Personalitatea Copilului Cu Deficiente

Personalitatea copilului cu deficiente Personalitatea copilului cu deficienţe 1.Structura personalităţii copilului cu deficienţe. Forme de manifestare a personalităţii copilului cu deficienţe. 2.Factorii care conduc la decompensarea personalităţii. VI.Comunicarea şi limbajului copilului cu deficienţe 1.Definiţia comunicării. Forme ale comunicării. Condiţii ale unei bune comunicări Comunicarea semnifică încercarea de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Wilburg Schram înţelege prin comunicare, procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii între emiţătorul mesajului şi receptorul acestuia prin intermediul unui canal de comunicaţie. Este un concept de bază, utilizat în diferite accepţiuni: -procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează la perceperea lor; -mecanismul prin care relaţiile umane rezultă şi se dezvoltă; -toate simbolurile împreună cu mijloacele de propagare şi conservare a lor. Comunicarea umană este considerată drept mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate ale realităţii, în vederea obţinerii ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup. Ea exprimă esenţa legăturilor umane, exprimată prin capacitatea de a descifra sensul contactelor sociale realizate. În teoria comunicării pot fi preluate şi aplicate o serie de teorii ştiinţifice, deja validate în cadrul altor discipline: -Teoria informaţiei, elaborată de Claude Shannon şi Norbert Wiener, preluată din cibernetică şi pe baza căreia orice comunicare poate fi considerată o asociere de informaţii, făcută cu un anumit scop. -Teoria opiniei, preluată de sociologia opiniei publice şi care consideră orice comunicare o sumă de opinii.

-Teoria sistemelor, elaborată de Ludwig von Bertallanffi, conform căreia un câmp comunicaţional, cu toate elementele lui, poate fi considerat un sistem. -Teoria structural-funcţionalistă, de la care pornind, putem considera orice comunicare o structură de semne şi semnificaţii, care îndeplineşte anumite funcţii. Informaţia este o categorie de maximă generalitate, semnificând unul dintre cele trei aspecte ale existenţei materiale (substanţă, energie, informaţie). În general, ea implică o interacţiune (reală sau virtuală), de tip comunicaţional, ce intervine între o sursă emiţătoare şi un destinatar receptor. Comunicarea este un proces de schimb substanţial, energetic şi/sau informaţional, între două sau mai multe sisteme, pe baza căruia se asigură reflectarea sistemului emiţător (reflectat) în sistemul receptor (reflectant). Din punct de vedere cibernetic, ea reprezintă orice deplasare a unei cantităţi de infor 131m1214b maţie de la un element la altul, în cadrul aceluiaşi sistem, sau de la un sistem la altul. Elementele componente ale comunicării sunt: -sursa care transmite mesajul (S) -aparatul de transmisie (At) -mesajul transmis (M) -aparatul de recepţie (Ar) -receptorul care primeşte mesajul (R) Informaţia transmisă este structurată din două elemente: suport şi semnificaţie. Suportul poate fi diferit, căci orice comportament (verbal, gestual, acţional) este comunicare. Nu avem doar un repertoriu monofonic, ci un complex de registre: verbal, tonal, postural, contextual. Totalitatea suporturilor constituie repertoriul, iar totalitatea semnificaţiilor, a sensurilor, alcătuieşte referenţialul. Este necesar să existe concordanţa în repertoriu pentru comunicarea semnificaţiilor. Dar sursa dezvoltării psihice a oricărui individ nu este concordanţa permanentă, ci non-concordanţa, pentru a surprinde noul: introducerea non-concordanţei în referenţial, transpunerea unor informaţii în alt repertoriu. Condiţiile optimei comunicări sunt: consistenţa de conţinut a mesajului, expresivitatea comunicării, inteligibilitatea celor communicate, competitivitatea comunicaţională, rigurozitatea gândirii. O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de decodificare.

Mai multe persoane care comunică formează un lanţ sau o reţea de comunicare. Comunicarea reprezintă un câmp al interdependenţelor. Toţi factorii care concură la realizarea ei o pot influenţa în câmpul comunicaţional creat. Comunicarea este un proces complex ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicării: liniar, bidirecţional, multidirecţional. Referindu-ne la clasificările comunicării ne raportăm la următoarele criterii: a.mijlocirea comunicării: directă sau indirectă. După canalul de comunicare care mijloceşte comunicarea, poate să existe: -comunicare audio (prin radio, casete audio, discuri, CD-uri, telefon) -comunicare video-TV -comunicare scrisă (carte, presă scrisă, scrisori) -comunicare artistică (teatru, film, muzică, arte plastice) b.sensul comunicării – unilaterală sau reciprocă c.numărul receptorilor – privată sau publică, individuală sau socială (interpersonală, interumană, de grup, de masă) d.perenitatea comunicării – verbală sau scrisă. Comunicarea verbală limitează distanţele spaţio-temporale, iar comunicarea scrisă, în lipsa expresiei vizuale şi acustice a partenerilor, poate spori posibilitatea de interpretare eronată a mesajului transmis. În funcţie de numărul participanţilor şi de tipul de relaţie dintre ei, există 5 tipuri de comunicare, şi anume: 1.Comunicare intrapersonală, indiscernabili.

în

care

emiţătorul

şi

receptorul

sunt

Limbajul interior, pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare. Aceasta nu presupune codificarea şi decodificarea mesajelor, întrucât el nu trebuie să străbată spaţiul fizic, ci exclusiv unul mental, abidimensional şi subiectiv. Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, verbalizarea gândurilor nu e un fenomen foarte frecvent. Eric Buyssens considera că “gândirea există înaintea limbii şi câmpul ideilor noastre este mai vast decât al cuvintelor”. 2.Comunicarea interpersonală diadică, ce presupune strict doi parteneri. Aceasta are calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile sau credinţele oamenilor. Panoplia mijloacelor nonverbale şi armele infailibile ale magnetismului personal, găsesc aici terenul ideal de desfăşurare. Pe lângă

persuasiunea asupra interlocutorului, ea are ca obiective autocunoaşterea, descoperirea lumii interioare, stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alţii, din nevoia de incluziune, de control şi de afecţiune, ajutorarea semenilor, jocul şi distracţia; o trăsătură a acestui tip de comunicare este interacţiunea, dată fiind promptitudinea răspunsului. 3.Comunicare de grup, ce presupune mai mult de doi participanţi. Când numărul membrilor este mai mare de zece, există tendinţa fragmentării în subgrupuri care, deşi rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici între oricare dintre participanţi. 4.Comunicarea publică, ce indică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori. Teoria acţională, supranumită şi a “ţintei” absolutizează rolul emiţătorului, nutrind ideea că succesul comunicării depinde exclusiv de abilitatea acestuia. Recunoaşterea rolului interlocutorului a dat naştere teoriei interacţionale, sau a “ping-pong-ului”, în care alternarea replicilor presupune inversarea necontenită a rolurilor de emiţător şi receptor. 5.Comunicarea de masă, se referă la un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Există şi câteva tipuri aparte de comunicare: -Comunicare empatică – comunicarea afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva, măsurându-şi sentimentele, fenomen de rezonanţă psihică, de comunicare afectivă cu altul. -Comunicare impersonală şi anonimă – în care emiţătorul nu este clar precizat, nici chiar receptorul (tradiţii, obiceiuri, folclor). -Comunicare blocată, produsă ca urmare a limitării accesului la informaţie, considerat un drept inalienabil şi fundamental al individului. 2.Individualizarea comunicării pe tipuri de deficienţă 3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc. Limbajul reprezintă folosirea limbii de către fiecare individ în parte, luat ca entitate psihologică distinctă, reprezentând, după cum afirma Rubinstein “limba în acţiune”. Astfel, prin folosirea limbajului, fiecare persoană îşi proiectează în exterior specificul său, deoarece fiecare individ are propriul său mod de a se exprima în planul vorbirii. Din punct de vedere semantic, limbajul este, în viziunea lui G. Enescu, “un sistem de semne mânuite după anumite reguli, în vederea prelucrării şi transmiterii de informaţii”. E. Verza îl consideră ca fiind o conduită de tip superior, care participă la organizarea şi realizarea tuturor comportamentelor umane, iar J. Piaget arată că dezvoltarea psihică este imposibilă în absenţa sa, deoarece el reprezintă un

sistem deschis, ce se constituie într-un flux continuu de schimburi cu mediul şi, în primul rând, cu mediul social. Din punct de vedere neurofiziologic, limbajul reprezintă o localizare dinamică şi diferenţiată în lobul temporal – aria Vernicke, pentru percepţie, în lobul frontal – aria Broka, pentru emisie, arii din lobii occipitali şi frontal, pentru citire şi arii motrice ale lobului frontal, pentru scriere. Se poate întâmpla ca în cazul unor tulburări de limbaj localizarea să nu mai fie în zonele menţionate. Majoritatea zonelor lingvistice sunt localizate în emisfera dominantă, aflată în opoziţie cu tipul de lateralitate al fiecărui individ. Formele limbajului reprezintă un aspect important al comunicării verbale nu numai pentru a o explica mai bine, ci şi pentru a găsi mijloacele necesare menite să susţină şi să dezvolte fiecare formă în parte strict corelat cu specificul sarcinilor didactice şi cu contextul în care se realizează instruirea. Tipologia formelor limbajului pare mai simplificată, deoarece se face întâi distincţia între limbajul extern şi limbajul intern, urmând ca cel extern să fie oral şi scris, limbajul oral fiind susceptibil de încă o disociere în limbajul monologat şi în limbajul dialogat. Fiecare formă în parte se distinge printr-o serie de caracteristici sau însuşiri pe de o parte şi, fiecare formă, prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje, pe de altă parte. Limbajul oral, de exemplu, se distinge printr-o serie de particularităţi dintre care cele mai relevante sunt: a) dinamism ridicat în emiterea mesajelor ceea ce presupune schimbări frecvente de roluri între subiecţii comunicatori, astfel încât, nimeni să nu rămână numai emiţător sau numai receptor; b) caracterul situaţional şi adresativ, ceea ce denotă că se desfăşoară într-un context determinat (iar contextul inevitabil îl influenţează) cu referire expresă la anumite fapte, realităţi sau persoane; c) beneficiază de o expresivitate bogată realizată prin intensitatea vocii, prin accent, prin ritmul vorbirii; d) este mai puţin restricţionat din punct de vedere gramatical, ceea ce îi conferă o mai mare lejeritate şi o mai mare mobilitate, făcând posibile reveniri, adăugiri, nuanţări şi explicitări suplimentare; e) beneficiază de un feed-back mai eficient, lucru foarte important în ameliorarea întregului proces comunicaţional. Cele două forme de manifestare ale limbajului oral sunt, după cum am amintit anterior, monologul şi dialogul, ambele prezentând, nu numai o serie de caracteristici, dar, concomitent, fiind condiţionate şi de anumite contexte de utilizare.

Monologul, ca modalitate de realizare a limbajului oral, se concretizează, de cele mai multe ori sub forma unor expuneri, pe care o sursă sau un emiţător le susţine în faţa unui auditoriu, a unui public ţintă, anvizajând o varietate de teme sau subiecte care reprezintă un potenţial interes pentru respectivul auditoriu. Fiind o modalitate de exprimare verbală cu grad mai mare de dificultate comparativ cu dialogul, tocmai datorită faptului că este după cum menţionează P. Popescu-Neveanu - „mai elaborat şi mai sistematizat”, monologul presupune şi anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru a se solda cu efectele vizate. Prima dintre condiţii, o reprezintă cunoaşterea auditorului sau a publicului în faţa căruia se va desfăşura monologul, aspect care vizează, pe de o parte, interesele şi aşteptările sale iar, pe de altă parte, posibilităţile de receptare ale acestuia, în ideea compatibilizării mesajelor cu posibilităţile de decodificare şi de procesare a informaţiilor la nivelul celor care urmează să acorde semnificaţie mesajelor primite. A doua condiţie vizează, efectiv, demersurile proprii ale emiţăţorului care, în funcţie de caracteristicile publicului ţintă, trebuie să-şi elaboreze un plan pe baza căruia se va desfăşura întreaga activitate de susţinere. În cadrul acestui plan, vor fi vizate, primordial, ideile cu relevanţă maximă, elementele ilustratoare de susţinere, anticiparea unor întrebări din partea auditorului etc. Deoarece monologul ca formă de exprimare a limbajului oral, poate fi utilizat maximal în cadrul metodelor expozitive de instruire, este dezirabil ca în realizarea lui să se utilizeze o serie de procedee care, prin specificul lor, pot activiza metodele amintite, conferindu-le un grad mai înalt de eficienţă. Cea de-a două formă a limbajului oral este dialogul, care reprezintă, sub aspectul ponderii, principala modalitate de exprimare verbală şi care presupune, cu necesitate, alternarea frecventă a rolurilor între emiţătorii şi receptorii care comunică într-un context bine determinat. Sub aspectul realizării, dialogul este în mare măsură facilitat de unele aspecte din rândul cărora mai relevante sunt: -similaritatea de statut a partenerilor, în marea majoritate a cazurilor, care înlătură unele bariere în comunicare şi care favorizează dimensiunea homofilică a acesteia; -facilităţi în elaborarea mesajelor care pot avea ca punct de pornire idei sau opinii exprimate anterior de către unii, antevorbitori; -funcţionarea eficientă a feed-back-ului care permite corecţii şi ameliorări modului de desfăşurare a comunicării;

-cuplarea concomitentă a comunicării verbale, cu alte canale, cum ar fi: comunicarea prin distanţă, prin contactul privirii şi chiar prin atingere ceea ce facilitează întreaga desfăşurare a interacţiunii. În privinţa formelor sub care se poate manifesta, M. Golu face disocierea între dialogul structurat şi dialogul liber-situaţional. În cazul primei modalităţi, dialogul abordează o temă, un subiect, o problemă, care face obiectul dezbaterilor, creându-se astfel posibilitatea, ca fiecare participant la dialog, să-şi aducă o contribuţie prin ideile, părerile sau concepţiile exprimate. Avantajele acestei forme de dialog sunt evidente, pentru că, în primul rând, tema luată în dezbatere poate fi aprofundată, ceea ce înseamnă impulsionarea însăşi a procesului de cunoaştere şi înscrierea acestuia pe o direcţie ascendentă. Apoi, dacă în legătură cu anumite subiecte, probleme, controverse, existau anterior dezacorduri, este posibil ca, prin dialogul structurat, să se ajungă la un consens sau, dacă acest deziderat nu este posibil în totalitate, să se aplatizeze, cel puţin, unele păreri care prezentau o disimilaritate accentuată. Nu în ultimul rând, dialogul structurat poate crea oportunităţi pentru ca partenerii să-şi formeze sau să-şi schimbe unele atitudini, ceea ce reiterează rolul acestei modalităţi de exprimare verbală în procesul mai larg al persuasiunii. De asemenea, în cazul în care, acest dialog structurat este focalizat pe probleme de maximă actualitate şi se desfăşoară în faţa unui auditoriu sub forma unei „discuţii panel”, există şanse reale ca publicul respectiv să dobândească informaţii care corespund expectanţelor sale şi evident, să-şi formeze anumite păreri, anumite convingeri sau atitudini referitoare la chestiunile care au făcut obiectul dezbaterii. Cea de-a doua formă de manifestare, şi anume dialogul liber-situaţional, se deosebeşte de cealaltă, prin faptul că se realizează în mod spontan, nefocalizându-se pe o singură problemă ci, pe un evantai mai larg, care intră în preocupările de moment ale interacţionarilor. În privinţa contextelor de manifestare, dialogul liber-situaţional se realizează într-o multitudine de împrejurări, fie că este vorba de conversaţii realizate cu membrii familiei, fie de cele realizate cu colegii la locul de muncă, fie de cele ocazionate de petrecerea timpului liber cu persoane mai mult sau mai puţin cunoscute. În altă ordine de idei, trebuie făcută precizarea, că şi dialogul, ca formă fundamentală a limbajului oral este utilizat maximal în activitatea instructiveducativă, în special, prin utilizarea metodelor conversative sau dialogate de instruire motiv pentru care, se impune luarea unor măsuri menite să determine funcţionarea optimă a acestuia.

Revenind asupra limbajului scris, dintre caracteristicile ce-i sunt specifice, pot fi enumerate: -grad mai mare de elaborare şi de structurare, ceea ce implică o organizare mai riguroasă, utilizarea unor construcţii sintactice mai complicate, întrebuinţarea unor cuvinte cu grad mai mare de adecvare; -subordonare mai accentuată faţă de rigorile gramaticale, ceea ce presupune că respectarea unor reguli gramaticale devine o necesitate imperativă, Acest aspect este probat şi prin faptul că, întotdeauna, numărul celor care scriu greşit este incomparabil mai mare decât al celor care se exprimă greşit; -expresivitate mai redusă, deoarece, mijloacele ortografice nu pot suplini decât parţial lipsa unor componente ectosemantice; În ceea ce priveşte limbajul interior şi acestuia îi sunt specifice o serie de însuşiri din rândul cărora mai importante sunt: -viteză mare de operare, ceea ce înseamnă că poate vehicula multe informaţii pe unitatea de timp; -combinatorică accentuată în sensul că permite reorganizări şi restructurări rapide în plan mental sau conceptual; -este suport al gândirii considerate ca proces psihic central, ceea ce înseamnă că toate demersurile acesteia, sunt riguros anticipate, analizate şi evaluate prin intermediul limbajului interior. Cunoaşterea caracteristicilor fiecărei forme de limbaj este un lucru necesar dar, din perspectivă strict pedagogică, la fel de importante sunt şi mijloacele de susţinere şi dezvoltare a acestora cu scopul de a îmbunătăţi şi perfecţiona procesul de comunicare surprins în totala sa funcţionalitate. În această direcţie, dintre mijloacele posibile care contribuie la dezvoltarea modalităţilor de comunicare verbală ar putea fi enumerate: -dezvoltarea bazei semantice a limbajului care trebuie făcută încă din primii ani ai copilăriei, deoarece această achiziţie fundamentală, condiţionează ulterior toate progresele lingvistice ale copilului; -stimularea iniţiativei copilului în comunicare, menită să sporească încrederea în forţele proprii şi să diminueze stările de timiditate care pot genera blocajele în comunicare; -îmbogăţirea lexicului cu cuvinte care să acopere întreaga problematică a curriculum-ului şcolar; -achiziţionarea unor cunoştinţe de ordin gramatical, cu scopul de a asigura o mai bună structurare şi o mai mare coerenţă mesajelor de natură verbală;

-introducerea în activitatea de evaluare a elevilor, a unor criterii care să vizeze şi modul de utilizare a limbajului la diversele discipline ale curriculum-ului şcolar. 2.Individualizarea comunicării pe tipuri de deficienţă. 3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc. *Comunicarea verbală este modalitatea cea mai reprezentativă care, indubitabil, individualizează şi singularizează fiinţa umană comparativ cu alte specii iar, acest lucru, se datorează, în primul rând, caracteristicilor pe care le posedă limbajul uman şi a felului cum acesta este utilizat în cadrul interacţiunii umane. Încercând să-i surprindă specificitatea, R.L. Atkinson şi colaboratorii săi nota că „limbajul reprezintă principalul mod de a comunica gândurile. Mai mult decât atât, e un mod universal: fiecare societate umană are o limbă şi fiecare fiinţă umană, cu o inteligentă normală, dobândeşte limba maternă şi o foloseşte fără a depune nici un efort”. Această afirmaţie, a unor autori reputaţi, nu trebuie să conducă însă la o simplificare a lucrurilor atunci când se pune problema dobândirii limbajului, pentru că, pe de o parte, această achiziţie se realizează în cadrul unei „nişe de dezvoltare” destul de extinse (între 0-5 ani limbajul este format în structurile lui fundamentale) iar, pe de altă parte, această achiziţie fundamentală, se dobândeşte ca urmare a interacţiunilor multiple pe care le realizează copilul cu alte fiinţe umane care, de cele mai mute ori, susţin în mod explicit dezvoltarea limbajului. Comparând limbajul uman cu modalităţile de comunicare aparţinând altor specii, ies în evidenţă o serie de însuşiri, de particularităţi, care nu se regăsesc în repertoriul comunicaţional specific altor fiinţe, motiv pentru care, se poate aprecia că, omul foloseşte cel mai elaborat şi cel mai sofisticat mijloc de comunicare. Oprindu-se asupra caracteristicilor limbajului uman, H. Gleitman consideră că, printre cele mai importante, pot fi enumerate: limbajul este creativ; limbajul este structurat; limbajul are diferite înţelesuri (semnificaţii); limbajul este referenţial; limbajul este interpersonal. 1. Prima dintre caracteristici şi anume cea legată de creativitatea limbajului, se explică prin faptul că, deşi operează la nivelul unui număr limitat de cuvinte pe care le conţine limba, limbajul face posibile combinări nelimitate de cuvinte, astfel încât, prin intermediul acestora, să poată fi exprimate o multitudine de idei. Această combinatorică nelimitată este foarte importantă pe de parte, pentru că, poate contribui la înfrumuseţarea exprimării verbale iar, pe de altă parte, că

oferă posibilitatea creatorilor din domeniul artei şi culturii să exprime o varietate de idei, de atitudini, de sentimente, care nu ar putea fi exteriorizate şi obiectivate dacă limbajul nu ar poseda această însuşire fundamentală. 2. Cea de-a doua caracteristică a limbajului şi anume aceea de a fi structurat, trebuie înţeleasă în sensul că, în pofida faptului că posibilităţile de combinare a cuvintelor sunt practic nelimitate, această operaţie nu se face oricum, nu se face la întâmplare, ci cu respectarea unor principii care sunt onorate de toţi vorbitorii care utilizează limba respectivă. 3. Referitor la cea de-a treia caracteristică obiectivată în posibilitatea limbajului de a exprima semnificaţii, de a oferi înţelesuri, trebuie făcută precizarea că, fiecare cuvânt are o semnificaţie de bază sau un sens denotativ şi, de asemenea, are şi o valoare conotativă, în virtutea căreia, la semnificaţia de bază, pot fi asociate şi altele, care sunt secundare şi care depind de mai mulţi determinanţi şi în primul rând de context. 4. În virtutea celei de-a patra caracteristici, limbajul este referenţial, ceea ce înseamnă că utilizarea cuvintelor trimite automat la anumite obiecte, lucruri, fenomene, ceea ce presupune că utilizatorii unei limbi ştiu nu numai să combine cuvintele pentru a forma propoziţii corecte din punct de vedere gramatical, ci şi faptul că există o relaţie directă între cuvântul pronunţat şi obiectul la care acesta se referă. 5. În sfârşit, ultima caracteristică a limbajului, este aceea de a fi interpersonal ceea ce înseamnă că, întotdeauna, schimburile informaţionale dintre indivizi, realizate prin intermediul limbajului, sunt marcate şi influenţate de subiectivitatea şi de particularităţile interacţionarilor. De exemplu, dacă o persoană relatează o întâmplare unei alte persoane, pe de o parte, face descrierea personalizând-o prin propriile-i păreri, convingeri şi, de asemeni, pe de altă parte, ţine cont de eventualele interese, expectanţe, curiozităţi, pe care le are destinatarul în legătură cu conţinutul celor relatate. *Comunicarea nonverbală, include sau, mai bine spus cuprinde la rândul său o serie de modalităţi s-au canale, fie că este vorba de utilizarea gesturilor, de utilizarea privirii, de atingere sau de proximitate. Toate aceste canale sunt importante şi, în totalitatea lor determină câteva particularităţi fundamentale ale comunicării nonverbale pe care V.P. Richmond, J.C. McCroskey, S.K. Payne (1987) le decelează astfel: 1) continuitatea ca dimensiune temporală ceea ce denotă că, în comparaţie cu comunicarea de tip verbal, care începe şi se sfârşeşte o dată cu emiterea ultimului cuvânt, cea nonverbală este continuă, acest lucru implicând că însăşi tăcerea este plină de semnificaţii; 2) multitudinea canalelor utilizate comparativ cu cea verbală care foloseşte numai cuvintele;

3) universalitatea unor mesaje care se decodifică la fel de toţi subiecţii comunicatori; 4) lipsa unui control permanent asupra modului de desfăşurare; 5) determinarea socio-culturală ceea ce denotă că modul ei de funcţionare este dependent de aspecte ce vizează tradiţiile şi specificul cultural al subiecţilor comunicatori. Existenţa mai multor canale nonverbale pune problema disocierii celor care au într-adevăr relevanţă. Facem această precizare deoarece, majoritatea lucrărilor de specialitate inventariază alături de canalele, să spunem tradiţionale şi pe unele care, după părerea noastră, au un impact mai puţin semnificativ cum ar fi comunicarea prin timp, prin miros, prin aparenţa fizică. Cele mai productive modalităţi de comunicare nonverbală sunt: comunicarea gestuală, comunicarea prin proximitate, comunicarea prin atingere, comunicarea vizuală. *Comunicarea gestuală. Această modalitate de comunicare nonverbală este de o importanţă deosebită mai ales dacă, paleta gesturilor este bogată şi diversificată astfel, încât ele să acopere o multitudine de necesităţi. Din multitudinea abordărilor taxonomice, cu siguranţă, cea mai cunoscută este cea elaborată de P. Ekman şi W.V. Friesen care cuprinde diversitatea acestui canal de comunicare şi care include următoarele categorii de gesturi: 1. Emblemele pot fi definite drept gesturi simbolice care substituie cuvintele şi care transmit un mesaj specific, cum se întâmplă în cazul gesturilor efectuate de autostopişti sau, de cei care sugerează că lucrurile sunt în regulă . 2.Ilustratorii reprezintă, categoria de gesturi care însoţesc comunicarea verbală având rolul să ilustreze, să demonstreze, să întărească, ceea ce se afirmă prin intermediul cuvintelor. Caracteristica fundamentală a ilustratorilor, o reprezintă faptul că ei nu au o semnificaţie aparte, luaţi ca entităţi separate, deci detaşaţi de cuvintele pe care le acompaniază. Lucrul acesta, poate fi probat foarte uşor de exemplu, dacă se întrerupe sonorul televizorului, urmărindu-se comunicarea numai la nivelul mişcărilor gestuale şi eventual, a celorlalte mişcări pe care le efectuează subiecţii comunicatori. 3.Reglatorii sunt gesturi şi mişcări care au rolul de a sigura buna desfăşurare a comunicării, ceea ce înseamnă că, ele sunt identificabile, atât la nivelul emiţătorului (locutorului), cât şi la cel al ascultătorului, contribuind decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de interacţiune. Gesturile de reglaj, întâlnite la nivelul vorbitorului, pot, la rândul lor, să se disocieze în două categorii şi anume, gesturi prin care vorbitorul doreşte o inversare de rol cu ascultătorul şi gesturi prin care vorbitorul îşi manifestă dorinţa de a-şi continua discursul şi deci de a nu fi întrerupt.

4.Manifestările afective reprezintă cea de-a patra categorie de mişcări corporale din tipologia elaborată de P. Ekman şi W. Friesen, distingându-se de celelalte pentru că oferă indicii în legătură cu starea emoţională în care se găseşte individul şi pe care, inevitabil, o exteriorizează. Din rândul celor mai frecvente manifestări afective pot fi amintite, tremurături ale mâinilor, ale genunchilor etc., care trebuie luate în considerare de cei care comunică cu persoanele aflate într-o asemenea situaţie, mai întâi, pentru a înţelege cauzele care au determinat apariţia acestora iar, după aceea, pentru a lua măsurile necesare, ca interacţiunea, care este în curs de desfăşurare, să nu fie modificată în mod fundamental. 5.În sfârşit, ultima categorie o reprezintă adaptorii, care se pot cataloga drept mişcări care răspund unor necesităţi umane şi care au un profund caracter adaptativ, în legătură cu diversele situaţii cu care se confruntă individul, fie că este vorba de situaţii stresante, stări de disconfort fizic sau psihic, momente de plictiseală etc. Ca şi în cazul altor categorii de gesturi, adaptorii se pot structura şi automatiza în timp, devenind obişnuinţe integrate în paleta comportamentală a individului. *Comunicarea vizuală. În rândul modalităţilor de comunicare nonverbală contactul privirii, sau comportamentul vizual, ocupă un loc cu totul special pentru că, pe de o parte, îndeplineşte o serie de funcţii care îi sunt specifice ca entitate separată iar, pe de altă parte, deoarece în coroborare cu alte modalităţi, de exemplu cu atingerea, cu gestualitatea, cu proxemica, devine un suport, o pârghie importantă care le sporeşte acestora randamentul şi eficacitatea. Faptul că privirea are un rol esenţial în procesul de comunicare, poate fi verificat, atât la nivelul simţului comun, cât şi prin consultarea unor lucrări de specialitate, în cadrul cărora, comportamentul vizual, este analizat în mod sistematic apelându-se la taxonomii, la identificarea şi analizarea funcţiilor, la stabilirea unor corelaţii între această modalitate şi altele etc. De exemplu, la nivelul simţului comun, sunt consacrate expresii ca „privire în gol”, „privire pironită”, „ochii reprezintă oglinda sufletului”, „privire rece, glacială”, privire ascuţită”, toate acestea sugerând că, prin intermediul acestui canal de comunicare, se pot transmite în exterior multe informaţii referitoare la „starea” şi la intenţiile individului comunicator. De asemeni, avantajele comunicării prin privire, au fost valorificate maximal şi de unii creatori care, şi-au individualizat personajele, nu numai din perspectiva unor trăsături temperamentale sau caracteriale, ci şi din perspectiva modului de utilizare a privirii. De exemplu, multe din personajele lui M. Sadoveanu au o privire „galeşă”, adică duioasă, melancolică, şi multe din poeziile lui M. Eminescu, obiectivează comportamente ale privirii în versuri rămase, memorabile, de genul „Un mort frumos cu ochii vii”, „şi ochii tăi nemişcători”, „şi focul din privire”, „Sub raza ochiului senin” etc.

*Comunicarea prin atingere. Un canal important al comunicării nonverbale îl reprezintă şi comunicarea prin atingere deşi, într-o oarecare măsură, el nu face, de cele mai multe ori, nici obiectul unor analize mai amănunţite în tratatele sau manualele de pedagogie, fiind de asemenea ignorat şi la nivelul practicii educative deoarece, mulţi educatori, îi apreciază efectele ca fiind nesemnificative comparativ cu ale celorlalte canale care, beneficiază de o percepţie mult mai favorabilă. Dovezi ale importanţei atingerii există, indiferent de planul de analiză avut în vedere iar, în această direcţie, poate fi vizată fie perspectiva ontogenetică, avându-se în acest caz în vedere, în mod prioritar, modul în care se realizează atingerea, încă din primele momente ale nou născutului, fie perspectiva contextelor în cadrul cărora efectele atingerii sunt peremptorii, aici exemplul cel mai concludent reprezentându-l acela ce obiectivează interacţiunea medic pacient sau psihoterapeut şi pacient ori, în sfârşit, altă perspectivă, aceea care vizează efectele atingerii în cazul unor persoane care prezintă un singur handicap sau mai multe, elementul de prototipicalitate maximă reprezentândul cazul persoanelor cu handicap vizual, pentru care comunicarea prin atingere este vitală, asigurând în primul rând integritatea fizică a persoanei care posedă o asemenea deficienţă senzorială. Luându-se în discuţie perspectiva ontogenetică, merită menţionat faptul că, debutul funcţionării atingerii, poate fi circumscris chiar vieţii intrauterine când, fătul recepţionează vibraţiile inimii mamei şi bineînţeles, chiar din primele momente de când, nou - născutul se află într-un contact tactil permanent cu mama, mai ales în momentele de alăptare şi de întreţinere a igienei corporale. Se poate deci afirma că unul dintre canalele fundamentale de dezvoltare a senzorialităţii infantile îl reprezintă atingerea care, fie izolat, fie în cuplare cu altele (de exemplu cu văzul), oferă primele informaţii referitoare la materialitatea şi la diversitatea lumii în care a descins copilul. De-a lungul întregii ontogeneze, ca urmare a unor experienţe trăite în mod nemijlocit de copil, cât şi a influenţelor de natură instructiv-educativă atingerea, ca modalitate de comunicare, se rafinează atât în planul funcţional cât şi în cel estetic, astfel încât o importantă cantitate de informaţii referitoare la caracteristicile unor fiinţe sau lucruri provine tocmai prin intermediul acestui canal. Atingerea, ca modalitate de comunicare nonverbală, este importantă în primii ani ai ontogenezei nu numai din perspectiva funcţiilor specifice acestui canal de comunicare, ci şi din perspectiva implicaţiilor pe care le are în edificarea ataşamentului, ca relaţie afectivă profundă, pe de o parte, între copil şi alte persoane cu care el interacţionează iar, pe de altă parte, între copil şi obiectele sau lucrurile pe care le manipulează în tentativa de a le surprinde specificitatea şi utilizările posibile care le justifică existenţa. Dintre argumentele de relevanţă maximă care susţin această modalitate de comunicare ar putea fi menţionate următoarele:

1)Comunicarea prin atingere este implicată maximal în crearea sau structurarea ataşamentului ca relaţie afectivă fundamentală între persoane sau, între persoane şi lucruri, obiecte, alte fiinţe decât cele umane cu consecinţe benefice în dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului; 2)Comunicarea prin atingere reprezintă un canal fundamental în transmiterea unor sentimente, atitudini, convingeri, simpatii sau antipatii de la o persoană la alta, în cazul în care, acestea interacţionează nemijlocit. 3)Comunicarea prin atingere este importantă pentru că se constituie într-un suport, pentru persoanele care manifestă o neputinţă sau, resimt un anumit disconfort de natură fizică sau psihică. 4) Comunicarea prin atingere este importantă, pentru că, în funcţie de modul în care se realizează, asigură rezolvarea unor sarcini profesionale sau îndeplinirea unor activităţi, care au un grad mai mic sau mai mare de complexitate. 5)Comunicarea prin atingere îşi justifică importanţa şi prin transmiterea unor mesaje specifice care, dintr-un motiv sau altul, nu pot face obiectul altor canale de comunicare. 6) Comunicarea prin atingere, este importantă, pentru că îşi aduce o contribuţie decisivă în procesul persuasiunii contribuind astfel, la formarea sau eventual, la schimbarea unor atitudini, la partenerii care se află în interacţiune. 7)Comunicarea prin atingere este implicată maximal în realizarea acordului, a consensului, între partenerii aflaţi în interacţiune prin compatibilizarea unor păreri a unor puncte de vedere, a unor convingeri care, se aflau, eventual, în raporturi de disonanţă înainte de producerea comportamentului tactil. 8)Comunicarea prin atingere îndeplineşte şi un important rol reglator graţie căruia, se asigură interacţiunii fluenţă şi productivitate, evitându-se, astfel, ezitările, blocajele, stările de expectanţă prelungită, toate cu consecinţe negative în desfăşurarea normală a întregului proces comunicaţional. 9)Comunicarea prin atingere îşi demonstrează importanţa şi în crearea unor momente de destindere, de relaxare în cadrul activităţii, oferind interacţionarilor posibilitatea să-şi regleze comportamentele şi să se adapteze mai bine sarcinile pe care urmează să le îndeplinească. *Comunicarea prin spaţiu şi distanţă. Alături de celelalte modalităţi de comunicare nonverbală, proximitatea joacă un rol de loc neglijabil, care poate influenţa favorabil atât activitatea de instruire-învăţare, cât şi evoluţia ulterioară a personalităţii copilului. Există, aşadar, argumente suficiente pe de o parte, pentru valorificarea mai judicioasă a acestui canal de comunicare iar, pe de altă parte, pentru continuarea investigaţiilor (cercetărilor) care i-ar putea atribui noi semnificaţii şi ar putea oferi sugestii practicienilor referitor la contextele cele mai potrivite şi cele mai indicate pentru utilizarea raţională a ei.

În cazul acestui canal, nu abundă tipologiile iar, cea propusă de E.T. Hall în legătură cu zonarea spaţiului, este citată de toate lucrările care abordează comunicarea nonverbală. Plecând de la ideea că spaţiul este divizibil, E.T. Hall ajunge să delimiteze patru zone şi anume: zona intimă (0-45cm); zona personală (45-125cm); zona socială (1,25-3,60m) şi zona publică (peste 4m). 1. Zona intimă, este spaţiul cel mai protejabil al individului, deoarece, accesul în acest perimetru nu este posibil decât în cazuri cu totul speciale. Pe de o parte, în acest spaţiu nu acced decât persoanele care se află într-o relaţie afectivă foarte apropiată cu interacţionarul (părinţi, fraţi, surori, soţii, prieteni foarte apropiaţi), sau persoanele străine care interacţionează într-un scop profesional, (medicul care îşi consultă pacientul, antrenorul care-l iniţiază pe sportiv în formarea unei deprinderi, învăţătorul care-l învaţă pe copil să scrie etc.). Exceptând aceste situaţii, când persoane străine violează acest spaţiu, întâmplător, sau datorită unor contexte speciale (aglomeraţiile din autobuz, metrou, participarea la un spectacol etc.), individul îl apără cu mijloacele pe care le are la îndemână şi în primul rând prin evitarea contactului vizual. Caracteristica fundamentală a zonei intime o reprezintă faptul că ea favorizează funcţionarea concomitentă a mai multor canale de comunicare nonverbală cum ar fi comunicarea prin contactul vizual, comunicarea prin atingere, comunicarea prin miros pe de o parte iar, pe de altă parte, facilitează realizarea unui feed-back prompt şi eficient atât prin mijloace verbale cât şi prin mijloace nonverbale. 2. Zona personală, este perimetrul interacţiunilor profesionale pe de o parte şi al conversaţiilor obişnuite pe de altă parte, având un rol decisiv în realizarea optimă a anumitor sarcini sau activităţi şi de asemeni, un rol important în a oferi indicii referitoare la relaţia afectivă dintre partenerii aflaţi în interacţiune. Chiar dacă zona personală nu mai favorizează maximal multicanalitatea comunicării nonverbale, aşa cum se întâmplă în cazul celei intime, ea se constituie într-un suport pentru funcţionarea optimă a comunicării gestuale, a comunicării prin contactul privirii şi, nu în ultimul rând, a comunicării paraverbale. 3. Zona socială este spaţiul care nu mai este marcat de o semnificaţie afectivă, un motiv în plus, pentru a se afirma că această zonă este destinată interacţiunii cu persoanele străine. La modul general, acest spaţiu este destinat interacţiunilor de tip profesional şi, chiar dacă nu mai favorizează în aşa mare măsură comunicarea, comparativ cu cele două spaţii analizate anterior, oferă indivizilor şanse de a comunica atunci când sarcinile pe care le rezolvă sau activităţile pe care le îndeplinesc impun această necesitate. Nu ar trebui să se înţeleagă din analiza zonei sociale că acest tip de spaţiu ar fi oarecum neproductiv pentru că, pe de o parte, marchează diferenţa de statut

dintre interacţionari iar, pe de altă parte, pentru că nu favorizează şi dimensiunea afectivă a procesului de comunicare, aspect valabil pentru zona intimă şi cea personală; în anumite contexte, în desfăşurarea anumitor tipuri de activităţi (de exemplu în cazul activităţii redacţionale, în activitatea organizată la bandă şi chiar în unele activităţi cu caracter didactic), această zonă poate deveni productivă pentru că oferă inrecţionarilor posibilitatea să se concentreze pe rezolvarea anumitor sarcini fără a fi deranjaţi de alte persoane şi, de asemeni, posibilitatea să comunice între ei în cazul în care se impune cooperarea şi realizarea unui anumit consens. 4.Zona publică este spaţiul care măreşte ecartul dintre interacţionari, lucru datorat, cel mai adesea, contextului şi scopului în care se realizează procesul de comunicare. Este spaţiul frecvent, când, un emiţător sau o sursă, îşi prezintă ideile în faţa unui auditoriu cu scopul de a-l informa pe o anumită temă sau subiect şi bineînţeles, cu scopul de a le forma participanţilor anumite atitudini referitor la natura celor prezentate. Zona publică este tipul de spaţiu care-l constrânge pe emiţător să utilizeze maximal elementele comunicării paraverbale (intensitate, fluenţă accent) şi, de asemeni, să-şi amplifice gesturile, pentru a ilustra şi susţine în mai mare măsură ideile conţinute în mesajele verbale. Alt element de distincţie al zonei publice, faţă de zonele prezentate anterior, îl reprezintă faptul că, numai limita inferioară rămâne imuabilă, în timp ce limita superioară, devine variabilă, depinzând de context şi de mărimea auditorului care urmează să primească mesajele sursei. Utilizarea acestei zone, la ora actuală, este facilitată şi de mijloacele moderne de amplificare, în cazul în care, auditoriul cuprinde sute sau mii de participanţi care beneficiază astfel de posibilităţi optime de receptare. Nefavorizând funcţionarea optimă a feed-back-ului, zona publică este spaţiul care lateralizează comunicarea, neoferind sursei posibilitatea să obţină indicii evidente referitoare la ecoul mesajelor sale în rândul auditoriului. În parte, lacuna poate fi diminuată, în cazul în care, discursul emiţătorului este urmat de luări de cuvânt (intervenţii ale participanţilor) prin care aceştia pot să ofere informaţii referitoare la impactul discursului asupra publicului pe care îl reprezintă. *Comunicarea paraverbală este un canal important, deoarece se comunică nu numai prin cuvinte, ci şi prin felul în care sunt spuse aceste cuvinte, cu ajutorul unor mijloace ectosemantice. Cunoaşterea şi utilizarea acestor mijloace ectosemantice care, la modul general, configurează comportamentul vocal al individului, este importantă, pe de parte, pentru a conferi vorbirii mai multă expresivitate, iar pe de altă parte, pentru a atribui mijloacelor ectosemantice semnificaţia necesară atunci când sunt utilizate în diferite contexte comunicaţionale.

De asemenea, comportamentul vocal sau paralimbajul este important în reglarea interacţiunii dintre parteneri sau, mai concret, în schimbarea rolurilor de emiţător şi receptor, atunci când mai multe persoane se află în situaţia de a comunica. Principalele mijloace prin care se realizează comunicarea paraverbală sunt: intensitatea vocii, intonaţia utilizată, ritmul vorbirii, şi utilizarea pauzelor care pot apărea pe perioada emiterii mesajelor. a) Intensitatea vocii este un mijloc al paralimbajului care poate avea un rol ambivalent în funcţie de modul în care este utilizată, putându-se constitui atât într-un factor facilitator al comunicării, dar şi într-un element frenator, cu consecinţe negative asupra modului general de desfăşurare a procesului amintit şi, indubitabil, asupra eficacităţii acestuia. De exemplu, o intensitate prea mare a vocii emiţătorului, poate crea o stare de oboseală şi de disconfort la nivelul receptorului, după cum, şi o intensitate redusă, poate crea probleme, mai întâi la nivelul receptării mesajelor şi apoi la nivelul decodificării acestora. De asemeni, efectele negative ale unei intensităţi prea mari a vocii se pot regăsi şi la nivelul procesului de schimbare a exprimării, când, vocile solicitanţilor sunt acoperite şi când, aceştia nu-l pot informa pe emiţător în legătură cu ecoul mesajelor recepţionate. Pentru evitarea acestor urmări nefavorabile este recomandabil ca intensitatea vocii să fie reglată în funcţie de contextul în care se realizează comunicarea şi în funcţie de caracteristicile şi specificul spaţiului utilizat. b)Intonaţia utilizată este, de asemeni, un mijloc extrem de important în comunicarea verbală pentru că, pe de o parte, prin intermediul ei se realizează maximal expresivitatea vorbirii iar, pe altă parte, pentru că, se pot accentua anumite cuvinte sau părţi ale enunţului care sunt considerate mai relevante şi care trebuie să-l preocupe în mai mare măsură pe destinatarul mesajelor. Dimpotrivă, neutilizarea intonaţiei, poate contribui la inexpresivitatea vorbirii emiţătorului şi la imposibilitatea de a transmite receptorului o multitudine de stări, de sentimente pe care, emiţătorul le posedă, dar nu le poate transmite într-un mod convenabil. Intonaţia utilizată în vorbire este atât de importantă încât, în unele profesii, cum ar fi cea de actor, profesor, (institutor), poate fi considerată drept un indicator al competenţei profesionale ce trebuie vizat în mod special în cadrul formării acestor categorii de specialişti. Dacă se are în vedere cultivarea acestui mijloc de comunicare paraverbală în cadrul procesului instructiv-educativ este evident că, unele activităţi, cum ar fi dramatizările sau unele metode de învăţământ (de exemplu jocurile cu rol), se constituie în pârghii foarte importante pentru ameliorarea intonaţiei elevilor în procesul general de comunicare.

c) Ritmul vorbirii este un element de comunicare paraverbală care poate, de asemeni, să influenţeze modul de desfăşurare a procesului şi, ca o consecinţă firească, nivelul calitativ la care acesta se situează. Altfel spus, în privinţa tempoului, vorbirea poate să se realizeze la trei nivele şi anume un ritm normal, un ritm lent şi un ritm alert, fiecare având consecinţe vizibile asupra felului în care se realizează comunicarea. Deoarece ritmul normal nu creează probleme şi constituie o garanţie că procesul de comunicare se realizează corespunzător, o atenţie deosebită trebuie acordată cazurilor când tempoul este, ori foarte rapid ori, dimpotrivă, foarte lent. În cazul în care tempoul este foarte rapid, deci fluenţa vorbirii este prea mare, există posibilitatea ca destinatarul să întâmpine dificultăţi serioase, mai întâi, la nivelul receptării mesajelor (cercetări mai recente din domeniul psihologiei arată că limita maximă de receptare este de 250 cuvinte/minut) iar, după aceea, la nivelul procesului de decodificare a mesajelor, lucru uşor explicabil, prin faptul că primirea acestora s-a făcut într-un mod extrem de selectiv. Consecinţele negative determinate de ritmul foarte alert se concretizează, mai întâi, într-o înţelegere defectuoasă a mesajelor primite, cu urmări negative atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung în ceea ce priveşte evoluţia cunoaşterii şi, de asemeni, într-o stare de disconfort şi de oboseală la nivelul receptorului care, totuşi, depune eforturi serioase în receptarea şi în decodificarea mesajelor. Dimpotrivă, în cazul în care tempoul este prea lent, apare un ecart prea mare, între timpul afectat emiterii mesajelor şi cel afectat decodificării acestora, lucru care poate să-i distragă atenţia receptorului care are tendinţa de a utiliza intervalul de timp disponibil în direcţii colaterale scopului urmărit de comunicare. Indubitabil, tempoul vorbirii, trebuie adecvat nu numai contextului în care se realizează procesul de comunicare ci, în primul rând, naturii conţinutului (conţinuturilor) care se transmit prin intermediul mesajelor transmise. De exemplu, dacă prin mesaje se transmit informaţii ce concretizează acţiuni, desfăşurări de evenimente etc., atunci este recomandabil ca tempoul vorbirii să fie alert, după cum, este mai indicat tempoul lent, atunci când mesajele concretizează explicaţii de un anumit fel, descrieri, întâmplări, sfaturi sau recomandări oferite ascultătorului, tocmai în ideea de a-i oferi acestuia posibilitatea de a reflecta mai mult la natura conţinuturilor transmise. Deoarece tempoul vorbirii se află într-o corelaţie directă cu trăsăturile temperamentale individuale, în activitatea de instruire-învăţare, nu trebuie trasă concluzia că tempoul alert al vorbirii reprezintă un indiciu cert al bunei pregătiri a elevilor, în timp ce, un tempou lent, este un indiciu al unei pregătiri mai puţin satisfăcătoare sau mai puţin riguroase.

Acest lucru poate fi demonstrat când unii elevi prezintă într-un ritm foarte alert conţinuturi care cuprind multe inadvertenţe, şi multe lacune în timp ce alţii, chiar dacă utilizează un ritm mai lent al vorbirii, expun conţinuturi mult mai riguroase şi mult mai bine structurate şi argumentate. d) Utilizarea corectă a pauzelor în vorbire reprezintă, la fel, un mijloc important de realizare a comunicării paraverbale deoarece, numai aparent, prin tăcere nu s-ar comunica, ceea ce ar însemna că, tăcerea este sinonimă cu necomunicarea. Faptul că se poate comunica şi prin tăcere se concretizează în existenţa multor butade care se utilizează deseori, de genul „tăcerea e de aur”, „dacă tăceai, filozof rămâneai”, ş.a., care exprimă multe semnificaţii atribuite acestui comportament vocal. Autorii care au abordat mai în detaliu problemele comunicării paraverbale, fac o distincţie clară între pauzele neumplute şi pauzele umplute care apar în timpul vorbirii. Pauzele neumplute, apar ca întreruperi ale activităţii vocale pe perioada emiterii mesajelor iar pauzele umplute, sunt întreruperi ale vorbirii, completate cu unele sunete de genul „uf”, „ah”, „of”, bâlbâieli şi chiar unele repetiţii