ARTA MILITARÃ A OSTILOR ROMANE IN SECOLELE XIV.doc

ARTA MILITARÃ A OSTILOR ROMANE IN SECOLELE XIV-XVI 1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-XVI. 2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-XVI 1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-XVI. Situat intr-o zona geografica cu neasemuite frumuseti si bogatii, poporul roman a avut de infruntat inca de la inceputurile sale numeroase invazii de jaf si cotropire, fiind nevoit sa lupte permanent pentru continuitatea sa in vatra stramoseasca, pentru apararea integritatii teritoriale si autonomiei statale. Sub aspect economic, Tarile Romane din perioada secolelor XIV-XVI se prezentau ca state feudale, de sine statatoare, cu o economie bazata, in general, pe relatii de tip feudal, mentinandu-se insa obstile libere, care cuprindeau marea majoritate a locuitorilor, proprietari ai pamanturilor pe care traiau. Intre institutiile de baza ale organizarii statale romanesti in epoca medievala, ostirea s-a detasat ca fundamentala. Numai prin cunoasterea organizarii militare in secolele XIV-XVI, pot fi intelese stralucitele victorii ostasesti care au asigurat in aceasta epoca independenta sau autonomia Tarilor Romane. Organizarea militara – considera marele istoric A.D. Xenopol – „este elementul de capetenie caruia tara ii datoreste fiinta". O alta trasatura definitorie a organismului ostasesc la romani a constat in nonagresivitatea acestuia, el devenind operant doar in cazul cand tara era invadata. De asemenea, specific luptei armate, pentru apararea patriei, a fost ridicarea la lupta a intregului popor in caz de primejdie. „La o trebuinta neaparat sau cand patria era in primejdie, se chema --ridicarea gloatelor --jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor... se ridicau cu banierele si slujitorii lor ca sa apere mosia (patria) amenintata. Asemeni tot norodul era indatorat sa se ridice la arme…". Obligatiile militare erau diferentiate dupa criteriul starii materiale. Mobilizarea generala a oastei se facea prin anuntarea poruncilor domnesti prin „strigare" in targuri si sate: „au dat veste tarii de sarg sa se stranga". Informatii mai concrete privind modul de organizare al ostilor romane in secolul al XIV-lea, detinem din perioada premergatoare domniei lui Basarab I (1324-1352), cand oastea comandata de acesta a luat parte la luptele dintre unii nobili si regele Ungariei pentru stapanirea cetatii Mehadia (1317), apoi oastea valahilor este mentionata in anul 1323, cand a participat la lupta dintre bulgari si bizantini. Marturiile Chronicon Pictum Vindobonense ne infatiseaza osteni-tarani, care, imbracati in cojoace, pravalesc, in timpul bataliei de la Posada din noiembrie 1330, stanci, trag o multime de sageti din arcurile lor, arunca sulite – intr-un cuvant lupta alaturi de cetele domnitorului si boierilor.

1.1. Structurile ostilor romane in secolele XIV-XVI. Sistemul militar romanesc in perioada analizata, se compunea din doua elemente distincte: oastea cea mare si oastea cea mica. Oastea cea mare consta in ridicarea la lupta a „tarii", adica a intregii populatii barbatesti, apta a purta armele. In general, aceasta era compusa din taranimea libera; nu putine au fost insa situatiile cand, in cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit ridicarea gloatelor, inclusiv a taranimii aservite. „Cei care nu sunt proprietari de pamant, nu merg la razboi decat in cazuri exceptionale de mare primejdie, cand se porunceste ridicarea gloatelor". Astfel, in anul 1442, cand Transilvania a fost invadata de ostile otomane, Iancu de Hunedoara, „a adunat ostasi din sate si orase, a poruncit sa se ia armele si tuturor, sateni si oraseni le-a impus, prin decret public sa slujeasca in oaste". O intensa preocupare pentru intarirea continua a ostirii remarcam la domnul Moldovei, Stefan cel mare, marele voievod. Oastea cea mare pe care Letopisetul de la Bistrita o numea „oastea cea buna si viteaza", era formata in principiu din tarani. „Stefan… nu chema la arme numai pe viteji si pe boieri, ci si pe tarani, invatand pe fiecare sa apere tara". In concluzie, consideram ca oastea cea mare se compunea din masa poporului roman (tarani liberi, tarani aserviti, locuitorii oraselor si targurilor, alte categorii sociale), interesata in lupta pentru apararea integritatii teritoriale a Tarilor Romane. Corpurile de luptatori ce formau oastea cea mare se mobilizau, concentrau si luptau sub conducerea unor dregatori domnesti, fie cu atributii locale in aparatul de stat, fie desemnati de domnitor, in situatii critice, pentru fiecare diviziune administrativa in parte. Oastea cea mica reprezinta cel de-al doilea element component al structurii sistemului fortelor luptatoare. Ea avea un caracter de permanenta necesar indeplinirii sarcinilor administrativ-fiscale, dar mai ales, pentru a face fata unor amenintari externe neprevazute, pentru perioada de timp necesara ridicarii la arme a oastei celei mari. Ea cuprindea doua categorii de ostasi: cei ce faceau parte din aparatul administrativ-central si local si cei care faceau parte din cetele boierilor, formate din slujitorii acestora. Oastea cea mica se compunea din cete inarmate, formate din slugi, curteni, viteji, voinici, hansari si lefegii (mercenari). Existenta cetelor boieresti in secolul al XIV-lea si anterior acestuia este dovedita si de faptul ca boierii formau, in conceptia voievodului, temeiul oastei si este logic sa fie asa, din moment ce prima lor indatorire fata de domn era de a-l sluji cu armele ori de cate ori acesta ii chema. La aceste cete se adaugau „curtile" – luptatori destinati sa apere resedinta (curtea) fiecarui boier, atat impotriva unor invazii ale cetelor de razboinici pradalnici, din afara tarii, sau chiar in cazul unor lupte interne, de felul celor care se angajau adesea intre marii feudali, dar si impotriva maselor asuprite, ridicate la lupta impotriva stapanilor. Un rol important l-au detinut in aceste secole garnizoanele cetatilor, menite sa asigure apararea cetatilor si sa instiinteze domnitorul de pericolul invaziilor din afara. Cetele necesare exercitarii autoritatii pe plan local, constituiau o alta categorie, care, la nevoie, participau la lupte

impotriva agresorului. Un element apartinand de oastea cea mica era cel al lefegiilor (mercenarilor). Ei au avut un rol nesemnificativ in secolele XIVXV, deoarece din cauza lipsei de bani, puterea centrala nu putea angaja decat un numar redus, apoi erau nesiguri in lupta, iar actiunile lor pradalnice produceau pierderi, pentru ca razboaiele duse de ostile romane se desfasurau pe teritoriul national. De-abia in secolul al XVI-lea ponderea lefegiilor in cadrul oastei mici va creste. Ostasii platiti, lefegii, sunt rareori amintiti in documentele vremii; asemenea joldunari (de la jold, leafa), sunt totusi pomeniti in documente inca din timpul domniei lui Mircea cel Batran, Vlad Tepes etc. Aceste elemente ale structurii militare feudale romanesti, insumate, constituiau oastea cea mica, nucleul armatei permanente la romani. In ceea ce priveste inceputurile, consideram ca oastea permanenta la romani isi are geneza in procesul consolidarii statelor feudale romanesti de sine statatoare, fiind un rezultat al conditiilor economice, sociale si politice in cadrul carora evolua poporul roman. In concluzie, oastea tarilor romane, compusa din oastea cea mica – elementul de permanenta cu activitate specific militara atat in timp de pace, cat si in timp de razboi – si oastea cea mare, elementul de factura populara, era structurata precis, pe arme, cu misiuni si procedee specifice ducerii luptei. Ca efective, ostile Principatelor Romane dispuneau in secolul al XV-lea de 30.000-40.000 de oameni (Tara Romaneasca si Moldova) sau de 20.000 de oameni (Transilvania, in 1442). Structura pe arme a ostilor romane cuprindea, in primul rand pedestrimea ce constituia o parte insemnata a ostilor romane in secolul al XIV-lea, iar in cel urmator constituia principala forta a acestora, caracteristica ce se mentine si in secolul XVI. In lupta, pedestrimea se dispunea masat, in dispozitive compacte, pe doua sau trei linii, esalonate in adancime, de regula inapoia unor obstacole (sant, curs de apa), avand flancurile protejate de cavalerie (cand constituia centrul dispozitivului de lupta), sprijinite pe diferite obstacole (teren greu accesibil, inaltimi dominante etc.), astfel incat dispozitivul de lupta sa nu poata fi manevrat (invaluit sau intors). In camp deschis actiunile pedestrimii erau „acoperite" de o perdea subtire de cavalerie usoara, care executa misiuni de hartuire si atragerea inamicului spre locul bataliei decisive. Pedestrimea in vremea lui Iancu de Hunedoara era grea (echipata cu platose de zale usoare, scuturi si casti de metal si inarmata cu sabii scurte) si usoara (inarmate cu lanci sau suliti si arcuri cu sageti). In secolul al XV-lea intalnim o „pedestrime de elita" compusa din cetele de voinici, partea pedestra a garzii domnitorului; in timp de pace concurau la paza curtilor domnesti si cetatilor, iar in timp de razboi constituiau nucleul pedestrimii. In secolul al XVI-lea, in structura pedestrimii se produc unele mutatii, determinate de ponderea armelor de foc, in conditiile cresterii productiei cestora. Cavaleria (calarimea) ostilor romane dispunea de efective mai reduse ca cele pedestre si reprezenta, de exemplu, in Moldova secolului al XV-lea intre 12.000-15.000 de calareti. Nediferentiata initial, ulterior, in secolul al XV-lea intalnim cavaleria grea (catafractii in Transilvania) si cavaleria usoara. Cavaleria grea, formata cu precadere din curteni, era bine dotata

si antrenata pentru lupta si constituia principaleul element de manevra si izbire. Se intrebuinta in lupta in momentele decisive, de regula pentru a aplica inamicului lovitura hotaratoare. Avea o mare mobilitate in campul tactic si folosea ca procedeu de lupta sarja sau atacul ca trupa pedestra. Cavaleria cuprindea si corpul „vitejilor", corp de elita, format cu precadere din mica boierime care, in schimbul dreptului de a folosi „mosia" concedata de domnitor, era obligata a presta serviciul sub arme, la cererea domnitorului. In secolul al XV-lea asistam la promovarea in randul vitejilor a luptatorilor care se distingeau in lupta. Hansarii (husarii) formau un corp de oaste ce reprezenta cavaleria usoara, numele provenind din „cursores", care alearga. Artileria („puscile"), a intrat in structura ostilor romane la sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul celui urmator. In prima jumatate a secolului al XV-lea o intalnim statornic prezenta in ostile romane, iar dupa 1450 pana la sfarsitul secolului nu a existat batalie, cat de cat importanta, in care artileria sa nu fie folosita. Aparitia tunurilor („puscilor") a determinat aparitia unei noi arme (artileria), care va capata din ce in ce o importanta si o pondere mai mare in structura armatelor cu caracter permanent. In ceea ce priveste performantele, „puscile" secolului al XIV-lea si primelor decenii din secolul urmator aruncau ghiulele pana la 100 de pasi, efectul asupra adversarului fiind mai mult moral. In secolul al XV-lea s-au construit tunuri pentru asediu de calibre foarte mari, ajungand pana la 850 mm, care bateau de la 500 la 1000 de pasi. Privind cantitatea, aceasta difera mult de la o provincie romaneasca la alta; astfel, oastea lui Iancu de Hunedoara dispunea de 150 de tunuri in campania din 1443, iar Stefan cel Mare de 20 de tunuri mari, la Vaslui (1475). Tevile tunurilor de camp aveau calibru intre 10 si 15 cm. Flotila ocupa un loc aparte in structura sistemului militar romanesc din aceste secole. Exista flotila dunareana si maritima. Flotila executa diferite misiuni: recunoasteri, incursiuni, aprovizionare, transport, asediu dinspre apa a unor cetati etc. Ostasii imbarcati pe mare dispuneau de baliste, arbalete, arcuri cu sageti si deseori erau sprijiniti cu foc de bombarde amplasate pe malul apei. In structura ostilor romane mai intrau: „serviciul de informatii" - bine organizat in timpul lui Stefan cel Mare, caruia iscoadele ii anuntau orice miscare otomana inca din Balcani, servicii de aprovizionare si forme incipiente ale unui serviciu de acordare a unui ajutor medical cat de cat calificat. 1.2. Structura interna a ostilor romane Principiul organizarii ostilor romane era cel teritorial: fiecare unitate administrativ-teritoriala constituia pentru lupta o formatiune (unitate) militara, care actiona fie independent, in cadrul unor misiuni de mai mica amploare (respingerea unor incursiuni de prada), fie intrunit, in cazul ridicarii la lupta a ostirii tarii. Cu privire la structura intrinseca, cea mai veche unitate luptatoare a fost steagul (banderiul). Date sigure privind efectivele unui steag intalnim in secolul XV, cand Stefan cel Mare a impartit oastea pe steaguri. In 1473 oastea sa, in campania din Tara Romaneasca cuprindea 48 de steaguri, ce

insumau 12.000-15.000 de luptatori. De unde rezulta ca un steag dispunea de circa 250 luptatori. In Transilvania, marimea unui steag putea ajunge pana la 500 si chiar 1000 de osteni. Ceata, sub aspect organizatoric, reprezenta marea unitate tactica. Ea actiona in compunerea oastei intrunite, dar putea desfasura si actiuni independente de cercetare, hartuire sau alte misiuni. In aceeasi campanie din 1473, Stefan cel Mare dispunea de 12 cete. Efectivele acestora erau variabile. O ceata se compunea din 4 steaguri. In ceea ce priveste conducerea, comanda suprema o avea domnitorul. Pentru executarea unor manevre sau pentru indeplinirea unor misiuni de amploare strategica sau tactica, se constituiau, uneori, detasamente cu misiuni independente, numite in secolul al XVI-lea, palcuri de oaste. Asemenea grupari erau comandate de boieri din sfat, ca de exemplu Sendrea, portarul Sucevei, in campania din 1476, sau Boldur vornicul, in campania din 1497. 1.3. Inzestrarea ostilor romane Dotarea cu mijloace de lupta a ostilor romane a constituit o preocupare permanenta, atat a domnitorului, cat si a fiecarui vasal al acestuia, dar si grija si obligatia de capetenie a fiecarui luptator, intrucat armele constituiau, de obicei, proprietatea sa. Ostenii erau obligati sa vina la oaste cu armele lor. In timpul lui Stefan cel Mare, daca acesta ar fi aflat pe un taran ca nu are sageti, arc sau sabie, il condamna fara mila la taierea capului. Armamentul din dotarea ostilor romane il putem categorisi dupa provenienta in: armament clasic (specific trupelor, asemanator cu cel din dotarea oricarei armate feudale contemporane) si mijloace de lupta provenind din adaptarea uneltelor de lucru la nevoi de aparare. O alta clasificare a mijloacelor de lupta o putem face dupa destinatie astfel: armament pentru angajarea luptei la distanta, format din arcul cu sageti, arbaletele, puscile (tunurile), archebuza; armament pentru lupta apropiata: sabii (palosul, spada) drepte si curbe, pumnalele, lancea, sulita, buzduganul, ghioaga, maciuca, securile (cu un singur tais) cu coada scurta sau lunga, securea scitica (cu doua taisuri), biciul de lupta, imblaciul, coasa, secera, cosorul. In secolul al XV-lea se introduce si generalizeaza halebarda (cu tripla ei functiune) si apare armamentul pentru lupta apropiata; mijloacele de protectie, formate in principal din scuturi dreptunghiulare si rotunde (tatarasti), casti, coifuri, camasa de zale, platosa, cnemidele (genunghiere), armuri usoare si grele. Se mai foloseau pentru protectie, caciula din blana mitoasa cu fundul de pasla., baibaraca si imbracamintea din tesaturi de lana date la piua (aba, dimie), care proteja in bune conditii corpul, mai ales de loviturile de sabie. 1.4. Instruirea ostilor romane In privinta instruirii si pregatirii militare a cetelor si steagurilor pentru lupta, existau anumite practici, care chiar daca nu constituiau un sistem de instruire inchegat, se foloseau pentru pregatirea ostilor in vederea luptei. Elementele ce constituiau nucleul permanent al ostilor din aceste

secole, practicau antrenamentul in manuirea diferitelor arme. In perioada de pregatire a unei batalii sau campanii se faceau o serie de exercitii privind modul de manuire a armelor si executarea diferitelor manevre cu anumite corpuri de oaste. De asemenea, desele cercetari, inspectii ale oastei facute de administratia domnitorului dovedesc faptul ca, periodic, trupele se concentrau in anumite raioane, nu numai pentru desfasurarea unor actiuni de lupta, ci si in scopul instruirii si executarii diferitelor exercitii militare. Anual, la 23 aprilie si 26 octombrie domnitorii romani treceau in revista oastea. Cu aceste prilejuri, in mod cert se executau si anumite exercitii militare. Deci, instruirea oastei si pregatirea poporului pentru aparare, actiuni ce se desfasurau la nivelul cerintelor epocii, erau preocupari de seama ale domnitorilor, astfel incat deprinderile ostasesti erau proprii intregii populatii apte a purta armele. 1.5. Situatia fortificatiilor Folosirea fortificatiilor, atat izolat, cat si in centre de rezistenta, reprezenta o mostenire preluata inca de la daci. In secolul al XIV-lea si mai ales in cel urmator, fortificatiile capata o importanta aparte datorita, in primul rand, faptului ca invaziile de jaf si cotropire devin din ce in ce mai dese si se executa cu forte tot mai numeroase. In secolul al XIV-lea, sistemul de fortificatii este reprezentat mai ales de cetati izolate, situate de-a lungul frontierelor, folosite in scopul supravegherii granitelor si ca principale puncte de rezistenta, construite de obicei in locuri cheie pentru siguranta frontierelor: cetatile Severinului, Turnu, Giurgiu, Silistra, Chilia, Heracleea (Enisala), Poienari, Podul Dambovitei, Cetateni (Stoenesti), Rupea, Risnov, Prejmer, Ciceu, Fagaras, Feldioara, Hunedoara, Bran, Cetatea de Balta, Chioar, Unguras, Deva, Sighisoara, Timisoara s.a. Cea mai ampla dezvoltare a cunoscut insa sistemul de fortificatii in Moldova, in timpul lui Stefan cel Mare, care a adus o serie de noutati in modul de folosire a acestora. Astfel, a constituit toate cetatile intr-un sistem unitar, formand o adevarata pavaza la hotarele tarii. In acest sistem unitar intrau cetatile: Tetina, Hotin, Orhei, Soroca, Cetatea Alba, Chilia, Craciuna. Sistemul continua prin intaririle organizate in trecatorile Carpatilor Rasariteni formand un prim brau exterior de aparare. In interior, curtile domnesti, o serie de curti ale marilor boieri, cat si cetatile Suceava, Neamt, Roman, o serie de targuri ca Baia, Birladul, Dorohoiul, Vaslui si Siretul erau, de asemenea, intarite pentru a putea rezista unor atacuri date prin surprindere, constituiau sistemul interior al apararii. In al doilea rand a extins mult incinta cetatilor si a dezvoltat sistemul de obstacole ce strajuiau cetatile, scotand astfel partea centrala a cetatii de sub efectul loviturilor de artilerie. In al treilea rand a dotat cetatile cu tunuri. Masurile au dat rezultate, fapt demonstrat de campania din 1476, cand nici o cetate nu a fost cucerita prin lupta de turci. Sistemele de fortificatii, sub diferitele lor forme - dar mai ales sistemul bazat pe cetate, a constituit un element important in lupta de rezistenta a romanilor din secolele XIV-XVI, pentru apararea integritatii teritoriale si mentinerea autonomiei statale.

Sus 2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-XVI In secolele de care ne ocupam, arta militara a ostilor romane a imbracat trasaturi specifice, care o definesc ca o arta militara romaneasca de sine statatoare, generata de conditiile economice, sociale si politice specifice Tarilor Romane, de cadrul general al situatiei acestora in contextul european, de situarea lor la confluenta intereselor unor mari puteri. O trasatura specifica artei militare romanesti in aceasta perioada a fost participarea maselor la lupta de aparare, ceea ce a deosebit modul de purtare a razboaielor de catre romani, fata de razboaiele clasice - de profesionisti. Participarea taranimii la lupta de aparare si-a pus amprenta asupra artei militare a ostilor romane. O alta trasatura specifica artei militare romanesti din aceste secole consta in faptul ca lupta impotriva agresorului s-a dus intotdeauna impotriva unor forte superioare numericeste si ca inzestrare tehnica. Prin urmare, ostile romane, comandantii acestora au fost nevoiti sa manifeste ingeniozitate in aplicarea unei intregi game de forme, metode si procedee, in scopul anihilarii acestei superioritati. Moralul ridicat al ostilor romane, izvorat din cauza dreapta pentru care luptau - apararea patriei, a determinat trasaturi volative care le-au facut de atatea ori invincibile, fapt ce a imprimat caracteristici specifice artei militare romanesti din aceasta epoca. 2.1. Strategia Parte componenta a artei militare, strategia ostilor romane in secolele XIVXVI a fost determinata de caracterul drept al razboaielor cat si de structura de masa a ostilor romane, acestea imprimand strategiei unele particularitati. Trasatura esentiala a strategiei ostilor romane consta in caracterul ei hotarator, decisiv, urmarind nu cuceriri teritoriale, ci nimicirea armatelor inamice, spre deosebire de Europa centrala si vestica unde se urmarea, mai ales, cucerirea oraselor si cetatilor. De asemenea, actiunile desfasurate de ostile romane erau conduse dupa un plan unitar, in scopul pregatirii bataliei decisive, prin care se urmarea nimicirea inamicului. Strategia avea rolul de a pregati, organiza si duce razboiul, de regula, de aparare, impotriva agresiunii unor state si imperii expansioniste. Alte trasaturi ale strategiei militare romanesti in aceste secole au fost: proportionalitatea justa a scopului cu fortele si mijloacele, trasatura ce in epocile urmatoare va deveni un principiu de baza al luptei armate; alegerea formelor adecvate de actiune; castigarea si mentinerea initiativei; concentrarea fortelor pentru batalia hotaratoare; asigurarea actiunilor strategice; capacitatea de adaptabilitate la situatiile impuse de teren si starea vremii. Campaniile si bataliile din secolele XIV-XVI pun in evidenta faptul ca toate combinatiile pe plan strategic urmareau pregatirea bataliei, iar dupa consumarea acesteia, urmarirea viguroasa a adversarului pana la desavarsirea nimicirii acestuia. Pentru ostile romane, batalia nu era un act izolat, ea constituia punctul culminant al unor actiuni prin care se urmarea obtinerea victoriei.

Principala forma a actiunilor militare la nivel strategic a fost, pentru secolul al XV-lea, apararea strategica. In secolele XV si XVI, continua sa domine apararea strategica, dar intalnim si ofensiva strategica, asteptarea strategica si contraofensiva. Apararea strategica Predominanta in secolul al XIV-lea, s-a dezvoltat si perfectionat continuu in secolele urmatoare, constituind principala forma de actiune a trupelor romane in intreaga epoca feudala. Functie de caracterul razboaielor, de raportul de forte, de caracteristicile terenului si al scopului urmarit de ostile romane, apararea strategica era forma cea mai indicata. Aceasta forma a actiunilor strategice s-a caracterizat prin dinamism si varietate. Ea cuprindea, de regula, mai multe etape: apararea la frontiera; hartuirea; batalia decisiva si urmarirea. Nu putine au fost insa situatiile cand una din aceste etape a lipsit, functie de specificul si particularitatile fiecarei campanii in parte. Astfel, in campania din 1330, etapa urmaririi a lipsit datorita faptului ca in batalia decisiva oastea invadatoare a fost nimicita aproape complet. 1. Etapa apararii frontierei - constituia primul element al oricarui razboi sau campanie, in care, de regula, actiunile de lupta se duceau de catre „trupele de acoperire", constituite mai ales din steaguri sau cete ale „ostilor de granita". Efortul principal al apararii la hotar se concentra: la vaduri, puncte favorabile de trecere, raioanele care deschideau directii favorabile patrunderii agresorului sau in alte locuri pe frontiera, stabilite din timp. Un rol deosebit il detineau cetatile si alte lucrari de fortificatii pregatite din timp. Asemenea actiuni de lupta pentru apararea la hotar au dus Mircea cel Batran in anul 1394 si 1395, Vlad Tepes in 1462, la vadurile Dunarii, Stefan cel Mare in 1475, 1476, 1497 si in alte razboaie de aparare. 2. Etapa hartuirii permanente a agresorului era continuarea luptei pentru hotar si inceperea inca de la granitele tarii. Hartuirea se executa cu precadere de corpurile cavaleriei usoare, care atacau continuu trupele inamice, mai ales in puncte obligate de trecere, nimiceau detasamentele pradalnice, capturau coloanele de care cu provizii, distrugeau podurile, incendiau noaptea tabara agresorului, capturau prizonieri, comandanti inamici. Fortele destinate executarii hartuirii erau puse sub o comanda unica. Ele se imparteau in 3-4 detasamente, fiecarui detasament revenindu-i timp de 24 de ore misiunea de hartuire. Actiunea de hartuire se executa intr-o fasie larga, iar ca adancime, de la granita pana la locul bataliei decisive. In aceasta fasie terenul era de-a dreptul pustiit. Asa s-au petrecut lucrurile in 1330, cand oastea ungara a ajuns dupa o luna de zile de la patrunderea pe teritoriul Tarii Romanesti, in fata cetatii de scaun a tarii, infometata; asa a fost si in 1467 cand de la pasul Oituz pana la Baia, oastea lui Matei Corvin a facut nu mai putin de 40 de zile; apoi aceiasi tactica s-a aplicat in anii 1475, 1476 si 1497, si exemplele ar putea continua. Scopul principal care se urmarea in aceasta etapa consta in slabirea fortelor agresoare, superioare numeric, in vederea echilibrarii sau chiar schimbarii raportului de forte. De asemenea, se avea in vedere intarzierea cat mai mult a trupelor agresoare, creand timpul necesar concentrarii

fortelor proprii, alegerii locului bataliei decisive, iar pe plan politicodiplomatic, incheierii unor aliante militare si asigurarii ajutorului in lupta impotriva oastei invadatoare, sau, cel putin, blamarii agresorului. Actiunea de hartuire isi propunea atragerea inamicului pe acele directii si in acele zone unde terenul favoriza lupta trupelor proprii si dezavantaja pe inamic si, totodata, se avea in vedere dirijarea fortelor acestuia catre locul bataliei decisive. O asemenea tactica a fost aplicata cu succes de Mircea cel Batran in 1395, de Vlad Tepes in 1462, de Stefan cel Mare in 1475, de Mihai Viteazul in 1595. De asemenea, in perioada de hartuire se avea in vedere subminarea moralului fortelor agresoare, semanarea neincrederii in posibilitatea victoriei, demoralizarea inamicului prin infometare, lipsa de apa, teama de a fi lovit oricand; toate acestea culminau, nu de putine ori, cu starnirea panicii in randurile oastei adverse, asa cum s-au petrecut lucrurile si in batalia de la Sibiu din 22 martie 1442 sau in noaptea de 16-17 iunie 1462. 3. Etapa bataliei decisive constituia, de fapt, punctul culminant al oricarei campanii. In vederea luptei decisive se faceau ample pregatiri: alegerea unui loc adecvat; amenajarea acestuia etc. Spre exemplu, in batalia de la Posada din 1330, cat si in cea din Codrii Cosminului (1497), s-au facut pregatiri minutioase (inchiderea defileului, respectiv blocarea comunicatiei prin obstacole; taierea copacilor pentru a fi pravaliti peste trupele inamicului); sau in 1475, la Vaslui, s-a amenajat o pozitie de aparare, care, in conditiile nivelului de dezvoltare a tehnicii perioadei, a cerut un mare efort de munca. Batalia decisiva urmarea nimicirea gruparii principale a agresorului, fapt ce asigura succesul intregii campanii si permitea trecerea la urmarirea generala a inamicului. De obicei, voievozii pastrau rezerve in fruntea carora interveneau personal in lupta in momentele decisive, cum s-a procedat in batalia de la Sibiu in 1442, la Vaslui in 1475. In batalia decisiva se foloseau formele de manevra care duceau la rezultate hotaratoare, functie de situatia creata, de teren, de valoarea fortelor de care dispuneau domnitorii tarilor romane in momentul respectiv. In 1330 la Posada si in 1497 in Codrii Cosminului au fost create ambuscade de mai proportii in care au fost nimicite grupari importante ale agresorului. La Baia, in 1467 s-a adoptat procedeul nimicirii fortelor principale ale agresorului prin executarea unei manevre invaluitoare, combinata cu o lovitura frontala, care in final au culminat cu o incercuire de proportii, soldata cu nimicirea aproape in intregime a ostirii lui Matei Corvin, iar la Calugareni in 1595, lovitura decisiva s-a executat in flancul si spatele gruparii principale a lui Sinan-pasa. Atunci cand conditiile permiteau se folosea cu ingeniozitate inducerea in eroare a inamicului, prin ample actiuni de inselare. Asa s-a procedat la Baia, in 1467 cand orasul a fost initial incendiat in mai multe locuri, simultan, atacul decisiv fiind executat cand cel putin o parte din trupele inamicului erau ocupate cu stingerea incendiului, sau in 1475 la Vaslui, cand datorita semnalelor date de tobosarii si trambitasii ascunsi in lunca Lipovatului, oastea otomana si-a indreptat actiunile in directia respectiva si, astfel, flancul si spatele dispozitivului au fost expuse loviturilor oastei moldovene; 4. Urmarirea resturilor trupelor invadatoare scapate din batalia decisiva

avea drept scop nimicirea completa a agresorului, astfel incat acesta nu mai avea posibilitatea ca sa revina in campul tactic in vederea continuarii luptei. Urmarirea se executa pana la alungarea din tara (sau nimicirea) resturilor fortelor adverse. Cateodata, urmarirea se executa si dincolo de frontierele tarii, in teritoriul adversarului. Actiunile de urmarire se executau in mare viteza, de regula, de catre cavaleria usoara. Asa s-au petrecut lucrurile in 1467, 1497, cat si in 1595. In afara nimicirii fortelor adverse, prin urmarire se avea in vedere eliberarea prizonierilor si a populatiei luate in robie, cat si impiedicarea inamicului de a duce cu el bunurile materiale pradate pe teritoriul Tarilor Romane. Actiunile de urmarire directa se imbinau cu cele de urmarire paralela, asa cum a fost in anul 1595. Urmarirea inamicului se executa continuu, zi si noapte, nedandu-i acestuia posibilitatea sa-si revina, pana la alungarea din tara. Actiunile de urmarire se executau intr-un ritm rapid (de exemplu, in 1476, trupele au parcurs chiar 60 km pe zi), ceea ce asigura surprinderea trupelor in retragere si asa aflate in deruta si, de obicei, se incheia odata cu eliberarea intregului teritoriu care fusese cotropit in prima etapa a campaniei. Ofensiva strategica Actiunile ofensive desfasurate de ostile romane au avut loc in aceasta perioada cu precadere in secolele al XV-lea si al XVI-lea. Astfel de actiuni au fost cele intreprinse de Iancu de Hunedoara, intre care amintim: batalia din septembrie 1442 de pe Ialomita; campania lunga desfasurata in toamna anului 1443 si iarna anului urmator. De asemenea, campaniile purtate de ostile romane pentru a scapa de dominatia otomana: cea din noiembrie 1473, incheiata prin cucerirea Bucurestiului si punerea unui nou domnitor in Tara Romaneasca; aceea din mai-iunie 1481, pentru alungarea lui Basarab cel Tanar, care trecuse de partea turcilor; campania din primavara anului 1574 desfasurata de Ioan-Voda si incheiata cu victoria sa la Jilistea; campania lui Mihai Viteazul din toamna anului 1594 – primavara anului 1595, cand domnitorul roman a infrant pe turci si tatari. In cadrul ofensivei strategice includem si campaniile duse de Mihai Viteazul in octombrie 1599 si in primavara anului 1600, care au permis realizarea primei uniri a celor trei Tari Romane. Acestea au fost razboaie drepte, avand in vedere scopul lor eliberator, dorinta legitima a domnitorilor romani de a avea vecini aliati sau de a realiza un front comun impotriva expansiunii straine, in special otomane. Principalele etape al unei campanii ofensive erau: 1 – Etapa mobilizarii si concentrarii fortelor, in secret, de obicei in apropierea frontierei cu tara impotriva careia urma sa se intreprinda actiunea ofensiva. Actiunea mobilizarii si concentrarii fortelor era precedata de o intensa activitate diplomatica si politica, atat pentru atingerea scopului propus, cat si pentru incheierea unor aliante militare. Atunci cand concentrarea se executa in adancimea teritoriului – Mihai Viteazul in octombrie 1599 – se executa un mars in mare viteza catre granita cu statul pe teritoriul caruia urma sa se duca ofensiva;

2 – Etapa urmatoare consta in respingerea trupelor adverse aflate in acoperire pe frontiera sau a unor detasamente destinate apararii unor directii favorabile ofensivei, dupa care se executa marsul spre locul bataliei decisive. Marsul se desfasura precedat de elemente de siguranta si cercetare. Totodata, se culegeau informatii de la iscoadele trimise din timp pe teritoriul advers. Cand era posibil, se urmarea patrunderea prin surprindere pe teritoriul advers, cu fortele principale grupate pe o singura directie; 3 – Etapa bataliei decisive consta in executarea atacului pe cat posibil prin surprindere. La angajarea bataliei hotaratoare se avea in vedere adoptarea celor mai favorabile procedee care sa asigure in scurt timp nimicirea unei parti a fortelor adverse sau fortarea inamicului sa paraseasca in dezordine campul tactic. Astfel, in batalia din iulie 1481, de la Rimnic, s-a adoptat ca procedeu incercuirea, care in scurt timp a pus in deruta oastea lui Basarab cel Tanar (Tepelus), acesta pierzand tronul tarii in favoarea protejatului domnitorului Moldovei, Vlad Calugarul, fiul lui Vlad Tepes; 4 – Urmarirea, care se executa in scopul desavarsirii rezultatului bataliei decisive, constituia o alta etapa a ofensivei strategice. Ea se executa viguros, pe mai multe directii si intr-un ritm foarte ridicat. Principalele obiective ce trebuiau atinse in timpul urmaririi constau in stapanirea cetatilor mai importante si a altor puncte nevralgice din teritoriul adversarului, in scopul paralizarii oricaror incercari de a prelungi rezistenta acestuia. In executarea urmaririi, realizarea surprinderii era un deziderat major. Dupa incheierea razboiului (campaniei ofensive) si realizarea obiectivelor politice si militare propuse, de regula, trupele care participasera la campanie reveneau pe teritoriul propriei tari. Cand ofensiva se incheia cu succes, retragerea se executa dupa o perioada de repaus, necesara refacerii trupelor , ingrijirii ranitilor etc. In cazul cand ofensiva nu reusea, batalia decisiva fiind pierduta, se organiza retragerea, urmarindu-se a se evita noi pierderi si ajungerea cat mai repede pe propriul teritoriu. Asteptarea strategica constituia o alta forma a actiunilor strategice. Ea se adopta atunci cand inca intentiile fortelor adverse nu erau descifrate, sau cand domnitorii respectivi nu doreau sa-si descopere intentiile militare prematur. Avea un caracter temporar si in principiu dura pana la lamurirea situatiei pe plan strategic. Dispozitivul trupelor se compunea din pozitia fortelor principale, de regula, grupate intr-o zona centrala, in masura sa intervina in timp scurt pe oricare din directiile amenintate si din detasamente destinate executarii actiunilor de hartuire a inamicului sau supravegherii actiunilor acestuia, dispuse pe directiile cele mai probabile ale actiunilor inamicului. Asa s-a procedat in 1467, cand Stefan cel Mare si-a dispus oastea intr-un raion imediat la sud-vest de Suceava, iar in 1476, pozitia de dispunere a trupelor a fost initial la Iasi, ulterior la Barlad, iar in final pe valea Berheciului. In campania din 1594/1595, gruparea principala s-a dispus la Serpatesti. Dupa ce situatia se lamurea, se trecea la aparare sau la ofensiva, moment in care asteptarea strategica inceta. Contraofensiva in secolele studiate s-a practicat dupa ducerea unei

ample aparari de valoare strategica reusita, cand raportul de forte se schimba. Contraofensiva se desfasura de obicei, pe mari adancimi si viza infrangerea, eventual pe parti, a inamicului si izgonirea din tara a resturilor armatei dusmane. Asa s-au desfasurat lucrurile in campania din 1476, cand, dupa batalia de la Razboieni, oastea Moldovei a trecut la contraofensiva. Manevra strategica a fost aplicata mai rar in secolele XIV si XV, mai des in secolul XVI, desi in domeniul tactic era judicios si frecvent folosita. Exemple de folosire a manevrei strategice pe directii interioare (din pozitia centrala) intalnim la Stefan cel Mare in 1476, Ioan-Voda in 1574, Mihai Viteazul in campania din 1594/1595, iar folosirea manevrei strategice pe directii exterioare o intalnim la Mihai Viteazul in toamna anului 1599. 2.2. Tactica Analiza principalelor batalii purtate de ostile romane in, secolele XIV-XVI evidentiaza trasaturi specifice actiunilor militare si pe plan tactic. Astfel formele de manevra erau variate, se intrebuintau in momentele oportune si prin surprindere. Prin executarea formelor de manevra se urmarea lovirea flancului si a spatelui gruparii respective (Vaslui 1475). Se practica cu succes lovitura frontala combinata cu o manevra dublu invaluitoare, care viza si, de cele mai multe ori realiza incercuirea fortelor adverse (Baia 1476), intr-o perioada cand armatele vest-europene executau, de regula, lovituri cu precadere frontale, iar ostile otomane, dubla invaluire. Intrebuintarea judicioasa a manevrei ducea la fractionarea si nimicirea pe parti a inamicului (Codrii Cosminului, 1497). Adoptarea dispozitivelor de lupta suple, elastice, lipsite de sablonism si rigiditate, functie de caracteristicile terenului, valoarea inamicului si scopul urmarit asigurau trupelor romane o mare manevrabilitate si posibilitatea executarii in timp scurt a oricarei manevre. Gruparile de forte ce compuneau dispozitivele difereau, ca numar si tarie, de la o batalie la alta. Intrebuintarea justa a armelor, functie de caracteristicile, proprietatile si posibilitatile acestora era o alta trasatura a tacticii ostilor romane. Pedestrimea constituia, in aparare principala forta de rezistenta menita a produce pierderi cat mai mari atacatorului, contribuind la istovirea fortelor acestuia, disocierea dispozitivului de atac si, alaturi de celelalte arme, pregatea momentul decisiv pentru infrangerea agresorului. In ofensiva, era destinata sa execute lovituri puternice in scopul dezorganizarii dispozitivului aparatorului si alaturi de cavalerie, dupa ce arunca sageti numeroase asupra adversarului, se avanta in lupta cu strigate menite a demoraliza inamicul. Cavaleria executa misiuni de cercetare, hartuire si urmarire a inamicului; in batalie, uneori lupta pe jos, cu subunitatile pedestre (Baia 1467); uneori atragea pe inamic in capcana, simuland fuga din campul tactic, apoi descaleca pe neasteptate si primea pe urmaritor cu o ploaie de sageti, dupa care trecea la urmarire, pe care o executa calare. Cavaleria grea – vitejii – erau folositi cu precadere in momentele decisive ale bataliei, fie pentru inclinarea balantei victoriei (Vaslui 1475), fie pentru ruperea luptei si protejarea fortelor principale (Valea Alba, 1476).

Artileria, intrebuintata ca arma de sine statatoare era utilizata, mai ales, pentru pregatirea atacului decisiv. In secolul al XV-lea, efectele ei erau mai ales de ordin moral. In secolul urmator, Ioan-voda se remarca prin justa repartitie a artileriei pe intreaga adancime a dispozitivului de lupta si gruparea ei in artilerie de sprijin nemijlocit si de sprijin general. Se intrebuintau cu succes gurile de foc de artilerie – cu precadere cele de calibru mare, atat pentru asaltul diferitelor cetati cat si pentru apararea acestora (Hotin, Suceava in 1476 si 1497). Alegerea, amenajarea si folosirea cu pricepere a terenului constituia una din trasaturile principale ale tacticii ostilor romane care le-au adus numeroase succese. Exemple clasice raman bataliile de la Posada din 1330, Rovine – 1395, Baia – 1467, Vaslui – 1475, Calugareni – 1595 si exemplele ar putea continua. Alegerea unor locuri favorabile urmareau: interzicerea agresorului de a beneficia de superioritatea sa numerica (Vaslui, Valea Alba); fortarea trupelor inamice de a lupta in dispozitive cu care nu erau obisnuite (Vaslui); crearea conditiilor favorabile adoptarii celui mai adecvat procedeu de lupta; realizarea unor ambuscade de mari proportii (in 1330); incercuirea fortelor agresoare (Baia, 1467); aplicarea formelor de manevra indicate, prin lovirea flancului si spatelui gruparii respective (Vaslui, 1475); lovitura frontala combinata cu o manevra dublu invaluitoare (Baia 1467). Fortificatiile aduceau un aport insemnat in campaniile de aparare (1330, cetatea Argesului). Apararea fortificatiilor permanente se baza pe rezistenta combinata cu iesirile ofensive ale garnizoanei. Pierderea unor cetati importante avea repercusiuni deosebite asupra sistemului general de aparare al tarii, cat si pe plan politico-militar. Pierderea cetatilor Chilia si Cetatea Alba, in iulie-august 1484 determina pe Stefan cel Mare (intre alte cauze) sa accepte pacea propusa de otomani in 1489. Ostile romane foloseau si ceea ce numim azi, fortificatii de campanie. Se compuneau din santuri, palisade, valuri de pamant, obstacole si baraje (Vaslui, Codrii Cosminului) sau erau de tipul taberei intarite (Valea Alba). Surprinderea si inducerea in eroare a gruparii adverse erau aplicate cu mare maiestrie in campul tactic. Nu a existat campanie, batalie sau lupta cat de cat importanta in care aceste principii sa nu fi fost aplicate. Conducerea actiunilor de lupta reprezenta atributul domnitorului. Ea se realiza direct de catre voievozii romani. In mobilizarea, concentrarea, dislocarea, angajarea si manevra trupelor, domnitorul tarii era ajutat de catre o serie de dregatori, intre care spatarul, banul, parcalabul, portarul etc. Razboiul, campania si batalia se desfasurau dupa un plan general, care avea un caracter unitar. In situatia ca actiunile se desfasurau in zone diferite sau pe directii situate la mari distante una de cealalta, se constituiau unele grupari independente, a caror comanda o exercita unul din dregatorii numiti de domnitor. Cetele, steagurile etc. luptau sub comanda capitanilor lor sau a dregatorilor domnesti numiti in acest scop. Boierii comandau ceata in fruntea carora participau la lupta. Aprovizionarea trupelor. In secolele XIV-XVI, in cadrul ostilor romane nu intalnim elemente de structura care sa se ocupe special cu problemele asigurarii materiale si medicale a trupelor. In vederea duceri unei campanii, ostasii veneau in raioanele de concentrare avand asupra lor

alimentele necesare pentru 5-6 zile, timp suficient pentru pregatirea si ducerea bataliei decisive. Ulterior, in cazul cand campania se prelungea, mai ales prin executarea urmaririi si alungarii depline din tara a agresorului, aprovizionarea se facea din zona, cat si din capturile luate de la inamic. In concluzie, arta militara a ostilor romane in secolele analizate, s-a dezvoltat continuu, potrivit conditiilor economice, sociale si politice existente in Tarile Romane. Desi ostile romane erau separate in cele trei Tari Romane, arta militara romaneasca a avut un caracter unitar. Sus

BIBLIOGRAFIE Atanasiu V – Mihai Viteazul – Campanii, Bucuresti, 1972; Balcescu N. – Scrieri militare alese, Bucuresti, 1957; Balcescu N. – Opere, vol. I, Bucuresti, 1974; Constantinescu N., Mircea cel Batran, Bucuresti, 1974; Iorga N. – Istoria armatei romanesti, Bucuresti, 1970; * * * – Istoria militara a poporului roman, vol. I, Bucuresti, 1984; vol. II, Bucuresti, 1986; * * * – Istoria militara a romanilor, Bucuresti, 1992; Muresan C. – Iancu de Hunedoara, Bucuresti, 1968; * * * – Oastea cea mare, Bucuresti, 1972; Stoicescu N. – Vlad Tepes, Bucuresti, 1976.