GHITA MOARA CU NOROC

I. Moara cu noroc -tema si viziunea despre lume - de Ioan Slavici Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar „Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii, Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul și Slavici este cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității românești. Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii. Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu firea omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, „Moara cu noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”. „Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator. Titlul prezintă spațiul desfășurării evenimentelor ce stârnește râsul și conturează ironia, deoarece moara aduce, la final, ghinion personajelor. Astfel cronotopul este alcătuit din indici spațio-temporali. Descrierea locului este una detaliată, moara se află în vale, într-un spațiu ezoteric, în care pătrunde intrusul Ghiță („el va avea psihologia intrusului de la începutul și până la sfârșitul nuvelei”- Dimitrie Vatamaniuc, „Un Western transilvan, prefață la volumul Ioan Slavici- Moara cu noroc.”). Simbolistica locurilor este una rea : „cinci cruci stau înaintea morii”. Acestea sugerează destinele personajelor: două din piatră (destinul bătrâne și al copiilor) și trei din lemn (caracterul maleabil al celor trei personaje care sfârșește tragic). Nici răscrucea de drumuri nu prevestește binele: în mentalitatea populară, aceasta marchează obstacolul ce intervine de-a lungul unui drum drept. In plus timpul este unul calitativ, evenimentele desfășurandu-se între două sărbători : Sfântul Gheorghe și Paști. De asemenea, tema o constituie consecințele nefaste pe care lacomia pentru bani le are asupra individului, hotărându-i destinul, pe măsura abateriilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc. Cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfășurării acțiunii și sunt integrate de cuvintele rostite de bătrâna la începutul și la finalul operei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Si ”simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa a fost dat.”. Acestea reprezintă simetria dintre prolog (ce avertizează) și epilog (ce concluzionează). Conflictul social și psihologic se desfășoară între aceste două norme etice, reliefând un destin tragic previzibil, atât în chiar profunzimile sufletului omenesc. Realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră reprezintă omul înțelept (tipul raissonneur), care deschide și închide nuvela (prolog+epilog) și prin intermediul căreia grăiește însăși autorul. Ghiță, tipul arivistului ,este dezumanizat de mirajul

banilor, prin el se analizează consecințele arghirofilie. Lică este cea mai puternică plăsmuire a răului din literatura noastră, având capacitatea de a disimula, de a-i manipula pe ceilalți, de a intui psihologia tuturor. De altfel, Ana este femeia supusă, „ prea tânără,prea așezată”, ce evolueaza pe parcursul nuvelei, descoperindu-se pe sine. In plus, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic al nuvelei dezvoltă, inițial, un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, bazată pe valori morale căreia îi dă glas bătrâna soacra a lui Ghiță și mentalitatea capitalistă, fundamentata pe valori de schimb, în care puterea supremă este banul. Acest conflict exterior este doar pe textul pentru un conflict interior, pe care îl dezvoltă textul, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Așa cum se prefigurează încă din titlu, firul narativ al nuvelei urmărește măcinarea, până la dispariția conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între două chemari lăuntrice: ce a moralității și cea a banului. Descrierea detaliată a portretului lui Lică reprezintă o altă caracteristică a nuvelei realist psihologică. Astfel, acesta este construit printr-un amalgam de însușiri. În ciuda faptelor sale oribile, el nu apare ca ființă diabolică fără putință evoluției, ci este prezentat în contexte de profundă umanitate: „Lică era un om ca de 36 de ani, înalt, uscățiv și supt la fata, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc.Lica era porcar, însă din cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele(...).” Astfel, opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al 19-lea. „Tăranii lui Slavici, observați fără cea mai mică părtinire, după metoda de mai târziu a lui Rebreanu, sunt egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși și totodată iertători și buni, adică cu acel amestec de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați.” (George Călinescu) Moara cu noroc de Ioan Slavici -particularitati de constructie a unui personaj Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar „Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii, Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul și Slavici este cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității românești. Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii. Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu firea omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, „Moara cu noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”. „Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror acțiuni

sunt relatate de către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator. Ghiță este personajul principal al nuvelei și unul dintre cele mai reprezentative personajele realiste din literatura română, impunandu-se prin complexitate, dar și putere de individualizare, ilustrand consecințele distrugătoare pe care le are asupra omului setea de înavuțire. Existența sa ficțională nu poate fi, însă, imaginată în absența celorlalte personaje ale textului în care se oglindesc calitățile și defectele. Cheia moralității stă în cuvintele bătrânei de la începutul și sfârșitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate și respectate în viața de orice om cinstit și drept: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental se autodistruge prin trairi zguduitoare, ce duc cu siguranță siguranță spre un sfârșit tragic: „Simțeam eu ca nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat.” Statutul social al personajului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în ipostaza cizmarului sărac, nemulțumit de propria condiție socială. Mai mult decât atât, apare în postura de pater familias în cadrul unei familii patriarhale. Conștientizand faptul că pe umerii săi apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-i asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de statut social implicând metamorfoze și la nivelul statutului psiholog și moral. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este la început un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică, bărbatul își pierde treptat increderea de sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți, așa cum o martuiriseste el însuși în secvența monologată, dând vina pe firea lui slabă și încercând, astfel, să se scuze față de sine și să îți motiveze faptele: „Ei! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat ca are cocoașe în spinare.” Viața exterioară a lui Ghiță este subordonată și detașată de viață sa interioară, de zbuciumul din mintea și sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloacele psihologice profunde, sonand reacții, gânduri, trăiri în cele mai adânci zone ale conștiinței personajului, mai ales prin monologuri interioare. Acțiunile, gesturile și atitudinea lui Ghiță scot la iveală incertitudinea și nesiguranța care îl domină, teama și suspiciunea instalate definitiv în el de când intră în cârdășie cu Lică.Deși îl comsidera o ființă diabolică și dorește din suflet să îl vadă prins, totuși el este ispitit de câștigurile bănești ale Sămădăului : „Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împaiengeneau parcă ochii : de dragul acestui acestui câștig ar fi fost gata să își pună pe un an, doi capul în primejdie.” Incearcă să-și ia câteva măsuri de protecție: pistoale de la Arad, doi câini ciobănești, își angajează o sluga credincioasă, dar teamă și zbuciumul nu-l părăsesc. Degradarea umană se produce treptat și sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă și copii, șiar fi dorit să poată zice „prea puțin îmi pasă”, se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relațiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci: „ii era parcă n- a văzut-o demult și parcă era să se despartă de dânsa”. Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dandu-se între fondul cinstit al lui Ghiță și ispita îmbogățirii. Sufletul complex și labil este sfârtecat între dorința de a pleca de la moară, rămânând un om cinstit și tentația pe care n-o mai poate controla, a lacomiei de bani. Ghiță îți face reproșuri, are remușcări sincere și dureroase: ”iartă-ma, Ana iarta-ma cel puțin tu, căci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fața pământului.” Altădată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, își deplânge prăbușirea, căreia nu i se poate împotrivi : „sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți (...) un tată om cinstit (...) tatăl vostru un ticalos fricos.” Fricos si laș, Ghita se afundă tot mai mult în faptele mârșave puse la cale de Lică, momentul decisiv alunecării fiind mărturia mincinoasă pe care o declară în fața judecătorilor. De la complicitate la crimă, nu mai e decât un pas, el devine ucigaș, înjunghiind-o pe Ana care ”era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei.” Arghirofilia îl dezumanizează și protagonistul cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune, prăbușindu-se încet, dar sigur- de la omul cinstit și harnic la statutul de complice în afaceri necurate și crima,până la a deveni ucigaș.

Modalitățile de caracterizare a eroului sunt preponderent indirecte prin fapte vorbe, atitudini și relația cu celelalte personaje. De asemenea, în vederea sondării realității interioare a actantului, autorul recurge la mijloacele moderne de caracterizare, precum monologul interior sau stilul indirect liber. Cu toate acestea, lui Ghiță i se realizează și un portret moral amplu prin caracterizarea indirectă de către alte personaje. Ana il consideră „muiere în straie bărbătești” căruia „Ii râde inima când își vede sporul” lucru sesizat de către soacra sa. In plus, Lică își dă seama imediat de caracterul acestuia, afirmând că „pe om il stăpânești cu păcatele sale.” Astfel, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici devine reprezentativ pentru viziunea despre lumea a unui autor care a decurs la principiile estetice ale realismului, pentru a surprinde metamorfozele din societatea rurală transilvăneană din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Ghiță este un personaj complex, ce trăiește o dramă psihologică, consecinta nefastă a instinctului exacerbat al arghirofilie. Devenit însuși victima propriei lacomii, atrage sfârșitul tragic al lui, dar și al celor care îl înconjoară. Moara cu noroc de Ioan Slavici -relatia dintre doua personaje Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar „Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii, Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul și Slavici este cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității românești. Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii. Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu firea omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, „Moara cu noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”. „Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator, în care punctul de fugă al discursului narativ este Ghiță în calitatea sa de protagonist. Existența sa ficțională nu poate fi însă imaginată în absența celorlalte personaje ale textului în care i se oglindesc calitățile și defectele. Reprezentativă în acest sens rămâne relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, urmărită pe tot parcursul firului narativ. Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în ipostaza cizmarului sărac nemulțumit de propria condiție socială. . Conștientizand faptul că pe umerii săi apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-i asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de

statut social implicând metamorfoze și la nivelul statutului psiholog și moral. In comparatie cu acesta, Lică Sămădăul este „porcar și el, dar om cu stare care poate să plătească grasuni pierduți ori furați (...) e mai ales om aspru și neîndurat (...) care știe toate infundaturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi”, de teama căruia tremură toată lumea și care „știe să afle urechea grasunului prăbușit chiar și din oala de varză”. Daca Ghiță este un personaj rotund, Lică este un personaj plat, în sensul în care statutul său social psihologic și moral rămâne nemodificat. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este la început un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică, bărbatul își pierde treptat increderea de sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți, așa cum o martuiriseste el însuși în secvența monologată: „Ei! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat ca are cocoașe în spinare.” In schimb, Lică un adept al lumii capitaliste, este lipsit de remușcări și machinari interioare. Scopul său este să îsi subordoneze partenerului de afaceri prin propriile-i slăbiciuni, căci „e ager in răutate”. Se comportă ca un stăpân absolut peste oameni și locuri, apoi se prezintă cu cinism și brutalitate: „Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine și multe vor fi adevărate și multe scormonite (...) de la mine nimeni nu cutează să fure, ba sa-l ferească Dumnezeu pe acela care as crede să îl pot bănui.” Relația dintre cele două personaje ești urmărită pe tot parcursul discursului narativ. Semnificativă rămâne însă prima întâlnire dintre Lică și Ghiță, moment în care Samadaul iși impune în fața noului cârciumar propriile reguli : „eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce face și voiesc ca în afară de mine să nu mai știe nimeni. Cred că neam înțeles!”. Se observă aici, modul diferit în care cei doi se raporteaza la relațiile interumane. Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre oameni se bazează pe încredere și respect, pentru Lică relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare. La început, Ghiță pare să fie cuprins de junghiuri la amenințările Samadaului ca, pe parcurs, aceste reactii să se transforme intr-o chinuitoare măcinare sufletească, deoarece protagonistul nu găsește în el însuși resorturile necesare pentru a se sustrage influenței malefice a Sămădăului. Episodul narativ ce surprinde dialogul dintre actanți, imediat după jefuirea arendașului și săvârșirea crimei, evidențiază ipostaza unui Ghiță ce devine conștient că a fost o unealtă în planul lui Lică, afirmând plin de furie: „Tu nu ești om, Lică, ci diavol !”. Sămădăul, mulțumit că și-a subordonat partenerul, ii răspunde ironic: „tu,Ghiță, ești om cinstit, dar am făcut din tine om vinovat.” De asemenea, modalitățile de caracterizare a personajelor sunt cele consacrate de textul epic directe și indirecte. In ceea ce îl privește pe Lică, autorul recurge la tehnica portretisticii, astfel încât elementele de portret fizic și vestimentar devin semnificative pentru a înțelege trăsăturile de caracter ale personajului. De pildă, Lică era „înalt și lat în umeri”, ceea ce îi sugerează importanța.Maltiozitatea e sugerată de aspectul fizic: „uscățiv, supt la fata, cu ochi mici și verzi și sprâncenele împreunate la mijloc” la fel cum statutul său social de căpetenie a porcarilor este surprins indirect prin elementele de vestimentație: „cămașă subțire și albă ca floricelele” , „pieptarul cu bumbi de argint„ ,”biciul de carmajin, cu codoristea de os, împodobită cu ghintulete de aur.” In plus, acesta are o singură slăbiciune, pe care o recunoaște doar față de sine: „de femeie m-am ferit întotdeauna, iar acum la bătrânețe tot nu am scăpat de ea.”, făcând referire la Ana, care reprezintă mărul discordiei în relația celor două personaje. In cazul lui Ghiță, sunt utilizate mijloace moderne de caracterizare prin care este sondata realitatea interioare: monologul interior și stilul indirect liber. Cu toate acestea, lui Ghiță i se realizează și un portret moral amplu, prin caracterizarea directă de către celelalte personaje. Ana il consideră „muiere în straie bărbătești” căruia „Ii râde inima când își vede sporul” lucru sesizat de către soacra sa. In plus, Lică își dă seama imediat de caracterul acestuia, afirmând că „pe om il stăpânești cu păcatele sale.” Astfel,relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, personajele nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, rămâne reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale realismului, pentru a surprinde metamorfozele din societatea rurală transilvăneană din a doua jumătate a secolului al 19-lea.

II.PARTICULARITATI GHITA Una dintre nuvelele reprezentative ale lui Ioan Slavici este și ,,Moara cu noroc’’, alcătuită din 17 capitole și inclusă în volumul de debut din anul 1881, intitulat ,,Novele din popor’’, după ce fusese publicată în revista ,,Convorbiri literare’’. Această nuvelă realist-psihologică impresionează atât prin conținutul ei, cât și prin personajele care participă la acțiune și care sunt purtătoarele mesajului autorului. Acestea îl cuceresc pe cititor prin diversitatea însușirilor, prin intensitatea trăirilor, precum și prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul acțiunii. Personajele din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de viață, în relație cu celelalte personaje cu roluri diferite în acțiune, iar personajul principal se caracterizează prin complexitate și, de aceea, accentul cade asupra lui, și nu asupra acțiunii. Fiind vorba de o nuvelă realistpsihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare a unei trăsături dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. Un astfel de personaj este și Ghiță, personajul principal, căruia scriitorul îi construiește un portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare. Statutul social, psihologic și moral Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu eșecul. Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul evenimentelor care au loc. Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca un adevărat cârciumar, își face un bun renume și prin el locul devine binecuvântat. La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și cu copiii este atent, tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și de fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și crima. El suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile și autoiluzionându-se cu privire la responsabilitatea faptelor sale. Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub influența coruptoare a banului care nu sesizează gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie. Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate. Trăsătura dominantă și două scene reprezentative Una din trăsăturile principale ale personajului este lăcomia. Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de abateri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor. Alt episod care ilustrează lăcomia personajului este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității. Lică este cel care domină incontestabil întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii

direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana. Ghiță devine o unealtă într-un sistem de intrigi și fărădelegi. Elemente de structură specifice caracterizării personajului Un element de structură acțiunea urmărește efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este om rău și primejdios, și încercarea lui Ghiță de a avea protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o participare directă sau premeditată , Ghiță este făcut complice la tâlhăriile și crimele lui Lică. El devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în propriii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță la infidelitatea Anei nu este cea scontată de Sămădău – departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează trădarea Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe Ana și este ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (,,Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu!”), se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții. Conflictul este relevant pentru personaj, deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferență în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa de rău. De asemenea, modalitățile de caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este caracterizat direct de către celelalte personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracu și de mumă-sa’’, iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine vinovat’’. La rândul ei, Ana constată schimbarea lui Ghiță pe care-l înconjoară cu dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să țin’’, însă când îi constată slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat de Lică, îl consideră ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea slăbiciunea lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul’’, iar Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu, Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.’’ Potretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” Autocaracterizarea ilustrează dorința lui Ghiță de a se autodisculpa. Acest fapt evocă un fond de umanitate încă nealterat: ,,Iartă-mă, Ana! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului…’’Într-un alt moment, sărutându-l pe unul dintre copii, mărturisește: ,,Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți un tată om cinstit. Tatăl vostru e un ticălos.’’ Monologul interior-autocaracterizarea evidențiază efortul personajului de a justifica pentru sine complicitatea cu Lică: ,,Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac, dacă e ceva în mine mai tare decât voința mea?’’ Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale, astfel încât este pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină caracter slab.

Concluzia Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că omul trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit fără să aspire la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului principal, autorul apelează la procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.), dar și la cele specifice nuvelei psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior etc. ) Acestea sunt atât modalități directe, cât și indirecte de evidențiere a însușirilor eroului, Slavici reușind o îmbinare armonioasă a acestora prin care conturează un personaj complex și tragic în același timp. Drama eroului provine din lipsa de comunicare, care duce, inevitabil, la instrăinarea de sine și la înstrăinarea de familie. El nu găsește calea de ieșire din această dramă existențială, ceea ce îl va duce la moarte. III Relația dintre două personaje, Ghiță – Lică Sămădăul În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale. La rândul lor, personajele nuvelei îl cuceresc pe cititor nu numai prin diversitatea însușirilor, prin intensitatea trăirilor, prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul acțiunii, ci și prin relațiile pe care le stabilesc între ele. Personajele din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de viață, în relație cu celelalte personaje cu roluri diferite în acțiune, iar personajul principal se caracterizează prin complexitate și, de aceea, accentual cade asupra lui și nu asupra acțiunii. Fiind vorba despre o nuvelă realist-psihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare ale unei trăsături dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. În cee ace privește relațiile dintre personajele nuvelei, acestea sunt numeroase (dintre Ghiță și Lică, dintre Ghiță și Ana, dintre Lică și Ana etc. ), dar cea mai interesantă este cea dintre cei doi Ghiță și Lică, întrucât sinuoasă, puternic tensionată și strâns legată de conflictul interior al protagonistului. Statutul social, psihologic și moral Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu eșecul. Ghiță este un personaj rotund, psihologic, el suferă transformări radicale pe parcursul evenimentelor. Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativăLică este porcar- dar ,,dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin”. El este, dimpotrivă, un personaj plat, egal cu sine însuși, figură mefistofelică, care manipulează cu cinism și exercită o anume fascinație asupra celorlalți.Lică este construit din lumini și umbre; sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu aceia care îl sprijină în afaceri, hotărât și crud. Este un personaj plat și tipic, deoarece naratorul îl include în categoria păstorilor de porci. Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația dintre cele două personaje. O primă secvență în care se evidențiază relația dintre cei doi o constituie apariția lui Lică la Moara cu noroc când își impune regulile și își enunță pretențiile. Din momentul venirii lui Lică la cârciumă, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Deși înțelege că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului. Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana.

Un prim element relevant pentru relatia celor doi il constituie acțiunea, care urmărește efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării. Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația dintre personaje, deoarece surprinde cu mijloacele realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect. Lică este individualizat printr-un portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea materială: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin.” Ghiță nu are un portret fizic detaliat, ci este redus la câteva detalii: „înalt și spătos”, însă este caracterizat direct de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De către celelalte personaje, Lică este „om rău și primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om prea cumsecade”, ca mai târziu să mărturisească ginerelui că „Lică e...om rău din fire.” Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de oameni și știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i anula personalitatea Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare. Relația dintre Ghiță și Lică este una tensionată progresiv, pe parcursul acțiunii, având la început momente de acceptare din partea cârciumarului și de determinare de a intra în jocurile sămădăului pentru a-și schimba mult mai ușor statutul social, însă bucuria lui Ghiță nu va ține prea mult, fiindcă fiecare faptă necinstită la care participă va fi pedepsită cu moartea și cu distrugerea căminului. „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior, iar observarea este minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe. 3.Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ”Moara cu noroc” (Novele din popor, 1881) (Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului principal… De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră, accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .) Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică. Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; ” Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!” Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra conflictului interior al personajului principal.

Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central, deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul. În ceea ce privește compoziția și tehnica narativă se observă că opera are o compoziție clasică, tipic realistă, o structură rotundă, iarrelatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Relația de simetrie este dată de incipitul nuvelei care are un prolog care-i aparține bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dată!...” Ca orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata unui an-de la Sfântul Gheorghe până la Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea Mare, și respectând momentele tradiționale ale suboectului literar. Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”. Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă echilibrul interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul unor fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre noi în momentul în care aspirăm la imposibil.