr.9, p.14. 33. Rusnac V. Sistemul de partide în Republica Moldova: problemele clasificării. // Moldoscopie, Partea a 3-a, 1993. 34. Popescu T. Politologie. Chişinău, 1996, p.96. 35. Rusnac Gh., Moşneaga V. Alegerile şi statornicirea sistemului pluripartit. // Moldova şi lumea, 1994, nr. 9-10, p.6. 36. Moşneaga V., Gh.Rusnac, V.Sacovici. Politologie. Chişinău, CEP USM, 2007, pag.130. 37. Solomon C., Piroșca A. Alegerile parlamentare din Republica Moldova și din România. În: Moldoscopie. Probleme de analiza politică, 2012, nr.3(LVIII), p.106-125. 38. Juc V. De la partidul unic la pluripartidism. // Arena politicii, 1996, nr.1, p.10. 39. Varzari P., Pârţac G. Grupurile de presiune şi partidele: delimitări şi interferenţe. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Chişinău, 2000, p. 143-150. 40. Citat după Petraş-Voicu I. Introducere în sociologia politică, vol.1. Cluj, 1994, p. 196. 41. Citat după Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti, 1997, p. 133. 42. Vezi mai detailiat: Petraş-Voicu I. Op. cit., p. 204. 43. Vezi mai detailiat: Sprâncean S. Domeniile de activitate ale grupurilor de presiune din Republica Moldova. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea a 12-a. Chişinău, 1999, p. 168-183. 44. Munteanu I. Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme. Chișinău: Ed.Cartier, 2010, 170 p. 45. Popa V. Partidele politice-condiție de bază a democrației constituționale. În: Studii juridice universitare, 2008, nr.1-2, p.21-28 46. Tohăneanu C. Teorii versus ideologii politice. Iași, 2012, 350 p. 47. Vieriu Eufemia. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: Ed. Contrast-Design, 2012, 809 p.