Persoana juridică - Referat

CUPRINS

I.

Persoana juridică.............................................................................. 1. Conceptul de persoană juridică......................................................................... 2. Natura juridică.................................................................................................... 3. Clasificare............................................................................................................

II.

Înfiinţarea persoanei juridice..........................................................

III.

Elementele constitutive..................................................................... Bibliografie

1

Persoana juridică Conceptul de persoană juridică Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuși, pentru ca, ieșind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut și cu trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se crede că numele ar aparține unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci. Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumație”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viață, la funcțiile și obligațiile sociale pe care cineva și le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuși, care joacă rolul (individualitatea corporală și psihică a celui care îndeplinește rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele patru semnificații (accepțiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social și exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic și psihologic, noțiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru a desemna ființa liberă, rațională, conștientă, creatoare de valori și responsabilă de acțiunile sale. Pentru explicarea persoanei s-au făcut mai întâi unele referiri la dreptul civil, deoarece acesta își are ca obiect principal de preocupare însăși persoana umană. În al doilea rând, explicarea persoanei apare la unii gânditori antici și medievali. Apoi, s-au făcut referiri la literatura epică și dramatică, deoarece aceasta exprima în mod manifest viața concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea psihologică a persoanei. Persoană se referă în mod curent la o ființă umană considerată a fi un individ al speciei umane, luându-se în considerare totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Din punct de vedere legal, persoana fizică și persoana civilă sunt instituții de drept civil. O persoană juridică, ca şi persoana fizică, se bucură de personalitate juridică. Aceasta înseamnă că o grupare dacă este dotată cu personalitate juridică este recunoscută ca persoană juridică şi, prin aceasta, este aptă să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil nu exista o definiţie legală a persoanei juridice, reglementările anterioare neacordând o atenţie deosebită defi nirii

2

acestui concept. Cu toate acestea, legislaţia anterioară oferea suficiente elemente pentru elaborarea unei definiţii prin raportare la condiţiile în prezenţa cărora o grupare de oameni dobândea personalitate juridică. În acest sens, art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 dispunea că: „Sunt, în condiţiile legii, persoane juridice (…) e) orice altă organizaţie socialistă care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obștesc”. În dreptul nostru civil persoana juridică este definită ca fiind colectivul de oameni care, îndeplinind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Definiţia legală este cuprinsă în art. 25 alin. (3) C.civ. care statuează: „Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Aşadar, o persoană juridică este, atât din punct de vedere activ cât şi pasiv, subiect de drept. Condiţiile cerute de lege, despre care face vorbire art. 25, pe care trebuie să le întrunească orice formă de organizare pentru a dobândi calitatea de persoană juridică, nu sunt altceva decât elementele constitutive prevăzute de art. 187 NCC, necesare pentru dobândirea personalităţii juridice, respectiv o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general. Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii. Există însă mai multe norme speciale care reglementează persoana juridică: - Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; - Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990; - Legea privind registrul comerţului nr. 26/1990; - Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură; - Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei; - Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale; - Legea nr. 14/2003 privind partidele politice; - Legea nr. 109/1996 privind organizarea cooperaţiei de consum şi credit; - Legea nr. 312/2004 privind statutul B.N.R.; - Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii; - Legea nr. 62/2011 a dialogului social; - Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române; - Legea nr. 114/1996 – legea locuinţei, cu modificările ulterioare, etc. Trebuie menţionat că fiecare categorie de persoană juridică este supusă unui statut particular care este determinat actualmente prin noul Cod civil sau de legi speciale.

3

Natura juridică În ce priveşte fundamentul persoanei juridice, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe teorii: teoria ficţiunii, teoriile neopersonaliste şi teoria realităţii. a. Persoana juridică – o ficţiune A dota o grupare, după imaginea omului, cu personalitate juridică este o ficţiune; teza ficţiunii a fost sistematizată de Savigny. Conţinutul său poate fi rezumat astfel: voinţa este necesară pentru dobândirea şi exercitarea drepurilor; or, numai persoanele fizice sunt dotate cu voinţă, deci numai persoanele fizice sunt apte să dobândească şi să exercite drepturi. Dacă unele grupări sunt considerate de legiuitor ca persoane şi sunt tratate ca atare, aceasta se întâmplă printr-o pură ficţiune care se dovedeşte utilă pentru a înţelege unele fenomene şi a permite diverse operaţiuni. Acest raţionament aduce două consecinţe esenţiale: 1) atribuirea personalităţii juridice unei grupări presupune că legiuitorul a autorizat acest fapt expres sau tacit; 2) efectele personalităţii juridice nu trebuie extinse dincolo de ceea ce au prevăzut textele care le-au permis recunoaşterea. Ficţiunile fiind de strictă interpretare, capacitatea persoanei juridice trebuie să fie apreciată foarte sever. b. Persoana juridică – o realitate Dezvoltată în special în Germania, esenţa ideii că personalitatea juridică este o realitate sociologică este că esenţa personalităţii constă în voinţa subiectului de drepturi. Din moment ce o grupare este dotată cu o voinţă colectivă distinctă de voinţele individuale ale membrilor ei, este normal să i se recunoască acesteia personalitatea juridică. Această teză a fost alimentată de lucrările lui Durheim şi ale şcolii sale referitoare la „conştiinţa colectivă”. Acestei analize i se poate reproşa faptul că este fundamentată pe baze sociologice discutabile şi, mai ales faptul că confundă noţiunea de grup social cu aceea de persoană juridică. Ea ar ajunge să atribuie oricărui grup social care formează o unitate organică personalitate juridică, ceea ce este,evident, prea mult. O altă teză dezvoltată în doctrină este aceea a personalităţii juridice – realitate tehnică: din moment ce o grupare are un anumit grad de organizare suficient pentru ca conducătorii săi să exprime o voinţă colectivă pusă în serviciul unor interese distincte de cele ale membrilor săi, se cuvine să i se recunoască acesteia personalitate juridică, aceasta traducând o cerinţă de tehnică juridică. Din această analiză rezultă două consecinţe: 1) personalitatea juridică trebuie recunoscută oricărei grupări dotate cu interese distincte de cele ale membrilor săi dacă dispune de o organizare suficientă pentru a-şi apăra aceste interese; 2) chiar în absenţa unei intervenţii legislative şi chiar dincolo de texte, trebuie ca persoanei juridice - căreia i s-a recunoscut existenţa - să i se acorde toate drepturile care îi sunt necesare pentru a asigura apărarea intereselor colective cu care ea este însărcinată.

4

Clasificare Persoanele juridice sunt extrem de numeroase şi variate, diferenţiindu-se prin activitatea desfăşurată, varietatea scopurilor şi intereselor a căror realizare şi satisfacere a generat crearea unui nou subiect de drept.Persoanele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. În continuare vom  prezenta clasificările care prezintă, importanţă practică. Persoanele juridice prezintă o mare diversitate. Prima şi cea mai importantă clasificare este aceea care deosebeşte între persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat; astfel, potrivit art. 189 din acest cod persoanele juridice sunt de drept public şi de drept privat. a. Persoanele juridice de drept public. Persoanele juridice de drept public sunt acelea care desfăşoară activităţi în domenii de interes public, îndeplinind, în principiu, activităţile care sunt în sarcina statului şi a administraţiei publice locale. În această categorie intră în primul rând statul ca persoană juridică. Dar el nu se confundă cu calitatea de persoană juridică care aparţine statului din cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Dintre organele puterii legislative, au calitatea de persoane juridice cele două camere ale parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul, şi de asemenea, Consiliul legislativ. Dintre organele puterii executive au calitatea de persoană juridică: Administraţia prezidenţială, Guvernul României, ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administrative autonome nesubordonate Guvernului (de pildă, Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Concurenţei, Serviciul Român de Informaţii, Societatea Română de Radiodifuziune etc.) şi, de altă parte, instituţia prefectului şi organele locale de specialitate ale administraţiei de stat, precum şi misiunile diplomatice şi consulare. Organele autorităţii judecătoreşti cuprind ca şi persoane juridice: organele puterii judecătoreşti (instanţele judecătoreşti – mai puţin judecătoriile care nu au personalitate juridică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională. Desigur, în enumerarea persoanelor juridice de drept public nu trebuie omise unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, municipiul, oraşul şi comuna), autorităţile administraţiei publice locale (consiliile locale şi judeţene) precum şi primăriile, instituţiile şi organele locale de specialitate din subordinea consiliilor locale şi judeţene. Fără a epuiza lista persoanelor juridice de drept public, vom mai aminti: a) agenţii economici de stat, cum sunt regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat în

5

condiţiile Legii nr. 15/1990 şi b) instituţiile de stat, numite şi instituţii bugetare de stat (din învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură etc.). b. Persoane juridice de drept privat. A doua categorie este cea a persoanelor juridice de drept privat care urmăresc desfăşurarea unor activităţi pentru satisfacerea unor interese personale sau colective; ele nu au ca scop direct interesul public. De exemplu, societăţile comerciale, societăţile agricole, asociaţiile profesionale, culturale, religioase, sportive, fundaţiile şi cooperativele (de producţie, de consum de credit etc.). Din această a doua categorie mai fac parte şi partidele politice, patronatele, sindicatele precum şi organizaţiile profesionale (cum ar fi Uniunea naţională a avocaţilor, Uniunea notarilor publici, Uniunea naţională a agenţilor imobiliari, a executorilor judecătoreşti etc.). După scopul lor persoanele juridice se împart în persoane juridice care urmăresc un scop patrimonial sau persoane juridice cu scop lucrativ (de exemplu, societăţile comerciale) şi persoane juridice ce au în vedere un scop nepatrimonial sau persoane juridice cu scop nelucrativ (sindicate, asociaţii, fundaţii etc.). Dar şi persoanele cu scop nepatrimonial au abilitatea de a organiza unele activităţi anexe care să le aducă profit care însă să fie utilizat în atingerea scopului lor nepatrimonial. Bunăoară, art. 47 din Ordonanţa nr. 26/2000 acordă posibilitatea asociaţiei să organizeze întreprinderi economice dar numai în mod accesoriu şi numai în cazul în care acestea sunt în legătură cu scopul asociaţiei. Dintre aceste persoane juridice de drept privat merită atenţia noastră, în acest cadru, acele grupări sau forme de organizare a căror prezenţă - fie că este vorba despre grupări de persoane (unele societăţi, asociaţiile, sindicatele) sau de a afecta unele bunuri unui interes general (fundaţiile) – este fructul unei voinţe care fixează ea însăşi obiectivele de atins sau operaţiile pe care trebuie să le conducă. În literatura juridică sunt analizate diverse clasificări ale persoanelor juridice. Unele se referă la toate persoanele juridice, altele numai la unele categorii. Codul civil conţine cîteva criterii de clasificare, inclusiv în funcţie de domeniul dreptului de care aparţin, de scopul persoanelor juridice, de drepturile pe care le au fondatorii (membrii, asociaţii) faţă de persoana juridică constituită, de naţionalitatea persoanei juridice. Potrivit art.57 din Codul civil, persoanele juridice sunt de drept public şi de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de egalitate. La baza acestei clasificări se pune raţionamentul legiuitorului de a arăta expres subiectele considerate persoane juridice de drept public, iar privitor la cele de drept privat indicînd numai categoriile lor. Dacă promovează, protejează şi realizează un scop general, al întregii colectivităţi (al tuturor cetăţenilor din ţară sau al locuitorilor unei localităţi), persoana juridică aparţine domeniului public, iar dacă promovează un interes particular, al fondatorilor (asociaţilor, membrilor sau al unei categorii de persoane determinate sau determinabile), persoana juridică aparţine domeniului privat.

6

Înfiinţarea persoanei juridice Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea, în condiţiile legii, a acestui subiect de drept. În unele situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune un singur act juridic, căruia legea îi recunoaşte acest efect creator. În alte situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune o serie de operaţiuni juridice, care, numai luate împreună, conduc la crearea persoanei juridice respective. De reţinut că nu se poate neglija rolul statului în ceea ce priveşte înfiinţarea persoanelor juridice. Astfel, pe lîngă însăşi reglementarea modurilor şi condiţiilor înfiinţării diferitelor categorii de persoane juridice, statul, prin organele sale, competente potrivit legii, fie creează direct anumite persoane juridice, fie recunoaşte actul de înfiinţare al celor ce constituie persoana juridică ori împuterniceşte unele organisme, chiar obşteşti, să recunoască înfiinţarea unei persoane juridice, fie autorizează înfiinţarea persoanei juridice. Participarea statului la înfiinţarea persoanelor juridice este menită să asigure, în această materie, respectarea unuia dintre principiile generale ale dreptului civil, anume: principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale, obşteşti. Modurile de înfiinţare a persoanei juridice sunt prevăzute de art. 194 C.civ. astfel: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; c) în orice alt mod prevăzut de lege. Dacă prin lege nu se prevede altfel, prin actul de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia”. În măsura în care prin lege, prin actul de constituire sau prin statut nu se prevede altfel, persoana juridică se înfiinţează pe perioadă nedeterminată. În ce priveşte înregistrarea aceasta este obligatorie pentru persoanele juridice dacă legea prevede aceasta. Prin înregistrare se înţelege – potrivit art. 200 alin. (2) C.civ. înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă modalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz. Înregistrarea se face din oficiu sau la cerere, după caz. În cazul în care înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitatea faţă de terţi, actele sau faptele

7

juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită. Reprezentanţii persoanei juridice (inclusiv fondatorii) răspund pentru neefectuarea formelor de înregistrare; ei răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste persoane. În cazul în care condiţiile de înfiinţare a persoanei juridice nu sunt respectate se va aplica sancţiunea nulităţii. Astfel, potrivit art. 196 C.civ., nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa de judecată atunci când: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile anume prevăzute de lege; b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili la data înfiinţării persoanei juridice; c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri; d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia; e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate; f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzuţi de lege; i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice. Nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la lit. a), c)-g) se sancţionează cu nulitatea absolută. Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia. Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile dacă până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată (art. 197 C.civ.). În ce priveşte efectele nulităţii acestea au loc de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetând fără efect retroactiv şi drept consecinţă va intra în lichidare. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească se numesc şi lichidatorii. Totodată, fondatorii sau asociaţii răspund pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acestora de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti. Regimul actelor juridice încheiate cu terţii este reglementat în noul Cod civil, în art. 199, astfel: „(1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz. (2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate în momentul încheierii actului”.

8

Elementele constitutive Potrivit art. 187 C.civ.: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general”. Aceste trei elemente au drept caracteristici: generalitatea, legalitatea şi sunt cumulative, exclusive şi diverse. Aceasta înseamnă, printre altele, că pentru existenţa persoanei juridice cele trei elemente trebuie întrunite în totalitate, lipsa uneia dintre ele va însemna că această entitate nu va avea calitatea de persoană juridică; ele sunt şi exclusive, în sensul că ele nu sunt numai necesare ci şi suficiente. Pe lîngă actele legislative, drept temei juridic al înfiinţării persoanei juridice sunt şi actele constitutive, elaborate şi aprobate de fondatori în modul stabilit. Actul de constituire reprezintă un document în care se materializează voinţa fondatorului (fondatorilor) de a înfiinţa o persoană juridică şi în care sînt circumscrise limitele activităţii ei ca subiect de drept. Actul de constituire trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un cuprins predeterminat de dispoziţiile legale. Acest act nu poate acorda mai multe drepturi decât legea.Din art.62 din Codul civil rezultă că persoanele juridice activează pe baza actelor de constituire. Persoana juridică poate avea un singur act de constituire (contract de constituire sau statut) ori două acte de constituire (contract de constituire şi statut sau decizie şi statutul). Cuprinsul actului de constituire. Art.62 alin.(3) din Codul civil stabileşte clauzele generale ale actului de constituire al persoanei juridice, indiferent de formă. El trebuie să conţină principalele atribute de identificare (denumirea şi sediul) a persoanei juridice şi modul de administrare a acesteia. Referitor la persoana juridică fără scop lucrativ trebuie să se indice obiectul de activitate şi scopul propus. Actul de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în scris, în limba romînă, şi să fie semnat de toate per¬soanele care participă la fondare. în cazurile indicate de lege, precum şi în cazul în care fondatorii doresc, actul de constituire se autentifică notarial. Prin lege se stabileşte că actul de constituire al societăţilor comerciale, fundaţiilor şi instituţiilor private trebuie să aibă formă autentică. Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea persoanei juridice. Prin organizare proprie sau de sine stătătoare vom înţelege alcătuirea ca un tot unitar şi structurarea sau compartimentarea colectivului de oameni. Orice grupare de oarecare importanţă este dotată cu diverse organe investite cu funcţii distincte. Această organizare internă variază de la un tip de persoană juridică la altul. Un principiu de autodeterminare este acela că orice persoană juridică are dreptul (dar şi obligaţia) de a elabora statutul şi regulamentele interioare pentru a-şi guverna activitatea. Desigur, acestea trebuie să fie elaborate în conformitate cu regulile legale de elaborare care sunt specifice fiecărui tip de persoană juridică.

9

De altă parte, necesitatea practică de gestiune în orice persoană juridică face să apară o diferenţiere între organele ei deliberative şi organele executive. Primele iau forma adunărilor generale care deţin puterea de a decide soarta persoanei juridice (chiar transformarea sau dizolvarea ei). Organele executive au sarcina de a executa deciziile adunării generale; altfel spus, lor le incumbă obligaţia de gestiune curentă a afacerilor persoanei juridice. Sub diverse nume (directori, administratori, geranţi etc) ei îndeplinesc o funcţie specifică: sunt reprezentanţii persoanei juridice în exercitarea activităţilor şi drepturilor acesteia. În acest sens, art. 209 alin. (3) C.civ. stabileşte că raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut. Prin patrimoniu propriu distinct înţelegem acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular persoana juridică. Aşadar, o entitate dotată cu personalitate juridică are un patrimoniu în care pot să-şi găsească locul aceleaşi drepturi ca şi cele la care pot să acceadă persoanele fizice. Art. 31 alin. (1) C.civ. dispune că orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia. Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege [alin. (2)]. Noul nostru cod civil se pare că consacră teoria patrimoniului de afectaţiune permiţând divizarea sau afectaţiunea unei mase patrimoniale în vederea realizării unui scop determinat şi licit. Astfel alin. (3) al art. 31 dispune că sunt patrimonii de afec taţiune masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii. Apoi, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale şi, bineînţeles, în condiţiile prevăzute de lege. De regulă, patrimoniul iniţial are ca sursă contribuţia fiecărui fondator sau, după caz, fondatori. Această contribuţie rezidă în bunuri (în materialitatea lor) sau numai în folosinţa lor, în bani sau chiar drepturi de creanţă faţă de terţi; legea este, de obicei, cea care determină aporturile minime. Patrimoniul profesional individual, ca o premieră în legislaţia noastră, este introdus prin art. 33 C.civ.; aceste patrimonii sunt cele afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate, cum sunt profesiile de notar, avocat, medic etc. şi se stabilesc prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este distinct atât faţă de patrimoniul altor persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane (fizice sau juridice) care intră în colectivul său. Patrimoniul propriu al persoanei juridice are două laturi: cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale şi cea pasivă care înglobează obligaţiile patrimoniale (contractuale sau extracontractuale).

10

De altă parte, patrimoniul propriu permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie şi, de asemenea, el permite acesteia să participe la circuitul civil în nume propriu. Legând cele două laturi ale patrimoniului unei persoane juridice, activă şi pasivă, o regulă fundamentală face să se recunoască acest patrimoniu ca o universalitate de drept, un ansamblu în sânul căruia funcţionează corelaţia activului cu pasivul. Aşadar, principiul în ceea ce priveşte raporturile dintre patrimoniul persoanei juridice şi patrimoniul individual al membrilor aceleiaşi persoane juridice este acela al neconfuziunii celor două patrimonii: patrimoniul social şi patrimoniile individuale. În acest sens, art. 241 C.civ. stabileşte că membrii organelor de administrare a persoanei juridice au obligaţia de a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. Dar, desigur, că acest principiu nu exclude în anumite cazuri comunicări sau contacte. Totuşi, menţionăm că aplicat activului persoanei juridice, acest principiu face să apară o diferenţă între, pe de o parte, societăţi şi, de altă parte, asociaţii, fundaţii, sindicate. Pentru acestea din urmă neconfuziunea este absolută având în vedere că membrii unei asociaţii nu au nici un drept de proprietate asupra bunurilor, mobile sau imobile, care aparţin asociaţiei, şi nu au nici o vocaţie să culeagă o parte din beneficiile asociaţiei. În schimb, într-o societate asociaţii au un drept asupra patrimoniului societăţii; fiecare asociat are în patrimoniul său un anumit număr de părţi sociale. Însă trebuie reţinut că acest drept nu este un drept de proprietate; asociaţii care deţin o doime din acţiunile unei societăţi nu sunt proprietarii unei doimi din bunurile societăţii. Aceste părţi sociale îl investesc pe titularul lor, împotriva persoanei juridice, cu un drept căruia i se recunoaşte natura de drept de creanţă. Acest drept conferă beneficiarului său o vocaţie de a culege periodic o parte din beneficiile care rezultă din activitatea societăţii iar, în caz de dizolvare a societăţii vocaţia de a culege o parte din capitalul social (după lichidarea pasivului). În sfârşit, dacă pasivul întrece activul patrimonial al persoanei juridice, ea se va afla în stare de insolvabilitate. Dar o persoană juridică se va afla în insolvenţă atunci când, deşi nu este insolvabilă, aceasta nu poate achita sumele scadente şi care au depăşit cu cel puţin 90 de zile scadenţa conform Legii nr. 85/2000 privind procedura insolvenţei. Scopul propriu este obiectul de activitate al persoanei juridice; el reprezintă chiar raţiunea de a fi a acelei entităţi. El trebuie să fie determinat, licit, moral şi în concordanţă cu interesul general. Scopul propriu al persoanei juridice determină limitele capacităţii de folosinţă a ei în conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi (numai pentru persoanele juridice fără scop lucrativ) şi totodată el dă sens celorlalte două elemente constitutive. Scopul - lucrativ sau comercial şi nelucrativ sau de binefacere ori ideal – constituie şi unul dintre criteriile de distincţie între persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat.

11

Bibliografie

1. Codul civil și Codul de procedură civilă, Ediție coordonată de prof. Univ. Dr. Flavius-Antoniu Baias, Editura C.H.Beck, București 2019 2. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015 3. M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2016 4. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2003 5. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civilintroducere/persoana-juridica/ 6. https://facultateadrept.wordpress.com/drept-civil-introducere-in-drept-civil2/curs-5-persoana-juridica/

12