PARTEA II NT

CUPRINS

1. Comportamentul Sf.

Pavel la Tesalonic (1 Tes 2,1-12)

2. Evrei 1, 1-12: Apostolul din prima Sâmbătă a Postului Mare 3. Educația creștină, împărtășire din Cuvântul lui Dumnezeu (o meditație patristică la Evrei 4,12) 4. Aspecte eclesiologice ale Epistolei către Evrei

1.

Comportamentul Sf. Pavel în Tesalonic (1 Tes 2,1-12)

În această pericopă Apostolul neagă că ar fi predicat „Evanghelia lui Dumnezeu” (2,2.8) mânat de vreo rătăcire, de gânduri necurate sau de înșelăciune. De asemenea, Pavel neagă că a folosit un discurs măgulitor. În schimb, el a predicat într-un mod adecvat pentru cei „socotiți vrednici de Dumnezeu ca să li se se încredințeze Evanghelia” (2,4). În calitate de Apostoli ai lui Hristos, Pavel și însoțitorii săi, Silvan și Timotei, chiar dacă se puteau folosi de această autoritate a lor, au ales să fie smeriți. Pentru a ilustra acest lucru, Sf. Pavel folosește imaginea „apostolilor-copii”, urmată de imaginea maternă și mai surprinzătoare a „apostolilor-doici”. Versetul 7 conține o variantă textuală celebră. Unele manuscrise cuprind ideea că „am fost copii în mijlocul vostru”, mai degrabă decât: „am fost blânzi în mijlocul vostru”. În greacă, diferența dintre „am fost copii” (egenēthēmennēpioi) și „am fost blânzi” (egenēthēmenēpioi) constă dintr-o literă, așa că ar fi fost ușor pentru copiști să schimbe în mod accidental cele două cuvinte. Dar, această literă stabilește un accent deosebit în felul în care se citește întregul pasaj. După cum subliniază Părinții Bisericii, trebuie să citim acest cuvânt paulin prin prisma învățăturilor lui Iisus despre faptul că cei care doresc să fie „mari” trebuie să devină smeriți ca niște copii (Mt 18,1 ș.u.). Descrierea apostolatului care se efectuează prin răbdare, dăruire de sine, umilință și chiar vulnerabilitate, înfățișează o pildă vrednică de urmat pentru cei care sunt responsabili de îndrumarea duhovnicească. Cuvinte cheie: predicare, apostol, Evanghelia lui Dumnezeu, copii, doică, tată

Introducere În cea de-a doua călătorie misionară, Sf. Apostol Pavel este determinat de Duhul lui Dumnezeu să propovăduiască în Macedonia. După întemeierea Bisericii din Filipi, Sf. Pavel și însoțitorii săi, Silvan și Timotei, ajung la Tesalonic. Aici „era o sinagogă a iudeilor”, în care Sf. Pavel a propovăduit Evanghelia, în trei sâmbete (Fapte 17,1-3). Apostolul a rămas într-adevăr puțin timp la Tesalonic, dar cu siguranță mai mult de trei săptămâni, căci Epistola 1 Tesaloniceni pare să facă aluzie la o perioadă mai extinsă, socotită de comentatori a fi de 2-3 luni. Pentru aceasta este suficient să amintim: familiaritatea deosebită cu care Apostolul vorbește tesalonicenilor (1 Tes 2,912.17.19); în vremea cât a rămas la Tesalonic a lucrat pentru a se întreține (1 Tes 2,9) și faptul că a primit ajutor, de două ori, din partea filipenilor (Filip 4,16) 1. Biserica din Tesalonic va fi constituită în majoritate din foști păgâni. Sf. Luca amintește că doar „unii dintre iudei au crezut”, însă, dintre elini „o mare mulțime” și „nu puține dintre femeile de frunte ale cetății” (Fapte 17,4). Plecarea bruscă a Apostolului, din pricina tulburării provocate de iudei, a lăsat anumite întrebări fără răspuns în mintea tesalonicenilor cu privire la noua credință pe care au îmbrățișat-o. Așa se explică acum grija și iubirea părintească pe care Apostolul le manifestă față de creștinii din Tesalonic și pe care le prezintă în secțiunea cuprinsă în 1,1 – 3,132. 1

A se vedea și J. W. Simpson Jr., „Epistolele către Tesaloniceni”, în Daniel G. Reid, ed., Dicționarul Noului Testament, trad. L. Ciupe și T. Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008, p. 1194.

Nathan Eubank arată că în pericopa din 2,1-12 Apostolul explică nu atât apologetic cât parenetic comportamentul său printre tesaloniceni. Bazându-se pe un studiu al lui Abraham Malherbe 3, el susține corect că „este cel mai bine să citim acest pasaj asemănător restului Epistolei - adică, ca pe o încercare de a edifica credința tesalonicenilor prin întărirea relației sale cu ei și prin oferirea unui exemplu de imitat”4. În sprijinul acestei afirmații, el invocă faptul că toate subiectele enunțate în pericopa respectivă reapar în Epistolă, adesea întrebuințând aceleași cuvinte, însă, cu privire la creșterea spirituală a tesalonicenilor. Potrivit lui John Stott, în secțiunea cuprinsă în 2,3-16 Sf. Pavel își apără vizita folosindu-se de patru metafore, prin care apostolul se aseamănă pe sine succesiv cu un ispravnic (v. 3-4), cu o mamă (v. 5-8), cu un tată (v. 9-12) și cu un herald 5 (v. 13-16)6. Acestora li se adaugă, așa cum semnalează Trevor Burke, metafora despre orfan (v. 17). Majoritatea comentatorilor, însă, se referă la 2,1-12 ca la o pericopă de sine stătătoare, cuprinzând mărturisiri autobiografice și de apărare 7. Așa cum foarte bine remarcă Colin Nicholl, „secțiunea 2,1-12 este o apologie menită să sprijine încrederea zdruncinată a tesalonicenilor în condiția lor de aleși înaintea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, în destinul lor mântuitor la Parusie, după cum pare să indice versetul 12b”8. a. Propovăduire și opoziție (2,1-2) „Căci ştiţi voi înşivă, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică. Ci, după ce am suferit şi am fost, precum ştiţi, ocărâţi în Filipi, am îndrăznit întru Dumnezeul nostru să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui Dumnezeu” (2,1-2)9. 2

Colin R. Nicholl susține că „întregul argument din 1,2 – 3,13 pare a fi desemnat în principal pentru a-i asigura pe convertiți de autenticitatea întoarcerii lor la Dumnezeu și de a demonstra în cele din urmă certitudinea alegerii lor (1,4), atât în ce privește slujirea Evangheliei din partea misionarilor în decursul misiunii (1,5. 9a; 2,1–12. 13–16) și după aceea (2,17–3,13), cât și în privința primirii Evangheliei de către tesaloniceni (1,6–8. 9b– 10)” (Colin R. Nicholl, From Hope to Despair in Thessalonica. Situating 1 and 2 Thessalonians, Cambridge University Press, 2004, p. 183). 3 Abraham Malherbe, “Gentle as a Nurse: The Cynic Background to 1 Thessalonians 2,” in Paul and the Popular Philosophers (Minneapolis: Fortress, 1989), 35-48. 4 Nathan Eubank, First and Second Thessalonians, Baker Academic, Grand Rapids, 2019, p. 49. 5 Calitatea de herald este implicată în exprimarea v. 13: „De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi”. În versetul 9 a fost deja folosit forma la trecut a verbului kēryssō, a acționa ca un crainic (kēryx) și a face o proclamație publică. Ca și profeții vetero-testamentari, Pavel exprimă aici convingerea că el este mesager al „Cuvântului lui Dumnezeu”. Este exprimată totodată conștiința autorității apostolice a Sf. Pavel. „Ceea ce ați primit” - termenul tehnic pentru primirea tradiției care este transmisă mai departe - le spune el, „lucrează” în viețile voastre. Astfel, „Evanghelia își confirmă originea divină prin puterea transformatoare în viețile lor” (John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 62). După cum a sugerat analiza retorică a v. 13-16, realizată de Jennifer Houston McNeel, „ca parte a strategiei pauline de a întări comunitatea era faptul de a crea o dinamică insider-outsider, îndemnându-i pe tesaloniceni să se vadă ca fiind colaboratori ai adevăratei Evanghelii a lui Dumnezeu. În cadrul acelei strategii Pavel își apără inocența ca de copil și descrie relația sa față de tesaloniceni ca și a unei doici față de proprii săi copii. Aceste metafore întăresc legătura dintre Pavel și Biserică, creează o identitate de membri (engl. „insider”) pentru tesaloniceni, și în acest fel au rolul de fortifica credința și nădejdea tesalonicenilor în Hristos” (Jennifer Houston McNeel, Paul as Infant and Nursing Mother: Metaphor, Rhetoric, and Identity in 1 Thessalonians 2:5-8, Atlanta, SBL Press, 2014, p. 60). 6 John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 55. 7 Anthony C. Thiselton, 1 & 2 Thessalonians Through the Centuries, WileyBlackwell, Malden, 2011, p. 50. Acest autor amintește împărțirea memorabilă a pericopei, în trei subsecțiuni, realizată de F. F. Bruce: vizita misionarilor (2,1–4), conduita misionarilor (2,5–8) și exemplul misionarilor (2,9–12) (Ibidem, p. 51). Totodată, Thiselton crede că aici Pavel „expune atent natura, scopurile și efectele propovăduirii creștine” (Ibidem, p. 52). 8 Colin R. Nicholl, From Hope to Despair in Thessalonica..., p. 93. 9 În studiul de față am folosit Noul Testament cu psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016.

Sf. Pavel exprimă convingerea că venirea grupului său misionar la Tesalonic n-a fost în zadar sau fără efect (kenē). Aceeași convingere o exprimă și cu privire la alte Biserici (cf. 1 Cor 15,58; Gal 2,2; Filip 2,16). Ea se bazează nu pe propria-i abilitate de comunicare, ci pe lucrarea Duhului Sfânt (1 Tes 1,5: „Că Evanghelia noastră n-a fost la voi numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt şi în deplină încredinţare, precum bine ştiţi ce fel am fost între voi, pentru voi”). Aceeași lucrare divină se poate vedea în faptul că tesalonicenii, la rândul lor, au primit Evanghelia „cu bucuria Duhului Sfânt” (1,6). Arhim. Justin Popovici arată că, prin lucrarea misionară a grupului Sf. Pavel, cei convertiți din cetate au dobândit ceea ce mai înainte nu au avut și nu au cunoscut: „Și ce este aceasta? Izbăvirea de moarte, de păcat și de diavol. Aceasta este noutatea veșnic nouă pe care v-o vestim, aducând în sufletele voastre pe Mântuitorul și, prin Acesta, mântuirea”10. Adversitatea și persecuția manifestate față de Apostol în Tesalonic (cf. Fapte 17,5 ș.u.) sunt evocate aici prin faptul că a propovăduit Evanghelia „cu multă luptă” (en pollō agōni) (v. 2). Sf. Grigorie cel Mare citează 1 Tes 2,1-2 într-o scrisoare către Narses, un om persecutat din pricina slujirii sale, aducându-i aminte că suferința lui Pavel din Filipi a devenit pricina pentru care el a adus roade în Tesalonic11. b. Iconom (2,3-4) „Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înșelăciune, Ci după cum am fost socotiți vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredințeze Evanghelia, așa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care ne încearcă inimile”.

Apostolul Pavel vorbește de autenticitatea misiunii sale: „Îndemnul12 nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înșelăciune” (v. 3). „Evanghelia lui Hristos, ne arată Justin Popovici, are mijloacele ei dumnezeiești și toate sunt nepătate, sfinte, neîntinate, curate și sincere… Când oamenii voiesc sau încearcă să învețe și să împlinească țelurile Evangheliei dumnezeiești a lui Hristos fără mijloacele dumnezeiești, atunci îndată puterea Evangheliei lui Dumnezeu se depărtează, se desparte de ei; atunci Evanghelia devine numai o carte, o carte scrisă cu cuvinte simple, în care nu este putere și Duh, care singure, numai acestea, împlinesc în sufletele oamenilor țelurile Evangheliei”13. Dumnezeu îi încredințase Evanghelia lui Pavel, după cum stăpânul unei case își încredințează proprietățile unui administrator (v. 4). Dokimazō poate fi înțeles fie ca „a testa, a examina”, fie ca rezultat al examinării, a accepta ca demonstrat, sau a aproba: Dumnezeu l-a testat pe Pavel și l-a găsit potrivit slujirii Evangheliei. Dar ideea sugerată de text este aceea că examinarea divină nu încetează nicio clipă. Slujitorii Evangheliei sunt răspunzători în primul rând în fața lui Dumnezeu14. Potrivit lui Jerome Murphy-O’Connor, în acest context, verbul dokimazō explică „încrederea și succesul lui Pavel. El este unul care a fost aprobat (dedokimasmetha, n.n.). În mod cert, din moment 10

Arhim. Justin Popovici, Epistola Întâia către Tesaloniceni, trad. drd. Sabin Preda,

Ed. Bizantină, 2005, p. 45. 11

Cf. Nathan Eubank, First and Second Thessalonians, p. 50. John Stott înțelege „îndemnul” ca o desemnare pentru „propovăduire”. Aceasta, arată el, nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăție (akatharsia), nici pe viclenie. Mesajul Evangheliei provăduit de Apostol este adevărat, iar maniera în care el l-a transmis este ireproșabilă. Impuritate, necurăție face trimitere în 4,7 la imoralitate sexuală. Este posibil ca defăimătorii lui Pavel să insinueze că era ceva suspect în faptul că „multe femei de frunte au crezut” (Fapte 17,4), dar o traducere mai adecvată contextului ar fi prin „motivații impure”, precum ambiția, mândria, lăcomia, popularitatea (John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 56). În schimb, arătând că akatharsia se referă în Epistolele pauline la imoralitate sexuală (Rom 1,24; 2 Cor 12,21, incluzând și 1 Tes 4,7), Nathan Eubank semnalează faptul că „atunci ca și acum, existau învățători care își foloseau influența pentru a-i obliga pe alții la relații sexuale. Pavel era încredințat că tesalonicenii puteau atesta că el nu era unul dintre acei învățători” (Nathan Eubank, First and Second Thessalonians, p. 51). 13 Arhim. Justin Popovici, Epistola Întâia către Tesaloniceni, p. 48. 14 John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 57. 12

ce subiectul este Dumnezeu, nu poate fi vorba de o simplă verificare a capacității lui Pavel. Aceasta nu ar fi o explicație și, mai mult, ar implica că Pavel considera adaptarea sa la slujire ca pe o simplă aprobare juridică. Căci, în pofida obișnuinței sale cu lumea elenistică și cu modul ei de gândire, Pavel rămâne un semit pentru care acțiunea divină este într-adevăr întotdeauna eficientă. Calitatea de a fi aprobat (dokimē) este prin urmare ceva real în ființa sa. Scopul acestei lucrări divine privește Evanghelia, deoarece Pavel și colaboratorii săi au fost aprobați în vederea realizării planului mântuirii. În mod evident, în acest context Evanghelia are un sens activ (propovăduirea efectivă a Veștii celei Bune) deoarece ea este pusă în ecuație cu chemarea (paraklēsis) făcută de Pavel (v. 3), căreia tesalonicenii i-au răspuns” (1,6)15. Sf. Vasile cel Mare citează versetul 4 alături de Matei 23,5-10, unde Mântuitorul osândește conduita fariseilor, arătând credincioșilor creștini că li se cere să-și facă lucrarea lor ca și cum ar sta înaintea lui Dumnezeu: „Nu trebuie să căutăm a fi văzuți, nici să folosim cuvântul învățăturii pentru măgulirea celor care ascultă, spre împlinirea propriilor noastre plăceri sau trebuințe, ci să fim asemenea unora care vorbesc înaintea lui Dumnezeu, spre slava Lui”16. Potrivit Sf. Ioan Hrisostom, „Pavel prezintă trei caracteristici ale propovăduirii: 1. râvnă ferventă și plină de ardoare, 2. un suflet gata de a îndura orice greutate s-ar ivi și 3. combinarea cunoașterii și a înțelepciunii. Chiar având dorința de a împlini o misiune dificilă, viața sa curată ar fi folosit puțin dacă n-ar fi dobândit puterea Duhului”17. c. Doică [o mamă] (2,5-8) „Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor. Nici n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos. Noi însă am fost blânzi [„copii”, cf. celor mai vechi manuscrise] în mijlocul vostru, aşa precum o doică [trophos, hapax neotestamentar] îngrijeşte pe fiii săi; Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi”.

Cele trei rele care trebuie evitate de propovăduitorul creștin, cuvinte de lingușire (kolakeia, hapax neotestamentar), lăcomie camuflată și slava de la oameni, reprezintă „modalități ilicite de folosire a altora în interes propriu”, după cum explică John Stott18. Calitatea de apostol este atribuită în 2,7 și lui Silvan și Timotei („apostoli ai lui Hristos”), însoțitorii lui Pavel la întemeierea Bisericii din Tesalonic. Aplicația exactă a metaforei doicii este incertă, întrucât unele manuscrise conțin varianta „blânzi” (ēpioi), în timp ce altele ne surprind conținând varianta „prunci” (nēpioi). Suportul manuscriselor pentru nēpioi este mai vechi și puternic19. O mamă este capabilă să devină „ca un copil cu copiii ei”. Cu toate că nēpios este folosit de Sf. Pavel cu privire la imaturitatea convertiților săi, există situații 15

Jerome Murphy-O’Connor, Paul on Preaching, Sheed and Ward, New York, 1963,

p. 80. 16

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. Isabela Alina Panaite et alii, PSB serie nouă, vol. V, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 175. 17 Cf. Peter Gorday, editor, Thomas C.Oden, general editor, Ancient Chrsitian Commentary on Scripture. New Testament; vol. IX, Colossians, 1-2 Thessalonians, 1-2 Timothy, Titus, Philemon, InterVarsity Press, Downers Grove, 2000 (abreviat: ACCS), p. 96. 18 John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni. Pregătirea pentru venirea Regelui, trad. Ion Ciobanu, Cluj-Napoca, Ed. Logos, 2007, p. 58. 19 P65, secolul III, Sinaiticus (‫ )א‬și Vaticanus [B], ambele din secolul IV, Ephraemi Syri Rescriptus [C], Claromontanus [D], și Washingtononesis [I], toate din sec. V. Prin comparație, pentru ēpioi cea mai veche atestare este în Alexandrinus (A), datând din sec. V. În plus, citirea cu „copii” are un suport geografic mai larg decât cea cu „blânzi”. Ea se află în majoritatea textelor alexandrine și apusene și este confirmată și de cea mai veche mărturie atât în Apus (latina veche) cât și în Răsărit (Clement; P65) (Cf. Trevor J. Burke, Family Matters. A Socio-Historical Study of Kinship Metaphors in 1 Thessalonians, T&T Clark International, London, 2003, p. 154).

în care el folosește forma verbală nēpiazō cu sens pozitiv (de ex., 1 Cor 14,20). În 2 Tim 2,24 ēpios desemnează blândețea necesară conducătorilor creștini, iar în contextul de aici, potrivit lui John Stott, „blânzi este un contrast mai bun pentru autoritatea apostolică, precum și o dezvoltare firească a metaforei mamei”20. Însă, potrivit lui Jennifer McNeel, „citirea originală este cea de copii, mai degrabă decât blânzi; în text nu este vorba de o metaforă combinată, căci metafora despre copii se leagă de ceea ce o precede, iar cea despre doică de ceea ce urmează”. Concluzia sa principală subliniază faptul că „metaforele pauline din 2,7 despre copii și doică servesc scopurilor retorice din Epistolă, prezentându-l pe Pavel tesalonicenilor ca un copil inocent și ca pe o mamă afectuoasă și vrednică de încredere, și prezentându-i pe tesaloniceni ca un grup înrudit 21, unii față de alții... Astfel, metaforele sporesc autoritatea lui Pavel în sânul comunității și, concomitent, cimentează o legătură emoțională profundă între Pavel și comunitate, caracterizată de iubire, afecțiune și colaborare”22. Totuși, după cum explică foarte bine Trevor Burke, „această așa-zisă combinare de metafore depinde foarte mult de modul în care se notează punctuația versetelor 5-7, și în special a versetelor 7b-c. Dacă versetele 7b-c sunt citite am fost copii între voi, ca o doică care îngrijește de copiii ei, atunci desigur Pavel ar putea fi acuzat de amestecarea metaforelor. Dacă, pe de altă parte, v. 7b este notat cu punct după dar am devenit copii între voi (v. 7b), atunci metafora despre copii încheie fraza versetelor 5-7b și de asemenea este în contrast cu metafora doicii, ca început al unei noi propoziții în versetele 7c-8. Din această perspectivă, Pavel folosește două metafore separate, vorbind despre sine în două propoziții separate”23. Astfel, toate aceste dezmințiri ale Apostolului, flatarea (v. 5a), lăcomia (v5b) și slava (v. 6) se încheie cu declarația contrastantă, Noi însă am fost copii în mijlocul vostru (v. 7b), prin care se accentuează smerenia, sinceritatea și inocența apostolului24. Jennifer McNeel explică folosirea acestor metafore în lumina împrejurărilor social-istorice ale Bisericii din Tesalonic: „Prin metaforele despre prunc și doică din 1 Tes 2,7, Pavel se adresează către o comunitate care se confrunta cu persecuția și care avea o identitate socială șubrezită. Întoarcerea de la cultul idolatru a tensionat legăturile pe care tesalonicenii le aveau cu familia, dar și cu grupurile de afaceri și cele religioase sau de altă natură, amenințând temelia identității lor. Din moment ce grupurile de rudenie erau fundamentale în lumea mediteraneană veche, Pavel folosește metaforele de rudenie cu scopul de a cimenta relația sa cu tesalonicenii și de a-i întări în credință și în identitatea lor în Hristos”25. După cum este de neconceput ca un prunc care trebuie să fie alăptat să fie separat de maica sa care-l hrănește și-l ocrotește cu multă dragoste26, tot astfel, ne spune textul, tesalonicenii nu se pot întări în credință fiind separați de Apostol: „Ca o consecință a separării lui Pavel de tesaloniceni, pot fi 20

John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 59. A se vedea 1 Tes 3,12; 4,5 și 13. 22 Jennifer Houston McNeel, Paul as Infant and Nursing Mother..., p. 172-173. 23 Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 155-156. Argumentul lui Burke susține că Pavel trece cu ușurință de la o metaforă, în care se compară pe sine și colaboratorii săi cu niște copii, la metafora în care se compară cu o doică, pentru ca puțin mai departe apostolul să realizeze un transfer de la comparația cu un tată (2,11) la cea cu un orfan (în 2,17). 24 Lipsa de emfază din partea autorului Epistolei se vădește chiar de la început. Sf. Teofilact notează că, în adresa acestei Epistole, „Pavel nu se numește pe sine nici Apostol, nici rob sau slugă a lui Hristos, precum obișnuiește a scrie în celelalte Epistole, pentru că Tesalonicenii erau nou-învățați și nou-luminați și nu luaseră încă cercare a darurilor și a vredniciilor lui Pavel” (Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni, Timotei, Tit și Filimon ale slăvitului și prea-lăudatului Apostol Pavel, îndreptarea tălmăcirii: Florin Stuparu, Ed. Sophia, București, s.a., p. 9). 25 Jennifer Houston McNeel, Paul as Infant and Nursing Mother..., p. 97-98. 26 Folosirea verbului rar thalpō a fost înțeleasă diferit și poate însemna „îngrijire” sau „hrănire”, dar sugerează și sensul de „afecțiune” („îngrijire cu dragoste”) (Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 152). 21

înțelese atât îngrijorările apostolului cât și vulnerabilitatea tesalonicenilor”, conchide Trevor Burke27. Sf. Pavel adaugă că a fost nu doar blând ca o mamă față de ei, ci și la fel de afectuos și gata de sacrificiu. Pe baza acestui exemplu, John Stott arată că „avem nevoie cu toții să cultivăm mai mult, în lucrarea noastră pastorală, blândețea, dragostea și jertfirea de sine specifice unei mame”7. Părinții Bisericii sunt în acord asupra faptului că, în mod asemănător slujirii sale la Corint, Pavel nu are niciun interes în a folosi un limbaj ademenitor, pe placul audienței, și că el respinge orice motive de lăcomie sau câștig personal28. Referitor la 2,6b, Sf. Teofilact scrie: „Fiind trimișii lui Hristos, adică suntem soli și slujitori ai împăratului ceresc și avem stăpânire de la Domnul să viețuim din Evanghelie, că El Însuși a zis: Vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei 10,10). Totuși - zice - nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta”29. Fericitul Augustin citează în Predici 10,8 forma din latina veche pentru 1 Tes 2,7, în care latinescul parvulus („micuț”) a ajuns să corespundă grecesului nepios (prunc mic, copilaș)30. Argumentând că toți creștinii trebuie să fie nevinovați ca pruncii, Clement Alexandrinul (Pedagogul, 1,5.19) pare conștient de confuzia din textul grec, în care tradiția alexandrină folosește termenul grecesc pentru „blând”, în timp ce tradiția prezentă în cele mai timpurii fragmente pauline de papirus cuprinde citirea: „ca niște copii”. În discursul său despre copilărie și asemănarea cu copiii, Clement combină cele două tradiții, argumentând că Pavel era ca un „blând copilaș” atunci când a venit la tesaloniceni 27

Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 153. Din perspectiva căutării „adevăratei” filosofii, Clement Alexandrinul (c. 150-215) citează versetele 6-7, în Pedagogul 1,5, arătând că „pruncul este blând, iar prin aceasta, mai nevinovat; este simplu, gingaș, fără viclenie, fără fățărnicie, cinstit cu gândul și drept; că aceste însușiri scot la iveală simplitatea și adevărul” (Clement Alexandrul, Scrieri. Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 177). Cuvântul prunc (gr. nēpios) nu se referă la o persoană lipsită de judecată, ci la una care este blândă și liniștită. Trebuie să întrebuințăm puterea persuasiunii în mod delicat, „senin și lipsit de încordare”. Strategia de propovăduire a lui Pavel este lipsită de înșelăciune sau lingușire, spre desoebire de predica unor sofiști itineranți (1 Tes 2,3-4). Apoi Clement repetă aceeași idee în Stromata 1,1. Vorbind de predicarea de la Euharistie, el citează pe Sf. Pavel (v. 5-7). În Stromata 7,12, el amintește principiul paulin: „nu căutând să plăcem oamenilor” (v. 4). Clement surprinde spiritul cuvintelor din 1 Tes 2,1-8, apelând la cuvântul paulin „Dumnezeu îmi este martor” (v. 5). Tertulian (c. 160–c. 235) citează v. 3, „ îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune” (Despre modestie 17). Origen (c. 185–c. 254), ca și Clement din Alexandria, crede că „desăvârșit” este cel smerit și „mic” ca un copilaș. Chiar un apostol sau un episcop trebuie să fie ca o doică purtând de grijă cu atenție pentru copiii ei, căci Iisus a zis că îngerii păzesc copiii (Comentariu la Matei, 29). Ambrosiaster († c. 384) amintește că Pavel și însoțitorii săi, deși au suferit persecuții la Filipi și Tesalonic nu s-au temut să propovăduiască, ci dimpotrivă, s-au întărit în cuvântul profetic (“fortior... audit praedicare nec loqui timet”) (Ambrosiaster, In Epistolas Paulinas 3.215). Ioan Hrisostom (c. 347–407) susține că predica autentică implică „minuni” și „zelul și fervoarea celor care au primit [mesajul]” (Omilii la Tesaloniceni 2). Dacă predica lui Pavel era o înșelare retorică, el și colegii săi ar fi dat înapoi în fața persecuției. El comentează „am fost blânzi” în sensul că „nu v-am prezentat ceva care să vă tulbure.... O doică lingușește ca să-și atragă slavă? Cere ea bani de la copilașii săi? Este ea aprigă sau pune ea sarcini asupra lor?” ( Omilia 2). În concepția sa, a propovădui Evanghelia a fost instituit în ceruri. Augustin (354–430) folosește în mod repetat analogia: „ca o doică care îngrijește pe fiii săi” (v. 7). Pavel a devenit, ca și Hristos, „ca un copilaș în mijlocul nostru și ca o doică care își hrănește copilașii” (1 Tes 2,7; Despre catehizarea celor neinstruiți 10.15; Confesiuni 13.23.32;). Augustin opune aroganței monahilor nelucrători, pe Pavel care a devenit „slab” ca să slujească celor „slabi” și citează 1 Tes 2,5–7 (Despre lucrarea monahilor 13). Teodoret de Cyr (c. 393–c. 460) scrie despre 1 Tes 2,1–2: „Mărturia suferințelor este suficientă ca să demonstreze adevărul mesajului: cei care sunt mânați de viclenie, adoptă o disimulare...” (Comentariu 2.109–10). Pavel nu folosește înșelătoria pentru a-i ademeni pe ascultătorii săi. Căci Evanghelia este o încredințare. Dumnezeu este martor al modului în care Pavel a predicat (Cf. Anthony C. Thiselton, 1 & 2 Thessalonians Through the Centuries, p. 52-55). 29 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni..., p. 20. 30 Cf. ACCS, p. 99, nota 16. 28

și că, prin urmare, toți creștinii trebuie să fie în acest fel 31. În comentariul său, Sf. Teofilact se referă la ambele variante: „Zice: Am fost blânzi între voi, fără a vă pricinui vreo greutate și supărare. Sau zice: Am fost între voi ca niște prunci (precum se află întru alte izvoade) adică fără răutate, smeriți și neiubitori de slavă, căci pruncii nu cugetă vreo iubire de slavă sau altă asemenea răutate” 32. În continuare, Sf. Teofilact arată că „doica este chiar mai blândă către copii decât însăși maica lor cea adevărată. Deci, așa cum se arată doica față de copiii cei mici pe care îi crește și îi hrănește, tot astfel ne-am arătat și noi, Apostolii, către voi. Și astfel se cuvine a se arăta orice învățător și propovăduitor al Evangheliei către creștinii ucenici ai lui: adică blând și blajin, îmbrățișându-i și sărutându-i pe cei ce-1 ocărăsc, la fel cum doica îi îmbrățișează și îi sărută pe copiii pe care îi hrănește și îi crește, chiar dacă o și lovesc aceia”33. Se cuvine să insistăm aici asupra unei alte nuanțe, precizate deja de Apostol în 1 Tes 1,5b: „precum bine ştiţi ce fel am fost între voi, pentru voi” (en hymin di’ hymas). Apostolul nu este deasupra comunității sale, ci în mijlocul membrilor ei. Desigur această afirmație ne trimite la cuvântul Mântuitorului Hristos: „Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte” (Lc 22, 27)34. Principiul propovăduirii pauline este exprimat rezumativ în Epistola 1 către Corinteni: „Binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie. Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” (1 Cor 9,18-19). d. Tată (9-12) „Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană ne-am purtat între voi credincioşii; Ca un părinte (patēr) pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa”.

Apostolul insistă (cf. v. 6) că a urmărit să nu fie povară cuiva, nici el, și nici însoțitorii săi, evitând să depindă financiar de creștinii din Tesalonic. Aceasta constituie o paralelă importantă la Fapte 20,33 ș.u., unde Sf. Pavel descrie misiunea sa la Efes în cuvinte asemănătoare 35. După cum foarte bine semnalează Jean-Michel Poffet, „această alegere a sa nu este doar financiară: apostolul nu a lucrat doar pentru a câștiga bani, ci, așa cum spune textul, tocmai lucrând el a propovăduit Evanghelia. Știm că el era făcător de corturi, ca și Priscila și Acvila. În atelierul său artizanal, Pavel avea ocazia să întâlnească cu oamenii și să le vestească Evanghelia. Deci, această opțiune nu este numai financiară, ci chiar apostolică. Am fi putut să ne impunem atât pe plan financiar, cât și pe planul autorității, totuși, zice Pavel, am renunțat la acestea”36. Prin munca de confecționare de corturi, Sf. Pavel a putut probabil să-i achite lui Iason cheltuielile legate de masă și cazare (2 Tes 3,8). Comportamentul său a fost unul plin de responsabilitate părintească față de credincioșii din Tesalonic. El a avut între ei o conduită „sfântă, dreaptă și fără prihană” (v. 10). John Stott susține că „Pavel pare să se gândească îndeosebi la rolul educațional al 31

Cf. ACCS, p. 99, nota 18. Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni..., p. 20-21. 33 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni..., p. 21. 34 J.-M. Poffet, „Les choix apostoliques de Paul et leur portée: ou: comment être témoin d’une vérité divine sans devenir un fanatique religieux?” Théologiques, 12 (1-2), 2004, p. 240. 35 A se vedea mai pe larg la: Steve Walton, Leadership and Lifestyle. The Portrait of Paul in the Miletus speech and 1 Thessalonians, Cambridge University Press, 2004, mai ales p. 167-168. Cercetând folosirea unor expresii identice în cuvântarea de la Milet și în Epistola 1 Tesaloniceni, Steve Walton concluzionează că „în mod cert Luca este capabil să-l prezinte pe Pavel în cuvântările sale într-un mod care sună foarte asemănător cu ipsissima vox a Apostolului însuși” (Ibidem, p. 185). 36 J.-M. Poffet, „Les choix apostoliques de Paul et leur portée...”, p. 238. 32

tatălui care, pe lângă exemplul consecvent pe care trebuie să-l dea copiilor săi (v. 10), trebuie să îi încurajeze, să-i mângâie și să-i îndemne... Este impresionant faptul că, în preocuparea sa pastorală pentru tesaloniceni, Pavel susține că a combinat rolul tatălui cu cel al mamei în persoana sa”37. Activitatea părintească a lui Pavel este descrisă în versetul 12 prin folosirea a trei participii (parakalountes, paramythoumenoi, martyromenoi), prin care își îndeamnă implicit convertiții săi să adopte modul de viață creștin38. După cum tâlcuiește Teodoret, Sf. Pavel „a așezat cu multă potrivire cele trei: rugând, alinând și implorând”. Dar Teodoret adaugă că „nu numai alinare trebuie oferită celor celor neînduhovniciți, ci și să înfricoșeze pe cei care trăiesc în trândăvie, prin pomenirea primejdioaselor răutăți”39. Într-o analiză amănunțită, Trevor Burke descrie calitatea de „tată” (patēr) (v.10-12) a lui Pavel din perspectiva ierarhiei, autorității, instruirii morale, imitației și afecțiunii paterne40. Potrivit lui Teofilact, Sf. Pavel „se aseamănă pe sine-și cu un tată, ca să arate cu această numire dragostea și purtarea de grijă pe care le avea pentru creștini, și smerenia și lipsa de mândrie a socotinței sale”41. Dacă se acceptă că Sf. Pavel se compară cu un copil (2,7) nu ar trebui să ne surprindă că el va inversa încă o dată rolul său patriarhal folosind metafora orfanului, în 1 Tes 2,17. Participiul aporphanisthentes (apo + orphanizō) este aici la diateza pasivă, astfel încât accentul este pus pe caracterul involuntar al separării („a deveni orfani”): „Iar noi, fraților, fiind despărțiți (aporphanisthentes) de voi o bucată de vreme, cu ochii, nu cu inima, ne-am sârguit, cu atât mai mult, cu mare dor, să vedem fața voastră”.

El folosește acest termen pentru a semnala suferința de a fi separat de „familia” sa, prin plecarea grabnică din Tesalonic, la care a fost silit (Fapte 17,1-10)42. De la plecarea sa din Tesalonic, Apostolul simte că ei i-au fost cumva răpiți și că îi lipsesc foarte mult. După cum copiilor orfani le lipsesc părinții, la fel apostolul se consideră orfan de ei. În loc ca să valorizeze și să pună accentul pe autoritatea sa, Pavel s-a comparat cu o mamă-doică și apoi cu un tată. Totodată, el dă numele de frați membrilor comunității. În acest mod se arată cum Evanghelia creează astfel o veritabilă atmosferă de familie43. Așadar, dacă, anterior, Pavel a atenuat autoritatea de apostol prin metaforele despre „prunci” și „doică”, ulterior el se pune pentru a doua oară într-o poziție vulnerabilă, identificându-se ca „orfan” (v. 17), probabil și pentru a se identifica cu sentimentul de vulnerabilitate al convertiților săi, derivat desigur din izolarea lor socială și familială petrecută după ce „s-au întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujească Dumnezeului celui viu și adevărat” (1,9). Cele două roluri, crede Trevor Burke, „adaugă noi fațete patriarhalului Pavel. Juxtapunerea metaforelor copil/orfan stabilește conotații care înlătură anumite trăsături potențial opresive ale rolului de tată”44. Concluzii Prin folosirea metaforelor contrastante despre iconom, copil, doică și tată în pericopa 1 Tes 2,1-12 se desprinde calitatea de propovăduitori autentici ai Evangheliei, atât a Apostolului Pavel, cât și a 37

John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 61-62. Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 134. 39 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, trad. Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 148. 40 Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 135-151. 41 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni..., p. 25. 42 Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 157-158. 43 J.-M. Poffet, „Les choix apostoliques de Paul et leur portée...”, p. 239. 44 Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 162. 38

însoțitorilor săi, Silvan și Timotei. Toate aceste metafore subliniază, pe de o parte, responsabilitatea și jertfelnicia lor (cf. v. 1-2) pentru cauza Evangheliei, iar pe de altă parte, afecțiunea și devotamentul față de cei convertiți ca urmare a primirii mesajului ei. Pentru interpretarea corectă a versetelor 5-8 este necesar să identificăm două metafore separate, cea despre copii evocând smerenia și curăția spirituală, iar cealaltă, despre doică, dragostea și jertfelnicia. Cele trei dezmințiri, menite să accentueze sinceritatea și nevinovăția Apostolului - cu privire la flatare (v. 5a), lăcomie (v. 5b) și slavă (v. 6) - se încheie cu declarația contrastantă: Noi însă am fost copii (egenēthēmennēpioi) în mijlocul vostru (v. 7b). Deci, traducerea versetelor 6b-7a ar trebui să se prezinte astfel: „Deși puteam să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos, noi însă am fost [smeriți ca niște] copii în mijlocul vostru”. Cealaltă metaforă, cuprinsă în versetele 7b-8, semnalează afecțiunea maternă și grija pentru creșterea lor spirituală: „Așa precum o doică îngrijește pe fiii săi, astfel, iubindu-vă, eram bucuroși să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar și sufletele noastre, pentru că ne-ați devenit iubiți”. În sfârșit, înțelegem că imaginea propovăduitorului ideal („sfânt”, „drept” și „fără prihană”, v. 10) este explicitată prin referirile la „osteneala și truda” Apostolilor pentru cele necesare traiului propriu (v. 9), precum și prin metafora tatălui care folosește mijloacele cele mai adecvate de persuasiune: „v-am rugat cu stăruință” și „v-am mângâiat” (v. 11-12), dând de înțeles că au evitat orice constrângere.

Bibliografie Burke, Trevor J., Family Matters. A Socio-Historical Study of Kinship Metaphors in 1 Thessalonians, T&T Clark International, London, 2003 Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982 Eubank, Nathan, First and Second Thessalonians, Catholic Commentary on Sacred Scripture, Baker Academic, Grand Rapids, 2019 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, trad. Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015 Gorday, Peter editor, Oden, Thomas C., general editor, Ancient Chrsitian Commentary on Scripture. New Testament; vol. IX, Colossians, 1-2 Thessalonians, 1-2 Timothy, Titus, Philemon, InterVarsity Press, Downers Grove, 2000 (abreviat: ACCS) McNeel, Jennifer Houston, Paul as Infant and Nursing Mother: Metaphor, Rhetoric, and Identity in 1 Thessalonians 2:5-8, Atlanta, SBL Press, 2014 Murphy-O’Connor, Jerome, Paul on Preaching, Sheed and Ward, New York, 1963 Nicholl, Colin R., From Hope to Despair in Thessalonica. Situating 1 and 2 Thessalonians, Cambridge University Press, 2004 Poffet, J.-M. . „Les choix apostoliques de Paul et leur portée : ou : comment être témoin d’une vérité divine sans devenir un fanatique religieux ?” Théologiques, 12 (1-2), 2004, p. 233–244 Popovici, Arhim. Justin, Epistola Întâia către Tesaloniceni, trad. drd. Sabin Preda, Ed. Bizantină, 2005 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. Isabela Alina Panaite et alii, PSB serie nouă, vol. V, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni, Timotei, Tit și Filimon ale slăvitului și prealăudatului Apostol Pavel, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, întreptarea tălmăcirii, note ale ediției și înainte-cuvîntare: Florin Stuparu, Ed. Sophia, București, s.a.

Simpson Jr., J. W., „Epistolele către Tesaloniceni”, în Daniel G. Reid, ed., Dicționarul Noului Testament, trad. L. Ciupe și T. Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008 Stott, John, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni. Pregătirea pentru venirea Regelui, trad. Ion Ciobanu, Cluj-Napoca, Ed. Logos, 2007 Thiselton, Anthony C., 1 & 2 Thessalonians Through the Centuries, Wiley-Blackwell, Malden, 2011 Walton, Steve, Leadership and Lifestyle. The portrait of Paul in the Miletus speech and 1 Thessalonians, Cambridge University Press, 2004

2. Evrei 1, 1-12 (Apostol – prima Sâmbătă din Postul Mare)

În prima sâmbătă a Postului ne întâmpină proclamarea liturgică a prologului Epistolei (Evrei 1,1-12), care este „o mărturisire solemnă a creației, Răscumpărării și a Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu”:45 După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile... Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși. Această lectură din Apostol constituie cea mai potrivită introducere în sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei. „Nu ne-am putea angaja în viața duhovnicească rezumată în Postul Mare, fără să fi fost întăriți încă de la începutul acestuia în credința ortodoxă”, 46 în credința despre Fiul lui Dumnezeu, Care în urma preamăririi Sale prin Înviere și Înălțare, a așezat firea omenească de-a dreapta Tatălui, deschizând în însuși trupul Său „calea cea nouă și vie” (Evrei 10,20). Biserica se așteaptă ca pe această cale să călătorească toți credincioșii; aceștia știind că „nu au aici o cetate stătătoare” (13,14) își asumă condiția de „străini și călători” (11,13) în lume și caută să fie „cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (12,2), ei vizând „împărăția cea neclinitită” (12,28). În Epistola către Evrei pericopele parenetice se amestecă cu pericopele doctrinare. Mulţi autori cred astăzi că această Epistolă a fost mai degrabă o omilie, căreia i s-a dat ulterior caracterul unei Epistole. În Evrei 13,22 autorul însuşi caracterizează scrierea sa ca un „cuvânt de îndemnare”. Roada Epistolei către Evrei este o viață creștină autentică, această omilie apostolică îndemnându-ne stăruitor „să ținem mărturisirea nădejdii cu neclintire” (10,23). Fericitul Teodoret sublinia acest adevăr: „De când Bisericile lui Dumnezeu s-au făcut părtașe scrierilor Apostolești, de atunci au și cules roada Epistolei către Evrei”.47 Primul capitol al Epistolei cuprinde prologul propriu-zis (1,1-4) și tema despre Fiul Care este mai presus decât îngerii și decât toată făptura (1,1-14).48 

Revelația lui Dumnezeu prin Fiul (1,1-4)

În această scurtă secțiune introductivă, Revelația lui Dumnezeu prin Fiul Său este considerată nu numai superioară, ci și finală. Având în minte faptul că o astfel de revelație desăvârșită presupune un foarte special agent, autorul le prezintă cititorilor natura superioară a Fiului și astfel leagă ceea ce este El de ceea ce El a săvârșit. 49 Ca întreg, prologul vorbește despre Cuvântul dumnezeiesc eshatologic revelat în Fiul, ceea ce se traduce în viața Bisericii prin 45

Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, Ed. Sophia, trad. Pr. Vasile Gavrilă, București, 2013, p. 119. Sâmbetele Postului Mare raportează nevoințele ascetice la desăvârșirea eshatologică, imprimând astfel Postului ritmul său special. Fiind zile euharistice în care se săvârșește Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, ele sunt „popasuri” care ne determină să avem permanent în vedere scopul călătoriei Postului. Aceasta se vădește mai ales în pericopele citite la Apostol în Sâmbetele - și în Duminicile - Postului, toate fiind selectate din Epistola către Evrei. După cum se știe, în această Epistolă locul central îl ocupă tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinței și credința în cele ce au să vină. 46 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 328. 47 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. I, trad. Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 243. 48 Evrei are mai puţin formă de epistolă. Toate celelalte Epistole ale Sfântului Pavel au adresă şi salutare, însă aşa ceva lipseşte din Epistola către Evrei. E adevărat că ea are o salutare finală (13,22-25). 49

Donald Guthrie, The Epistle to the Hebrews. An Introduction and Commentary, first published by Inter-Varsity Press, 1983, republished by William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/Cambridge, U.K., p. 61.

recunoașterea faptului că zilele din urmă au început (cf. touton, 1,2).50 Referitor la autorul Epistolei, care nu este specificat în prolog, Origen (c. 185 – c. 254) scrie acestea: „Cât despre mine, dacă ar fi să-mi dau părerea aș spune că ideile sunt ale Apostolului, dar limbajul și compoziția sunt ale cuiva care ținea minte învățătura Apostolului și care redactează așa zicând cu mintea lui cele spuse de dascălul său. De aceea dacă vreo Biserică crede despre această Epistolă că-i opera lui Pavel, n-are decât să o facă, pentru că nu întâmplător au transmis-o cei vechi ca fiind a lui Pavel. Dacă ne-am întreba totuși cine a scris Epistola, trebuie să răspundem că numai Dumnezeu știe. Tradiția ajunsă până la noi o atribuie fie lui Clement episcopul Romei, fie lui Luca, autorul Evangheliei și al Faptelor (Apostolilor, n. tr.)” (Eusebiu, HE 6.25.11-13).51 Pe de altă parte, Origen recunoaște paisprezece Epistole ale lui Pavel, incluzând deci și Evrei. El introduce citate din ea cu formule de tipul: „Apostolul spune” și „Pavel spune”.52 Într-o cuvântare despre Sf. Atanasie, Sf. Grigorie Teologul (329-390) îl consideră pe Apostolul Pavel autorul Epistolei către Evrei: „Dar de ce să vă zugrăvesc eu portretul omului? Pavel l-a înfățișat mai înainte. Asta face atunci când îl laudă pe marele Arhiereu, care a străbătut cerurile”,53 făcând aluzie la o temă centrală a Epistolei. Fericitul Teodoret al Cirului (392-458) amintește mărturia mai veche a lui Eusebiu de Cezareea despre autenticitatea paulină a Epistolei, care a spus „că toți cei din vechime aveau această părere despre ea”. Mai departe arată cum „cei care au primit boala ariană… au luptat fără nerușinare contra adevărului învățăturii apostolești, neputând purta lumina vederii lucrurilor dumnezeiești cu care Apostolul a împodobit începutul. Pentru că, nefiind întăriți să contrazică ceea ce s-a spus despre sfințenia Unuia Născut, au îndrăznit să îndepărteze toată epistola, în ciuda dogmelor și a altor cugetări și a faptului că are legătură limpede cu alte epistole. Pe de o parte, și-au pus împrejur veșmântul acuzației, că nu se pune numele apostolesc la fel ca la început. Pe de altă parte, trebuia ca ei să se fi gândit că a fost desemnat Apostol al credincioșilor neamurilor și nu al celor dintre iudei (cf. Fapte 22,18.21; Gal 2,9; Rom 11,13)… De aceea, în epistolele către credincioșii din rândul neamurilor a adăugat și numele și vrednicia apostolească, ca un învățător scriindu-le ucenicilor. Vezi că, scriindu-le evreilor de grija cărora nu a fost încredințat, a transmis pe drept învățătura simplă a celor învredniciți. Căci erau în grija altor Apostoli”.54 Teodoret arată că Epistola răspunde situației în care se aflau iudeo-creștinii la începuturile Bisericii, fiind victime ale persecuției și ocărilor celor care „în derâdere i-au luat că au fost făcuți să creadă într-un om mort, lepădând Legea dată de Dumnezeu. Pentru aceasta, dumnezeiescul Apostol pe drept L-a arătat la început (pe Hristos, n. n.) că era mai presus decât toți proorocii. Apoi, începând cu învățătura despre Dumnezeu, Îl arată veșnic și împreună cu Tatăl veșnic și Creatorul tuturor. Pe urmă, după ce-L aseamănă cu îngerii, pune Sfânta Scriptură înainte care arată limpede că, pe de o parte, El este Fiu și Dumnezeu, iar ei [îngerii], pe de altă parte, sunt slujitori și creaturi”. După ce rezumă astfel conținutul prologului, Teodoret vizează problema limbii în care a fost scrisă Epistola arătând că, „pe de o parte, (Pavel, n.n.) a scris-o în graiul evreilor; pe de altă parte, se spune că a fost tălmăcită de Clement”.55 50

Există un consens larg că aici în prolog a fost încorporat un material din surse diferite mai vechi. Dar există un dezacord cu privire la extensia și la formele anterioare ale unui astfel de material (Graham Hughes, Hebrews and Hermeneutics. The Epistle to the Hebrews as a New Testament example of biblical interpretation, Cambridge University Press, Cambridge, 1979, retip. 2004, p. 6-7). Ca întreg, prologul rezumă o bună parte a kerygmei creștine primare în limbajul specific al autorului. Mulți specialiști consideră că mai ales v. 3 constă esențialmente dintrun material imnic anterior Epistolei. Mai multe elemente ale versetului reapar în diferite forme în alte părți din NT, inclusiv în imnele hristologice din Filip 2,5-11 și Col 1,15-18 (Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1993, p. 96-98). 51 Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, în Scrieri, Partea Întâia, PSB 13, trad. EIBM al BOR, București, 1987, p. 250. 52 Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 5. 53 Sf. Grigorie Teologul, „Cuvântarea a XXI-a: Despre marele Atanasie, episcopul Alexandriei” (Migne, PG XXXV, col. 1081-1127, în Cuvântări, trad. Călin Popescu, Ed. de suflet, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009, p. 131. 54 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 244. 55 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 245. Întradevăr, Epistola I a lui Clement Romanul dovedește o mare familiaritate cu Evrei și citează mai multe versete din acest

Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) argumentează calitatea Sf. Pavel de Apostol al Neamurilor, după care explică particularitatea adresării sale către evreii din Ierusalim și din Palestina prin această Epistolă: „Cum de a scris Iudeilor această epistolă, nefiind dascăl al lor? Și căror anume Iudei le-a trimis epistola? Mie mi se pare că celor din Ierusalim și din Palestina. Deci, cum de le-a scris? După cum și a boteza nu era treaba lui, și totuși a botezat..., tot așa și aici el o face aceasta în treacăt. Dar apoi cum nu le-ar fi scris lor, pentru care ar fi voit a fi și anatema? Pentru care și zicea: Să ştiţi că fratele Timotei este slobod. Dacă vine mai degrabă, vă voi vedea împreună cu el (Evr 13,23), fiindcă nu era încă încarcerat. După aceea a stat în Roma doi ani în închisoare, apoi a fost eliberat, după care s-a dus în Spania unde poate a văzut și Iudei, și atunci iarăși a venit în Roma, când a și fost ucis pe timpul lui Nero”.56 În altă parte, Sf. Ioan revine asupra grijii deosebite pe care o purta Apostolul Pavel pentru credincioșii creștini dintre iudei: „Deci cel ce se ruga a fi anatema de la Hristos pentru cei ce încă nu crezuseră, iar pe credincioși îi slujea așa, că și el s-ar fi dus dacă era nevoie, și în fine pretutindeni având multă îngrijire de dânșii, ce poate fi de mirare dacă și prin epistolă îi îndeamnă, și-i povățuiește, dacă pe cei căzuți îi ridică și-i îndreaptă, căci erau mulți necăjiți și descurajați în urma multor scârbe, ceea ce și arată spre finele Epistolei (Evr 12,12.10.37)”.57 O întreită motivație, arată Sf. Ioan Gură de Aur, explică lipsa numelui Sf. Pavel din prolog: „De ce oare nu s-a pus pe dânsul mai’nainte de prooroci? Deși acțiunea lui a fost cu atât mai mare decât a acelora, cu cât și mai mari lucruri i s-au încredințat lui. Dar nu face aceasta? De ce oare? Întâi pentru că s-a păzit a grăi de dânsul lucruri mari, al doilea pentru că auditorii încă nu erau desăvârșiți, și al treilea că voia a-i înălța pe dânșii încă mai mult și a arăta marea lor superioritate”.58 Mărturisire introductivă a credinței în Hristos-Împărat, Preot, Trimis al lui Dumnezeu, Răscumpărător (1,1-4) v. 1. După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, 2. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; În textul grecesc, întâlnim în v. 1 aliterație și asonanță: polymerōs kai polytropōs palai ho theos lalēsas tois patrasin en tois prophētais („în multe rânduri și în multe chipuri...”). De remarcat aici folosirea lui polys în primele două adverbe și faptul că cinci cuvinte încep cu litera „p”. În v. 1-2, este descrisă relația lui Dumnezeu cu Fiul. Se fac trei afirmații despre Hristos, în care Dumnezeu este subiectul: 1. Dumnezeu a vorbit prin Fiul; 2. Dumnezeu L-a pus moștenitor peste toate; 3. prin Fiul, Dumnezeu a creat lumea. Contrastul și continuitatea dintre Vechiul și Noul Legământ sunt specificate în primele două versete. Această comparație prevestește comparația dintre vechiul și noul popor al lui Dumnezeu pasaj în cap. 36,2-4: După ce în 36,1 spusese: „Aceasta este, iubiților, calea în care am găsit mântuirea noastră, pe Iisus Hristos, arhiereul (Evr 2,17; 3,1; 4,4.15; 5,5; 7,26; 8,1; 9,11) jertfelor noastre, ocrotitorul și ajutorul slăbiciunii noastre”, continuă în paragraful următor, arătând că „prin El căutăm la înălțimile cerurilor; prin El vedem, ca într-o oglindă, nepătata și prea înalta Lui față; prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa și întunecata noastră minte înflorește la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm cunoștința cea nemuritoare. El, fiind strălucirea măreției Lui, este cu atât mai mare decât îngerii cu cât a moștenit nume mai deosebite decât ei (Evr 1,3.4). Că este scris așa: Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps 105,5; Evr 1,7). Iar despre Fiul Lui, Stăpânul a zis așa: Fiul Meu ești Tu. Eu astăzi Te-am născut (Ps 2,5; Evr 1,5). Cere de la Mine și-Ți voi da Ție moștenirea Ta și stăpânirea Ta marginile pământului (Ps 2,6). Și iarăși Îi spune Lui: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe dușmanii Tăi așternut picioarelor Tale (Ps 109,1-2; Evr. 1,13). - Dar cine sunt dușmanii? - Cei răi și cei care se împotrivesc voinței Lui” (Sf. Clement Romanul, „Epistola către Corinteni (I)”, în Scrierile Părinților Apostolici, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, EIBM al BOR, București, 1979, p. 65). În istoria comentării Epistolei, lista celor propuși ca posibili autori ai Epistolei este lungă și include pe Filip, Apolo, Barnaba, Sila, Acvila și Priscila (sau numai Priscila) sau Clement Romanul. 56 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, trad. Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, p. 45. 57 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 47. 58 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 49.

(3,7-4,11) și contrastul dintre vechile și noile jertfe și legăminte (8,1-10,18).59 Clement Alexandrinul afirmă că „Fiul este numit de toți profeții Înțelepciune, acesta este Dascălul tuturor ființelor create… El, dintru început, de la cea dintâi întemeiere a lumii, a instruit și desăvârșește în multe feluri și în multe chipuri (Stromata a VI-a, 58,2)”.60 „Pe bună dreptate a spus apostolul că înțelepciunea lui Dumnezeu este de multe feluri (Efes 3,10), este în multe chipuri și cu multe forme (Evr 1,1) și-și arată puterea sa, spre binefacerea noastră, prin artă, prin știință, prin credință, prin profeție; că, după cum spune înțelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah: Toată înțelepciunea este de la Dumnezeu și cu El este în veac (Înț Sir 1,1) (Stromata I,27,1)”.61 În alt loc, Clement îndeamnă: „Căutați-L pe El și vă întăriți; căutați fața lui pururea (Ps 104,4), în tot chipul. Că Domnul a vorbit în multe feluri și în multe chipuri, de aceea nu poate fi cunoscut într-un singur chip (Stromata a VI-a, 81,6)”.62 Tot el spune frumos că „avem temei al învățăturii pe Domnul, Care este de la început până la sfârșit conducător al gnozei, în multe feluri și în multe chipuri, prin profeți, prin Evanghelie și prin fericiții apostoli (Stromata a VII-a, 95,3).63 În prolog, spune Fericitul Teodoret, Apostolul „a arătat clar deosebirea dintre Domnul Hristos și prooroci. Căci L-a numit doar Fiu” și precizează că începutul Epistolei seamănă cu parabola Domnului despre lucrătorii viei. „În multe căi înseamnă plenitudinea rânduielii, iar felurit, deosebirea dumnezeieștilor vederi. Căci altfel s-a arătat lui Avraam și altfel lui Moise, și în alt fel lui Ilie, altfel lui Miheia... În multe căi înseamnă și altceva. Că fiecăruia dintre profeți i-a fost înmânată o anume rânduială; pe de altă parte, Dumnezeul lor... nu a venit doar pentru o anume trebuință, ci întrupându-Se, a îndreptat totul și S-a îngrijit de mântuirea oamenilor... Este moștenitor al tuturor, Domnul Hristos, nu ca Dumnezeu, ci ca om... Astfel, credincioșii sunt moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori ai lui Hristos, căci prin har au luat ce nu aveau... Că El este stăpânul tuturor mărturisesc următoarele: prin care a făcut și veacurile. Aceasta însemnând dumnezeirea. Căci a arătat că El este nu numai creator, ci și veșnic...Vezi că L-a numit pe Fiu făcător al veacurilor, arătând că El este veșnic și învățându-ne că El este veșnic și învățându-ne că este pururea mai presus de orice perioadă de timp”.64 Bazându-se pe superioritatea Revelației prin Fiul proclamată în prolog, Sf. Vasile cel Mare arată că „orice cuvânt al Evangheliei este mai de preț decât toate celelalte învățături ale Duhului, pentru că în acelea ne-a vorbit Domnul prin robii Săi, prin profeți, pe când în Evanghelii ne-a vorbit Însuși Stăpânul (Evrei 1,2)”.65 Sf. Ioan Gură de Aur spune că îngerii și prooroci sunt mijlocitori ai Vechiului Legământ, în timp ce creștinii au primit cunoștința adevărului de la Însuși Stăpânul îngerilor și al proorocilor: „Dar dacă acelora le-a grăit prin îngeri (căci și îngerii au grăit iudeilor), apoi și prin aceasta noi avem tot partea cea mai mare, căci nouă ne-a grăit prin Stăpân, pe când acelora prin slugi, căci și Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, The Smyth & Helwys Bible commentary, 28, Smyth & Helwys Publishing, 2004, p. 28-29. 60 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, PSB 5, trad. D. Fecioru, EIBM al BOR, București, 1982, p. 422. 61 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, p. 24-25. 62 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, p. 433. 63 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, p. 537. 64 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 246-247. 65 Omilia a XVI-a La cuvintele: „La început era Cuvântul”, în Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, PSB 1, trad. Dumitru Fecioru, text revăzut de Constantin Georgescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 258. Învățând modul în care trebuie îndepărtate grijile în vederea rugăciunii, Sf. Vasile cel Mare folosește un limbaj asemănător prologului despre revelația progresivă, și spune: „Când îți începi rugăciunea, lasă-te deo parte pe tine însuți, pe femeie, pe copii; părăsește pământul, treci dincolo de cer: lasă de-o parte orice creatură văzută și nevăzută și începe cu slăvirea Celui Care le-a făcut pe toate... și spune: Te binecuvântez, Doamne, Îndelung răbdătorule și Îndurate, Care mă rabzi îndelung în fiecare zi când greșesc și Care ne-ai dat nouă tuturor putința de a ne pocăi. Căci din această pricină taci și ne înduri, Doamne, pentru ca să Te slăvim pe Tine, Cel Care iconomisești în felurite chipuri mântuirea neamului nostru: odată prin înfricoșări, altădată prin îndemnuri, odată prin profeți, mai apoi cercetându-ne prin venirea Hristosului Tău (cf. Evr 1,1-2). Căci Tu ne-ai plăsmuit pe noi, și nu noi. Tu ești Dumnezeul nostru” (Sf. Vasile cel Mare, „Constituții ascetice”, în Scrieri dogmatice și exegetice, PSB 4, Ed. Basilica, București, 2011, p. 587-588). 59

îngerii ca și proorocii sunt împreună slujitori”.66 Sf. Atanasie cel Mare explică afirmațiile hristologice ale prologului: „Dacă Tatăl este veșnic, veșnic este și Fiul. Căci prin El s-au făcut veacurile (Evr 1,2). Tatăl este Cel ce este. Dar dacă El este Cel ce este, e necesar să fie și Fiul. Căci Tatăl este cum a spus Pavel: Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin (Rom 2,5). Dacă nu e îngăduit deci să se spună despre Tatăl: a fost cândva când n-a fost, nu e îngăduit să se spună nici despre Fiul: a fost cândva când n-a fost. Atotțiitor este Tatăl, Atotțiitor este deci și Fiul” (Către Serapion, II, 2).67 „Deci Fiul este Cel ce este și Dumnezeu peste toate, ca și Tatăl... El nu este făcut, ci e Făcător; nu este creat, ci e Creator și Făcător al lucrurilor Tatălui. Căci prin El s-au făcut veacurile (Evr 1,2)” (Către Serapion, II,4).68 v. 3. Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte Relația Fiului cu Dumnezeu. Afirmațiile din v. 1-2 sunt repetate în v. 3, de data aceasta cu Fiul ca subiect. Relația Fiului cu Dumnezeu este descrisă în această ordine: Fiul, Creație și Moștenire. Fiul este „strălucirea slavei lui Dumnezeu și chipul ființei Sale...”. Deși apar două afirmații, este exprimată aceeași idee: Iisus Hristos asigură o expresie desăvârșită a lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc tradus reflectare (apaugasma) nu mai apare în Noul Testament. Apare în Înț. Sol. 7,26 unde se afirmă că înțelepciunea este „curata revărsare a slavei Celui Atotputernic”. Cuvântul grecesc poate fi tradus ca „strălucire”, dar și ca „reflectare”. Traducerea cu „reflectare” presupune un sens pasiv, agreat de o majoritate de comentatori moderni, iar traducerea cu „strălucire” exprimă un sens activ. Părinții greci au preferat sensul activ, reținut în crezul niceean ca phos ek photos (Hrisostom).69 Teodoret arată „pe de o parte, slava este veșnică, așadar, veșnică și strălucirea. Iar pe de altă parte, strălucirea are aceeași fire cu focul; la fel și Fiul cu Tatăl… Astfel, printr-o mulțime de cuvinte ne-a învățat dumnezeiescul Apostol și adevărul facerii (lumii, n. n.), și aceeași ființă (a Fiului și a Tatălui, n.n.), și veșnicia.70 Cuvântul tradus „întipărirea exactă” (charaktēr) nu apare în altă parte în Noul Testament, fiind prezent doar de trei ori în LXX.71 Însăși ființa (hypostasis) lui Dumnezeu întipărită în Iisus Hristos este realitatea fundamentală sau esența lui Dumnezeu. În versetul de față, charaktēr tēs hypostaseōs autou întărește apaugasma tēs doxēs în descrierea unității esențiale și a asemănării exacte dintre Dumnezeu și Fiul Său. În acest pasaj întregul accent cade pe unitatea dintre Hristos și Dumnezeu, un adevăr tradițional pe care cititorii trebuia să și-l reamintească.72 Sf. Ioan Gură de Aur arată că „prin expresia strălucirea, s-a arătat egalitatea esenței sau a ființei, și apropierea Lui de Tatăl. Gândește-te la finețea cuvintelor: a luat o singură esență și ființă reprezentată prin două ipostasuri, ceea ce face și asupra cunoștinței Duhului... Gândește-te ce fel de denumiri întrebuințează, negăsind cu niciun chip denumirea sau numele de dat ființei”.73 Cu afirmația că „El susține toate cu cuvântul puterii Sale” se trece dincolo de preexistența Fiului și de activitatea Fiului în creație, la relația Fiului față de creație. Ca Fiul lui Dumnezeu după ființă, Hristos asigură și conducerea providențială a lumii create. 74 Sf. Ioan Gură de Aur spune că „a ocârmui lumea, a o guverna, nu este mai puțin decât a o face... este chiar mai mare”.75 Katharismon tōn hamartiōn poiēsamenos... („după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei”): Prin aceasta se introduce una din temele majore ale 66 67

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 50. Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, PSB 16, trad. Pr. D. Stăniloae, EIBM al BOR,

București, 1988, p. 68. 68 69 70 71 72 73 74 75

Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, p. 71. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 98. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 247-248. Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 32-33. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 99-100. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 61-62. Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 33. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 63.

hristologiei din Evrei. Misiunea pământească a Fiului este rezumată în imaginea preotului la altar care aduce jertfa pentru curățirea păcatelor. Apoi, ni se spune, Fiul este întronizat, așezându-Se de-a dreapta slavei. Ps 109,1 (LXX) este desigur avut în vedere, căci acest text profetic vorbește despre Împăratul întronizat de-a dreapta lui Dumnezeu.76 Făcând prin El curățirea păcatelor noastre, s-a așezat în dreapta slavei, în înălțime. „Prin El trebuie să se citească reflexiv, adică prin El Însuși”.77 În Evrei, verbul katharizo este întotdeauna (9,14.22 ș.u.; 10,2) strâns legat de moartea lui Hristos înțeleasă ca o jertfă. Aici referirea are caracter general: jertfa lui Iisus curățește păcatele omenirii întregi (cf. 9,28, pollon; cf. Mt 26,28 și loc. par.; In 1,29). Evrei concepe păcatele și remediul lor în termeni cultici. Curățirea păcatelor prin jertfa lui Hristos se leagă, pe de o parte de stabilirea unei noi ordini a relațiilor dintre Dumnezeu și omenire, iar pe de alta de ascultare (10,118) și de efortul moral (12,1-4).78 Despre acestea vorbește Sf. Ioan Gură de Aur în comentariul său: „Deci dacă a făcut curățirea păcatelor noastre, să rămânem curați, și să nu mai primim nicio pată, ci să păstrăm podoaba și frumusețea pe care ne-a dat-o, și astfel să ne silim a le păstra curate și nepătate, ca să nu aibă nicio pată sau sbârcitură, sau altceva de acest fel. Căci pete sau sbârcituri sunt chiar și cele mai mici păcate, ca de pildă: hula, clevetirea, batjocura, minciuna, sau mai bine zis nici nu sunt acestea așa de mici, ci încă mari și foarte mari, așa că lipsesc pe cineva până și de împărăția cerurilor”.79 Referindu-se la prolog, Teodoret spune că din pricina hristologiei clare prezentate aici, Epsitola a ajuns să fie repudiată cu totul de arieni: „Fericitul Pavel L-a numit Fiu, pe de o parte, arătându-L altfel decât Tatăl, după cuvântul Său. Pe de altă parte, făcător al veacurilor L-a numit, arătând veșnicia Lui prin acestea. L-a numit și strălucirea slavei, scoțând la iveală prin aceasta împreună veșnicia și aceeași ființă. Căci din firea focului se naște strălucirea. Căci nu a făcut numai toate, ci le și cârmuiește și chivernisește pe acestea. Pe de o parte, a arătat mărimea puterii, spunând că Îi ajunge un cuvânt pentru crearea și purtarea de grijă a tuturor… Văzând neîndoiala acestei învățături dumnezeiești, gânditorii ereziilor lui Arie au încercat să despartă această epistolă de vistieriile apostolești”.80 Expresiile hristologice, „strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu” (Evrei 1,3), prezintă un interes aparte pentru gândirea teologică a Sf. Vasile cel Mare: „Cât privește felul în care ni se prezintă ființa, nu poți face nici o deosebire între ele (Persoanele Sfintei Treimi, n.n.), în schimb în comunitatea de substanță însușirile distinctive strălucesc în fiecare Persoană... Mintea ne spune că ceea ce-i comun se referă la ființă, pe când ipostasul sau persoana e semnul propriu a ceea ce-i specific sau particular”.81 În aceeași Epistolă, Sf. Vasile evidențiază pilda luminii și importanța ei pentru consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl: „Vrând să ne învețe (Apostolul, n.n.) să nu ne gândim la o altă formă de mărire pentru Tatăl și alta pentru Fiul, el a definit mărirea Fiului Cel Unul-Născut ca strălucire a măririi Tatălui Însuși și îndeamnă cugetarea să împreune pe Fiul cu Tatăl după pilda luminii. Într-adevăr, după cum strălucirea vine de la flacără fără ca lucrarea ei să se producă în urma flăcării, ci flacăra lucește în același timp în care strălucește și lumina, tot așa vrea și apostolul ca Fiul să fie conceput ca venind din Tatăl, fără ca vreo întindere sau vreun interval să despartă pe Cel Unul-Născut de existența Tatălui, vrând astfel ca deodată cu cauza să fie conceput și Cel care provine din ea. În același fel, ca și cum ar interpreta cugetarea de adineauri, el mai adaugă: Și chipul ființei și, cu ajutorul exemplelor scoase din trupuri, el ne duce de mână și la cunoașterea lucrurilor nevăzute. Într-adevăr, trupul se cuprinde cumva și în chip... Totuși, cu toate că mintea poate face deosebire între chip și între trup, ființa nu admite această deosebire, ci le concepe 76

Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 35. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 249. 78 Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 102. 79 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 54. 80 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 248-249. 81 În Epistola 38, paragraful 6, scrisă către fratele Grigorie, despre deosebirea dintre ființă și ipostas (369-370). „Epistola 38 e capitală pentru toată analiza teologică a capadocienilor”, zice A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne, Paris, 1973, p. 331, pentru că prin ea s-a adus o serioasă contribuție la precizarea dogmei hristologice. Epistola 38 a fost citată și de actele Sinodului IV Ecumenic (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PSB 3, trad. Teodor Bodogae, Ed. Basilica, București, 2010, p. 93). 77

împreună, unul cu altul. Așa crede apostolul că ar trebui să cugetăm... Așadar, întrucât Cel ce a văzut pe Fiul vede și pe Tatăl (In 14,9), cum zice Mântuitorul în Evanghelie, pentru acest motiv apostolul zice că Fiul Cel Unul-Născut este chipul ființei Tatălui”. 82 De asemenea, în scrierea Împotriva lui Eunomie, Sf. Vasile aduce importante clarificări privind dogma hristologică făcând aluzii la textul nostru: „Este imposibil ca Dumnezeul universului să nu Se afle din veșnicie împreună cu Chipul Său Care strălucește de dincolo de timp și să nu aibă legătură [cu Acesta], nu doar mai presus de timp, ci și mai presus de toate veacurile. De aceea se vorbește despre pecetea ființei [Lui] (Evr 1,3) și despre strălucire (Evr 1,3), pentru a înțelege această relație și pentru a fi lămuriți despre deoființime”.83 „Se spune despre Fiul că este icoană născută, strălucirea slavei Tatălui (Evr 1,3), Înțelepciunea, Puterea și Dreptatea lui Dumnezeu, nu potrivit unei stări [trecătoare], ori potrivit felului de a fi, ci El este [prin Sine] ființa vie, lucrătoare și strălucirea slavei lui Dumnezeu. De aceea Îl și arată în Sine pe Tatăl (In 14,9), strălucind din întreaga Lui slavă”. 84 „Dacă Unul-Născut... ni-L face prin Sine cunoscut pe Tatăl, este pentru că nu e creatură, ci Fiul adevărat și icoana lui Dumnezeu (2 Cor 4,4; Col 1,15) și pecetea ființei Sale (Evr 1,3)”.85 Pe de altă parte, în scrierile vasiliene întâlnim expresii din prolog în aplicații parenetice. Astfel, în tâlcuirile la Psalmul 45, Sf. Vasile spune că „Soarele dreptății (Mal 4,2) aduce în suflete dimineața odată cu răsăritul luminii spirituale și atunci face zi în [sufletul celui] care L-a primit. Căci noi suntem în noapte, în această vreme de neștiință. Însă când vom deschide puterea conducătoare a sufletului nostru ca să primim strălucirea slavei (Evr 1,3) și vom fi luminați de lumina cea veșnică, atunci o va ajuta Dumnezeu foarte de dimineață (Ps 45,5)”.86 Într-o altă omilie, Sf. Vasile se arată uimit de smerenia lui Hristos, Care în fața judecății nedrepte a răbdat toate; deși El este „Făcătorul cerului și al pământului, Cel închinat de toată zidirea văzută și nevăzută, Cel care poartă universul prin cuvântul puterii Lui (Evrei 1,3), n-a trimis de viu în iad pe cel ce L-a lovit, n-a deschis pământul sub picioarele nelegiuitului, ci îl sfătuiește și-l învață: Dacă am grăit rău, mărturisește despre rău; dar dacă am grăit bine, pentru ce Mă bați? Dacă, potrivit poruncii Domnului, te vei obișnui să te socotești cel din urmă dintre toți, cum poți să te mai revolți că ai fost insultat”.87 Origen amintește afirmația hristologică din Col 1,15, pe care o pune în legătură cu cea din Evr 1,3: „Apostolul Pavel spune că Fiul Cel Unul-Născut este Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15), Cel mai întâi născut decât toată făptura, iar scriind evreilor Îl numește strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu (Evr 1,3)” (Despre principii, I,2,V).88 Ceva mai încolo, Origen aprofundează semnificațiile celor două expresii din Evr 1,3: „Dar întrucât am pomenit... cuvântul lui Pavel, care a spus că Fiul este strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu, să cercetăm atunci ce concluzii sunt de scos de aici. După evanghelistul Ioan, Dumnezeu este Lumină. Fiul cel Unul-Născut este așadar strălucirea acestei lumini; pleacă din Ea, dar rămâne nedespărțit de ea, așa cum pleacă raza din focarul luminos și luminează toată făptura... abia prin această strălucire putem cunoaște și pricepe ce este lumina în sine însăși” (Despre principii, I,2,VII). „Când S-a deșertat pe Sine de egalitatea cu Tatăl ca să ne arate drumul cunoașterii, devenind astfel chipul ființei lui Dumnezeu, (...) am ajuns și noi să vedem lumina dumnezeiască, contemplând strălucirea ei” (Despre principii, I,2,VIII).89 Pentru Origen, ideile hristologice ale prologului sunt fără echivoc: „Pavel lămurește că Fiul este strălucirea luminii veșnice (Evr 1,3). După cum niciodată n-a existat lumină fără strălucire, tot așa nici Fiul nu poate fi înțeles fără Tatăl de vreme ce e numit pecete și expresie a substanței Sale, Cuvântul Său și Înțelepciunea Sa” (Despre principii IV, 4,I).90 82 83 84 85 86 87 88

Sf. Vasile cel Mare, Epistole, p. 93-94. Sf. Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomie”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 102. Sf. Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomie”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 140. Sf. Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomie”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 168. Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Psalmi”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 527. Omilia a X-a, „Împotriva celor care se mânie”, Omilii și cuvântări, p. 186. Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, trad. T. Bodogae, EIBM al BOR, București,

1982, p. 59. 89 90

Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, p. 62-63. Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, p. 298.

Clement Alexandrinul trage această concluzie: „De aceea și apostolul L-a numit pe Fiul chipul slavei Tatălui, Cel Care ne-a învățat adevărul despre Dumnezeu și a spus despre Dumnezeu că Dumnezeu și Tatăl este unul (Efes 4,6) și este singurul atotputernic, pe Care nimeni nu-L cunoaște decât Fiul și cel căruia Fiul îi va descoperi” (Stromata a VII-a, 58,4).91 v. 4. Făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. Versetul 4 aduce prologul la o concluzie culminantă și introduce totodată prima secțiune importantă a Epistolei, care arată că Fiul veșnic este și Arhiereul care a ajuns la starea de preamărire prin suferință (1,5-2,18). Secțiunea este dezvoltată prin intermediul comparației dintre Hristos și îngeri, comparație introdusă în v. 4. De altfel, comparația este o strategie importantă în Evrei, cuvântul „superior” fiind unul dintre adjectivele preferate ale cărții (vezi 6,9; 7,7.19.22; 8,6; 9,23; 10,34; 11,16.35.40; 12,24).92 Hristos este mai mare decât cultul VT (7,22; 8,6; 9,23; 12,24) și mai mare decât nădejdea VT (7,19).93 Fericitul Teodoret evidențiază sensul teologic al acestui verset: „Ca Dumnezeu, este făcătorul îngerilor și stăpânul îngerilor; pe de altă parte, ca om, după Învierea și Înălțarea Lui la ceruri, S-a făcut mai presus de îngeri, prin patima morții… Vezi că dumnezeiescul Apostol face comparație și între nume. Așa cum și cu proorocii făcând asemănare, L-a arătat pe Domnul Hristos Fiu, așa și despre îngeri amintește de filiație și arătând deosebirea din aceasta: căci, spune el, Făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. Acum însă, pentru că spune numele filiației, arată cele ce urmează”.94 

Superioritatea Fiului față de îngeri (Evrei 1,5-14)

În Epistola către Evrei, interpretarea contemporană este făcută din texte ale Vechiului Testament.95 Prima secțiune constă dintr-o suită de șapte citări scripturistice menite să întărească afirmațiile despre Fiul din prolog. Mai mult, citatele urmează ordinea acelor afirmații anterioare: Numirea ca Fiul regal și ca moștenitor (1,5-9; vezi 1,2 b) Rolul Său de Creator al lumii (1,10; vezi 1,2c) Ființa Sa veșnică și neschimbătoare (1,11-12; vezi 1,3a și b) Preamărirea de-a dreapta lui Dumnezeu (1,13; vezi 1,3c)

Citatele sunt considerate ca afirmații divine către sau despre Fiul. 96 Este foarte probabil ca aceste pasaje să fi fost folosite deja ca dovezi de texte mesianice (testimonia) de către Biserica Primară. „Îngerii” îndeplinesc o funcție literară care leagă prologul de prima secțiune mare și sunt meniți să reafirme: 1. Starea preamărită a lui Hristos ca o garanție pentru mântuirea credincioșilor Săi și 2. Umilința lui Hristos prin care se realizează această mântuire.97 91

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, p. 512. Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 36. 93 În cea mai mare parte a ei, Epistola dezvoltă tema despre superioritatea credinței creștine (1,1-10,18). Această temă avea relevanță nu doar pentru iudeo-creștini, ci și pentru cei proveniți din lumea păgână, din pricina faptului că credincioșii dintre neamuri, ca și iudeii, au primit autoritatea Scripturilor Vechiului Testament și aveau nevoie de o interpretare adevărată a lor. 94 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 250. 95 Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 55. 96 1,5-14 cuprinde trei fraze, v. 5, 6-12, și 13, iar această întreită împărțire a fost explicată uneori ca o corespondență pentru cele trei etape tipice ale „liturghiei încoronării” (atestată în VT și în alte texte vechi din Orientul Apropiat): a. O declarație a lui Dumnezeu potrivit căreia El a adoptat regele ca pe fiul său (cf. v. 5); b. Prezentarea regelui către poporul său și proclamarea lui ca rege (cf. v. 6-12); c. Întronizarea propriu-zisă (cf. v. 13) (Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 108). 97 Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 43. 92

Îngerii sunt importanți pentru autorul Epistolei, ei fiind pomeniți de 13 ori. Autorul îi numește „duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii” (1,14). Neascultarea mesajului transmis prin îngeri era aspru sancționată (2,2). Pentru un timp, Iisus s-a făcut mai mic decât îngerii (2,9). Unii savanți au susținut că Evrei vizează o erezie care implica închinarea la îngeri. Această erezie poate fi văzută în Coloseni.98 Exista o intensă speculație despre îngeri în perioada inter-testamentară, la Qumran și mai târziu în cercurile iudeo-gnostice, însă nu există nicio dovada asupra vreunei erezii de acest tip în Evrei, care are în general un caracter nepolemic. În capitolul 1 principalul subiect referitor la îngeri este subordornarea lor față de Hristos Cel preamărit (vs. 5, 6, 7, 13). În altă parte, Evrei se referă la rolul îngerilor în liturghia cerească (12,22) și rolul lor de mesageri ai lui Dumnezeu (13,2), ambele idei fiind probabil implicate în 1,14.99 v. 5. Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Team născut"; şi iarăşi: "Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu"? Tu ești Fiul Meu... (1,5a, Ps 2,6), cuvinte dintr-un psalm regal alcătuit pentru încoronarea unui rege. În 1,4 autorul a vorbit de un nume mai deosebit. Acum li se prezintă cititorilor acel nume: Fiul unic al lui Dumnezeu. Sēmeron (3,7.13.15; 4,7; 5,5; 13,8) a fost înțeles aici cu referire la a. Nașterea din veci a Fiului (Augustin, Aquinas); b. Nașterea lui Iisus (Iustin, Dial. 88.3; 103.6); c. Întrupare, în sens general (Teodor de Mopsuestia, Hrisostom); d. Botezul lui Iisus (Iustin, Ilarie).100 Eu voi fi Tatăl Său... (1,5b, cf. 2 Sam 7,14). A doua afirmație care nu s-a făcut vreodată către/despre un înger declară Eu voi fi Tatăl Său... Aceasta este din declarația lui Natan despre făgăduința lui Dumnezeu conform căreia casa lui David va dăinui în veci (cf. v. 12), spre deosebire de cea a lui Saul. Introducerea la primele două citate ar putea fi parafrazată: „Niciodată Dumnezeu n-a făcut vreunui înger vreo declarație comparabilă cu Ps 2,7 și 2 Sam 7,14 și loc. par.”101 Fericitul Teodoret tratează acest verset în legătură cu afirmațiile din prolog despre moștenire: „Și ce s-a spus mai înainte, a moștenit un nume, se potrivește cu acestea. Căci Fiul după fire, nu după har primește acest lucru, căci după fire are acest lucru… Prezintă aici cele despre Întrupare și arată că El este și făcător al tuturor ca Dumnezeu, și moștenitor al tuturor ca om, și creator al îngerilor ca Dumnezeu și a devenit mai presus decât aceștia ca om; și este Fiu după fire, și ia încă o dată aceasta ca om înaintea a ceea ce are ca Dumnezeu. Și cele ce urmează sunt în concordanță cu cele spuse”.102 v. 6. Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: "Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu". Toți îngerii lui Dumnezeu să-I se închine/slujească Lui sunt cuvinte din Ps 88,27 (strâns legat de Ps 2 și 2 Sam 7). Aici Ps 88 vorbește de legământul veșnic pe care Dumnezeu l-a încheiat cu dinastia davidică.

98

Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 46. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 103-104. Cititorii iudei aveau cu siguranță o foarte mare prețuire pentru îngeri și autorul consideră că este necesar să arate superioritatea lui Hristos față de acești soli cerești atât de venerați. Caracterul preamărit al lui Hristos presupune superioritatea Sa față de îngeri, dar o problemă se putea ridica în privința umanității Sale. În această secțiune autorul îi conduce pe cititori ca să recunoască de ce Iisus a trebuit să devină om adevărat dacă avea să fie Arhiereu eficient pentru oameni, o funcție pe care niciun înger n-o putea îndeplini (Donald Guthrie, The Epistle to the Hebrews, p. 71). Toată comparația Fiului cu îngerii (1,5-2,4) constă în faptul că Logosul, identificat deja în prolog cu Fiul, poate fi comparat și contrastat cu forma lui logos mijlocit de îngeri (ho di’aggelon laletheis logos, 2,2). Desigur, logos-ul mediat de îngeri semnifică Torah din Vechiul Legământ. În Iudaismul secolului I era o credință comună aceea că Legea s-a dat prin mijlocirea îngerilor. Aici, ca și în prolog, importanța și finalitatea celui mai nou Cuvânt al lui Dumnezeu este bazată pe demnitatea Fiului. De asemenea, dialectica continuității-discontinuității pe care o aflăm în prolog este continuată aici. Iisus este chipul eshatologic al Cuvântului lui Dumnezeu (1,1; 2,3 ș.u.) (Graham Hughes, Hebrews and Hermeneutics, p. 8). 100 Cf. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 113. 101 Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 110. 102 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 250-251. 99

Fericitul Teodoret explică: „Și în lume era ca Dumnezeu și a venit ca om. Unul-Născut este precum Dumnezeu și Întâiul Născut ca om printre mulți frați. Astfel, totdeauna a primit cinstea de la îngeri; căci pururea era Dumnezeu; însă L-au preamărit și ca om”.103 v. 7. Şi de îngeri zice: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc"; 8. Iar către Fiul: "Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale. 9. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi". Cel ce face pe îngerii Săi duhuri... (1,7; Ps 103,5). Versetele 7-12 contrastează pe îngeri și pe Fiul, accentuând caracterul mutabil al îngerilor și caracterul neschimbător și veșnic al Fiului. În v. 7 îngerii sunt caracterizați printrun scurt citat din Ps 103,4. Folosirea acestuia în Evrei arată că îngerii sunt numai leitourgoi, subordonați Fiului, după cum va confirma și v. 14. V. 14 arată că îngerii, deși sunt ființe supranaturale, sunt la dispoziția lui Dumnezeu și folosiți de El.104 Origen amintește că „Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este foc: Căci Dumnezeul nostru este și foc mistuitor (Evr 12,29). Iar despre substanța îngerilor s-a spus: Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Evr 1,7; Ps 103,4). Și în alt loc: Iar acolo I s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc (Ieș 3,2)” (Despre principii, II,8,II).105 Referindu-se la cuvintele psalmistului: Mare este omul și de cinste bărbatul milostiv (Ps 48,12-13), Sf. Vasile cel Mare face trimitere la faptul că omul „are cinstea în alcătuirea lui firească” și compară pe om cu îngerii: „Căci, dintre cele de pe pământ, cine alcineva a mai fost făcut după chipul Ziditorului? Cui a dăruit [Dumnezeu] conducerea și stăpânirea peste toate, a celor de pe uscat, a celor din apă și a celor din văzduh? L-a făcut [pe om] puțin mai prejos decât vrednicia îngerilor, din pricina unirii cu trupul pământesc; l-a făcut, așadar, din pământ (Fac 2,7), iar pe slujitorii Lui [din] pară de foc (Evr 1,7)”.106 Teodoret spune că Apostolul „a arătat clar prin acestea că îngerii au firea creată, dar Fiul Unul-Născut este necreat și veșnic. Căci tronul Tău, spune el, Dumnezeule, în veacul veacului. Ne-a arătat, prin acestea, că S-a așezat în dreapta slavei, în înălțimi, după priceperea omenească. Căci ca Dumnezeu are veșnic tronul și împărăția fără început și fără sfârșit… Iar dumnezeiescul Apostol adaugă și altă mărturie, propovăduind dumnezeiasca Lui fire”.107 Tronul Tău, Dumnezeule, este în veac... (1,8-9; Ps 44,8) este privit de obicei ca un epitalam regal, și mai ales v. 8-9 reprezintă o odă pentru o nuntă împărătească în care adresarea către rege este echivalată cu cea către divinitate. Autorul citează acest text pentru a sublinia domnia veșnică și preamărită a lui Iisus. Citatul de față, ca și cel următor (v. 10-12), este folosit pentru a ilustra că, în Scriptură, Fiul este numit deopotrivă Dumnezeu și Domnul. V. 8a exprimă pe scurt eternitatea Fiului, o temă dezvoltată în v. 10-12, în timp ce v. 8b arată că Fiul exercită puterea împărătească, în timp ce îngerii sunt numai leitourgoi (v. 7).108 Eusebiu de Cezareea tâlcuiește semnificația „ungerii Lui Hristos” (1,9), arătând că „aceasta nu trebuie s-o înțelegem ca un fel de pregătire trupească, ci e ceva care se săvârșește prin Duhul lui Dumnezeu, prin împărtășirea din dumnezeirea cea necreată a Tatălui… Și acest lucru ne învață nu numai Isaia (cf. Is 61,1; Lc 4,18), ci și David atunci când se adresează lui Hristos grăind: Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului toiag de dreptate, toiagul împărăției Tale. Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi (Evr 1,8-9; Ps 44,8-9). Aici, în primul stih, chiar Cuvântul lui Dumnezeu Îl numește Dumnezeu, iar în cel de al doilea El e cinstit cu sceptru împărătesc… Alegerea Lui e cu totul sfântă și deosebită de cea a înaintașilor despre care știm că au primit o ungere trupească și figurativă”.109 103 104 105 106 107 108 109

Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 251. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 120. Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, p. 156. Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Psalmi”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 547. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 252. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 122. Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, în Scrieri, partea întâia, p. 39-40.

v. 10. Şi: "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; 11. Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; 12. Şi ca un pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi". Întru început, Doamne, ai întemeiat pământul... (1,10-12; Ps 101,26-28). Aceste versete slăvesc veșnicia lui Dumnezeu și întăresc afirmația din 1,2c-3b despre Fiul Creator și Proniator al creației. Deosebirea radicală dintre ordinea creată trecătoare și natura veșnică a Fiului este accentuată prin folosirea titlului „Domn” - traducerea numelui divin Yahweh) pentru Hristos. În mod obișnuit, Evrei folosește „Domnul” ca titlu pentru Hristos (2,3; 7,14; 13,20; 12,14). Hristos este Creatorul pământului și al cerurilor și, prin urmare, Creatorul lumii îngerești (vezi Col 1,16). Versetele 10-12 dezvoltă o temă anunțată în prolog, și cu ecou indirect în v. 7 și mai clar în v. 8a, despre eternitatea Fiului. Îngerii nu sunt menționați în mod explicit în Ps 101, dar autorul Epistolei îi înțelege probabil ca fiind incluși în referirea la ceruri (v. 10b). 110 Versetele 11-12 (Ps 101,27 ș.u. constau dintr-o serie de șapte afirmații contrastând efemeritatea creației (vs. 11a,c, 12a,b) cu veșnicia Fiului (vv. 11b,12c,d). Fiul va schimba ordinea creației cu o alta nouă, tot așa de ușor după cum un om schimbă o haină cu alta, El însuși rămânând nechimbat (cf. 13,8). 111 Sy ei ho autos: timpul prezent cuprinde deopotrivă afirmații trecute (v. 10) și viitoare (v. 12d) despre Fiul (cf. 13,8). Fiul împărtășește deplin eternitatea Tatălui.112 Sf. Atanasie cel Mare face o paralelă între 1,10 și afirmația din prologul ioaneic: „Și toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut. Precum a învățat Apostolul din psalm, El a întemeiat la început pământul și cerurile sunt lucrurile mâinilor Lui (Evr 1,10; Ps 101,26)” (Către Serapion II, 4).113 Teodoret spune că aici autorul Epistolei „a arătat și schimbarea zidirii în mai bine de la Nașterea Sa”, dar și „nepătimirea dumnezeirii”.114 Pomenind ideea efemerității creației, Sf. Maxim Mărturisitorul se gândește la harul așteptat al nestricăciunii: „Urcând pe muntele dumnezeieștii Schimbări la față… nu vom fi opriți în chip tăios de la acea fericită atingere a Rațiunii, ca Maria Magdalena… Îl vom cunoaște ca pe Rațiunea însăși și ca pe Dumnezeu care e totul în toate și care le-a făcut toate proprii ale Sale din pricina bunătății, pe cele inteligibile, trup, iar pe cele sensibile, veșmânt. Și poate nu e greșit să socotim că despre acestea s-a zis: Toate ca o haină se vor învechi (Evr 1,11), pentru stricăciunea ce domnește peste cele văzute; Și pe care ca pe un veșmânt le vei întoarce și se vor schimba (Evr 1,12), pentru harul așteptat al nestricăciunii”.115 Sf. Atanasie cel Mare subliniază că „în creaturi nu e nimic nechimbător prin fire”, arătând că „unii din îngeri nu și-au păstrat vrednicia lor (Iuda 6); și stelele nu sunt curate înaintea Lui (Iov 25,5); și diavolul a căzut din cer, iar Adam a călcat porunca; și toate sunt schimbătoare. Dar Fiul e neschimbător ca și Tatăl. Aceasta a arătat-o Pavel, din psalmul 101, zicând: Și Tu întru început, Doamne, ai întemeiat pământul; și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Ele vor pieri, iar Tu vei rămâne și toate ca o haină se vor învechi și ca pe o îmbrăcăminte le vei schimba și se vor preface. Iar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși (Evr 1,10-12). Și iarăși zice: Iisus Hristos, ieri și astăzi același, și în veci (Evr 13,8)” (Către Serapion II, 3).116 v. 13. Şi căruia dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodată: "Şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale"? Șezi de-a dreapta Mea... (1,13, Ps 109,1). Întronizarea Fiului (cf. v. 3c): citatul concluziv este introdus de aceeași formulă ca și în cazul primului citat (1,5): „dar căruia dintre îngeri i-a 110 111 112 113 114 115

Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 126. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 127-128. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 129. Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, p. 70. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 252-253. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Dumitru Stăniloae, PSB 80, EIBM al BOR,

București, 1983, p. 131. 116

Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, p. 70.

zis...”. Cele două formule formează astfel o inclusio, care unește întregul pasaj. Citatul este din Ps 109,1,117 un psalm regal care preamărește regele mesianic și strânsa legătură dintre acesta și Dumnezeu. Îngerii sunt inferiori Fiului și nu pot niciodată să aibă poziția Fiului.118 Aluzia la Ps 109,1, citat prima dată în v. 13, este mai clară dacă este privită în lumina comentariului autorului din v. 14. Tema nu este, ca și în psalm, umilirea vrăjmașilor, ci întronizarea lui Hristos ca și klēronomon pantōn. Aici, precum în general în greaca biblică, klēronomos nu implică (dacă nu specifică contextul ca în Evr 9,16 ș.u.) transmiterea proprietății de un testator, ci, mai general, ideea luării permanente în stăpânire, în special a ceva dăruit de Dumnezeu.119 v. 14. Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii? Acest verset continuă tranziția, începută în v. 13, către primul îndemn din 2,1-4. 120 Concluzia secțiunii este o întrebare retorică. Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă astfel: „Gândește-te la cinstea ce ni se face, când Dumnezeu trimite pe îngeri ca să ne slujească... Nu-i vezi pe dânșii slujindu-ne nouă pentru Dumnezeu, și chiar în cele mari?”121 Cuvintele folosite în acest verset amintesc limbajul Ps 103 (citat deja în v. 7), care contrastează pe îngerii care sunt duhuri slujitoare cu Fiul așezat în majestate. Slujirea îngerilor îi privește pe cei care sunt moștenitori ai mântuirii. Ideea moștenirii amintește de Fiul ca moștenitor peste toate din prolog și pregătește îndemnul din 2,1-4.122 Iisus nu este un înger schimbător, ci El exercită suveranitate veșnică fiind acum întronizat în ceruri. În conformitate cu această Epistolă, Iisus Hristos stă în centrul creștinismului, iar îngerii trebuie interpretați în lumina acestui centru istoric și teologic. Pe de altă parte, Epistola sugerează că există o tensiune creativă între asigurarea triumfului final al lui Dumnezeu în Iisus Hristos și urgența răspunsului și acțiunii din partea omului (vezi 2,1-4; 4,1-13; 10,19-39; 12,1-2).123 *** În faţa martiriului, unii dintre creștini s-au descurajat. De aceea, autorul Epistolei îi îndeamnă pe cititori să ţină cu tărie cuvintele lui Hristos, să nu se lase biruiţi nici de eroare, nici de lene sau păcat, ci să privească ţintă la mântuirea care le este pusă înainte, rămânând tari în nădejdea creştină. Nădejdea lor să fie în toată vremea „credinţa”, care înseamnă: acceptarea cuvântului revelat, încredere în providenţă, fidelitate şi perseverenţă în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Dacă Epistola către Romani este un „document al mântuirii”, Epistola către Galateni un „document al libertăţii”, iar Epistola întâia către Corinteni un „document al iubirii frăţeşti”, Epistola către Evrei poate fi privită ca un „document al credinţei”, după cum este sugerat și de pericopa Duminicii Ortodoxiei (Evr 11,24-36 și 32-40) în care sunt dați ca pildă eroii credinței din VT. Ca parte a acestui „document al credinței”, capitolul 1 din Evrei se impune majestuos încă din prima lectură de Apostol din Postul Mare, actualitatea mesajului său fiind incontestabilă. În Biserică, participăm la „zilele acestea de pe urmă”, având deci acces la Revelația desăvârșită a lui Dumnezeu prin Fiul Său. În versetul 1 ni se spune că revelaţia supremă a lui Dumnezeu în Hristos vine după ce El odinioară a vorbit părinţilor prin prooroci. Fiul este strălucirea slavei Tatălui şi chipul fiinţei Lui (v. 3). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Îl exprimă în mod adecvat pe Dumnezeu Tatăl. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o avem prin Hristos, întru Care sălăşluieşte deplinătatea dumnezeirii (cf. Col 2,9). 117

Acest citat din Ps 109 este cel mai des uzitat text din VT în NT: Mc 12,36 și loc. par.; Fapte 2,34 ș.u.; citat liber în 1 cor 15,25; menționat aluziv în Mc 14,62 și loc. par; 16,19; Rom 8,34; Efes 1,20; Col 3,1 și în Evrei 1,3; 8,1; 10,12; 12, 2; în timp ce 109,4 este citat în Evrei 5,6; 7,17.21 și amintit aluziv în 6,20 (Cf. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 129-130). 118 Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 51. 119 Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 94-95. 120 Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 132. 121 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 75. 122 Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 52. 123 Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 55.

În v. 5 începe prima secțiune majoră a Epistolei, cea despre Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Împărat a toate (1,5 - 2,18). Hristos este Împărat a toate în mod necesar, ca Unul Care e infinit superior creaturilor celor mai înalte (îngerii). Această superioritate e prezentată cu citate din Vechiul Testament (în versetul 5 sunt citați Ps 2 şi Ps 88). În schimb, îngerii sunt slujitori cum rezultă şi din alte texte vechi-testamentare. Dacă îngerii lui Dumnezeu au avut un rol în promulgarea Legii lui Moise, dacă Legea a fost dată prin îngeri, însuşi acest fapt demonstrează inferioritatea Legii faţă de Evanghelie (adusă de Fiul lui Dumnezeu). Iisus Hristos este „începătorul credinței”, Cel Care deschide calea spre slava lui Dumnezeu. El a pătimit deoarece S-a făcut întru toate asemenea oamenilor, afară de păcat. Iisus Hristos ca om deplin ne-a dobândit răscumpărarea şi slava veşnică și, prin Jertfa Sa, El ne-a sfinţit.

3. Educația creștină, împărtășire din Cuvântul lui Dumnezeu O meditație patristică la Evrei 4,12

Epistola către Evrei vizează eminamente întărirea credincioșilor în privința cunoașterii puterii „cuvântului celui bun al lui Dumnezeu” (6,5). Cei care erau în pericol de a-și renega credința, de a o deprecia, sunt chemați să ia aminte la „pedeapsa neascultării” dată generației Exodului, și „să țină cu tărie mărturisirea credinței și a nădejdii” în Iisus Hristos (4,14; 10,23). Pentru aceasta, autorul le prezintă o omilie în care le cere să primească neîntârziat vorbirea lui Dumnezeu către ei (3,15; 4,7), adică „cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător” (4,12) al Revelației creștine, acesta având o funcție educativă evidentă. Cuvinte cheie: cuvânt de sfătuire, cuvânt viu și lucrător, meditație patristică, interpretare hristologică, educație creștină 1. Preliminarii „Sunteți învățați de Dumnezeu” (1 Tes 4,9b) scrie Sf. Pavel tesalonicenilor. Din aceasta decurge, după cum explică Sf. Ioan Gură de Aur, capacitatea creștinilor de a se sfătui unii pe alții, sau în alți termeni, „de a extinde la toți sfătuirea primită de la Dumnezeu”. 124 Epistola către Evrei este desemnată chiar de autorul ei drept un „cuvânt de sfătuire” (13,22: anéchesthe tou lógou tes parakléseos, „îngăduiți acest cuvânt de îndemn”). Centrul de referință al omiliei sale este „Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre, Iisus Hristos” (3,1). În prologul Epistolei se arată că „Dumnezeu a vorbit odinioară prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă („plinirea vremii”, Gal 4,4) ne-a grăit nouă prin Fiul”, „chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale” (cf. Evrei 1,1-3). În Evrei 4,12, autorul prezintă o descriere a „cuvântului lui Dumnezeu”, arătând că acesta este „viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii”. Acest verset face parte din concluzia (v.11-13) unei secțiuni mai mari începută în 3,7. Autorul prezintă în 3,7-4,11 generația Exodului ca pe o dovadă a modului în care cuvântul lui Dumnezeu îi confruntă deopotrivă pe cititorii din vechime, precum și pe cei de astăzi, cu aceeași 124

Ștefan Buchiu, „Fundamentul teologic-antropologic al educației creștine în teologia Sf. Ioan Gură de Aur”, în revista Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, nr. 4/2015, p. 19.

autoritate. La secole după rătăcirea israeliților în pustie, Duhul Sfânt, vorbind prin psalmist (94,811) a formulat pentru Israelul de atunci aceeași avertizare cu privire la primejdia neascultării. În 4,11 apare îndemnul: „Să ne silim deci să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă a neascultării (ypodeígmati tes apeitheías)”. În viziunea Epistolei către Evrei, fiecare zi este „astăzi” rostit în Scriptură și astfel Dumnezeu a extins aceeași făgăduință a „odihnei” pentru audiența Epistolei, așa cum era ea dată și celor care au urmat lui Moise: „și nouă ni s-a binevestit ca și acelora” (Evrei 4,2). Consecința neascultării nu a însemnat doar eșecul israeliților de a intra în pământul făgăduinței în trecut, ci și excluderea viitoare din sabatul (odihna) lui Dumnezeu.125 În concepția Epistolei către Evrei, neascultarea atrage pedeapsa, aceasta fiind una pedagogică, educativă.126 Apostolul Pavel întreabă retoric: „Care este fiul pe care tatăl nu-l ceartă?” (Evrei 12,7 ș.u.). Sf. Vasile cel Mare arată că „această disciplinare este pentru omul care judecă drept mai de preț decât multă bogăție”.127 Expresia cuvântul lui Dumnezeu se află în Evrei numai aici în 4,12 și în 13,7 și poate avea două sensuri.128 Majoritatea Părinților Bisericii și a teologilor medievali au înțeles-o ca pe o referire la Iisus, Fiul lui Dummnezeu. Exegeza patristică și medievală era înclinată să înțeleagă 4,12 în sens hristologic.129 O aplicare hristologică a versetului avem, de exemplu, la Sf. Grigorie Sinaitul, care arată cum „la cei ce caută lumina cu adevărat și nu asemenea celor ce o ispitesc numai..., semnele începutului (despătimirii, n.n.) sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare..., altora li se ivește la început o zdrobire negrăită a inimii și o durere nespusă a sufletului... Căci Cuvântul viu și lucrător, adică Iisus, străbate, cum zice Apostolul, până la despărțitura sufletului și a trupului, a încheieturilor și a măduvei (Evr 3,12), ca să topească cu putere ceea ce e patimă, din toate părțile sufletului și ale trupului”.130 De la Reformă, expresia a fost de obicei interpretată cu referire la cuvântul scris al lui Dumnezeu, la Sfânta Scriptură, incluzând deopotrivă Vechiul și Noul Testament.131

125

Gail R. O’Day & David L. Petersen, editors, Theological Bible Commentary, Westminster John Knox Press, 2009, p. 449. 126 Etimologic, în românește, cuvântul pedeapsă vine de la cuvântul grec paidevsis, de la care avem și alte cuvinte. „Pedeapsă” sugerează o povățuire de copil, o formare de copil, o educație de copil, prin care se formează copilul (Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 28). 127 Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, trad. pr. Dumitru Fecioru, PSB 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 206. 128 În Evrei 6,5 întâlnim expresia „cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”. Creștinii sunt desemnați aici drept cei care „au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” (Evrei 6,5). 129 Există o mulțime de temeiuri pentru o hristologie a logosului în Evrei (de ex. 7,26; 11,3). 130 Sf. Grigorie Sinaitul, „Învățătură cu de-amănuntul despre liniștire”, Filocalia, vol. 7, trad. D. Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 165-166. 131 David L. Allen, Hebrews, B&H Publishing Group, Nashville, Tennessee, 2010, p. 284.

Logos tou Theou este aici un genitiv subiectiv și desemnează comunicarea verbală a lui Dumnezeu către Israel (cf. Ps 94,7-11). În principal, autorul are în vedere vorbirea directă a lui Dumnezeu care se adresează inimii. În versetele precedente a fost vorba în repetate rânduri de auzirea glasului lui Dumnezeu (3,7.15.16; 4,2.7). Israeliții în pustie n-au avut acces la Scriptură, ci au auzit cuvântul lui Dumnezeu pe care erau îndatorați să-l pună în inimile lor. 132 În Deuteronom, în urma cântării lui Moise rostite în auzul poporului, proorocul le-a zis: „Puneţi la inima voastră toate cuvintele pe care vi le-am spus eu astăzi şi să le lăsaţi moştenire copiilor voştri, ca să se silească şi ei a împlini toate poruncile legii acesteia; Căci acestea nu sunt în deşert date vouă, ci acestea sunt viaţa voastră şi prin acestea veţi trăi multă vreme în pământul acela în care treceţi acum peste Iordan, ca să-l stăpâniţi” (Deut 32,46-47). Prin comparația textului din Evrei 3,12 cu cel din Deuteronom 32,46-47 pot fi remarcate deosebiri lingvistice, dar mai ales accente identice.133 Unii comentatori restrâng aria de semnificație a „cuvântului lui Dumnezeu” menționat aici la referința din Scriptură citată pe larg în 3,7-4,11, mai ales la Ps 94,8-11: O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu, unde M-au ispitit părinţii voştri, M-au ispitit şi au văzut lucrurile Mele. Patruzeci de ani am urât neamul acesta şi am zis: „Pururea rătăcesc cu inima”. Însă, ținând seama de contextul imediat și de cel mai larg al Epistolei, trebuie inclus aici și cuvântul rostit sau scris al lui Dumnezeu, mai ales cuvântul exprimat de Domnul Iisus Hristos în Evanghelia Împărăției, care e nedespărțită pe Persoana Lui. 134 Versetele 12-13, concluzia exortației 132

Donald A. Hagner, Encountering the Book of Hebrews: An Exposition, Baker Academic, Grand Rapids, MI, 2006, p. 76. 133 Despre implicațiile textului deuteronomic pentru gândirea din Evrei, David M. Allen scrie: „Evrei 4,12 descrie logos tou Theou ca zōn („este viu”), și, cel puțin din punct de vedere gramatical, este diferit de forma nominală din Deut 32,47 (zoe ymon, viața voastră; cf. In 6,68). 4,12 folosește zaō pentru a accentua relevanța și caracterul dătător de viață al cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu vorbește încă printr-un text vechi către o nouă generație. Evrei 4,12 cu cuvintele zao/logos are o paralelă în Fapte 7,38 (logia zonta), a cărei formă de participiu a verbului zao corespunde cu cea din 4,12. Descrierea cuvântului ca energes („lucrător”) implică o dimensiune funțională sau cauzală, dincolo de orice afirmație ontologică care s-ar putea face. Dar, mult mai semnificativ, conjuncția gar (4,12) leagă afirmația despre cuvântul lui Dumnezeu de soarta generației pustiului care a „căzut” (pipto, cf. 3,17) în pustie, prin neascultare. În context, pipto este sinonim pentru moarte, iar 4,12 alcătuiește o antiteză între neascultarea care a născut moarte și cuvântul lui Dumnezeu care aduce viață – adică este dătător de viață sau este viață. Destinatarii lui Evrei trebuie să aleagă între calea pustiului (moartea) și calea odihnei divine (viață). Cuvântul este relevant în mod precis pentru că el aduce viață; vitalitatea și funcția lui sunt inextricabil legate. Dumnezeu, Care este viu (Evr 3,12; 9,14; 10,31; 12,22), vorbește un cuvânt care aduce și viață. Inima este importantă pentru ambele texte ca locus al ascultării/neascultării; logosul trebuie atât să fie păzit în inimă (Deut 32,46), dar și mijlocul prin care sunt descoperite cugetele cele ascunse ale inimii (4,12). În 4,12-13 autorul caută să avertizeze, să descurajeze apeitheia (neascultarea) și să sporească înfricoșarea oamenilor de a nu cădea în mâinile Dumnezeului Celui Atotputernic Care a cercetat fiecare parte a vieții lor. Evr 2,1-4 și 4,12-13 sunt pasaje paralele care au în comun un ton al urgenței îndemnării și nu este surprinzător că ambele texte fac aluzie la sensul central din Deut 32,46-47” (David M. Allen, Deuteronomy and Exhortation in Hebrews. A Study in Narative Re-presentation, Mohr Siebeck, 2008, Tübingen, p. 95-96). 134 David L. Allen, Hebrews, The New American Commentary, volume 35, B&H Publishing Group, Nashville, Tennessee, 2010, p. 285.

începute în 3,7, aduc la un climax motivul vorbirii lui Dumnezeu, care a fost o temă majoră în primele capitole ale Epistolei (cf. deja prologul, Evrei 1,1-3).135 2. Evrei 4,12 în tâlcuirile Părinților Bisericii În cele ce urmează, ne vom referi la semnificațiile descrierii pauline ale cuvântului lui Dumnezeu, în lumina tradiției interpretative patristice referitoare la Evrei 4,12. cuvântul lui Dumnezeu e viu Sf. Atanasie cel Mare, bazat pe prologul Evangheliei a patra, ne oferă o interpretare hristologică și privește comparativ cuvântul oamenilor și Cuvântul lui Dumnezeu, subliniind superioritatea celui din urmă: „Cuvântul oamenilor este compus din silabe și nici nu viază, nici nu lucrează ceva, ci redă numai înțelesul cugetării celui ce grăiește. Și abia a ieșit și a și trecut, nemaiapărând, pentru că nici nu era peste tot înainte de a se rosti. De aceea cuvântul oamenilor nici nu viază și nici nu e în general om. Și o suferă aceasta... pentru că și omul care îl naște pe acesta are firea din ceea ce nu este. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este, cum ar spune cineva, cuvânt rostitor (proforikós), nici sunet de vorbă, nici nu e rostirea unei porunci a lui Dumnezeu, ci ca strălucirea luminii este Născutul desăvârșit al Celui desăvârșit. Pentru aceea este și Dumnezeu și Chip al lui Dumnezeu. Și Dumnezeu era, zice, Cuvântul (In 1,3). Și cuvintele oamenilor nu înseamnă nimic ca lucrare. De aceea nici nu lucrează omul prin cuvinte, ci prin mâini, pentru că acestea există, dar cuvântul lui nu subzistă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, cum a spus Apostolul, este viu și lucrător... (Evrei 4,12-13). Deci e Creatorul, și fără El nu s-a făcut nimic, nici nu poate să se facă ceva fără El”.136 Pentru Sf. Atanasie cel Mare, versetele din Evrei 4,12-13 arată firea divină a Cuvântului: „Dacă Cuvântul ar fi lucru, fără îndoială ar fi fost făcut și El întru Înțelepciune. În acest caz nu L-ar fi deosebit de lucruri și nici pe acestea nu le-ar fi numit lucruri, nici pe El nu L-ar fi binevestit ca Cuvântul și Înțelepciunea proprie a lui Dumnezeu și nu lucru. Această deosebire a făcut-o și Pavel scriind evreilor... (Evr 4,12-13)”.137 lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri Sf. Vasile cel Mare, tâlcuind cuvintele psalmistului, glasul Domnului va descoperi desișuri (Ps 28,9), arată că glasul lui Dumnezeu descoperă primejdia grijilor pământești: „Este necesar ca desișurile, adică sufletele acoperite de tufani și de buruieni, în care se cuibăresc întocmai ca niște fiare, feluritele patimi ale păcatelor, să fie curățite de cuvântul lui Dumnezeu, care este mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri. Dar pentru că mulți oameni, împovărați de grijile vieții, au 135

Peter T. O’Brien, The Letter to the Hebrews, Wm. B. Eerdmans Publ. Co., Grand Rapids/Cambridge, 2010, p. 174. 136 Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvântul al doilea împotriva arienilor”, 35, în Scrieri, partea I, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1987, p. 270-271. 137 Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvântul al doilea împotriva arienilor”, 72, în Scrieri, partea I, p. 311-312.

sufletele ca un pământ de mărăcini, care nu le lasă să se hrănească cu rodnicia cuvântului, Domnul descoperă desișurile, adică urâțenia, necuviința și vătămarea grijilor din viața aceasta, pentru ca, după ce locul unde se găsește binele și răul a fost dat pe față, oamenii să nu mai aibă, din pricina lipsei de învățătură, judecăți nepotrivite despre lucruri... desișurile sunt rele prin natura lor, iar glasul lui Dumnezeu le descoperă și le vădește ca să nu înșele pe cei care socotesc că vor găsi în ele un vreun fruct folositor”.138 Sf. Grigorie de Nyssa evidențiază, de asemenea, importanța cuvântului viu pentru despătimire: „când cuvântul cel viu, cel lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, cum zice Apostolul (Evr 4,12), ajunge în lăuntrul celui ce primește cu adevărat credința și taie ca pe niște crescături rele, sau ca pe o povară legată de suflet, plăcerile lumești, atunci, scuturându-și umerii ca un alergător, intră în stadionul luptelor ușor și sprinten, folosindu-se de Conducătorul luptei ca de o călăuză în alergarea sa” (Despre fericiri, Cuvântul VIII).139 Auzirea Cuvântului are putere să curățească întinăciunile, după cum arată și Origen: „Trebuie să știm că Cuvântul are putere mare: după cum Cuvântul e în stare să dea viață întregii Scripturi, tot așa are putere chiar să vindece, are putere să curățească și să limpezească totul, căci viu și lucrător este Cuvântul lui Dumnezeu, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și tot ce credem că ar fi nevoie găsim în puterea Cuvântului. Există, așadar, un cuvânt tare ca silistra și pătrunzător ca leșia, Cuvântul care chiar numai când îl auzim e în stare să curățească întinăciunile...” (Omilii la cartea proorocului Ieremia, II,2).140 Într-o tâlcuire la Ps 44, Sf. Vasile cel Mare ne oferă o interpretare hristologică când se referă la „Cuvântul ca sabie care taie partea pătimașă a sufletului”: „Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu podoaba Ta și cu frumusețea Ta” (Ps 44,4-5): „Socotim că aceste cuvinte se referă metaforic la Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu unit cu trupul. Cuvântul acesta este lucrător (literal enargēs, „eficient”) și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și măduvei și este judecător al simțirilor și cugetelor inimii... după cum Domnul nostru Iisus Hristos este numit viață, cale, pâine, viță, lumină adevărată și chemat și cu alte numiri, tot așa este numit și sabie care taie partea pătimașă a sufletului și omoară mișcările care ne duc spre poftă (Omilii la Psalmi)”.141 O altă interpretare hristologică ne prezintă Clement Alexandrinul înfățișând pe Hristos ca Pedagogul prin excelență. El amintește că, în Evanghelie, „Însuși Domnul arată foarte lămurit felul Lui de a lucra, vorbind în chip alegoric de îngrijirea cea de multe feluri și mult folositoare pe care o 138

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, trad. ierom Policarp Pîrvuloiu și pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 431-432. 139 Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea întâia, trad. D. Stăniloae, Ioan Buga, EIBMBOR, București, 1982, pp. 397-398. 140 Origen, Scrieri alese, partea întâia, trad. T. Bodogae, N. Neaga și Z. Lațcu, EIBMBOR, București, 1981, p. 363. 141 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, p. 507.

dă, când spune: „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul” (In 15,1); apoi a adăugat iarăși: Orice coardă care nu aduce roadă în Mine o taie; și pe orice coardă care aduce roadă, o curățește, ca mai multă roadă să aducă (In 15,2). După cum vița de vie, care nu este tăiată, ajunge stufoasă, tot așa și omul. Cuvântul, care e cuțitul (Evr 4,12), curăță frunzișul care-l năpădește; îl silește să facă roadă, nu să-și satisfacă poftele. Blamarea celor care păcătuiesc are scopul de a-i mântui, căci Cuvântul își schimbă felul său de purtare după felul de viețuire al fiecăruia; când este aspru, când este blând” (Pedagogul, cartea întâia, 66,4-5).142 Cele două tăișuri ale sabiei au fost interpretate de Tertulian (Adv. Judaeos 9) și Augustin (De civitate Dei 20,21) cu referire la cele două Testamente,143 sau cu referire la deosebirea dintre suflet și trup, sau dintre partea fizică și cea spirituală a omului (Origen).144 Potrivit Sf. Teofilact al Bulgariei, sabia și tăierea semnifică puterea cuvântului lui Dumnezeu: „Așa cum pe Evreii cei nesupuși nu i-a pierdut nici războiul, nici sabia, ci cuvântul lui Dumnezeu – de vreme ce ei cădeau și piereau de sine, după dumnezeiasca mânie, fără a-i război și a-i strica cineva din afară – tot astfel ni se va face și nouă, Creștinilor. Pentru că însuși Cuvântul lui Dumnezeu care i-a pedepsit pe aceia ne va pedepsi și pe noi, căci este totdeauna viu și nu se stinge niciodată. Și a zis că e viu și după alt chip, pentru a nu socoti tu, auzind de Cuvânt, că este un oarecare cuvânt grăitor, neînființat și care se revarsă în aer. De aceea zice că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este viu, înființat și lucrător, pricinuind cumplite răni acelui suflet asupra căruia va cădea. Vezi însă – o, cititorule! – pogorământul făcut de Apostol, căci, vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, pomenește de sabie și de tăiere, lucruri obișnuite la noi, omenești, pentru ca din acestea să arate covârșirea puterii lui Dumnezeu”.145 Origen accentuează importanța de a păstra Cuvântul cel viu, după exemplul martirilor: „După cum cei care au înfruntat chinuri și suferințe au dovedit o virtute mai strălucitoare – în martiriu – decât cei care n-au trecut prin astfel de încercări, tot așa și cei care, în afară de dragostea față de trup și față de viață, au rupt și s-au dezlipit de atâtea legături cu lumea, dovedind o mare iubire față de Dumnezeu și păstrând cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător și mai ascuțit decât o sabie cu două tăișuri (Exortație la martiriu, XV)”.146 În aceeași lucrare, Origen se referă la prezența Cuvântului celui viu în viața celor care urmează lui Hristos, a ucenicilor creștini, și precizează rolul sabiei cuvântului de a delimita între 142

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982,

p. 204. 143

Cf. Philip Edgcumbe Hughes, A Commentary on the Epistle to the Hebrews, Wm. B. Eerdmans Publ. Co., Michigan, 1990, p. 164. 144 Cf. Erik M. Heen, Philip D. W. Krey, Thomas C. Oden, Hebrews, seria Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, vol. X, Inter Varsity Press, Downers Grove, Illinois, 2005, p. 59. 145 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, îndreptarea tălmăcirii lui Veniamin Costache (1904), note ale ediției și înainte-cuvântare Florin Stuparu, Ed. Sophia și Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011, p. 69. 146 Origen, Scrieri alese, partea a treia, trad. C. Galeriu, EIBMBOR, București, 1982, p. 364.

chipul ceresc și cel pământesc: „Cei care-L urmează pe El (Hristos)... vor domni în ceruri împreună cu Cel care a venit să arunce pace, dar nu pe pământ, ci în sufletul ucenicilor Săi și să arunce sabie pe pământ. Și pentru că cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător... (Evr 4,12), El este cel care, îndeosebi acum, dă răsplată pentru sufletele noastre o astfel de pace care covârșește toată mintea și pe care numai El a putut-o da apostolilor Săi; dar în același timp a aruncat și sabia între chipul pământesc și cel ceresc al omului...” (Exortație la martiriu, XXXVII).147 Pentru Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvântul lui Dumnezeu este identic cu cuvântul mântuirii și nu poate fi interpretat oricum, iar sabia cuvântului este cea care îndepărtează pe ereziarhi: „Sfântul Duh, Care a grăit prin prooroci și apostoli Cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinții Părinți... Numai această tâlcuire o primesc adevărații fii ai Bisericii. Cel care tâlcuiește după bunul plac Evanghelia și întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinții Părinți, de către Sfântul Duh. Și cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii, se face pentru cei ce îl tâlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăișuri cu care aceștia se junghie pe sine spre pieire veșnică (2 Petru 3,16; 2 Cor 2,15-16). Cu această sabie s-au omorât pe veci Arie, Nestorie, Eutihie și alți eretici care prin tâlcuirea după bunul plac și cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă”.148 pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului Sf. Vasile cel Mare (Epistola 260) amintește că „Scriptura ne vorbește de sabia cuvântului, în stare să pună la încercare și să deosebească gândurile, care pătrund până la despărțitura sufletului și a duhului, dintre încheietură și măduvă. Or, din momentul Patimilor, orice suflet a fost supus la un fel de îndoială, după cuvântul Domnului, Care zice: Voi toți vă veți sminti întru Mine...”. Sf. Vasile scrie mai departe despre sabia care a trecut prin sufletul Mariei, despre care a proorocit Simeon. „Acea sabie taie îndoielile cu privire la credința în Domnul cel răstignit și înviat”.149 Sf. Teofilact al Bulgariei înțelege prin despărțirea sufletului și a duhului un element al judecății: „Înfricoșat lucru zice aici Sfântul Apostol, arătând (două lucruri). (Întâi), că acest Cuvânt al lui Dumnezeu desparte Duhul de suflet și lasă sufletul pustiu de darul Duhului și de sfințenie, despărțire pe care Domnul a numit-o în Evanghelie tăiere în două... (Mt 24,50). Căci – așa cum atunci când greșește vreun dregător, împăratul îi ia mai întâi brâul cel împărătesc și dregătoria ce o are, iar după aceea îl pedepsește – tot astfel și când greșește omul și nu se pocăiește, Dumnezeu ia mai întâi de la dânsul darul Duhului Sfânt pe care i l-a dat și apoi îl muncește. Sau, Apostolul arată că Cuvântul lui Dumnezeu străbate până și la duhurile cele netrupești și nematerialnice”.150 147

Origen, Scrieri alese, partea a treia, p. 383. Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2008, p. 88-89. 149 Sf. Vasile cel Mare, Epistole, trad. Pr. T. Bodogae, Ed. Basilica, București, 2010, p. 424. 150 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 69-70. În același context, Sf. Teofilact amintește și de altă interpretare cu care nu este însă de acord: „Iar unii au înțeles zicerea aceasta altfel, însă nu uniți cu scopul Apostolului – din câte mi se pare mie. Deci aceștia zic că, intrând în suflet, Cuvântul lui Dumnezeu îl 148

dintre încheieturi și măduvă Sf. Teofilact insistă asupra scopului pedagogic pe care aceste expresii îl aveau pentru primii cititori ai Epistolei: „Pentru ca Evreii credincioși să nu se lenevească auzind doar de părțile cele gândite ale sufletului (pe care le-a zis mai sus), de vreme ce pedeapsa acelora era nearătată și nevăzută, Pavel pune aici și părțile trupului, ca aceia să simtă mai mult, fiindcă pe om îl lovesc și-l înspăimântă mai cu seamă lucrurile arătate și simțite”.151 Clement Alexandrinul atrage atenția că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit, nici nu ia seama la cuvintele deșarte. Singur El cercetează măduvele și rărunchii inimii (Evr 4,12; Ier 17,10; Ps 7,10; Apoc 2,23), aude pe cei care sunt în foc, ascultă pe cei care se roagă în pântecele chitului, este aproape de toți cei care cred în El, dar departe de necredincioși, dacă nu se pocăiesc” (Care bogat se va mântui? 41,7).152 destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii Sf. Teofilact al Bulgariei scrie că prin aceste cuvinte „Apostolul arată dumnezeirea Dumnezeu-Cuvântului, fiindcă lucru însușit doar lui Dumnzeu este a judeca, adică a cerceta și a ști gândurile inimilor, căci – zice David – Dumnezeu este Cel care cercetează inimile și rărunchii cu dreptate (Ps 7,10). Și Solomon, fiul lui, a zis: Numai Tu singur știi inima tuturor (3 Regi 8,34)”.153 Fericitul Teodoret al Cirului, amintind că „iudeilor le-a poruncit Legea să se înfrâneze de sabat, pe de altă parte, de la lucrările trupești și să se îngrijească numai de cele sufletești”, subliniază că versetele 12-13 „arată judecata înfricoșătoare” și concluzionează arătând că „nimic nu se poate ascunde de acel Drept Judecător, pe toate le cunoaște cu exactitate și chiar pornirile gândurilor”.154 3. În școala Bisericii, ucenici ai Cuvântului Sf. Ignatie Teoforul (martirizat în anul 107 d. Hr.) vorbește despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu și chip al Tatălui, „Care este Cuvântul Lui ieșit din tăcere” (Magnezieni 8,2) și „singurul nostru Învățător” (Magnezieni 9,2). A fi creștin înseamnă pentru el a fi ucenic al lui Iisus Hristos, „viața noastră cea nedespărțită” (Efeseni 3,2). Îi apreciază pe efeseni, zicându-le că „nu ascultați pe altcineva mai mult decât pe Iisus Hristos, Care vă grăiește adevărul” (Efeseni 6,2) și că „credința vă este povățuitor spre înălțime” (Efeseni 9,1). El scrie Efesenilor: „nădăjduiesc, cu rugăciunile voastre, să ajung la Roma să mă lupt cu fiarele, ca, după ce voi reuși, să pot fi ucenic al lui Hristos” desparte, făcându-l pe acesta primitor și încăpător de cunoștința tainelor Sale (ale Cuvântului lui Dumnezeu). Căci – zic ei – așa cum sabia intră în trup spintecând și despărțind partea aceea pe care o lovește și o străbate, tot astfel și Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu va spinteca și nu va despărți părțile cele unite ale sufletului, nu poate să intre și să străbată întrînsul”. 151 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 71. 152 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 63. 153 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 71. 154 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sf. Apostol Pavel, vol. I, trad. Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 265.

(Efeseni 1,2).155 În aceeași Epistolă, Sf. Ignatie se adresează în acești termeni: „Nu vă poruncesc ca și cum aș fi cineva. Chiar dacă sunt pus în lanțuri pentru nume, nu sunt încă desăvârșit în Iisus Hristos; pentru că eu acum încep să învăț în școala lui Iisus și vă grăiesc vouă ca unor tovarăși de învățătură. Că trebuie să fiu pregătit de voi pentru luptă, prin credința, îndemnul, răbdarea și îndelunga voastră răbdare” (Efeseni, 3,1).156 Pentru Sf. Ignatie este important a învăța tăcând și a avea cuvântul lui Iisus: „Mai bine este să taci și să fii, decât să vorbești și să nu fii. Bine este a învăța, dacă cel ce învață face. Unul este Învățătorul (Mt 23,8), Cel Care a zis și s-au făcut; iar cele pe care le-a făcut tăcând, sunt vrednice de Tatăl Lui. Cel ce are cu adevărat cuvântul lui Iisus (s.m.), acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca să fie desăvârșit, pentru ca să facă prin cele ce spune și să se cunoască prin cele ce tace” (Efeseni 15,1-2).157 În multe locuri, Sf. Ignatie folosește expresia „ucenic”. 158 În Epistola către Magnezieni arată scopul mărturiei sale: „De aceea suferim, ca să fim găsiți ucenici ai lui Iisus Hristos, singurul nostru Învățător. Cum vom putea trăi noi fără El, când și profeții, fiind cu duhul ucenicii Lui, Îl așteptau ca învățător?” (Magnezieni 9,2-3);159 „Fiind ucenici ai Lui, să învățăm a trăi potrivit creștinismului (Magnezieni, 10,1)”;160 „Deși sunt în lanțuri și pot înțelege cele cerești..., totuși nu sunt încă ucenic” (Tralieni, 5,2).161 „Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea... Acum încep să fiu ucenic!” (Romani 4,2; 5,3).162 Actele martirice ale Sfântului Apollonius (consul la Roma, martirizat la Roma la 21 aprilie 184), consemnează un exemplu de supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu: „Și crede nouă, Perennis, din această apărare, că poruncile cele bune și strălucite le-am învățat de la Cuvântul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), Cel ce cunoaște toate gândurile oamenilor. Pe lângă aceasta, El ne-a poruncit să nu jurăm nicidecum, ci să spunem în toate adevărul; căci adevărul (spus) prin da este un mare jurământ și de aceea pentru un creștin este rușine să jure. Fiindcă din minciună, iese necredința, iar din necredință naște iarăși jurământul”. 163 Sf. Apollonius exprimă, rezumativ, conținutul învățăturii Cuvântului, așa cum aceasta i-a fost predată în cateheza Bisericii: „El ne-a învățat să ne reținem mânia, să ne înfrânăm pofta, să ne stăpânim plăcerile, să alungăm tristețea, să fim prietenoși, să facem să sporească iubirea, să îndepărtăm lauda deșartă, să nu căutăm răzbunarea față de cei ce ne fac nedreptăți, să disprețuim osândirea la moarte dată prin judecată, nu pentru 155

Scrierile Părinților Apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1979, p. 157. Scrierile Părinților Apostolici, p. 158. 157 Scrierile Părinților Apostolici, p. 162. 158 Cu excepția Sf. Ignatie Teoforul, niciun alt Părinte Apostolic nu întrebuințează termenul „ucenic” (mathētēs) ca o desemnare pentru creștini (Ulrich Luz, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, în Graham Stanton, ed., The Interpretation of Matthew, second edition, T & T Clark Edinburgh, 1995, p. 137). 159 Scrierile Părinților Apostolici, p. 167. 160 Scrierile Părinților Apostolici, p.167-168. 161 Scrierile Părinților Apostolici, p. 171. 162 Scrierile Părinților Apostolici, p. 176. 163 Actele martirice, trad. Ioan Rămureanu, EIBM al BOR, București, 1982, p. 94. 156

nedreptatea făcută, ci pentru a suferi fiind nedreptățiți; pe lângă aceasta, (ne-a învățat) să ne supunem legii date de El, să cinstim pe împărat, să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor, să credem că sufletul este nemuritor, să fim convinși că există o judecată după moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor virtuții după înviere, care va fi dată de Dumnezeu celor ce au viețuit cu evlavie”.164 *** Ucenicul lui Hristos din orice timp și orice loc este cel care ia aminte și ascultă de cuvintele cuprinse în Sfânta Scriptură și în Tradiția Bisericii, acestea fiind mijlocitoare ale întâlnirii cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.165 În condițiile actuale, de exercitare a unor presiuni ideologice menite să alieneze condiția umană, o teologie vie și misionară este aceea care are curajul credinței de a-L mărturisi pe Hristos ca Adevărul, Lumina și Viața lumii. Domnul Hristos, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, este izvor al vieții și dăruitor de viață, iar cuvintele Sale sunt „duh și viață” și numai „El are cuvintele vieții celei veșnice (In 6,68).166 În Evanghelie, Mântuitorul ne încredințează: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (In 8,51). Versetul din Evrei 4,12 descrie efectul cuvântului lui Dumnezeu în viața cuiva. Evrei 3,1 – 4,13 subliniază că Hristos este superior lui Moise, iar dacă neascultarea față de Moise a adus pedeapsa divină, cu atât mai mult atrage această pedeapsă neascultarea față de Revelația prin Fiul lui Dumnezeu. Desigur, pentru autorul Epistolei, cuvântul lui Dumnezeu este în primul rând Vechiul Testament, în capitolele 3-4 fiind folosit cu precădere Ps 94; dar mai presus de toate, pentru el, cuvântul lui Dumnezeu este mesajul adus de Iisus Însuși despre Împărăția lui Dumnezeu care se inaugurează prin lucrarea Sa, precum și mesajul despre Iisus și despre opera Lui, adică Evanghelia proclamată de Biserică. 164

Actele martirice, p. 97-98. Sf. Atanasie cel Mare scrie despre hotărârea lui Antonie cel Mare de deveni monah care a avut loc atunci când „el a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dânsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mişcătoare, vânzându-le şi adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa” (Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare, cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html, accesat la 9 octombrie 2016). Fericitul Augustin a primit chemare dumnezeiască de a lăsa lumea și viața păcătoasă prin intermediul cuvintelor din Romani 13,12-14. Fiind impresionat de lectura vieţii Sf. Antonie, merge în grădină şi aici aude glasul unui copil care spune repetat: „Ia şi citeşte”. Luând Sf. Scriptură, deschide întâmplător la Romani 13,13, „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte”, unde Apostolul face un aspru rechizitoriu chiar vieții lui Augustin. „Întunericul îndoielii s-a risipit”, zice Augustin în Confesiunile sale (cartea a VIII-a,12). Aceeași putere de schimbare a vieții în urma auzirii sau citirii Sfintei Scripturi o aflăm în numeroase aghiografii. Amintim numai de Sf. Filoteea de la Curtea de Argeș și de Cuv. Paraschiva, care din copilărie au auzit Evanghelia proclamată în Biserică și au primit-o cu toată inima, într-un mod decisiv, ca pe un „cuvânt viu și lucrător” pentru tot restul vieții pământești. 166 Adrian Lemeni, Exigențe misionare ale învățământului religios și teologic, asumate în relația dintre parohie și școală din contextul actual, Ortodoxia nr. 4, 2015, p. 122. 165

Pentru educația creștină este fundamental să fie transmis și receptat cuvântul plin de autoritate dumnezeiască care provine de la Hristos și astfel să se realizeze „saltul în Revelație”, despre care vorbea filosoful creștin Petre Țuțea.167 „În Biserică, scopul final al educației nu se mărginește la simple diplome, iar în continuare la promovări vanitoase, ci țintește tocmai spre perfecționarea duhovnicească ultimă a omului: îndumnezeirea după har”.168 În această perspectivă, educația creștină vizează predarea învățăturii celei mai folositoare și anume a celei care se desprinde din cuvintele Sfintei Scripturi, după cum ne arată Sf. Vasile cel Mare: „Dar pentru că paideia înseamnă și învățătură, potrivit celor scrise despre Moise că a fost învățat în toată înțelepciunea egiptenilor (Fapte 7,22), nu este de puțină importanță pentru mântuire de a nu dori dobândirea oricărei cunoștințe, la întâmplare, ci de a cunoaște cea mai folositoare învățătură”. 169 În omilia Către tineri, el recomandă întâi de toate preocuparea pentru viața cea veșnică și arată că „spre viața aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc prin cuvintele lor pline de taină”.170 Referindu-se la porunca paulină, „creșteți pe fiii voștri întru învățătura și certarea Domnului” (Efes 6,4), Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că „aceasta este cea mai frumoasă îngrijire pentru un părinte, acestea sunt cele mai nobile osteneli pentru copiii săi” (Cuvânt Duminica a 14-a după Cincizecime).171 De asemenea, Sf. Ioan ne îndeamnă: „Să învățăm pe copii să aibă necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar și când merg, să nu le aibă în chip silit, nici superficial și nici rar, ci continuu” (Despre creșterea copiilor, 28).172 Educația creștină cuprinde în esența ei transmiterea cuvântului lui Dumnezeu, care, potrivit tâlcuirilor Sfinților Părinți la Evrei 4,12 înseamnă vorbirea despre Hristos Însuși și despre lucrarea Sa în viața oamenilor. După cum am văzut, Sf. Atanasie cel Mare stabilește legătura dintre textul nostru și prologul Evangheliei a patra, oferind o paradigmă de interpretare hristologică a versetului pe care o întâlnim și la alți Părinți (Sf. Vasile cel Mare, Clement Alexandrinul, Sf. Teofilact al Bulgariei și Teodoret al Cirului). Pe de altă parte, Sfinții Părinți au subliniat în legătură cu acest verset puterea cuvântului lui Hristos de a curăți pe om de patimi, de plăceri, de întinăciuni și de grijile pământești (așa Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Origen). 167

Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Ed. Arta Grafică, f.a. p. 70. Costion Nicolescu, Frumusețea, Ortodoxia nr. 4, 2015, p. 174. 169 Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, p. 206. 170 Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, p. 323. Argumentul omiliei „Către tineri” este acesta: „dacă vrem ca slava binelui să rămână neștearsă în noi, să ascultăm învățăturile sfinte și de taină după ce am fost inițiați mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obișnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile și spre lumina lui”. După ce se referă la învățături folositoare despre virtute din scrierile poeților, ale scriitorilor și filosofilor profani, proclamă în concluzia omiliei că „toate acestea le vom învăța mai bine din scrierile noastre (din Sfintele Scripturi, n.n.). Cele spuse acum sunt numai o schiță a virtuții, scoasă din lucrările scriitorilor profani” (Ibidem, p. 323 și 339). 171 Sf. Ioan Gură de Aur, cf. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I (A-I), Ed. Anestis, 2008, p. 688. 172 Sf. Ioan Gură de Aur, cf. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 691. 168

Alți Părinți au accentuat puterea cuvântului lui Dumnezeu (Sf. Teofilact) de a delimita între chipul ceresc și pământesc (Origen), de a îndepărta pe ereziarhi (Sf. Ignatie Briancianinov) și de a tăia îndoielile (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Ignatie Teoforul, episcopul martir, urmat de alți martiri și mărturistori, exemplică magistral importanța de a avea cuvântul lui Iisus și calitatea de ucenic al lui Hristos. Ținând seama de descrierea pe care Sf. Pavel o face cuvântului lui Dumnezeu în Evrei 4,12, precum și de aspectele evidențiate de Părinții Bisericii în tâlcuirile lor (mai ales interpretarea hristologică), se desprinde faptul că imperativul major al dimensiunii catehetice și educative eclesiale privește recuperarea înțelegerii importanței liturghiei cuvântului, ca împărtășire de cuvântul plin de putere al lui Hristos Însuși, ca o pregustare a împărtășirii euharistice. În acest fel, iarăși și iarăși acest cuvânt poate să devină „viu și lucrător” în inimile celor care îl ascultă, îl primesc cu bucurie și rodesc întru răbdare pentru mântuirea cea veșnică. Credem că în niciun alt act al vieții Bisericii nu este actualizat cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care acest lucru se petrece în cadrul Sfintei Liturghii. Liturghia cuvântului este cea care transmite și proclamă Sfânta Scriptură, aceasta devenind actuală pentru noi prin rostire și tâlcuire, iar liturghia euharistică reprezintă unirea deplină cu Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine.173

173

Stelian Tofană, „Evanghelizare sau centralitatea lui Hristos într-o societate secularizată”, Dimensiunea socială a Evangheliei, ed. C. Constantineanu și E. Conțac, Suplimentul Teologic al Jurnalului Plērōma, Ed. Plērōma, Oradea, 2011, p. 25.

4. Aspecte eclesiologice ale Epistolei către Evrei The study traces out the ecclesiological meanings of some phrases used in Hebrews such as the house of God, people of God, sons of God. These phrases have behind them a well-defined theological tradition. They capture essential aspects of the Church, but also the believers’ filial relation to God, as well as the work of their salvation within the liturgical assembly of the Church. Their interpretation supposes the existence of both terrestrial and celestial aspects of the Church, but also their continuous character through the unique sacrificial work of Jesus Christ and through His entering into the heavenly sanctuary. Through the Christian Church assembly actualizing the sacrifice of Christ, the people of God becomes united with the heavenly Jerusalem, that is, the earthly sanctuary and liturgy are joined with the heavenly sanctuary and liturgy.   Keywords: Epistle to Hebrews, the house of God, people of God, sons of God, ekklēsia, episynagōgē

În general, temele teologice ale Epistolei către Evrei care primesc o atenție specială se referă la preoția nouă, după rânduiala lui Melchisedec, sau la Noul Legământ, bazat pe Jertfa Mântuitorului, cărora li se poate adăuga tema despre apostazie.174 Însă, este surprinzătoare lipsa de interes față de eclesiologia Epistolei către Evrei, o temă pe care unii autori o consideră chiar a fi „foarte vagă”.175 Astfel de autori caută o identitate corporativă și observă că aici lipsește metafora consacrată a Bisericii ca Trupul lui Hristos, cu toate că metaforele Bisericii precum casa lui Iisus și poporul lui Dumnezeu primesc o dezvoltare largă.176 De aceea, considerăm că e necesar să dedicăm un studiu aparte acestor expresii, în lumina teologiei despre arhieria veșnică a lui Hristos dezvoltată în această Epistolă, având în vedere, de asemenea, ocurența termenului ekklēsia (2,12 și 12,23) și precizarea conotațiilor sale în lumina contextelor în care este folosit. 1. Casa lui Dumnezeu (3,4-6; 10,21) 174

Ciprian-Flavius Terinte, Scrierile Noului Testament. Context, canon, conținut, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca; Ed. Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 218-222. 175 Ciprian Terinte, Scrierile Noului Testament. p. 215. Iată doar câteva observații în această privință, exprimate într-o lucrare dedicată teologiei Epistolei către Evrei de către Barnabas Lindars: „Noțiunea Bisericii ca poporul lui Dumnezeu aflat în călătorie, deși mult cercetată în anumite prezentări moderne ale Epistolei către Evrei, nu este în mod real o idee principală în teologia Epistolei. Este folosită ca o metaforă în capitolele 3 și 4, unde se arată că nădejdea viitoare reprezintă o odihnă sabatică pentru poporul lui Dumnezeu (4,9). Dar metafora nu este susținută în altă parte în legătură cu viața prezentă a Bisericii. Autorul se gândește la ea ca la grupul celor botezați în Hristos și care sunt astfel moștenitorii făgăduințelor date strămoșilor. Astfel ei sunt poporul lui Dumnezeu și pot fi desemnați drept casa lui Dumnezeu (3,2-6; 10,21) pe linia desemnărilor din VT. Cuvântul obișnuit pentru Biserică ( ekklēsia) apare doar într-un citat din Septuaginta, în 2,12 (Ps 21,24) și în legătură cu adunarea cerească (12,23). De asemenea, Evrei nu indică nicio dezvoltare a vreunei slujiri instituționale, referindu-se doar la „mai-marii voștri” (13,17). Probabil celebrarea în comun a Jertfei lui Hristos a luat forma Euharistiei la adunările cultice, dar stilul aluziv al scrierii nu prezintă certitudine (10,25; 13,10-16)” (Barnabas Lindars, The Theology of the Letter to the Hebrews, Cambridge University Press, 1991, p. 126-127). 176 Cynthia Long Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, în: John P. Harrison and James D. Dvorak (eds.), The New Testament Church. The Challenge of Developing Ecclesiologies, Wipf and Stock Publishers, Eugene, 2012, p. 190.

Mântuitorul Hristos a fost înălțat la tronul ceresc, „de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Col 3,1; Evr 1,3), de unde Își exercită autoritatea și puterea Sa ca „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Apoc 19,16). Biserica este poporul sfânt care Îi aduce închinare ca Domn și știe că este unită cu El prin slujire și ascultare. Ea este instrumentul pentru îndeplinirea voii Sale pe pământ. 177 Smerindu-Se mai prejos decât îngerii și murind pentru oameni, Fiul preeexistent din veșnicie al lui Dumnezeu a venit în solidaritate cu mulți fii ai lui Dumnezeu (Evr 2,6-10; cf. 12,5-8), ne-a eliberat din moarte (2,15) și a constituit comuniunea Bisericii alcătuită din „frați și surori” (2,11-12), care prin credință devin „părtașii”178 Săi. Astfel, remarcăm întâi de toate că Epistola subliniază caracterul hristocentric al Bisericii. Iisus Hristos este marele nostru Arhiereu, Domnul nostru, Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre (3,1; 7,14.26, 8,1). El este, de asemenea, începătorul mântuirii noastre (2,10; 12,2), Arhiereul „întru toate asemenea” oamenilor Care a intrat în Sfânta Sfintelor și s-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu (2,17; 4,14; 8,1), chezașul unui legământ mai bun, bazat pe mai bune făgăduințe (7,22; 8,6). A doua parte din Evrei cap. 7 prezintă venirea Arhiereului după rânduiala lui Melchisedec, care înlocuiește preoția lui Aaron, iar versetele de la începutului capitolului 8 descriu pe acest Arhiereu ca pe slujitorul sanctuarului ceresc, adevăratul cort „pe care l-a înfipt Dumnezeu, și nu omul” (8,2). 179 În legătură cu Evrei 10,21 („Şi având mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinţei”), Sf. Teofilact arată că prin „casă” este desemnat „cerul..., fiindcă întru acela liturghisește și Se roagă pentru noi Arhiereul nostru Hristos”. 180 În slujirea Sa este asigurată pentru poporul Său o răscumpărare care este veșnică. În criza prezentă a credinței Bisericii, Iisus ca „Păstorul cel mare al oilor” (13,20) constituie „ancora sufletului” cea tare (6,19), legătura atât cu originea Evangheliei, cât și desăvârșirea viitoare: „El este Același, ieri și astăzi și în veci” (13,8). Dat fiind rolul Său reprezentativ ca „Arhiereul” nostru, în mod cert apelul la exemplul lui Hristos comportă implicații eclesiologice (4,14-5,10; 12,2). Secțiunea cuprinsă în 3,1-6 îi cheamă pe cititori să devină casa lui Dumnezeu. Ea are forma unei comparații între Fiul și Moise. Mai întâi, ea contrastează pe Cel ce a zidit casa cu casa însăși (v. 2-3). Apoi, ea contrastează pe Hristos, ca Fiul peste casa Sa, cu Moise, ca slujitor în casa lui

177

Johannes Schneider, Church and World in the New Testament, trad. de Henlee H. Barnette și Wayne Bernette, Mercer University Press, 1983, p. 8. 178 Metochoi (3,14), un termen care, cu acest sens, este specific pentru Evrei; cf. 1,9; 3,1; 3,14;6,4; 12,8; mai apare doar în Lc 5,7. 179 Analizând influența oracolelor lui Balaam în Iudaismul celui de-al doilea templu și în Epistola către Evrei, Philip Church subliniază că acest cort adevărat este sălașul eshatologic al lui Dumnezeu cu poporul Său, sălaș preînchipuit în Eden, prevestit de Balaam în viziunea sa și ajuns în timpul de acum prin preamărirea lui Iisus ca Arhiereu de-a dreapta lui Dumnezeu (Philip A. F. Church, “The true tent which the Lord has pitched: Balaam’s oracles in second temple Judaism and in Hebrews”, în: Richard Bauckham, Daniel Driver, Trevor Hart, Nathan MacDonald, A Cloud of Witnesses. The Theology of Hebrews in its Ancient Contexts,T & T Clark, 2008, p. 145-157). 180 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, trad. mitropolitul Veniamin Costache, îndreptarea tălmăcirii F. Stuparu, Ed. Sophia, București, 2011, p. 187.

Dumnezeu (v. 5-6).181 După cum a remarcat Markus Bockmuehl, cel mai caracteristic termen al Epistolei pentru Biserică este cel de „casă” (oikos, 3,1-6; 10,21).182 Dar unii exegeți presupun că oikos se referă la familia lui Dumnezeu, iar alții înțeleg că e vorba de casa lui Dumnezeu ca zidire, metaforă întâlnită și în alte scrieri neotestamentare.183 D. N. Freedman susține că pământul Palestinei însuși era numit casa Domnului (bēt YHWH).184 Secta de la Qumran se numea „casa lui Dumnezeu”. Însă, cel mai probabil autorul a avut în vedere afirmația Mântuitorului Hristos din Matei 16,18, potrivit căreia El însuși își va zidi Biserica Sa.185 „Căci orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu. Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor, Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre” (3,4-6).

Mai întâi remarcăm, împreună cu Robert Gordon, că secțiunea începe și se sfârșește cu referiri la statutul destinatarilor Epistolei ca părtași ai lui Hristos, într-o chemare cerească (3,1) și ca membri ai casei Sale, purtând responsabilitatea de a fi fideli chemării lor (3,6). În adresarea de început prin „frați sfinți” (v. 1) sunt preluate două aspecte din 2,11 – sfințirea poporului Său de către Hristos și recunoașterea credincioșilor ca „frați” din partea Sa. De asemenea, participarea (meteschen) lui Hristos la umanitatea lor (2,14) a avut drept efect reciproc devenirea lor ca părtași (metochoi) ai chemării Sale cerești.186 Referirea la credincioșia lui Moise în casa lui Dumnezeu este o aluzie la Numeri 12,7-8, unde Dumnezeu prezintă lui Aaron și Miriam modul în care El vorbește profeților în viziuni și vise. El continuă: „Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu Moise, - el este credincios în toată casa Mea: Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului”. Chiar dacă câțiva comentatori înțeleg prin „casa lui Dumnezeu” poporul Israel, expresia poate fi pusă în legătură și cu locașul sfânt.187 181

Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, Smyth & Helwys Publishing,

2004, p. 82. 182

Markus Bockmuehl, “The Church in Hebrews”, în: Markus Bockmuehl and Michael B. Thomson, A Vision for the Church. Studies in Early Christian Ecclesiology în Honour of J. P. M. Sweet, T & T Clark, Edinburgh,1997, p. 137. 183 Ciprian Flavius Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, jurnalul Plērōma. Studii și cercetări teologice, iunie, 2005, p. 98. 184 Cf. George Wesley Buchanan, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972, p. 192. 185 Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 99. 186 Robert P. Gordon, Hebrews, Sheffield Phoenix Press, 22008, p. 73. 187 Precursorul său a fost cortul mărturiei, în care Dumnezeu a rostit aceste cuvinte și a cărui tipologie este dezvoltată în Evrei 9. Tabernacolul este numit „casa lui Dumnezeu” cel puțin în șase locuri diferite în Vechiul Testament, iar succesorul său, templul, este denumit astfel de 43 ori. Moise este legat în special de tabernacol ca unul care a primit planul lui pe Muntele Sinai și a supravegheat construirea lui și ritualul. Dacă tabernacolul era simbolul sălășluirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (cf. 3,6), atunci putem înțelege expresia „casa lui Dumnezeu” cu referire atât la Israel cât și la locașul însuși, unul reprezentându-l pe celălalt (Ray C. Stedman, Hebrews,

Autorul nu rămâne doar la sensul literal al expresiei așa cum apare ea în Numeri 12,7, ci are în vedere și sensurile pe care metafora aceasta le-a dobândit în timp, acela de templu, de pildă și, ca atare, el folosește verbul „a zidi”. Însă, în mod evident, sensul acestui verb este unul metaforic, sugerând constituirea și menținerea poporului ales în cadrul iconomiei lui Dumnezeu.188 Autorul Epistolei concepe Biserica lui Hristos ca pe un popor de preoți (1 Pt 2,5; Apoc 1,6),189 iar a deveni creștin însemna pentru Biserica primară ipso facto a deveni un organ sau un mădular al Trupului lui Hristos și, ca urmare, Biserica creștină este în esență casa lui Dumnezeu (Gal 6,10; Efes 2,19; 1 Tim 3,15; Evr 3,5 ș.u.; 10,21). Într-adevăr, niciodată în Vechiul Testament Israel n-a fost conceput atât de deplin organic ca în Biserică, Israelul lui Dumnezeu.190 În mod frecvent, templul din Ierusalim era numit „casa” sau „casa Domnului”. În templu se aflau curți în care se locuiau preoții care slujeau cu rândul. Aceasta trebuie să fi fost imaginea avută în vedere de Iisus când i-a încredințat pe ucenici că în „casa Tatălui” Său sunt multe locașuri (In 14,2). După cum templul pământesc, care a fost numit casa Domnului, putea oferi ospitalitate preoților care-l slujeau, tot astfel arhetipul ceresc trebuie să aibă multe locașuri, ceea ce înseamnă, de fapt, că Iisus este gata să-i primească pe ucenici la Sine (In 14,2-3).191 Fericitul Teodoret arată că denumirea de „casa lui Dumnezeu” aplicată credincioșilor este în conformitate cu profeția din Levitic 26,12, în care Domnul spune: „Voi umbla și voi locui în ei”.192 Argumentând că Biserica este „tip și icoană a lui Dumnezeu”, dar și „tip al cosmosului”, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că ea este în același timp și „chip al omului, imitând sufletul prin hierateion [altar, n.n.], iar trupul înfățișându-l prin naos. Dar este și tip și icoană a sufletului privit în el însuși, ca una ce manifestă slava părții teoretice prin hierateion, iar podoaba părții practice având-o în naos”.193 2. Poporul lui Dumnezeu (2,17; 4,9; 8,10; 13,12) Paul Evdokimov atrage atenția că ideea unui popor profan nu are loc în Biblie. Scriptura afirmă constant „caracterul sacru și sacerdotal al fiecărui membru al poporului”. Tot el arată că „de la regimul profetic, poporul, constituit în Biserică, trece la realitatea revelată; el este unit de acum în

InterVarsity Press, Downers Grove, 1992, https://www.raystedman.org/hebrews2/heb2comm1.html#anchor61867, accesat 28 ianuarie 2020). 188 Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 101. 189 Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 103. 190 C. F. D. Moule, The Birth of the New Testament, Adam & Charles Black, London, 1962, p. 135. 191 George Wesley Buchanan, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972, p. 161. 192 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, trad. I. Cărare și M. Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 261. 193 Sf. Maxim Mărturistorul, Mistagogia, trad. pr. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune, ediție îngrijită de pr. A. A. Barna, București, 2017, p. 141.

Hristos și participă la sacerdoțiul și regalitatea unică a lui Hristos. Hristos a făcut din toți creștinii o împărăție a preoților care domnesc pe pământ (Apoc 5,10)”.194 „Străbătând cerurile” (4,14) și înălțându-Se în Sfânta Sfintelor din ceruri, Iisus a deschis pentru poporul Său „o cale nouă și vie prin catapeteasmă” (10,20). El a devenit astfel nu doar accesul lor la Dumnezeu, ci și „începătorul și plinitorul” mântuirii lor și al credinței (2,10; 12,2), precum și sursa identității și coeziunii sociale creștine (cf. și 2,17-18). Întru El, acum creștinii vorbesc și trăiesc ca un singur popor. Ei sunt astfel uniți ca un popor împrejurul Arhiereului lor care-i reprezintă, într-un sens legat de cel din perspectiva veche iudaică despre arhierie (de ex. 2 Mac 15,26). Din punct de vedere eclesiologic, denumirea de „poporul lui Dumnezeu” (laos tou Theou), aplicată comunității, este cea mai răspândită expresie. Autorul interpretează tipologic cele din vechime cu privire la Israelul etnic și nu face o diferență netă între vechiul și noul popor al lui Dumnezeu.195 Nicăieri el nu vorbește despre două popoare ale lui Dumnezeu:196 „Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului” (2,17) „Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (4,9) „Că acesta e testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu” (8,10) „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii” (13,12)

Însă, autorul Epistolei atrage atenția asupra faptului că, după cum generația pustiei a pierit și și-a pierdut șansa de a intra în odihna sabatului (3,17), chiar și poporul lui Hristos își poate periclita mântuirea prin apostazia de la credință (3,12-13; 4,1.11; cf. 6,4-6). Poporul lui Dumnezeu este, prin Hristos, moștenitorul unei „nădejdi mai bune” (7,19) și al „unei patrii mai bune” (11,16; 12,18-24) care a fost promisă credincioșilor din vechime. Ei sunt deodată călători către acea patrie mai bună și, deja în prezent, cetățeni ai ei. Ca și generația pustiei, Biserica este invitată să intre în odihna sabatului eshatologic promis de Dumnezeu (4,1-11). Experiența creștină înseamnă a deveni „părtași ai Duhului Sfânt” (6,4). Prin lucrarea Duhului Sfânt,

194

Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. pr. I. Buga, Ed. Christiana, București, 1993,

p. 195. 195

Membrii Bisericii lui Hristos sunt, după Sf. Pavel, adevărata tăiere împrejur. În Rom 9,25, el citează Osea 2,23: Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu”. Relația dintre Israel și Biserică este ilustrată de Sf. Pavel în metafora măslinului (Rom 11,17-24), a cărei semnificație este dezvăluită în faptul că păgânii convertiți sunt mlădițe altoite pe trunchiul cel sănătos al poporului ales, în timp ce iudeo-creștinii asigură continuitatea între Israelul după trup și Biserică (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, „Israelul lui Dumnezeu, Gal. 6,16”, în H. Klein, ed., A. Ioniță și C. Vatamanu, (coord.), Poporul lui Dumnezeu și societatea. Cercetări biblice, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2018, p. 66-67. 196 Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 106.

membrii Bisericii, proveniți din diferite stări sociale și având diferite aptitudini, devin un popor care are „o singură formă și numire dumnezeiască”, după cum subliniază Sf. Maxim Mărturisitorul: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleași lucruri cu noi ca și Dumnezeu, imitându-L cum imită o icoană modelul său. Căci sunt mulți și nesfârșiți la număr cei ce fac parte din ea și sunt renăscuți și recreați în duh: bărbați, femei și copii, despărțiți și foarte deosebiți după gen și înfățișare, după neamuri și graiuri, după viață, vârstă, păreri, meșteșuguri, moravuri și aptitudini, după știință și slujbe, după soartă, caracter și deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă și numire dumnezeiască, adică existența și numele de la Hristos; și o singură și neîmpărțită relație prin credință, simplă și fără părți, care nu lasă să fie cunoscute relațiile cele multe ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării și concentrării universale a tuturor spre ea. În temeiul acesteia, niciunul nu este câtuși de puțin despărțit prin nimic din ceea ce-i comun, ca să fie de sine. Toți există împreună unii cu alții și sunt uniți prin unicul har și unica putere simplă și neîmpărțită a credinței”.197

Poporul lui Dumnezeu este constituit din cei care iau aminte la adresarea pe care Dumnezeu o săvârșește către ei în contextul revelației. Afirmația programatică că „Dumnezeu a vorbit” prin profeți și prin Hristos (1,1-2) este dezvoltată pe parcursul întregii Epistole culminând cu avertismentul: „Luați seama să nu vă lepădați de Cel care vorbește” (12,25). Astfel, la începuturile ei Biserica se concepea a fi poporul lui Dumnezeu însuși, adus la existență prin activitatea Sa mântuitoare în Iisus Hristos Domnul Cel înviat. Era o comunitate mesianică misionară în cel mai înalt grad, granițele ei fiind limitate numai de răspunsul față de Cuvântul lui Dumnezeu, căci atât păgânii, cât și diaspora iudaică trebuia să audă mesajul mântuirii. Credincioșii aparțin de „cetatea care vine” (11,10.16), ceea ce presupune pentru ei faptul de a urma lui Iisus și de a-și asuma „ocara Lui”. 198 În Hristos, poporul lui Dumnezeu primește o odihnă sabatică eternă. Nimeni din poporul lui Dumnezeu nu va fi în ignoranță totală. 199 De asemenea, nimeni din poporul lui Dumnezeu nu poate fi sfânt fără a actualiza mereu Jertfa Mântuitorului prin celebrarea Euharistiei și fără a se hrăni în fiecare zi prin relația cu El.200 Așa cum rezultă din exemplele capitolului 11, Epistola păstrează o continuitate esențială a poporului lui Dumnezeu din timpul Vechiului și Noului Legământ. În 12,1, autorul prezintă persoanele individuale din capitolul 11 ca un „nor de martori” dintr-un stadion atletic, care înconjoară cititorii aflați în cursa alergării către cununa răsplătirii cerești. Strămoșii iudei care formează poporul lui Dumnezeu sunt prezentați atât ca modele de luptă a credinței, cât și ca 197

Sf. Maxim Mărturistorul, Mistagogia, p. 109. Markus Bockmuehl, “The Church in Hebrews”, p. 140. Pe de o parte, autorul Epistolei accentuează perseverența, „a ține cu tărie” și „a păstra” credința, având grijă să nu fie îndepărtați sau purtați de false învățături, să nu părăsească Biserica sau să abandoneze nădejdea. Pe de altă parte, el se referă la „a ieși la Iisus, afară din tabără”, să lase deoparte și să privească înainte ca și Avraam, și să alerge cu stăruință; să se apropie de tronul harului și să ajungă la muntele Sion ceresc. 199 Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p.112. 200 Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p.116. 198

suporteri, în sensul că, deși și-au sfârșit alergarea, acum ei sunt niște martori care asistă și încurajează comunitatea Bisericii și, astfel, ei au un rol în biruința Bisericii. Astfel, adunarea comunității luptătoare, care răspunde provocărilor vieții ca într-un „stadion” asistat de martori din trecutul lui Israel, este plasată într-un context mai larg. Epistola vorbește, pe de o parte, de speranța creștină de a intra în odihna cea veșnică (timpul prezent, 4,3; 6,19) cu Hristos care deja a intrat (6,20; 9,12.24). Încă și mai clar, ea proclamă că deja creștinii au ajuns (12,18.22) la muntele Sion ceresc, care reprezintă cea mai comprehensivă imagine atât a cultului ceresc prezent, cât și a evenimentelor viitoare ale judecății și învierii: „[V-ați apropiat] de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi” (12,23).

Este sugerată aici imaginea despre realitatea transcendentă a Bisericii, comuniunea sfinților, unirea veșnică a „pelerinilor” din trecut și prezent: probabil cea mai bogată și maiestuoasă perspectivă a realității eshatologice transcendente. Îngerii lui Dumnezeu, duhuri slujitoare în cultul ceresc (1,6-7.14) asistă credincioșii care se întâlnesc „astăzi” (1,5; 4,7) în adunarea lor liturgică deschizându-și inimile să asculte „cuvântul viu” al lui Dumnezeu (4,12). Participând cu credință la liturghia pământească, creștinii intră deja în „odihna” viitoare (Evr 3,11) din Ierusalimul ceresc, unde vor fi părtași pentru totdeauna împreună cu „nenumărați îngeri” la liturghia cerească (12,22).201 În Evrei 12,18-29, muntele Sinai și muntele Sion sunt metafore pentru Vechiul și Noul Legământ. Când ne apropiem202 de muntele Sion, ce aflăm? Predicatorul203 descrie această destinație folosind patru perechi de termeni: 1. Muntele și cetatea (12,22a). 2. Îngerii și cei întâi născuți (12,22b-23a). 3. Judecătorul și duhurile drepților (12,23b). 4. Iisus și sângele stropirii (12,24).204 201

Ca și Apocalipsa, Epistola asociază îngerii cu oamenii în slujirea adusă lui Dumnezeu. Dar, spre deosebire de Apocalipsa, în mod explicit Evrei amintește botezul, „punerea mâinilor” (6,2) și Euharistia (13,10-12) (Gerald O’ Colllins, “The Church in the General Epistles”, în Paul Avis, ed., The Oxford Handbook of Ecclesiology, Oxford University Press, 2018, p. 153-154. 202 Verbul „a se apropia” este unul din cuvintele preferate ale autorului Epistolei pentru a desemna accesul deschis și încrezător la Dumnezeu, devenit posibil în Hristos: „Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului” (4,16); „poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (7,25); „Să ne apropiem cu inimă curată [de casa lui Dumnezeu] întru plinătatea credinței” (10,22). 203 Denumire aplicată adeseori autorului acestei Epistole, căci el însuși își denumește propriul text ca un „cuvânt de îndemn” (13,22), o expresie folosită în iudaismul timpuriu pentru o „predică” (vezi Fapte 13,15). „Cel mai bine Evrei se poate citi ca o mostră de predică creștină timpurie (și profesionistă)” (David A. DeSilva, Hebrews, în: Margaret Aymer, Cynthia Briggs Kittredge, David A. Sánchez (editori), Hebrews, the General Epistles, and Revelation, Fortress Press, Minneapolis, 2016, p. 625). 204 În timpul domniei lui David, Ierusalim și muntele Sion erau și simboluri ale idealurilor de conducere și cult, de prosperitate și pace. Dar acum, sub Noul Legământ, ele vorbesc de conducerea lui Dumnezeu și de Ierusalimul ceresc. Cetățenii acestei cetăți cerești sunt îngerii, nu doar câțiva dintre ei, ci mii de mii, aflați în adunare sărbătorească. Aici nu se mai regăsește nimic din „întunericul” vechiului Sinai. Alături de îngeri sunt adunați cei din „Biserica celor întâi născuți care sunt scriși în ceruri”, creștinii care au plecat către răsplătirea lor, sfinții botezați care aparțin lui Iisus Hristos, și care sunt scriși în Cartea Vieții. Cei care au venit în această cetate au trecut prin poarta arhiereului Hristos, care „printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc” (10,14). Pe

Epistola integrează foarte bine așteptarea „orizontală” a învierii și Parusiei care vor veni (6,2; 9,28; 10,25.37; 11,35) în orientarea „verticală” către realitatea „adunării” din ceruri (de ex. 12,1825; 13,14; cf. Col 3,2-3; Efes 2,6). 205 În Evrei 12,22 alergarea credinței este un eveniment inclus într-o adunare sărbătorească cerească: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, și de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (12,22-24).

Remarcăm în primul rând folosirea termenul ekklēsia în 12,23 (cf. 2,12),206 descriind aici Biserica triumfătoare, cerească. Textul înfățișează un tablou compozit care include pe toți ceilalți credincioși aflați în slujire.207 Această viziune sugerează faptul că răspunsul plin de credință al comunității Bisericii luptătoare dat provocărilor vieții pământești este încorporat în realitatea nevăzută a Bisericii universale și a adunării cerești. După cum remarcă Everett Ferguson, Evrei 12,23 poate fi citit în legătură cu 12,28. Despre cei care s-au apropiat de „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri” se afirmă că primesc „o împărăție neclintită”. Ca stăpânire eshatologică a lui Dumnezeu, Împărăția este deja prezentă. 208 Acest fapt este semnalat de exemplu în doxologia finală a Rugăciunii Domnești: „Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci” (Mt 6,13). C. Moule notează că „gândirea Noului Testament se concentrează foarte mult pe faptul că deja Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată și că responsabilitatea fiilor Împărăției este de a acționa aici și acum ca unii care au fost împuterniciți să dea mărturie despre realitatea ei. Și întotdeauna în timpul cultului creștin, timpul și spațiul sunt depășite și Biserica rugătoare de pe pământ este una în veșnicie cu Biserica din ceruri”.209 Sinai era o nesfârșită curgere a sângelui jertfelor care „n-aveau putere să desăvârșească cugetul închinătorului” (9,9). Pe muntele Sion, dimpotrivă, se află „sângele stropirii” lui Iisus (vezi 9,11-14) oferit „odată pentru toți” (10,10), sânge care curăță „cugetul de faptele moarte pentru a sluji Dumnezeului celui viu” (9,14). Prin Sângele Său, Iisus a devenit Mijlocitorul unui Nou Legământ (vezi 9, 15-22), un Legământ al iertării, un legământ în care „cei chemați... primesc făgăduința moștenirii veșnice” (9,15) (Thomas G. Long, Hebrews, John Knox Press, Louisville, 1997, p. 138-140). 205 Markus Bockmuehl, „The Church in Hebrews”, p.138. 206 Ekklēsia sau „adunare” are aceleași conotații eclesiale pe care le întâlnim la apariția sa inițială (2,12), iar „întâi născuți” sunt cei care participă la moștenirea (12,16) Întâiului-Născut prin excelență (1,6). Identificarea de mai târziu arată că din această adunare fac parte drepții Vechiului Testament, precum și apostolii și martirii creștini din trecut, dar și toți cei credincioși, deopotrivă bărbați și femei, deosebiți de îngeri (Harold W. Attridge, Hebrews: A Commentary on the Epistle to the Hebrews, Fortress Press, 1989, p. 375). 207 Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p.197-198. 208 „Descrierea din v. 23 poate fi eshatologică, spune el, dar chiar și astfel, adresarea se face către poporul din prezent. Strângerea poporului în adunare (sau care va fi în adunare) împreună cu primirea încă din prezent a împărăției neclintite a lui Dumnezeu leagă Biserica de împărăție” (Everett Ferguson, The Church of Christ: A Biblical Ecclesiology for Today, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1996, p. 30). 209 C. F. D. Moule, The Birth of the New Testament, Adam & Charles Black, London, 1962, p. 102.

Teofania copleșitoare de pe Muntele Sinai era o realitate atât de înfricoșătoare încât Moise a zis: „Sunt înspăimântat și mă cutremur!” (v. 21). Dar creștinii s-au apropiat de „Muntele Sion” și de o realitate care contrastează cu totul experiența generației exodului. Verbul „a se apropia” (proserchesthai) începe fiecare parte a comparației dintre Sinai și Sion („Căci voi nu v-ați apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit... Ci v-ați apropiat de muntele Sion”, v. 18, 22). Acesta este verbul folosit în Evrei pentru apropierea de Dumnezeu (4,16; 7,25; 10,22; 11,6). Dar este și verbul folosit în Deuteronom 4,11 (LXX) pentru a evoca experiența de la Sinai. În traducerea greacă este folosit timpul aorist, arătând o acțiune din trecut. Autorul Epistolei către Evrei a schimbat forma verbală la timpul perfect în versetele 18 și 22, indicând o acțiune care a început în trecut, dar care comportă relevanță pentru prezent. Astfel, accentul este pus asupra relației durabile cu Dumnezeu.210 Contrastul dintre apropierea de Dumnezeu la Sinai și viitorul Sion ceresc (12,18-24) a hrănit critica creștină a Vechiului Legământ. De exemplu, Sf. Ioan Hrisostom a interpretat „norul”, „bezna” și „vijelia” ca indicii ale „obscurității Vechiului Testament și ale caracterului de umbră și văl al Legii”. În schimb, celebrările comunității mai bune, instituite în baza Noului legământ, formate din îngeri și ucenicii drepți, sunt aduse împreună ca niște „pietre vii” în noua Împărăție a lui Dumnezeu (Sf. Ambrozie).211 În realitatea ei cerească, Biserica este „cetatea pe care Dumnezeu a pregătit-o”, o „cetate cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu” (11,10.16). Sionul este locul unei festivități vesele în care creștinii celebrează împreună cu îngerii, în prezența lui Dumnezeu. Imaginea despre „zeci de mii de îngeri” amintește descrierile aparițiilor divine. Deja Deuteronom 33,2 vorbește de Domnul care vine din Sinai cu „mulţime mare de sfinţi, având la dreapta focul legii”. Daniel 7,10 prezintă pe Cel Vechi de Zile așezat pe tronul Său: „mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui”. Expresia „adunare sărbătorească” este o expresie clasică pentru o adunare de sărbătoare, indicând faptul că această mulțime îngerească este adunată pentru o celebrare cultică de preamărire a lui Dumnezeu.212 3. Copii ai lui Dumnezeu (2,10-13; 12,5-8.10) Solidaritatea lui Iisus cu ucenicii Săi este exprimată printr-un grupaj de citate scripturistice (2,12-13; vezi Ps 21,24; Ps 17,2; Is 8,17-18), unde autorul le descoperă semnificația raportându-le la Iisus sau chiar considerându-le a fi rostite de Iisus Însuși (cf. și 10,5-9): „Pentru că și Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-Unul sunt toți; de aceea nu se rușinează să-i numească pe ei frați, zicând: Spune-voi fraților Mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda. Și iarăși: Eu voi fi încrezător în El; și iarăși: Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evr 2,11-13). 210

„Timpul perfect din versetele 18 și 22 arată că creștinii au dus la îndeplinire acțiunea implicată și că relația implicată este încă în desfășurare” (Edgar McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 297). 211 Cf. David A. deSilva, Hebrews, p. 650. 212 Edgar McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 299.

Remarcabilă este aici prezența cuvântului ekklēsia (2,12). Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, oamenii au dobândit posibilitatea de a se naște din Dumnezeu (In 1,13) și, în virtutea acestui fapt, ei devin membrii ai Bisericii lui Hristos. „Cu aceste cuvinte, spune Teofilact, dumnezeiescul Pavel arată aici că Hristos e părinte al nostru, căci El zice: Iată, Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu (Is 8,18). Și a zis că Mi i-a dat ca să arate bunăvoința Părintelui spre a Se întrupa Fiul; căci, dacă Părintele nu ar fi binevoit a Se întrupa Fiul Său, negreșit Acesta nu ar fi avut nici copii”.213 Fericitul Teodoret subliniază apropierea lui Hristos de oameni: „Cel care pentru noi a primit pătimirea, nu S-a rușinat să-i cheme frați pe cei pentru care a îndurat pătimirea. Nu numai că i-a numit pe aceștia frați, ci și prunci. Astfel, Domnul în Sfintele Evanghelii spunea Sfinților Apostoli: Fiilor, încă puțin timp sunt împreună cu voi (In 13,33). Și iarăși: Fiilor, nu aveți ceva de mâncare?214 (Lc 24,41)”.215 În Evrei 2,12, autorul citează din Ps 22 (21),23.216 Dacă primele 22 versete ale Psalmului 22 (TM) arată abandonul, umilirea, amenințările cu moartea și răspunsul deznădăjduit la acestea, versetele 23-32 cuprind laude și făgăduințe aduse la Domnului, ca și speranța universală în victoria Domnului și a stăpânirii Sale pe pământ și în cer. Textul diferă de LXX într-o privință, prin înlocuirea lui „spune-voi” (diēgēsomai) prin „voi proclama” (apaggelō), un termen mult mai potrivit pentru a sublinia misiunea lui Hristos. Psalmul, care era o rugăciune de implorare rostită de o persoană aflată în suferință, a fost folosit extensiv în narațiunile Patimilor. Prima propoziție din citatul psalmic, în care vorbitorul făgăduiește să proclame numele „fraților și surorilor” (tois adelfois mou) sale, are rolul de a exprima solidaritatea dintre „Cel ce sfințește” și „cei sfințiți”. Mai departe, psalmistul arată că vorbitorul va lăuda pe Dumnezeu „în mijlocul adunării” (en mesō ekklēsias). Ultimul termen sugerează pentru prima dată unde anume este actualizată „filiația” de care s-a vorbit în primul capitol, și anume în „Biserica” în care se săvârșește mărturisirea Patimii lui Hristos și acolo unde este urmată pilda Sa.217

213

Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 47. Clement Alexandrinul, amintind acest cuvânt al Domnului, notează că Iisus „a numit copii pe ucenicii Săi, bărbați în toată firea”. „Copiii, arată el, suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri și în multe chipuri și ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinței”. El subliniază că „toți cei care se ocupă cu credința cea adevărată sunt copii înaintea lui Dumnezeu” (Pedagogul, I, 5) (Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, trad. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 173). În aceeași lucrare, Clement subliniază calitatea creștinilor care-i arată „ușor de format pentru bunătate..., fără mânie și neamestecați în răutăți și în perversități. Că generația cea veche era perversă și învârtoșată la inimă; noi, însă, poporul cel nou, cor de copii, suntem gingași (nevinovați, n.n.) ca și pruncii” (Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, p. 177). 215 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 257. 216 Eugen J. Pentiuc, Iisus Mesia în Biblia ebraică, trad. P. Petrar în colaborare cu autorul, Ed. Basilica, București, 2016, p. 235. 217 Cu toate că autorul vorbește puțin în mod explicit despre Biserică, în mod cert el este preocupat ca destinatarii săi să rămână credincioși în comuniunea adunării Bisericii. Astfel, sensul obișnuit al lui ekklēsia nu ar trebui să fie ignorat (Harold Attridge, Hebrews..., p. 90). 214

În Evrei 12,5-6, citatul din Pilde 3,11-12 nu se referă pur si simplu la disciplinare prin suferință: este vorba de copiii care sunt disciplinați. Dacă cititorii n-ar fi fost fii, ei n-ar fi fost disciplinați. Iar, după cum s-a arătat în 2,10, scopul suferinței lui Hristos a fost ca „să ducă pe mulți fii la mărire”. Suferințele pe care le experimentează cititorii ca niște credincioși nu sunt doar niște reacții negative din partea lumii. Ele sunt, mai degrabă, acțiunea pozitivă a Părintelui Ceresc care-i tratează ca pe niște fii.218 Numai trecându-i prin suferință, Dumnezeu își poate îndeplini scopurile cu copiii Săi, scopuri sintetizate aici prin ideea de a deveni părtași ai sfințeniei Lui. Cei care nu au parte de disciplinarea prin suferință sunt numiți copii ilegitimi și nu fac parte nicidecum din „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (12,23): „Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (12,5-8). „Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui” (12,10).

Prin Jertfa Sa, Hristos Arhiereul cel veșnic a sfințit pe creștini o dată pentru totdeauna. 219 Totuși, sfințirea este și un scop al vieții creștine: credincioșii sunt îndemnați să îndure încercările ca pe o pedagogie dumnezeiască prin care se împărtășesc de sfințenia Lui (12,10) și ei sunt chemați să urmeze activ acea sfințenie (12,14).220 4. „Adunarea” Bisericii. Grija specială a autorului Epistolei este exprimată în susținerea unei preocupări pastorale atente din partea fiecărui membru al Bisericii față de toți ceilalți. 221 Încă o dată se vede faptul că eclesiologia din Evrei este practică și o aflăm cel mai mult în îndemnuri. În mod specific, autorul cheamă credincioșii să participe activ în comunitatea creștină. 218

Ian Pennicook, The Shadow and the Substance: A Commentary on the Letter to the Hebrews, New Creation Publications, Blackwood, 2004, p. 137-138. 219 Epistola citează profeția din Ieremia despre un nou legământ (8,8-12), autorul ei fiind preocupat în mod deosebit ca să prezinte legătura dintre acest legământ și jertfa lui Hristos. El este mijlocitorul (9,15;12,24) și chezașul (7,22) unui testament mai bun (8,6-10; cf. 2 Cor 3,6) prin sângele Său (9,15-23). Neputința legii vechi consta în faptul că nu putea aduce o singură ispășire pentru păcate (9,12-15; 10,4), însă Dumnezeu a instituit un nou legământ și susține relația legământului (8,8-13). În vreme ce jertfele legii mozaice aduceau ispășirea păcatelor într-un mod limitat la cel al săvârșirii lor, moartea lui Hristos aduce o veșnică răscumpărare a păcatelor, astfel încât nu mai sunt necesare jertfele sângeroase. Noul legământ este pecetluit cu sângele lui Hristos care aduce o veșnică răscumpărare (9,12), și, ca urmare, reprezintă cu „legământ veșnic” (13,20) (Everett Ferguson, The Church of Christ..., p. 11). 220 Ciprian Terinte prezintă această concluzie: „Biserica lui Dumnezeu este, conform acestei epistole, familia lui Dumnezeu, pentru că ea trebuie să-L cunoască cel mai bine și să fie mereu unită în jurul Domnului ei Iisus Hristos. Ea trebuie să fie și Templul în care Dumnezeu își manifestă prezența. Legământul nou pe care l-a încheiat cu Dumnezeu este ratificat prin jertfa unică și eternă a Mântuitorului și face din Biserică o comunitate preoțească menită să trăiască în sfințenie pentru Dumnezeu, sfințenie căpătată prin spălarea cu însuși sângele lui Hristos. Chiar dacă acum trebuie să împărtășească suferința Domnului său, călătoria poporului ales se va termina în odihna sabatică desăvârșită a Împărăției lui Dumnezeu” („Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 122). 221 Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p. 189.

Epistola este adresată unei anumite comunități iudeo-creștine sau Biserici-casă, 222 aflată sub spectrul persecuției. În acest context dificil, autorul vrea ca Biserica îndeplinească trei exigențe: săși țină mărturisirea, să se apropie de prezența lui Dumnezeu și să crească spiritual. Îndemnul „să ținem mărturisirea” apare de trei ori (2,4; 4,14; 10,23), iar îndemnul „să ne apropiem de Dumnezeu” apare de patru ori (4,16; 10,22; 12,28; 13,12). Porunca de „a ne strădui” este repetată de cinci ori, cu o varietate de metafore sugerând mișcarea înainte (4,1.11; 6,1; 10,25; 12,1: „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte”).223 Chemarea de a crește spre desăvârșire este însoțită de cel mai tulburător pasaj din Evrei, și anume avertismentul împotriva apostaziei care nu mai permite întoarcerea prin pocăință (6,4-6). Este vorba aici de cei vinovați de respingerea conștientă a harului. În 5,11-14, autorul afirmă că cititorii sunt greoi la învățare și au nevoie să fie învățați cu privire la noțiunile elementare ale credinței, chiar dacă acum ar fi trebuit să fie ei înșiși niște învățători. Epistola către Evrei vorbește într-un mod aparte de datoria creștinilor de a frecventa adunarea Bisericii. În 10,24-25, autorul Epistolei prezintă acest avertisment: „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim 224 Biserica (episynagōgē, adunarea) noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea”.

Este vizată aici tendința de izolare a cuiva față de adunarea bisericească, în timpul necazului și al persecuției, și se cere din partea credincioșilor strădania de a se manifesta cu atenție unii față de alții, față de trebuințele religioase, sociale și materiale, îndemnându-se unii pe alții la dragoste și la fapte bune (cf. 6,10). Comunitatea care dovedea în fapte purtarea de grijă reciprocă a membrilor săi n-ar mai fi avut timp pentru descurajare și pentru cârtire, de care s-au făcut vinovați cei din generația exodului. Unii, care și-au pierdut nădejdea, au început să lipsească de la adunările obișnuite ale comunității, ceea ce însemna implicit și o cale sigură de a pierde făgăduința. Întâlnirea în cadrul adunării eclesiale asigura ocazia pentru membrii comunității de a se încuraja unii pe alții, de a se îndemna unii pe alții și de a se ajuta să nu cadă în deznădejde. Aceasta era în acord și cu sfatul lui Rabi Hillel: „Nu te despărți de comunitate!” (Aboth 2,5).225 În sensul avertismentului din Evrei 10,24-25, Sf. Ignatie Teoforul scrie efesenilor:

222

Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p. 191-192. Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p. 195. 224 Avertismentul de a nu „părăsi” (egkataleipontes) nu se referă doar la neglijare, ci la abandonare vinovată. Obiectul acestei părăsiri este „adunarea” (tēn episynagōgēn), un termen care poate desemna fie acțiunea de adunare, fie corpul comunității astfel formate. Probabil autorul are în vedere adunarea destinatarilor săi întro comunitate liturgică (Harold Attridge, Hebrews..., p. 290). 225 George Wesley Buchanan, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972, p. 169. 223

„Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este jertfelnicul, este lipsit de pâinea lui Dumnezeu. Dacă rugăciunea unuia sau a doi are atâta putere, cu cât mai mult rugăciunea episcopului și a întregii Biserici. Cel care nu vine la adunare este un îngâmfat și singur s-a despărțit; că este scris: Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă”. „Sârguiți-vă, dar, să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui” ( Către Efeseni, V,2-3, XIII,1.).226

În Epistola către Magnezieni, Sf. Ignatie Teoforul revine cu același îndemn de a persevera în adunarea bisericească: „Adunați-vă cu toții ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieșit de la Unul Tatăl, Care este unul și la Tatăl s-a întors” (Către Magnezieni VII,2).227

Sf. Teofilact al Bulgariei arată că „dacă noi, creștinii, ne adunăm între noi – aceasta naște dragostea unuia către altul” și tot el amintește, în legătură cu acest verset, cuvintele Domnului prin care a făgăduit: „Unde sunt doi sau trei împreună-adunați întru numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). De asemenea, Sf. Teofilact evocă faptul că „rugăciunea unită a Bisericii la dezlegat din legături și l-a slobozit din temniță și pe căpetenia Petru (Fapte 12)”.228 În contextul avertismentului privitor la primejdia ruperii de comunitate este semnificativ și îndemnul despre relația cu conducătorii bisericești. Spre sfârșitul Epistolei, cititorilor li se amintește despre liderii lor spirituali care le-au grăit cuvântul lui Dumnezeu, li se cere să ia seama la roada vieții lor și să le urmeze credința (13,7). Deci, pe de o parte, continuitatea conștientă cu / și importanța trecutului este caracteristică Epistolei.229 Pe de altă parte, Evrei 13,17 se referă la conducătorii lor actuali: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

Acest îndemn a fost foarte atent accentuat în Biserica primară, așa cum se vede din scrierile Sf. Ignatie Teoforul. De pildă, el îndeamnă pe efeseni: „Să ne străduim, dar, să nu ne împotrivim episcopului, ca să fim supuși lui Dumnezeu... trebuie să primim pe cel pe care Stăpânul casei îl trimite să-i administreze casa ca pe Însuși Cel ce l-a trimis” ( Către Efeseni, V,3; VI,1).230 226

Scrierile Părinților Apostolici, PSB vol. 1, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București,

1979, p. 159. 227 228

229 230

Scrierile Părinților Apostolici, p. 159. Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 190. Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, p. 198. Scrierile Părinților Apostolici, p. 159.

În Epistola către Magnezieni, Sf. Ignatie Teoforul se referă direct la „adunările de slujbă” care trebuie să se desfășoare în ascultare față de ierarhia Bisericii: „Se cuvine, dar, nu numai să ne numim creștini, ci și să fim; că sunt unii care numesc pe episcop episcop, dar fac pe toate fără el. Unii ca aceștia nu mi se par a avea o conștiință curată, pentru că adunările lor de slujbă nu sunt întemeiate potrivit poruncii Domnului (...) Vă îndemn să vă străduiți să le faceți pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâi-stătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoți care sunt în locul soborului Apostolilor și pe diaconi care-mi sunt așa de dragi, cărora li s-a încredințat slujirea lui Iisus Hristos (...) După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot așa și voi să nu faceți nimic fără episcopi și fără preoți” (Către Magnezieni, IV,1; VI,1; VII,1).231

În cele din urmă, pe baza învățăturii despre arhieria Mântuitorului și în ascultarea față de ierarhia Bisericii, credincioșii sunt îndemnați să-I urmeze lui Hristos ca „preoți” în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc (10,19-22). În cuprinsul rugăciunii a doua pentru credincioși, din cadrul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, există această și cerere: „Dă lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste...” Responsabilitățile și privilegiile lor „preoțești” se referă la accesul pentru slujirea lui Dumnezeu prin slujirea din cadrul sinaxei liturgice, dar și prin modul lor de viață, de laudă și de fapte bune (12,28-13,16).232 Cynthia Westfall notează că „insistența ca toți membrii să exercite preocupare pastorală este cea mai dominantă temă eclesială în Evrei”. Îndemnurile sunt adresate tuturor: „să intrăm în odihna Lui” (4,1.11); „să ne ridicăm spre ceea ce este desăvârșit” (6,1), „să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune” (10,24) și „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (12,1).233 Trei verbe, utilizate deja în Septuaginata cu semnificație cultic-preoțească (proserchestai, eiserchestai și teleioun) sunt aplicate audienței vizate prin această Epistolă.234 În strânsă legătură cu perspectiva eclesiologică, Epistola către Evrei are o bogăție de informații despre relația dintre credincios și comunitate, fapt evocat mai ales prin „preoția credincioșilor”:235

231

Scrierile Părinților Apostolici, p. 166-167. Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, p. 200. 233 Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, p. 201. 234 Gerald O’ Colllins, “The Church in the General Epistles”, p. 154. 235 „ Mesajul Epistolei arată comunității cum, în calitate de grup aflat în încercare, membrii ei trebuie să-și țină mărturisirea, să crească spiritual și să se apropie de Dumnezeu în timpul suferinței lor: învățătura teologică despre Iisus sprijină acest mesaj și îi înzestrează ca să îndeplinească toate cele trei activități. Autorul îndeamnă pe fiecare credincios să păstreze o legătură vitală cu poporul lui Dumnezeu și cu conducătorii. Păstrarea mărturisirii de credință este de asemenea esențială. Nimeni nu poate pretinde că are o relație cu Hristos dacă s-a îndepărtat de mărturisirea credinței și de comunitate. De asemenea, binecuvântarea de la Dumnezeu în forma învățăturii și a soluțiilor trebuie să producă creșterea în termenii desăvârșirii, dreptății și ai capacității spirituale sporite de a sluji comunitatea Bisericii” (Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, p. 205-206). 232

„Așadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui. Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării, căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu” (13,15-16).

Viețuirea preoțească la care sunt chemați membrii Bisericii implică jertfă continuă, „oferită” nu numai prin rugăciunile lor de laudă și de mărturisire a credinței, ci și prin „facerea de bine” și milostenia generoasă față de ceilalți. Cu câteva versete în urmă, Epistola precizează ce înseamnă „facerea de bine”: dragoste frățească, ospitalitate față de străini, slujire a celor din închisoare, fidelitate în căsătorie și evitarea avariției (13,1-5). Numai dacă acestea însoțesc slujirea liturgică se poate recunoaște din partea lor slujirea cultică autentică (latreuōmen euarestōs) (12,28).236 Din cele prezentate mai sus se desprinde faptul că autorul Epistolei către Evrei, deși nu prezintă o eclesiologie sistematică, subliniază că Biserica este constituită de Mântuitorul Hristos ca unicul popor al lui Dumnezeu, fiind una cu poporul cel credincios al Vechiului Testament. În concepția sa, Biserica este o comunitate creștină însuflețită de nădejde eshatologică, centrată pe persoana și lucrarea Arhiereului Hristos, pentru experiența mântuirii ei, și înrădăcinată în revelația dumnezeiască. Așadar, se observă aici foarte bine interdependența dintre hristologie, soteriologie și eclesiologie. Mântuirea adusă de Domnul Hristos adună pe oameni într-o comunitate a credincioșilor care au fost sfințiți și consacrați pentru slujirea lui Dumnezeu. Această viziune, bazată doctrinar pe nădejdea reînnoită într-o vreme de slăbire a credinței, este dublată de preocuparea pentru sfințenia Bisericii, atât ca un dar dobândit în Hristos, cât și ca un scop care trebuie atins. Alcătuită dintr-un popor aflat în pelerinaj spre adevărata sa casă în „patria mai bună” făgăduită, în faza ei pământească Biserica trebuie să se implice în această nădejde creștină într-un mod care este deodată conservator în receptarea și afirmarea ei, dar și orientată optimist spre viitor pe măsură ce se apropie de intrarea în „Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri” (12,23). Cele două aspecte ale Bisericii, văzut și nevăzut, sunt îngemănate în realitatea accesibilă credincioșilor ca „împărăție neclintită” pentru care ei sunt datori să aducă lui Dumnezeu „închinare plăcută, cu sfială și cu evlavie” atât în adunarea cultică (12,28; cf. 13,15), cât și în existența lor de fiecare zi. Bibliografie 

Bauckham, Richard / Driver, Daniel / Hart, Trevor / MacDonald, Nathan, A Cloud of Witnesses. The Theology of Hebrews in its Ancient Contexts,T & T Clark, 2008

236

Paul Avis, ed., The Oxford Hanbook of Ecclesiology, p. 154.



Bockmuehl, Markus, “The Church in Hebrews”, în: Markus Bockmuehl and Michael B. Thomson, A Vision for the Church. Studies in Early Christian Ecclesiology în Honour of J. P. M. Sweet, T & T Clark, Edinburgh,1997, p.133-153



Buchanan, George Wesley, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972



Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, trad. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982



DeSilva, David A., Hebrews, în: Margaret Aymer, Cynthia Briggs Kittredge, David A. Sánchez (editors), Hebrews, the General Epistles, and Revelation, Fortress Press, Minneapolis, 2016



Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, trad. pr. I. Buga, Ed. Christiana, București, 1993



Ferguson, Everett, The Church of Christ: A Biblical Ecclesiology for Today, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1996



Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, trad. I. Cărare și M. Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015



Gerald O’ Colllins, “The Church in the General Epistles”, în Paul Avis, ed., The Oxford Handbook of Ecclesiology, Oxford University Press, 2018, pp. 147-160



Gordon, Robert P., Hebrews, Sheffield Phoenix Press, 22008



Harold W. Attridge, Hebrews: A Commentary on the Epistle to the Hebrews, Fortress Press, 1989



Lindars, Barnabas, The Theology of the Letter to the Hebrews, Cambridge University Press, 1991



Long, Thomas G., Hebrews, John Knox Press, Louisville, 1997



McKnight, Edgar V. & Church, Christopher, Hebrews-James, Smyth & Helwys Publishing, 2004



Mihoc, Vasile, „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6,16), în H. Klein, ed., A. Ioniță și C. Vatamanu, coord., Poporul lui Dumnezeu și societatea. Cercetări biblice, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2018, pp. 51-67



Moule, C. F. D., The Birth of the New Testament, Adam & Charles Black, London, 1962



Pennicook, Ian, The Shadow and the Substance: A Commentary on the Letter to the Hebrews, New Creation Publications, Blackwood, 2004



Pentiuc, Eugen J., Iisus Mesia în Biblia ebraică, trad. P. Petrar în colaborare cu autorul, Ed. Basilica, București, 2016



Schneider, Johannes, Church and World in the New Testament, trad. de Henlee H. Barnette și Wayne Bernette, Mercer University Press, 1983



Sf. Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB vol. 1, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1979.



Sf. Maxim Mărturistorul, Mistagogia, trad. pr. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune, ediție îngrijită de pr. A. A. Barna, București, 2017



Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, trad. Mitropolitul Veniamin Costache, îndreptarea tălmăcirii F. Stuparu, Ed. Sophia, București, 2011



Stedman,

Ray

C.,

Hebrews,

InterVarsity

Press

(https://www.raystedman.org/hebrews2/heb2comm1.html#anchor61867)

Downers

Grove,

1992,



Terinte, Ciprian Flavius, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, în Plērōma. Studii și cercetări teologice, iunie, 2005, pp. 97-122



Terinte, Ciprian-Flavius, Scrierile Noului Testament. Context, canon, conținut, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2016



Westfall, Cynthia Long, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, în: John P.

Harrison and James D. Dvorak (eds.), The New Testament Church. The Challenge of Developing Ecclesiologies, Wipf and Stock Publishers, Eugene, 2012, pp. 189-208