Decizia 600.2005 - Copy

Decizia nr. 600/2005 cu privire la constituționalitatea Legii pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I

Publicată în Monitorul Oficial nr.1060 din 26.11.2005

Cu adresa nr.2.098 din 30 iunie 2005 secretarul general al Senatului a transmis Curții Constituționale sesizarea privind controlul de constituționalitate asupra "Legii pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I, formulată, în temeiul art.146 lit.a) din Constituție și al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de către un număr de 28 de senatori, și anume: Vadim Tudor Corneliu, Aurel Ardelean, Liviu Doru Bindea, Carol Dina, Valentin Dinescu, Viorel Senior Duca, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Gheorghe Funar, Constantin Găucan, Ilie Ilașcu, Nicolae Iorga, Irina Loghin, Eugen Mihăescu, Viorica-Georgeta-Pompilia Moisuc, Ilie Petrescu, Petru Stan, Claudiu Tănăsescu, Mihai Ungheanu, Verginia Vedinaș, Antonie Iorgovan, Doru Ioan Tărăcilă, Lupoi Mihail, Aurel Gabriel Simionescu, Otilian Neagoe, Ion Florescu, Ion Toma, Traian Novolan, Ion Rădoi. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr.4.320 din 1 iulie 2005 și formează obiectul Dosarului nr.579A/2005. Autorii sesizării solicită Curții Constituționale exercitarea controlului de constituționalitate asupra "Legii pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I", susținând că "legea prezintă grave vicii de constituționalitate" constând în încălcarea prevederilor art.1 alin.(2) și (3), art.4 alin.(2), art.16 alin.(1) și (2), art.44 alin.(1) și (2), art.136 alin.(4) și ale art.137 alin.(2) din Constituție. În esență, motivele de neconstituționalitate prevăzute în sesizare sunt: 1. În legătură cu încălcarea art.1 alin.(3) și art.44 alin.(1) și (2) din Constituție se arată că însuși titlul legii, în urma admiterii unui amendament, face referire la "bunuri care au aparținut fostului suveran" și nu la "bunuri care au fost proprietatea fostului suveran", ceea ce atestă că bunurile vizate de reglementare "au aparținut domeniului coroanei, iar domeniul coroanei era proprietatea publică a statului și nu proprietatea privată a fostului suveran". În consecință, se consideră că fostul rege Mihai I nu este îndreptățit la acordarea unor reparații, astfel că legea încalcă dreptul de proprietate al statului, garantat de art.44 alin.(1) și (2) din Constituție. Cu referire la încălcarea valorii constituționale de dreptate, prevăzută la art.1 alin.(3), se arată că și în ipoteza în care fostul rege Mihai I era îndreptățit să pretindă anumite bunuri, acestuia i se creează un regim special față de cel al altor cetățeni ale căror bunuri au fost confiscate sau expropriate și sunt îndreptățiți la reparații. 2. Cu privire la încălcarea art.1 alin.(2) și (3) coroborat cu art.44 alin.(1) și (2) din Constituție se arată: potrivit art.1 alin.(2), "forma de guvernământ în România este republica", iar într-un stat republican neexistând titluri nobiliare, acestea nu pot fi utilizate în cuprinsul unei legi. Așadar, art.4 lit.a) fraza a doua din legea criticată, referitoare la "Principesa Margareta și Principele Radu", sunt contrare art.1 alin.(2) din Constituție. Se mai arată că aceleași dispoziții din lege încalcă și alin.(3) al art.1 din Constituție, referitor la "dreptate" ca valoare supremă și garantată, prin aceea că, deși este de notorietate faptul că fostul rege Mihai I are și alți moștenitori rezervatari, s-a recunoscut dreptul de moștenire doar fiicei sale Margareta și soțului său. Se consideră că legiuitorul nu era îndreptățit să confere anumite drepturi și privilegii doar pentru unii dintre moștenitorii fostului suveran, făcând o selecție arbitrară și nelegitimă în favoarea unor persoane care nu au nici o calitate. 3. Cu privire la invocarea încălcării prevederilor constituționale ale art.4 alin.(2) și ale art.16 alin.(1) și (2) se arată că legea creează un regim privilegiat pentru fostul suveran și o parte a familiei sale. 4. Autorii sesizării apreciază că art.3 din lege, potrivit căruia Vila Cavaleri, care aparține domeniul public al statului, trece în domeniul privat al statului și este retrocedată în natură fostului rege Mihai I,

încalcă dispozițiile art.136 alin.(4) din Constituție, potrivit cărora proprietatea publică a statului este inalienabilă. O astfel de reglementare poate determina ca statul să piardă, treptat, proprietatea sa publică. 5. În legătură cu art.4 din lege, "care conferă un drept de folosință gratuită pentru fostul suveran și o parte a familiei sale" asupra Palatului Elisabeta, Castelului Peleș, Castelului Pelișor și Castelului Foișor, se susține că este contrar art.136 alin.(4) teza finală din Constituție, care prevede că "bunurile proprietate publică pot fi date în folosință gratuită doar instituțiilor de utilitate publică"; or, fostul rege Mihai I și o parte a familiei sale nu reprezintă o astfel de instituție. 6. Art.2 alin.(1) din Lege, prin care "se aprobă plata unor despăgubiri bănești în sumă de 30 milioane euro", contravine prevederilor constituționale ale art.137 alin.(2) referitoare la moneda națională, care este leul. Autorii sesizării apreciază că legiuitorul avea obligația să redea atât în expunerea de motive, cât și în conținutul legii modul de calcul al acestei sume. În conformitate cu dispozițiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.643 din 16 iulie 2004, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere. Guvernul României a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr.5/216/C.P.T. din 12 iulie 2005, punctul său de vedere în sensul că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată, pentru următoarele motive: 1. Cu referire la încălcarea dispozițiilor art.1 alin.(3) și ale art.44 alin.(1) și (2) din Constituție. Legea criticată, în forma trimisă spre promulgare, "se referă la reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I, astfel încât critica referitoare la nepreluarea amendamentului care a propus acest titlu este neîntemeiată". Este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia sintagma "bunuri care au aparținut fostului suveran" este de natură să inducă ideea că din sfera bunurilor ce cad sub incidența legii pot face parte și alte bunuri decât cele asupra cărora fostul rege Mihai I a avut drept de proprietate, întrucât apartenența implică existența dreptului de proprietate. În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art.44 din Constituție, de asemenea, se arată că este nefondată, deoarece obiectul de reglementare al legii îl formează stabilirea măsurilor reparatorii pentru imobilele cu privire la care nu va opera restituirea în natură. Celelalte notificări depuse de fostul rege Mihai I vor fi soluționate potrivit procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. 2. Cu privire la critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art.1 alin.(2) coroborat cu cele ale art.1 alin.(3) și art.44 alin.(1) și (2) din Constituție. Referirea la titlurile nobiliare nu impietează asupra formei de guvernământ, pentru că acestea nu conferă atribuții specifice unor autorități publice, prevăzute de Constituție. Prevederile art.4 lit.a) din lege nu încalcă dispozițiile art.1 alin.(3) din Constituție, deoarece ele nu au semnificația exheredării, ci au în vedere conferirea unui drept de folosință gratuită asupra unor imobile, în temeiul art.4 alin.(3) din Legea nr.406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român. 3. Referitor la critica potrivit căreia legea criticată contravine dispozițiilor art.4 alin.(2) și art.16 din Constituție. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut în mod constant că "principiul egalității nu înseamnă uniformitate, numai similitudinea de situații impunând un tratament juridic similar, situațiile diferite făcând necesar un tratament juridic diferit". Astfel, legea generală în materia restituirii unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o constituie Legea nr.10/2001, aplicabilă cetățenilor care au fost proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive de către stat. Totodată, în scopul reparării unor injustiții și abuzuri săvârșite în regimul trecut, legiuitorul a adoptat acte normative cu caracter special, aplicabile anumitor categorii de persoane, și anume: Legea nr.290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.505 din 14 iulie 2003), Legea nr.9/1998 privind

compensațiile cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării tratatului dintre România și Bulgaria (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.105 din 7 februarie 2002). 4. Privitor la încălcarea dispozițiilor art.136 alin.(4) din Constituție. Regimul juridic al proprietății publice este stabilit prin Legea nr.213/1998 care în art.10 alin.(2) prevede că trecerea unui imobil din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului județean sau a consiliului local. Trecerea unui bun în domeniul privat este una dintre modalitățile de stingere a proprietății publice prevăzute la art.10 alin.(1) din Legea menționată. Dispozițiile art.136 alin.(4) teza a doua din Constituție nu prevăd "în mod limitativ instituțiile de utilitate publică în calitate de beneficiare ale dreptului de folosință gratuită, ci că aceste bunuri pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. Prin urmare, nimic nu împiedică acordarea unor imobile în folosința gratuită a altor persoane fizice sau juridice, în cazul de față, de altfel, această posibilitate fiind recunoscută și prin art.2 lit.a) din Legea nr.406/2001". 5. Cu referire la încălcarea dispozițiilor art.137 alin.(2) din Constituție. Dispozițiile art.2 alin.(1) din legea criticată nu prevăd că plata despăgubirilor se va face în euro, ci suma la care se ridică despăgubirea, modalitate neinterzisă de lege și care este utilizată în reglementările în vigoare. Valoarea despăgubirilor se estimează tot în monedă euro și în cazul hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împotriva României, în ceea ce privește cererea reclamanților de satisfacție echitabilă. Această curte hotărăște ca suma de bani, stabilită în valută, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral și material suferit de aceștia, să fie plătită în lei, conform ratei de schimb aplicabile în momentul plății. Președintele Camerei Deputaților și cel al Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere. Fostul suveran al României, Mihai I, prin avocat, a depus la Curtea Constituțională un "memoriuîntâmpinare" înregistrat sub nr.4.505 din 8 iulie 2005 referitor la sesizarea de neconstituționalitate ce formează obiectul dosarului, iar la data de 13 octombrie 2005 a trimis note scrise înregistrate sub nr.6.170 din 13 octombrie 2005; cu privire la aceeași sesizare de neconstituționalitate, "Prințul Paul al României" a depus trei memorii înregistrate sub nr.4.462 din 7 iulie 2005, nr.5.446 din 1 septembrie 2005 și sub nr.6.510 din 27 octombrie 2005, prin care își prezintă interesele sale patrimoniale în legătură cu bunurile ce fac obiectul reglementării prin legea supusă controlului de constituționalitate. Aceste materiale nu au relevanță în cadrul procedurii jurisdicționale a controlului de constituționalitate înainte de promulgarea legii. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile criticate din Legea pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile din Legea nr.47/1992, reține următoarele: Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit art.146 lit.a) din Constituția României, precum și al art.15 și 18 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, să se pronunțe asupra constituționalității legii criticate. Obiectul sesizării de neconstituționalitate îl constituie Legea pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I. Analizând legea supusă controlului de constituționalitate, temeiurile de fapt și de drept ale sesizării, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispozițiile din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și raportarea acestora la principiile și textele Constituției, care au fost încălcate, Curtea constată și reține următoarele: Reglementarea în cauză prezintă o serie de particularități care îi conferă o fizionomie juridică proprie, diferită de aceea a actelor juridice de putere, de rang egal și care se impun în mod necesar atenției, în cadrul controlului de constituționalitate, datorită întrepătrunderii și condiționării reciproce dintre aceste particularități și problemele de constituționalitate stricto sensu. 1. Chiar în absența unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conține fiind dificil de conciliat cu aplicarea

acestora la un caz sau la cazuri individuale. Așa cum rezultă din chiar titlul său, legea dedusă controlului are ca obiect de reglementare situația juridică a unor bunuri, identificate nu doar prin nominalizarea lor in terminis ori prin enunțarea unor criterii de identificare, cât mai ales prin precizarea apartenenței lor la patrimoniul unei anumite persoane, fostul suveran al României, Mihai I. Indicarea apartenenței bunurilor în chiar titlul legii nu are însă exclusiv finalitatea unui criteriu de identificare, de vreme ce acestea ar fi putut fi la fel de bine identificate prin simpla mențiune că fac parte din domeniul Peleș, ci în primul rând pe aceea de evidențiere a rațiunii intuitu personae a reglementării. Or, în măsura în care domeniul de incidență a reglementării este astfel determinat, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcție de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz prestabilit fără echivoc. Potrivit chiar expunerii de motive, însăși rațiunea de a fi a acestei legi o constituie adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun constituit de Legea nr.10/2001, în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care își găsește aplicarea, totodată, - cu titlu de premieră - și în materie de restituire a unor bunuri mobile. Fără îndoială, este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în această materie. Subscriind acestei teze, Curtea ține să precizeze că o atare derogare de la dreptul comun se poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ, așa cum a fost cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie care aveau în vedere colectivități de persoane, și anume pe cei ale căror bunuri fuseseră sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate (Legea nr.290/2003), sau fuseseră trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria (Legea nr.9/1998). Instituirea unor asemenea reglementări derogatorii era impusă și justificată de situația juridică specială, esențial diferită de aceea a marii majorități a persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit dreptului comun, în care se găseau cei care urmau să beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, și esențial din punctul de vedere care aici interesează, îndreptățită la măsurile reparatorii era orice persoană aflată într-o atare situație. În ipoteza în care, însă, reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu și, prin aceasta, neconstituțional. Curtoazia și respectul pe care le impune o personalitate de amplitudinea celei a fostului suveran al României nu pot fi convertite juridic în argumente de natură să impună și să justifice instituirea unui regim juridic reparatoriu intuitu personae, în absența consacrării unui statut juridic privilegiat sau, cel puțin, diferit de acela al celorlalți cetățeni, în ceea ce îl privește. Or, Constituția - singura care o putea face - nu numai că nu prevede nimic în acest sens, ci, dimpotrivă, înțelege să prohibească o asemenea reglementare, așa cum rezultă din prevederile art.4 alin.(2), potrivit cărora "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială", precum și din cele ale art.16 alin. (1), în termenii căruia "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Așa fiind, Curtea constată că Legea pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I, contravine principiului constituțional al egalității între cetățeni, astfel cum își găsește expresie în art.4 alin.(2) și art.16 alin.(1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu și, ca atare, este, sub acest aspect, în totalitate neconstituțională. 2. Prin definiție, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinței legiuitorului, ale cărei conținut și formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relații sociale și de specificul acestuia. Soluția legislativă adoptată pe calea prezentei legi nu utilizează ca premisă o anumită realitate socială, așadar un "dat" obiectiv, ci o prealabilă înțelegere, altfel spus, un acord de voință între fostul suveran și Guvern, realizat practic pe cale de ofertă și acceptare. În speță, oferta constă în comunicarea pretențiilor fostului suveran față de statul român, enunțate pe calea notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, și propunerea de soluționare amiabilă a unora dintre acestea, avansată prin scrisoarea din 12 decembrie

2003 a mandatarului fostului suveran, domnul Andrew Popper; în ceea ce privește acceptarea, aceasta își găsește expresie în chiar legea adoptată care reține și reproduce, însă, numai obligațiile asumate de statul român față de fostul suveran, căruia i se conferă în exclusivitate calitatea de titular al drepturilor corelative și, deci, de creditor al statului. Legea dobândește astfel fizionomia juridică a unui act unilateral nu doar prin prisma genezei sale, ca produs al unei singure voințe, aceea a legiuitorului, ceea ce este normal, ci și prin prisma efectelor sale juridice constând în instituirea de obligații numai în sarcina uneia dintre părți, și anume a statului. Chiar dacă în cuprinsul expunerii de motive este invocată oferta fostului suveran, ca și înțelegerea la care s-a ajuns, acestea sunt și rămân extrinseci conținutului reglementării. Mai mult decât atât, nici oferta, ca prim termen al înțelegerii - tranzacție, și nici tranzacția finalizată, pe baza căreia a fost adoptată legea, nu sunt consemnate prin înscrisuri întocmite cu respectarea unor exigențe legale imperative. Astfel, în ceea ce privește oferta, întrucât implică o renunțare, nu poate emana decât de la titular sau de la un mandatar al său, împuternicit în mod expres să facă un asemenea act, pe cale de procură specială autentică, cerință pe care domnul Popper nu a îndeplinit-o sau nu a făcut dovada în acest sens. Cu referire la tranzacție, potrivit art.1.705 din Codul civil, aceasta trebuie încheiată întotdeauna în formă scrisă, în dovedirea ei nefiind admisă proba testimonială. Nerespectarea acestor cerințe imperative de ordin formal lipsește de eficiență juridică atât oferta, cât și pretinsa tranzacție și, pe cale de consecință, lipsește de suport reglementarea legală adoptată. Aceeași reglementare relevă, totodată, și o serie de deficiențe majore de fond. La momentul adoptării prezentei legi, nici unul dintre bunurile cu privire la care se convenise nu mai aparținea fostului rege, așa cum rezultă, de altfel, din chiar titlul reglementării, potrivit căruia aceasta privește "bunuri care au aparținut fostului suveran", deci care nu îi mai aparțineau. Or, nemaiavând calitatea de proprietar, acesta nu mai deținea nici prerogativa dispoziției, în exercitarea căreia să poată renunța la ele. Redobândirea unei asemenea prerogative era în mod necesar subsecventă redobândirii titlului de proprietate, care se putea realiza, eventual, în maniera preconizată în scrisoarea mai sus menționată a domnului Andrew Popper, ca urmare a recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat a domeniului Peleș și a restituirii in integrum a acestuia către fostul proprietar, ceea ce însă legea nu prevede. Așa fiind, și întrucât este de principiu că nu poți renunța la ceea ce nu îți aparține, despăgubirile bănești acordate, potrivit legii, nu au corespondent și nici justificare într-o asemenea renunțare, chiar validă fiind - ceea ce este discutabil - constituindu-se astfel fie într-o liberalitate, fie într-un avans din eventuala despăgubire ce urma a-i fi acordată. O atare concluzie este impusă de constatarea că legea nu prevede in terminis un act de renunțare la domeniul Peleș, din partea titularului, ca o condiție prealabilă obligatorie a acordării despăgubirilor, o asemenea exigență rezultând doar implicit din art.2, potrivit căruia se acordă despăgubiri pentru bunurile care fac obiectul înțelegerii. Curtea observă însă că o asemenea interpretare a articolului menționat vine în contradicție cu cele prevăzute în art.5 din aceeași lege, potrivit căruia stingerea oricăror obligații reciproce dintre statul român și fostul suveran al României urmează să intervină odată cu soluționarea notificărilor și acțiunilor în justiție prevăzute în anexa nr.4, în al cărei cuprins figurează, la pozițiile 89, 91, 113 și 114, și domeniul Peleș. Așa fiind, este de conceput, cel puțin ipotetic, pentru că legea îi permite, ca, primind despăgubirile acordate, fostul suveran al României să continue și să finalizeze procedura declanșată potrivit dreptului comun, obținând restituirea în natură sau prin echivalent valoric a domeniului Peleș, din care ar urma să se deducă suma primită cu titlu de despăgubire, care astfel ar reprezenta numai un avans din valoarea integrală a bunului revendicat. Chiar dacă, ținând seama de personalitatea celui în cauză, o asemenea variantă de conduită este practic exclusă, în măsura în care reglementarea legală în cauză o face posibilă juridic, aceasta - cel puțin formal logic și juridic - vine în contradicție cu însăși rațiunea în considerarea căreia a fost adoptată și cu finalitatea urmărită. Curtea ține să precizeze că întreagă această analiză, la prima vedere extrinsecă domeniului contenciosului constituțional, i-a fost impusă de particularitățile reglementării legale deduse controlului. Caracterul de act individual al acesteia, rațiunea în considerarea căreia a fost adoptată și finalitatea urmărită converg în a conferi concepției de ansamblu a legiuitorului, astfel cum rezultă din examinarea actului, o semnificație esențială în aprecierea concordanței acestuia cu ordinea constituțională. Așa fiind, deficiențele de formă și de fond evidențiate dau expresie și unor vicii de constituționalitate.

3. Prin definiție, tranzacția are ca finalitate prevenirea sau stingerea unui proces și, ca atare, se încheie între părțile aflate în contrarietate de interese. În speță, acestea sunt fostul suveran al României și statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În condițiile în care petentul declanșase procedura de drept comun pentru restituirea bunurilor care îi aparținuseră, trecute în mod abuziv în patrimoniul statului, prin formularea de notificări, prevenirea proceselor care ar fi putut urma se putea realiza pe calea unei sau unor tranzacții între petent și Ministerul Finanțelor Publice, de care urma să se ia act printr-o hotărâre adoptată de Guvern, în cadrul competenței sale de administrare a proprietății statului și de organizare a executării legii. Ca act de aplicare, aceasta urma să reglementeze în concret regimul juridic al unui anumit bun sau al anumitor bunuri cu caracter litigios, ut singuli, așadar prin dispoziții cu caracter individual. Guvernul a optat pentru o cu totul altă rezolvare juridică, limitându-și rolul la acela de inițiator al unui proiect de lege, procedeu ale cărui carențe au fost evidențiate. Dincolo și mai presus de cele deja arătate, Curtea consideră că Parlamentul, arogânduși competența de legiferare, în condițiile, domeniul și cu finalitatea urmărite, a încălcat principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituție, viciu care afectează legea în ansamblu. 4. Curtea constată, de asemenea, că procedeul utilizat, întrucât legitimează intervenția legiuitorului în derularea normală a procedurilor de recuperare a unor bunuri preluate în mod abuziv de stat, proceduri instituite, prin norme imperative, de reglementarea de drept comun în materie și pe care petentul le declanșase, le sustrage, astfel, controlului judiciar la care se putea apela. Prin aceasta legea, în ansamblu, contravine principiului liberului acces la justiție, în termenii în care este consacrat de art.21 alin.(1) și (2) din Constituție. 5. Ținând seama de realitatea juridică de necontestat pe care prezenta lege o consacră, în sensul că bunurile apartenențe domeniului Peleș fac parte din proprietatea publică a statului, Curtea consideră că atribuirea folosinței gratuite a castelului Peleș, castelului Pelișor și a castelului Foișor fostului suveran al României, chiar cu circumstanțierea instituită prin lit.b) a art.4 din lege, încalcă prevederile art.136 alin.(4) teza a III-a din Constituție, potrivit cărora bunurile proprietate publică pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. Fie și acceptând susținerea că fostul rege este abilitat legal să desfășoare o activitate cu un asemenea caracter, aceasta nu legitimează, în termenii textului constituțional de referință, atribuirea folosinței gratuite a imobilelor în cauză, de vreme ce titularul nu este o instituție de utilitate publică. Aceleași rațiuni impun o concluzie similară și cât privește dispoziția având ca obiect instituirea unui drept de folosință viageră gratuită asupra palatului Elisabeta în favoarea principesei Margareta și a principelui Radu. Prezentele considerente, care converg în a evidenția neconstituționalitatea reglementării legale deduse controlului, pe fondul unor deficiențe majore de ordin tehnic-juridic, afectând concepția de ansamblu, precum și logica interioară a acesteia, nu dau câtuși de puțin expresie unei poziții aprioric și principial ostile a Curții față de finalitatea declarată a legii, aceea a repunerii fostului suveran al României în drepturile de care a fost deposedat de fostul regim, ci, exclusiv, constatării că modalitatea juridică utilizată pentru realizarea acestui deziderat este improprie. Pentru cele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art.1 alin.(3) și (4), art.4 alin.(2), art.16 alin.(1) și (2), art.21, art.136 alin.(4) și ale art.146 lit.a) din Constituție, precum și al prevederilor art.11 alin.(1) lit.A.a) și ale art.18 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE: Constată că Legea pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri care au aparținut fostului suveran al României, Mihai I, este neconstituțională. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Președintelui României, președintelui Camerei Deputaților, președintelui Senatului și primului-ministru și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 9 noiembrie 2005 și la aceasta au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu și Șerban Viorel Stănoiu, judecători.