De la brânza de julfă (lapte de bou) la Scutecele lui Hristos, povești culinare românești cu strigoi și narcotice – Gastroart

HOME

HOME

I S TO R I E

HARTA PÂINII

ISTORIE

M ĂN Ă ST I R EȘ T I

HARTA CIORBELOR

ACTUAL

R EȚETE

VA R IA

EXPOZIȚIE VIRTUALĂ

REȚETE

! !

PARTENERI

DESPRE NOI

CONTACT

ZAHARI C ALE

DE LA BRÂNZA DE JULFĂ (LAPTE DE BOU) LA SCUTECELE LUI HRISTOS, POVEȘTI CULINARE ROMÂNEȘTI CU STRIGOI ȘI NARCOTICE " COSMIN DRAGOMIR - # decembrie 19, 2018 - $ 0

ARHIVE

Selectează luna

Julfa și/sau Pelincile (Scutecele) lui Hristos(Domnului, ale Maicii Domnului) sunt preparate ritualice pentru Ajunul Crăciunului. Am scris și/sau pentru că, deși sunt sinonime, lucrurile, în profunzime, nu-s chiar așa. Julfa, care înseamnă de fapt cânepă, a ajuns să desemneze două mâncăruri diferite (cu multe variaţiuni la temă), prin contaminare numelui preparatului de la numele ingredientului principal. Avem, așadar, un fel de “brânză” (numită și lapte de bou sau lapte de buhai) din seminţe de cânepă și mai avem un desert ca baclavaua cu straturi din aluat nedospit (fript, prăjit și chiar și finalizat în cuptor) cu seminţe de cânepă/nuci/migdale/mac și sirop de zahăr, la care se mai adaugă apă de flori, valinie, coji de citrice etc. În cazul cânepii și al macului vorbim și de proprietăţi psihotrope (mi-a povestit astă vară un hahol cum cu doar câteva decenii în urmă bătrânii comunităţii din Sfântul Gheorghe fumau, o data, de două ori pe an, cânepă). Bașca, deși e împământenit ca obicei moldovenesc, turtele (Scutecele lui Hristos) se fac și la ucrainienii și aromânii din Dobrogea. Dar să nu ne hazardăm și să o luăm sistematic. Conform folcloristului Tudor Vasile julfa înseamnă: 1 Sămânţă de cânepă. 2 Mâncare de post făcută din sămânţă de cânepă pisată cu apă și amestecată cu miere. 3 Zeamă obţinută prin fierberea seminţei de cânepă. 4 Turtă de făină din sâmburi de bostan fiartă la foc mic. 5 (Buc) Poreclă dată unei persoane. 6 (Îf juflă) Smântână care iese din urdă[1] CÂNEPA s.f. Cannabis sativa. Este o plantă erbacee anuală din familia Cannabaceae cu talie înaltă, de 2-3 m, putând crește până la 5 m în cazuri excepţionale. Are o tulpină neramificată, frunze lanceolate lungi, cu marginea zimţată și inflorescenţe dense, semicompacte[2] “Istoria cultivării cânepii este foarte veche, fiind consemnată din neoliticul timpuriu (acum 12.000 de ani) ca sursă pentru obţinerea de fibre textile, ulei, hrană, ca mediu în practicile spirituale și religioase ancestrale sau ca plantă medicinală. Fiecare parte a cânepei are o întrebuinţare diferită și se prelucrează în acord cu uzul său.

CĂUTARE

Search

SUNTEM SOCIALI

gastroart.ro 14,486 likes

Like Page

Termenul cannabis, din care derivă și românescul cânepă, s-a păstrat dintr-un cuvânt de origine scită sau tracă. Grecii l-au importat și apoi romanii și astfel a ajuns cunoscut civilizaţiilor occidentale. Cuvântul este unul foarte vechi, cu rădăcini indoeuropene. Popoarele orientale antice (akadienii, babilonienii și asirienii) îl cunoșteau și ei sub forma qunnabu. Înţelesul originar era care face fum, demonstrând obiceiul ancestral de-a folosi planta în scopuri practice și recreative”. Despre cânepă, istoria ei, utilizarea ei și alte informaţii excelente puteţi afla mai multe din acest articol pe care îl recomand călduros “Românii din Bucovina îndătinează în tot anul a amesteca o câtime mica de sămânţă de cânepă printre sămânţa cea de păpușor și a o semăna apoi dimpreună cu aceasta. Acest soi de cânepă care răsare numai unde și unde, câte un fir, și care crește foarte înalt și-n pai foarte groasă se numește pretutindene în Bucovina hăldan. Hăldanii se seamănă mai mult numai pentru sămânţă, care se întrebuinţează atât la semănat de cânepă și hăldani, cât și la facerea de oloi, precum și a unui fel de lapte, care se numește «lapte de buhai», și care se mănâncă mai ales în zilele de sec”[3]. Autorul cercetării menţionează Bucovina (de aici și

:

ideea că e un preparat specific zonei). Cam cât de îndrăgit era preparatul ne dăm seama și din relatarea unui reporter în ziarul „Flacăra Iașilor”într-un text prijelui de evenimentele „Lunii Iașilor” din 1957: „Ești obosit de atâtea impresii și umblat, nu?

LECTURI INTERESANTE

mergi la pavilioanele unde te așteaptă bucate tradiţionale, budinci, poale în brâu, alivenci, julfă, tochituri și sarmale”. “Tofu” autohton Una dintre cărţile la care apelez frecvent este volumul “Din bucătăria ţăranului român”, fiind și una dintre cele mai vechi referinţe de subiectul abordat (contemporană totuși cu Simion Florea Marian, autorul citatului de mai sus): “Julfa, jufa, jurfa se face din sămânţă de cânepă pisată și numai prin posturi. Ea se face așa: sămânţa de cânepă se vântură de două-trei ori ca să se ducă colbul, se alege de gozuri și se pune pe cuptior, când e cald, să se prăjască puţin; apoi se pisază în piuă până se face turtă, se cerne printr-o sită rară sau prin ciur și ceea ce rămâne se mai pisază o dată. Făina căpătată se încălzește puţin la foc într-o cratiţă mare, se pune peste ea puţină apă caldă și se mestecă cu dosul lingurii. Când socotim că-i destul de mestecat, se umple strachina cu apă călduţă, o strecurăm prin sitișcă (n.m. vas de forma unui trunchi de con, cu fundul perforat, folosit în gospodărie la strecurarea laptelui și a altor lichide; strecurătoare) și căpătăm laptele de sămânţă. Laptele acesta se pune într-o oală la foc, de fierbe; în timpul fiertului, el se încheagă puţin, ca o jântiţă, se brânzește și, dacă-l

SOARE 1999: REGELE VINURILOR ROȘII, DEGUSTAT LA

FRESHFUL BY EMAG, NOUL HIPERMARKET ONLINE CU LIVRARE

LANSAREA VINOTECII ISTORICE VINARTE DE ...

RAPIDĂ A PRODUSELO ALIMENTARE ...

CINCI ANI DE LA REDESCHIDEREA CELEI MAI SPECTACULOASE

CUM ȘTIU ALȚII SĂ-ȘI CELEBREZE GASTRONOMIILE: AZI

CRAME DIN REPUBLICA MOLDOVA

CAZUL SARMALELOR TIMBRE

RECOMANDARE GASTROART: VOLUMUL

TONI GODEANU DESCHIDE MOM,

IERBURI UITATE – NOUA BUCĂTĂRIE VECHE DE MONA PETRE

PROIECT GASTRONOMIC CARE CELEBREAZĂ ENERGIA FEMININĂ

PREMIILE DE

SCRISOARE DESCHISĂ

EXCELENȚĂ GASTROART 2021

HORA

CUM ARATA

ÎNCEPE CULINARO FE

PORTRETUL ROBOT AL „RISIPITORULUI ROMAN” – CAMPANII PENTRU REDUCEREA RISIPEI ...

EVENIMENTUL DEDICA CELEBRĂRII ZILEI GASTRONOMIEI ȘI VINULUI ROMÂNESC

strecurăm, căpătăm julfa sau brânza de lapte din sămânţă de cânepă.

Foto: ierburiuitate.wordpress.com

Julfa se face și din trușnic sau turtele scoase de la făcutul oloiului din sămânţa de cânepă, dar nu-i așa gustoasă. Julfa cu zeama ei, sărată puţin și fierbinte, se mănâncă cu mămăligă prăjită ori cu malai dulce, prin posturile mari. Brânza de julfă se pune în vărzări (n.m. plăcintă cu varză bine fiartă și prăjită în untdelemn și ceapă), ori se fac plăcinte cu julfă; julfa brânzită se pune și în turtele de Crăciun, pelincele Domnului. Julfa se face și cu cartofi, cu crupe, cu pasat, cu varză și cu bostan. Toate mâncările acestea se obișnuiesc în posturi”[4] Observaţi versatilitatea alimentului în diferitele întrebuinţări culinare culese din satele românești în jurul anului 1900. Se consumă cu mămăligă prăjită sau malai dulce (un fel de alivancă de post în care se pun și diferite frunze aromatizante), se pune în plăcinte și în turtele de Crăciun (Pelincile Domnului). Regăsim parte din poveste în certările profesorului Ion Ghinoiu, unul dintre cei mai importanţi etnologi contemporani: “Alimentele obișnuite de post sunt (erau): grâul fiert, îndulcit cu miere și amestecat cu miez de nucă (coliva), plăcintele umplute cu varză (vărzările), cu ceapă și cu julfă (fiertură de făină de seminţe de cânepă), prunele fierte, borșul etc”[5]. Despre brânza de julfă ne vorbește și Radu Anton Roman, care ţine morţiș să ne avertizeze asupra gustului: “Julfa se face (o spun numai pentru cei care vor să rătăcească printre umbrele uneori urât mirositoare și fără gust ale trecutului) din sămânţă de cânepă pisată. Făina aceasta se fierbe, amestecată cu apă, până se brânzește. Brânza de julfă se mănâncă așa cum e, cu mămăligă prăjită ori cu mălai dulce, sau amestecată în mâncăruri, cu diferite legume, ori ca umplutură pentru plăcinte, frecată (sau nu) cu miere (gata, asta e tot, la «masă»!)”[6]. Mai des întâlnit este însă un alt preparat care, în multe din reţetele sale vechi, conţine (fie brânză de julfă) fie doar seminţe de cânepă. Este vorba de turtele moldovenești, turte de ajun, Pelincile lui Hristos, scutecele lui Hristos, scutecele Domnului, scutecele Maicii Domnului etc. Ele se fac cu foi de aluat nedospit care sunt fie fripte, fie prăjite (și am găsit o variantă în care tot preparatul este finalizat în cuptor) „Turtele de Crăciun sunt un aliment sacramental reprezentând spiritul grâului. Se fac în sudul și estul României. Asemănătoare azimelor, au o compoziţie simplă: făină de grâu amestecată cu apă călduţă și sare, fără utilizarea fermenţilor. Aluatul se întinde în foiţe rotunde cu mâna sau cu făcăleţul (sucitorul) și apoi se coace pe plita sobei sau, ceremonial, pe fierul plugului încins pe jăratec. Turtele Domnului sau Scutecele Domnului. Turtele din făină de grâu nedospită se fac în Ajunul Crăciunului de sufletul morţilor. Se înmoaie în apă îndulcită cu zahăr sau se ung cu miere. Se presară cu miez de nucă sau făină de seminţe de cânepă (julfă). Se aprinde o lumânare”[7] Variantele mai recente (dar nu musai) înlocuiesc cânepa cu alte seminţe sau sâmburi (nuci, migdale, alune, mac chiar și fistic) și în afară de îndulcitor (miere ori sirop de zahăr) le mai adaugă ingrediente parfumate (Apă de flori – reţeta Sandei Marin,

:

valinie, rom, răzătură de coji de citrice în multe altele).

Foto: lecturisiarome.ro

Să revenim la Radu Anton Roman (care și el menţionează obiceiul în gospodăriile din Moldova): „Iată un prim exemplu: ce fac moldovencele pentru noaptea de Ajunul Crăciunului. Aluat: 800 g făină, apă, sare, ulei de uns tava (deși, tradiţia nu prevede!). Se frământă un aluat ce se poate întinde foaie subţire (muchie de cuţit). Se taie cu paharul turtiţe. Se unge tava cu puţin ulei (se poate și fără, presărând doar făină). Tava se pune pe foc și se coc turtiţele repede, pe o parte și pe alta, apoi se lasă să aștepte Sirop: 400 g zahăr (sau miere), zahăr vanilat,1 cană ceai de tei, iasomie și petale de trandafir (sau lapte – julfă de sămânţă de cânepă). Se fierbe zahărul cu ceai (sau mierea cu julfă) până se face un sirop bine legat Glazura: 200 g miez de nucă prăjită (sau mac), 200 g zahăr pudră Se înmoaie turtiţele-n sirop, se tăvălesc prin nucă sau mac și se presară cu zahăr pudră De post sunt, dar sunt atât de dulci!”[8]. Ceva mai entuziast, Păstorel Teodoreanu vorbește de aceleași turte (tot moldovenești, și pe care le știa din copilăria ieșeană, fapt dovedit și de pasajul fratelui, Ionel, din volumul Uliţa Copilăriei: „miroase ca turtele de Crăciun, a migdale și apă de flori”)

:

pe care le compară cu aluaturile franţuzești (comparaţie mai rar întâlnită la celebrul gastronom pentru care nu există alte gastronomii în afara celei din Hexagon). Îl cităm via Radu Anton Roman căruia îi aparţine textul cu caractere italice.

Dulcegărie de altădată, încă de prin ’33 Păstorel îi deplângea dispariţia. Dar tot el le așază „alături de cele mai subtile produse ale patisierului francez“. Îl citez integral, pentru farmecul unei reţete mai degrabă literare: „Aluatul Prima operaţie: Se face aluatul potrivit de moale, numai din făină de grâu de bună calitate și bine uscată, plus apă și sare. Se „lucrează“, adică se bate dru et menu (hoţește), se așază pe o masă; acoperit cu o strachină, și se lasă să se odihnească de bătaie vreo jumătate de oră. Pe urmă, iar îl iei la rost, în felul următor: îl întinzi cu sucitorul, lăsându-l gros ca de două degete (nu de agent electoral), îl acoperi cu un șervet și-l mai lași, pe loc repaus, încă o jumătate de oră. După asta, îl întinzi pe o masă mare acoperită cu un cearșaf presărat cu făină de grâu. Când, prin întindere (e recomandabil ca la întindere să fie două persoane), aluatul s-a subţiat cât foiţa «Job», începi să decupezi, cu o farfurie de mărimea pe care vrei so dai turtelor. E preferabil ca farfuria cu care tai să fie mai mică decât farfuria pe care vei așeza turta, așa că turta să n-o ocupe în întregime. Adoua operaţie: coptul. Operaţia aceasta e și foarte migăloasă și foarte gingașă. Pui pe plită un fund de la o formă de tort (numai fundul = talger). După ce s-a încălzit fundul, iei o foiţă decupată și o așezi pe el, acoperind imediat cu un capac (altfel se coșcovește). După ce crezi că s-a încălzit foaia, o întorci pe cealaltă parte, procedând la fel. În acest amănunt, în execuţia căruia numai aptitudinea și experienţa te pot orienta, constă toată gingășia operaţiei. Foile trebuie să se usuce și să se înfierbânte pe ambele părţi, fără să se prăjească. Nu e permis foii să se rumenească și cu atât mai puţin să se întunece. Ea trebuie să rămâie albă, imaculată, ca bulinele care se dau la peștii de aur din acvarium. A treia operaţie: pregătești 1. Migdale curăţite, uscate, trecute prin mașină și amestecate cu zahăr pisat (ad libitum). 2. Sirop de zahăr, legat aproape ca pentru dulceaţă. Acest sirop trebuie să fie tot timpul clocotit, de aceea e bine ca vasul care îl conţine să fie așezat pe un reșou. Când începi a lucra, torni în sirop două-trei linguri de apă de flori (recomand): Josephe, Negre sau Fleurs d’oranger (extra-triple, Union des proprietaires de Nice). Când se îngroașe siropul, îl.subţiezi tot cu apă de flori. 3. Un pămătuf de pene de gâscă (de la S.S.R.). 4. Farfuriile în care se pun turtele, sau vase de tort, și tot atâtea farfurii adânci. Turta Iei câte o foaie de turtă, o așezi pe farfurie, o ungi bine cu siropul clocotit, o presari cu migdale și le tot așezi una peste alta până ce obţii o grosime convenabilă (cam ca a unui tort obișnuit). După ultima foaie, acoperi cu o farfurie adâncă și pui la rece. Aceasta e turta clasică. Se pot face turte, însă, în același mod, cu: nuci, alune, migdale prăjite și fistic (acestea sunt foarte bune)“[9] Nu era formidabil?! Ce lume de lucruri mici, de obiecte senzuale și suculente, ce de nume delicate, ce vânzoleală de realităţi miniaturale, pudice, retractile! Ce de istorii suprapuse, paralele, înghesuite într-un colăcel, cinci mii de ani într-o diminutivală turtiţă cu miere, modestă, ascunsă într-un cuptor, sub un șervet… Scriind cartea aceasta, pregătindu-mă pentru ea, citind pentru ea, vorbind cu mii de oameni, tot pentru ea, am trăit în mijlocul uneia din cele mai consistente, fascinante și mărunte realităţi, o lume de minuscule, de făpturi și obiecte discrete și excitante, de fărâmituri ude și obraznice, mereu în schimbare, mereu în transformare, mereu altele… A

:

fost o experienţă extraordinară, o aventură pentru o viaţă, printre lucrușoare vii, efemere, cu adevărat versatile.

Și, chiar dacă, aceste turte sunt deseori asimilate mâncărurilor ritualice din Moldova și Bucuvina, le regăsim și în Dobrogrea la multe dintre comunităţile etnice conlocuitoare. “În ziua de Ajun se mâncau foișoare de făină de grâu, coapte pe plită, unse cu apă și zahăr, puse apoi în tavă. Peste ele se presară nucă amestecată cu zahăr. Două, una peste alta cu straturi de nuci și zahăr între ele. Apoi se introduceau la cuptor și se coceau. La noi le spunea scutecele Domnului și ce coc numai înainte de Crăciun”[10] “În Ajun se mânca compot de prune pus peste grâu fiert. (…) Înainte se făceau așa turte. Corjeke le spuneam. Pelincile lui Isus. Le făceam de Crăciun. Se făceau înainte și se mâncau în Ajunul Crăciunului”[11] “La ei, [la ucrainieni], când te duceai cu Ajunul Crăciunului, ei făceau un fel de colivă, din grâu și compot. Kutia, am reţinut de la ei. Și totdeauna, dacă venea grupul [de colindători], cel puţin câte o linguriţă [primea fiecare]. Cum se obișnuiește și acuma la pomană. Se făceau cu zahăr, cu nucă, cu mac. Se obișnuia atuncia, nu se spunea că e drog. Cu mac”[12] “Le spunea pită. Făceau înainte de Ajun de Crăciun, în straturi, cu nuci”[13] Vă mai recomand trei reţete publicate recent de Claudia Vasilache, Gabriela Berechet și Oana Igreţiu Despre proprietăţile pshihotrope ale julfei (menţionate de Herodot ca obicei la sciiţi) scrie pe larg istoricul religiilor și al mentalităţilor Andrei Oișteanu în volumul său dediat narcoticelor în cultura română: “«Prăjitura morţilor». Narcotice pentru lumea de dincolo[14] În secolul al XlX-lea este atestat ceea ce pare a fi un obicei de folosire a cânepii şi a macului ca plante narcotice, dar nu în scop terapeutic, ci în scop magico-ritual. în unele zone ale ţării, de Mucenici (9 martie), când «se deschide raiul tuturor morţilor», se coceau şi se dădeau de pomană «pentru sufletele morţilor» colăcei rituali cu seminţe de cânepă sau cu «lapte» obţinut prin pisarea acestora. Zeama obţinută prin fierberea seminţelor pisate de cânepă (în care se adugă miere) se cheamă julfă, jolfă (Transilvania, Moldova) sau chiar lapte de bou[15],[16] [17] . După August Scriban, jolfă este «un fel de mâncare din seminţe de cânepă pisate»[18]. Colăceii erau unşi cu miere (zahăr) şi erau însoţiţi câteodată de lapte dulce. în alte zone, în locul seminţelor de cânepă se

:

puneau seminţe de mac[19] [20]. În societăţile arhaice şi tradiţionale, astfel de compoziţii (făină, miere, lapte şi un anume narcotic) sunt tipice pentru „prăjitura morţilor”, pentru libaţiile şi ofrandele rituale aduse unui „spirit gardian” al lumii de

dincolo[21] [22]. (…) Substanţele narcotice par să fie folosite la ceremoniile funerare, în relaţie cu daimonii htonieni şi infernali, la contactul cu lumea de dincolo. Să ne aducem aminte că sciţii din preajma Nistrului, vecini cu geţii, practicau fumigaţii de cânepă anume în cadrul riturilor funerare (cf. , Istorii IV, 75). Mircea Eliade credea că aceste obiceiuri rituale sunt analoage practicilor şamanului, care – narcotizat cu fum de cânepă – conduce sufletul mortului în lumea de dincolo[23]. Dacă analogia mea este corectă, atunci seminţele de cânepă şi cele de mac – folosite la unele preparate rituale pentru pomenirea morţilor – s-ar putea să aibă menirea de a «narcotiza» simbolic spiritele păzitoare ale lumii de dincolo, de a deschide «vămile» şi de a «netezi» astfel drumul parcurs de sufletul defuncţilor. Miza principală a acestor gesturi magicorituale este ca sufletul mortului să ajungă cu bine în lumea de dincolo. În lumea slavă a supravieţuit obiceiul ca, la înmormântarea femeilor moaşe, să li se pună în groapă un băţ şi un săculeţ cu mac, ca să se poată apăra pe lumea cealaltă de copiii pe care i-au adus pe lume[24]. Rostul cântecelor «de petrecere a mortului» este de a îndruma sufletul în «marea călătorie», plină de obstacole şi capcane. întoarcerea sufletului din drum, ca strigoi, este percepută ca o imensă anomalie. Urmările pot fi fatale. Rânduiala comunităţii (a lumii în general) şi vieţile oamenilor sunt ameninţate. «Mulţi de într-acei morţi se scoală de se fac strigoi şi omoară pre cei vii», se credea în Valahia la jumătatea secolului al XVII-lea (îndreptarea legii, Târgovişte, 1652)[25].În unele regiuni ale ţării (în zona Vaslui, de pildă), în noaptea de Sf. Andrei, ca gest ritual împotriva strigoilor, ţăranii consumau la miezul nopţii plăcinte cu julfă din seminţe de cânepă[26]. În nordul Moldovei, gospodinele făceau în ajun de Crăciun turte cu miere şi seminţe de mac sau de cânepă şi le dădeau de pomană[27]. Sufletul mortului este şi el narcotizat sau pur şi simplu îmbătat pentru a uita «lumea albă» pe care o părăseşte, pentru a nu tânji după ea şi pentru a nu reveni ca strigoi. (…) La intrarea în lumea de dincolo se află de regulă o apă psihotropă (râurile Lethe, Mnemosyne ş.a.) sau o plantă psihotropă. Uneori efectul lor este acelaşi. Pentru poetul Virgiliu, de pildă, macii sunt «impregnaţi cu somnul lui Lethe» (Georgicele). Menirea lor este de a modifica statutul sufletului călător. Într-un manuscris românesc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Pomenirea sfântului Macarie, la intrarea în Paradis protagoniştii mănâncă dintr«un feliu de buruiană ca laptele şi ca stredia [= mierea] de dulce». «Şi mâncăm de ne săturăm, şi ni s-au schimbat faţa şi virtutia ni s-au adus»[28]. Intr-o altă versiune a legendei hagiografice, aflată într-un manuscris românesc din 1777 descoperit de Moses Gaster, exprimarea este mai limpede. Prin ingerarea plantei psihotrope, nu chipul omului se modifică, ci «vârtutea», care sporeşte: «Şi mâncăm de ne săturăm de dânsa [= de buruiană] şi nu ni s-au schimbat faţa, şi vârtutea ni s-au adaos, şi slăvim pre Dumnezău ce ne hrăneşte şi ne-ndreptează pururea la toate»[29]. De regulă, la trecerea dintre lumi creşte macul, care adoarme şi amăgeşte sufletele, făcându-le să uite lumea de dincoace: Iară floarea macului Şede-n poarta iadului Şi tot creşte şi-nfloreşte Multe suflete-amăgeşte[30]. Romulus Vulcănescu a încercat să refacă (u)topografia Infernului în cultura tradiţională românească. Lângă Apa Sâmbetei, “drumul spre porţi[le Iadului] e marcat de «floarea Iadului», macul. În faţa porţilor Iadului macul creşte în straturi involte, ca o baltă de purpură”. Sufletele morţilor sunt amăgite de aceste flori psihotrope: „Treci un câmp roşu de maci/ Nu vezi nici urmă de draci”[31]. Tot în acest context de semnificaţii magico-rituale intră, probabil, obiceiul popular atestat în zona Vâlcea de a face – chiar în biserică – fumigaţii de cânepă «pe lângă sicriu», pentru ca sufletul defunctului să nu se întoarcă printre cei vii, ca strigoi[32]. În acelaşi scop, după afumarea sicriului cu câlţi de cânepă, câteva femei bătrâne aprindeau cânepă răsfirată pe mormânt, înconjurându-l de-a-ndăratelea şi descântând[33]. În fine, în unele sate din Gorj se puneau câlţi de cânepă în perna de sub capul mortului pentru ca acesta să nu se facă strigoi sau moroi[34]. Coliva este tot o «prăjitură a morţilor» pre-creştină şi non-creştină, făcută în principal din grâu fiert, miere/zahăr şi nuci. In unele zone ale ţării (jud. Brăila, de pildă) coliva era «decorată» cu seminţe de mac. Vechile texte creştin-ortodoxe din secolul al XVII-lea interziceau drastic aducerea colivelor în biserică şi sfinţirea lor de către preoţi, fiind considerate «păgâne»[35]. În unele zone ale României, pentru a scăpa familia de un defunct «bănuit că este strigoi», când acesta e dus la cimitir, o rudă presară pe drum seminţe de mac şi zice: «Strigoiul să mănânce pe an câte un bob de mac şi să nu mănânce inimile neamurilor lui»[36]. «Ca să îmbuneze stafia» sau «ca să scape de cei bănuiţi că sunt strigoi (să nu mai iasă din mormânt să-i omoare)», ţăranii români folosesc în cadrul ceremoniilor funerare diverse substanţe sau plante psihotrope : vin (rachiu), seminţe sau fuior de cânepă, seminţe sau măciulii de mac etc[37]. În fine, pentru a proteja vacile de strigoi (pentru ca aceştia să nu ia «mana vacilor»), se procedează similar. Ţăranii români din Transnistria, de pildă, duc de Paşti la biserică măciulii de mac, pentru a le sfinţi. De Sf. Gheorghe, ei presară macul împrejurul grajdului şi al vacilor, spunând: «Până a strânge tot macu’ să nu poată intra strigoaia la vaci în grajd»[38]. Practici similare sunt atestate la ţăranii din Bucovina[39]. Strigoaicelor, zic ţăranii, «le place macul»[40]. Faptul că unele plante psihotrope ar uşura traseul sufletului mortului în lumea de dincolo este deocamdată o ipoteză. În cazul în care se confirmă, această teorie ar aduce noi elemente privind mitologia populară a morţii şi ar configura mai bine (u)topografia lumii de dincolo, aşa cum era imaginată de mentalitatea arhaică şi tradiţională românească. Această ipoteză pare să fie confirmată de faptul că, în vechime, macul se oferea divinităţilor htoniene, funerare şi infernale : Iştar (Inanna), Demetra, Persefona, Hypnos etc. Macul se oferea, de asemenea, defuncţilor – susţin antropologii – pentru a-i «apăra împotriva spiritelor rele de dincolo de mormânt»[41]”. Bibliografie: [1] Botanica poporană română, vol. II, ediţie îngrijită de Aura Brădăţan, cu un Cuvânt înainte de prof. univ. dr. Ioan Opriș, Editura Academiei Române, Suceava, 2010 [2] Dicţionar explicativ Române, Academia Română, București, 2009 [3]Tradiţii Poporane Române din Bucovina, Simion Florea Marian, Imprimeria statului, București, 1895 [4] Din Bucătăria Ţăranului Român, Mihai Lupescu, editura Paideia, București, 2000

:

[5] Obiceiuri populare de peste an, dicţionar de Ion Ghinoiu, editura Fundaţiei Culturale Române, București, 1997 [6] Bucate, vinuri, obiceiuri românești, Radu Anton Roman, ediţia îndelung revăzută și mult adăugită, editura Paideia, București,

2001 [7] Obiceiuri populare de peste an, dicţionar de Ion Ghinoiu, editura Fundaţiei Culturale Române, București, 1997 [8] Bucate, vinuri, obiceiuri românești, Radu Anton Roman, editura Paideia, București, 1998 [9] Păstorel Teodoreanu, Adevărul Literar și Artistic, 1933 [10] Informator din satul Izvoarele, intervievat de Georgeta Moraru, în Valori identitare în Dobrogea, Hrana care unește și desparte, coordonator Ofelia Văduva, editura Enciclopedică, 2010 [11] Tradiţii la aromânii din Hamcearca , în Valori identitare în Dobrogea, Hrana care unește și desparte, coordonator Ofelia Văduva, editura Enciclopedică, 2010 [12] Tradiţii la ucrainienii din Dobrogea , în Valori identitare în Dobrogea, Hrana care unește și desparte, coordonator Ofelia Văduva, editura Enciclopedică, 2010 [13] Mache, aromân, ospătarul din restaurantul pe unde îmi mai fac eu veacul [14] Narcotice în cultura română, istorie, religie și literatură, Andrei Oișteanu, editura Polirom, 2014 [15] Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Adrian Fochi, ed. Minerva, 1976 [16] Tipologia Folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B.P Hașdeu, In. Mustea, Ov. Bîrlea, 1970 [17] Vârstele timpului, Ion Ghinoiu, editura Meridiane, 1988 [18] Dicţionaru limbii românești, August Scriban, Iași, 1939 [19] Enciclopedie etnobotanică românească, Valer Butură, 1979 [20] Sărbătorile la români, studiul etnografic, Simion Florea Marian, ed. Fundaţiei culturale române, 1994 [21] Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice, Andrei Oișteanu, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1989 [22] Miturile lui Homer și gândirea greacă, Felix Buffiere, ed Univers, 1987 [23] Shamanism. Archaic Tehniques of Ectasy, Princeton University Press, 1974 [24] Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Antoaneta Olteanu, ed. Paideia, 1998 [25] Șapte eseuri despre strigoi, Otilia Hedeșan, editura Marineasa, Timișoara, 1998 [26] Sărbători și obiceiuri, Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, volum coordonat de Ion Ghinoiu, Institutul de Etnografie și Folclor C. Brăiloiu, Academia Română, Ed. Enciclopedică, București 2004 [27] Datinile și credinţele poporului român, E. Niculiţă-Voronca, Polirom, Iași, 1998 [28] Rai și iad în cultura românească, file de apocalips, Timotei Oprea editura Alpha MDM Buzău, 2005 [29] Studii de folclor comparat, Moses Gaster, Saeculum, 2003 [30] Botanica Românească, Simion Florea Marian, ediţie îngrijită de Antoaneta Olteanu, București 1898 [31] Mitologia Română, Romulus Vulcănescu, ed. Academiei Române RSR, 1985 [32] Tipologia Folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B.P Hașdeu, In. Mustea, Ov. Bîrlea, 1970 [33] Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Antoaneta Olteanu, ed. Paideia, 1998 [34] Cânepa în credinţele și practicile magice românești – Studii de etnologie, Nicolae Bot [35] Cărţile populare în literatura românească, Nicolae Cartojan, ed. Enciclopedică Română, București, 1974 [36] Folklor medical român comparat, I.-A Candrea, Casa Școalelor, București 1944 [37] Tipologia Folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B.P Hașdeu, In. Mustea, Ov. Bîrlea, 1970 [38] Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni, Gheorghe Pavelescu, în Sociologie românească V, București 1943 [39] Botanica Românească, Simion Florea Marian, ediţie îngrijită de Antoaneta Olteanu, București 1898 [40] Mitologie românească. Dușmani și prieteni ai omului, Tudor Pamfile, Librăriile Socec & Co, 1916 [41] Le Symbolism de l’oeil, Waldemar Deonna, Paris, 1965

SHARE:

'

(

)

Previous Article

%

:

MIRCEA GROZA:"BUCĂTĂRIA ROMÂNEASCĂ ESTE REPREZENTATĂ, ÎN SPECIAL, ...

Next Article

&

CE IGNORANT ȘI CE ÎMI PLACE IAURTUL ...

RELATED POSTS

G ARN I T U R I REȚE T E

PÂINE ROMÂNEASCĂ, REȚETA LUI RADU ANTON ROMAN

LICHIOR DE OUĂ (REȚETĂ INTERBELICĂ)

BY COSMIN DRAGOMIR - # octombrie 1, 2018 - $ 0

BY COSMIN DRAGOMIR - # martie 18, 2017 - $ 0

LEAVE A REPLY Message

Name*...

Email*...

Website...

SEND

IN TE RV IU

RE COM A NDA RE

REȚ ETE

ZĂMUR I

ZĂRUȘCĂ. ZAMA PĂCURARULI, REȚETE DIN SĂLAJ CULESE DE MIRCEA GROZA CONTINUE READING

A CTUA L

A RT I C O L E

IS TORIE

REC OM A ND A RE

CINCI ANI DE LA REDESCHIDEREA CELEI MAI SPECTACULOASE CRAME DIN ...

:

CONTINUE READING

A C TU A L

ARTI CO LE

SOARE 1999: REGELE VINURILOR ROȘII, DEGUSTAT LA LANSAREA VINOTECII ISTORICE ... CONTINUE READING

?>

:

© COPYRIGHT GASTROART | TOATE DREPTURILE REZERVATE.