PARTEA I

Subiecte la Noul Testament - Definitivat

I. Ucenicia în Evanghelia de la Matei: 1. „Învățați-vă de la Mine...” (Mt 11,29) 2. Chemarea primilor ucenici (Mt 4,18-22) 3. Prețul urmării lui Iisus Fiul Omului (Mt 8,18-22) 4. „Nu pace, ci sabie”: misiune și legături familiale (Mt 10,16-23, 34-38) 5. Fameni pentru Împărăția cerurilor (Mt 19,10-12) 6. Ucenicia, avuțiile și legăturile de familie (Mt 19,27-30) 7. Mathēteuo în porunca post-pascală a lui Iisus (Mt 28,18-20) II. Euharistia în Evanghelia după Luca 8. O mare sărbătoare în casa lui Levi (5,27-39) 9. O cină în casa lui Simon fariseul (7,36-50) 10. Frângerea pâinii în cetatea Betsaida (9,10-17) 11. Ospitalitate în casa Martei (10,38-42) 12. Un prânz în casa unui fariseu (11,37-54) 13. O cină de sabat în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor (14,1-24) 14. Ospitalitate în casa lui Zacheu (19,1-10) 15. Ultima Cină (Lc 22,14-23). Accentul pascal lucanic 16. Mese cu Iisus Cel înviat: Emaus (24, 13-32) și Ierusalim (24, 33-49) III. Minunile relatate numai în Evanghelia după Luca: 17. Exorcizarea celor șapte demoni din Maria Magdalena (Lc 8,2) și vindecarea urechii slugii arhiereului (Lc 22,50-51) 18. Prima pescuire (Lc 5,1-11) 19. Învierea fiului văduvei din Nain (7,11-17) 20. Vindecarea femeii gârbove (13,10-17) 21. Vindecarea bolnavului de hidropizie (14,1-6) 22. Curățirea celor zece leproși (17,11-19)

Aspecte ale uceniciei în Evanghelia de la Matei

Prin „ucenici” înțelegem în Evanghelia de la Matei o importantă noțiune eclesiologică, în sensul că membrii Bisericii sunt chemați să devină „ucenici” ai lui Hristos. A lăsa toate și a urma lui Iisus este răspunsul potrivit la realitatea eshatologică copleșitoare pe care El o proclamă. În prezența lui Iisus, Învățătorul desăvârșit și plin de autoritate al voii lui Dumnezeu și Însuși Fiul lui Dumnezeu, Apostolii sunt învățăcei, discipoli sau ucenici (mathētai). Când ei înșiși vor fi învățați deplin, la rândul lor vor fi în stare să facă alți „ucenici” (mathēteuein), învățând (didáskontes) ceea ce Iisus Ia învățat (28,19-20). Astfel, potrivit lui Matei, categoria bisericească fundamentală este cea a „ucenicului” (mathētēs) (9,37; 10,1.24-25. 42; 11,1), căci aceasta exprimă cel mai bine identitatea și caracterul celui care care este învățat în calea Împărăției cerurilor (13,52; 27,57; 28,19). Cuvinte cheie: Învățător, ucenic, învățătură, ascultare, înțelegere, făptuire

Introducere Studiul temei despre ucenicie la Matei contribuie la înțelegerea Evangheliei însăși, și în special a etosului creștinismului mateian.1 În prima Evanghelie, ucenicii sunt desemnați în principal ca ascultători ai mesajului lui Iisus, un mesaj care este dezvoltat în cinci mari cuvântări (Mt cap. 5-7; 10; 13; 18; 24-25). Aceasta nu exclude mulțimea, care și ea ascultă mesajul lui Iisus. Dar ochii și urechile ucenicilor sunt binecuvântate pentru că nu doar ascultă și văd, ci mai ales pentru că înțeleg învățătura lui Iisus (13,16). Dacă, pentru Luca, Apostolii sunt în principal martori oculari, pentru Matei, ei sunt cei care au auzit și au înțeles tot ceea ce Iisus i-a învățat.2 În limbajul mateian, termenul „ucenic” este un titlu folosit în mod predilect pentru Cei Doisprezece (cf. 13,10; 18,1). Sf. Matei evită cuvântul apostolos care este folosit numai în fruntea listei Apostolilor din 10,2, ceea ce sugerează că membrii comunității mateiene se puteau identifica ca mathētai (ucenici), dar nu ca apostoloi. Pentru Matei, ucenicia constă în primul rând în primirea Împărăției (basileia), adică a Evangheliei (veștii celei bune) aduse de Iisus. Ucenici sunt cei care ascultă și înțeleg poruncile și învățătura lui Iisus și împlinesc voia lui Dumnezeu. (12,50). Ucenicul ideal este un supus fidel care ascultă de Împăratul Hristos și împlinește ceea ce El poruncește (ex. în Predica de pe Munte: „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt 5,19); în Rugăciunea Domnească: „Vie 1

2

Pentru această temă, în plus față de tradiția marcană, Mt introduce material din Q (Mt 8,18-22 = Lc 9,57-60 și Mt 10,34-36. 37-39 = Lc 12,51-53, 14,26-27, precum și tradiția unică pentru Matei (19,10-12). Ulrich Luz, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, în Graham Stanton, ed., The Interpretation of Matthew, second edition, T & T Clark Edinburgh, 1995, p. 122.

împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Mt 6,10; mai extins decât în Lc 11,12); spre sfârșitul Predicii de pe Munte: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt 7,21). La sfârșitul Predicii de pe Munte accentul cade pe poruncile pe care ucenicii le-au auzit, iar ascultarea/împlinirea lor reprezintă natura adevăratei ucenicii. Doar prin păzirea poruncilor Sale pot fi deosebiți adevărații creștini de cei falși.3 Matei este foarte preocupat de învățătura lui Iisus și, pentru el, ucenicul ideal este cel care primește și înțelege învățătura lui Hristos-Învățătorul: Iisus poruncește ucenicilor Săi: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (doar în Mt 23,8); ucenicii lui Iisus înțeleg parabolele Sale (Mt 13,51; diferit la Mc 4,13; ucenicii înțeleg când El le cere să se ferească de aluatul fariseilor și al saducheilor (Mt 16,12; diferit Mc 8,17-21; când Iisus vorbește de Ilie, ucenicii Săi înțeleg că se referă la Ioan Botezătorul (Mt 17,9-13; lipsește în Mc 9,11-13). În redactarea sa, Matei leagă misiunea ucenicilor de misiunea lui Iisus. Ucenicii nu sunt pleacă în mod evident în misiune în decursul activității Domnului. Ei sunt doar cei care primesc învățătură. Spre deosebire de Marcu, la Matei ucenicii nu sunt lipsiți de înțelegere. Pentru Matei, este foarte semnificativ ca ucenicii să aibă înțelegere. Ucenicii primesc mult mai frecvent instruiri decât în celelalte Evanghelii, iar înțelegerea lor este un rezultat direct al explicațiilor lui Iisus (13,51). În 15,16 și 16,9 se spune că ucenicii încă nu înțelegeau. Dar, de fiecare dată, neînțelegerea lor este depășită în urma învățăturii pe care le-o transmite Iisus. În 16,12 și 17,13 se precizează că ucenicii „atunci au înțeles”, adică în urma explicației pe care au primit-o. Astfel, Iisus este prezentat ca Învățătorul Cel Bun care oferă ucenicilor Săi învățătura deplină. El este Învățătorul care-i conduce pe ucenici la înțelegere, aceasta fiind legată de învățătura Sa, în timp ce credința privește Persoana lui Iisus. Dacă credința este îndreptată către puterea miraculoasă a Domnului, care este prezentă în continuare în Biserică, înțelegerea este în legătură cu învățătura lui Iisus, ea fiind consemnată mai mult în materialul catehetic. Deplina înțelegere constă în fidelitatea față de mesajul lui Iisus,4 o fidelitate exprimată prin împlinirea învățăturilor Sale. Ucenicii lui Iisus sunt chemați să trăiască în „dreptate” și să fie „drepți” (adică să trăiască în „relație dreaptă” cu Dumnezeu și cu semenii): adjectivul grecesc dikaios (17 ori) și substantivul dikaiosyne (7 ori) apar mult mai frecvent la Matei decât în celelalte Evanghelii. Ucenicia autentică înseamnă a pune credința în lucrare, după cum se arată în numeroase ziceri și parabole. De exemplu, Sf. Ioan Botezătorul avertizează: „tot pomul care nu face roadă bună se taie 3 4

Ulrich Luz, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, p. 130. Ulrich Luz, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, p. 120-121.

şi se aruncă în foc” (Mt 3,10); Iisus învață: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5,16); Iisus folosește analogiile pomilor și ai altor plante care aduc roadă bună sau rea (Mt 7,15-20; cf. 12,33-37); parabola oilor și a caprelor, în care cei drepți sunt răsplătiți și ceilalți sunt pedepsiți (numai în Mt 25,31-46). Evanghelia după Matei accentuează realitatea Judecății, a separării definitive dintre bine și rău, dintre ucenicii adevărați și cei falși: parabola neghinei în grâu (Mt 13,24-30; explicată doar în 13,36-43); câteva parabole scurte despre separarea dintre bine și rău, dintre drepți și păcătoși (doar în Mt 13,47-50). Ucenicii lui Hristos sunt chemați să cultive iubirea frățească. În multe locuri se subliniază importanța milei și a iertării (a oferi și a primi) și a împăcării: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale” (numai la Mt 5,2325a); în Rugăciunea Domnească: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12; asemănător în Lc 11,4); imediat după Rugăciunea Domnească: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (numai în Mt 6,14-15); parabola datornicului nemilostiv (numai în Mt 18,23-35). Ucenicia nu se trăiește individual, ci în comunitate cu ceilalți credincioși: cuvântarea lui Iisus din Mt 18 privește cel mai mult diferite aspecte ale relațiilor intracomunitare: a fi smerit ca un prunc și a ne feri de a sminti (18,1-10); procesul în patru etape pentru îndreptarea celui care a greșit (18,15-17); dintre Evanghelii, numai cea de la Matei folosește cuvântul ecclesia („Biserică”, Mt 16,17-19; Mt 18,17). 1. Învățați-vă de la Mine... (Mt 11,29) În 10,24-25 ș.u., unde Matei a combinat o zicere din Q cu o alta care apare numai la el, se arată că Iisus este un Învățător care trebuie ascultat ca și un Stăpân (cf. 7,21-27). Sf. Teofilact al Bulgariei arată că în 10,24-25 Mântuitorul „ne învață să suferim ocările, ca și cum ar fi zis: Dacă Eu, Învățătorul și Stăpânul am suferit, cu mult mai vârtos voi, ucenicii și slugile Mele” și continuă interpretarea: „Dar poate vei întreba de ce spune că nu este ucenic mai presus de învățător, când vedem mulți ucenici mai presus de dascăli. Zice aceasta Hristos pentru timpul cât vor fi ucenici, iar dacă vor fi mai presus, nu mai sunt ucenici (s.m.), după cum și sluga, cât este slugă nu este mai presus de stăpânul ei”.5 5

Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, București, 2002, p. 248.

În Mt 5,17 ș. u., Iisus Se descoperă ca împlinitor desăvârșit al Legii și al proorocilor Vechiului Testament. În Mt 11,25-30 - o pericopă mateiană - , Hristos adresează chemarea de a veni la El pentru aflarea odihnei, îndemnând totodată: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima...” (Mt 11,29). Potrivit acestui îndemn-chemare, se înțelege că exigențele din prima și a treia fericire din Mt 5,3.5 sunt îndeplinite exemplar chiar în Persoana și în activitatea lui Hristos. Referindu-se la smerita-cugetare, Sf. Ioan Scărarul învață că ea este „un har fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit experiența ei. Ea este o bogăție negrăită; este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Căci zice: Învățați de la Mine; deci nu de la înger, nici de la om și nici de pe hârtie, ci de la Mine (Mt 11,29), adică din sălășluirea, din luminarea și din lucrarea Mea în voi; că sunt blând și smerit cu inima și cu gândul și cu cugetul; și veți afla odihnă, din partea războaielor, și ușurarea de gânduri sufletelor voastre”.6 În legătură cu acest îndemn al Mântuitorului, Cuviosul Nichita Stithatul scrie: „Suntem după asemănarea lui Dumnezeu, Celui ce ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa: din virtute și înțelepciune... Ne-a făcut din smerenie și blândețe... (Mt 11,29)”.7 În 23,8-10, Domnul Hristos învață pe ucenici: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, 8 că unul este Învăţătorul (didáskalos) vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul (kathēgētēs) vostru este unul: Hristos”. Didascalii și cateheții creștini și-au exercitat mereu misiunea cu conștiința unei încredințări din partea lui Hristos. „În școala Domnului, spunea Fericitul Augustin, [vă] vorbesc [ca] unor colegi. Căci avem un singur Învățător, în Care toți suntem una. Acesta, ca nu cumva să îndrăznim să ne mândrim cu demnitatea de învățători, ne-a sfătuit, spunândune: Să nu căutați să fiți numiți de către oameni; că unul este Învățătorul vostru, Hristos. Așadar, sub [îndrumarea] Acestui Învățător, a Cărui catedră este cerul, fiindcă trebuie să ne instruim în scrierile Sale, luați aminte la câteva [lucruri] pe care o să vi le spun, primindu-le în dar de la Cel care îmi poruncește să [vă] vorbesc”.9

6 7 8

9

Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, vol. 9, trad. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1980, p. 298. Cuv. Nichita Stithatul, Filocalia, vol. 6, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1977, p. 308. Totuși, gramateus în Matei poate fi o desemnare a unui ucenic, cf. materialul mateian unic din 13,51-52 și zicerea redactată din 23,34 (dif. de Lc 11,49), unde termenul este folosit despre adevărații ucenici ai lui Iisus și membrii Bisericii (Stephen C. Barton, Discipleship and Family Ties in Mark and Matthew, Cambridge University Press, 1994, retip. digital 2005, p. 146). Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. I, trad. Corneliu Clop, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014, p. 444.

Un alt loc care cuprinde auto-desemnarea lui Iisus ca Învățător este cel din Mt 26,18. În legătură cu pregătirea Cinei de Taină, Domnul spune ucenicilor Săi: „Mergeți în cetate la cutare și spuneți-i: Învățătorul zice: timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei”. Din aceste citate mateiene apare evident faptul că Iisus Însuși Se prezintă ca Învățător al ucenicilor Săi. Însă, Evanghelia întâia Îl prezintă pe Iisus și ca Ucenicul desăvârșit. Din 11,1 reiese că numai Iisus se angajează în misiune imediat ca urmare a cuvântării apostolice pentru că El Însuși este Ucenicul model, unul care îndeplinește ceea ce El însuși învață, și Care, deci, devine un model de imitat pentru ucenicii Săi. 2. Chemarea primilor ucenici (Mt 4,18-22; par. Mc 1,16-20) Sf. Matei atribuie noțiunii de „ucenic” un sens larg deoarece scrie despre chemarea primilor ucenici imediat după referirea la „Galileea neamurilor” și la cei dintre neamuri care au văzut „lumină mare”. De asemenea, contextul posterior al pericopei (Mt 4,23-25) se referă la chemarea multor ucenici. Iisus străbate toată Galileea și vestea despre El ajunge și „în toată Siria”. În legătură cu activitatea mesianică prin cuvânt („propovăduind Evanghelia Împărăției”, v. 23) și prin faptă (adică prin minuni), Sf. Matei sugerează faptul că nu doar chemarea la ucenicie este adresată tuturor, ci și răspunsul celor care primesc această chemare este tot atât de prompt ca și al celor patru ucenici de care a fost vorba în contextul imediat anterior: „Și mulțimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan” (v. 25). În ambele cazuri este folosit un limbaj identic: „Au mers după El”, se precizează în 4,20.22, despre modul în care au răspuns cele două perechi de frați; „mergeau după El”, se spune în v. 25 despre mulțimile de „ucenici” care urmau lui Iisus. Și în alte locuri Sf. Matei subliniază slujirea lui Iisus prin cuvânt și faptă care vizează „mari mulțimi” (7,28; 8,1). În primul caz se vorbește de uimirea mulțimii față de învățătura lui Iisus. În al doilea, de „mulțimi multe” care I-au urmat și care au fost beneficiare ale slujirii de vindecare și a altor învățături. Narațiunea chemării ne descoperă câteva aspecte semnificative despre noul statut al celor care devin ucenici, precum și despre relația dintre Hristos și ucenicii Săi: 2.1. Autoritatea cuvintelor lui Iisus este subliniată în mod repetat în această Evanghelie (7,24; 9,7b; 28,20a). În 4,18-22 Iisus este Persoana autorității și El are inițiativa chemării. Iisus este Cel care „umbla pe lângă Marea Galileii”, Care „a văzut” cele două perechi de frați și Care adresează chemarea de a urma – care este în același timp și o chemare la misiune. Numai Iisus singur vorbește: nu este niciun dialog. Răspunsul pescarilor este numai pentru El (cf. 9,9). Chemarea lui Iisus la pocăință în vederea apropierii Împărăției (4,17b) și cuvântul Său poruncitor de a urma sunt decisive pentru un răspuns adecvat. Pescarii sunt

modele pentru membrii comunității Bisericii. Cuvântul lui Iisus „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (4,19) semnalează că ucenicia față de Iisus înseamnă în același timp misiune la toate neamurile în perspectiva noii realități a Împărăției cerurilor (cf. 28,19). 2.2. Dacă, în general, Matei abreviază textul disponibil din Marcu, nu același lucru se poate susține în legătură cu chemarea celor două perechi de frați. Sf. Matei aduce cele două chemări într-o mai strânsă asemănare una cu cealaltă, făcând ca finalul celui de-al doilea episod să fie simetric cu finalul primului: oi de eutheos afentes... ekolouthesan auto (4,20, 22). Strânsa simetrie a celor două episoade accentuează caracterul lor paradigmatic: pocăința ca răspuns la venirea Împărăției (4,17) înseamnă a lăsa imediat toate și a urma lui Iisus în deplină ascultare a chemării Sale.10 Același fapt este indicat prin particularitatea mateiană a descrierii lui Zevedeu. În 4,21 se arată clar de la începutul episodului că tatăl lui Iacov și al lui Ioan era cu ei „în corabie”, spre deosebire de Marcu care menționează prezența lui Zevedeu doar atunci când cei doi frați părăsesc și urmează (Mc 1,20b). Efectul acestei pomeniri mai timpurii a lui Zevedeu „tatăl lor”, care era cu ei, face ca părăsirea corabiei și a tatălui lor să fie cu mult mai radicală. De asemenea, este demnă de remarcat în această privință omisiunea simbriașilor (misthotoi) (Mc 1,20b). Potrivit lui Matei, Zevedeu a fost lăsat singur. Iacov și Ioan, ca și Simon Petru și Andrei, lasă imediat (euthes) totul: a urma lui Iisus în viața Împărăției cerurilor presupune o ascultare radicală, a cărei natură va fi exprimată în Predica de pe Munte (Mt 5-7). 2.3. În ambele ocazii, evanghelistul Matei inserează o descriere a perechilor de ucenici ca duo adelphous, o descriere care are o semnificație aparte pentru eclesiologia evanghelistului.11 În Mt 10,2-4 (par. Mc 3,16-19), Andrei este adus de pe locul al patrulea, pe locul al doilea și identificat ca fratele lui Petru (ho adelphos autou). Numirea lui Iacov și a lui Ioan, „fratele său” (ho adelphos autou) este pusă în paralelă strictă cu numirea lui Simon și a lui Andrei, prin omisiunea parentezei despre Boanerghes (10,2; dif. Mc 3,17b). În felul acesta, prima parte a listei de ucenici este adusă în simetrie cu narațiunea chemării. Astfel, în concepția mateiană, pocăința și urmarea lui Iisus introduc pe ucenic într-o comunitate care poate fi înțeleasă cel mai bine ca o frățietate. În 12,49 Iisus indică anume către ucenicii Săi (dif. Mc 3,34a) și îi numește „mama și frații Săi”; 12 în 23,8 (numai la Matei) Iisus spune („mulțimilor și ucenicilor”, 23,1), „voi toți sunteți frați”; și în prima 10 11

12

Stephen C. Barton, Discipleship..., p. 128. Termenul de rudenie adelphos (frate) este important pentru Matei, unde apare de 39 ori (Mc = 20 ori; Lc = 24 și In = 14 ori). În 12,46 ș.u. și 23,8 cuvântul „frate” (adelphos) este sinonim cu mathētēs. Un alt concept înrudit este reprezentat de mikros („cel mic”, Mt 18,6.14), termenul timpuriu pentru ucenic, care provine din tradiția mateiană și este înțeles probabil de evanghelist ca sinonim cu mathētēs. În legătură cu semnificația duhovnicească a cuvintelor lui Iisus, Evagrie Monahul învață: „Prietenii tăi să fie bărbații pașnici, frații duhovnicești și părinții sfinți, căci pe aceștia și Domnul îi numește așa zicând: Mama Mea și frații și părinții Mei aceștia sunt, care fac voia Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt 12,50). Filocalia, vol. 1, trad. D. Stănilloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 67.

arătare de după Înviere, Iisus poruncește celor două femei mironosițe să meargă și să spună tois adelphois mou să meargă în Galileea (28,10; numai la Matei), cu referire clară la cei unsprezece ucenici (28,16).13 În termeni paradigmatici, primii ucenici intră în frățietatea ucenicilor lui Iisus, o frățietate care înlocuiește angajamentul față de tatăl lor. Comunitatea este percepută ca o frățietate ale cărei exigențe au prioritate înaintea legăturilor de familie sau de ocupație și în care modelul autorității patriarhale este relativizat (cf. 23,9). În 8,21-22, unui ucenic i se refuză dreptul de a îngropa pe tatăl său; 10,35 vorbește de despărțirea dintre un om și tatăl său; 12,50b omite tații pământești din noua familie a lui Iisus; iar în 19,27 Petru mărturisește că a lăsat „toate” pentru a-I urma lui Iisus. 2.4. Remarcăm totodată preferința evanghelistului pentru verbul akolouthein (a urma)14 la finalul celei de a doua chemări. Repetarea lui ekolouthesan auto în 4,22 aduce al doilea episod în conformitate cu primul și accentuează caracterul exemplar al ambelor. Faptul că akolouthein apare imediat și în descrierea răspunsului mulțimilor (ochloi) la întreita misiune a lui Iisus - de învățătură, provăduire și vindecare (4,32-25) - este semnificativ, de vreme ce atât ucenicii cât și mulțimile fac parte dintre cei care au auzit Predica de pe Munte (5,1). Pentru Matei, ucenicia este deschisă tuturor, ucenicii provin din mulțime, iar exigențele radicale ale uceniciei – exprimate paradigmatic în narațiunile chemării, inclusiv subordonarea legăturilor de familie, sunt valabile pentru toți.15 2.5. Caracterul paradigmatic al pericopei cuprinsă în 4,18-22 este indicat și de o altă modificare redacțională: numele Simon este augmentat de calificativul ton legomenon Petron (v. 18; cf. 10,2). Simon e cunoscut ca Petru (4,18; cf. 16,18) chiar de la început, ceea ce denotă faptul că preocuparea evanghelistului este aici hristologică și eclesiologică. 16 Apostolul Petru este prezentat ca model sau tip al uceniciei. De fapt, ucenicii sau învățăceii lui Iisus devin în această Evanghelie modele pentru ce înseamnă să fii creștin. Mai târziu, Petru ajunge să participe la puterea lui Iisus de a umbla pe apă (14,28-31). Îndoiala și puțina sa credință sunt contrabalansate de mărturia integrală despre divinitatea lui Iisus din Mt 16,16 în urma căreia el primește din partea Domnului numele semnificativ de Petru. 2.6. Cadrul chemărilor la ucenicie este important în Matei. Urmând imediat după 4,17, chemarea ucenicilor vine la punct de răscruce structural în ansamblul Evangheliei. Mt 4,17 cu formula sa de început, apo tote erxato ho Iesous, marchează unul din cele două puncte de cotitură, celălalt fiind în 16,21, care și el începe cu aceleași cuvinte, apo tote erxato ho

13 14 15 16

Stephen C. Barton, Discipleship..., p. 129. La Mt, de 25 de ori; Mc, 18; Lc, 17; In, 18 ori. Stephen C. Barton, Discipleship..., p. 130. Stephen C. Barton, Discipleship..., p. 131-132.

Iesous.17 În această cheie de lectură, 4,17 marchează începutul propovăduirii lui Iisus către Israel, aceasta culminând în mărturisirea lui Petru despre Iisus ca „Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” la Cezareea lui Filip (16,13-20). Plasarea chemărilor la ucenicie chiar la începutul narațiunii despre activitatea publică a lui Iisus către Israel este semnificativă: ucenicii sunt cu El de la început. Această solidaritate este exprimată în termeni de rudenie: în planul „vertical”, Iisus este Fiul Tatălui ceresc (3,17), și ucenicii sunt fii ai lui Dumnezeu (cf. 5,9.45; 13,38); și în planul „orizontal”, ei aparțin rudeniei spirituale care se creează în sânul comunității. Această asociere directă dintre Mesia și ucenicii Săi presupune faptul că ei vor face ceea ce face El. Dacă Iisus este lumina (4,16), și ucenicii trebuie să fie la fel (5,14a). Dacă Iisus propovăduiește Împărăția și vindecă pe bolnavi (4,23), și ucenicii vor face la fel (10,7-8a). Ucenicii rămân cu Iisus, se roagă când El le cere, răspund chemării Sale, primesc autoritate de la El și ascultă fără întrerupere sau întrebări învățătura pe care El le-o dă.18 Chemarea celor patru ucenici legitimează o înțelegere a uceniciei creștine care implică un angajament radical față de Iisus. Apropierea Împărăției cerurilor și chemarea de a urma lui Iisus stabilesc priorități care lasă în plan secund obligațiile mundane de ocupație și de viață familială (de ex. 6,19-24.25-33; 19,16-30).19 3. Prețul urmării lui Iisus Fiul Omului (Mt 8,18-22; par. Lc 9,57-60. 61-62) Matei sugerează faptul că mulțimea care era „împrejurul Lui” era alcătuită din potențiali ucenici. Peri auton20 ochlos (8,18a) este o desemnare pozitivă a ucenicilor lui Iisus. Nu este de mirare că Iisus poruncește mulțimii, care I-a urmat anterior (4,25; 8,1), să treacă marea împreună cu El. La Matei, provocarea la ucenicie este deschisă tuturor (oi mathetai autou care-I urmează în corabie apar pentru prima dată în scenă în 8,23). În 8,18-22 (asemănător cu 4,18-22) misiunea presupune o subordonare radicală a legăturilor de familie. În perspectiva venirii Împărăției și a lui Mesia, legăturile de familie nu mai contează ca altădată. Mult mai important este a urma ca ucenic lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit să inaugureze Împărăția cerurilor, și a aparține frățietății Bisericii. Iisus este descris ca Ucenicul exemplar care face ceea ce El însuși învață: Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul... (Mt 8,20) (în contrast cu „fățarnicii” din 6,2.5.16; 7,5; etc). „Prin aceste cuvinte, spune Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos nu-l respinge (pe cărturar) ci-i 17

18

19 20

În funcție de acestea se poate determina un plan tripartit al Evangheliei: 1. Persoana lui Iisus Mesia (1,1-4,16); 2. Propovăduirea publică a lui Iisus Mesia (4,17-16,20); 3. Suferințele, moartea și învierea lui Iisus Mesia (16,2128,20). Pe de altă parte, din punct de vedere al localizării spațiale, cel mai semnificativ este că primii ucenici sunt chemați de „pe lângă Marea Galileii” (4,18a). Galileea unește istoria lui Iisus de la început până la sfârșit (2,22; 28,16). Dar Galileea este semnificativă și pentru istoria ucenicilor. Aici ei sunt chemați să fie pescari de oameni (4,18-22) și tot aici, după Înviere, acestei chemări i se dă o interpretare decisivă (28,16-20). Stephen C. Barton, Discipleship..., p. 139. În Mc această expresie este folosită cu privire la mulțimea care constituie adevărata familie a lui Iisus (Mc 3,32).

mustră gândul lui viclean, dându-i putința, dacă ar voi să-L urmeze într-o perspectivă ca aceasta. Dar ca să-i vezi viclenia lui, după ce a auzit răspunsul și s-a văzut mustrat, n-a spus: Sunt gata să te urmez!”21 În legătură cu această zicere a Domnului, Sf. Simeon Noul Teolog învață astfel pe monahi: „Păstrează chilia pe care ai primit-o de la întâistătător la început, până la sfârșit... aducându-ți aminte de Stăpânul tău care nu a avut unde să-și plece capul”.22 Spre deosebire de chemarea lui Elisei de către Ilie (1 Regi 19,19-21), adevăratul ucenic al lui Iisus nu primește îngăduița de a merge „mai întâi” să-și îndeplinească obligațiile sale familiale. Refuzul lui Iisus de a permite ucenicului să meargă să-și îngroape tatăl (8,21) este în corespondență cu abandonarea tatălui lor de către Iacov și Ioan în urma chemării de către Iisus (4,22). „După ce s-a dat cineva lui Dumnezeu, arată Sf. Teofilact, nu mai este dator să se întoarcă la cele lumești. Se cuvine să-ți cinstești părinții, dar pe Dumnezeu se cuvine să-L cinstești mai întâi. Iar acestea le-a zis Domnul pentru că și necredincios era acel tată. Și arătată este aceasta, din cuvântul: Lasă morții, adică pe cei necredincioși, să-și îngroape morții lor”.23 Din acest fragment mateian se înțelege că ucenicia comportă implicații radicale. Ea înseamnă a urma lui Iisus oriunde El merge și cu orice preț: chiar cu prețul legăturilor de familie și de ocupație. „Lasă pe morți să-și îngroape pe morții lor” (8,22) este un îndemn care a primit o largă receptare în literatura filocalică pentru evitarea legăturilor cu „oamenii cu multe griji și iubitori de materie”, chiar dacă aceștia sunt unii din rudenia trupească a monahului. 24 Sf. Teofilact avertizează: „Iar dacă aceluia nu i-a fost îngăduit nici să-și îngroape tatăl, vai de cei care se întorc la lucrurile lumești, după ce s-au călugărit!”25 În contextul următor, potolirea furtunii reprezintă o vie evocare a vieții uceniciei în compania lui Iisus Kyrios. Vulnerabilitatea ucenicilor în corabie, expuși unei furtuni violente, este, de asemenea, o imagine sugestivă pentru condiția de a fi ucenic. A urma Fiului Omului, Care nu are unde să-și plece capul (8,20b), cere credință; și a urma lui Iisus fără rezerve sau condiții cere, de asemenea, credință. Autoritatea lui Iisus se naște din smerenia Sa. De aceea, El este în descrierea mateiană, deopotrivă Domnul și Ucenicul desăvârșit.26 4. „Nu pace, ci sabie”: misiune și legături familiale (Mt 10,16-23, 34-36, 37-38)

21 22

23 24 25 26

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în Scrieri Partea a treia, PSB 23, trad. D. Fecioru, București, 1994, p. 347. Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. 6, p. 106. Mt 8,20 cuprinde prima mențiune despre Fiul Omului la Matei. Prin extensie, ucenicii Săi sunt cei pregătiți să imite pe Iisus adoptând un mod de viață itinerant, fără casă. Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 229. Vezi de ex. Evagrie Monahul, în Filocalia, vol. 1, p. 65. Sf. Teofilact la Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 229. Stephen C. Barton, Discipleship..., p. 151-152.

Cuvântarea apostolică din Mt 10 este de fapt un discurs asupra uceniciei, semnificativ pentru toți cei din audiența lui Iisus, nu doar pentru „rătăcitori” radicali. Semnul distinctiv al ucenicului este dat de sărăcia de bună voie pentru Împărăția lui Dumnezeu (Mt 10,9-10; cf. 19,16-30). „Pentru Matei, sărăcia ucenicilor este o notă definitorie a Bisericii. Ea înseamnă nimic mai puțin decât adoptarea sărăciei lui Iisus Însuși”.27 O altă trăsătură specifică a uceniciei se referă la separarea de rudenia trupească atunci când aceasta devine obstacol pentru urmarea lui Iisus: „Nu socotiți, a zis Mântuitorul, că am venit să aduc pace pe pământ: n-am venit să aduc pace, ci sabie – căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Mt 10,34-35). „Am venit, tâlcuiește Sf. Ioan Scărarul aceste cuvinte ale Domnului, să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume; pe cei trupești de cei duhovnicești; pe iubitorii de slavă de cei smeriți la cuget: căci Domnul se bucură de despărțirea și de dezbinarea ce se naște din dragostea față de El” (Scara, Cuvântul 3).28 Ucenicii sunt trimiși către „oile cele pierdute ale casei lui Israel” (10,6). În misiunea lor vor fi expuși primejdiilor, „ca niște oi în mijlocul lupilor” (10,16). Aici Matei introduce ziceri pe care le preia aproape exact din cuvântarea eshatologică din Mc 13 (v. 9-13). Ele ilustrează că soarta ucenicului este întru toate asemănătoare cu cea a Domnului său. Numai la Matei apare concluzia: kai echtroi tou anthropou oi oikiakoi autou (v. 36). Ucenicul nu trebuie să-și iubească rudeniile - și nici propria sa viață, mai presus decât pe Iisus Hristos. Devoțiunii față de Iisus i se acordă o prioritate absolută, după cum este arătat pe larg în literatura filocalică.29 Pentru Matei, a iubi pe Iisus mai mult decât pe tată, mamă, fiu sau fiică (v. 37) este același lucru cu a fi gata de a îndura persecuția până la martiriul pentru Iisus (v. 38: „Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”). Tâlcuind v. 38, Sf. Teofilact parafrazează astfel: „Cel care nu se va lepăda de viața aceasta și nu se va da morții celei de ocară – că aceasta era crucea pentru cei din vechime – nu este vrednic de Mine! Dar, fiindcă mulți au fost răstigniți pentru că erau furi și tâlhari, adaugă: să vină după Mine, adică să viețuiască după poruncile Mele”.30 Mântuitorul prevede că suferința devine un semn distinctiv al uceniciei: Veți fi urâți de toți (Mt 10,22; 24,9). Reținând aceste cuvinte, putem observa cum evanghelistul a reflectat hristologic asupra necesității suferinței pentru ucenici. Din moment ce ei se bazează pe 27 28

29 30

Ulrich Luz, Studies in Matthew, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI, 2005, p. 156. Cf. Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2008, p. 74. De ex. Nil Ascetul, Filocalia vol. 1, p. 242; Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia vol. 6, p. 20-21. Sf. Teofilact la Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 252.

autoritatea lui Iisus, pe proclamarea Sa, pe trimiterea Sa și pe modul Său de viață, ei vor confruntați, de asemenea, și cu suferința Sa. Asumarea Evangheliei Împărăției cerurilor în viața concretă conduce în mod inevitabil la suferință sau persecuție.31 Cuvântarea apostolică din Mt 10 păstrează și zicerea: Și numai un pahar cu apă dat cuiva în nume de ucenic (pentru că este ucenic) nu-și va pierde răsplata (v. 42, dif. Mc). În nume de ucenic, „adică cu frică și cu dragoste de Hristos”, după cum arată Simeon Metafrastul.32 Mulțimile „necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor” (v. 36) simbolizează pe cei care trebuie ucenicizați din toate neamurile. În Sfinții Apostoli, ucenicii primi ai lui Iisus, este vizibilă natura Bisericii. Ucenicii sunt câștigați prin mărturia altor ucenici. Ucenic este oricine face voia lui Dumnezeu (12,46 ș. u.). 5. Fameni pentru Împărăția cerurilor (Mt 19,10-12) Mt 19,10-12 este unic în Evanghelii. Versetele 10-12, care sunt proprii lui Matei, vorbesc despre fidelitatea neclintită a legăturii conjugale și despre vocația și mai înaltă decât cea a căsătoriei: celibatul pentru Împărăție. Învățătura lui Iisus care interzice divorțul și recăsătorirea ulterioară este riguroasă, iar ucenicii recunosc că este așa. În versetul 11, Iisus continuă să arate că aceste învățături/porunci despre divorț sunt potrivite doar pentru ucenici: Nu toți pricep cuvântul acesta, ci cei cărora s-a dat. „Cu aceste cuvinte îi atrage și-i îndeamnă pe ucenici să trăiască în feciorie”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.33 Ucenicul teleios nu acceptă divorțul me epi porneia (cf. 5,32: parektos logou porneias, numai la Mt).34 Ucenicul care a divorțat de femeia infidelă este învățat să nu se recăsătorească, ci să rămână singur sau celibatar pentru Împărăția cerurilor. Se subliniază astfel cât de radicală este porunca Împărăției cerurilor pentru care căsătoria este în mare cinste, iar divorțul interzis. În cazul excepțional în care unul dintre soți se face vinovat de imoralitate sexuală (porneia), divorțul este permis soțului lezat. Totuși, recăsătoria după divorț este interzisă, pe temeiul că bărbatul și femeia care au fost o dată uniți prin căsătorie nu mai sunt doi, ci un singur trup (v. 6a). Ucenicii dețin aici rolul de beneficiari privilegiați (vs. 11,12d) ai învățăturii lui Iisus (13,10-17.36). Tot astfel, numai ei singuri primesc cuvântarea despre comunitate (18,1). Versetul 12, care vorbește de cei care „s-au făcut fameni pentru împărăția cerurilor”, a cunoscut o largă interpretare și aplicare, după cum demonstrează tradiția monahală și 31 32 33 34

Ulrich Luz, Studies in Matthew, p. 157. Simeon Metafrastul, Filocalia, vol. 5, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1976, p. 308. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 720. 1 Cor 7,12 ș.u.: credinciosul/credincioasa este îndemnat/ă să nu divorțeze de soția necredincioasă/soțul necredincios dacă acesta sau aceasta vor să rămână căsătoriți cu soțul/soția credincios/credincioasă.

ascetică a Bisericii. Fericitul Ieronim mărturisea aceste lucruri despre alegerea sa de a se dedica celibatului: „Pentru Împărăția cerurilor, mă rupsesem35 de casă, de părinți, de soră, de neamuri și de ceea ce e mai greu dintre toate acelea, de obișnuința mâncării mai alese, și pornisem spre a deveni ostaș la Ierusalim” (Epistola XXII, Către Eustochia).36 6. Ucenicia, avuțiile și legăturile de familie (Mt 19,27-30, par. Mc 10,28-31) În legătură cu episodul în care un tânăr (19,20.22) vine la Hristos Învățătorul (Didaskalos, v. 16 b), ucenicii sunt prezentați iarăși ca beneficiari privilegiați ai învățăturii lui Iisus (vs. 23a; 26a și 28a); spre deosebire de tânărul bogat ei „au lăsat toate” și au urmat lui Iisus. Și în această împrejuarare, Petru apare ca purtătorul de cuvânt al grupului de ucenici (cf. 17,24.25 și 18,21). Pentru tema uceniciei este semnificativ răspunsul Mântuitorului potrivit căruia răsplătirea specială promisă Celor Doisprezece este urmată de făgăduința unei răsplătiri însutite pentru orice adevărat ucenic care a lăsat familia sau averile pentru Iisus: „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (19,29). Referindu-se la aceste cuvinte ale Domnului, Sf. Teofilact scrie: „Ca să nu credem că numai pentru ucenici a zis acestea, întinde făgăduința peste toți cei care vor face la fel, adică cei care vor pune în locul rudeniei trupești frăția și apropierea de Dumnezeu... Iar Domnul nu ne poruncește să ne despărțim de ai noștri orișicum, ci numai atunci când aceștia ne-ar împiedica de la buna cinstire a lui Dumnezeu. Că asemenea poruncește Domnul ca și pe suflet și pe trup să-l defăimăm, dar nu ca să ne omorâm pe noi înșine”.37 7. Mathēteuo în porunca post-pascală a lui Iisus Pentru tema uceniciei, este demn de remarcat sensul verbului mathēteuo din porunca post-pascală a lui Iisus. Evanghelia după Matei se încheie cu prezentarea arătării lui Iisus celor Unsprezece (28,16-20), pe un munte în Galileea. Relatarea acestei arătări subliniază întâi de toate autoritatea lui Hristos: „Toată puterea Mi-a fost data în cer și pe pământ” (Mt 28,18). Astfel, mandatul „evanghelizării” sau al propovăduirii și al uceniciei, pe care Apostolii urmau să-l împlinească stă sub auspiciile autorității și suveranității lui Iisus Hristos, iar ucenicii sunt cei cu care Domnul este prezent întotdeauna cu toată autoritatea Sa, până la sfârșitul lumii. După afirmarea acestei autorități, Mântuitorul rostește porunca: „Mergeți (πορευθέντες) și învățați toate neamurile (μαθητεύσατε πάντα τὰ ἔθνη), botezându-i 35

36 37

În originalul latin este folosit sensul figurat al verbului castrare, care apare în ediția Vulgatei la Mt 19,12: „a castra, a înlătura prin tăiere”. Fericitul Ieronim, Epistole, vol. I, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 190. Sf. Teofilact la Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 355.

(βαπτίζοντες) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă (Mt 28,19-20). Tranzitiv, verbul mathēteuo înseamnă a învăța, a transmite Evanghelia lui Iisus, faptul de a evangheliza, iar intrazitiv, verbul exprimă și ideea de a face ucenici sau a deveni ucenic.38 Verbul mathēteuo presupune o dublă dimensiune a mandatului post-pascal dat ucenicilor: dimensiunea kerigmatică, de propovăduire a Evangheliei, și dimensiunea misionară, de a face ucenici în lume.39 Toți cei care răspund chemării Evangheliei și se lasă învățați de aceasta pot să primească intrarea în Împărăția lui Hristos, prin Botez. Este ceea ce subliniază Sf. Vasile cel Mare când scrie acestea: „Se cuvine știut că mai întâi trebuie să te lași învățat, și abia apoi să te învrednicești de preaminunatul botez. Fiindcă astfel a poruncit ucenicilor Săi Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”.40 Ucenicii dintre toate neamurile misionarizate de Apostoli sunt chemați să păzească toate câte le-a poruncit Iisus (Mt 28,19). Aoristul enteilamēn („v-am poruncit”) din încredințarea dată de Iisus interpretează destul de clar poruncile ca fiind cele date de El și prezentate sistematic în cele cinci cuvântări mateiene. În conformitate cu făgăduința Mântuitorului din Mt 28,20, se poate vorbi de o echivalare a timpului Bisericii cu timpul vieții lui Iisus. Iisus Hristos este Învățătorul unic și suprem al Bisericii. El este singurul Căruia I S-a dat toată puterea/autoritatea, El este Domnul Cel preamărit prin Patimi și Înviere și astfel poate fi împreună cu ucenicii Săi până la sfârșitul veacurilor. În sensul cel mai înalt, ucenicia înseamnă chiar participarea la această autoritate/împărățire a lui Iisus preamărit.41 Concluzii În Evanghelia întâia, Iisus aplică termenii didáskalos și kathēgētēs pentru Sine Însuși (23,8; 10,24-25; 26,18) și este evident din această Evanghelie că Iisus îndeplinește rolul de Învățător-Prooroc și poruncește ucenicilor să procedeze la fel (28,20). Solidaritatea dintre Iisus și ucenici care continuă în perioada Bisericii este un motiv fundamental al întregii Evanghelii, iar titlul „ucenic” rămâne un termen eclesiologic exhaustiv. Mathētai este un termen adecvat pentru toți cei care se află într-o relație vie de credință față de Hristos Învățătorul. De fapt, ucenicia reprezintă descrierea mateiană a urmării lui Iisus în viața

38 39

40

41

Verbul mathētevo (eu fac ucenici) apare de trei ori în această Evanghelie: 13,52; 27,57 și 28,19. Stelian Tofană, „Evanghelizare sau centralitatea lui Hristos într-o societate secularizată”, în Dimensiunea socială a Evangheliei, Suplimentul teologic al jurnalului Plērōma, ed. C. Constantineanu și E. Conțac, Ed. Pleroma, Oradea, 2011, p. 17. Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, Ed. Basilica, trad. Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecioru, București, 2011, p. 206-207. Ulrich Luz, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, p. 132-133.

creștină și în comunitate. Ucenicii sunt membri ai familiei spirituale a lui Iisus (12,49-50) și aparțin frățietății ekklesiei creștine (23,8). Chemarea primilor ucenici și răspunsul lor la această chemare are o semnificație exemplară, ceea ce semnalează că, peste tot unde se propovăduiește Evanghelia Împărăției (Mt 4,17 și 23), oamenii sunt chemați la o ascultare radicală, așa cum au dovedit Petru și Andrei, Iacov și Ioan. Evanghelia de la Matei subliniază că nu poate fi ucenic al lui Hristos cel ce iubește pe cineva din lumea aceasta mai mult decât pe Hristos (Mt 10,37); de asemenea, această Evanghelie arată cât de poate de clar că nu poate fi ucenic vrednic de Hristos cel care nu se desprinde de avuții și care nu rupe chiar relațiile de familie dacă acestea nu permit urmarea Lui (Mt 19,27-29). Supunerea radicală față de Hristos și față de Evanghelia Sa – arată Sf. Matei -, o supunere care poate implica chiar smulgerea din propria familie, se cere din partea „ucenicilor”, a tuturor membrilor Bisericii. Este vorba de cel care vrea să devină teleios (5,48), prin asumarea eticii „porții strâmte” și a „căii dificile” a Predicii de pe Munte (7,13-14). Potrivit redactării mateiene, Iisus este Învățătorul plin de autoritate al voii lui Dumnezeu Care cere din partea tuturor ucenicilor detașare de avuții ca o condiție de intrare în Împărăție (6,2-4, 19-21, 24, 25-33 etc). Din narațiunea chemării primilor Apostoli se desprind câteva aspecte care scot în evidență sensul deosebit al uceniciei în Evanghelia întâia: autoritatea Celui care cheamă la ucenicie; ascultarea radicală și imediată a chemării; semnificația frățietății care se stabilește între ucenicii lui Iisus; abundența folosirii verbului „a urma” pentru cei care răspund chemării la ucenicie; modelul petrin al uceniciei; solidaritatea dintre Iisus și ucenici. Toate aceste aspecte sunt amplificate tematic în cuprinsul întregii Evanghelii. Bibliografie Barton, Stephen C., Discipleship and Family Ties in Mark and Matthew, Cambridge University Press, 1994, retip. digital 2005 Evagrie Monahul, în Filocalia, vol. 1, trad. D. Stănilloae, Ed. Harisma, București, 1993 Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. I, trad. Corneliu Clop, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014 Fericitul Ieronim, Epistole, vol. I, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013 Luz, Ulrich, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, în Graham Stanton, ed., The Interpretation of Matthew, second edition, T & T Clark Edinburgh, 1995 Luz, Ulrich, Studies in Matthew, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI, 2005 Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2008 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în Scrieri Partea a treia, PSB 23, trad. D. Fecioru, București, 1994 Sf. Ioan Scărarul, Filocalia IX, trad. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1980

Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1977 Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, București, 2002 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, Ed. Basilica, trad. Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecioru, București, 2011 Simeon Metafrastul, Filocalia, vol. 5, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1976 Tofană, Stelian, „Evanghelizare sau centralitatea lui Hristos într-o societate secularizată”, în Dimensiunea socială a Evangheliei, Suplimentul teologic al jurnalului Plērōma, ed. C. Constantineanu și E. Conțac, Ed. Pleroma, Oradea, 2011

Ospățul Împărăției: Euharistia în Evanghelia după Luca

Sf. Luca arată cum s-a descoperit Euharistia în mod progresiv în timpul activității Mântuitorului, Evanghelia sa prezentând istoria originilor Euharistiei într-o serie de zece ospețe/mese cu Iisus, alături de câteva parabole și câteva ziceri în care ospățul și comuniunea la masă reprezintă tema principală. Fiecare dintre cele zece mese stă în legătură cu un aspect esențial al vieții creștine și al misiunii Bisericii. Prin comparație cu Matei și Marcu, în Luca, Iisus și ucenicii Săi sunt mult mai frecvent invitați la prânz sau cină de alți oameni (Lc 7,36-50; 11,37-41; 14,1-24). În acest context, nu este surprinzător faptul că ospitalitatea deține un loc în poruncile date de Iisus Apostolilor Săi, atunci când i-a trimis la propovăduire (9,3-5; 10,4-11). În prezentarea Cinei de Taină, ca și Matei, Luca a urmat pe Marcu, dar numai parțial. În plus, el a preluat tradiția antiohiană citată de Apostolul Pavel în 1 Cor 11,23-25. De asemenea, revenind la alte elemente ale tradiției evanghelice, Sf. Luca a creat o sinteză unică asupra originilor Euharistiei, precum și asupra implicațiilor ei pentru viața Bisericii. Cuvinte cheie: masă, Euharistie, ospitalitate, Cina de Taină, Paști, împărtășire, ospăț eshatologic

Dezvoltarea lucanică a cuvântărilor, în special cuvântarea de despărțire de la Ultima Cină (Lc 22,14-38), amintește de cuvântarea euharistică din Evanghelia după Ioan (In 6,22-59; 14,1-1726). Aceste cuvântări, care au fost ținute la încheierea meselor, asociază Euharistia cu banchetele ceremoniale cunoscute în lumea elenistică ca symposia. La un symposium, vinul era servit numai după sfârșitul mesei, apoi participanții intrau într-un dialog organizat, schimbând impresii sau discutând diferite subiecte serioase, de interes comun. Banchetul era mai ales o masă de seară căreia cei din antichitate îi atribuiau cea mai mare semnificație simbolică. Bucuria festivă (euphrosynē) era o componentă esențială a unui banchet „autentic”. Este demn de remarcat că bucuria sărbătorească nu era percepută ca o experiență individuală, ci mai degrabă ca o experiență socială, inerentă funcției comunitare a banchetului42. De obicei, participanții la aceste mese oficiale se întindeau jos, așezându-se în jurul unei mese centrale - pe divanuri aranjate în formă de U - numită „tricliniu”43. În Evanghelia sa, Luca a introdus tainic Euharistia chiar de la nașterea lui Iisus. Fecioara Maria a așezat Întâiul-Născut într-o iesle, o covată pentru mâncare, pentru că nu era loc pentru ei în han/casa de oaspeți, adică în ospitalitatea cetății lui David (Lc 2,7). Cuvântul grecesc tradus prin „han” este katalyma, un termen general care poate desemna orice loc al ospitalității. La Cina de Taină, katalyma, tradusă de data aceasta prin „odaia de oaspeți”, a constat într-un „foișor mare” (Lc 22,11-12). Refuzându-I-se ospitalitatea la naștere, vrea să spună evanghelistul, Iisus oferă ospitalitate la moarte, la Ultima Cină și la desăvârșirea ei în Cina Domnului. Spre deosebire de „vulpile care au vizuini și de păsările cerului care au cuiburi, Iisus, Fiul Omului, nu are unde să-Și plece capul (Lc 9,58). Astfel, întreaga Sa viață este o mare călătorie 44 în care mesele și simpla ospitalitate ocupă o parte crucială atât pentru El, cât și pentru ucenicii Săi. Iisus, ucenicii Săi și toți care-I vor urma după aceea, precum și Biserica însăși, reprezintă un popor în călătorie, un popor al ospitalității, atât a celei oferite, cât și a celei primite. În acest context, se poate spune că „Euharistia este suprema expresie a ospitalității, susținându-i pe credincioși în călătoria lor spre Împărăția lui Dumnezeu”45. Sf. Luca este deopotrivă teolog și istoric. După o cercetare atentă, el a hotărât să scrie despre evenimentele mesianice într-un mod ordonat (1,3). Tot astfel procedează referitor la Euharistie, a 42

43

44

45

Dennis Edwin Smith, From Symposium to Eucharist: The Banquet in the Early Christian World, Augsburg Fortress, Minneapolis, 2003, pp. 3 și 12. S. S. Bartchy, „Masă de comuniune”, în: Daniel Reid, ed., Dicționarul Noului Testament, trad. Lucian Ciupe și Timotei Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008, p. 945. Grecii au dezvoltat cele mai importante învățături ale filosofiei lor fie în timpul mersului/călătoriei (faimoșii peripateticieni), fie în răstimpul mesei (a se vedea dialogul socratic „Banchetul”, scris de Platon). Luca preia aceste două teme și-L prezintă pe Iisus ca pe Călătorul divin Care coboară din cer pentru a călători cu oamenii. Pe parcursul călătoriei, El le explică sensul vieții lor. În acest sens, cea mai frumoasă relatare este cea despre Emaus (Anselm Grün, L’eucharistie. Transformation et communion, Médiaspaul, Paris, 2002, pp. 13-14). Eugene LaVerdiere, Dining in the Kingdom of God. The Origins of the Eucharist in the Gospel of Luke (în continuare: Dining), Liturgy Training Publications, 1994, p. 9.

cărei istorie începe timpuriu în Evanghelie, ea fiind atent întrețesută cu istoria mai amplă a lui Iisus și a ucenicilor Săi, până ce aceasta se îndreaptă către punctul culminant în Patimi, Înviere și Înălțare46. Astfel, în Evanghelia după Luca, originea Euharistiei poate fi urmărită într-o serie de zece mese cu Iisus: 1. O mare sărbătoare în casa lui Levi (5,27-39) 2. O cină în casa lui Simon fariseul (7,36-50) 3. Frângerea pâinii în cetatea Betsaida (9,10-17)47 4. Ospitalitate în casa Martei (10,38-42) 5. Un prânz în casa unui fariseu (11,37-54) 6. O cină de sabat în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor (14,1-24) 7. Ospitalitate în casa lui Zacheu (19,1-10) 8. O masă de Paști, Ultima Cină/Cina de Taină (22,7-13. 14-38) 9. Frângerea pâinii la Emaus (24,13-35) 10. O masă a comunității la Ierusalim (24,36-53)48. 8. Mese cu Iisus în activitatea galileeană Prima serie de mese, din activitatea galileeană, prezintă Euharistia în relație cu nașterea și misiunea Bisericii. În Euharistie, creștinii sunt chemați la convertire, uniți în comunitatea Celor Doisprezece și primesc un rol misionar. Marea sărbătoare din casa lui Levi vameșul (5,27-39) înfățișează Biserica ca un popor chemat la pocăință și Euharistia ca pe o taină a evanghelizării. Ospățul din casa lui Levi constituie o parte a unui întreg mai amplu în care este vorba de chemarea la convertire și de urmarea lui Iisus (5,1-6,11). Ca parte a unei unități mai extinse, el presupune cele trei relatări anterioare în care Iisus îl cheamă pe Simon Petru să-I urmeze (5,1-11), curăță un lepros (5,12-16) și vindecă un paralizat (5,17-26). Ospățul din casa lui Levi arată felul în care a cina cu Iisus este și un eveniment de vindecare (5,31) și o chemare la convertire (5,32)49. În special acest episod arată că Euharistia este un eveniment al Evangheliei, prin proclamarea pe care o face Iisus referitoare la pocăință – metanoia – și prin primirea tuturor celor care-I răspund chemării Sale: „N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Lc 5,32). Chemarea nu exclude pe nimeni. Totuși, cei chemați se pot exclude ei înșiși. În istorisire, Levi și vameșii au primit chemarea lui Iisus, iar fariseii și cărturarii au respins-o 50. Este remarcabil că numai Sf. Luca denumește această masă un mare ospăț (cf. și Gen 21,8; 26,30; Es 1,3; 5,4.8). Mai departe, evanghelistul a reținut parabola despre cina cea mare (14,15-24), la care de asemenea 46

47

48

49 50

LaVerdiere, Dining, p. 8. Mai ales în Evanghelia lui Luca, „Euharistia era cunoscută și trăită ca un eveniment al Evangheliei (a gospel event)” (Ibid., p. 1). Acest autor explică foarte bine legătura indisolubilă dintre Evanghelie și Euharistie, arătând că „Evanghelia care nu-și găsește expresia în Euharistie este foarte mult sărăcită. Euharistia care este despărțită de Evanghelie este ineficientă pastoral”. Totodată, el atrage atenția că „foarte puțini se gândesc la Euharistie ca la un eveniment evanghelic, punctul culminant al vieții lui Iisus și un compendiu al întregii Evanghelii” (Ibid., p. 2). Într-o altă excelentă monografie, LaVerdiere arată că „prin comparația între Euharistia din Evanghelia după Luca cu celelalte Evanghelii și cu 1 Corinteni iese în evidență contribuția unică a lui Luca. Câteva trăsături sunt chiar diferite, în special marele interes al lui Luca pentru istorie, pentru tradiția liturgică, pentru cuvântările lui Iisus și pentru semnificația meselor” (Eugene LaVerdiere, The Eucharist in the New Testament and the Early Church (în continuare: The Eucharist), The Liturgical Press, Minnesota, 1996, pp. 80-81). Sf. Luca a reținut numai o relatare a lui Iisus care frânge pâinea pentru săturarea mulțimilor, cea cu mulțimea galileeană de cinci mii (Lc 9,10-17). Omițând-o pe a doua, el revine la frângerea pâinii mai târziu, la Ultima Cină (Lc 22,19) și la relatarea despre Emaus (24,13-35), precum și în Faptele Apostolilor (2,42-47; 20,7-11; 27,33-38). El a deosebit astfel originile Euharistiei din viața lui Iisus de dezvoltarea ei în Biserica apostolică (LaVerdiere, The Eucharist, p. 82). LaVerdiere, The Eucharist, p. 83. Sf. Luca a transformat sursele și tradițiile sale, conferind fiecărei relatări despre mese o notă literară specific lucanică (Vezi ibidem capitolul despre Luca și comunitățile lucanice, pp. 84-85). Au existat șapte mese cu Iisus înaintea Cinei de Taină, o serie de trei în activitatea galileeană (Lc 5,1-9,50) și o serie de patru în timpul călătoriei spre Ierusalim (Lc 9,51-19-48). LaVerdiere, Dining, p. 15. LaVerdiere, The Eucharist, p. 86.

participă mulți proscriși. În acest pasaj, este subliniat un aspect al răspunsului uman față de Evanghelie, care, deși nu este specific Evangheliei a treia, reprezintă în mod clar un puternic accent lucanic, și anume faptul că Iisus cheamă „la pocăință” în 5,32, ceea ce lipsește din relatările paralele. Misiunea lui Iisus este de a-i chema pe păcătoși la pocăință. Marea poruncă misionară constă într-o chemare de a propovădui în Numele lui Iisus „pocăința și iertarea păcatelor” la toată lumea (24,47). A sta la masă cu Levi și cu mulți vameși, la ospățul din casa unui vameș, însemna întradevăr că Iisus era cu ei. După Marcu, participanții la masă cu Iisus erau „mulți vameși și păcătoși” (2,15). Luca a omis referința din Marcu la „păcătoși”. Pentru el, participanții cuprindeau o „mulțime multă de vameși și de alții” (5,29). „Fariseii și cărturarii lor” erau între „alții” prezenți la ospăț, împreună cu marea mulțime de vameși. În Luca, fariseii obiectează că ucenicii lui Iisus, iar nu Iisus, mănâncă și beau cu vameșii și păcătoșii. În felul acesta, Luca îmbracă relatarea cu un mediu similar cu cel al cititorilor săi; cel mai probabil ei cinau în casa unui ucenic care-i găzduia pentru „frângerea pâinii”. În acest context, devine mult mai semnificativ faptul că răspunsul la obiecția fariseilor vine din partea lui Iisus Însuși51. În această primă scenă a meselor din Luca sunt reunite două tradiții bine statornicite, comuniunea la masă așa cum se practica în perioada celui de-al doilea Templu, în special de către farisei, pe de o parte, și practica desfășurării unui symposium greco-roman, pe de altă parte. Prin cuvânt (învățătură) și faptă (comuniunea la masă), Iisus comunică natura misiunii Sale și extinderea granițelor poporului lui Dumnezeu prin pocăință. Aceasta este înțeleasă în particular în detașarea de toate cele lumești și în urmarea lui Iisus (v. 28) și, în general, ca o chemare adresată fariseilor de a fi receptivi față de planul lui Dumnezeu de mântuire, care este în curs de realizare. Fariseii trebuie să vadă în atitudinea lui Levi și ospățul oferit de el niște semne ale pocăinței sale, ceea ce îl face să înceteze a mai fi un păcătos. Narațiunea lucanică pare a fi un ecou al textului din Iezechiel 34, unde conducătorii lui Israel sunt acuzați că au eșuat în a-i întări pe cei slabi, a-i vindeca pe cei bolnavi – o declarație care acum s-ar aplica acestor farisei și cărturarilor lor. Paralelismul dintre vv. 27-28 și v. 32 transformă chemarea adresată de Iisus lui Levi într-o chemare programatică la ucenicie adresată păcătoșilor, răspunsul lui Levi devenind o întruchipare concretă a „pocăinței”, iar ospățul reprezentând noua comunitate care se formează în jurul lui Iisus52. Sf. Ambrozie arată că „Matei a pregătit o mare sărbătoare deoarece cel care-L primește pe Hristos în casa din lăuntrul său se hrănește cu cea mai bună hrană și cu cele mai alese desfătări. Domnul intră bucuros și se odihnește în cel care a crezut” (Expunerea Evangheliei după Luca 5.16)53. Mai departe, Sf. Ambrozie precizează că a-L primi pe Hristos înseamnă a pregăti un ospăț al faptelor bune. „Cu adevărat cel care-L primește pe Hristos în propria-i casă pregătește o mare sărbătoare. Este un banchet spiritual al faptelor bune, la care cei bogați merg fără ele, iar cei săraci sărbătoresc” (Ibid., 5.19). „Hristos Mirele este întotdeauna cu noi la Cina Domnului” (Ibid., 5.2022). Sf. Efrem Sirul subliniază că „Hristos i-a numit pe ucenicii Săi oaspeții nunții deoarece ei sunt membrii Bisericii și slujitorii sărbătorii și heralzii care-i invită pe cei care se așază la masă” (Comentariu la Diatessaronul lui Tațian 5.22A-22B)54. Cina din casa lui Simon fariseul 55 (Lc 7,36-50) înfățișează Biserica, comunitatea Celor Doisprezece, ca un popor chemat la iertare și Euharistia ca taină a iertării. Lc 7,36-50 este mai degrabă o relatare mai extinsă a unei proclamații. Această cină trebuie înțeleasă în contextul mai larg (6,12-7,50) în care Iisus îi alege pe Cei Doisprezece, semnificând întemeierea unui nou popor. 51 52

53

54 55

LaVerdiere, Dining, p. 43. Joel B. Green, The Gospel of Luke, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 1997, pp. 244, 248. Cf. Thomas C. Oden & Arthur A. Just Jr., ed., Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament III, Luke, Inter Varsity Press, Downers Grove, Il, 2003, p. 95. Cf. Thomas C. Oden, Luke, p. 96. Numai Luca ne spune că Iisus a fost invitat la cină cu fariseii (cf. 11,37; 14,1). Cu astfel de relatări, el semnalează statutul social al lui Iisus de Învățător binecunoscut. Nu este implicată și aprobarea lui Iisus de către farisei. De fapt, în fiecare ocazie, purtarea lui Iisus scandalizează gazda Sa (John Nolland, Luke 1-9:20, Word Biblical Commentary, vol. 35A, Word Books, Publisher, Dallas, Texas, 1989, p. 353).

Ea arată cum comunitatea întemeiată pe Cei Doisprezece trebuie să fie deschisă deopotrivă bărbaților și femeilor și cum această deschidere afectează compoziția adunării și mesele comunității56. Această cină a fost denumită și un „symposium”, o conversație de la masa unui banchet, care a devenit o formă literară recunoscută. Iisus stătea așezat întins la masă, un obicei elenistic adoptat de iudei pentru mesele festive. Singurul aspect în mod clar premeditat al purtării femeii care este indicat este intenția de a unge pe Iisus57. Două persoane în afară de Iisus au roluri remarcabile, o femeie care provoacă dialogul și un fariseu cu care Iisus discută purtarea ei. Ca și în parabola cu trei personaje (de ex., fiul risipitor, Lc 15,11-32), cele trei personaje din această scenă reprezintă diferite poziții, relatarea explorând și clarificând astfel o problemă. Iisus răspunde acuzației fariseilor exprimate de evanghelist în 7,34: „A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!”58. De data aceasta, o femeie care a fost păcătoasă a fost iertată prin pocăință59 și devine o ucenică60. Fariseul trebuie să învețe lecția din răspunsul pe care-l oferă Iisus la acțiunea dramatică a femeii. Femeia nu spune niciun cuvânt, dar vorbește prin acțiunile ei. Mai întâi Iisus o apără și apoi îi răspunde direct în v. 48, 50. Aceasta se arată prin prezența ei la picioarele lui Iisus și prin gestul ei de iubire: „De aceea îți zic: iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit” (7,47). Principalul argument dat de cei care văd în lacrimile femeii recunoștința și bucuria pentru iertarea primită într-o întâlnire anterioară cu Iisus este parabola scurtă a celor doi datornici (7,40-43), în care iubirea reprezintă mai degrabă răspunsul pentru iertare și nu un temei al ei. Astfel, iubirea arătată de lacrimile femeii s-ar putea baza pe o iertare primită anterior 61. Șocat de modul în care Iisus a primit-o, Simon, gazda lui Iisus, pune la îndoială autenticitatea profetică a lui Iisus. Simon fariseul închipuie pe orice creștin care refuză să primească și pe cel care s-a pocăit și a fost iertat. Relația dintre ospitalitate, iertare și mântuire va fi reluată în istoria lui Zacheu (19,1-10)62. Frângerea pâinii pentru cei cinci mii la Betsaida (Lc 9,10-17) se centrează pe misiunea Bisericii și prezintă Euharistia ca pe o taină a misiunii. Ca și în cazul ospățului din casa lui Levi, Luca a simplificat relatarea din Marcu, schimbând anumite elemente și introducând anumite elemente noi. În Marcu, ceea ce conta era că Iisus îi învăța, iar în Luca ceea ce conta era ce anume îi învăța. Versetele introductive, prin temele călătoriei și misiunii, sugerează o masă a ospitalității. Apostolii au primit ospitalitate în călătoria lor, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu 56 57 58 59

60

61

62

LaVerdiere, Dining, p. 16. Nolland, Luke 1-9:20, p. 354. Robert C. Tannehill, Luke, Abingdon New Testament Commentaries, Nashville, 1996, pp. 134-135. 7,36-50 ilustrează prin intermediul unui exemplu deosebit principiul din vv. 29-30: viața femeii a fost deja atinsă de misiunea lui Ioan Botezătorul, în timp ce Simon era din clasa celor care ignorau chemarea urgentă a Înaintemergătorului (Cf. Nolland, Luke 1-9:20, p. 351-353). Specialiștii nu sunt în acord dacă Luca 7,36-50 se bazează sau nu pe același incident din relatarea mai degrabă diferită din Mt 26,6-13; Mc 14,3-9 și In 12,1-8. Femeia unge capul lui Iisus în Mt și Mc, dar In 12,3 are în comun cu Lc detaliile legate de ungerea de către femeie a picioarelor lui Iisus și ștergerea lor cu părul capului ei. Astfel există bune temeiuri să credem că celelalte trei Evanghelii descriu unul și același incident, dar Luca unul diferit. Ele se referă la un incident din Săptămâna Mare, iar Luca la unul care a avut loc mult mai timpuriu. „Păcătoasa” din Luca a udat cu lacrimi picioarele lui Iisus, le-a șters cu părul capului ei, le-a sărutat și le-a uns, ceea ce este diferit de ceea ce citim în celelalte relatări. În Luca este vorba de iubire și iertare, în celelalte de vinderea mirului și milostenia către săraci. Nu există niciun motiv să credem că femeia din celelalte Evanghelii era „o păcătoasă” (Ioan vorbește de Maria din Betania). Unii au susținut că „păcătoasa” din Luca era Maria Magdalena, dar aceasta este o pură speculație (Cf. Leon Morris, Luke: An Introduction and Commentary, Inter-Varsity Press, Leicester, 2002, p. 160). Cel mai bine e să păstrăm anonimitatea femeii păcătoase care a venit la Iisus. În contextul transmiterii acestui episod lucanic, istoria a fost redată de așa manieră încât să răspundă atitudinilor celor din Biserică care s-ar fi comportat cu aceeași judecată ca a lui Simon, sau, mai concret, să se adreseze celor care-i criticau pe conducătorii Bisericii care primeau ospitalitatea convertiților care fuseseră păcătoși învederați. Dar cel mai mult pericopa a fost exprimată ca o proclamare a harului lui Dumnezeu acordat păcătoșilor (Cf. Nolland, Luke 1-9:20, pp. 352-354). Feranando Méndez-Moratalla, The Paradigm of Conversion in Luke, T & T Clark International, London, New York, 2004, p. 110. LaVerdiere, Dining, p. 56.

și vindecând bolnavii (9,1-6). Acum vor trebui să învețe cum s-o extindă. Atât primirea cât și oferirea ospitalității erau esențiale pentru Apostolii a căror viață va fi ca o mare călătorie misionară. Expresia „pe când se pleca ziua” (he de hemera erxato klinein) semnalează timpul cinei, după cum indică o expresie asemănătoare în relatarea despre Emaus (24,29). În grecește, verbul pentru „a poposi” este katalyo, un verb asociat cu ospitalitatea. Același verb este folosit în istoria lui Zacheu, când cei din preajma lui Iisus cârtesc pentru că a mers să găzduiască în casa unui păcătos (19,7)63. A. Schweitzer considera că masa de la înmulțirea pâinilor a fost de la început o masă sacramentală, menită nu să satisfacă foamea, ci mai degrabă să-i consacre pe cei care participau la ea pentru a deveni participanți ai banchetului mesianic eshatologic 64. Sf. Ambrozie spune că „Apostolii încă nu înțeleseseră că hrana poporului credincios nu e obiect de cumpărat. Hristos știa acest lucru; El știe că noi trebuie să fim răscumpărați și că ospățul Său e gratuit” 65. Iisus învață mulțimea despre Împărăția lui Dumnezeu, pregătind poporul pentru a cina în Împărăție. Dar, venind seara și vremea cinei, ucenicii Îi cer să dea drumul mulțimii. Iisus le arată ucenicilor în ce constă misiunea lor: „Dați-le voi să mănânce!” (Lc 9,13). Misiunea lor este aceea de a hrăni mulțimile, nu doar în cuvânt, ci și în faptă, cu pâinea pe care Iisus le-a dat-o lor când a luat pâinile, le-a binecuvântat și le-a frânt pentru ca ucenicii să le împartă mulțimii. Ca Biserică a Celor Doisprezece, misiunea lor era de a sluji la banchetul Împărăției lui Dumnezeu. Deja în narațiunile programatice ale „Evangheliei copilăriei”, Fecioara Maria proclamă că Dumnezeu „i-a umplut de bunătăţi pe cei flămânzi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi” (Lc 1,53). De asemenea, chemarea ucenicilor în Lc 5,1-11 este explicată prin autoritatea lui Iisus asupra creației, având ca urmare un pescuit minunat (dar neconsumat), un fel de macarism fundamental și „materialist” al celor flămânzi (Lc 6,21a, cf. Mt 5,6). Minunea prezentată în Lc 9,10-17 Îl prezintă pe Iisus drept Păstorul cel Bun Care-i hrănește pe cei credincioși 66. Totodată, această minune a înmulțirii pâinilor prefigurează taina Sfintei Euharistii, după cum arată Sf. Ambrozie: „Există, de asemenea, o altă taină în faptul că poporul mănâncă și se satură și că Apostolii sunt cei care îi servesc. Căci sațietatea indică și arată foamea alungată pentru totdeauna, pentru că noi nu vom mai avea foame odată ce am primit hrana lui Hristos; de asemenea, slujirea Apostolilor prefigurează împărțirea Trupului și Sângelui Domnului”67. 9. Mese cu Iisus în timpul călătoriei la Ierusalim A doua serie de mese din timpul călătoriei din Galileea la Ierusalim implică importante aspecte euharistice ale vieții și misiunii Bisericii: calitatea slujirii și primatul uceniciei (Lc 10,3842), imperativul curăției interioare și al credinței în opoziție cu manifestările exterioare formaliste (11,37-54), atitudini în comunitate față de alți participanți (14,1-24) și semnificația ospitalității euharistice pentru mântuire (19,1-10). Ospitalitatea primită de Iisus în casa Martei (Lc 10,38-42) contrastează atitudinea Martei, preocupată și îngrijorată de multe lucruri, cu cea a surorii sale, Maria, atentă la singurul lucru necesar. Șederea Mariei la picioarele lui Iisus (vezi 7,38; 8,35), ascultând cuvântul Domnului, o prezintă ca pe o ucenică autentică: „Un lucru trebuie” (10,42). Ca și Maria, cei care slujesc la masa Domnului trebuie să fie ucenici adevărați, atenți la Persoana Domnului și ascultând mesajul Său. Singurul lucru necesar conferă sens pentru orice altceva din slujirea lor. Aici nu este important ospățul prin cantitatea lui, ci prin faptul că mijlocește comuniunea cu Iisus. Prin verbul diakonein și substantivul diakonia, istorisirea din Fapte 6,2.4 este o paralelă la istorisirea despre Marta și Maria. În ambele situații, gazdele fie s-au simțit, fie erau copleșite de fapt 63 64 65

66 67

LaVerdiere, Dining, pp. 63-65. Nolland, Luke 1-9:20, p. 435-436. Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, traducere din limba latină, introducere și note de Ilie Melniciuc-Puică, Ed. Performantica, Iași, 2010, p. 192. Peter-Ben Smit, Fellowship and Food in the Kingdom, Mohr Siebeck, Tübingen, 2008, p. 197. Sf. Ambrozie, Expunere la Evanghelia după Luca, p. 196.

de cerințele slujirii68. Istorisirea despre Marta și Maria poate reflecta o schimbare radicală privitoare la rolul femeii în comunitățile lucanice ale timpului. Marta, ocupată cu slujirea, poate reprezenta modul mai tradițional al celor care „le slujeau lor” (diekonoun) (lui Iisus și Celor Doisprezece) din avutul lor” (Lc 8,1-3). Aceste femei erau următoare lui Iisus, dar nu erau recunoscute ca ucenice ale Sale, în sensul în care Ioan Botezătorul și fariseii aveau ucenici (vezi 5,33; 7,18). Maria poate reflecta noua dezvoltare din comunitățile creștine care acceptau femeile ca ucenice în sensul deplin69. Pentru prima dată la o masă, Iisus e prezentat ca Domnul70. Masa de prânz din casa unui fariseu (Lc 11,37-54) contrastează insistența fariseilor și a învățătorilor de lege pe observarea exterioară a curăției, pe de o parte, cu învățătura lui Iisus despre prioritatea atitudinilor lăuntrice și a curăției interioare, pe de altă parte 71. Verbul grecesc pentru a prânzi este aristao, iar pentru cină este deipnon (vezi 14,12). Apostrofarea „o, voi fariseilor” era adresată fiecărui creștin. În Euharistie, observarea externă trebuie să decurgă din ceea ce este înlăuntrul persoanei: „Dați mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru și, iată, toate vă vor fi curate (Lc 11,41). A da milostenie asigură atitudinea corectă și face totul curat pentru cei care participă la masă cu Iisus. Milostenia reprezintă o sursă a purificării interioare, care este o condiție pentru participarea la Euharistie. Masa de sabat în casa unei căpetenii a fariseilor (Lc 14,1-24) se referă la atitudinile participanților unii față de alții. Într-o scurtă cuvântare, Iisus se referă mai întâi la atitudinile și conduita oaspeților (14,7-11) și apoi la cele ale gazdei (14,12-14). A căuta ultimul loc asigură oaspetelui o poziție de onoare. Domnul respinge faptul de „a fi primitor spre a fi apoi răsplătit, ca fiind semn de zgârcenie”72. În schimb, a invita la masă pe cei care nu-ți pot răsplăti, pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, se înscrie pe linia misiunii lui Iisus: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, Şi să vestesc anul plăcut Domnului (Lc 4,18-19). Luca relatează că unul dintre cei ce şedeau cu Iisus la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu! Fericirea rostită de acel oaspete ridică o problemă importantă, cea a relației dintre Euharistie și împărăția lui Dumnezeu. Tema este reluată la Ultima Cină, la care Iisus privește înspre viitor, vorbind despre mâncarea și băutura din cadrul împărăției lui Dumnezeu (22,16.18). Ospățul eshatologic la care s-a referit Iisus va începe după Patimile-Învierea Sa în Cina Domnului. Iisus a răspuns acelei fericiri printr-o parabola despre cina cea mare (14,16-24). În Luca, parabola servește ca o istorisire ce ilustrează îndemnul din 14,12-14, de a invita pe cei mai sărmani; ea a fost apoi lărgită cu o a doua invitație, adresată celor nechemați inițial (14,22 s). Deoarece Matei (22,9 ș.u.) și Evanghelia lui Toma (64) se referă doar la o singură invitație, repetarea invitației este o extindere a parabolei. Această dublare a invitației a dat tabloului un sens mai înalt: nu doar vameșii și păcătoșii din Israel sunt chemați, căci invitația făcută celor din afara cetății îi indică pe păgâni. Pentru Luca era foarte importantă posibilitatea păgânilor de a participa la Împărăția lui Dumnezeu 73. Prin cuvintele mou tou deipnou, „cina Mea”, Iisus s-a referit la ospățul mesianic (cf. Lc 22,30). 68

69 70

71 72 73

Asupra temei slujirii în concepția lucanică, a se vedea monografia lui Kyoung-Jin Kim, Stewardship and Almsgiving in Luke’s Theology, Sheffield Academic Press, 1998, mai ales pp. 104 ș. u. LaVerdiere, Dining, p. 83. Titlul Kyrios este utilizat mai frecvent de către Luca decât de ceilalți doi sinoptici (cf. și Fapte 7,59-60; 10,36; 11,17.20; 16,31; 20,21) (vezi mai pe larg Georg Strecker, Theology of the New Testament, De Gruyter; Westminster John Knox Press, Berlin & New York, 2000, p. 403). LaVerdiere, The Eucharist, p. 87. Sf. Ambrozie, Expunere la Evanghelia după Luca, p. 269. În comunitatea lucanică existau iudei și păgâni care se așezau la masă împreună și care, din această pricină, atrăgeau critica. Comuniunea iudeo-păgână la masă era o importantă trăsătură a vieții comunității. Hotărârile sinodului apostolic erau menite să facă posibilă o astfel de comuniune (Philip Francis Esler, Community and Gospel in Luke-Acts: The Social and Political Motivations of Lucan Theology, Cambridge University Press, 2001, pp. 105106).

Parabola cinei celei mari reprezintă o alegorie a ospățului mesianic74. În Euharistie, Biserica își descoperă caracterul ei universal, extinzându-și ospitalitatea către toți. Istoria lui Zacheu (Lc 19,1-10) ilustrează a doua masă cu Iisus în casa unui vameș (vezi 5,27-39), de data aceasta fiind vorba de un mai-mare al vameșilor. Și aceasta este o exemplificare a ospitalității. În lumea veche, ca și atât de mult în lumea de astăzi, ospitalitatea implica să oferi oaspetelui ceva de mâncare. Ea îl prezintă pe Zacheu ridicându-se într-un mod extraordinar pentru a-L vedea pe Iisus și pe Iisus anunțând trebuința (dei) de a rămâne în ziua aceea în casa lui Zacheu. Acesta I-a făcut o bună primire lui Iisus (hupedexato auton), oferind același răspuns al uceniței Marta pe când Iisus i-a vizitat casa (10,38). Toți cârteau împotriva lui Iisus pentru această găzduire în casa unui păcătos notoriu. Cel mai probabil comunitatea identifica în Zacheu pe cel mai din urmă neavenit și-l trata în așa fel încât se asigura că rămâne izolat de membrii ei. Totuși, mergând în casa lui Zacheu și, posibil, stând la masa lui, Iisus a întruchipat și apoi a declarat o perpectivă care redefinea limitele comunității prin includerea „celui pierdut”, a păcătosului 75. Răspunzând cârtelii mulțimii, Zacheu hotărăște că va da milostenie săracilor până la jumătate din averea sa (vezi Lc 11,41). Ca răspuns la convertire, Domnul declară: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam” (Lc 19,9). Iisus îl numește pe Zacheu un fiu al lui Avraam, unul care asemenea fiului risipitor (15,11-32) a fost pierdut, dar acum este mântuit. Pericopa ilustrează că Euharistia, fiind o taină a mântuirii, este intenționată pentru toți76. 10. Cina de Taină (Lc 22,14-23). Accentul pascal lucanic În Noul Testament nimeni n-a deosebit mai clar decât Luca între Ultima Cină și Cina Domnului, în același timp evidențiind unitatea lor teologică: Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu” (22,15-16; vezi și 22,18). Sf. Luca a deosebit istoric între Ultima Cină, un eveniment unic și irepetabil care prevestește Patimile-Învierea, și Cina Domnului, un eveniment liturgic și repetabil după Patimi-Înviere. La Cina de Taină, Iisus interpretează moartea Sa iminentă. În mod explicit Luca se referă la această masă ca la un Paști77. Mântuitorul a anticipat că va exista o nouă Cină care se va realiza mai întâi în Cina Domnului a comunității creștine, iar în mod deplin se va realiza numai în ospățul ceresc 78. În Cina Domnului, creștinii vor participa la Trupul lui Hristos și, în potirul Noului Legământ, la Sângele Său (Lc 22,19-20).

74

75

76

77 78

Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus, trad. Calinic Dumitriu, Vasile Mihoc și Ștefan Matei, Ed. Anastasia, București, 2000, p. 70 și 217. Richard P. Thompson, ‘Gathered at the Table: Holliness and Ecclesiology in the Gospel of Luke’, în: Kent E. Brower and Andy Johnson, editors, Holliness and Ecclesiology in the New Testament, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, pp. 83-84. Predica inaugurală din Nazarat (4,16-30) își găsește împlinirea concretă în cele două relatări despre vameși: chemarea lui Levi (5,27-32) și cercetarea lui Zacheu (19,1-10). Aceste relatări au multe elemente comune: ambele prezintă întâlnirea lui Iisus cu un vameș, ambele dezvăluie statutul degradant al vameșilor, numindu-i chiar „păcătoși” (5,30; 19,7); ambele ilustrează modul în care cineva devine ucenic – Levi prin părăsirea a toate și urmarea lui Iisus, dând și un ospăț sărbătoresc în cinstea lui Iisus și Zacheu prin milostenie și repararea nedreptăților săvârșite, restituind împătrit celor pe care-i jecmănise (Joel B. Green, The Theology of the Gospel of Luke, Cambridge University Press, 1995, p. 84). Green, The Gospel of Luke, pp. 755-757. LaVerdiere, The Eucharist, p. 90.

Pe de altă parte, Sf. Luca a unit teologic Ultima Cină (22,14-18) și Cina Domnului (22,1920) de cuvântarea de despărțire a lui Iisus (22,14-38) 79, ca un singur eveniment pascal (22,14-20) 80. Ultima Cină este prezentată în narațiunea lucanică cu un mai mare accent ca o celebrare de Paști. Tema Paștilor își află un loc în plus într-o zicere singulară a lui Iisus de la începutul mesei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paști, mai înainte de Patima Mea...” (Lc 22,15). „Un prim rezultat al acestui accent este acela că Paștile apar nu doar ca un background al Cinei, ci și ca temei pentru banchetul final din împărăția lui Dumnezeu, la care Iisus însuși va lua parte cu bucurie” 81. Pentru Luca, pregătirile de Paști au fost făcute în ziua Sărbătorii Azimelor, în care trebuia (edei) să se jertfească Paștile (22,7). Ca și Ioan, Luca asociază pe Iisus cu jertfa de Paști. Totuși, Ioan a arătat cum moartea lui Iisus a adus la desăvârșire vechiul sacrificiu de Paști. Luca a arătat cum jertfa de Paști a fost împlinită în Ultima Cină a lui Iisus. Euharistia, pomenirea/memorialul Patimii-Învierii lui Iisus este o taină pascală. În cele 7 versete din 22,7-13, expresia „Paști” și ideea „pregătirii” apar fiecare de patru ori, punând în relief centrul de greutate al acestei unități narative. Sinteza literară lucanică a Ultimei Cine – un eveniment pre-Patimi singular – și a Cinei Domnului – un eveniment post-pascal care se reînnoiește – transformă sărbătoarea iudaică a Paștilor și a Azimelor într-un eveniment creștin82. În timpul perioadei elenistice, celebrarea Paștilor nu mai era o simplă masă luată în grabă (cf. Iș 12,11), ci luase aspectul unui banchet, cu divane sau perne pentru odihnă, se servea vin și era timp favorabil pentru cuvântări. Într-un mod compatibil descrierii meselor în alte părți ale Evangheliei sale, precum și cu practica Paștilor în epoca elenistică, Luca Îl prezintă pe Iisus așezânsu-Se la masă (anapíptō, cf. 11,37; 14,10; 17,7). În general, aceasta sugerează o ocazie festivă, un symposium, unde chestiunile de stare sunt indicate prin locul așezării fiecăruia la masă83. Cuvântarea de despărțire a lui Iisus are loc la o masă, Cina de Taină, un cadru plin de semnificație pentru evanghelist. Nu este întâmplător că referirile la mese și la faptul de a mânca apar în majoritatea secțiunilor cuvântării: în 22,15-18 Iisus insistă asupra dorinței Sale ardente de a mânca această masă cu ucenicii; 22,19-20 descrie masa cultică a comunității, Euharistia; în 22,21 ni se spune că „mâna vânzătorului/trădătorului este cu Mine la masă”, implicând oroarea la aflarea vânzătorului între comeseni; în versetele 26-27 modul ideal de conducere e descris ca diakonia, slujirea la masă; în v. 30 marea răsplată a ucenicilor este aceea de „a mânca și a bea la masa Mea în împărăția Mea”84. „Împărăția Lui – spune părintele Stăniloae – va fi ca o masă universală a comunicării armonioase și a bucuriei tuturor de toți și de toate cele gândite de fiecare în unirea cu 79

80

81

82

83 84

În lumea veche, biblică și nebiblică, în cuprinsul lumii elenistice, un cuvânt de despărțire oferea posibilitatea unei personalități istorice să se raporteze la situații care se vor întâmpla mai târziu, atunci când cuvântarea va fi așternută în scris. Cuvântarea de despărțire de la Ultima Cină (Lc 22,14-38) oferă ocazia ca Iisus să răspundă principalelor probleme cu care se confruntau comunitățile lucanice la timpul scrierii Evangheliei. Luca prezintă pe Iisus nu doar vorbind despre trădarea care a condus la Patimile și moartea Sa (22,21-23), ci și despre trădarea în curs de desfășurare din partea liderilor comunității creștine, care stăpâneau peste alții și urmăreau recunoaștere ca mari binefăcători (22,24-30). În același fel, Luca prezintă pe Iisus vorbind nu doar despre apropiata lepădare a lui Petru din curtea arhiereului (22,31-34), ci și despre lepădările comunității creștine care răspunde la persecuție cu violență (22,35-38). Prin aceasta, evanghelistul a arătat cum Ultima Cină se împlinește în Cina Domnului și cum aceasta din urmă conferă sensul Ultimei Cine a lui Iisus. Fără Cina Domnului, Iisus ar fi avut numai o Ultimă Cină, dar nu ceea ce cunoaștem noi drept Cina de Taină. Ermenegildo Manicardi, ‘The last Supper: The Meaning Given By Jesus To His Death’, în: Bernardo Estrada, Ermenegildo Manicardi, Armand Puig I Tàrrech, ed., The Gospels: History and Christology, vol. 1, Libreria Editrice Vaticana, 2013, p. 625. LaVerdiere, Dining, p. 128. Pentru Luca, ca și pentru ceilalți sinoptici, Ultima Cină este, din punct de vedere teologic, o masă creștină de Paști. Însă, în conformitate cu Evanghelia după Ioan, Ultima Cină a avut loc înainte de Paști și Iisus a murit în ziua în care se sacrificau mieii de Paști (vezi In 19,14). În aceasta, scopul lui Ioan este unul teologic, arătând că Iisus este Mielul lui Dumnezeu (In 1,29). Dacă Ultima Cină a fost sau nu de fapt o masă pascală iudaică, în mod clar Luca o prezintă ca pe un Paști, și anume un Paști creștin. De asemenea, în aceasta scopul său principal a fost unul teologic (La Verdiere, The Eucharist, pp. 88-89). Green, The Gospel of Luke, p. 758. Jerome H. Neyrey, The Passion According to Luke: A Redaction Study of Luke’s Soteriology, Wipf and Stock Publishers, Eugene, OR, 2007, p. 8.

El. (...) Dar descrierea Împărăției ca o masă spirituală comună nu exclude șederea Apostolilor pe tronuri alături de Iisus la judecata universală și calitatea lor de judecători împreună cu Iisus”85. Formula liturgică din Lc 22,19-20 reprezintă aceeași tradiție pe care Pavel o citează în 1 Corinteni 11,23-25, dar având un cadru marcan 86. În acest fel Luca a legat experiența cititorilor săi de istoria tradiției evanghelice. Plasând Cina Domnului ca o parte integrantă a vieții și istoriei lui Iisus, Luca își invită cititorii s-o înțeleagă ca pe o parte integrantă a propriei lor vieți și istorii. De asemenea, Luca a omis porunca: „Luați, mâncați...” din Mt și Mc, care invita ucenicii să-și asume chemarea uceniciei. În schimb, Luca reține porunca „Faceți aceasta în pomenirea Mea”, care slujește același scop87. Cuvântarea subliniază relația dintre Euharistie și comunitatea euharistică: „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi” (Lc 22,19; vezi 1 Cor 11,23). În același fel, Iisus vorbește de paharul care se varsă pentru voi” (Lc 22,20), adică pentru cei prezenți la Cină. În Marcu, Iisus vorbește de paharul care se varsă „pentru mulți” (Mc 14,24). Marcu și Matei au accentuat angajamentul Bisericii față de misiunea lui Hristos. Luca și Pavel au accentuat imperativul pentru comunități de a fi integrate într-o Biserică care era misionară. 11. Mese cu Iisus Cel înviat În relatarea lui Luca despre Învierea lui Hristos ne sunt prezentate două mese: una cu ucenicii la Emaus (24,13-35) și cealaltă cu adunarea comunității de la Ierusalim (24,36-53). Cele două mese sunt introduse de istoria femeilor care au mers la mormânt în căutarea trupului lui Iisus, aflând mormântul deschis, timp în care li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în veșminte strălucitoare: „De ce căutați pe Cel Viu între cei morți” (Lc 24,5). Relatarea despre Emaus îi arată pe cei doi ucenici profund întristați de evenimentele Patimilor și părăsind Ierusalimul. Deși nu erau în stare să-L recunoască pe Iisus Cel înviat Care li sa alăturat în drumul lor, ei nu conteneau să se gândească la „Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor” (Lc 24,19). În pofida 85

86

87

Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991, pp. 200201. Pentru începutul și sfârșitul formulei, Luca s-a bazat în principal pe Marcu 14,22-25. Pentru restul, în special pentru acțiunea și cuvintele lui Iisus despre pahar, el s-a bazat pe formula antiohiană folosită la Cina Domnului în comunitățile lucanice. Relația dintre Luca 22,19-20 și sursele sale poate fi observată prin comparație sinoptică. Astfel, se observă că de la început până la cuvintele lui Iisus „Acesta este Trupul Meu”, Luca a urmat mai ales pe Marcu, dar cu câteva modificări. În Marcu, expresia „pe când ei mâncau” (Mc 14,22) leagă formula liturgică de masa începută în Mc 14,17. Dar, de vreme ce Luca a făcut distincție între Cina Domnului (22,19-20) și Ultima Cină (22,15-18), o astfel de punte de legătură nu a fost necesară. Sf. Luca a înlocuit expresia „binecuvântând” – care i-a parvenit lui Marcu din formula semitică originală a mediului palestinian - cu expresia „mulțumind” care era mai familiară cititorilor săi. Expresia „mulțumind” (vezi 1 Cor 11,23) corespunde dezvoltării formulei într-un mediu păgân, vorbitor de greacă. Cuvântarea lui Iisus de la Ultima Cină subliniază mai întâi caracterul de mulțumire al Euharistiei (eucharistia) - „Apoi a luat pâinea, a mulțumit, a frânt” - , Sf. Luca adresându-se comunităților care deveniseră copiii lui Dumnezeu prin har (charis), iar nu în virtutea unei moșteniri vechi. Dacă creștinii din mediul iudaic vorbeau, mai degrabă, de binecuvântarea din partea lui Dumnezeu și de binecuvântarea lor pentru Dumnezeu ca răspuns, după cum făceau în Vechiul Legământ, cei din mediul păgân celebrau harul oferit lor în Noul Legământ. Răspunsul adecvat la har (charis) este mulțumirea (eucharistia). Noțiunea „pomenirii” era centrală în celebrarea Paștilor și nu poate fi limitată la ideea unei amintiri cognitive a unui fapt trecut. Ucenicii Săi trebuie nu doar să continue comuniunea la mese, ci, mai ales, comuniunea lor la masă trebuie să reflecte sensul propriei Sale vieți și morți în ascultare de Dumnezeu, pentru alții (Green, The Gospel of Luke, p. 762). Pomenirea constă, după Sf. Nicolae Cabasila, nu în istorisirea minunilor care Îl arată pe Hristos ca Dumnezeu atotputernic, ci în faptul că „amintim lucrurile care par să arate slăbiciunea Lui: crucea, Patimile și moartea. Într-acestea ne-a poruncit El să-I săvârșim pomenirea (...). Dar de ce a pomenit nu de minuni, ci de Patimi? Pentru că prin ele s-a săvârșit mântuirea noastră și fără ele omul n-ar fi dobândit izbăvirea” Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Ene Braniște, EIBM al BOR, București, 1997, pp. 20-21. La Proscomidie, „mai întâi, luând preotul prescura, din care trebuie să scoată Sfânta Pâine, zice: <Întru pomenirea Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos>, împlinind astfel porunca Mântuitorului: . El rostește aceste cuvinte nu numai pentru pâinea de la proscomidie, ci pentru toată Sfânta Liturghie, începând slujba sfântă ca și cum ar fi la sfârșitul ei. Căci și Domnul, numai după ce plinise toată taina, a adăugat porunca: ” (Ibid., p. 20).

întregii puteri a lui Iisus, arhiereii și conducătorii L-au osândit la moarte și L-au răstignit. Se poate crede că ucenicii și-au pierdut orice speranță. Pentru a recunoaște pe Cel viu între ei, aveau nevoie să înțeleagă mai întâi Patimile lui Iisus, care n-au însemnat sfârșitul vieții lui Iisus, ci numai sfârșitul vieții Sale pământești: „Nu trebuia oare, ca Mesia (Hristos) să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” (Lc 24,26). Patimile erau calea lui Iisus către o viață nouă și preamărită, care nu L-a luat de la ei, ci I-a permis să rămână cu ei într-un mod nou pe care Biserica îl va descrie ca sacramental. Încă nerecunoscând pe Iisus în mijlocul lor, totuși ucenicii erau mișcați de mesajul Său. „Rămâi cu noi”, Îi spun ei, și Iisus a acceptat ospitalitatea ucenicilor. Ospitalitatea implică pregătirea încăperii și o masă. Era de așteptat de la cei doi ucenici ca să ofere ei o masă străinului care era oaspetele lor, dar Luca prezintă o inversare a rolurilor. Iisus, oaspetele, acționează acum ca o gazdă. Cei doi ucenici primesc pâinea din mâinile lui Iisus, gazdele devenind acum oaspeți. Totuși, în ochii lor El a rămas un străin până ce au stat la masă și „El a luat pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor”. Mesajul lui Luca este clar. Pentru cei care acceptă Evanghelia Patimilor-Învierii, Cel Viu poate fi recunoscut în „frângerea pâinii”. Pentru Luca, Euharistia era eminamente cunoscută ca „frângerea pâinii”, un eveniment al împărtășirii/comuniunii în care participanții binecuvântau pe Dumnezeu și-și ridicau inimile în mulțumire. În principal, în evenimentul euharistic Cel viu era prezent în adunarea comunității și recunoscut de membrii ei; totuși, numai dacă ei erau prezenți cu El și El era prezent cu ei. Masa de la Emaus este înfățișată ca o punte de legătură între mesele din timpul misiunii pământești a lui Iisus cu ucenicii Săi și mesele euharistice ale Bisericii primare 88. Emaus este masa care face trecerea între mesele istorice, inclusiv Cina de Taină, la care Iisus a fost prezent în mod fizic și vizibil și a mâncat cu ucenicii Săi, și mesele multiple, nesfârșite, la care El este prezent real, dar în mod nevăzut89. Imediat după cina din Emaus, ucenicii s-au întors la Ierusalim și s-au alăturat adunării comunității. Evanghelia și frângerea pâinii trebuia să fie transmise mai departe și împărtășite. Iisus a înviat dintre ei, chiar mai puternic în faptă (frângerea pâinii) și în cuvânt (Evanghelia PatimiiÎnvierii) înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Pe când ei încă vorbeau, Iisus a apărut iarăși în mijlocul lor, aducându-le pacea și cerând ospitalitate: „Aveți aici ceva de mâncare?”, a întrebat El (Lc 24,41). La Emaus, ucenicii L-au recunoscut pe Iisus în frângerea pâinii. Iar acum mâncarea lui Iisus împreună cu comunitatea devine punctul de plecare al misiunii creștine (Lc 24,36-53). După ce a mâncat, Iisus s-a adresat ucenicilor, vorbind despre misiunea lor. Mâncând cu Iisus, ei devin martorii Patimii și Învierii lui Iisus, precum și ai modului în care au fost împlinite Scripturile prin ele. Mesajul Patimilor-Învierii era o chemare la pocăința care aduce iertarea păcatelor. Cei care se împărtășesc la masa Domnului primesc mandat să predice acest mesaj „în numele Său la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc 24,47). Cele două relatări, despre cina de la Emaus și despre cina de la Ierusalim, prevestesc multe teme euharistice care vor fi dezvoltate în Faptele Apostolilor. Prin cele două mese cu Iisus Înviat (24,13-35. 36-53) este desăvârșită misiunea personală a lui Iisus pe pământ. În timp ce se înalță la ceruri, Domnul binecuvintează adunarea comunității. Făgăduința dată lui Avraam este împlinită: în Urmașul său vor fi binecuvântate toate semințiile pământului. *** În Evanghelia după Luca, Iisus subliniază în mod deschis convingerea că moartea nu reprezintă ultimul cuvânt, El anticipând o reînnoire a comuniunii în jurul mesei (22,15-16). Cina euharistică este pentru Luca prelungirea meselor pe care Iisus le-a împărtășit în timpul vieții Sale pământești cu drepții și păcătoșii. Prin intermediul lor, Iisus i-a făcut pe toți să experimenteze bunătatea și iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, oferindu-le daruri divine: iertarea și mila Sa, acceptarea Sa necondiționată, iertarea păcatelor și vindecarea bolilor. 88

89

Adelbert Denaux, Studies in the Gospel of Luke: Structure, Language and Theology, Lit Verlag, Berlin, 2010, p. 293. Arthur A. Just, The Ongoing Feast: The Table Fellowship and Eschatology at Emmaus, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1993, p. 163, p. 166, pp. 260-261.

După cum celebrarea Paștilor în Vechiul Legământ avea o perspectivă care cuprindea trecut, prezent și viitor astfel încât sărbătoarea anticipa eliberarea eshatologică, un al doilea Exod, tot așa și mesele cu Iisus din Evanghelia a treia subliniază că El practica comuniunea la masă ca anticipare a împlinirii planului lui Dumnezeu. Totodată, Iisus se referea la ospățul eshatologic în care practicarea propriei Sale mese – a Euharistiei – va fi esențială 90. Comuniunea cu Iisus la masă este descrisă de Luca deopotrivă ca o realitate prezentă și viitoare. Ea este o pregustare a viitoarei mese eshatologice. Între semnificațiile teologice ale meselor din Luca le reținem pe acestea: 1. Mesele sunt evenimente inclusive (4,25-26; 5,30; 10,7-8: cuvânt care lipsește din paralela din Mt 10,5-6; 19,5-7; 14,12-13); 2. Ele stabilesc reguli ale etichetei mesei creștine (14,7-14; diakonia: Fapte 6,1-6; vezi In 13,12-17; Lc 22,26-27; 7,44-46); 3. Mesele sunt un prim simbol al alegerii, iertării și binecuvântării eshatologice (12,35-37;13,29; 14,15-24; 19,5-7; 24,30-35); 4. Mesele subliniază o inversare a rolurilor, cei smeriți sunt înălțați, iar cei mândri sunt umiliți (7,36-52; 12,35-37; 14,7ș.u.; 14,16-24). Observăm astfel că mesele au o funcție importantă în Luca. Spre deosebire de Ioan Botezătorul, Iisus afirmă că Fiul Omului a venit „mâncând şi bând” (7,33-34). El a mâncat cu fariseii (7,36; 11,37), precum și cu vameșii și cu păcătoșii (15,1-2). De fapt, comuniunea inclusivă la masă a lui Iisus oglindește caracterul inclusiv al Bisericii lucanice: păgâni, desfrânate, vameși, păcătoși, precum și orbi, ologi, ciungi și săraci, toți sunt bineveniți la masa Sa și la Legământul Său. Alături de caracterul inclusiv al mesei, Luca indică virtuțile comunității la masă: ospitalitatea, slujirea și mila față de săraci91. Dacă minunile prezentate de evanghelistul Ioan au valoare de semne, descoperindu-ne câte un aspect al tainei Persoanei lui Hristos, mesele cu Iisus prezentate de Luca prezintă diferite aspecte ale comuniunii cu Hristos în Taina Euharistiei, începând cu chemarea la pocăință sau metanoia și sfârșind cu extinderea mântuirii în Hristos la toți fiii lui Avraam. Astfel, istoria meselor cu Iisus din Evanghelia a treia descoperă un adevărat compendiu despre semnificația cuprinzătoare a Tainei Euharistiei. Ea este o taină a evanghelizării (5,27-39), o taină a iertării (7,36-50), o taină a misiunii (9,10-17) și a ospitalității (10,38-42), o taină legată de curăția interioară și de milostenie (11,37-54), o taină la care toți sunt invitați să participe pentru a fi în strânsă comuniune cu Hristos. Bibliografie Ambrozie al Milanului, Sf., Expunere la Evanghelia după Luca, traducere din limba latină, introducere și note de Ilie Melniciuc-Puică, Ed. Performantica, Iași, 2010. Bartchy, S. S., „Masă de comuniune”, în: Daniel Reid, ed., Dicționarul Noului Testament, trad. Lucian Ciupe și Timotei Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008. Cabasila, Sf. Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Ene Braniște, EIBM al BOR, București, 1997. Denaux, Adelbert, Studies in the Gospel of Luke: Structure, Language and Theology, Lit Verlag, Berlin, 2010. Esler, Philip Francis, Community and Gospel in Luke-Acts: The Social and Political Motivations of Lucan Theology, Cambridge University Press, 2001. Green, Joel B., The Gospel of Luke, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 1997. Green, Joel B., The Theology of the Gospel of Luke, Cambridge University Press, 1995. Grün, Anselm, L’eucharistie. Transformation et communion, Médiaspaul, Paris, 2002. Jeremias, Joachim, Parabolele lui Iisus, trad. Calinic Dumitriu, Vasile Mihoc și Ștefan Matei, Ed. Anastasia, București, 2000. Just, Arthur A., The Ongoing Feast: The Table Fellowship and Eschatology at Emmaus, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1993. Kim, Kyoung-Jin, Stewardship and Almsgiving in Luke’s Theology, Sheffield Academic Press, 1998. LaVerdiere, Eugene, Dining in the Kingdom of God. The Origins of the Eucharist in the Gospel of Luke, Liturgy Training Publications, 1994. LaVerdiere, Eugene, The Eucharist in the New Testament and the Early Church, The Liturgical Press, Minnesota, 1996. Manicardi, Ermenegildo, ‘The last Supper: The Meaning Given By Jesus To His Death’, în: Bernardo Estrada, Ermenegildo Manicardi, Armand Puig I Tàrrech, ed., The Gospels: History and Christology, vol. 1, Libreria Editrice Vaticana, 2013. 90 91

Green, The Gospel of Luke, p. 759. Neyrey, The Passion According to Luke, pp. 9-10.

Méndez-Moratalla, Fernando, The Paradigm of Conversion in Luke, T & T Clark International, London, New York, 2004. Morris, Leon, Luke: An Introduction and Commentary, Inter-Varsity Press, Leicester, 2002. Neyrey, Jerome H., The Passion According to Luke: A Redaction Study of Luke’s Soteriology, Wipf and Stock Publishers, Eugene, OR, 2007. Nolland, John, Luke 1-9:20, Word Biblical Commentary, vol. 35A, Word Books, Publisher, Dallas, Texas, 1989. Oden, Thomas C. & Arthur A. Just Jr., ed., Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament III, Luke, Inter Varsity Press, Downers Grove, Il, 2003. Peter-Ben Smit, Fellowship and Food in the Kingdom, Mohr Siebeck, Tübingen, 2008. Smith, Dennis Edwin, From Symposium to Eucharist: The Banquet in the Early Christian World, Augsburg Fortress, Minneapolis, 2003. Stăniloae, Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991. Strecker, Georg, Theology of the New Testament, De Gruyter; Westminster John Knox Press, Berlin & New York, 2000. Tannehill, Robert C., Luke, Abingdon New Testament Commentaries, Nashville, 1996. Thompson, Richard P., ‘Gathered at the Table: Holliness and Ecclesiology in the Gospel of Luke’, în: Kent E. Brower and Andy Johnson, editors, Holliness and Ecclesiology in the New Testament, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 2007.

Motive misiologice ale minunilor proprii Evangheliei după Luca Minunile sunt împlinirea „trimiterii” lui Iisus în lume92. Probabil cu excepția Evangheliei a patra,93 minunile lui Iisus sunt mult mai importante pentru Luca decât pentru ceilalți evangheliști. De la început, prin minunile Sale (ca și prin învățătura Sa), Iisus este identificat și dovedit a fi Profetul eshatologic, Mesia și Domnul. Semnificaţia lor profundă în ochii autorilor lor (şi deci al hagiografului) poate fi sesizată fie într-un cuvânt al lui Iisus, într-o observaţie a unui martor, într-un citat din Scriptură, într-un comentariu al evanghelistului, în alegerea vocabularului, în tratarea stilistică a textului, etc. Ea va consta cel mai adesea în: - a revela identitatea miraculoasă a lui Iisus (= Cel ce vine să inaugureze Împărăţia, Care aduce mântuirea, Care se opune forţelor răului); - să elibereze omul de tot ceea ce îl înrobeşte; - să trezească şi să întărească credinţa în persoana lui Iisus; - să confirme o învăţătură a lui Iisus sau a trimişilor Săi; - să prefigureze învierea lui Iisus, adică triumful vieţii asupra morţii, a lui Dumnezeu asupra lui Satan; - să prefigureze misiunea de mântuire a Bisericii. Pentru a transmite desfășurarea imediată a unei minuni, el preferă termenul literar parachrēma = imediat (Lc 4,39; 5,25; 8,44.47.55; 13,13; 18,43) în locul lui euthys (Mc) sau eutheōs (Mt). Asemenea lui Matei, el extinde modul în care Marcu întrebuințează Kyrios, „Domn”, atât în adresarea directă (Lc 5,12), cât și ca apelativ la persoana a treia (Lc 7,13; 13,15), însă întrebuințarea frecventă a lui epistata, „stăpân”, este unică (Lc 5,17; 6,18-19; 7,7; 8,47; 9,2.11.42; 14,4;, 17,15; 22,51), mai mult decât se preferă în celelalte texte sinoptice.94 Prin dispunerea materialului, Sf. Luca a creat un impact distinct asupra tradițiilor despre minunile lui Iisus. În comparație cu tradiția, el a inclus relatări unice pentru Evanghelia sa și a făcut modificări care amplifică semnificația unor pericope individuale. De exemplu, în legătură cu vindecarea slăbănogului, Sf. Luca notează nu doar că minunea a generat credința martorilor: „Și uimire i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu și, plini de frică, ziceau: Am văzut astăzi lucruri minunate” (Lc 5,26) – ceea ce este evidențiat și la ceilalți sinoptici (Mt 9,9 și Mc 2,12) - , ci amintește mai înainte faptul că fostul paralitic „s-a dus la casa sa slăvind pe Dumnezeu” (Lc 5, 25). Același lucru este consemnat de el în legătură cu vindecarea lui Bartimeu (Lc 18,35 ș.u.) „Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu” (Lc 18,42-43) Un alt accent lucanic este vizibil în faptul că aspra relatare despre blestemarea smochinului a fost înlocuită cu relatarea despre Iisus plângând pentru Ierusalim. Într-adevăr, Luca nu consemnează nicio minune punitivă săvârșită de Iisus. El distinge în mod clar între oferirea harului în Iisus și venirea judecății lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, Iisus dăruiește mai degrabă har decât pedeapsă divină. Nu trebuie uitat faptul că Luca era probabil singurul autor noutestamentar care avea origine păgână și că el a scris pentru creștini care erau predominant de origine păgână. El a avut în vedere 92

Bandari Prabhaker Rao, The Missiological Motifs of the Miracles of Jesus Christ, Cambridge Press, Delhi, 2010, p. IX. 93 În Evanghelia după Ioan ele sunt numite „semne” și ocupă un rol important în învățăturile Sale despre Împărăția lui Dumnezeu, fiind de fapt parte ale mesajului Evangheliei. Din perspectiva lui Luca nu este posibil să afirmăm că minunile ilustrează sau demonstrează vestea bună a lui Iisus: alături de învățătură, ele sunt ele însele vestea bună a lui Iisus. Luca folosește minunile lui Iisus pentru a trimite la adevărata Sa identitate și pentru a arăta că în minuni Dumnezeu Însuși este Cel care lucrează. Astfel, pentru Luca, vindecarea și mântuirea – același cuvânt ( sōzein) – sunt un întreg. Într-adevăr, în lumina unor relatări precum cea despre cei zece leproși (Lc 17,11-19), vedem că minunile pot fi mântuire pentru cei care au credință și că minunile pot sta înaintea cuvintelor lui Iisus și, în ele însele, pot fi vestea bună. Acest lucru este valabil de fapt în Evangheliile sinoptice, minunile fiind parte integrantă a proclamării venirii Împărăției lui Dumnezeu. Această relație este afirmată de Iisus Însuși: „dacă Eu, cu degetul (Mt: Duhul) lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Lc 11,20; Mt 12,28); Împărăția a devenit deja o realitate prin cuvintele și lucrările lui Iisus. 94 B. L. Blackburn, art. „Miracole”, în Dicționarul Noului Testament, p. 983.

mai degrabă mai multe comunități, spre deosebire de Matei care viza o singură comunitate. Interesul său a fost acela de a arăta cum trebuie motivată teologic misiunea între păgâni.95 Cheia lucanică de înțelegere a minunilor lui Iisus este prezentă de la începutul propovăduirii din sinagoga de la Nazaret, prin „discursul programatic” care prefațează întreaga activitate publică a lui Iisus. Aici, prin citarea din Isaia 61,1-2, Iisus anunță nu doar împlinirea profeției (v. 21), ci definește și care este rolul Său mesianic. Plasată aici la începutul misiunii Sale publice, profeția Isaia 61,1-2 semnalează că mântuirea adusă de Fiul întrupat înseamnă totodată și eliberarea de numeroasele suferințe omenești.96 Duhul L-a împuternicit pe Iisus să propovăduiască vestea cea bună a mântuirii (18a. 19) și să anunțe vindecarea celor zdrobiți cu inima și eliberarea celor apăsați (18). Cuvântul aphesei („a elibera”) trimite la mântuirea care presupune atât vindecarea fizică, cât și includerea în poporul eshatologic al lui Dumnezeu. După cum este enunțată în 4,18-19, misiunea lui Iisus va include propovăduire, vindecare trupească și exorcism. Această întreită activitate va continua în misiunea ucenicilor din Fapte97. Euangelizein („a binevesti”) - pe care Luca îl întrebuințează adesea pentru a desemna misiunea lui Iisus – este folosit aici pentru prima dată. Deja în acest pasaj vedem cum - spre deosebire de Matei unde predomină învățătura și de Marcu unde predomină minunile Luca alternează învățătura și minunile de așa manieră încât ele sunt egale ca semnificație. Luca va dezvolta ideea implicită că minunile lui Iisus nu sunt simplu lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea lui Dumnezeu ca mântuire eshatologică (cf. 11,20), 98 nu doar pentru Israel, ci și pentru păgâni. Acest fapt este subliniat de vorbirea Mântuitorului despre profetul Ilie care a transmis binecuvântarea divină asupra femeii din Sidon, și despre profetul Elisei care l-a vindecat pe Neeman sirianul. Astfel, în concepția lui Luca, episodul de la Nazaret implică o clară orientare a misiunii către păgâni.99 Pentru Luca, pregătirea adecvată pentru primirea sănătății sau mântuirii este credința sau încrederea în Iisus. De asemenea, el subliniază că răspunsul adecvat la vindecare sau mântuire este arătat în slăvirea lui Dumnezeu, în credința în Iisus și în viața de ucenicie. În aceasta, Luca este mai apropiat de Evanghelia a patra în prezentarea minunilor care au rolul de a crește încrederea în Iisus (In 4,53; 14,11). Ca și creștinii vremii sale, Luca era convins că săvârșirea minunilor de către Iisus trebuia să fie continuată de ucenicii Săi.100 Numai Luca spune că fostul orb, Bartimeu din Ierihon, L-a preamărit pe Dumnezeu și că poporul i-a urmat exemplul (comp. 9,43): „Credința ta te-a mântuit” (sōzein). „Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu” (Lc 18,37). 95

David J. Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts in Theology of Mission, The American Society of Missiology Series, No. 16 & Orbis Books, Maryknoll, New York, 22011, p. 90. 96 Luca vorbește adesea de suferințele omenești. Deja la începutul Evangheliei, Simeon anunță Mariei că o sabie va străpunge sufletul ei (Lc 2,35). Mult mai des decât la ceilalți sinoptici sunt evocate suferințele lui Hristos: astfel, în timpul Schimbării la Față pe munte, Moise și Ilie vorbesc, după Lc, despre „sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Lc 9,31). Numai Luca ne prezintă relatarea despre arătarea lui Iisus la cei doi ucenici spre Emaus; el le reproșează lipsa lor de înțelegere a Scripturilor și le spune: „Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Lc 24,26). Această temă a suferinței este dezvoltată de o manieră mai bogată în relatarea suirii la Ierusalim. 97 Charles H. Talbert, Reading Luke: A Literary and Theological Commentary, Smyth & Helwys Publishing, 2002, p. 58. În rezumat, în pericopa din 4,16-30 evanghelistul oferă o afirmație programatică a misiunii lui Iisus și, prin extensie, a misiunii Bisericii – care este împuternicită de Duhul Sfânt, ea implicând nu doar propovăduirea, ci și vindecarea și exorcismul și având o chemare adresată către întreaga lume (Charles H. Talbert, Reading Luke: A Literary and Theological Commentary, Smyth & Helwys Publishing, 2002, p. 60). A se vedea și David J. Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts in Theology of Mission, The American Society of Missiology Series, No. 16 & Orbis Books, Maryknoll, New York, 22011, p. 88: „Pentru toate rațiunile practice, Luca 4,16-21 a înlocuit din Matei, ca text cheie nu doar pentru înțelegerea misiunii lui Iisus, ci și pentru cea a Bisericii”. 98 Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 146. 99 Misiunea la păgâni este menționată explicit doar o singură dată în Luca 24,47, adică în pericopa finală. Și doar o singură mențiune explicită avem în această Evanghelie despre o călătorie a lui Iisus într-un ținut neiudaic: ținutul gherasenilor (8,26-39). David J. Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts in Theology of Mission, p.91. 100 Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 187-188. Miraculoasa vindecare a trupului, minții și sufletului este și parte a misiunii Bisericii concomitent cu propovăduirea Evangheliei. Ele nu sunt doar simple acte de compasiune, ci mult mai mult, convertesc inima pentru recunoașterea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, sau Domnul.

Credința orbului nu l-a făcut doar să vadă sau să fie mântuit, ci și să urmeze lui Iisus. El slăvește pe Dumnezeu, așa cum face și poporul. Teologia lucanică a sănătății, bolii și vindecării cuprinde următoarele aspecte:101 12. Dintru început misiunea lui Iisus este definită ca având o dimensiune de vindecare 13. Nicio situație nu este prea dificilă pentru ca Iisus s-o depășească 14. Binefacerile misiunii lui Iisus de vindecare nu sunt limitate la poporul iudeu Vindecarea demonstrează puterea lui Iisus asupra forțelor lui Satan. În sinoptice, legătura dintre minunile lui Iisus și afirmarea puterii lui Dumnezeu împotriva forțelor demonice ale răului este în concordanță cu folosirea termenului dynameis, „acte de putere”, pentru minunile lui Iisus.102 Dynamis este de fapt un termen generic care redă ideea de putere, tărie, forță, capacitate de a face ceva. El apare de 118 ori în NT, cu o frecvență deosebită în Epistolele pauline, dar și în Evangheliile sinoptice. În cărțile lui Luca el apare de 25 de ori (de 15 ori în Luca și de 10 ori în Fapte) și comportă o distribuție extrem de interesantă, ceea ce arată că a avut o adevărată predilecție pentru acest termen, în comparație cu ceilalți sinoptici: Luca introduce de 4 ori acest termen în materialul preluat de la Marcu și de 4 ori în materialul adițional original. Termenul nu desemnează orice fel de putere sau de autoritate, ci numai aceea care se manifestă prin săvârșirea de minuni. 103 Comparația cu celelalte Evanghelii sinoptice revelează accentele caracteristice din tradițiile minunilor lui Luca. Pentru sinoptici, minunile lui Iisus sunt dynameis, acte de putere, însă Luca accentuează faptul că acestea sunt rezultatul lui dynamis, al „puterii” de care dispune Iisus (Lc 4,36; 5,17; 6,19; 8,46), pe care o împărtășește și apostolilor Săi (Lc 9,1) și care îi întărește pe apostoli astfel încât să zdrobească acea dynamis a vrăjmașului diavol (Lc 10,19).104 Hristos este puternic în vorbire și în acțiune. În capitolul 4, Iisus este prezentat de Luca chiar de la începutul lucrării Sale ca fiind plin de puterea Duhului (ἐν τῇ δυνάμει τοῦ πνεύματος, v. 14), și Care poruncește cu stăpânire și cu putere (ἐν ἐξουσίᾳ καὶ δυνάμει, v. 36). În sinagogă, de față cu fariseii și cărturarii, Luca precizează că învățătura Sa era împletită cu vindecările: καὶ δύναμις κυρίου ἦν εἰς τὸ ἰᾶσθαι αὐτούς 105 (Lc 5,17). Așadar, minunile sunt realizate de puterea care se afă în El. În 6,19 avem o mențiune în care se arată că δύναμις παρ’ αὐτοῦ ἐξήρχετο καὶ ἰᾶτο πάντας. În Lc 8,46 avem vindecarea femeii care suferea de hemoragie, după care Iisus a invitat-o pe femeie să mărturisească public cum s-a atins de haina Lui pentru a-i arăta că ea a fost vindecată prin credință, iar nu într-un mod magic. Întrebarea lui Iisus nu dovedește are mai curând rolul de a valida gestul ei, credința ei în fața lui Iair și a celorlalți martori.106 Iisus dă și ucenicilor δύναμιν καὶ ἐξουσίαν ἐπὶ πάντα τὰ δαιμόνια καὶ νόσους θεραπεύειν (Lc 9,1), ceea ce este confirmat de către El și în 10,19: ἰδοὺ δέδωκα ὑμῖν τὴν ἐξουσίαν… ἐπὶ πᾶσαν τὴν δύναμιν τοῦ ἐχθροῦ. Cei doi ucenici în cale spre Emaus rememorează esența lucrării și a predicării lui Hristos: ἀνὴρ προφήτης δυνατὸς ἐν ἔργῳ καὶ λόγῳ (Lc 24,19; cf. Fapte 2,22: lucrarea lui Iisus a fost validată prin δυνάμεσιν καὶ τέρασιν καὶ σημείοις). În Luca 24,49, pentru a fi martori ai Săi, Iisus le promite ucenicilor că vor fi îmbrăcați cu „putere de sus” (ἐξ ὕψους δύναμιν), ceea ce se împlinește la Cincizecime (cf. Fapte 1,8). 101

102

103 104 105

106

Jidith L. Hill, „Health, Sickness and Healing in the New Testament. A Brief Theology”, Africa Journal of Evangelical Theology, 26.2, 2007, 165-167. B. L. Blackburn, art. „Miracole”, în Dicționarul Noului Testament, ed. Daniel G. Reid, trad. L. Ciupe și T. Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008, p. 978. Emanuel Conțac, „Conceptul de δύναμις în scrierile lui Luca”, rev. Plērōma, anul V, nr. 1, 2003, p. 73-74. B. L. Blackburn, art. „Miracole”, în Dicționarul Noului Testament, pp. 983-984. Textele grecești din NT sunt redate după ediția critică (a 28-a), accesibilă online: http://www.nestlealand.com/en/read-na28-online/ Emanuel Conțac, „Conceptul de δύναμις în scrierile lui Luca”, p. 79 și p. 82. Vindecarea femeii cu hemoragie (Lc 8,43-48; Mt 9,20-22; Mc 5,23-34): Lc fiind medic omite partea despre cheltuiala averii cu doctorii care nu i-a folosit la nimic, ci, dimpotrivă, starea ei s-a agravat, pentru „a evita să-și prezinte profesia într-o lumină nefavorabilă”. S-a atins de marginea hainei lui Iisus (cf. Fapte 5,15; 19,12) pe ascuns, știindu-se „necurată” potrivit Legii (Lev 15,25). Sf. Luca prezintă pe Petru răspunzând întrebării Domnului: „Cine s-a atins de Mine” (B. Prabhaker Rao, The Missiological Motifs of the Miracles of Jesus Christ, p. 78).

Luca și-a redactat sursele pentru a sublinia rugăciunea lui Iisus și de două ori apare acest motiv în relatările minunilor din Luca (Lc 5,16; 9,29; cf. 3,21). În trei situații, Luca înregistrează faptul că Iisus s-a rugat cu puțin timp înainte ca puterea divină să se manifeste prin El sau în El (Lc 5, 16-17; 6,12-19; 9,29). Așadar, Luca vede dynamis-ul lui Iisus ca pe un fenomen dinamic, nu static. La finalul unor relatări despre minuni, suplicanții și/sau mulțimea care asistă „dau slavă lui Dumnezeu” sau recunosc în alt mod acțiunea lui Dumnezeu (Lc 5,25; 7,16;9,43; 13,13; 17,15.18; 18,43; 19,37).107 Luca a inclus 20 de minuni ale lui Iisus în Evanghelia sa. De asemenea, în trei sumare, el amintește vindecarea. Însă, Luca conține șapte minuni săvârșite de Iisus, care sunt proprii acestei Evanghelii, incluzând consemnarea pe scurt a exorcizării celor șapte demoni din Maria Magdalena (Lc 8,2) și mențiunea despre vindecarea urechii slugii arhiereului (Lc 22,50-51). Celelalte cinci minuni prezentate mai pe larg de Luca sunt: prima pescuire (Lc 5,1-11); învierea fiului văduvei din Nain (7,11-17); vindecarea femeii gârbove (13,10-17); vindecarea bolnavului de hidropizie (14,1-6); curățirea celor zece leproși (17,11-19). 1. Pescuirea minunată și chemarea primilor ucenici (Lc 5,1-11). Duminica a optsprezecea după Rusalii. Pescuirea minunată este un semn care dezvăluie puterea Domnului peste întreaga creație. 108 Dar pescuirea propriu-zisă poate fi înțeleasă și ca o reprezentare a Bisericii și a misiunii ei de a aduce la sânul ei pe toți oamenii. Cu toate că minunea este importantă în relatare, pentru Luca centrul atenției este în primul rând asupra lui Simon și asupra chemării lui. Minunea nu este atât de mult o alegorie ca în Evanghelia a patra, ci o parabolă pentru viitorul lui Simon. În loc ca Iisus să plece de la Simon cel păcătos, El îl iartă – fapt implicat în expresia „Nu te teme” (Lc 5,10) - și i se spune că, de acum înainte, oamenii vor fi cei pe care el îi va „pescui” (zōgrōn, 5,10). Verbul zōgreō, care înseamnă „a prinde viu”,109 are o nuanță de compasiune și este folosit pentru a arăta că e vorba de „a smulge oamenii din primejdie”. În lumina a ceea ce pescarii fac peștilor după ce sunt prinși, metafora lui Luca este mult mai adecvată pentru chemarea lui Simon și misiunea sa viitoare. Minunea permite lui Luca să arate – spre deosebire de respingerea lui Iisus de către poporul Său (Lc 4,16-30) – amploarea succesului urmării lui Iisus de către Simon. Astfel, Luca subliniază amploarea minunii: ucenicii au trudit toată noaptea (Lc 5,5), mulți pești au fost prinși, mrejele începeau să se rupă (5,6), o a doua barcă a fost necesară, ambele bărci s-au umplut, ambele bărci au început să se scufunde (5,7), și toți cei care erau martori au fost cuprinși de spaimă (5,9).110 O privire patristică. Vocabularul tehnic al pescuirii este presărat de-a lungul acestui pasaj, sugerând ascultătorului să ia în serios imaginea pescuitului ca metaforă pentru lucrarea lui Iisus și ca un chip al Bisericii în timpul prezent (Augustin, Sermones 248,2). Deoarece Hristos se află în corabie, ea devine un simbol al Bisericii (Maxim de Turin, Collectio sermonum antiqua 49,1-3). Minunea este despre „pescuirea oamenilor vii” – prin misiunea mijloacelor harului, care întemeiază Biserica și care o face să crească chiar până astăzi, de vreme ce Iisus îi atrage pe oameni în Biserica Sa prin predicarea Evangheliei (Chiril al Alexandriei, Commentarii in Lucam, Hom.12). Această Biserică este chemată la adâncime după cum a fost chemat Noe (Maxim de Turin, Collectio sermonum antiqua110,2). După cum profeții au trudit toată noaptea, tot astfel au făcut și apostolii. Una dintre corăbii reprezintă pe iudei, iar cealaltă este corabia supraîncărcată a neamurilor păgâne (Efrem Sirul, In Tatiani Diatessaron, 5,18). Petru recunoaște că Iisus este „Sfântul lui Dumnezeu”, iar frica sa provine din aceea că se află ca un păcătos în fața acestei sfințenii. „Aducându-și aminte de păcatele sale de odinioară, Petru se cutremură și se înfricoșează și întrucât era necurățit nu se aventurează să-L primească pe Cel Curat. Iar teama lui era lăudabilă, deoarece el fusese învățat de Lege să facă distincție între ceea ce era sfânt și profan” (Chiril 107 108

109 110

B. L. Blackburn, art. „Miracole”, în Dicționarul Noului Testament, p. 984. Arhiepiscopul Dmitri, Minunile Mântuitorului Iisus Hristos, trad. prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR, București, 2004, p. 67. Același verb mai este folosit în 2 Tim 2,26, despre „cei prinși în cursa diavolului”. Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 149-150.

al Alexandriei, Commentarii in Lucam, Hom.12). Sfântul Ambrozie subliniază că trebuie să învățăm de la Sfântul Petru să ne mărturisim nevrednicia de a ne afla în prezența Domnului. „Trebuie să spuneți Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos, pentru ca Domnul să răspundă: Nu te teme. Mărturisește-ți păcatele Domnului, căci El le iartă. Nu te teme să încredințezi Domnului ce îți aparține, de vreme ce El ți-a încredințat ce Îi aparține” (Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca, cartea a 4-a, 79). A prinde oameni vii înseamnă a le proclama împărăția lui Dumnezeu întru Iisus și a-i aduce în acea împărăție prin Tainele Bisericii (Maxim de Turin, Collectio sermonum antiqua 110)111. Aruncarea mrejei în adâncuri a fost interpretată diferit de către Sfinții Părinți. Voința Domnului pentru ucenicii Săi era ca ei, devenind „pescari de oameni”, să meargă dincolo de locurile care le erau familiare, spre cele mai puțin cunoscute, îndepărtate și chiar primejdioase. El îi pregătea pentru viitor, pentru clipa în care le va dezvălui că trebuie să meargă în lume și să propovăduiască Evanghelia. Aici, putem înțelege că nu era cazul unui popor cunoscut, poporul evreu, ci al neamurilor, care trebuia să fie aduse și ele în sânul Bisericii (Fericitul Teofilact, Tâlcuire la Sfânta Evanghelie după Sfântul Luca, cap. 5). Apostolii, în viitoarea lor lucrare de evanghelizare, trebuia să se avânte în vâltoarea unei lumi a controverselor, să trateze problemele ei și să se confrunte cu toate primejdiile și opozițiile acesteia (Sf. Ambrozie, Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca, cartea a 4-a,71). Luca 5,1-11 introduce chemarea ucenicilor ca un mijloc al îndeplinirii primului obiectiv de a aduna poporul lui Dumnezeu. Totuși, în chemarea ucenicilor de a fi „pescari de oameni”, ei primesc mandatul de a proclama împărăția lui Dumnezeu și de a vindeca (9,1-6) și de a manifesta în acest fel capacitatea lor tot mai mare de a participa chiar mai deplin la realizarea planului lui Dumnezeu de mântuire112. Fiecare din cele patru Evanghelii ne vorbește despre chemarea primilor ucenici:  - În Marcu 1,16-20, Iisus îi cheamă pe Petru și pe Andrei - și apoi, într-o acțiune separată, îi cheamă pe Iacov și Ioan. „Îndată” toți patru își lasă mrejele și familia pentru a-I urma lui Iisus. Acesta reprezintă actul inaugural al misiunii lui Iisus.  - Matei 4,18-21 urmează foarte îndeaproape modelul marcan. - În Evanghelia după Ioan, doi ucenici urmează pe Iisus datorită mărturiei lui Ioan Botezătorul. Atunci Andrei merge să-l caute pe fratele său, Simon, zicând, „L-am aflat pe Mesia”, și cei doi au venit să-I urmeze lui Iisus. Iarăși acesta este actul inaugural al misiunii lui Iisus.  - În Evanghelia după Luca, Iisus Își începe misiunea cu predica Sa din sinagoga de la Nazaret, și apoi se angajează în alte acte ale misiunii înainte de a-i chema pe ucenici. Aceasta este singura relatare de chemare la ucenicie care amintește pescuirea minunată (Evanghelia de la Ioan include o relatare similară, dar numai după Înviere, In cap. 21). Relatarea lui Luca este cea mai extinsă dintre cele patru relatări. Iisus nu exprimă o invitație formală la ucenicie, ci spune doar: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (5,10). Atenția relatării cade asupra lui Simon Petru, Iacov și Ioan fiind amintiți doar în treacăt, iar Andrei deloc.  Lucrarea lui Iisus a căpătat amploare, astfel încât cerea alegerea ucenicilor. Luca va dezvolta această temă cu chemarea unui număr sporit de ucenici (5,27-32; 6,12-16; 9,1-6; 10,1-20; Fapte 6,17; 9,1-22; 11,20-24; 13,1-3).  În continuare stăruim asupra pericopei într-o prezentare exegetică: V. 1-3:  Mulțimea Îl îmbulzea...

111

112

Cf. Thomas C. Oden, Arthur Just jr., ed., Ancient Christian Commentary on Scripture. New Testament. III. Luke, Inter Varsity Press, 2003, p. 87. Joel B. Green, The Gospel of Luke, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1997, p. 199.

Ghenizaret este denumirea lucanică pentru Marea Galileii. 113 Pescarii din cele două corăbii – una a lui Simon și a lui Andrei, cealaltă a lui Iacov și a lui Ioan - își curăță năvoadele după o noapte lungă, și sunt gata să înceapă o nouă zi. Efthimie Zigaben crede că pescarii au avut la început o condiție de ucenicie parțială, care însă a durat foarte puțin: „Se pare că ziua urmau Lui, iar noaptea pescuiau, fiindcă nu erau încă apropiați mai cu adevărat de El și se rușinau; dar au făcut aceasta doar o noapte sau două, și nu mai mult”.114 Dispoziția lor sufletească contrastează cu cea a mulțimilor, care se îngrămădesc în jurul lui Iisus, dornice să vadă pe tânărul Profet.  Aceasta este prima apariție a lui Simon Petru din această Evanghelie (v. 3) și se indică aici primul său act de ascultare. Dată fiind oboseala și frustrarea, în acest moment el n-ar fi în cea mai bună dispoziție. Este gata să plece acasă, dar îl ascultă pe Iisus, depărtându-se de țărm. V. 4-7:   Dar, după cuvântul Tău... Acesta este al doilea act de ascultare al lui Petru. Indicațiile date de Iisus lui Petru sunt neașteptate. Pescarul Petru credea că știe mai bine decât Iisus unde să găsească pește. A pescuit toată noaptea fără rezultate și acum este gata să meargă acasă. Petru dă glas îndoielii sale, dar totuși se adresează lui Iisus ca Învățător (epistatēs, „stăpân”), un titlu folosit pentru Iisus numai de către ucenici (8,24.45; 9,33.49; 17,13). El spune apoi, „dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (v. 5). Această ascultare în fața îndoielii este cea care deschide ușa unei minuni abundente. Când Petru spune aceasta, Luca o înțelege ca fiind bazată pe autoritatea cuvântului lui Iisus, stabilită deja în 4,31-36, dar și pe cunoașterea anterioară a puterii lui Iisus, manifestate la Capernaum (4,39). Declarația pe care o face Simon Petru, desigur și în numele lui Iacob și Ioan, este una dintre cele mai desăvârșite expresii ale supunerii față de voia lui Dumnezeu consemnate în Sfânta Scriptură. Ea ne aduce aminte de răspunsul Maicii Domnului, care arăta că, în pofida imposibilității omenești de a da naștere unui copil și prevăzând toate câte urma să sufere, ea a fost gata să se supună voii sfinte a lui Dumnezeu pentru ea: „Cum va fi aceasta de vreme ce nu știu de bărbat?... Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,34.38). Acesta este un miracol al abundenței – unul din multele miracole de felul acesta din Scripturi (Ieș 16,1; 1 Regi 17,8-16; 2 Regi 4,1-7. 42-44; Lc 9,12-17; In 2,1-11). Aceste minuni ale abundenței (1) răspund necesităților omenirii și (2) demonstrează puterea lui Dumnezeu. Rezultatul acestei minuni speciale constă în faptul că ucenicii părăsesc totul și-L urmează (v. 11) 115. Efthimie Zigaben subliniază rolul determinant pentru ucenicie al minunii: „Cunoscând că toată noaptea n-au prins nimic, îi îndeamnă să arunce acum năvoadele, ca ei, cunoscând mai adeverit puterea Lui, să capete mai multă credință către Dânsul și, cu desăvârșire părăsind pescuitul, să urmeze Lui în toată vremea”.116 113

În VT era cunoscută ca Chinnereth (Num 34,11) sau Chinneroth (Ios 12,3). În timpul NT era cunosct ca lacul Ghenizaretului (Lc 5,1) și Marea Tiberiadei (In 21,1). Tiberius era o cetate pe țărmul vestic al Mării Galileii. Orașul a devenit faimos și a fost construit de Irod Antipa în jurul anului 20 d. Hr. și numit după împăratul Tiberius astfel încât Marea Galileii a început să fie numită după numele orașului și a devenit Marea Tiberiadei. Numele ei modern este Yam Kinneret. Are cca 21 km lungime și 11 km lățime și 680 picioare sub nivelul mării. Râul Iordan curge prin ea de la Nord la Sud. Apele ei sunt dulci. Ea asigura pește într-o așa măsură încât au înflorit afacerile cu exportul. Țărmurile lacului asigurau un ținut ospitalier și fertil astfel încât s-au întemeiat multe orașe, inclusiv Capernaum și Betsaida. Dar până astăzi, doar cetatea Tiberias a supraviețuit vitregiilor timpului. Numele Ghenizaret însuși descrie cât de fertil și frumos pământ era pe țărmul vestic la lacului: Kinnor înseamnă o harfă pentru că roada lui era așa dulce ca sunetul unei harpe. Gan înseamnă grădină sau prinț. Sar înseamnă prinț/grădină; Gan + asher = asher înseamnă „bogății”, deci grădină de bogății (B. Prabhaker Rao, The Missiological Motifs of the Miracles of Jesus Christ, p. 186).

114

Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. Adrian-Tănăsescu Vlas, Ed. Sophia, București, 2006, p. 73. „Acest accent pe minune drept catalizator al credinței este specific în Luca-Fapte (de ex., Fapte 9,35; 9,42; 13,12; 16,30.33; 19,17; Luca 8,2; 7,18-23)” (Charles H. Talbert, Reading Luke: A Literary and Theological Commentary, Smyth & Helwys Publishing, 2002, p. 62). Spre deosebire de Ioan 21,4 ș.u., cu care Luca 5,1-11 prezintă mai multe asemănări, pescuirea minunată lucanică este plasată la începuturile activității lui Iisus în Galileea, iar nu după Înviere. Înțelegerea lui Luca despre apostolat presupune calitatea de martor al activității lui Iisus de la începuturile ei până la înălțare (Fapte 1,21-22) (cf. Ibid., p. 64). Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 74.

115

116

V. 8-11: Au lăsat totul și au mers după El  Pentru prima dată în această Evanghelie Simon este numit Petru. În această minune a pescuitului abundent el se află față în față cu Cel Sfânt. Totuși, el nu este în stare să se bucure de experiență, căci deodată devine conștient de păcătoșenia sa – „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (v. 8). Răspunsul său este asemănător cu cel al lui Moise la rugul aprins – „Și și-a acoperit Moise fața sa, că se temea să privească pe Dumnezeu” (Iș 3,6). Observăm că, atunci când i-a spus lui Iisus că ei au lucrat toată noaptea fără niciun succes, el L-a numit „Învățător”, însă de această dată I se adresează spunându-I „Domn”. „Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme” (v. 10b). Acestea sunt cuvintele îngerului, care a spus, „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (1,30) și „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (2,10). Iisus va mai folosi încă de două ori aceste cuvinte în această Evanghelie. „Nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii” (12,7) și „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția” (12,32). „De acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10c). Efthimie Zigaben arată că „îmbelșugata vânătoare de pești închipuia îmbelșugata vânătoare de oameni și prevestea marea mulțime a celor ce aveau să fie prinși în năvodul Apostolilor, a căror pescuire simțită a preschimbat-o Hristos în pescuire gândită”.117 Iisus subliniază rolul pe care-l vor avea ucenicii în propovăduirea Evangheliei. Împlinirea promisiunii lui Iisus va începe la Cincizecime. „Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El” (v. 11). Pare că Iisus se adresează lui Petru, dar în egală măsură și ceilalți ucenici lasă totul ca să-I urmeze lui Iisus. Această modalitate a părăsirii/renunțării este caracteristică uceniciei: 11. Levi își părăsește vama pentru a-L urma pe Iisus (Lc 5,27-28). 12. Iisus cheamă trei oameni să facă o ruptură abruptă față de trecutul lor (Lc 9,57-62).  13. Iisus provoacă pe tânărul dregător bogat să vândă tot ce are și să împartă săracilor (18,1822). A deveni ucenic înseamnă a înceta să-ți găsești sprijin pentru viață în cele pământești și a afla sursa vieții numai în Dumnezeu. În cartea Faptele Apostolilor, Luca va continua acest accent cu prezentarea Bisericii primare, care împărtășea în comun bunurile materiale (Fapte 2,44-47).  2. Învierea fiului văduvei din Nain (Lc 7,11-17). Duminica a douăzecea Este surprinzător că o minune atât de eclatantă ca învierea tânărului fiu al văduvei din Nain (Lc 7,11-17) a fost trecută sub tăcere de Mc și Mt; aceasta este o dovadă în plus în favoarea existenței uneia sau mai multor surse ale lui Luca, în afară de cele ale primelor două Evanghelii. Deși învierile din morți sunt cele mai impresionante minuni, Domnul n-a venit în lume pentru a „impresiona” oamenii, ci după cum El ne arată: „Fiul Omului a venit în lume să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Lc 19,10). „Tot ce a făcut și a învățat El – începând cu întruparea Sa și până la Învierea Sa din morți și înălțarea la cer – au fost subordonate scopului ultim pentru care a venit în lume: mântuirea credincioșilor”.118 Contextul (7,1-23). Fundalul din Vechiul Testament pentru această minune săvârșită de Iisus este reprezentat de minunile săvârșite prin Ilie (3 Rg 17,10-24) și Elisei (4 Rg 4,18-37). În Sfintele Evanghelii sunt pomenite în mod deosebit trei învieri săvârșite de Iisus, în diferite stadii de moarte: a fiicei lui Iair – care era pe moarte, când Iisus a fost rugat de tatăl ei s-o vindece (Lc 8,41-56; cf. Mt 9,18-22; Mc 5,21-43); a fiului văduvei din Nain – care era în drum spre locul de îngropare (Lc 7,11-17); și cea a lui Lazăr cel mort de patru zile și care intrase deja cu trupul în putrefacție (In cap. 11). Părinții Bisericii, cum ar fi Sf. Chiril al Alexandriei și Sf. Ambrozie de Milan, văd în ele o arvună și o prefigurare a învierii tuturor la sfârșitul lumii. Nu putem să nu vedem în prezentarea de către evangheliști acestor trei minuni un înalt înțeles duhovnicesc. Din punct de vedere spiritual, așa este și situația oamenilor: unii sunt cu sufletul pe moarte – conștiința lor că sunt nemuritori este ceva foarte vag, alții sunt în drum spre cimitirul patimilor, iar alții sunt 117 118

Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 75. Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, „Duminica a 20-a după Rusalii”, rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10/1971 și extras în volum colectiv: Lumină din Lumină. Predici, Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Sibiu, 1985, p. 200.

deja acaparați și înrobiți cu totul patimilor. Dar prin intervenția atotputernică a lui Hristos, prin atingerea Sa dumnezeiască, cu toții dobândesc șansa unei vieți noi împreună cu El, indiferent de starea în care s-au aflat înainte. Relatarea învierii de către Iisus a fiului văduvei din Nain, proprie numai lui Luca, este în legătură cu relatările care o preced și o urmează imediat: • Este o relatare pereche cu pericopa despre vindecarea slugii sutașului (7,1-10), fiind introdusă astfel: Kai egeneto en tō hexēs, „Și după accea...”, Lc 7,11. Adesea, Luca alătură o relatare despre un bărbat cu o relatare despre o femeie. • Aceasta lasă impresia unei demonstrații crescânde, intensificate, a puterii lui Iisus și anticipează răspunsul lui Iisus către cei trimiși de Ioan (7,18-23). Mai întâi, Iisus înviază pe fiul mort al văduvei și apoi El se adresează trimișilor lui Ioan (7,22). Luca conferă patos minunii arătând că cel mort era „singurul” copil (o zicere pe care o folosește de trei ori, 7,12; 8,42; 9,38) și că mama sa era văduvă (7,12). Săvârșirea minunii de către Iisus este motivată de milă sau compasiune (7,13), evidențiată mai departe în zicerea lucanică că Iisus „l-a dat mamei sale”, o frază din istoria lui Ilie (Lc 7,15/ 1 Regi 17,23 LXX). Răspunsul la minune vine în ideea principală a acestei perechi de relatări, care este exprimată în Lc 7,16: „Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!” În multe împrejurări Luca descrie pe Iisus în rolul lui Profet. Deși, ca aici, Iisus respinge acel rol când e asociat de reforma socială, El acceptă titlul în relație cu minunile Sale. Aceasta ne determină să luăm seama la ecourile ciclului de istorii ale lui Ilie din 1 Regi, mai ales cea a învierii fiului văduvei din Sarepta (1 Regi 17,8-24), care a influențat probabil pe Luca în transcrierea acestei minuni. Mai departe în Evanghelia lui Luca, în 9,51 moartea lui Iisus este prezentată ca „înălțare”, în același fel în care Ilie este prezentat ca fiind luat la ceruri (2 Regi 2,11) și de asemenea este așteptat să vină iarăși. Aliniind această minune la cea a lui Ilie, în minunile Sale, Iisus este deja prezentat drept Cel care Se va înălța la Dumnezeu pentru a veni iarăși. Perechea de minuni, vindecarea slugii unui sutaș și învierea tânărului din Nain, dau impresia unei demonstrații intensificate a puterii lui Iisus în pregătirea pentru întrebarea lui Ioan Botezătorul despre identitatea lui Iisus. 119 O privire patristică. Luca leagă această înviere din morți de vindecarea anterioară pentru a arăta că învierea din morți este minunea care demonstrează că Iisus este împlinirea speranței profetice a Vechiului Testament și că prin El s-au arătat zorii epocii mesianice (Chiril al Alexandriei). Cel care murise era singurul fiu al femeii, și ea era văduvă, apropiind pe ascultător de o implicare emoțională în relatare. Iisus, Fiul Fecioarei se întâlnește cu fiul văduvei (Efrem Sirul). Cel mort se întâlnește cu Iisus, Viața și Învierea (Chiril al Alexandriei). Plângerea femeii L-a mișcat pe Iisus spre compasiune, întocmai cum maica Bisericii mijlocește acum pentru noi în necazurile noastre (Ambrozie). Puterea sfințeniei și a vieții este în El, căci aceasta este trupul sfânt al lui Iisus, Cuvântul care S-a făcut trup, care aduce mântuire acestui mort și întregii omeniri. În acest moment, minunea face ca faima lui Iisus să se răspândească în Iudeea și în teritoriile învecinate (Chiril al Alexandriei).120 V. 11-12: Singurul copil al mamei sale „Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime” (v. 11). Nain este situat la 9 km sud-est de Nazaret. Nu a intrat în cetate ca răspuns la invitația sau cererea vreunei persoane. În Lc 8,41-42 Iair, tatăl fetei care zăcea pe moarte a solicitat anume ajutorul Domnului. În cazul lui Lazăr, Iisus a primit înștiințare de la surorile lui Lazăr, Maria și Marta, că fratele lor era bolnav (In 11,3). „Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea” (v. 12). Luca exprimă dramatismul profund al situației. Este vorba deopotrivă de o nenorocire personală și economică într-o societate patriarhală. V. 13-15: I s-a făcut milă de ea 119 120

Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 153-154. Cf. Thomas C. Oden, Arthur Just jr., ed., Ancient Christian Commentary on Scripture. New Testament. III. Luke, Inter Varsity Press, 2003, p. 117.

„Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” (v. 13). Rareori Luca vorbește de emoțiile lui Iisus, dar aici vorbește de mila lui Iisus. Cuvintele lui Iisus, „nu plânge!”, implică faptul că El are o soluție față de problema morții fiului ei. „Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit” (v. 14). A atinge un trup mort face ca o persoană să fie necurată pentru șapte zile din punct de vedere cultic (Numeri 19,11.16). Atingerea este o parte importantă în misiunea lui Iisus (5,13; 8,44-46; 18,15; 22,51; 24,39). Sf. Chiril al Alexandriei: „De ce oare nu a săvârșit minunea numai prin cuvânt, ci a atins și patul? A fost așa pentru ca să poți învăța că sfântul trup al lui Hristos este cu adevărat de trebuință pentru mântuirea omului. Căci trupul Cuvântului cel Atotputernic este trupul Vieții, și a fost îmbrăcat cu puterea Lui”121. Efthimie Zigaben folosește un termen deosebit de plastic, synesfigxen, sugerând imaginea unei mâini care adună și reasamblează părțile disparate ale întregului stricat: 122 „Precum fierul încins în foc lucrează cele proprii focului, așa și sfântul Lui trup, fiind unit cu Dumnezeirea, lucrează cele proprii Dumnezeirii. Drept aceea, mâna Lui a întărit trupul cel mort și lipsit de vlagă, iar glasul a adus înapoi sufletul ce plecase”.123 „Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te” (v.14). Iisus nu se roagă ca Dumnezeu să-i redea viață tânărului, ci se adresează direct mortului, ceea ce înseamnă că moartea nu este nicidecum aneantizare, trecere în neființă, ci numai despărțirea sufletului de trup, primul continuându-și existența în plan spiritual. „Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui” (v. 15). Nu există nicio menționare a credinței. Mama n-a cerut ajutor lui Iisus – nu și-a dovedit credința în Iisus. Aici acțiunea ține numai de inițiativa lui Iisus și depinde numai de puterea Sa. Când El vorbește, fapta se săvârșește. Sf. Chiril al Alexandriei notează cu atenție detaliile: „Vă rog să observați aici precizia exprimării, căci dumnezeiescul Evanghelist nu spune simplu că mortul s-a ridicat, ca nu cumva cineva să atace minunea prin argumente false... din această pricină el consemnează cu îndemânare două dovezi, una după alta... Și a început, spune el, să vorbească – fiindcă un corp neînsuflețit nu poate vorbi. Iar El i l-a dat mamei sale. În mod cert femeia nu și-ar fi luat fiul acasă dacă mai era mort” (Tâlcuire la Evanghelia după Sf. Luca, 36). Fiul văduvei a vorbit, fiica lui Iair a mâncat. Ambele gesturi sunt semne de viață și mărturii ale învierii lor. După propria Sa înviere, Domnul a demonstrat realitatea biruinței Sale asupra morții prin aceleași gesturi, vorbind și mâncând în prezența ucenicilor. Învierea fiului văduvei din Nain, ca și celelalte două, a fiicei lui Iair și a lui Lazăr, sunt prefigurări ale marii minuni finale, a propriei Învieri a lui Iisus, care dă nădejdea vieții veșnice tuturor celor care cred în El.124 V. 16-17: Prooroc mare s-a ridicat între noi! „Şi frică i-a cuprins pe toţi” (v. 16a). Teama este răspunsul firesc, obișnuit, la manifestarea puterii lui Dumnezeu (1,12.30.50.65; 2,9; 5,10.26; 8,25.35-37; 21,26). „... şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi” (v. 16b). Odinioară, Dumnezeu a promis lui Moise, „Eu le voi ridica Proroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu” (Deut 18,18) – o promisiune care prevestea venirea lui Hristos. Mulțimea (care probabil nu realiza pe deplin sensul acestor cuvinte ale lor) proclamă că promisiunea s-a împlinit. Tema lui Iisus ca Profet e foarte extinsă în Luca-Fapte. În primul rând, Iisus se comportă ca un profet, chiar dacă textul nu-L declară ca atare (9,22-23; 9,43b-45; 11,20.29-32.50; 13,32.34; 18,31-34; 19,41-44; 20,9-18; 21,20-24; 22,64; 23,28-30.43; 24,19-20; Fapte 3,22-23; 7,37-53). În al doilea rând, Iisus își aplică pentru Sine titlul de „profet”. În al treilea rând, titlul de profet este folosit pentru a descrie puterea lui Iisus (7,16.39; 9,8-9.19). În multe din aceste fragmente profetul Iisus este respins. Doar Luca relatează că Iisus Își începe lucrarea publică cu o predică rostită în sinagoga din Nazaret (Lc 4,16-30), bazată pe un text profetic din Isaia 61,1. Mântuitorul arată direct că El împlinește acea profeție. De asemenea, 121 122 123 124

Arhiepiscopul Dmitri, Minunile Mântuitorului Iisus Hristos, p. 76. Cf. nota trad. în: Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 99. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 99. Arhiepiscopul Dmitri, Minunile Mântuitorului Iisus Hristos, p. 80-81.

Iisus săvârșește minuni specifice marilor profeți. Îl înviază pe fiul văduvei din Nain (Lc 7,11-17), la fel cum Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta (3 Regi 17,17-24). Această asemănare este surprinsă de martorii minunii, care mărturisesc: „Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Lc 7, 16).125 Din Fapte 3,22-23 și 7,37 (cf. Lc 9,35) putem deduce că Luca îl vede pe Iisus ca profetul mozaic prezis în Deuteronom 18,15.18. Această hristologie a profetului se observă în special în locurile în care statutul profetic al lui Iisus se leagă de înfăptuirea minunilor (Lc 7,16; 14,19).126 „şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”! (gr. (gr.: kai hoti epeskepsato ho theos ton laon autou – literal, „și a vizitat Dumnezeu poporul Său”, v. 16c; vezi 1,68). Cu toate că mulți din popor recunosc în misiunea lui Iisus vizitarea din partea lui Dumnezeu, instituția religioasă, în special așa cum este ea reprezentată de Ierusalim, nu recunoaște o asemenea vizită. Din acest motiv, când ajunge la Ierusalim, Iisus plânge cetatea, pentru că n-a cunoscut timpul cercetării sale (lit. „al vizitării tale”, Lc 19,44). Dumnezeu s-a apropiat de poporul Său aflat în nevoie în și prin intermediul misiunii Împărăției desfășurate de Iisus. „Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea” (v. 17). Ar părea ciudat că Lc amintește aici de Iudeea, dat fiind faptul că această minune are loc în Galileea. Pare probabil că el ne lasă să înțelegem prin „Iudeea” „pământul poporului evreu”. În acest caz, prin sintagma „toată împrejurimea” sunt desemnate teritoriile locuite de păgâni. Pentru Sf. Ambrozie, mulțimea care a fost martoră a învierii fiului văduvei din Nain reprezintă răspunsul Bisericii, constituită din persoane aparținând tuturor neamurilor care au crezut în El, pe când martorii de la învierea fiicei lui Iair (cei trei apostoli și cei doi părinți) îi reprezintă pe puținii membri ai sinagogii care Îl vor primi ca Mântuitorul lumii. 3. Vindecarea femeii gârbove (Lc 13,10-17). Duminica a douăzeci și șaptea Iisus se află în călătorie spre Ierusalim, în decursul căreia mult timp El îi învață pe ucenici. Unele învățături sunt date într-o sinagogă (Lc 13,10). Ca pentru a echilibra învățătura cu anumite vindecări săvârșite de Iisus, Luca prezintă o femeie care are nevoie de vindecare pe când Iisus învăța în sinagogă. În contrast cu asprimea autorităților iudaice – caracterizate de fundalul sinagogii, despre care în 12,11 și 21,12 se spune chiar că este locul persecuției – Iisus manifestă în minunea vindecării mila și harul lui Dumnezeu (cf. 13,16-17). Faptul că chiar în vindecare Iisus este implicat în conflict la nivel cosmic este sugerat nu doar de fundalul sinagogii, ci și în modul descrierii vindecării. Femeia este prezentată ca având un duh de neputință care o gârbovea (Lc 13,11) și ca fiind legată de de Satana de 18 ani (13,16). De vreme ce întâlnim aceeași perspectivă asupra vindecărilor în relatarea lucanică a vindecării soacrei lui Simon (4,38-39), nu putem să nu observăm perspectiva lui Luca conform căreia atât vindecările cât și exorcismele sunt o parte esențială a luptei de înfrângere a celui rău. Mai mult, prin juxtapunerea acestei vindecări cu parabola precedentă a creșterii smochinului (13,1-9), această temă este evidențiată: ca și pentru smochin, și pentru această fiică a lui Avraam desconsiderată se va dărui o atenție și un har special. Concluzia lui Luca pentru această relatare, că „s-au rușinat toți cei care erau împotriva lui Iisus (13,17), reprezintă un ecou al lui Isaia 45,16. Aceasta, împreună cu faptul că toată mulțimea se bucura de „faptele strălucite săvârșite de El” (cf. Ex 34,10), sugerează că Luca înțelege vindecarea ca o împlinire a unei speranțe a Vechiului Testament.127 O privire patristică. Iisus eliberează o femeie care avea un „duh de slăbiciune” de 18 ani de când se afla în acest lanț al robiei față de satan și față de păcat, pentru ca ea să se poată schimba la o viață mai bună (Chiril al Alexandriei). Aici Iisus învață despre eliberarea pe care o aduce El prin anunțarea dezlegării ei de păcate, căci ea este ca o vie pe care Domnul a sădit-o și a crescut-o ca să aducă roade (Ambrozie). Acesta este Iisus, Cuvântul care S-a făcut trup, agentul creației care vine la creația lui Dumnezeu și Cel care lucrează în sabat noua Sa creație (Chiril al Alexandriei). În discuția care a urmat, conducătorul sinagogii este 125

126 127

Ciprian-Flavius Terinte, Scrierile Noului Testament. Context, canon, conținut, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 114. B. L. Blackburn, „Miracole”, în Dicționarul Noului Testament, p. 984. Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, InterVarsity Press, Downers Grove, IL 1999, p. 161-162.

ca unul care nu înțelege semnificația sabatului, căci îl înțelege literal, iar nu spiritual (Augustin). Dacă sabatul putea fi folosit pentru a izbăvi animalele din legătură, sabatul poate fi folosit și pentru a elibera pe oameni din robia păcatului și a bolii (Ambrozie). Conducătorul sinagogii nu este în stare să citească semnele acestui timp prezent, decisiv, în lumina misiunii lui Iisus și este plin de gelozie și invidie pentru faptul că Iisus este închinat și adorat ca Dumnezeu. El și cei de același fel ca el au fost rușinați de cuvintele lui Iisus, în timp ce mulțimea se bucura de faptele mărețe săvârșite de Iisus (Chiril al Alexandriei).128 Această relatare este asemănătoare cu Lc 6,6-11 (Marcu 3,1-6), vindecarea unui om cu mâna uscată, și cu Lc 14,1-6, vindecarea unui bolnav de hidropică. În fiecare din aceste trei relatări, Iisus vindecă în zi de Sabat și întâmpină opoziția conducătorilor religioși. Ce înseamnă a ține Sabatul în sfințenie? Astăzi creștinii au tendința să trateze cazuistic problema păzirii sfințeniei. Ar trebui să redescoperim un simț al timpului sfânt. Dacă conducătorul sinagogii a greșit fiind prea legalist cu privire la Sabat, este posibil ca noi să greșim fiind prea neglijenți cu privire la modul și timpul în care ne închinăm Domnului. Femeie, ești dezlegată de neputința ta (v. 10-13) „Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta” (v. 10). Era obiceiul lui Iisus de a participa la cultul sinagogii (4,16), fiind adesea invitat să învețe. „Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă (v. 11a). Literal femeia avea „un duh de neputință sau slăbiciune” (gr. pneuma astheneias). În v. 16 starea ei este prezentată ca o legătură a Satanei („drac de boală, ce nu-i îngăduia să se vindece” 129), cu toate că Iisus nu operează vindecarea ca pe un exorcism. „...era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum” (v. 11b). Este vorba de o problemă de poziție a corpului destul de serioasă, care o împiedica în treburile de fiecare zi și în relațiile sociale. Ea nu putea privi pe nimeni în ochi. „Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o” (v. 12a). Femeia a venit pentru cultul de la sinagogă, nu pentru vindecare, și nu se apropie de Iisus, nici nu cere vindecare. Nu avem nicio menționare a credinței femeii. „...şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată (Gr.: apolelusai – de la aceeași rădăcină ca luei în v. 15 și luthenai în v. 16) de neputinţa ta(v. 12b). După cum are putere cuvântul creator al lui Dumnezeu (Facere 1,3.6. etc.), la fel are putere și cuvântul lui Iisus. „Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (v. 13). De obicei, punerea mâinilor este însoțită de rugăciune, dar aici rugăciunea nu este amintită deloc. Vindecarea ei este imediată. Ea se ridică drept și începe să aducă slavă lui Dumnezeu. Nu în ziua Sâmbetei (v. 14) „Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii” (v. 14a). Conducătorul sinagogii nu-L ceartă pe Iisus, adică nu I se adresează direct, probabil deoarece a aflat că Iisus a biruit alți conducători religioși când a fost provocat direct. De aceea, el se adresează mulțimii. „Vindecând Hristos cel mai ades sâmbăta, fiindcă atunci se strângeau mulțimile, sâmbăta se și minunau de El mai cu osebire”.130 „Şase zile sunt în care trebuie (gr. dei – un imperativ divin – poruncit de Dumnezeu) să se lucreze” (v. 14b). Porunca a patra (Ieșire 20,8-11; Deut 5,12-15) oprește lucrul în Sabat. Dar ce anume reprezintă lucrare în Sabat era o discuție interminabilă pentru rabini. „venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (v. 14c). Această femeie suferea de 18 ani, nu avea o boală gravă și nu era în pericol de moarte. De ce Iisus nu poate cinsti pe Dumnezeu păzind Sabatul cu sfințenie (fără lucrare) și să vindece femeia odată ce Sabatul se va sfârși? Bună întrebare, credea el! Fiecare persoană aflată într-o poziție de autoritate se luptă cu limitele proprii și cu constrângerile sociale. Iisus ne cheamă să nu trecem cu vederea persoana aflată în nevoie. Este un lucru 128

129 130

Cf. Thomas C. Oden, Arthur A. Just Jr., eds., Ancient Christian Commentary on Scripture. New Testament. III. Luke, InterVarsity Press, Downers Grove, 2003, p. 224-225. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 195. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 196.

dumnezeiesc să ajuți o asemenea persoană. „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27) . Nu se cuvenea, oare, ca această fiică a lui Avraam să fie dezlegată (v. 15-16) „Făţarnicilor (gr. hupokritai – prefăcuți)! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (v. 15). Ipocrizia conducătorului sinagogii privește inconsecvența lui. El crede că Torah permite să ajuți animalul în Sabat – dar nu și omul. El crede că este o încălcare a Legii să dezlegi o femeie din robia lui satan în zi de Sabat. „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea (gr. edei – de la dei un imperativ divin, reflectând voia lui Dumnezeu), oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (v. 16). Mai degrabă decât să încalce legea cu privire la Sabat, eliberarea acestei femei este în conformitate cu scopul Sabatului și intensifică, iar nu diminuează ținerea Sabatului. „o fiică a lui Avraam” (v. 16). Această expresie apare numai aici în tot Vechiul și Noul Testament, în vreme ce expresia „fiu al lui Avraam” apare de mai multe ori. Iisus folosește argumentul a minore ad maius. Dacă este drept să dezlegi un bou sau un asin în Sabat, trebuie să fie drept să dezlegi o fiică a lui Avraam pe care a legat-o Satan. Toată mulţimea se bucura (v. 17) „Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El”. Efthimie Zigaben arată două motive ale bucuriei mulțimii: „Fiindcă era străină de zavistie, și fiindcă primea faceri de bine de la Dânsul”.131 „Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui” (v. 17a). Iisus biruiește de data aceasta asupra reprezentantului autorității și putem bănui că mulțimea este încântată să-l vadă pus la punct. Oponenții lui Iisus sunt rușinați, iar „toată mulţimea” este fericită. Mulțimea este alcătuită din popor de rând care știe ce înseamnă să suferi. Mulțimea se bucură atât de eliberarea femeii de boala ei, cât și de înfrângerea mai-marelui sinagogii. Poporul de rând suferă adesea din pricina autorității rigide și, desigur, a resimțit împunsătura cuvintelor rostite de-sus de către acest om. Efhimie Zigaben prezintă și o tâlcuire alegorică a minunii: „Femeia aceasta mai înainte închipuia omenirea cea de obște, care bolea de răutățile Satanei, și până la pământ era gârbovită de patimi, și nu putea să se îndrepte nicidecum spre cele dumnezeiești și gândite, și pe care, fiind ea în starea aceasta jalnică, a miluit-o Ziditorul ei, și a chemat-o la Sine prin Evanghelie, și a îndreptat-o ca să umble pe calea care duce în sus, la cer”.132 În Duminica a 27-a după Rusalii, această minune este prezentată ca pericopă evanghelică împreună cu pericopa apostolică din Epistola către Efeseni (6,10-17). În Apostol se evidențiază cum putem „sta împotriva uneltirilor diavolului”, și anume prin biruința asigurată de „toate armele lui Dumnezeu”, din care sunt amintite: adevărul, dreptatea, pacea, credința, cuvântul lui Dumnezeu. 4. Omul bolnav de hidropizie (14,1-6) Deși separată de minunea precedentă mai ales prin învățătura despre sfârșitul veacurilor (Lc 13,1830), precum și printr-o notă privitoare la fariseii care L-au avertizat pe Iisus despre Irod (13,31-35), această minune este asemănătoare cu cea precedentă: ambele vindecări sunt expresii ale milei care are întâietate în raport cu prescripțiile sabatului, și ambele sunt săvârșite în zi de sabat în prezența oponenților lui Iisus, rușinându-i în prima și reducându-i la tăcere în a doua. Fundalul sabatului subliniază de asemenea autoritatea divină exercitată de Iisus în săvârșirea minunii (cf. Lc 6,5: „Fiul Omului este Domn și al sâmbetei”). Relatarea asigură de asemenea o scenă a mesei pentru următoarele patru secțiuni ale acestui capitol (Lc 14,1-24), accentuând importanța cadrului pentru această minune. Mesele sunt frecvente în Luca. În lumina semnificației ospitalității și a comuniunii la masă în Luca și a uzului larg a banchetului ca un simbol mesianic, precum și a parabolei cinei celei mari din 14,15-24, această minune de vindecare devine o expresie a împlinirii speranțelor eshatologice. În trecere observăm că hidropizia (hudrōpikos, Lc 14,2), un termen folosit de la

131 132

Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 197. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 196.

Hipocrate, nu desemnează o boală. Ea se referă la simptomul acumulării de lichid în cavitățile corpului și țesuturile celulare, cauzat, de exemplu, de o boală a inimii, ficatului sau rinichilor.133 Sf. Ambrozie al Milanului: „Iată de ce vine mai întâi vindecarea bolnavului de hidropică; umflarea peste măsură a trupului îi stânjenea lucrarea sufletului și îi stingea lumina duhului. Urmează apoi o lecție de smerenie, atunci când, la acest ospăț de nuntă este certată pornirea de a ocupa un loc mai bun; cu voce blajină totuși, pentru ca blândețea pildei să-i răpească acestei interziceri orice asprime, se așază bunătatea: cuvântul Domnului o definește trebuitoare față de cei sărmani și neputincioși; căci a fi primitor spre a fi apoi răsplătit este semn de zgârcenie” Expunere la Evanghelia după Luca (VII, 195).134 Efthimie Zigaben insistă asupra semnificației spirituale a sabatului: „De mai multe ori tămăduind în zi de sâmbătă, în felurite chipuri (și toate cu neputință de răsturnat) îndreptățește această faptă (a vindecării de hidropizie, n.n.) învățătură dând că de lucrurile lumești se cuvine a sâmbăta, adică a nu le lucra pe ele, iar nu de cele duhovnicești”.135 5. Curățirea celor zece leproși (17,11-19) Timpul și locul minunii: „pe când Iisus mergea spre Ierusalim și trecea prin mijlocul Samariei și al Galileii”, la intrarea într-un sat. La început leproșii strigau cerând milă de la Iisus: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi (Lc 17,13). În lumina Vechiului Testament, mila lui Dumnezeu poate fi înțeleasă și ca mântuirea de la El, aceasta este o minune despre mântuire care implică vindecarea. De aceea, atunci când unul dintre leproși observă că s-a vindecat, el se „întoarce” la Iisus slăvind pe Dumnezeu (17,15). „Și acela era samarinean”. Acestei acțiuni, Iisus îi va răspunde mai târziu în relatare, „Credința ta te-a mântuit - sesoken” (17,19). Acest uz al lui sōzein („a mântui”) este cheia obligatorie prin care Luca vrea să înțelegem că acest lepros nu a fost doar vindecat. În dorința sa inițială de a striga către Iisus cerând mila Lui și în întoarcerea sa slăvind pe Dumnezeu „cu glas mare”, el s-a deschis și față de mântuirea lui Dumnezeu care include vindecarea. Faptul că această întoarcere de a aduce mulțumire („a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I”, 17, 16) a fost una din cauzele pentru care el a fost declarat „mântuit” este evident din aceea că ceilalți nouă, iudei, nu au fost declarați astfel. Deci această minune este una a contrastelor: între iudeii nerecunoscători și samaritenii mulțumitori (Lc 17,16); dintre cei care primesc vindecare de la Iisus și cei care – puțini – plini de mulțumire care primesc, de asemenea, și mântuire (17,19). Ceea ce înseamnă, pentru a primi mântuire, credinței trebuie să i se adauge și mulțumirea. Pentru Luca, în această minune vindecarea și mântuirea nu sunt același lucru.136 Marcu nu cuprinde nicio referire la Samariteni sau la Samaria, în timp ce Matei consemnează doar interdicția dată de Iisus de a intra în oraș de samarineni (10,5). Pe de altă parte, Luca are câteva astfel de referiri,137 dintre care unele cel puțin sunt foarte semnificative pentru scopul său în LucaFapte, și anume, acela de a arăta că misiunea în Samaria era începutul misiunii la Neamuri și constituia parte a planului divin. După cum precizează Luca, minunea vindecării celor 10 leproși a avut loc undeva prin „mijlocul Samariei și al Galileii” (17,11), deci la granița dintre cele două regiuni. Oroarea leprei a șters aici diferențele dintre iudei și samarineni. Faptul că samarineanul a primit nu doar vindecarea trupească, ci și mântuirea, arată că mântuirea a venit și pentru poporul desconsiderat. În volumul al doilea, Luca întregește această „teologie samarineană”. Domnul Cel Înviat vestește că, după Ierusalim și Iudeea, Samaria este cea care va primi Evanghelia (Fapte 1,8). Dacă, în concepția veche, samarinenii erau excluși de la împlinirea legii, fiind considerați profani, impuri, misiunea Bisericii în Samaria denotă o ruptură fundamentală față de atitudinile iudaice tradiționale.138 133 134

135 136 137

138

Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 162. Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca (VII, 195), trad. Pr. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, Ed. Performantica, Iași, 2010, p. 269. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 208. Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 162-163. Lc 9,51-56: refuzul unui oraș de samarineni de a găzdui pe Iisus și pe ucenicii Săi și refuzul lui Iisus de a trimite foc din cer asupra lor; 10,25-37: pilda bunului Samaritean. Bosch, David J., Transforming Mission. Paradigm Shifts in Theology of Mission, The Amaerican Society of Missiology Series, No. 16 & Orbis Books, Maryknoll, New York, 22011, p. 93.

6. Vindecarea urechii slugii arhiereului (Lc 22,50-51) După vindecarea orbului (Lc 18,35-43) și întâlnirea cu Zacheu (19,1-10), Iisus ajunge la Ierusalim (19,11),139 unde slujește în cetate și în templul ei (19,47-21,38). După aceea Luca începe narațiunea Patimilor (22,1-24,53). În relatarea arestării lui Iisus, el păstrează o scurtă istorisire despre unul dintre ucenicii lui Iisus (Petru) care a folosit o sabie pentru a lovi pe slujitorul arhiereului și căruia i-a tăiat urechea dreaptă (slujitorul se numea Malhus; In 18,10). Mustrând pe ucenic, Iisus se atinge de urechea slujitorului și-l vindecă (22,50-51/Mc 14,47). Această secvență nu arată numai că Luca vrea să descrie pe Iisus motivat de compasiune, ci pune în lumină și caracterul compătimitor al lui Luca: „scriitorul bunătății lui Hristos” (scriba mansuetudinis Christi, De monarchia, i,16), după cum l-a descris Dante.140 Numai Luca consemnează că, în mijlocul arestării Sale, Iisus continuă să fie un taumaturg miraculos (22,50-51 – acest eveniment pare să aibă același rol ca și Mt 26,53: Puterea lui Iisus rămâne deplină dar El alege să n-o folosească pentru a Se salva). Concluzii 1. Duhul și minunile. În 4,18 și 11,20 nu există nicio îndoială că Luca înțelege Duhul ca deopotrivă sursă a minunilor și învățăturii lui Iisus. În 11,20: „Dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu”. Din parabola omului tare (Lc 11,21-22) care urmează acestei ziceri se afirmă că venirea împărăției lui Dumnezeu implică nimicirea stăpânirii lui satan.141 Prin înlocuirea „Duhului” cu „degetul”142 Luca vrea să aducă în atenție o paralelă între minunile prin care Dumnezeu a eliberat pe Israel din robie și minunile prin care Dumnezeu, în Iisus, de asemenea eliberează pe oameni din robia lui satan. În relatarea vindecării femeii cu un duh de neputință, eliberarea de acest duh înseamnă și eliberarea din legătura Satanei (Lc 13,11-12.16). 143 Duhul este sursa puterii (dunamis), care este la rândul ei sursa minunilor lui Iisus. Pentru Luca, minunile pot fi atribuite direct Duhului sau puterii Duhului. Iisus, fiind plin de sau împuternicit și condus de Duhul, este prezentat de Luca nu doar angajat în propovăduirea împărăției lui Dumnezeu și a vindecărilor (Lc 4,18.40), ci și pentru o slujire de exorcizare (4,31-41). Aceste trei importante aspecte ale slujirii lui Iisus sunt reunite în sumarul primei etape a misiunii publice a lui Iisus (4,4044).144 2. Minunile ca lucrarea puternică și plină de milă a lui Dumnezeu. Am văzut că legătura dintre lucrarea lui Dumnezeu de mântuire și minunile lui Iisus este explicită în folosirea de către Luca a lui sōzein în minunile de vindecare, căci substantivele sōtēria și sōtērion („mântuire”) și-au lărgit semnificațiile pentru a include atât mântuirea cât și vindecarea. Și în relatarea începutului propovăduirii vindecarea lui Dumnezeu este adusă de Iisus, Proorocul eshatologic promis (Lc 4,1644, în special v. 18), o temă reiterată în răspunsurile la învierea tânărului din Nain: „Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (7,16). Pentru Luca, lucrarea lui 139

În ciuda semnificației minunilor, Iisus nu săvârșește nicio minune în decursul activității Sale în Ierusalim (cu excepția Lc 22,50-51). Evenimentele miraculoase amintite nu mai au rolul de a identifica pe Iisus și a invita poporul să creadă în El. Identitatea lui Iisus fusese stabilită. În schimb, minunile enunțate sunt fie semne înspăimântătoare (21,11), semnalând clătinarea universului (21,26), fie cele folosite de amăgitori pentru a înșela (21,8). Ele acționează și ca premoniții ale marii pedepse divine asupra Ierusalimului. 140 Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 164. 141 Referința la războiul dintre două împărății și la prădarea casei omului puternic (Mt 12,25-29; Lc 11,17-22) este o aluzie la Is 49,24ș.u., unde Yahweh făgăduiește eliberarea poporului Său de un vrăjmaș. Cel tare în acest context este satan, care pretinde stăpânire asupra lumii (Lc 4,6). „Avuțiile” lui și „prăzile” sunt victimele sale omenești. „Toate armele” (Lc 11,22) sunt demonii. Iisus Hristos reprezintă pe „cel mai tare decât el” care în final îl înfrânge și îl alungă pe Satan. Acesta este un semn cert că a venit Împărăția lui Dumnezeu (B. Prabhaker Rao, The Missiological Motifs of the Miracles of Jesus Christ, p. 102). 142 În mod emfatic, Iisus afirmă că El îi scoate pe demoni „cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11,20). Matei evită această exprimare antropomorfică și folosește expresia „Duhul lui Dumnezeu” (Mt 12,28), care înseamnă că El face exorcismele cu puterea dumnezeiască. Simbolul degetului lui Dumnezeu este folosit și în VT: Ex 8,19; 31,18; Dt 9,10; Ps 8,3. 143 Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 177. 144 Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 176.

Dumnezeu este evidentă în relatarea sa unică a învierii de către Iisus a fiului văduvei din Nain (Lc 7,11-17). Iisus acționează cu autoritate zicând tânărului să se ridice și răspunsul a fost imediat. Nu putem spune că vindecarea și mântuirea sunt sinonime; aceasta se înțelege din vindecarea celor zece leproși. Numai cel care s-a întors și a mulțumit lui Dumnezeu (17,15) se spune că a primit mântuire (sōzein, 17,19).145 În vindecarea femeii gârbove (13,10-17) și a celor zece leproși (17,11-19), Iisus exprimă mila lui Dumnezeu către cei marginalizați, care erau excluși din pricina bolilor lor. Alții erau excluși de la lucrarea milostivă a lui Dumnezeu din pricina sabatului. Pericopa vindecării celui suferind de hidropizie (14,1-6), similară în structură și conținut cu cea a vindecării femeii gârbove (13,10-17), arată sabatul ca pe o zi a milei și a vindecării (14,5) în misiunea lui Iisus. 3. Reacția beneficiarilor sau a mulțimii. Capacitatea minunilor de a genera credință este îndeosebi adevărată cu privire la Luca, după cum se poate vedea clar în Fapte (2,22; 13,6-12; 14,3). Concluzia că pentru Luca minunile sunt sunt lucrări atotputernice și milostive ale lui Dumnezeu este evidentă din zicerea sa frecventă care subliniază că persoana care a fost vindecată sau mulțimea lăuda sau preamărea pe Dumnezeu. Pentru aceasta cel mai frecvent cuvânt folosit este doxazō („a slăvi”). Folosind acest cuvânt, derivat de la doxa, (însemnând „slava divină și cerească”), Luca descrie pe cei vindecați sau cei care sunt martori ai minunilor ca fiind apți să împărtășească strălucirea și majestatea lui Dumnezeu. Deci, beneficiarii minunilor sunt printre cei capabili să primească mântuirea sau să participe la împărăția sau prezența lui Dumnezeu în misiunea lui Iisus. Această concluzie trebuie nuanțată în lumina vindecării celor zece leproși, care am văzut că este una a contrastelor: dintre iudeii nerecunoscători și samaritenii mulțumitori (Lc 17,16), și dintre cei care primesc vindecare de la Iisus și cei mulțumitori, puțini la număr, care primesc și mântuirea (17,19). Ceea ce înseamnă că vindecarea și mântuirea nu sunt neapărat identice. Pentru dobândirea mântuirii, e necesar ca mulțumirea să urmeze credinței.146 Luca ar putea fi caracterizat ca unul care urmărește să prezinte pe Iisus cu o misiune echilibrată a „cuvântului și a faptei”. Luca accentuează echilibrul dintre vindecare și învățare zicând că Iisus „le vorbea despre împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare, îi făcea sănătoși” (Lc 9,11). Luca a văzut minunile ca parte a întregului misiunii lui Iisus. 4. Metode de vindecare. În vindecarea femeii cu un duh de neputință (Lc 13,10-17), Exorcizarea și vindecarea se realizează prin cuvânt: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta” (13,12) și prin gest: „Și-a pus mâinile pe ea, și ea îndată s-a îndreptat” (13,13). 5. Minunile identifică pe Iisus. Epistatēs, Stăpâne. Cu excepția lui 17,13, în cuvintele celor zece leproși, el este folosit numai de ucenicii lui Iisus: Lc 5,5; 8,24; 8,45; 9,33; 9,49; 17,13. Cei care nu sunt ucenici spun: „învățător”. Astfel, termenul „stăpân” este important pentru Luca în descrierea relației dintre Iisus și ucenicii Săi. Iisus răspunde trimișilor lui Ioan Botezătorul spunându-le să meargă și să relateze lui Ioan cele ce au auzit și văzut din misiunea Sa. Luca adaugă că în „în acel ceas El a vindecat pe mulți de boli și de răni și de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea” (Lc 7,21). Minunile arată că Iisus este Mesia. Vindecarea celor zece leproși (Lc 17,11-19) este scrisă pentru a constitui o paralelă la 2 Regi 5,1-19, astfel încât ea trebuie să fi ajuns cunoscută în a arăta că Iisus întrece pe Elisei.147 6. Credința ca pregătire și rezultat al minunii. Luca susține că minunile ar putea fi baza pentru credință cel mai explicit în Fapte. De exemplu, când locuitorii din Lidda și Sharon l-au văzut pe Enea vindecat, „toți s-au întors la Domnul” (Fapte 9,35). Cel mai semnificativ exemplu din Evanghelia după Luca exprimând concepția sa despre minuni ca bază a credinței se află în felul său de alcătuire a capitolelor 4 și 5. În Marcu, chemarea primilor patru ucenici are loc imediat după ce Iisus a fost prezentat în predicarea împărăției lui Dumnezeu (Mc 1,16-20). Totuși, Luca amână chemarea primilor ucenici (Lc 5,1-11) până după ce Iisus nu numai că a predicat (4,14-30) ci a și săvârșit o serie de minuni (4,31-41), inclusiv vindecarea soacrei lui Petru (4,33-41). Această 145 146 147

Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 173. Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 175. Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 182.

modificare semnificativă în ordinea materialului lasă impresia că ucenicia, cel puțin pentru Simon, este bazată nu doar pe învățătura lui Iisus, ci și pe minunile Sale. Această perspectivă este confirmată de chemarea însăși. După ce a ascultat porunca lui Iisus de „a mâna la adânc” (Lc 5,4) și pescuitul atât de multor pești încât mrejele începeau să se rupă, Simon „a căzut la genunchii lui Iisus” (5,8), o acțiune înțeleasă ca una de închinare. De asemenea, minunea – prinderea multor pești – este nu doar o metaforă de prindere a oamenilor, ci este și o pildă a posibilității și a amplorii misiunii. Nu este nicio îndoială că minunea este temeiul credinței și al uceniciei.148 Scurta relatare a femeilor care slujeau este o altă dovadă a concepției lui Luca că minunile sunt o bază pentru credință sau ucenicie (Lc 8,1-3). Femeile care urmau lui Iisus sunt prezentate ca fiind vindecate de duhuri rele și de boli (Maria Magdalena din care ieșiseră șapte demoni). De asemenea, Luca consideră credința nu numai ca răspuns posibil, ci și necesar la minuni. Luca ne arată că samarineanul lepros, unul din cei zece (Lc 17,11-19), văzând că a fost vindecat, s-a întors slăvind pe Dumnezeu. Numai după aceea Iisus i-a spus: „credința ta te-a mântuit” (17,19). Astfel, Luca arată că credința era și pregătitoare a vindecării. Totodată, prin faptul că el s-a întors la Iisus slăvind pe Dumnezeu cu glas mare arată și că credința este răspunsul adecvat la o minune a lui Iisus (17,15). De altfel, în mod repetat prezintă fie mulțimea fie o persoană vindecată – sau laolaltă – slăvind pe Dumnezeu pentru minune.149 În Lc 10,23 Iisus spune: „fericiți sunt ochii care văd cele ce le vedeți voi!” Luca a subliniat minunile în misiunea lui Iisus. La intrarea în Ierusalim, se arată că mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră: τὸ πλῆθος τῶν μαθητῶν χαίροντες αἰνεῖν τὸν θεὸν φωνῇ μεγάλῃ περὶ πασῶν ὧν εἶδον δυνάμεων (19,37). Prin gestul lor, ucenicii reevaluează lucrarea lui Iisus înțelegând că aceasta a fost marcată de numeroase dynameis, pentru care trebuie să-L laude pe Dumnezeu.150 Bibliografie (selectiv) Bosch, David J., Transforming Mission. Paradigm Shifts in Theology of Mission, The Amaerican Society of Missiology Series, No. 16 & Orbis Books, Maryknoll, New York, 22011. Harold Dollar, St. Luke’s Missiology. A Cross-Cultural Challenge, William Carey Library, Pasadena,1996. Thomas C. Oden, Arthur A. Just Jr., eds., Ancient Christian Commentary on Scripture. New Testament. III. Luke, InterVarsity Press, Downers Grove, 2003. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. Adrian-Tănăsescu Vlas, Ed. Sophia, București, 2006

148 149 150

Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 183. Graham H. Tweltfree, Jesus the Miracle Worker: A Historical and Theological Study, p. 185. Emanuel Conțac, „Conceptul de δύναμις în scrierile lui Luca”, p. 82-83.