Vdocuments.mx Introducere in Catehetica Ortodoxa Pr Vasile Gordon

UNIVERSITATEA DIN B U C U R E Ş T I FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „PATRIARHUL JUSTINIAN”

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON

INTRODUCERE CATEHETICA

ÎN

ORTODOXĂ

TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST

BUCUREŞTI – 2004

2

3 CUVÂNT

ÎNAINTE

Volumul de faţă cuprinde elementele de bază ale Cateheticii Ortodoxe, pe care le prezentăm în această ediţie de probă spre folosul studenţilor din anul al IIIlea, Secţia Pastorală, totodată cursanţilor de la master şi doctorat. În acelaşi timp, preoţilor de la parohii şi profesorilor de religie din şcoli, având în vedere faptul că manualul valorifică şi semnalează o bibliografie catehetică şi metodică la zi, îndeosebi din spaţiul teologiei româneşti. După cum se va observa, unele prelegeri sunt mai dezvoltate, altele mai scurte, potrivit cu actualitatea pe care o reprezintă, conţinutul fiind conceput în general schematic, având mai mult un rol de semnalare al temelor principale, deodată cu al reperelor bibliografice. Cursul se limitează doar la acele teme catehetice şi metodice care corespund mai ales din punctul de vedere al misiunii practice, la care se adaugă bibliografia obligatorie şi cea generală, orientativă. Deşi temele abordate nu tratează toate subiectele importate din domeniu, ele acoperă integral spaţiile orelor de curs şi ale seminariilor consacrate anului universitar, răspunzând, de fapt, strictului necesar al exigenţelor la această disciplină. Cartea de faţă are o seamă de teme comune cu cele abordate în volumele similare, apărute în câmpul catehetic românesc, dar şi altele noi, care nu au mai fost prezentate până acum. Ne raportăm în primul rând la manualul de Catehetică semnat de regretatul părinte profesor sibian Dumitru Călugăr1, pe care l-am numi „clasic” – având în vedere tematica tradiţională a disciplinei, dar şi la cursurile distinşilor mei colegi din ţară, părinţii profesori Costachi Grigoraş (Iaşi)2 şi Ilie Ivan (Piteşti)3, care includ doar parţial subiectele „clasice”, propunând în schimb altele noi, deosebit de interesante, izvorâte din propriile preocupări didactice şi pastorale. Se înţelege că mi-au fost de mare sprijin toate cele trei manuale şi ţin să exprim aici întreaga mea preţuire pentru autorii lor. Cursul de faţă tratează, la rândul său, atât teme din şirul celor devenite tradiţionale, dar şi altele mai noi, care s-au impus aproape de la sine pe parcursul anilor de pastoraţie şi profesorat, cum sunt, spre exemplu: Mijloacele practice de catehizare în Biserică, Factorii educaţiei religioase, Redactarea şi prezentarea catehezei etc. Numărul temelor, ca şi cel al paginilor volumului, în general, este intenţionat restrâns, din două motive: pe de o parte, limitarea la materialul care acoperă spaţiile orelor de curs, respectiv la posibilităţile de asimilare ale studenţilor; pe de altă parte, încadrarea în numărul de pagini care să favorizeze fixarea unui preţ de vânzare accesibil, având în vedere sărăcia cvasi-generală a studenţilor noştri, virtuali cumpărători. 1

Prima oară tipărită în anul 1976, 218 p., urmate de alte două ediţii: 1985 şi 2003. Mergând, învăţaţi toate neamurile!... – Bazele hristologice, apostolice şi patristice ale Cateheticii şi Omileticii, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, 364 p. 3 Îndrumător catehetic, Editura Conphis, Rm. Vâlcea, 2001, 261 p. 2

4 Întrucât în ultima vreme se vorbeşte tot mai des de o posibilă restructurare a programelor disciplinelor teologice, impusă de restructurarea generală a învăţământului românesc (legată, de fapt, de armonizarea cu cel din ţările Uniunii Europene), se preconizează anumite operaţii şi în programa analitică a Cateheticii (dimpreună cu cea a Omileticii). În acest scop, am receptat cu bucurie intenţia organizării unor întâlniri ale profesorilor de aceeaşi specialitate din ţară, pentru a fixa, de comun acord, o tematică unică, care, după ce va primi aprobarea Comisiei de Învăţământ a Sfântului Sinod, să stea la baza viitoarelor manuale şi cursuri. Până atunci, în virtutea autonomiei universitare, ne luăm îngăduinţa să tipărim acest curs, structurat după o viziune proprie, pe care l-am susţinut efectiv în faţa studenţilor teologi bucureşteni, începând cu anul 1998. Cu gândul la o eventuală nouă ediţie, revăzută şi îmbunătăţită – desigur, dar şi la preconizatul manual universitar „unic”, aştept cu interes observaţii şi sugestii, din partea tuturor celor care vor binevoi să utilizeze cursul, atât cu privire la tematică, conţinut şi bibliografie, cât şi cu referiri la concepţie, stil, limbaj etc. Închin această lucrare catehetică memoriei iluştrilor profesori-înaintaşi în câmpul acestei discipline de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, profund îndatorat scrisului şi pildei lor de slujire: dr. Badea Cireşeanu, liturgist cu renume, dar şi autor al primului Curs de Catehetică (litografiat); pr. dr. Grigorie Gristescu, peste 20 de ani ostenitor la catedră, în vremuri foarte grele pentru Biserică şi Neam; pr. dr. Mihail Bulacu, cel mai prolific autor român de studii catehetice din toate timpurile; arhid. dr. Nicolae Balcă, distins teolog şi erudit filozof creştin, care a pus în serviciul Cateheticii tot ce a dat mai frumos şi util universul fascinant al filozofiei; nu în ultimul rând, pr. dr. Constantin Galeriu, profesor în anii studenţiei mele şi îndrumător din vremea doctoratului, care a imprimat disciplinei pecetea luminoasă a personalităţii sale duhovniceşti. Pentru toţi, neţărmurită admiraţie şi recunoştinţă, iar pentru studenţii noştri îndemn stăruitor de a le urma pilda. Rezerv finalul acestui scurt cuvânt înainte venerabilului nostru Patriarh, Prea Fericitul Părinte Teoctist, spre a-i aduce fiască mulţumire pentru Înalta binecuvântare acordată tipăririi acestui volum, deodată cu urări anticipate de mulţi ani, buni şi rodnici, în slujirea Bisericii şi a Neamului, cu prilejul apropiatei aniversări a frumoasei vârste de 90 de ani!

AUTORUL

5 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE CATEHETICA se numără printre disciplinele cu tradiţie ale Teologiei Practice, care, la începuturile programelor didactice ale Facultăţii de Teologie (la Bucureşti: 18811884), era inclusă într-o singură Catedră, la un loc cu Omiletica, Liturgica şi Pastorala4, datorită apropiatei lor înrudiri, având, totodată, profesor comun5. În acelaşi timp, de remarcat este faptul că în însăşi Legea Învăţământului Superior (25 iunie 1890), la art. 4, Catehetica era nominalizată între disciplinele teologice de bază, o dată cu Dogmatica, Studiile Biblice, Istoria Bisericească, Liturgica etc. Cu timpul a devenit, apoi, materie distinctă, dar nu singură, ci împreună cu Omiletica, pentru că are temele cele mai apropiate dintre celelalte trei ale catedrei. Propriu-zis, Omiletica şi Catehetica s-au detaşat în anul 1928, avându-l titular pe părintele Grigorie Cristescu. Mai târziu au fost unele perioade când cele două materii au fost separate, acest fapt explicându-se parţial şi prin pregătirea specifică a titularilor. De exemplu, între anii 1947-1952, Omiletica (incluzând şi Exerciţiile de Predică) a fost predată de părintele Grigorie Cristescu, iar Catehetica de părintele Mihail Bulacu, specialist în Catehetică şi Pedagogie, cu doctoratul susţinut în acest domeniu încă din anul 19286. În anul 1952 Omiletica şi Catehetica vor fi din nou asociate, dar cu un adaos al noţiunilor de Pedagogie, sub denumirea de Omiletică şi Catehetică, cu noţiuni de Pedagogie, avându-l ca titular pe arhid. dr. Nicolae Balcă, care va onora strălucit această disciplină până la pensionare (1970). Pentru scurte perioade, disciplina a fost apoi suplinită de diac. Emilian Vasilescu (1970-1971), pr. Ion Bria (1971-1973) şi pr. Gabriel Popescu (1973-1977). Din anul 1977 la catedră a slujit regretatul părinte profesor Constantin Galeriu, până la ieşirea la pensie (1994), imprimând disciplinei mai ales un caracter practic, izvorât din experienţa pastorală de excepţie a p. c. sale. Între anii 19941998, cursul a fost susţinut de părintele profesor Vasile Răducă (actualmente titular la Teologie Morală), iar din 1998 până în prezent de către subsemnatul. În anul 1992, Facultatea de Teologie reintră în Universitate, prilej cu care Pedagogia a fost desprinsă de Catehetică şi Omiletică, fiind preluată de profesori specializaţi în domeniu. Disciplina şi-a păstrat, aşadar, doar denumirea de Catehetică– Omiletică, aşa cum se prezintă şi astăzi: Catehetica pentru anul al III-lea de studii, Secţia Pastorală, iar Omiletica la anul al IV-lea, aceeaşi secţie. O dată cu reintroducerea religiei în şcoală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât (şi Universitatea a acceptat) ca în cadrul Teologiei Practice să se predea şi disciplina intitulată Metodica predării religiei, curs opţional, la anul al III-lea de studii, pentru toate secţiile. Metodica, nu este altceva, de fapt, decât Pedagogia creştină, propriu-zis o componentă a Cateheticii şi opinăm că nu ar trebui predată separat, ci în cadrul acestei discipline. Comparând programele analitice ale Cateheticii şi Metodicii vom observa imediat că programa celei din urmă este inclusă efectiv în cadrul celei dintâi. Din punctul de vedere al instruirii religioase, Catehetica a fost prezentă dintru început în sistemul învăţământului religios românesc, atunci când el a căpătat forme 4

Pentru unele date utilizăm medalionul analitic al Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Catedra de Omiletică şi Catehetică cu noţiuni de Pedagogie, în “Studii Teologice”, an. XXXIII (1981), nr. 7-10, p. 578-581. 5 Între titularii cu activitate mai îndelungată la aceste discipline se numără şi eruditul dr. Badea CIREŞEANU, autorul celebrului tratat de Liturgică, în 3 volume („Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit”, Bucureşti, 1910-1911-1912), dar şi al unor remarcabile cursuri de Catehetică şi Omiletică (litografiate). 6 Titlul tezei de doctorat: Studiu introductiv în Catehetica Ortodoxă, Oradea, 1928.

6 organizate. Ca ştiinţă, însă, această disciplină este tributară, sub aspectul terminologiei şi al structurării materialului didactic, teologiei apusene, fapt pe care arhimandritul cărturar Juvenal Ştefanelli, autorul primului tratat ştiinţific de Catehetică în literatura noastră ortodoxă7, îl recunoaşte fără complexe. Format în disciplina şcolilor germane, Ştefanelli ne oferă prin tratatul său o mostră de erudiţie şi acrivie ştiinţifică, pilduitoare chiar pentru exigenţele didactice din zilele noastre. În acest tratat se menţionează, între altele, că în Germania apar primele manuale de nivel superior, din domeniul de care ne ocupăm. După ce prezintă câteva încercări mai timide, dar prezente încă din secolul al XVI-lea, Ştefanelli îl nominalizează pe F. H. Schwarz, care “cumpenind însemnătatea catecheticei, şi înţelegând necesitatea şi folosul ei pentru crescerea religioasă şi morală în biserică a scris: Katechetik oder Anleitung zum Unterrichte der Jugend im Christentum8, Gissen, 1818”9. Revenind în aria preocupărilor catehetice româneşti, se cuvine să mai pomenim câteva nume de rezonanţă ale câtorva dascăli de Teologie, care au ostenit şi ostenesc cu multă dăruire, prin cuvântul rostit şi scris: dr. Dumitru Boroianu, pr. dr. Nicolae Terchilă, arhim. dr. Iuliu Scriban, pr. Nicoale Petrescu (toţi trecuţi în veşnicie), dimpreună cu reprezentanţi în viaţă şi activitate: pr. dr. Sebastian Şebu, pr. dr. Costachi Grigoraş, arhim. dr. Veniamin Micle, dr. Ioan Toader, pr. dr. Eugen Jurcă etc.10. * TERMINOLOGIE. În cadrul acestei discipline întâlnim foarte frecvent următorii termeni: catehet, catehumen, cateheză, catehetică. Catehetul este cel care învaţă pe altul, învăţătorul sau dascălul; catehumenul este cel care învaţă de la altul, ucenicul, elevul; cateheza este, în general vorbind, lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba catehizarea în biserică, în cadrul cultului divin, fie că este vorba de ora de religie. Catehetica este disciplina Teologiei Practice care se ocupă cu normele ştiinţifice de predare ale învăţământului religios-educativ, cu scopul de a forma caractere religios-morale. Etimologic11, toţi aceşti termeni provin din grecescul κατάχεῖν (κατά şi ἡχεῖν  = a suna, a răsuna de sus în jos, a spune ceva de la loc înalt. Activitatea catehetică din Biserica primară se numea κατήχισις, termen pe care nu-l întâlnim sub această formă în Sfânta Scriptură. Întâlnim în schimb formele verbale κατηχεῖν, κατηχεῖσθαι, care se găsesc şi la Iosif Flavius şi la Filon. Iată câteva exemple:  Fapte 21, 21: Şi ei au auzit despre tine13 (despre Pavel, n. n.) că pe toţi iudeii care trăiesc printre neamuri îi înveţi să se lepede de Moise... (ηχήθησν δὲ περὶ σοῦ ὅτι ἀποστασίαν διδάσκεις ἀπὸ Μωϋσέως τοὺς κατὰ τὰ ἔθνη πάντας ᾽ Ιουδαίους...) 7

Cernăuţi, 1880; ediţia a II-a, îmbogăţită, 1904, 342 p. Catehetica sau îndrumarea în învăţământ a tineretului în creştinism. 9 Op. cit. , p. 8. 10 Operele lor catehetice principale sunt incluse în lista noastră bibliografică, anexă a cursului de faţă, care poate fi consultată şi la Biblioteca Facultăţii noastre de Teologie. 11 Pentru explicaţiile etimologice utilizăm Manualul de Catehetică al pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984 (ediţia a II-a) şi Cursul de Catehetică pentru anul al III-lea al pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, Bucureşti, 1996. Detalii etimologice amănunţite pot fi urmărite şi în Catehetica arhim. J. ŞTEFANELLI, p. 17-22, a cărui preocupare în acest sens este de-a dreptul impresionantă, în demersul său recurgând nu numai la citatele biblice cunoscute, ci şi la autori aparţinând literaturii şi filozofiei antice, dovedind, astfel, o excelentă cunoaştere a limbii clasice greceşti. 12 Κατά= prepoziţie cu acuzativ şi genitiv: în, pe, lângă, dar şi de sus în jos + de jos în sus; ἡχεῖν, vb. = a suna, a răsuna. 13 Sensul, aici, este au fost învăţaţi (informaţi) despre tine... 8

7 

Romani 2, 18: Şi-I cunoşti voia (lui Dumnezeu, n. n.) şi , învăţat fiind de Lege (ηχούμενος ἐκ τοῦ νόμου ştii să desluşeşti deosebirile;  Galateni 6, 6: Cel ce primeşte cuvântul (învăţăturii) să-i facă învăţătorului său parte de toate bunurile (Κοινωνείτω δὲ ὁ κατηχούμενος τὸν λόγον τῷ κατηχοῦντι ἐν πᾶσιν ἀγαθοῖς). Interesant de observat diferenţa de nuanţă dintre διδάσκωşiκατηχέω În timp ce primul termen înseamnă „învăţ pe altul orice fel de ştiinţă” (matematică, fizică, geografie etc.), al doilea, o dată cu sensul general de „a învăţa pe altul”, implică un conţinut special: (învăţ despre) Dumnezeu, credinţă, crearea lumii etc. După cum lesne se poate observa, utilizarea verbului accentuează mai ales caracterul predării orale al învăţăturii creştine, conţinute în Revelaţia dumnezeiască. Desigur, elementele de bază ale catehezei apostolice erau preluate, pe de o parte, din Noul Testament, iar pe de altă parte, din Tradiţie. Trebuie să precizăm, de asemenea, că misiunea de catehizare apostolică nu implica doar aspectul didactic, învăţătoresc, adică o predare şi o însuşire a doctrinei, ci, deopotrivă, viaţa cultică şi disciplinară, propriu-zis întreaga activitate misionar-pastorală a Bisericii. Cu alte cuvinte, cateheza nu se preocupa numai de împărtăşirea cunoştinţelor, ci şi de integrarea aspiranţilor la Botez în viaţa liturgică: rugăciunea, postul, exorcismele, examinarea conştiinţei etc. Un alt aspect care trebuie reţinut este că în primele veacuri ale creştinismului catehumenii erau reprezentaţi îndeosebi de oameni maturi, care doreau să fie iniţiaţi în viaţa creştină. Abia de la începutul Evului Mediu (sfârşitul secolului al V-lea), catehumenii numărau oameni mai puţin înaintaţi în vârstă. Catehizarea s-a făcut, de asemenea, şi pruncilor botezaţi de mici, începând cu anii în care se impunea educarea deprinderilor creştine. Astfel, înţelesul cuvântului “cateheză” şi “catehumen” variază de la o perioadă istorică la alta, precum şi în funcţie de vârsta subiecţilor: la cei maturi şi neiniţiaţi în viaţa creştină, catehizarea premerge botezului, la cei mici o succede. Până la organizarea catehumenatului, ca formă instituţională de educaţie religioasă, cateheza se confunda cu predica, în special cu cea misionară, iar uneori şi cu celelalte mijloace de pastoraţie, completându-se reciproc. RAPORTUL CU OMILETICA. 1. În prima fază a propovăduirii învăţăturii creştine, se desfăşura predica misionară = kerigma (de la gr. κηρύγγω = a fi crainic, a vesti, a anunţa). Kerigma a fost opera Sfinţilor Apostoli şi a unor ucenici ai lor. Ei vesteau Evanghelia celor care încă nu auziseră de ea. Astfel, iudeilor se adresau în limbaj biblic vetero-testamentar, arătând ca Hristos este împlinirea profeţiilor pe care ei, ca membri ai poporului iudeu, le cunoşteau de la sinagogă. Păgânilor se adresau potrivit gradului de înţelegere: grecilor, de pildă, în limbaj raţional şi chiar filozofic (cum a procedat, de pildă, Sfântul Apostol Pavel), altora în contextul credinţelor şi tradiţiilor locale, urechea lor fiind familiarizată cu termenii acelor credinţe. Se cunoaşte că misiunea kerigmatică a întâmpinat uneori mari obstacole, propovăduitorii riscându-şi nu de puţine ori viaţa. Se ştie, de asemenea, că de multe ori nu erau acceptaţi, ba dimpotrivă, erau alungaţi cu pietre sau chiar omorâţi. Conţinutul kerigmei era simplu dar de esenţă:  Dumnezeul Cel Unic, creator al cerului şi al pământului, veşnic proniator;  Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc;  Întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, la care sunt chemate toate neamurile, împărăţie concretizată în Biserica tuturor celor botezaţi. Dacă cei ce ascultau erau receptivi, urma catehizarea şi botezul, dacă nu kerigma rămânea o încercare nereuşită pe moment, însă cu nădejdea propovăduitorului într-o reuşită viitoare.

8 2. Kerigmei îi urma, aşadar, catehizarea propriu-zisă, cu toate implicaţiile specifice, făcută iniţial tot de Sfinţii Apostoli şi de ucenici ai lor, dar care era continuată, în cele mai multe cazuri, de didascali sau învăţători, despre a căror slujire vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători (διδάσκαλους)...” (I Cor 12, 28). În legătură cu misiunea deosebit de importantă a didascalilor, literatura catehetică românească beneficiază de un studiu excepţional, aparţinând profesorului de vrednică pomenire Teodor M. Popescu, intitulat “Primii didascali creştini”14. Esenţial, cateheza a fost dintru început ocazională şi didactică. Ocazională, când s-a făcut într-un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheţi pasageri; cea didactică presupune un loc şi un spaţiu de timp bine determinate, desfăşurându-se în cadrul unor instituţii cu autoritate (Biserica, şcoli catehetice), fiind susţinută, desigur, de persoane pregătite şi autorizate de aceste instituţii. 3. În faza următoare, după ce catehumenii erau botezaţi şi integraţi, astfel, în comunitatea eclezială, ei erau beneficiarii predicii propriu-zise, fie sub forma omiliei, fie a predicii tematice, în cadrul cultului, desigur. În concluzie: cateheza începe misiunea propovăduirii, iar omilia sau predica o completează, o dezvoltă şi o desăvârşeşte. * Din punct de vedere interconfesional, de-a lungul istoriei creştinismului, o dată cu regretabila separare pe denominaţiuni, au apărut în mod inevitabil şi diferenţieri de abordare a demersului catehetic. Astfel, romano-catolicii au dat atenţie cu precădere disciplinei, protestanţii instruirii intelectuale, pe când la ortodocşi accentul a rămas pe cult, pe integrarea în viaţa liturgică. * Implicaţii actuale. Astăzi nu se mai poate vorbi de catehumeni în înţelesul termenului din Biserica primară. Puţini sunt oamenii maturi, cel puţin în ţara noastră, care să nu fie botezaţi, iar cele mai multe solicitări pentru intrarea în creştinismul ortodox, ale celor care iniţial au aparţinut religiilor necreştine se datorează căsătoriilor mixte. Pentru aceste cazuri, catehizarea se face în mod particular, neorganizat, cu atenţie sporită sau, uneori, redusă, în funcţie de gradul de preocupare al preotului-catehet şi, implicit, de receptare al “catehumenului”. Cu toate acestea, vorbim şi astăzi în mod curent de cateheză şi catehizare. Şi nu fără temei. După evenimentele din decembrie 1989 a fost posibilă reintroducerea religiei în şcoală, acest demers constituindu-se, astfel, într-o formă organizată de catehizare. În parohii, cu toate că şi pe vremea dictaturii comuniste preoţii au făcut catehizare “cu timp şi fără timp”, începând cu anul 1990 s-au putut organiza întruniri speciale, îndeosebi cu tinerii doritori de luminare a credinţei, având loc, astfel, un dialog catehetic organizat. Sunt, astfel, parohii care, în afara orarului de slujbe, au în programul săptămânal o zi şi o oră specială consacrată catehizării propriu-zise, cu o tematică prestabilită, cu studiu biblic şi doctrinar, cu teme care se citesc acasă şi se discută apoi la biserică asupra lor, deodată cu dialogul adhoc la care cei interesaţi pun întrebări iar preotul răspunde. În sprijinul acestuia au venit şi noile publicaţii creştine, cărţi şi reviste, ale câtorva edituri creştin-ortodoxe deosebit de

14

Publicat în “Studii Teologice”, nr. 2/1932, p. 140-211; republicat de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR în vol. Biserica şi cultura, Bucureşti, 1996, p. 214-233. Menţionăm că acest studiu face parte dintre lecturile bibliografice obligatorii pentru examene, în cadrul disciplinei Cateheticii.

9 prolifice15, fiind posibilă deschiderea de biblioteci publice cu program de împrumut, chiar în interiorul sfintelor lăcaşuri. Unele parohii au editat reviste şi buletine, cu un impact benefic şi în plan catehetic. În condiţiile în care astăzi, mai mult ca oricând, sectele de tot felul operează cu un zel tot mai aprig, împărţind gratuit un număr crescând de publicaţii otrăvite, dialogând cu creştinii noştri prin specularea tuturor prilejurilor, profitând, totodată, de ignoranţa multora, slujitorii Bisericii neamului nu pot fi pasivi, ci se vor implica în misiunea de catehizare cu responsabilitatea cuvenită. Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial de cel din totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire la doctrină şi cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica urmăreşte cu prioritate formarea de caractere creştine16. Observăm, aşadar, că accentul nu cade atât pe aspectul informativ, ci mai ales cel formativ. Mai adânc vorbind, a catehiza înseamnă a face din credincioşi membri vii ai Bisericii, susţinându-i în creşterea duhovnicească spre desăvârşire, după cum inspirat se exprimă Sfântul Apostol Pavel: "Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în Hristos" (Ef. 4, 13). Importanţa actuală a Cateheticii se leagă direct de importanţa misiunii Bisericii în contemporaneitate. Alături de Omiletică, această disciplină valorifică întreg tezaurul doctrinar, biblic, istoric, cultic şi canonic al Bisericii drept-măritoare, arătându-ne principiile, metodele, formele şi mijloacele prin care acest tezaur poate să ajungă şi să pătrundă în inimile credincioşilor, spre a-i convinge la săvârşirea faptelor prin care să dobândească mântuirea.

15

Alături de vechea şi prestigioasa Editură a Institutului Biblic şi de Misiune a BOR de la Bucureşti, s-au afirmat în mod deosebit următoarele: Deisis - Sibiu, Anastasia - Bucureşti, Bizantină - Bucureşti, Sophia Bucureşti, Ramida - Bucureşti, Buna-Vestire - Bacău, deodată, evident, cu editurile mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi episcopiilor ortodoxe române, din ţară şi din străinătate. 16 Pentru acest subiect a se vedea Teza de doctorat a pr. prof. Dumitru CĂLUGĂR, Caracterul religiosmoral creştin, Sibiu, 1955, XVI + 292 p.

10 II. SCURT EXCURS ÎN ISTORIA CATEHEZEI Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârşit. Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice (sau învăţătoreşti) a Mântuitorului, datorită complexităţii ei, propriu-zis complexităţii personalităţii Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istoria umanităţii. Căci orice încercare în acest sens îşi va asuma inevitabil riscul relativizării. De aceea, conştienţi de acest risc, recunoaştem ab initio imposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălţimii Sale catehetice, chiar dacă evangheliile ne dau o mulţime de indicii deosebit de grăitoare în acest sens. În consecinţă, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoţite pe alocuri de ilustraţii, acordând în schimb libertate cursanţilor să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet din istoria mântuirii cu date şi remarci trecute prin filtrul cugetării şi trăirii personale. Iată, aşadar, semnalările noastre:  slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanţa lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audienţa era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului. Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. Politeismul grec şi roman reprezenta o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit şi superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învăţător. Fericiţi vor fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiţi adversarii Lui! Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre aceştia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (In. 7, 46). Care era, de fapt, “secretul” acestei supremaţii retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Mt., atunci când spune: “...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7, 29). Acelaşi evanghelist Ioan notează şi o explicaţie revelatoare a Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (6, 33). Iar puterea şi duhul izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”17.  conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viaţa viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: 17

Clement ALEXANDRINUL, Scrieri, vol. 4 din PSB, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, trad. de Pr. D. FECIORU, Bucureşti, 1982, p. 198.

11 Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veşniciei18. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăţiei cereşti, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.  locul activităţii catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea şi Samaria, învăţa în case, sub cerul liber, în pieţele publice, în adunări sociale, pe mare şi pe uscat, pe munte şi la şes, în pustie etc., aşadar, în orice loc unde era ascultat. metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt, şi astăzi. Esenţial, modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate, măreţie şi forţă spirituală. O simplă enumerare a principiilor şi metodelor pedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple: 1. Principii:  Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit etc.;  Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Mt. 6, 33);  Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o palmă...” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.  Temeinic, durabil: El însuşi a spus: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Mc. 13, 31). În acelaşi duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” (6, 68). Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric şi mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările...?” (Rom. 8, 35).  Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;

18

Explicaţii detaliate la Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1/1983, p. 34-61.

12 

Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).

2. Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi: inductivă (parabolele), deductivă (predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”), genetică (“Eu sunt uşa...”), experimentală (pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor); 3. Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde, cât şi cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.). 4. Moduri de învăţământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în faţa mulţimilor) şi monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire). * Din cele de mai sus nu trebuie să înţelegem că succesul unic al învăţăturii Mântuitorului s-ar datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. “Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. “Cheia” şi “noutatea” sunt reprezentate de El Însuşi: învăţătura Sa nu este una teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârşit, înfăţişânduni-se o identificare deplină între ceea ce a învăţat şi viaţa Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învăţătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemaţi să-şi asume misiunea învăţătorească: “Şi după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebeşte de animale, tot aşa şi învăţătorul trebuie să arate că este învăţător şi când grăieşte şi când tace şi când stă la masă şi când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învăţător şi din mers şi din privire şi din ţinută, întrun cuvânt din toate!”19 Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, aşa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinţi (1868-1962), “Cel dintâi mare educator al omenirii şi adevăratul mântuitor al copiilor”20. Pedagogului Suprem, profesorul-geograf, dublat de profesorul-pedagog, Simion Mehedinţi, îi consacră aprecieri de mare frumuseţe, dintre care spicuim: "Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe 19

Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, vol. 23 PSB, trad. pr. dr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, p. 823 (tâlcuire la Mt. 23, 6-7). 20 Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie. Ediţie îngrijită de Dumitru MUSTER, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 216. Simion Mehedinţi, cel mai mare geograf român, trebuie socotit şi unul dintre cei mai mari pedagogi pe care i-a avut ţara noastră. A fost nu numai un savant ci şi un creştin autentic şi un naţionalist în cel mai bun sens al cuvântului. La instalarea comunismului pe meleagurile noastre el nu s-a "aliniat", asumându-şi cu demnitate toate privaţiunile prin care a trecut din această cauză. Notăm, fie şi în treacăt, câteva dintre cele mai cunoscute scrieri pedagogice ale sale: Poporul (Cuvinte către studenţi ), Bucureşti, 1921; Altă creştere. Şcoala Muncii, Bucureşti, 1929 (vezi şi ultima ediţie, a 9-a!, Edit. Axia, Craiova, 2003, prefaţată de pr. V. GORDON); Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor, Bucureşti, 1935; Creştinismul românesc, Bucureşti, 1995; Parabole şi învăţături din Evanghelie, Bucureşti, 1925 (reeditată în 2002, cu o prefaţă semnată de pr. V. GORDON).

13 fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simţise toate disonanţele vieţii şi nenumăratele scăderi ale oamenilor... Nazarineanul cel inimos se simţea atras nu spre cărturari, farisei şi toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arşiţa soarelui, flămânzi, bătuţi şi schingiuiţi, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproşi, schilozi şi alţi dezmoşteniţi ai sorţii. Pe toţi aceştia voia El să-i ridice din mizeria fizică şi morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă faţă de scăderile omeneşti, a pus înainte una singură: iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi... fie acela cine va fi şi cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găseşti măcar un sâmbure de omenie şi, cine ştie, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află... Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creşterea copiilor..."21 Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi...”, In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie...), Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură şi supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susţinută cu dumnezeiasca Sa smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului şi a filozofilor mari ai antichităţii, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai raţiunii, în detrimentul evident ai simţămintelor de dragoste. Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobşte cel mai mare filozof antic, excela în exerciţii raţionale, în silogisme şi fineţuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie şi dragoste, fapt care i-a atras în final dezaprobarea generală, exceptând ataşamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său şi al multora ca el se confirmă adevărul că raţiunea îngâmfă, pe când dragostea smereşte. Raţiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoaşterii şi acceptării părerii celuilalt - soră bună cu smerenia. Aşadar, nu cu raţiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raţionale, oricâtă admiraţie ar stârni din partea ascultătorilor, nu mişcă inima şi nu determină, în final, săvârşirea faptelor bune. De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat şi ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învăţământ. Iar pentru cel care cumpăneşte bine realităţile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simţămintele. Evident, bune sau rele. Însă, dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, aşadar, pedagogii care au cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracţie acum de cel mai preţios izvor al celei mai înalte şi eficiente pedagogii. O confirmare aparte în acest sens o reprezintă ataşamentul faţă de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (17461827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esenţiale, a desprins el din pedagogia divinoumană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea neţărmurită şi utilizarea maximă a intuiţiei. “O mare piedică în cunoaşterea adevărului, mărturiseşte Pestalozzi, este ştiinţa de vorbe, de care nu se leagă, însă, o cunoaştere reală a lucrurilor... Când pasărea cântă... Când viermele se târăşte pe o frunză, atunci tu, învăţătorule, curmă lecţia de vorbe, deoarece pasărea şi viermele învaţă pe copil mai mult şi mai bine. Taci!” 22. Tăcerea, ne amintim, era , de fapt, una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Şi din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. - şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu?...Dar Iisus tăcea...” – In. 19, 9). 21 22

Ibidem, p. 215. Ibidem, p. 219.

14 În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit din perioada anterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion Mehedinţi, din care am citat deja în prelegerea de faţă. Interesant este că şi în anii comunismului au fost minţi luminate din acest domeniu care au avut curajul recunoaşterii în scris a lui Iisus, ca neîntrecut Învăţător. Iată un exemplu: “Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează şi pe cel mai adânc adversar al creştinismului...” 23. Şi să luăm aminte că afirmaţia este făcută în anul 1973, în plină epocă ceauşistă! După anul de graţie 1989, pedagogii laici creştini au ieşit din “catacombe” şi au scris nestingheriţi, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în pedagogia românească autentică. Între aceştia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte profesorul de psihologie şi pedagogie de la Universitatea din Iaşi, Constantin Cucoş, care, în cel mai recent volum al său cu privire la educaţia religioasă, consacră 15 pagini referitoare la pedagogia Mântuitorului, “hristică” – după cum o numeşte domnia sa24. Dincolo de unele stângăcii de exprimare prea “laică” C. Cucoş merită o atenţie aparte, în acest demers deloc uşor al observării impactului actual şi concret al catehezei Învăţătorului nostru suprem. Iată, bunăoară, un fragment al descrierii consacrate Mântuitorului: "Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma esenţială de la care se va inspira adevăratul creştin în acţiunile sale. În măsura în care noi ne livrăm Lui, şi Dumnezeu coboară la noi. Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi (Ef. 5, 1) - ne cheamă Sfântul Apostol Pavel. Şi acest travaliu se cere a fi făcut pe cont propriu şi în mod liber, până vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13). Iisus Hristos este modelul formator prin excelenţă. Tradiţia ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I urmăm exemplul şi nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care transcede omul; acesta din urmă pretinde şi caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său. Vom face în acest punct următoarea precizare: observăm că modelul hristic îngăduie o perfecţionare a atributelor umane reale şi nu ne sperie prin intangibilitatea Lui. Spre El au acces toţi indivizii, indiferent de slăbiciunile şi căderile de circumstanţă. Nimeni nu este împiedicat de nimic în acest urcuş..."25 Iar la sfârşitul paragrafului, prof. Cucoş conchide: "Hristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste şi înţelegere. Dar oamenii rămân responsabili de calitatea asemănării."26 Aşadar, făcând abstracţie de anumiţi termeni mai puţin compatibili cu limbajul teologic, prezentarea făcută Învăţătorului Suprem de către acest tânăr profesor neteolog, ca de altfel şi câtorva sfinţi părinţi mai cunoscuţi27, este o dovadă exemplară a reîntoarcerii pedagogiei laice spre valorile perene ale catehezei creştine.

23

Vasile FLORESCU, Retorica şi neoretorica, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 91. Constantin CUCOŞ, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Edit. “Polirom”, Iaşi, 1999, p. 7590 (începând cu § Iisus Hristos ca învăţător suprem, p. 75-78). 25 Ibidem, p. 76. 26 Ibidem, p. 78. 27 Ibidem, p. 47-57. 24

15 III. CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREŞTINE 1. CATEHEZA SFINŢILOR APOSTOLI. Formaţi la “Şcoala Catehetică” a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, ascultători poruncii Sale “Mergând, învăţaţi toate neamurile...” (Mt. 28,19), au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind, totodată, episcopi, preoţi şi diaconi, pentru plinirea slujirii învăţătoreşti. Factorul esenţial în demersul catehetic apostolic nu se leagă, însă, de o anumită ştiinţă pedagogică, cu toate că ei erau înţelepţi prin firea lor şi înţelepţiţi prin harul Sfântului Duh, ci de o neţărmurită dragoste faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, totodată faţă de cei cărora le făceau catehizare. Aşa se explică râvna lor jertfelnică, ştiut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina sacrificiul. De aceea, Sfinţii Apostoli, în slujba lor învăţătorească, s-au dus la moarte ca la nuntă! Sfântul Apostol Pavel exprimă în mod admirabil acest temei al iubirii de Hristos, ca mobil suprem al râvnei lor nelimitate: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau sabia? Precum este scris (în Ps. 43, 24, n. n.): Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere... Căci nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi... nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru...” (Rom. 8, 35-39). Înarmaţi cu această dragoste şi întăriţi cu puterea Sântului Duh, primit la Cincizecime, Sfinţii Apostoli au cutreierat trei continente (Asia, Europa şi Africa), propovăduind Evanghelia şi întemeind peste tot Biserici creştine. O dată cu întemeierea Bisericilor, ei rânduiau episcopi şi preoţi, cărora le porunceau să vegheze la păstrarea nealterată a învăţăturii evanghelice. Misiunea catehetică s-a desfăşurat parte în scris (consemnată parţial în cele 27 de cărţi ale Noului Testament), parte oral (consemnată sporadic în alte scrieri decât cele neo-testamentare). Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea “catehumenilor” pentru Taina Sf. Botez. Obiectul catehizării: cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie. Mărturisirea Sfântul Apostol Pavel este programatică, în acest sens, pentru toate timpurile, de altfel: “Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (II Cor. 4, 5). Metodele şi formele catehizării erau adaptate corespunzător situaţiilor concrete. Bunăoară, Sfântul Apostol Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din Legea Veche, iar cu păgânii argumente raţionale (uneori filozofice), intuitive etc., desprinse din viaţa, obiceiurile şi gândirea lor. Învăţământul catehetic se desfăşura gradat, de cele mai multe ori inductiv (de la simplu la complex) aşa cum mărturiseşte acelaşi Sfânt Apostol Pavel, atunci când le scrie corintenilor: “V-am hrănit cu lapte, iar nu cu bucate (tari, n.n.), căci încă nu eraţi în stare; şi nici chiar acum nu sunteţi în stare, fiindcă sunteţi încă trupeşti...” (I Cor. 3, 2-3). Cu acelaşi înţeles le scrie, de asemenea, conaţionalilor săi evrei: “Fiindcă voi, cei ce de multă vreme ar fi trebuit să fiţi învăţători, încă mai aveţi nevoie ca cineva să vă înveţe întâiile gânguriri ale cuvintelor lui Dumnezeu; şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci tot cel ce se hrăneşte cu lapte e un nepriceput în cuvântul dreptăţii, fiindcă e prunc; iar hrana tare e pentru cei desăvârşiţi, care prin obişnuinţă au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul” (5, 12-14). Râvna şi tactul pedagogic al Sfântul Apostol Pavel se vădesc, de altfel, din propria-i mărturisire, atunci când spune: “Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc...” (I Cor. 9, 22). Metodele şi formele de catehizare ale Sfântul Apostol Pavel, cunoscute mai bine decât în cazul celorlalţi apostoli, datorită scrierilor neo-testamentare,

16 sunt, de altfel, emblematice pentru toţi Apostolii şi ucenicii lor. Toţi, fără excepţie, s-au făcut tuturor toate pentru a-şi plini mandatul încredinţat. 2. SLUJIREA HARISMATICILOR. Împreună cu Sfinţii Apostoli, în Biserica primară au făcut misiune profeţii şi didascalii, ca purtători ai unor harisme speciale, specifice râvnei incandescente a slujirii apostolice. Mărturie despre aceşti misionaricateheţi depune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Corinteni: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători...” (12, 28). Că aceştia aveau un har misionar special ne încredinţează tot Sfântul Apostol Pavel, atunci când întreabă retoric: “Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învăţători? Oare toţi fac minuni?...” (I Cor. 12, 29). Dintre harismatici, cei care s-au ocupat în mod expres de catehizare au fost didascalii. Ilustrul profesor de teologie, regretatul Teodor M. Popescu, le-a consacrat un studiu cu totul excepţional, intitulat Primii didascali creştini, apărut mai întâi în revista “Studii Teologice”28, iar relativ recent în volumul “Biserica şi cultura”29. Iată cum distinge domnia sa slujirile celor trei harisme: “Pe când Apostolul era misionarul profesionist, iar Profetul organul inspirat, care prezice, revelează, ceartă şi sfătuieşte, Didascalul este, aşa cum îl arată şi numele, învăţătorul propriu-zis al comunităţii, cel care o instruieşte mai deaproape în cele ale credinţei şi moralei creştine, purtător al cunoştinţei şi înţelepciunii. În triada de slujitori ai cuvântului dumnezeiesc, el este factorul special al învăţământului creştin. Numai el are ca funcţie determinantă învăţătura. Pentru istoria teologiei creştine, didascalul are, de aceea, o importanţă pe care n-au avut-o evanghelistul misionar şi profetul...”30. Misiunea apostolilor şi a profeţilor s-a stins de timpuriu, dar a didascalilor a continuat până prin secolul al V-lea, după cum ne încredinţează istoricul bisericesc Socrate31. Cum lesne se poate deduce, didascalii erau rânduiţi de către Sfinţii Apostoli în comunităţile în care aşezau preoţi. Astfel, în timp ce preoţii se ocupau cu precădere de săvârşirea cultului divin, didascalii aveau în grijă explicarea învăţăturilor evanghelice propovăduite de Sfinţii Apostoli. Tot ei erau cei care protejau aceste învăţături de interpretări greşite, de atacurile ereticilor etc. Funcţia didascalilor a fost preluată încet-încet de bărbaţi instruiţi, care vor întemeia şcoli catehetice şi alte instituţii de învăţământ. Toate, bineînţeles, cu binecuvântarea şi sub ascultarea Bisericii. 3. LITERATURA CATEHETICĂ ÎN PRIMELE VEACURI. Câteva repere. Pe lângă cărţile Noului Testament, care ne dau ştiri foarte importante privitoare la cateheza primelor veacuri, literatura creştină beneficiază de câteva scrieri deosebit de preţioase în acest subiect. Prezentarea noastră va fi selectivă, având doar scopul de a semnala câteva dintre ele, în vederea stimulării unei lecturi individuale din partea cursanţilor. Astfel, precizăm mai întâi că literatura catehetică a primelor veacuri poate fi clasificată în trei categorii: a. perioada Părinţilor Apostolici; b. perioada apologetică-polemică; c. perioada post-apologetică. Facem de asemenea precizarea, chiar dacă faptul s-ar 28

Nr. 2/1932 (şi în Extras) Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 79-182. Pentru importanţa deosebită pe care o prezintă acest studiu, cursanţii au obligaţia să-l citească, urmând a fi examinaţi din el la colocvii. 30 Biserica şi cultura..., p. 86-87. 31 Ibidem, p. 124. 29

17 subînţelege de la sine, că demersul catehetic de astăzi nu poate ignora bogăţia informativă şi mai ales formativă pe care izvoarele patristice le oferă preoţilor şi dascălilor de religie din zilele noastre. Operele Sfinţilor Părinţi, ca o fericită completare şi tâlcuire a Sfintei Scripturi, constituie temelia pe care se zideşte edificiul trainic al unui învăţământ complet, care să-şi poată împlini scopul, acela de a forma caractere religios-morale, ţintind în ultimă instanţă desăvârşirea, în vederea mântuirii. Cunoaşterea şi utilizarea lor de către noi, cei de azi, urmează, de fapt, sfatului înţelept dat de Sfântul Apostol Pavel, atât de potrivit în acest sens: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa...” (Evrei 13, 7). Prezentăm, aşadar, câteva dintre cele mai cunoscute repere patristice, scrieri ale unor vrednici “mai-mari” ai noştri, conform perioadelor mai sus enunţate32: a. Perioada Părinţilor Apostolici. Se numesc Părinţi Apostolici scriitorii creştini care au trăit în a doua jumătate a secolului întâi şi prima jumătate a secolului al doilea, care au fost ucenici ai Sfinţilor Apostoli, sau cel puţin i-au cunoscut33. Cele mai însemnate scrieri ale Părinţilor Apostolici sunt: Învăţătura celor doisprezece Apostoli (Didahia)34, Epistola Sf. Barnaba, Epistola către Corinteni a Sf. Clement al Romei, Epistolele Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Epistola Sf. Policarp al Smirnei, Păstorul lui Herma, Epistola către Diognet etc.35 Alături de aceste scrieri, de mare importanţă sunt şi Constituţiile Apostolice, operă al cărei autor nu este cunoscut, apărută probabil în sec. III-V, alcătuită din opt cărţi, care conţin un rezumat al întregii învăţături dogmatice, morale şi cultice creştine a Bisericii primare. b. Perioada apologetico-polemică a înregistrat opere ale apologeţilor greci, ca: Quadratus, Ariston de Pella, Sf. Justin Martirul şi Filozoful (Apologiile I şi II, Dialogul cu iudeul Trifon), Miltiade, Apolinarie, Meliton de Sardes, Taţian Asirianul, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul etc.36 şi ale apologeţilor latini: Tertulian, Menunciu Felix, Sf. Ciprian etc.37 c. Literatura catehetică de după epoca apologetică, înregistrează lucrări de adâncă erudiţie, precum: Pedagogul (autor: Clement Alexandrinul), Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, Marele cuvânt catehetic (al Sf. Grigorie de Nyssa) etc. 32

Pentru acest capitol utilizăm cu precădere manualele de Catehetică tipărite la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR: al pr. prof. dr. D. CĂLUGĂR, pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1976, p. 26-33 şi al pr. prof. N. PETRESCU, pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978, p. 33 ş.u. 33 Termenul "Părinţi apostolici" nu a fost cunoscut antichităţii creştine. El a fost pus în circulaţie în secolul al XVII-lea de primul editor al acestor scrieri, J. B. COTELIER, în lucrarea sa "Patres aevi apostolici", 2 volume, 1672. Vezi vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. 1 din colecţia PSB, trad. de Pr. D. FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 9. 34 O dată cu această cunoscută scriere, anumite tratate Catehetice nominalizează şi Epistola celor 11 Apostoli, conservată în coptă şi armeană. Este vorba de o scriere din veacul al II-lea, alcătuită de fapt din trei lucrări diferite (un „Testament”, „O epistolă catehetică dogmatică” şi o „Apocalipsă”), care ne dau informaţii interesante cu privire la comunităţile iudeo-creştine primare. Amănunte în lucrarea La catéchèse aux premiers siècles, Cours du R. P. Jean DANIELOU, rédige par Régine du Charlat, Ecole de la Foi, Paris, 1968, p.26-27. 35 Ibidem - în cuprinsul a 350 p. 36 Apologeţi de limba greacă, vol. 2 din colecţia PSB, trad. de Pr. T. BODOGAE, Pr. Olimp CĂCIULĂ şi Pr. D. FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, 390 p. 37 Apologeţi de limbă latină, vol. 3 din PSB, trad. Nicolae CHIŢESCU, Eliodor CONSTANTINESCU, Paul PAPADOPOL, David POPESCU, Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, 508 p.

18 Asupra acestora din urmă vom zăbovi cu un scurt comentariu, întrucât prezintă un mare interes nu numai pentru istoria catehezei, dar şi pentru învăţământul nostru religios de astăzi. - Pedagogul 38 aparţine marelui erudit creştin Clement Alexandrinul (sec. II-III), scriitor cu o cultură literară, filozofică şi teologică strălucită, la care se adaugă o excelentă elocinţă. Scrierea se adresează catehumenilor din Alexandria, în sânul cărora se strecuraseră nişte deprinderi păgâne. Este compusă din trei cărţi şi se încheie cu un imn de slăvire al Mântuitorului. De fapt, El este Pedagogul Suprem, după cum însuşi Clement mărturiseşte: “Pedagogul nostru, însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog” 39. Tot în acelaşi capitol (al VII-lea, Cartea I), Clement propune şi o “definiţie” a Pedagogiei creştine: “Pedagogia este credinţă în Dumnezeu; este învăţătură a slujirii lui Dumnezeu; este instruirea spre cunoaşterea adevărului; este vieţuire dreaptă, care duce la cer...” 40.  Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, constituie şi astăzi, la fel ca în sec. al IV-lea când au fost rostite, un izvor deosebit de preţios pentru Catehetica creştină41, mult apreciate de teologii români, dovadă fiind studiile si articolele consacrate lor42. Sunt în număr de 24: Procateheza, 18 cateheze către catehumeni (care urmau să fie botezaţi) şi 5 cateheze mistagogice, adresate celor de curând botezaţi (neofiţilor). - Procateheza este un prolog al catehezelor, în care se dau sfaturi celor care voiesc să intre în creştinism. Ea începe cu o revărsare a bucuriei din partea autorului, pentru cei care au fost chemaţi a fi pregătiţi pentru Botez: “Acum suflă asupra voastră, care aveţi să fiţi luminaţi43, mireasma fericirii! Acum adunaţi florile cele duhovniceşti, ca să împletiţi cununile cereşti! Acum a adiat mireasma cea bună a Sfântului Duh! Acum aţi ajuns la porţile palatului împărătesc! Să dea Dumnezeu ca să fiţi luaţi înăuntru chiar de Împăratul! Acum s-au arătat florile pomilor! Să dea Dumnezeu ca şi rodul să fie desăvârşit! Deocamdată numele vostru vi s-a înscris şi aţi fost chemaţi la oaste. Purtaţi în mâini făclii pentru alaiul de nuntă şi doriţi să aveţi vieţuire cerească! Bună este intenţia voastră! Iar ei îi urmează nădejdea. Căci nu minte cel care a spus: Toate le lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28). Dumnezeu este bogat în facerea de bine; totuşi aşteaptă din partea fiecăruia o voinţă sinceră. Pentru aceasta, Apostolul a adăugat: Celor care sunt chemaţi potrivit voinţei (Rom. 8, 28). Dacă voinţa ţi-e sinceră, atunci Dumnezeu te cheamă. Dar dacă eşti cu trupul aici, dar nu eşti şi cu mintea, nici un folos nu ai. S-a apropiat 38

A se vedea CLEMENT ALEXANDRINUL, “Scrieri – Partea întâia”, vol. 4 din colecţia PSB, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, trad. Pr. D. FECIORU, Bucureşti, 1982, p. 165-362. 39 Ibidem, p. 198. 40 Ibidem, p. 196. 41 Sf. CHIRIL al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. D. FECIORU, Bucureşti, partea I, 1943 (Procateheza şi primele 12 Cateheze) şi partea a II - a, 1945 (următoarele 12 Cateheze) , Colecţia “Izvoarele Ortodoxiei”, numerele 6 şi 7. A se vedea şi ediţia recentă, sub titlul Cateheze, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, 386 p. 42 A se vedea Bibliografia Generală, ataşată la sfârşitul Cursului, în care am notat câteva dintre aceste studii şi articole. 43 „Care aveţi să fiţi luminaţi” (φωτιζόμενοι– referire la cei care se pregăteau să primească taina Sfântului Botez. Astfel, termenul φωτιζόμενοιdevine sinonim cu βαπτιζόμενοι (nota trad.)

19 odinioară şi Simon Magul de baia botezului. A fost botezat, dar n-a fost luminat. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât şi s-a ridicat iarăşi, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos şi nici nu s-a sculat împreună cu Hristos. Îţi dau exemple de căderi, ca să nu cazi şi tu…” 44. -

-

-

-

-

-

44

Cateheza I se dezvoltă pe textul de la Isaia 1, 16: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi şi scoateţi vicleşugurile din inimile voastre dinaintea ochilor Mei”; Cateheza a II - a tratează despre pocăinţă, despre iertarea păcatelor, despre cel potrivnic etc., având drept călăuză un text din Iezechiel: “Dreptatea dreptului peste el va fi şi fărădelegea celui fără de lege peste el va fi. Dacă cel fără de lege se va întoarce de la toate fărădelegile lui, va trăi negreşit şi nu va muri!” (18, 20); Cateheza a III-a este un fel de “lecţie” despre Botez, pe baza textului de la Rom. 6, 3-4: “Sau nu ştiţi că oricâţi ne-am botezat în Hristos Iisus, ne-am botezat întru moartea Lui? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez...” Cateheza a IV-a tratează despre zece dogme, cuprinse, de fapt, în Simbolul Credinţei: despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Cruce, despre Înviere etc. Cateheza a V-a vorbeşte despre virtutea credinţei, pornind de la textul din Evrei 11, 1: “Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute...”; Cateheza a VI-a se ocupă cu explicarea primului articol din Simbolul Credinţei; Cateheza a VII-a conţine învăţătura despre Tatăl şi atributele Sale, pornind de la cuvintele: "Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care se numeşte tot numele părintesc, în cer şi pe pământ..." (Ef. 3, 14-15); Cateheza a VIII-a, plecând de la citatul din Ieremia 32, 18-19 (Dumnezeule mare şi puternic, Doamne mare în sfat şi puternic în lucruri, atotputernice...), explică atributul atotputerniciei lui Dumnezeu-Tatăl; Cateheza a IX-a explică expresia din Crez “Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute...”, pe baza citatului din Iov 33, 4; Cateheza a X-a explică primele cuvinte din articolul al II-lea al Simbolului de Credinţă: “Şi întru Unul Domn Iisus...”, pe baza textului din I Cor. 8, 5-6; Cateheza a XI-a explică în continuare cuvintele din Crez “Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Carele din Tatăl S-a născut...” Cateheza a XII-a tâlcuieşte articolul al III-lea din Simbolul Credinţei, citând textele din Isaia 7, 10-13, cu scopul de a combate pe eretici şi pe iudei; Cateheza a XIII-a vorbeşte despre Cruce, răstignirea şi îngroparea Domnului, îndemnând la cinstirea Sf. Cruci, a face semnul ei etc.; Cateheza a XIV-a, ţinută în ziua Sf. Paşti, explică articolele V şi VI din Crez, despre Înviere şi Înălţare; Cateheza a XV-a vorbeşte despre venirea întru slavă a Domnului nostru Iisus Hristos, ca să judece viii şi morţii (articolul al VII-lea din Crez);

Partea I, vol. 6, p. 37 ş.u.

20 Cateheza a XVI-a explică articolul al VIII-lea din Crez, vorbind despre Duhul Sfânt, combătând, totodată, ereziile lui Simon Magul şi a lui Manes (gnostic din secolul al III-lea); - Cateheza a XVII-a continuă explicaţiile despre Sântului Duh; - Cateheza a XVIII-a, ultima din cele “pentru cei care au să se lumineze”, vorbeşte despre Biserică (articolul al IX-lea din Crez). Facem menţiunea că toate aceste 18 cateheze au fost ţinute înainte de Sfintele Paşti, iar în ziua praznicului, după ce au fost botezaţi, catehumenii au purtat numele de “luminaţi” sau “neofiţi”. În săptămâna luminată, Sfântul Chiril le ţine alte 5 cateheze, numite “mistagogice” (κατηχήσεἰ μυσταγογικαί): - Cateheza I-a mistagogică (XIX) explică ritualul Tainei Sf. Botez; - Cateheza a II-a mistagogică (XX) continuă explicarea începută în cateheza anterioară; - Cateheza a III-a mistagogică (XXI) vorbeşte despre Taina Sf. Mir şi despre ungerea propriu-zisă, pe care Sfântul Părinte o numeşte ,,χρίσμα”; - Cateheza a IV-a mistagogică (XXII), vorbeşte despre Taina Sfintei Euharistii; - Cateheza a V-a mistagogică (XXIII) explică momentele mai însemnate din Sfânta Liturghie, o dată cu simbolismul lor. -



Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa (Λόγος κατηχητικός ο μέγας este cea mai importantă lucrare a sa45. Scrisă pe la anul 385, lucrarea cuprinde 40 de capitole şi are mai mult un conţinut dogmatic, fiind adresată dascălilor creştini din acea vreme (între care şi didascalii, despre care am vorbit mai sus). În accepţiunea de azi, această lucrare ar putea fi inclusă în categoria catehismelor, dar depăşeşte cu mult nivelul mediu al acestora. Scrierea este structurată în trei părţi, precedate de un prolog în care vorbeşte despre rolul pe care îl are învăţământul catehetic. Prima parte tratează despre Sfânta Treime; a doua parte despre păcat, întrupare şi mântuirea prin Hristos; a treia despre Botez şi Euharistie. * Dintre autorii de literatură catehetică ai primelor veacuri din Apus evidenţiem doi Părinţi:  Sfântul Niceta de Remesiana46, cu lucrarea Catechismus sive instructionis libelli sex (Catehismul, sau şase cărticele de învăţătură), publicată în anii 374-381, cu învăţături pentru candidaţii la Botez (competentes). S-au păstrat în întregime numai cărţile a 3-a şi a 5-a. Între preocupările principale se numără combaterea păgânismului, a politeismului, ocultismului şi astrologiei.  Fericitul Augustin47 cu scrierea De catechisandis rudibus (Despre trebuinţa de a-i învăţa pe cei simpli), scrisă aprox. pe la anul 400, în 27 de capitole, adresată unui 45

Vezi vol. Sf. Grigorie de NYSSA, Marele cuvânt catehetic, trad. de T. CRISTESCU şi N. BARBU, Bucureşti, 1947; ediţia a II-a = 1998 (edit. "Sofia"). Pentru teologia Sf. Grigore de Nyssa, mai ales cu privire la om şi la mântuire, a se vedea teza de doctorat a pr. Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, 403 p. 46 Pentru viaţa şi opera Sf. NICETA de Remesiana, vezi Pr. Ştefan ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din sec. IV şi V, Teză de doctorat, ST XXI, 1969, nr. 7-8, p. 453-587; 47 Fer. AUGUSTIN, De catechisandis rudibus, MIGNE, P.L. XXXX, col. 309-348; (vezi şi Oeuvres complètes de Saint Augustin, text bilingv, Trad. par PERONNE, VINCENT & comp., Paris, 1869, Tom. XXI

21 diacon din Cartagina, Deogratias, la cererea acestuia, pentru a-i fi îndrumar în munca lui de catehizare. Această lucrare este considerată primul manual de catehetică al Bisericii primare apusene, după cum Pedagogul lui Clement Alexandrinul este socotit primul “manual catehetic” din Orient. Este structurată în trei părţi: prima tratează despre materia învăţământului catehetic, a doua despre procedeele (metodele) adecvate învăţământului, iar a treia despre ţinuta catehetului. Amintim, de asemenea, că Fericitul Augustin a lăsat, între altele, o altă lucrare din domeniul catehetico-pedagogic, De Magistro (Despre Învăţător), tradusă şi în limba română48. Această lucrare se prezintă sub forma unui dialog cu fiul său Adeodatus (fruct al unei iubiri nelegitime, de dinainte de convertire, mort la vârsta de 17 ani, copil de o inteligenţă precoce, care-l speria uneori pe tatăl său). Linia călăuzitoare a lucrării este Dumnezeu, "Unicul Învăţător", Care se află în ceruri şi pe Care, după opinia Fericitului Augustin, în măsura în care vom învăţa mai mult, Îl vom iubi mai mult. "A-L iubi şi a-L cunoaşte" înseamnă adevărata fericire pe care pretind toţi că o caută, dar puţini sunt aceia cărora le este dată bucuria de a o fi găsit cu adevărat... 4. C A T E H U M E N A T U L . Sub acest nume se cuprinde perioada dintre jumătatea secolului al II-lea şi secolul al V-lea, în care, sub o formă organizată, s-a desfăşurat catehizarea iudeilor şi a păgânilor în scopul încreştinării. Ca formă neorganizată didactic putem vorbi de catehumenat chiar de pe vremea Sfinţilor Apostoli, întrucât era firesc ca înainte de Botez candidaţii să fie instruiţi, pentru a putea da dovadă, apoi, despre credinţa lor. Cu timpul s-a simţit însă nevoia unui învăţământ catehetic cu un program coerent, pe o anumită durată, în funcţie de situaţiile specifice. Primele dovezi despre organizarea catehumenatului le avem în jurul anului 150, în scrierile Sf. Justin Martirul şi Filozoful. Astfel, în Apologia I, notează între altele: “Toţi cei care s-ar încredinţa a crede că lucrurile acestea învăţate şi propovăduite de noi sunt adevărate şi care făgăduiesc că vor putea trăi aşa, sunt învăţaţi să se roage şi să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le-au săvârşit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm şi postim laolaltă cu ei. Apoi, ei sunt conduşi de noi undeva, unde este apă şi sunt renăscuţi acolo, în acelaşi fel în care noi înşine am fost renăscuţi; ei primesc atunci o baie în apă, în numele Părintelui tuturor şi Stăpânului Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh...”49 Iar puţin mai încolo: “...Iar baia aceasta se numeşte luminare, întrucât cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminaţi la minte...”50. Observăm, aşadar, că înainte de baia Botezului, avea loc un anumit instructaj, fiind învăţaţi să se roage, să postească etc., iar după “baie” se numeau “luminaţi”, termen pe care îl întâlnim şi în alte scrieri din perioada catehumenatului, cum am văzut mai sus, de exemplu, în Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului. Instrucţia catehetică, aflăm tot de la Justin Martirul, era asigurată de cateheţi. Iar catehumenii au fost împărţiţi iniţial în două categorii: instruiţi elementar şi înaintaţii. Conţinutul instruirii îl constituia învăţătura de bază a Bisericii, cuprinsă îndeosebi în Simbolurile de Credinţă. Evident, era explicată doctrina despre Sfânta Treime, Biserică,

(Sur la manière d'enseigner la doctrine chrétienne aux ignorants), p. 394-443. Trad. rom. de George Bogdan ŢÂRA, Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină. Ediţie bilinvă, Polirom, Bucureşti, 2002; 48 Idem, De magistro, P.L. XXXII, col. 1193-1220; trad. rom. Eugen MUNTEANU, Institutul European, Iaşi, 1995 (ediţie bilingvă).

22 Taine, moarte, înviere, viaţa veşnică etc., alături de învăţăturile morale, necesare unei conduite creştine fireşti. Durata catehumenatului a crescut progresiv (aflăm din Constituţiile Apostolice, în special Cartea a VII-a): 3 luni, 1 an, 2 şi chiar 3 ani. Treptele catehumenatului erau trei: ascultătorii (participau la Sfânta Liturghie până la “câţi sunteţi chemaţi...”); îngenunchetorii – catehumeni mai avansaţi (participau până la Heruvic); luminaţii, numiţi şi competenţi, erau catehumenii înscrişi deja pe listele pentru Taina Botezului, cu 40 de zile înaintea Sfintele Paşti. Iniţial, Botezul se săvârşea numai în sâmbăta Paştilor. Noii botezaţi se numeau “luminaţi” sau “neofiţi” şi umblau îmbrăcaţi într-o haină albă toată Săptămâna Luminată (de la Paşti la Duminica Tomii). Mai apoi Botezul s-a săvârşit şi-n ajunul altor Praznice Împărăteşti: Naşterea, Botezul, Rusaliile, Floriile. Ca o reminiscenţă (şi dovadă) a acestui fapt este cântarea la Liturghie “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat...”, în loc de Trisaghion. * Concluzii. La finele acestui succint excurs în slujirea catehetică a primelor veacuri creştine se impun câteva observaţii generale: - fiecare dintre cele patru paragrafe tratate ar fi meritat, având în vedere importanţa lor, un număr mult mai mare de pagini, în care să fie prezentate şi alte aspecte decât cele menţionate. Din raţiuni metodologice, am procedat, însă, la această restrângere asupra strictului necesar, în special pentru a nu încărca excesiv cursul; - informaţiile sumare incluse în această prelegere pot fi completate prin aprofundarea bibliografică, cu deosebire prin analizarea lucrărilor mai importante, semnalate atât în interiorul capitolelor, cât şi la notele de subsol. După cum uşor se poate observa, am semnalat cu precădere lucrările traduse din operele Sfinţilor Părinţi, pentru gradul ridicat de accesibilitate, dar studenţii pot apela şi la altele, netraduse încă, fie în text original, fie în variantele unor limbi moderne, de largă circulaţie, cum sunt cele din cunoscuta colecţie "Sources Chrétiennes"51; - precizăm, de asemenea, că unele dintre lucrările catehetice importante, din aceeaşi perioadă a primelor veacuri creştine, vor fi menţionate în capitolul următor, în cadrul şcolilor catehetice, context în care au slujit părinţii şi scriitorii bisericeşti.

49

În vol. 2 PSB, Apologeţi de limbă greacă, trad. de pr. D. BODOGAE, pr. D. FECIORU şi pr. O. CĂCIULĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1980, cap. LXI, p. 66. 50 Ibidem, p. 67. 51 Dintre lucrările reprezentative străine, pentru detalii cu privire la cateheza primelor veacuri notăm (şi recomandăm) în special două: 1. COLOMB, Joseph, Le service de l’Evangile, Manuel catéchétique (catolic), Vol. I şi II, „Desclée” – Paris, 1968, 611 + 816 p.; 2. Cours du R. P. Jean DANIELOU, rédige par Régine du Charlat La catéchèse aux premiers siècles, Ecole de la Foi, Paris, 1968, 270 p.

23 IV. Ş C O L I L E

CATEHETICE

La fel ca în capitolele precedente, nici aici nu ne propunem să intrăm în prea multe detalii istorice, pe care cei interesaţi le pot afla în manualele de specialitate, ci să punctăm doar care au fost marile centre ale catehizării, reprezentanţii mai de seamă, operele lor principale în acest subiect (inclusiv tematica acestora), totodată ce anume din aceste opere poate sluji demersului catehetic actual. ALEXANDRIA. În acest centru vestit al antichităţii au călcat picioarele Sfântului Marcu, unul din cei şaptezeci apostoli, autor al Evangheliei a 2-a. Iată ce ne relatează Eusebiu de Cezareea în privinţa lui: “Despre Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis să predice Evanghelia în Egipt, aşa cum a compus-o, şi tot el a întemeiat acolo primele biserici”52. Iar în Cronică spune că Marcu a evanghelizat şi Alexandria, ştire preluată probabil de la Dionisie, episcopul Alexandriei, ucenic al lui Origen, la care Eusebiu se referă deseori în Istoria sa53. Ei bine, în acest centru evanghelizat deja, pe la jumătatea secolului al II-lea s-a deschis o importantă şcoală catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul 180). Interesant este faptul că şcoala alexandrină este cunoscută sub nume diferite: şcoala cuvintelor sau învăţăturilor sacre διδασκαλεῖον τῶν ίερῶν λόγον); şcoala catehizării (τὸ τῆς κατηχήσεως διδασκαλεῖον); adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor (ἠ τῶν πιστῶν διατριβή)sau, simplu, Şcoala din Alexandria (τὸ κατ΄Αλεξάνδρεαν διδασκαλεῖον). După Panten, cei mai valoroşi cateheţi au fost Clement Alexandrinul (150-217) şi Origen (185-245). La început această şcoală nu a fost întreţinută de Biserică, ci prin mijloace particulare. Origen, de pildă, pentru a putea trăi vindea manuscrise ale unor autori profani pe care le poseda, sau dădea lecţii particulare. Însă erudiţia profesorilor alexandrini avea să se răsfrângă benefic asupra prestigiului şcolii, în special prin studierea şi interpretarea Sfintei Scripturi. Metoda prioritară de interpretare în această şcoală este cea alegorică54. Această tendinţă mistică de abordare a textelor sfinte va fi temperată, în plan general, prin interpretarea literală pe care se va axa Şcoala din Antiohia, despre care vom vorbi mai jos. De la Clement ne-au rămas trei lucrări mai importante: Pedagogul, Protrepticul şi Stromatele. Dintre acestea, în ceea ce priveşte Catehetica, cel mai mult ne interesează Pedagogul55, despre care am făcut deja câteva remarci în prelegerea anterioară56. Ca şi alţi mari şi conştiincioşi dascăli creştini, Clement urmărea întemeierea unei ştiinţe creştine care să contracareze şi să învingă orgoliul “ştiinţei” păgâne. El nu respinge, de fapt, filozofia 52

Vezi EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri – Partea I, PSB, vol. 13, Editura Institutului Biblic..., trad. pr. T. BODOGAE, Bucureşti, 1987, p. 82. 53 Ibidem, nota 84. 54 Paradoxal, se pare că Origen a interpretat literal un text scripturistic semnificativ, Mt. 19, 12, în care se vorbeşte despre fameni. Este posibil, aşadar, ca această interpretare să-l fi determinat să se castreze, fapt care i-a atras o sumedenie de necazuri, inclusiv post-mortem (condamnarea de către sinodul al V-lea ecumenic). Am folosit, însă, expresiile "se pare" şi "probabil", pentru că nu este exclus ca alte motive să fi fost determinante, între care şi încercarea de a contracara acuzaţiile că ar umbla cu femei, după cum menţionează istoricul Eusebiu de Cezareea (op. cit., cap. VIII, p. 231). 55 Observaţii pertinente asupra personalităţii lui Clement şi a lucrării “Pedagogul” face C. CUCOŞ, în Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1996, 2931. De asemenea, în volumul Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, "Polirom", 1999, p. 47-48. 56 Menţionăm, totodată, că face parte din bibliografia obligatorie pentru examen, fapt care obligă pe cursanţi să o citească în particular şi să remarce elementele constitutive, în special cele cu aplicabilitate actuală.

24 păgână, pe care o aseamănă oarecum cu Vechiul Testament, care pregăteşte receptarea Noului Testament. El apreciază ştiinţa în general, însă pe cea creştină în mod cu totul special, pe care o consideră, de fapt, prima treaptă a mântuirii. “Pedagogul” este considerat, astfel, primul tratat ştiinţific de pedagogie din care s-a alimentat tradiţia creştină privind educaţia în toate timpurile. Origen s-a impus posterităţii în domeniul doctrinar-catehetic în special prin lucrarea Despre Principii (Περὶ Αρχῶν), adică ,,Despre Începuturi”, în patru cărţi, în care se ocupă cu învăţătura creştină despre: Sfânta Treime, îngeri, lume, om, suflet, înviere, libertate, Sfintele Scripturi etc.57. Om de mare căldură sufletească şi de adâncă profunzime a convingerilor religioase, în acelaşi timp dascăl de strălucită erudiţie, în special în domeniul biblic şi dogmatic, el a fost considerat, totodată, “cel mai popular catehet al veacului al IIIlea, care şi-a petrecut toată viaţa în câmpul învăţăturii şi al predicii”, cum se exprimă un cercetător francez pe la începutul secolului al XX-lea58. Scopul lucrării „Despre Principii”, nominalizată mai sus, este cel mărturisit de Origen însuşi: “Am scris această lucrare, pe de o parte, pentru aceia dintre credincioşii noştri care caută explicarea în haina raţională a principiilor de credinţă; dar pe de alta parte, am vrut să dau şi un răspuns împotriva ereticilor care mereu ne provoacă la discuţii neplăcute...” 59. ANTIOHIA. Este vorba de capitala provinciei romane Siria60, în care , după moartea martirică a Sfântului Arhidiacon Ştefan de la Ierusalim, s-au refugiat mulţi dintre creştinii de aici de teama represaliilor. Aici va propovădui şi Sfântul Apostol Pavel împreună cu Barnaba (Fapte 11, 26) şi cu alţi “prooroci şi învăţători” (Fapte 13, 1). De reţinut, de asemenea, că în Antiohia ucenicii lui Hristos s-au numit prima oară creştini (Fapte 11, 26-27). Aici va fiinţa, astfel, o puternică şcoală catehetică, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei fiind următorii: Lucian de Samosata (preot martir), Diodor de Tars, Sf. Ioan Gură de Aur († 407). Linia prioritară de interpretare a Sfintei Scripturi a fost cea literală, sau istorico-gramaticală, cum se poate observa foarte bine îndeosebi la Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezentantul cel mai renumit al acestei şcoli. De aceea, în cele ce urmează vom creiona câteva aspecte legate de preocupările sale catehetice. Opinii cu privire la educaţie aflăm în mai toate predicile sale (în special omilii), dar cele mai accentuate convingeri pedagogice le găsim în “Despre gloria deşartă şi cum trebuie să crească părinţii pe copii”61. În ceea ce priveşte catehumenatul şi amănunte legate de şcoala propriu-zisă, găsim date remarcabile în catehezele baptismale, 12 în total, dintre care cele mai relevante sunt a 57

Vezi trad. rom. ORIGEN – Scrieri alese, vol. 8 PSB, Editura Institutului Biblic..., trad. pr. T. BODOGAE, Bucureşti, 1982, 297 p. 58 J. G. BARDY, Un prédicateur populaire au III-e siècle, în “Revue pratique d’apologetique”, Toulouse, 1927, p. 515. 59 ORIGEN – Scrieri alese, vol. 8 PSB, Editura Institutului Biblic..., trad. pr. T. BODOGAE, Bucureşti, 1982, p. 14. 60 Facem această precizare, pentru a nu se confunda cu Antiohia Pisidiei, oraş din provincia romană numită “Galatia” (vezi Fapte 13, 14-44); cf. Pr. dr. Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic..., Bucureşti, 1984, p. 29. 61 Vezi Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Despre creşterea copiilor, în vol. "Puţul şi împărţire de grâu", Bacău, 1995, p. 410-431. Interesant este faptul că această lucrare este considerată prima cu caracter educativ din învăţământul rusesc, în traducere slavonă (Şt. BÂRSĂNESCU + colectiv, Istoria Pedagogiei, Bucureşti, 1969, p. 51). Menţionăm că asupra conţinutului acestei scrieri vom face anumite remarci într-o altă prelegere, în care vom vorbi despre familie – factor al educaţiei.

25 doua şi a treia, traduse şi editate alături de alte şase de Antoine Wenger, în cunoscuta colecţie Sources chrétiennes62. Ele au fost recent traduse şi în limba română de un merituos absolvent al nostru, Marcel Hancheş (promoţia 2002, actualmente preot), foarte bun cunoscător al limbii greceşti vechi, editate în condiţii excepţionale63. Menţionăm mai întâi faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur, hirotonit preot în Antiohia în anul 386, de către episcopul Flavian, avea calitatea de predicator al catedralei episcopale (386-398), funcţie care includea şi sarcina de a pregăti catehumeni pentru primirea Botezului, lucrare ce se făcea de regulă în timpul Postului Paştilor. Aşa se face că Sf. Ioan a rostit o serie de cateheze baptismale, dintre care din nefericire ni s-au păstrat foarte puţine. Am pomenit de catehezele 2 şi 3, pentru faptul că în ele se descriu cel mai explicit ritualul botezului. De altfel, este cu totul remarcabilă şi prima cateheză, intitulată „Către cei ce urmează a fi luminaţi”, în care evenimentul unic al Botezului este comparat cu o nuntă, la care Mirele este Hristos, iar mireasa viitorul creştin. Iată cât de plastic şi sugestiv se exprimă Sfântul Părinte: „Clipa de faţă este a bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Căci, iată, ne stau înainte doritele zile ale nunţilor duhovniceşti. Fiindcă nu greşeşte cineva dacă numeşte nuntă ceea ce se întâmplă acum, şi nu numai nuntă, ci şi înrolare minunată şi preaslăvită. Şi să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele64, zice: V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Cor 11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru nişte soldaţi ce se avântă la război, zice: Îmbrăcaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului (Ef. 6, 11). Astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor şi arhanghelilor şi tuturor puterilor de sus şi tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulţime care, într-un suflet, dispreţuieşte cursele diavolului şi râvneşte să se înscrie în turma lui Hristos? Haideţi să vorbim despre mireasa care urmează să fie condusă în sfânta cămară a nunţii şi să vă arătăm bogăţia covârşitoare a Mirelui şi negrăita iubire de oameni ce o arată faţă de ea şi de ce fel de lucruri se desparte ea şi care sunt cele pe care le va dobândi. Şi dacă îngăduiţi, să cercetăm mai întâi cele referitoare la mireasă şi să vedem în ce stare este ea când Mirele o primeşte. Fiindcă mai ales în acest mod se vădeşte nesfârşita iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căci nefiind El îndrăgostit de chipul ei, nici de frumuseţea, nici de prospeţimea trupului, totuşi se apropie de ea. Ba mai mult, fiind urâtă şi respingătoare, plină de ruşine şi întinăciune şi, într-un cuvânt spus, cuprinsă de bubele păcatelor, aşa o duce în cămara de nuntă…”65. Un studiu deosebit de valoros asupra catehezelor baptismale, în general, face regretatul părinte profesor Ene Branişte, fost titular al Catedrei de Liturgică la Facultatea noastră66. Desigur, părintele Branişte reliefează aspectele liturgice ale referirilor Sfântului 62

Paris, 1957, vol. 50, 284 p. Notăm că volumul se găseşte şi la Biblioteca Facultăţii noastre de Teologie. Editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 2003, 131 p., sub titlul: Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale. Cartea beneficiază de o prefaţă consistentă, semnată de P.S. LUCIAN Lugojanul – Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, care acordă, totodată, şi binecuvântarea pentru apariţie. 64 Înscrierea în oaste şi căsătoria (nota trad., p. 21) 65 Ibidem, p. 21-22. 66 Explicarea Botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur, în S.T. nr. 7-8 / 1970, p. 509-527. Studiul are şi un capitol critic comparativ între Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sf. Chiril al Ierusalimului, ca interpreţi ai Botezului, p. 524-527. Se arată, astfel, că în timp ce Sf. Chiril este mai didacticist, înclinat spre 63

26 Ioan Gură de Aur, foarte preţioase pentru noi, dar studiul P. C. Sale le scoate în evidenţă şi pe cele care ţin de conştientizarea importanţei Tainei, atât pentru cel botezat, cât şi pentru săvârşitor, conştientizare care trebuie şi astăzi mereu actualizată. Căci săvârşitorul nu era doar un simplu tipicar şi ceremonialist, ci şi un învăţător capabil să predea, să explice doctrina Bisericii, să examineze, să îndemne etc., iar neofitul, născut prin har, a dobândit cea mai mare cinste, aceea de a fi creştin. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează astfel neofiţilor: “Fiţi deci vrednici de această mare cinste! Fugiţi de toate ispitele diavolului, împodobiţi-vă cu zelul pentru virtute, cercetaţi biserica, petreceţi-vă ziua în rugăciune şi mulţumire, în lectură şi zidire sufletească, în convorbiri duhovniceşti... Căci Botezul nu foloseşte la nimic, dacă după primirea lui continuăm a duce o viaţă nedemnă!”67. În general, învăţătura catehetică hrisostomică, în forma ei de expunere, poartă pecetea personalităţii marelui orator, orientată mai mult spre eforturile ascetice şi progresul în virtute decât spre speculaţia asupra învăţăturilor de credinţă, orientare întru-totul valabilă şi pentru cateheţii din zilele noastre. * De cetatea Antiohiei se leagă şi numele lui Teodor de Mopsuestia (†428), de la care s-au păstrat 16 omilii catehetice. Cu toate că în urma acuzaţiilor de nestorianism, Teodor a fost condamnat de sinodul al V-lea ecumenic, rămâne totuşi un nume de referinţă pentru şcoala antiohiană, fiind – după opinia părintelui I. Gh. Coman – „pionul cel mai raţionalist” al ei68. El fusese foarte apropiat şi de Sf. Ioan Gură de Aur, pe care îl apără energic în faţa adversarilor. Pentru merite reale a fost ales episcop de Mopsuestia, în Cilicia (392), păstorind aici până la moarte. Cu toate că după condamnarea de la sinodul al V-lea (533 – Constantinopol), mare parte dintre lucrări i-au fost distruse, au mai rămas destule cât să stârnească admiraţia cercetătorilor. Între acestea, omiliile catehetice, rostite pe când era preot în Antiohia, hirotonit şi apreciat de episcopul Flavian. Aceste cateheze s-au păstrat, de fapt în traducere siriacă, a cărei descoperire este relativ recentă. Primele zece omilii catehetice sunt comentarii la Simbolul de credinţă, analoage cu cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului. Sunt urmate, apoi, de o cateheză la Tatăl nostru, apoi de cinci mistagogice: două despre Botez, una asupra Mirungerii, două despre Euharistie69. IERUSALIM. Nu se cunosc anii de început ai şcolii catehetice din această cetate. Abia în secolul al IV-lea ne este cunoscută activitatea ei, datorită Sf. Chiril al Ierusalimului, care în anii 347-348 şi-a rostit aici celebrele sale cateheze, despre care am vorbit într-un capitol anterior.

argumentări raţionale, Sf. Ioan Gură de Aur se adresează cu precăderii inimii, insistând mai mult pe sfaturi morale, reliefându-se, de fapt, calitatea lui de orator şi nu cea de profesor. Oferă, în schimb, multe amănunte legate de ceremonialul Tainei Botezului, deosebit de preţioase pentru reconstituirea cultului baptismal. Cei doi sfinţi părinţi au, totuşi, multe preocupări comune în aceste scrieri, între care aceea de a-şi întemeia argumentările pe Sfânta Scriptură. Ca o particularitate interesantă, comună de asemenea, menţionăm ideea despre trecerea evreilor prin Marea Roşie, după izbăvirea din robia egipteană, ca simbol preînchipuitor al izbăvirii din robia diavolului prin Botezul creştin (Sf. Chiril, Cateheza III, 5 şi Sf. Ioan, Cateheza III, 24-25); 67 Ibidem, p. 524. 68 Patrologia…, p. 192. 69 Amănunte la J. DANIELOU, La catéchèse aux premièrs siècles, Paris, 1968, p. 31-32.

27 CEZAREEA PALESTINEI. Începuturile acestei şcoli se leagă de numele lui Origen, care, în urma unor neînţelegeri cu episcopul Demetrius din Alexandria, se refugiază aici. Între elevii săi se numără Pamfil, Sf. Grigorie de Nazianz şi Eusebiu de Cezareea. Sf. Grigorie lasă posterităţii, între alte opere, Cele cinci cuvântări teologice, care, pe lângă valoarea lor dogmatică, au şi o mare importanţă catehetică. Cei interesaţi pot beneficia de traducerea românească70. Trebuie să notăm şi contribuţia însemnată a lui Pamfil în această şcoală, el înzestrând-o cu o bibliotecă impresionantă, totodată prestigiul de care s-a bucurat Eusebiu, cel mai învăţat episcop al Cezareii Palestinei, căruia istoria bisericească îi datorează atât de mult pentru informaţiile din primele secole ale creştinismului71. EDESA SIRIEI. Şcoala de aici îşi datorează începuturile învăţatului Protogene, pe la sfârşitul veacului al II-lea. Între cateheţii mai însemnaţi amintim pe Efrem Sirul († 378), cunoscut imnolog şi orator bisericesc, numit şi “liră a Sfântului Duh”, pentru vorbirea sa frumoasă. În interpretarea Sfintei Scripturi a ţinut calea de mijloc, între cea alexandrină şi cea antiohiană. ŞCOALA APUSEANO-AFRICANĂ include cetăţile Roma, Milanul, Cartagina, Hippo-Regius etc. La Roma s-au remarcat Sf. Justin Martirul şi Filozoful72 şi Hipolit (cu a sa Tradiţie Apostolică73). La Milan a activat Sf. Ambrozie, cu scrieri preponderent dogmatice şi morale, între care celebra De mysteriis74. La Cartagina – Tertulian (De baptismo75, De anima, De poenitentia etc) şi Sf. Ciprian, care-şi avea aici reşedinţa episcopală (De dominica oratione= Despre Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru). La Hippo (nordul Africii) îşi avea reşedinţa episcopală Fericitul Augustin, despre ale cărui lucrări s-a vorbit mai sus. ŞCOLILE MĂNĂSTIREŞTI. După ce creştinismul a dobândit libertate de manifestare, în secolul al IV-lea se pun bazele monahismului organizat. Între iniţiatori amintim pe Pavel de Teba († 341) , Antonie cel Mare († 356) Pahomie cel Mare († 346). Organizator strălucit al monahismului răsăritean este, de asemenea, Sf. Vasile Cel Mare (330-379), care dă între altele şi Regulile mari şi mici pentru monahi, alături de alte scrieri ascetice76. Trebuie să notăm că, înainte să întemeieze monahismul pe baze chinovitice, Sf. Vasile cel Mare a vizitat Alexandria (prin anul 357) şi împrejurimile, mergând prin locurile pe unde odinioară vieţuiseră Antonie, Pahomie şi alţi călugări îmbunătăţiţi. Într-o lucrare biografică recentă, intitulată „Viaţa Sfântului Vasile cel Mare”, Stelianos Papadopoulos, 70

Vezi Sf. GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. de pr. Gh.TILEA şi N. BARBU, C. de Argeş, 1947 (retrad. de Pr. D. STĂNILOAE, Anastasia, 1993). 71

Vezi vol. 13 şi 14 din colecţia PSB: Istoria Bisericească, 1987 şi Viaţa lui Constantin cel Mare, 1991, ambele apărute la Editura Institutului Biblic din Bucureşti. 72 Despre lucrarea sa, Apologia I, care ne interesează cel mai mult, s-a vorbit mai sus. 73 „Sources Chrétiennes”, nr. 11, 1946, trad. fr. dom BOTTE. Amănunte la J. DANIELOU, op. cit., p. 34. 74 Trad. rom. pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, PSB, vol. 53, p. 9-25. 75 „Sources Chrétiennes”, vol. 35, Paris, 1952, p. 64-96, trad. fr. M. DROUZY, cu o foarte consistentă introducere (+ note) de R. F. REFOULÉ. 76 Lista completă a lor poate fi consultată în vol. 17 PSB, Bucureşti, 1986, p. 40-41, graţie ostenelii exemplare a pr. prof. dr. D. FECIORU.

28 autorul, relatează în amănunt tot ce a putut afla în legătură cu pelerinajul Sfântului în ţara Egiptului, „ca să vadă cum se nevoiesc asceţii şi monahii… A cercetat deci profund şi amănunţit chipul în care se luptau împotriva satanei asceţii pustiei egiptene…” 77. Astfel, „întregul Egipt se înfăţişa ochilor lui Vasile ca o pustie cu nenumărate oaze ale luptei duhovniceşti pentru desăvârşire. O ţară cu o mulţime de case de oaspeţi ale Duhului Sfânt…”78. Experienţa dobândită aici, va cântări enorm, aşadar, pentru organizarea ulterioară a monahismului, pe care el însuşi o va face. Din opera sa aparţinând câmpului omiletic şi catehetic recomandăm în chip special Omilia către tineri, în care Sfântul Vasile sfătuieşte pe tinerii creştini din vremea sa ce atitudine trebuie să aibă faţă de scrierile profane. Această omilie catehetică impresionează în primul rând prin erudiţia în câmpul profan de care autorul dă dovadă, citând cu o dexteritate debordantă din mai toţi scriitorii şi filozofii antichităţii: Homer, Hesiod, Pericle, Socrate, Platon, Pitagora, Euripide, Solon etc. Departe de a respinge scrierile lor, le recomandă cu sinceritate, dar atrage atenţia că trebuie extras din ele numai ceea ce foloseşte vieţii, dând exemplul albinei, care zăboveşte asupra tuturor florilor, dar nu de la toate culege mierea: “Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere... Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul (subl. n.), iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim de ceea ce este vătămător. Aşadar, chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învăţături şi să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: să potrivim piatra după fir”79. Această recomandare este întru-totul valabilă şi pentru tinerii din zilele noastre, care sunt, de altfel, mult mai expuşi capcanelor de tot felul pe care unele cărţi profane le ascund, decât erau cei din vremea Sf. Vasile. De aceea socotim că este locul aici să amintim şi sfatul Sfântul Apostol Pavel, care consună armonios cu linia călăuzitoare pe care se axează omilia Sf. Vasile: “Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos” (I Cor. 6, 12). Reţinem în final că Sf. Vasile, cu toată prudenţa pe care o recomandă, sfătuieşte totuşi răspicat: “Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului...”80 În Apus, întemeietorul şcolilor mănăstireşti este considerat Benedict de Nursia, care a înfiinţat ordinul călugăresc al Benedictinilor (529), la mânăstirea de pe MonteCasino (Italia). Treptat, au luat fiinţă şcoli în tot Apusul Europei, în care religia nu era obiect de învăţământ separat, ci interferată cu celelalte materii, întrucât toate cele septem artes liberales81 se predau în spirit religios. “Manuale” de bază erau: Sfânta Scriptură, cărţile de cult şi scrierile lui Aristotel (“încreştinate”). Limba de predare-ascultare era latina, metoda prioritară – memorizarea. Călugării ajung cu timpul şi preoţi parohi, fiinţând 77

Stelianos PAPADOPOULOS, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, trad. diac. Cornel COMAN, Edit. Bizantină, p. 65. 78 Ibidem, p. 67. 79 Omilia XXII-a Către Tineri - Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni, în vol. 17 PSB..., p. 569-570 80 Ibidem, p. 568. 81 Înotul, călăria, aruncarea lăncii, scrima, vânătoarea, jocul de societate (un fel de şah), arta versificaţiei. Vezi Şt. BÂRSĂNESCU & co, Istoria Pedagogiei, Bucureşti, 1969, p. 42.

29 astfel aşa-numitele Şcoli parohiale, în care erau ajutaţi de cântăreţi şi paraclisieri, singurii “intelectuali” ai comunităţilor şi, implicit, singurii luminători ai celor dornici de învăţătură. Materialul didactic se reducea la citirile din cărţile pomenite mai sus, la care se adăuga memorizarea Simbolului de credinţă, a rugăciunii Tatăl nostru, a celor zece porunci etc.

30 V. DOUĂ NUME REPREZENTATIVE ALE CATEHEZEI POSTPATRISTICE: SF. TEODOR STUDITUL (759-826) şi SF. SIMEON NOUL TEOLOG (949-1022) În afară de faptul că Sf. Teodor Studitul este pomenit în şirul iconodulilor, în prima duminică a Postului Mare (a Ortodoxiei), iar Sf. Simeon Noul Teolog este considerat al treilea sfânt, în ordine cronologică (după Ioan Evanghelistul şi Grigorie de Nazians), căruia Biserica i-a recunoscut supranumele de „teologul”, puţină lume ştie că aceşti doi cu adevărat mari sfinţi ne-au lăsat scrieri foarte valoroase, cu un impact duhovnicesc actual deosebit. Între ele, aşa cum anticipam în titlu, un important număr de cateheze, rostite în comunităţile monahale în sânul cărora au vieţuit. Chiar dacă au fost rostite şi scrise, aşadar, pentru monahi, cea mai mare parte a învăţăturilor cuprinse în ele pot fi de mare folos în instruirea duhovnicească şi pentru slujitorii căsătoriţi ai sfintelor altare, totodată pentru toţi credincioşii de rând, care vor să-şi îmbogăţească sufletul cu sfaturi înţelepte ale părinţilor Bisericii. În acest scop, considerăm oportun a le semnala, deodată cu prezentarea unor informaţii bibliografice actualizate, spre folosul tuturor celor interesaţi. Evident, accesul la o înţelegere obiectivă a lor impune prezentarea contextului istoric şi cultural în care s-au născut, de aceea, în cele ce urmează, vom creiona pentru fiecare sfânt părinte elementele bio-bibliografice de rigoare82. Sf. Teodor Studitul. S-a născut în Constantinopol, în anul 759, din părinţii Fotin – intendent al finanţelor bizantine83 şi Teoctista – soră cu Sf. Platon, celebrul egumen al mănăstirii Studion din Constantinopol. Teodor a crescut duhovniceşte pe lângă acest unchi, dovedindu-se ucenic foarte râvnitor prin ascultare, nevoinţe, lepădare de sine, motiv pentru care Sf. Platon îi încredinţează grija construirii bisericii, rânduindu-l, apoi, egumen în locul său. La începutul anului 795, împăratul Constantin al VI-lea, numit şi „Porfirogenetul” (780-797) şi-a izgonit soţia legitimă, Maria, pentru a se căsători cu Teodora, culmea ironiei – o rudă apropiată a Sfinţilor Platon şi Teodor. Temându-se de ameninţările iconoclaste ale împăratului, patriarhul Tarasie nu a luat atitudine, însă Sfinţii Teodor şi Platon au fost deosebit de fermi, condamnând atât prin viu grai cât şi în scris gestul sfidător al împăratului. Intransigenţa lor a stârnit, însă, mânia suveranului, le-a atras bătăi şi exilul la Tesalonic. Împăratul a murit după scurt timp, iar ei au fost eliberaţi, întorcându-se aureolaţi de nimbul suferinţei pentru o cauză dreaptă şi preţuiţi de episcopi şi popor. După încă doi ani petrecuţi în Olimp, ei s-au mutat la mânăstirea lui Studion din Constantinopol, situată în partea de apus a cetăţii, în apropierea „Porţii de Aur”84. Întemeiată în 463, de patriciul Al. Studios (originar din Apus), pe proprietăţile sale, mânăstirea fusese bogat înzestrată şi populată de la început cu călugări „achimiţi” (neadormiţi), întrucât slujbele aici erau neîncetate85. Programul liturgic de aici a influenţat în mare măsură pe cel al mănăstirilor de 82

Pentru acest capitol utilizăm şi informaţiile ample furnizate de JOIŢA Ciprian-Ionuţ, în lucrarea Opera catehetică a Sf. Simeon Noul Teolog, Dizertaţie-Master la Catehetică şi Omiletică, elaborată sub îndrum. subsemnatului, Facultatea de Teologie din Bucureşti, 2003. 83 MENTHON, Bernardin, Sfinţii şi mânăstirile din Olimpul Bitiniei, trad. de Protosinghel PetroniuTĂNASE, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 161. 84 Pentru unele amănunte legate de istoricul şi programul duhovnicesc al mănăstirii Studion utilizăm Manualul de Istorie Bisericească Universală, editat de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 393-394. 85 Janin, RAYMOND, La région occidentale de Constantinople- étude de topographie, în Revue des études byzantines, 15/1957, p. 98; Vieţile sfinţilor pe noiembrie, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 174.

31 la muntele Athos. Vieţuitorii erau împărţiţi în trei cete, care asigurau un program liturgic şi administrativ continuu, prin rotaţie: în timp ce unii erau la slujbă, alţii erau la diferite ascultări, iar alţii se odihneau. Mânăstirea Studion fusese pustiită în urma persecuţiilor lui Constantin Copronim (741-775), iar după venirea Sfinţilor Platon şi Teodor aceasta a cunoscut o îndelungată perioadă de înflorire. Numărul monahilor a crescut continuu datorită bunei rânduieli stabilite şi aici de Sf. Teodor în privinţa slujbelor şi ascultărilor, ajungând la cifra de 1000 de vieţuitori. De aceea, Sf. Teodor s-a văzut nevoit să pună mai mulţi duhovnici şi supraveghetori ai obştii, pe care nu mai putea să o conducă de unul singur86. El însuşi se adresa călugărilor de trei ori pe săptămână, prin faimoasele de acum Cateheze. Pornind de la întâmplările cotidiene, el scotea învăţături prin care indemna pe călugări la respectarea rânduielii şi angajamentelor luate, insistând mai ales asupra strictei observări a sărăciei călugăreşti. Idealul de viaţă monahală, după opinia Sf. Teodor, este cel de obşte, punând la bază ascultarea, munca manuală şi cea intelectuală. Toate într-o disciplină urmărită până la amănunt. În anul 806 a reînceput conflictul cu Curtea Imperială, datorită reabilitării preotului Iosif, care binecuvântase căsătoria lui Constantin al VI-lea. Noul patriarh a cedat, dar Sf. Teodor şi monahii săi nu, fiind dispuşi să apere până la moarte rânduielile canonice ale Bisericii. Sf. Teodor a fost exilat după doi ani de opoziţie într-o insulă din Arhipeleagul Prinkipo, în anul 808. În 811 împăratul a murit, iar el a fost din nou eliberat. Peste câţiva ani, însă, împăratul Leon Armeanul declanşează o nouă persecuţie iconoclastă, iar Sf. Teodor îndrăzneşte să-l înfrunte, arătându-i că treburile bisericeşti sunt în seama preoţilor, iar împăraţii trebuie doar să îi asculte 87. El a fost exilat din nou pentru cinci ani (816-820) şi tratat deosebit de aspru, mai ales după ce s-a descoperit că a corespondat cu ucenicii săi de la locul de exil. În anul 820, Sf. Teodor a fost din nou eliberat, dar nu s-a mai întors la Constantinopol. El a trecut în veşnicie la 11 noiembrie 826, la Crescentius, iar după biruinţa Ortodoxiei, din anul 843, moaştele sale au fost aduse în triumf la mânăstirea lui Studion, la 26 ianuarie 84488. Intransigenţa studiţilor, moştenită de la Sf. Teodor, se va manifesta şi mai târziu, atât în timpul patriarhului Metodie, cu privire la reabilitarea episcopilor iconoclaşti, cât şi în timpul disputei din jurul patriarhilor Fotie şi Ignatie, în secolul al IX-lea. Opera Sfântului Teodor are însemnătatea scrierilor Sfinţilor Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, afirmă crecetătorul Beck89, cuprinzând îndeosebi lucrări polemice îndreptate împotriva iconomahilor: Trei tratate, Câteva probleme, Şapte capitole, alături de Panegirice, Scrieri imnografice, Scrisori (peste 550), mici scrieri ascetice, liturgice, canonice etc. Un loc cu totul aparte îl ocupă, aşa cum anticipam, Catehezele sale. Acestea au fost strânse la un loc la scurt timp după moartea Sf. Teodor şi grupate de primul lor 86

Este interesantă şi evoluţia ulterioară a situaţiei mănăstirii Studion. În anul 1204 ea a fost distrusă de către cruciaţi, cu ocazia cuceririi Constantinopolului. Refăcută în anul 1290, pe vremea împăratului Andronic al IIlea Paleologul, a fost distrusă definitiv de către turci, în anul 1453. Biserica mănăstirii, închinată Sfântului Ioan Botezătorul a fost transformată, astfel, în moschee… Notăm aici şi alte câteva nume de călugări care şiau câştigat faimă duhovnicească deosebită (afară de egumenii Platon şi Teodor, pomeniţi frecvent în studiul nostru): Iosif de Tesalonic, Tadeu Studitul, Simeon Studitul („Evlavis” – duhovnicul Sf. Simeon Noul Teolog), Nichita Sthetatos, Iosif Brzennios; Istoria Bisericii Universale…, p. 394. 87 MENTHON, op. cit., p. 168. 88 Idem, Iconologia bizantină între politică imperială şi sfinţenie monahală, în Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos- prototip al icoanei Sale, Alba Iulia, 1994, Ed. Deisis, p. 35. 89 H. G. BECK, Kirche und theologhiche Literatur im byzantinischen Reich, München, 1959; apud Istoria Bisericii Universale, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 381.

32 editor, după cum arată Julien Leroy, în patru volume, care se constituie în două colecţii separate, menţionate, astfel, în toate cele trei variante ale vieţii Sf. Teodor: Marile Cateheze, care cuprind primele cărţi ale culegerii, şi Micile Cateheze, care constituie cea de-a patra carte a cuvântărilor90. Micile Cateheze sunt descrise cu precizie, şi aflăm că ele sunt în număr de 13491, însă Marile Cateheze sunt mai puţin cunoscute. În prima carte a acestora (păstrată integral) se includ 87 de cateheze, a doua se compune din 128 de cateheze (dintre care trei pierdute, iar una alterată), iar a treia cuprindea 50 de cateheze92. După toate aparenţele, Marile Cateheze datează dinaintea persecuţiilor iconoclaste, când Sf. Teodor „era în putere şi pace”93, fiind mai lungi ca întindere, însă mai puţin elaborate. Prin ele Sf. Teodor se adresa de trei ori pe săptămână monahilor, pentru a-i hrăni sufleteşte. În schimb, Micile Cateheze datează din anii de exil, probabil după 821, aşa cum arată numeroasele aluzii la persecuţiile îndurate, cuprinse în ele. După conţinut, sunt foarte apropiate unele de altele, după cum susţin îndeobşte cercetătorii operei Sf. Teodor. Formula de adresare în Micile Cateheze este „Fraţilor şi părinţilor”, pe când în Marile Cateheze este „Fraţilor, părinţilor şi fiii mei”, ceea ce ar arăta că cele din urmă au fost rostite în mânăstire, unde Sf. Teodor avea mulţi fii duhovniceşti, iar cele dintâi sunt adresate din exil, când Sf. Teodor nu mai cunoştea bine starea monahilor săi. Din cuprinsul Marilor Cateheze se deduce adesea că Sf. Teodor învăţa în Constantinopol, ceea ce nu se observă în Micile Cateheze. De asemenea, în Marile Cateheze se pomeneşte de muncile câmpului şi alte activităţi cotidiene ce presupun timpuri de pace, nu de persecuţie. J. Leroy arată că este foarte probabil ca cele două culegeri să fi avut un impact diferit: în timp ce Micile Cateheze au devenit foarte curând o carte destinată lecturii publice (mai ales în mânăstiri, la slujba utreniei), aceasta nu s-a întâmplat niciodată cu Marile Cateheze. Obiceiul acestei lecturi, atestat chiar de una din versiunile Vieţii, s-a răspândit de la Studion în numeroase mânăstiri bizantine, ceea ce a făcut ca Micile Cateheze să fie copiate adesea şi răspândite, iar celelalte au rămas probabil pentru multă vreme în biblioteca de la Studion94. În limba română există o singură traducere (parţială) a Catehezelor Sf. Teodor, făcută de episcopul Filaret al Râmnicului, în anul 1784, reeditată în 1940 de Arhimandritul Atanasie Dincă, egumenul mânăstirii Căldăruşani, şi în 1994 – de Editura Episcopiei Ortodoxe a Albei Iulia, sub îngrijirea Pr. Petru Pleşa. Episcopul Filaret a folosit o traducere în limba neo-greacă făcută de Nicolae Glykys şi tipărită la Veneţia în 1676. Această traducere cuprinde 49 dintre Marile Cateheze şi 46 dintre Micile Cateheze. După cum observa J. Leroy95, „reforma” studită s-a dorit a fi, de fapt, o reîntoarcere la izvoarele monahismului, o preocupare pentru împlinirea integrală a poruncilor lui Hristos şi pentru revenirea la spiritualitatea comunitară a Bisericii primare, de unde şi accentul pus de Sf. 90

LEROY, Julien, L’influence de Saint Basile sur la reforme studite d’après les Catéchèses, în Irenikon 4/1979, p. 498; idem, Un nouveau témoin de la Grande catéchèse de Saint Théodore Studite, în Revue des Etudes byzantines, 15/1967, p. 73. 91 Ibidem, apud Vita b, P. G. 99, 264a, 7-13. 92 CONGOURDEAU, Marie-Helene – art. Theodore Stoudite, în Dictionaire de Spiritualite, tome 15, fasc. XCVI- XCVIII, Beauchesne, Paris, 1990, col. 404; apud Leroy, L’influence…, p. 496-497. 93 DINCĂ, Arhim. Athanasie, Introducere la Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, cercetate cu deamanuntul şi date acum pe graiu îndreptat, de Arhim. Athanasie Dincă, egumenul mănăstirii Căldăruşani, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, studiu introductiv de Arhim. Athanasie Dincă, p. 1-32, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, p. 1. 94 LEROY, Un nouveau…, p. 74. 95 Idem, L’influence…, p. 501-502.

33 Teodor pe chinovialism şi critica făcută de el „teologilor” de profesie. Catehezele nu fac decât să slujească acestui scop al reînvierii adevăratei vieţi chinoviale. Aşa se face că una dintre principalele surse de inspiraţie ale Sf. Teodor au fost Regulile mari şi mici ale Sf. Vasile cel Mare, unul din cei mai citaţi autori, alături de Sf. Dorotei din Gaza. Chinovialismul este considerat superior eremitismului, deoarece monahii din chinovie îşi sacrifică independenţa şi voinţa proprie prin supunerea faţă de egumen. Raţiunile practice sunt cele care dau tonul şi forma Catehezelor: de mică întindere, ele cuprind idei şi îndemnuri ce se repetă adesea, iar limpezimea lor este de multe ori în detrimentul stilului. Catehezele cuprind învăţături valabile pentru toţi monahii, impregnate de intransigenţa ce trebuia să-i motiveze pe aceştia în împlinirea datoriilor: „Învăţătura trebuie să fie neşovăielnică, pentru ca pe cel bun să-l păstreze întru bunătatea sa, iar pe cel rău să-l îndrepte. Pe lângă aceasta, dragostea lui pentru fiecare în parte se cuvine să fie covârşită şi umbrită de dragostea pentru întreaga frăţime, căci stareţul nu este numai călugăr şi împreună ostenitor ca oricare altul, ci cap şi cârmă…” De aceea, „rareori…biruiesc printre rânduri şi scăpărări de dragoste şi cuvinte îndulcite”96, care sunt prezente mult mai adesea în scrisorile Sf. Teodor. Desele repetiţii nu trebuie interpretate ca o lipsă de spontaneitate, ci ca efect al preocupării pedagogice de a imprima adânc, în mintea tuturor, regulile de viaţă şi comportamentul călugăresc. Pe de o parte, fondul învăţăturilor din Cateheze este adesea sintetic, deoarece trebuia să fie accesibil unui număr foarte mare de oameni cu posibilităţi de înţelegere diferite, iar pe de altă parte exprimarea acestei învăţături este pronunţat variată, datorită preocupării de a se face înţeles de fiecare dintre ascultătorii săi. Catehezele sunt punctate cu dese mărturii verbale de umilinţă ale Sf. Teodor, dintre care mai ales epitetul ασώτος (nemântuit, osândit) îi repugnă lui Pavel Everghetis, care îl omite sistematic97. Obiectul Catehezelor este unul singur: viata monahală, cu diversele ei trăsături. În spiritul Sf. Pahomie şi al Sf. Vasile cel Mare, Sf. Teodor arată obligativitatea păzirii tuturor poruncilor divine, fără excepţie, iar prin poruncile Domnului se înţeleg toate cuvintele Mântuitorului care pot direcţiona comportamentul nostru. Această raportare integrală la cuvintele Domnului este, de asemenea, un lait-motiv şi al Catehezelor Sf. Simeon Noul Teolog, precum vom vedea mai încolo. Pentru a face mai limpezi şi accesibile învăţăturile sale, Sf. Teodor foloseşte numeroase pilde inspirate din îndeletnicirile omeneşti, sau din succesiunea anotimpurilor în natură. Sf. Teodor laudă în primul rând viaţa călugărească, ce se aseamănă vieţii îngerilor. Tunderea în monahism este egală cu un al doilea botez, care şterge păcatele şi dăruieşte Duhul Sfânt, iar valoarea sa este unică. De aceea Sf. Teodor refuză să facă deosebire între mica şi marea schimă monahală, considerându-le una singură. Intrarea în monahism este (sau ar trebui sa fie) un botez al pocăinţei, care şterge păcatele de după Sf. Botez, spune Sf. Teodor, în timp ce Sf. Simeon va accentua că al doilea botez este însăşi pocăinţa de toată viaţa însoţită de lacrimi. Tema plânsului pentru păcate nu lipseşte nici din scrierile Sf. Teodor98. Pentru păstrarea făgăduinţelor monahale este nevoie de stăruinţă, altfel se ajunge la cădere şi lepădare, aşa cum s-a întâmplat cu „ticălosul Eutropian”99. Împlinirea tuturor poruncilor Domnului este sprijinită de exerciţiul supunerii de bunăvoie şi al ascultării până la moarte. Supunerea necondiţionată trebuie însoţită de 96

DINCĂ…, p. 9. LEROY, Un nouveau…, p. 81. 98 Ex. Cuvântul 78, trad. cit., p. 330. 99 DINCĂ…, p. 18. 97

34 iubire faţă de egumen, pentru ca acesta să-şi poată duce cu bine înfricoşătoarea sarcină şi răspundere. De aceea, cei ce vor să ocupe această funcţie trebuie să dea dovadă de daruri sufleteşti şi resurse deosebite şi să demonstreze o bună cunoaştere a Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, iar nu să se încreadă în ei înşişi şi să se grăbească spre dregătorii. Egumenul trebuie să fie un exemplu pentru monahii săi, pe care să-i „molipsească” cu pilda sa. Imitarea unui exemplu nu se limitează numai la persoana egumenului, ci Sf. Teodor propune spre urmare pe Sf. Ioan Botezătorul, pe martiri, dar mai ales pe marii Părinţi ai monahismului, ale căror vieţi ar trebui să le cunoască toţi monahii. Aceştia au imitat la rândul lor pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli, formând astfel lanţul unei tradiţii neîntrerupte. Fiecare monah trebuie să-şi aleagă, însă, modelul cel mai apropiat de starea sa: egumen, iconom, pustnic sau monah din chinovie. Modelul suprem rămâne însă, pentru toţi, Mântuitorul Iisus Hristos. Legătura egumenului cu ucenicii este asigurată de ἐξαγóρευσις - mărturisirea gândurilor, prin care ucenicii îşi dezvăluiau în întregime sufletele înaintea duhovnicului, iar acesta din urmă observa starea sufletească a fiecărui monah şi turna în sufletele lor din priceperea, harul, experienţa şi iubirea sa. Această mărturisire este calea spre urcuş duhovnicesc a monahului, de aceea ea nu trebuie întreruptă nici în cazul despărţirii fizice, datorată surghiunului şi prigonirilor. O virtute foarte însemnată în viaţa monahală, şi mai ales în cea de obşte, este sărăcia de bună voie, care asigură eliberarea de grijile zilnice şi libertatea sufletească a călugărului. Sf Teodor enumera o mulţime de păcate mărunte care se împotrivesc acestei virtuţi: împodobirea chipului, a părului şi a hainelor, folosirea vopselelor şi altor lucruri „femeieşti”, tunderea scurtă a părului, draparea hainelor, adunarea de lucruri „de bun gust”, cum ar fi cutii cu ace frumos lucrate, mănuşi, cuţite împodobite cu inele, chei turnate artistic, blănuri, candelabre pentru lumânări, catarame de fildeş pentru cingătoare, tocuri pentru bricege, cingători colorate şi alte mărunţişuri mustrând cu asprime ataşamentul faţă de acestea, care poate fi cauza unor tulburări mult mai mari. Şi la Sf. Simeon Noul Teolog întâlnim frecvent astfel de atenţionări, criticând preocupările similare, rămase la fel de ispititoare şi pentru vremea sa. Un accent deosebit este pus şi pe virtutea curăţiei trupeşti, piatră de temelie a vieţii monahale, de fapt starea în care a fost creat primul om. Esenţa acestei virtuţi este stăpânirea sufletului asupra trupului, pentru ca amândouă să devină locaş al Sfântului Duh. Pentru aceasta monahii se dedau unei vieţuiri aspre, însoţită de cugetarea la cele cereşti, spre care tind neîncetat. Asceza trebuie să aibă ca scop domolirea trupului, spune Sf. Teodor, nu omorârea lui. Supunerea trupului prin osteneli nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru faptele bune. Sf. Teodor regretă că nu poate fi un exemplu pentru monahi în aceasta privinţă, din cauza sănătăţii sale şubrede. În lupta duhovnicească împotriva ispitei gândurilor un rol important îl are, pentru Sf. Teodor, pomenirea morţii şi a Judecăţii de Apoi, prilejuită şi de moartea vreunuia dintre fraţii mânăstirii. Sf. Teodor Studitul este în primul rând un egumen, iar Catehezele sale se adresează prioritar monahilor, dar cu toate acestea învăţăturile sale fac referire şi la creştinii din lume. Singura diferenţă dintre monahi şi laici, spune el – urmând Sfântului Vasile cel Mare – este că cei dintâi nu se căsătoresc niciodată şi trebuie să dobândească virtuţile în mod desăvârşit. În timp de persecuţie, sfinţenia este cu atât mai accesibilă celor ce vor fi prigoniţi sau vor ajuta pe cei prigoniţi. Chiar dacă Sf. Teodor şi monahismul studit nu ţinteau în mod direct viaţa contemplativă, el are în scrierile sale accente mistice, deşi deosebite de ale urmaşului său de la Studion şi apoi de la Sf. Mamas, Sf. Simeon Noul Teolog. El indică drept scop al

35 vieţii monahale unirea sufletului cu Hristos, asemănată iubirii dintre soţi, dar superioară acesteia, din unghiul de vedere al consacrării pentru slujirea integrală. * Sf. Simeon Noul Teolog. Relativ recent, prestigioasa editură Deisis, prin osteneala exemplară a eruditului profesor de teologie Ioan Ică Jr., animatorul ei principal, a tipărit trei volume cu operele cele mai reprezentative ale Sf. Simeon Noul Teolog: 1. Discursuri teologice şi etice. Scrieri I100; 2. Cateheze. Scrieri II101 şi 3. Imne, Epistole şi Capitole. Scrieri III102. Pentru slujitorii sfintelor altare şi ai catedrelor din şcoli sunt de importanţă majoră toate trei, desigur, dar mai aproape de instruirea catehetică sunt, fără îndoială, catehezele, şi nu atât cu raportare la informarea minţii, cât mai ales la formarea caracterului creştin duhovnicesc. Atragem, aşadar, dintru început atenţia că aceste cuvântări, prin conţinutul şi mesajul lor, se înscriu în afara accepţiunii comune pe care termenul „cateheză” îl are astăzi, invitând – dincolo de luminarea minţii, obiectiv prioritar al catehezei în genere – la curăţirea inimii, deodată cu înduplecarea voinţei pentru practicarea virtuţilor creştine. Pentru înţelegerea conţinutului acestora şi, mai ales a împrejurărilor în care au fost rostite, se impune analizarea, fie şi pe scurt, a vieţii şi operei Sfântului Părinte, în ansamblul ei, aşa cum vom proceda în cele ce urmează. Sf. Simeon s-a născut în Paflagonia, din părinţii Vasile şi Teofano, supranumiţi “galatoni”, după locul de baştină (Galata) şi a fost trimis de la o vârstă fragedă la bunicii săi din Constantinopol, oameni cu trecere la curtea imperială. Încredinţat unui “grămătic” pentru a primi primele studii, copilul s-a dovedit receptiv şi inteligent. La un moment dat, la o vârstă pe care criticii o fixează între 14 şi 18 ani, Simeon accede la demnitatea de spătar-obicular. Potrivit lui P. A. Yanopoulos, această funcţie era rezervată eunucilor, cel puţin până în secolul al IX-lea103, aspect ce pare confirmat în privinţa Sf. Simeon de Viaţa sa, unde el se arată unui anume Filotei ca “un bărbat cu părul cărunt, cu înfăţişarea distinsă şi gravă a unui eunuc”104. Nelăsându-se ispitit de funcţii şi demnităţi Simeon se ataşează tot mai tare de Simeon Studitul (zis Evlavis), vieţuitor la celebra mănăstire Studion şi îndrumătorul său duhovnicesc încă din copilărie, şi îi cere să-l primească pentru a fi trecut în rândul monahilor. Sf. Simeon Evlavis îl refuză pe moment, îndemnându-l să aştepte vârsta maturităţii şi dându-i pentru îndrumare spirituală “cartea” lui Mc. Ascetul (Despre legea duhovnicească). Din această scriere, Sf. Simeon a reţinut apoftegma care spunea: ”Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce va spune ea, fă, şi vei avea folos”105. Purcezând fără întârziere sau ezitare la aplicarea acestui precept şi progresând mereu în nevoinţă şi rugăciuni, Sf. Simeon ajunge “după puţină vreme” 106 să aibă o primă viziune a luminii dumnezeieşti, descrisă în paragraful 5 al Vieţii: ”Văzu o lumină de sus, aruncându-şi din înălţimea cerului strălucirea peste el, lumină pură şi nemărginită, care 100

Deisis-Sibiu, 1998, 560 p. Deisis-Sibiu, 1999, 382 p. 102 Deisis-Sibiu, 2001, 431 p. 103 GOLITZIN, ierom. Alexander, Simeon Noul Teolog – Viaţa, epoca, gândirea (studiu), trad. de diac. Ioan I. Ică jr., în Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 424, nota 34. 104 Un grand mystique byzantin. Vie de Simeon le Nouveau Théologien (949-1022) par Nicetas STETHATOS (prescurtat Viaţa), introducere şi note de P. Irenee HAUSHERR S. I., trad. în colaborare cu P. Gabriel HORN S. I., Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, Roma, 1928, 147, 6 . 105 Sf. MC. ASCETUL, Despre legea duhovnicească, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. D. STĂNILOAE, în Filocalia, vol. 1, Edit. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 277. 106 Viaţa 4, 30. 101

36 lumina toate şi strălucea ca lumina zilei…; îi părea că toată casa şi chilia unde stătea, dispăruse… Iar el se găsea răpit în văzduh şi uitând cu totul de trupul său. În această stare a fost cuprins de o mare bucurie şi de lacrimi fierbinţi; şi uimit de minunea acestei întâmplări, striga cu voce tare: “Doamne miluieşte!”, după cum şi-a dat seama când şi-a revenit în sine. A văzut în înălţimea cerului un nor plin de lumină, fără formă şi contur, plin de slava lui Dumnezeu, iar la dreapta acestui nor, stând în picioare, pe duhovnicul său Simeon Evlavis, privind direct la acea lumină şi adresându-i fără împrăştiere rugăciunile sale”. Această relatare pare să fie paralelă celei făcute de Sf. Simeon însuşi în Cateheza 22, unde tânărul numit Gheorghe rostea aceeaşi rugăciune “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!“, iar în timpul viziunii i se arată şi bătrânul său îndrumător. După această viziune, Sf. Nichita, ucenicul biograf, arată că Simeon a cerut din nou părintelui său să fie primit în monahism, dar acesta a considerat că nu este încă momentul potrivit. Relatarea lui Nichita face apoi o pauză de 6 ani, gol care poate fi umplut prin aceeaşi mărturisire autobiografică a lui Simeon din Cateheza 22. După “nu puţine zile”, tânărul “a căzut în necontenite ispite ale vieţii”, care i-au stins încetul cu încetul râvna pentru cele dumnezeieşti, ajungând “într-un întuneric desăvârşit…, în rele mai presus de cele ce mi sau întâmplat mai înainte şi într-o asemenea stare, ca şi cum nicicând n-aş fi gândit sau n-aş fi auzit sfintele cuvinte ale lui Hristos”. Tânărul „Gheorghe” a intrat până la urmă în monahism şi a recâştigat, cu osteneală multă, vederea luminii. Sf. Nichita relatează cum, la 6 ani după această primă viziune, Simeon a trebuit să facă o călătorie acasă. Înainte de a pleca, el îşi vizitează părintele duhovnicesc care, spre uimirea sa, îi recomandă pe loc intrarea în monahism. Surprins, tânărul promite să facă aceasta de îndată ce va rezolva “misiunea datorată slujirii împăratului“. Ajungând în casa părintească, în vremea Postului Mare, îşi sporeşte nevoinţele, însoţindu-le de lectura Scării Sfântului Ioan Sinaitul, al cărei manuscris l-a aflat în biblioteca sa. Sunt importante remarcile lapidare ale lui Nichita despre hrana duhovnicească şi principiile de viaţă ale Sf. Simeon, deoarece le vom găsi mai târziu la baza învăţăturilor sale. Astfel, relatează că în casa părintească Simeon alterna rugăciunea cu citirea Sfintelor Scripturi, închis într-o mică chilie, lângă un paraclis. Din Scara Sfântului Ioan, Simeon va reţine o sentinţă esenţială: ”Nesimţirea este moartea sufletului şi moartea intelectului, înainte de moartea trupului“107. Notăm un amănunt interesant cu privire la intensitatea şi durata rugăciunilor: stând cu mâinile ridicate ceasuri întregi, ele înţepeneau, iar el cu greu le putea apoi coborî din nou. Cugetarea la moarte era însoţită de pocăinţă cu lacrimi, pe care o vom regăsi apoi ca fiind începutul vieţii duhovniceşti şi parte esenţială a învăţăturii sale. După ce renunţă în scris la toată averea ce i se cuvenea de la părinţii săi, îşi luă doar lucrurile sale şi “cele ce-i reveneau din celelalte venituri”, şi însoţit de câţiva servitori plecă spre Constantinopol. Biograful îl aseamănă cu Lot fugind din Sodoma, fără a mai privi în urmă… Şi un alt eveniment minunat se întâmplă: într-o zi, mergând aşa şi fiind în mijlocul munţilor, a fost înconjurat ca de un foc de sus de strălucirile harului Duhului (Sfânt), ca oarecând Pavel pe drumul Damascului, care l-a umplut de bucurie şi i-a întărit râvna de a-şi urma neabătut ţelul… Noviciatul şi începutul vieţii monahale. Ajuns după opt zile în capitală, Simeon a mers direct la părintele său duhovnicesc, care s-a îngrijit mai întâi să împartă bunurile acestuia săracilor, păstrând două livre de aur pentru a “plăti” intrarea lui Simeon la Studion. A doua zi l-a prezentat egumenului Petru şi l-a îmbrăcat în haina monahală de novice, iar egumenul l-a încredinţat pe Simeon părintelui său, deoarece nu aveau vreo chilie liberă, iar 107

Cuvântul 13, Filocalia vol. 9, p. 209-210.

37 vârsta lui Simeon (probabil Studitul, care avea pe atunci cam 60 de ani 108) excludea orice motiv de îngrijorare. Simeon Studitul îi ceru tânărului ucenic să-şi facă sălaşul în mica încăpere “asemănătoare unui mormânt”109 de sub scara chiliei sale, şi îi dădu noi îndrumări pentru deprinderea virtuţii: preocuparea doar de sine, evitarea convorbirilor inutile şi a vizitelor la chiliile fraţilor, înstrăinarea faţă de toţi şi meditarea la propriile sale păcate şi la chinurile veşnice. Tânărul Simeon dădea dovadă de o ascultare desăvârşită, fiind gata “să se arunce într-un cuptor în flăcări sau în adâncul mării”110 la porunca bătrânului, care folosea această ascultare pentru a-l face să-şi şi taie voia proprie: uneori îi poruncea tânărului râvnitor de post şi rugăciune să mănânce şi să doarmă, iar Simeon se străduia să împlinească acestea; alteori îl punea în situaţii umilitoare şi obositoare; altădată îi dădea cinste şi odihnă. Prin toate acestea, tânărul sporea în virtute şi, totodată, se umplea de respect şi veneraţie faţă de părintele său, încât săruta locul unde văzuse pe bătrân în picioare, rugându-se, sau lua cu mâinile sale lacrimile căzute ale bătrânului şi le punea pe ochii şi inima sa, socotindu-se chiar nevrednic să-i atingă vreun veşmânt”111. Rar se poate întâlni un asemenea ataşament al unui ucenic faţă de maestrul său!! Acest progres rapid al lui Simeon a trezit, însă, invidia diavolului, arată Sf. Nichita, căci au urmat mai multe valuri de ispitiri asupra sa. Prima dată l-a atacat somnul, dându-i o oboseală, o întunecare a minţii şi o greutate atât de mare în trup, încât lui Simeon îi părea că este îmbrăcat de la cap până la picioare cu un sac foarte greu şi nu putea nici să asculte psalmodia în biserică. Luptându-se cu tărie, Simeon s-a împotrivit cu toată voinţa, iar ispita a dispărut: ”Odată, când Simeon stătea în picioare la începutul imnelor dimineţii, a simţit că sacul se retrăgea încet-încet de la vârful picioarelor şi se ridica, lăsând libere părţile de unde se îndepărta, însă părţile spre care urca încercau o mai mare greutate. În sfârşit, totul s-a împrăştiat în aer, ca un nor răspândit de un vânt puternic”112, iar el s-a simţit uşor, de parcă nu ar fi avut trup. A urmat, însă, atacul fricii: în timpul nopţii, pe când se ruga, demonii îl împresurau, făcând zgomot mare şi provocând apariţii înfricoşătoare; iar când se pregătea de somn, se arătau “ca nişte etiopieni”113, aruncând foc din ochi şi gură, suflându-i cărbuni aprinşi în faţă şi făcând alte lucruri înfricoşătoare, dar Sfântul îi alunga de fiecare dată prin aceleaşi rugăciuni stăruitoare. Ultimul război sufletesc a fost cel al duhului desfrânării (πορνεία), demonii atacându-l de mai multe ori în fiecare noapte şi încercând să-l ispitească cu fantasme pentru a-i răni inima cu plăcerea legăturilor trupeşti. Sfântul însă dădea dovadă de o deosebită trezvie, chiar şi în timpul somnului, rămânând nerănit de aceştia. Odată biruit acest întreit atac al patimilor, asaltul demonic se mută în exterior. Nichita arată că acesta s-a materializat în invidia trezită în inima fraţilor mai neglijenţi cu datoriile lor monahale şi chiar în cea a egumenului Petru, proferând calomnii la adresa lui Simeon. El nu a încercat, însă, a se apăra de ele, ci “fugea de toţi oamenii, fără a urî pe cineva” 114 şi îşi încredinţa sufletul grijii părintelui său. În timpul slujbelor stătea în picioare, nemişcat ca un stâlp, fără a-şi mişca ochii în jur şi vărsa râuri de lacrimi – manifestări pe care le vom întâlni ca exigenţe ale lui Simeon faţă de fiecare monah, în Cateheza 26. Comportamentul 108

Cateheza 16, p. 192. Viaţa 11, 10. 110 Viaţa 12, 6. 111 Viaţa 12, 10-26. 112 Viaţa 13, 15-21. 113 Viaţa 14, 4. 114 Viaţa 16, 7-8. 109

38 său duhovnicesc aducea multă bucurie monahilor râvnitori, dar i-a atras aversiunea celor leneşi, care au făcut cauză comună cu egumenul însuşi pentru a-l determina pe Sf. Simeon să renunţe la hotărârea şi ataşamentul faţă de părintele său, sau, în caz contrar, să-l alunge din mânăstire. Părintele duhovnicesc al Sf. Simeon îl încuraja fără încetare, însă, arătându-i că toate eforturile ascetice şi strădania pentru virtute sunt deşarte dacă rămân exterioare, dacă nu rodesc într-un suflet “curat, simplu, drept, smerit şi blând”, suflet în care locuieşte harul Duhului Sfânt. Plin de dorinţa de a primi acest har prin rugăciunile acestuia, mai degrabă decât prin propriul efort, bătrânul îi răspunse: “Fiul meu, şi eu sunt om; dar crezând în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, îţi spun că vei primi harul său de două ori mai mult decât mine”115. Observăm şi frecvenţa folosirii de către Sf. Nichita a unor exemple biblice: monahii îl invidiază pe Simeon, ca altădată fiii lui Iacov pe Iosif, iar Simeon Studitul îi făgăduieşte ucenicului său o dublare a harului pe care-l avea el însuşi, asemenea Sfântului Ilie faţă de ucenicul său Elisei. Făgăduinţa bătrânului nu întârzie să se îndeplinească: abia revenit în chilia sa, plin de încredere în cuvintele bătrânului, „deodată o lumină de sus îl înconjură ca un fulger, îi cuprinse mintea şi îl învălui cu totul, umplându-l de bucurie”116. Străpuns de iubire dumnezeiască, el se închină lui Dumnezeu, îi mulţumi şi atunci o altă minune se arătă: “Chiar când se închina lui Dumnezeu, un nor luminos îl învălui în chip inteligibil, umplându-i sufletul de desfătare, de dulceaţă şi de har dumnezeiesc“.117 Toate aceste experienţe ale luminii dumnezeieşti, care se vor repeta şi amplifica mai târziu – aşa cum aflăm din scrierile Sfântului – şi-au pus pecetea de neşters asupra personalităţii lui şi a felului său de a defini calea sufletului spre curăţire şi unirea cu Dumnezeu. Cercetătorii contemporani afirmă că relatarea din Cateheza 16 este, în ciuda unor elemente minore de deosebire, o rememorare de către Sf. Simeon a aceleiaşi experienţe harice. În cateheza pomenită Sf. Simeon aduce mai multe precizări asupra luminii, care este ipostatică, lumină a lui Dumnezeu în care Acesta vorbeşte cu el, revelându-i extraordinara importanţă a pocăinţei pentru dobândirea bunătăţilor cereşti 118. În urma acestei noi viziuni, Simeon primeşte “înţelepciune şi ştiinţă în cuvânt, încât toţi se mirau de înţelegerea şi de cuvintele lui, şi ziceau în mintea lor: “De unde are acesta înţelepciune şi ştiinţă, de vreme ce nu are studii profane?“119. Lucrurile se precipită, însă, în mănăstirea Studion: calomniatorii Sfântului aţâţă resentimentele egumenului Petru, care, cuprins de invidie faţă de Simeon Evlavis, pentru credincioşia arătată de ucenicul lui, şi văzând hotărârea de nestrămutat a acestuia din urmă, dădu ordin să fie îndepărtat din mănăstire. Atunci Evlavis îl luă pe fidelul său ucenic şi merse la Antonie, egumenul mănăstirii vecine a Sf. Mamas din Xerokeros, pentru ca acesta să-l primească pe Sf. Simeon în obştea sa. Încurajat, probabil, de alungarea lui Simeon de la Studion, tatăl său îşi reînnoieşte strădaniile de a-l readuce în lume, fiind ajutat şi de câţiva membrii ai Senatului, cu toţii încercând “să-l împiedice pe Simeon să renunţe la lume şi la 115

Viaţa 19, 6-8. Viaţa 17, 4-9. 116 Viaţa 17, 10-11. 116 Viaţa 17, 14. 116 Viaţa 18, 16-17. 116 Viaţa 19, 6-8. 116 Viaţa 19, 13-16. 117 Viaţa 19, 22. 118 Cateheza 16, p. 194-195. 119 Viaţa 20, 4-7. 116

39 cele din lume”120. Sfântul îi răspunse tatălui său printr-o epistolă, al cărei conţinut înflăcărat îi arătă acestuia ce fel de “cuvinte ar fi trebuit să-i scrie el fiului său”121, de asemenea, ce adresare epistolară trebuia să adopte nobilul paflagonian faţă de Sf. Simeon Studitul. Adresarea plină de respect îi este revelată lui Simeon în timp ce el scria tatălui său, printr-o nouă apariţie a luminii dumnezeieşti, din mijlocul căreia o voce îi spuse: “Către apostolul şi ucenicul lui Hristos şi mijlocitorul şi solitorul nostru către Dumnezeu” 122. Curând după mutarea la Mănăstirea Sf. Mamas, Sf. Simeon Studitul, care îi făcea dese vizite ucenicului său, îi conferi acestuia tunderea deplină în monahism şi îl îmbrăcă “cu veşmântul bucuriei”123. De acum, Sf. Simeon se dăruieşte unor nevoinţe mai înalte: lăsând la o parte toate celelalte, se ocupă numai cu rugăciunea şi liniştirea (isihia), cu meditarea dumnezeieştilor Scripturi, unindu-se cu Dumnezeu în lumina contemplaţiei (θεορία). Programul zilnic al Sf. Simeon, descris de Sf. Nichita în paragraful 25 Vieţii, este foarte asemănător în linii generale cu cel al Catehezei 26 a Sf. Simeon, adresată monahilor săi, despre care am mai vorbit. Se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine ale lui Hristos (ceea ce înseamnă că şi Liturghia se săvârşea zilnic), consuma verdeţuri şi seminţe, care constituiau toată hrana sa din timpul zilelor săptămânii. Duminicile şi în sărbători lua parte la masa fraţilor, stând cu capul plecat, într-o permanentă pocăinţă. După rugăciunea de sfârşit se grăbea spre chilia sa, unde se închidea pentru rugăciune. Aceasta era urmată de o scurtă lectură şi de puţin repaus, culcat pe pământ, în zilele lungi de vară, desigur124. Tot în duminicile şi la sărbătorile importante, Sf. Simeon petrecea noaptea întreagă fără somn, rugându-se de seară până în zori, iar la răsăritul soarelui iarăşi începea rugăciunea, “căci nu socotea nimic mai important decât convorbirea cu Dumnezeu”125. O mare grijă o arăta faţă de orice vorbă ce ar fi putut fi rostită fără rost, dovedind faţă de respectarea poruncilor Domnului aceeaşi intransigenţă pe care o cunoaştem din scrierile sale. Toată ziua şi-o petrecea închis în chilia sa, lucrând pentru “mierea virtuţii”126 şi “construind, asemenea unei albine harnice … lăcaşul fiecărei virtuţi”127 – imagine pe care o vom regăsi în Cataheza 27, în metafora vasului alcătuit din toate virtuţile, care doar întreg fiind poate primi harul lui Dumnezeu128. Ziua Sf. Simeon începea cu rugăciunea, însoţită de reculegerea faţă de orice impresie exterioară, o zilnică întâlnire cu Dumnezeu în Lumina Sa, însoţită de căldura Duhului şi deplina bucurie a inimii şi purificarea prin propriile sale lacrimi. După aceasta, Sfântul ieşea din chilie pentru catismă – denumire sintetică, probabil, pentru laudele bisericeşti, la care se face citirea din Psaltire –, apoi se afunda în lectura Scripturii şi a Vieţilor Sfinţilor, cu care vedem că era foarte familiarizat şi pe care le citează adesea129. Lucrul său manual, pe care îl începea după aceasta, consta în scrierea caligrafică a textelor duhovniceşti, pe care o deprinsese în tinereţe. La semnalul dat de toacă, se ridica imediat pentru lauda lui Dumnezeu, iar la săvârşirea Sfintei Liturghii, după ce asculta Sfânta Evanghelie, se retrăgea într-un paraclis (ευ κτηίρον) alăturat bisericii, şi 120

Viaţa 22, 7-9. Viaţa 23, 1-2. 122 Viaţa 23, 12-13. 123 Viaţa 24, 4. 124 Cateheza 26, p. 278. 125 Viaţa 25, 16-17. 126 Viaţa 26, 7. 127 Viaţa 26, 8. 128 Cateheza 27, p. 283. 129 Cateheza 5, p. 90-94, Cateheza 6, p. 107-110 ş.u. 121

40 acolo se ruga cu lacrimi şi vorbea cu Dumnezeu, până ce se săvârşea sfinţirea darurilor. După ce se împărtăşea cu Sfintele Taine, se întorcea în linişte în chilia sa, unde-şi lua frugala sa masă, apoi reîncepea lucrul de mână până seara. La lăsarea serii, Sf. Simeon se reîntorcea la rugăciune şi studiul Sfintei Scripturi, în care stăruia până la miezul nopţii, uneori adâncit în contemplaţie şi extaz. Toaca se auzea din nou în al şaptelea ceas al nopţii, iar Sf. Simeon se ridica după o odihnă de numai un ceas (!) şi participa la laudele de dimineaţă (Utrenia), rămânând în picioare pe toata durata slujbei, în acelaşi paraclis, ascultând lectura Sfintei Scripturi şi udând pământul cu lacrimi. La sfârşitul acesteia, Sf. Simeon părăsea cel din urmă biserica şi se reîntorcea la nevoinţele sale. În timpul Postului Mare, nevoinţa sa era şi mai aspră: nu mânca mai nimic în timpul săptămânii, iar sâmbăta şi duminica participa la masa de obşte, consumând puţine legume crude sau fierte. Pentru somn nu se întindea niciodată, ne mai spune biograful, ci doar îşi punea capul pe mână, stând aşezat, şi aşa dormea „un mincinos somn de cam un ceas”130. Aceste nevoinţe sunt caracterizate de Sf. Nichita ca “lucrarea de început şi cea de mijloc”131 a vieţii duhovniceşti, în timp ce Sf. Simeon “se grăbea cu înţelepciune spre desăvârşire”132. Stăreţia la mânăstirea Sf. Mamas. Catehezele simeoniene. Ajuns la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13), Simeon Studitul tocmai se gândea la aşezarea ucenicului “ca o lumină în sfeşnic”, adică la hirotonia lui, când a intervenit moartea stareţului Antonie. Cu asentimentul monahilor de la Sf. Mamas şi al Patriarhului Nicolae Hrisoverghis, Sf. Simeon este hirotonit preot, mărturisit fiind de toţi cu voce mare ca vrednic de aceasta, şi ridicat la vrednicia de egumen. În timpul hirotoniei, pe când Sf. Simeon stătea în genunchi, cu capul plecat în faţa arhiereului ce citea rugăciunea, a avut viziunea pogorârii Duhului Sfânt peste el, ca „o lumină nemărginită, simplă şi fără formă”133. Smerenia sa ajunse la extrem, căci dorea să evite orice slăvire omenească. Iar celor ce-l întrebau despre vrednicia celui ce va să fie preot, Sf. Simeon le răspundea că este un lucru cutremurător. ”Viaţa” scrisă de Sf. Nichita redă aici acelaşi text care se regăseşte în Filocalia greacă şi tradiţia dependentă de ea, ca şi „Cap” al Sf. Simeon Noul Teolog, dar pe care Jean Darrouzes îl atribuie unui anonim, iar părintele Stăniloae Sf. Simeon Evlavis134. Sf. Simeon imploră ca nimeni să nu primească preoţia nevrednic fiind, ci mai înainte să dobândească prin nevoinţă sfinţenia necesară unei taine atât de mari, efort sintetizat în două (de acum bine cunoscute) căi: păzirea şi împlinirea neîncetată a poruncilor lui Hristos, de asemenea, zilnica şi chiar perpetua pocăinţă. Slujirea preoţească îl transfigura pe Sf. Simeon asemenea lui Moise şi Sfântului Ştefan protomartirul: în timpul jertfei liturgice faţa sa „părea o faţă de înger”135, iar cei care participau la Sfânta Liturghie nu-i puteau privi strălucirea, atunci când dădea poporului binecuvântarea păcii, căci “harul Duhului întreg pătrunzând tot trupul său îl făcea cu totul asemenea focului şi devenea de nevăzut pentru ochii omeneşti în timpul Liturghiei”136. Un ucenic al său, Simeon Efeseanul, adaugă viziunea sa din timpul co-liturghisirii cu el, când l-a văzut (cu ochii duhovniceşti) îmbrăcat în veşminte arhiereşti, adică având deplinătatea harului preoţiei, şi cufundat în 130

Viaţa 28, 22. Viaţa 28, 18-19. 132 Viaţa 29, 2. 133 Viaţa 30, 18-19. 134 Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 capete teologice şi practice, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 105. 135 Viaţa 33, 4-5; cf. Faptele Ap. 6, 15. 136 Viaţa 33, 11-13. 131

41 tainele dumnezeieşti137, iar Meletie, care fusese tuns în monahism de Sf. Simeon, afirmă că acesta era adesea văzut ca înconjurat de un nor luminos în altar, în timpul sfintei anaforale138. Iată acum un al doilea aspect al reformei sale: după ce s-a îngrijit mai întâi să refacă numărul monahilor de la Sf. Mamas, Sf. Simeon a purces şi la o reformă a modului de viaţă al acestora, printr-o neobosită catehizare. Cuvintele sale, puternic întărite de exemplul personal – aici el este asemănat Apostolului Pavel – îi călăuzeau pe monahii săi spre “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, vieţuirea monahicească”139. Primele dintre învăţături, în ordine cronologică, sunt Catehezele, discursuri adresate de Sf. Simeon monahilor de la mănăstirea Sf. Mamas – din Xylokerkos, aşa cum arată titlul manuscris al cărţii140, iar altele sunt scrisori de îndrumare duhovnicească, adresate aceloraşi monahi, ca de pildă Catehezele 12, 17, 19 şi 20141. După locul pasajului în care Sf. Nichita face menţiune despre ele, înainte de relatarea revoltei monahilor, avem motive să credem că acestea aparţin primei perioade a egumenatului său, înainte de anii 995-998. La rostirea Catehezei 1, Sf. Simeon era “cel din urmă dintre toţi şi prin ani şi prin vârstă”142, însă “rânduit să stau înaintea… tuturor”143, fiind proaspăt hirotonit ieromonah şi numit egumen. Această cateheză, ca şi toate celelalte, începe cu adresarea tradiţională ”Fraţilor şi părinţilor”, şi se încheie cu o doxologie. Prototipul literar al catehezelor simeoniene pare să fi fost Catehezele rostite de celebrul întemeietor studit şi model de râvnă ortodoxă, Teodor Studitul, dar asemănarea este valabilă doar în privinţa formei. Catehezele simeoniene au un stil şi conţinut duhovnicesc cu totul diferit de relativa ariditate atribuită cuvântărilor Sf. Teodor. Momentul rostirii Catehezelor poate fi observat adesea din însuşi conţinutul acestora: Cateheza 11 a fost rostită în prima Duminică din Postul Mare144, Cateheza 12 probabil în duminica

137

Viaţa 33, 14-19. Viaţa 33, 18-23. 139 Viaţa 35, 3-4. 140 ICĂ jr., diacon Ioan I., Catehezele simeoniene: problematica filologică şi istorică, în Sf. Simeon Noul Teolog – Cateheze, Ed. Deisis, Sibiu 1999, p. 19. 141 KRIVOCHEINE Basile, Studiu introd. La Symeon le Nouveau Théologien – Catéchèses, trad. par. J. Paramelle, Sources Chrétiennes - 96, Paris, 1963, p. 165, nota 1. 142 Cateheza 1, p. 21. 143 Ibidem, p. 21. Este cu totul impresionantă smerita lui mărturisire: „Fraţilor şi părinţilor, vreau să grăiesc cele ce ţin de folosul sufletului şi mă ruşinez – martor mi-e Hristos, Adevărul! – de iubirea voastră, cunoscându-mi nevrednicia. De aceea, aş fi vrut să tac pururi… ca unul pe care conştiinţa îl osândeşte pentru că întru totul cu nevrednicie am fost rânduit Prin urmare, nu mică întristare mă cuprinde pentru faptul că eu, smeritul, am fost preferat să vă călăuzesc pe voi, cei preacinstiţi, pe care mai degrabă eu însumi trebuia să vă am drept călăuzitori, ca unul ce sunt cel din urmă dintre toţi şi prin ani (31 n.n.)şi prin vârstă (3 de ani de mănăstire, n.n.)…, Cateheza I, p. 21; Această mărturisire seamănă izbitor cu cea din pareneza Sf. Mc. Antim Ivireanul, rostită la instalarea ca mitropolit (1708), încât înclinăm să credem că sfântul ierarh cărturar cunoştea cateheza simeoniană, din care probabil s-a inspirat. Iată un fragment: „… m-au rînduit şi pre mine Dumnezeu şi m-au pus, om mic fiind şi smerit, păstor mic, la mică turmă, la dumneavoastră, pre carii eu nu vă am, nici vă ţiu turmă mică, ci mare şi înaltă… măcar că eu am fost mai mic şi mai netrebnic decât toţi, precum au fost şi David mai mic între fraţi în casa tătîne-său, dară Dumnezeu n-au căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia mea şi streinătatea mea, nau socotit prostia şi neştiinţa mea, ci au căutat la bogăţia şi noianul bunătăţii sale şi au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile şi fărdelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu şi decât năsipul mării şi m-au înălţat, nevrednic fiind, la această stepenă şi mare vrednicie a arhieriei. Şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor…”, Didahii, Edit. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 9-10. 144 Cateheza 11, p. 157. 138

42 următoare145, iar Cateheza 13 curând după Sf. Paşti146; Cateheza 21 a fost rostită pe când Sf. Simeon Evlavis era încă în viaţă147, Cateheza 4 probabil după moartea acestuia148, ca şi Cateheza 6149, iar Cateheza 10 probabil la ziua sărbătoririi adormirii sale150. În fine, Cateheza 17 pare să fi fost o epistolă redactată spre sfârşitul vieţii Sf. Simeon Noul Teolog151, scrisă aşadar probabil la Schitul Sf. Marina de lângă Palukiton şi având caracterul unui testament spiritual al marelui teolog mistic. În unele dintre Cateheze se menţionează numele câtorva monahi vizaţi (de ex. Teofilact, căruia se adresează Cateheza 19152), sau Antonie, al cărui fericit sfârşit este relatat în Cateheza 21153. Catehezele păstrează fidel forma originală în care au fost rostite, după cum se poate observa şi din sfârşitul Catehezei 30 – Sf. Simeon observând că a lungit mult cuvântul şi se întrerupe, promiţând să continue altă dată154, ceea ce face şi în Cateheza 31. Caracterul viu şi personal al discursului răzbate pretutindeni. Astfel, îndrumările despre viaţa monahală includ şi insistenţa asupra păcatului alipirii pătimaşe faţă de rude (Cateheza 7), sau preocuparea pentru calităţile duhovniceşti ale egumenului, însoţite în Cateheza 18 de o plastică descriere a celor care, ignorând lipsa chemării dumnezeieşti, căutau să dobândească acest loc prin intrigile şi maşinaţiunile care nu lipseau din mănăstirile bizantine din acel timp. Exigenţele faţă de asumarea păstoririi în Biserică se întâlnesc şi în Cateheza 28, unde critica se îndreaptă, nediferenţiat, împotriva egumenilor, arhiereilor şi preoţilor, subliniindu-se necesitatea unei vrednicii reale pentru dobândirea iertării păcatelor. Pentru ca, aşa cum am afirmat mai sus, Catehezele simeoniene să-l fi făcut pe autorul lor cunoscut încă din timpul vieţii, trebuie ca ele să fi cunoscut curând după încheierea colecţiei o largă difuziune. Aceasta a făcut ca atât conţinutul, cât şi ordinea pieselor acestei colecţii să se păstreze în mare parte neschimbate până astăzi155, transmiţându-ne frumoase exemple de proză ritmică bizantină (unele cateheze şi cele 2 Mulţumiri), fapt ce demonstrează o cunoaştere deosebită din partea Noului Teolog a regulilor literare, şi o bună stăpânire a limbii elegante a timpului său, atât orale cât şi scrise156. O notă distinctă în ceea ce priveşte conţinutul o întâlnim în Cateheza 34-a, fapt pentru care facem menţiune aparte. Sf. Simeon, dăruit de Dumnezeu cu un şir de viziuni şi descoperiri, consideră oportun să mărturisească despre ele şi ucenicilor. Cum era poate de aşteptat, unii nu îl cred, alţii se smintesc, socotind mărturisirile acte de mândrie, iar alţii se revoltă, aşa cum vom vedea puţin mai departe. Sf. Simeon, duhovnicesc înţelegător al acestor omeneşti reacţii, nevoind a-i lăsa nedumeriţi, recurge la un act pedagogic firesc: le explică motivul pentru care şi-a mărturisit anumite descoperiri în loc să le ţină în taină, aşa cum s-ar fi aşteptat unii, reproşându-i că asemenea experienţe se ţin ascunse, dintr-o „elementară smerenie”. Explicaţiile sale, de o sinceritate dezarmantă, pătrunse de total bun145

Cateheza 12, p. 165 şi 166, şi nota 1, p. 104. Cateheza 13, p. 172. 147 Cateheza 21, p. 234 şi nota 2. 148 Cateheza 4, p. 52. 149 Cateheza 6, p. 112. 150 Cateheza 10, p. 153, şi KRIVOCHEINE, Introd.cit., p. 166. 151 Cateheza 17, p. 199. 152 Cateheza 19, p. 220. 153 Cateheza 21, p. 233-236. 154 Cateheza 30, p. 327. 155 KRIVOCHEINE, Introd. cit., p. 166. 156 Ibidem, p. 171. 146

43 simţ, sunt îmbrăcate, totodată, în haina unor expresii deosebit de plastice şi sugestive: „Aşa cum un sărac iubitor de fraţi (πτόχος φιλαδέλφος) cerând de la un oarecare om iubitor de Hristos şi milostiv, şi primind nişte bani, aleargă cu bucurie la semenii săi în sărăcie şi le vesteşte, zicându-le în taină: „Alergaţi cu râvnă şi voi, ca să luaţi!”, arătând cu degetul şi indicându-le pe cel ce i-a dat lui banul, iar dacă aceştia sunt neîncrezători, deschizându-şi palma, le arată însuşi banul, ca să creadă şi să se grăbească să-l ajungă din urmă degrabă pe bărbatul acela milostiv, tot aşa şi eu, smeritul şi săracul şi dezbrăcatul de orice bine şi rob al sfinţiei voastre, al tuturor, făcând experienţa iubirii de oameni şi a compătimirii lui Dumnezeu, şi apropiindu-mă de El prin pocăinţă şi prin mijlocirea sfântului Simeon, părintele meu şi al vostru (Evlavis, n.n.), primind eu, cel nevrednic de orice har, harul, nu suport să-l ascund în sânul sufletului, ci vouă tuturor, fraţilor şi părinţilor mei, vă spun, pe cât îmi este cu putinţă, darurile lui Dumnezeu, vă arăt cum este talantul cel dat mie, şi prin cuvânt îl descopăr desfăcându-mi palma, şi zic nu în ascuns şi în taină, ci strigând cu glas mare: „Alergaţi, fraţilor, alergaţi!”; şi nu strig numai, ci-L şi arăt pe Stăpânul Care l-a dat, punând înainte în loc de deget cuvântul…”157 Revolta monahilor „ucenici”. O nouă experienţă harică extraordinară ne este descrisă în cap. 36 al Vieţii: într-o noapte, în timpul rugăciunii, un nor luminos s-a pogorât din cer peste capul său, prin acoperişul desfăcut al casei, şi l-a acoperit timp de mai multe ceasuri, umplându-l de nespusă bucurie, şi ”a auzit o voce tainică ce-l învăţa taine străine şi ascunse”158. După această viziune, harul dumnezeiesc l-a transformat cu totul, dăruindu-i cuvânt de învăţătură, şi “deşi era cu totul neînvăţat în disciplinele profane, teologhisea, ca odinioară ucenicul cel iubit”159. Biruind cu totul nevoia fizică a Domnului, a foamei şi a setei, Sf. Simeon “petrecea nopţi întregi în cele ale teologiei”160, iar harisma sa a început să se materializeze în scrieri: “uneori scria Imne ale iubirii dumnezeieşti în metru liber, alteori cuvinte de exegeză…, sau scria cuvântări catehetice, sau chiar prin epistole trimise către unii, se făcea auzit de toţi”161. Călăuzirea duhovnicească a monahilor nu era lipsită de greutăţi, căci unii dintre aceştia, atraşi poate la Sf. Mamas de personalitatea Sf. Simeon, nu reuşeau să plinească exigenţele ascetice şi duhovniceşti ale acestuia, şi probabil curând deveneau nemulţumiţi de asprimea cerută de egumenul lor. Astfel de monahi existau şi la Studion pe vremea noviciatului Sf. Simeon, şi este foarte probabil că nu numai acolo se sălăşluiau cei ce vedeau în monahism o viaţă comodă şi uşoară. S-a întâmplat, astfel, ca într-o zi, pe când Sf. Simeon cuvânta în biserică după obiceiul său, după doxologia Utreniei, un număr de aproximativ 30 de monahi să-l întrerupă în mod violent, rupându-şi deodată hainele ca Ana şi Caiafa, scoţând strigăte neînţelese şi repezindu-se la el ca fiarele, probabil cu gândul de a-l scoate din mănăstire. Sf. Simeon., văzându-i, rămase calm şi surâzător, aşteptând cu mâinile împreunate. Monahii furioşi nu s-au putut însă apropia de el, ”căci harul care locuia în Simeon îi ţinea la distanţă…”162. Neştiind ce să mai facă, răzvrătiţii au ieşit alergând din biserică ca nişte ieşiţi din sine şi nebuni, spărgând zăvoarele porţilor mănăstirii şi îndreptându-se spre locuinţa patriarhală. După ce au trecut de prima poartă a marii biserici a lui Dumnezeu – catedrala Sf. Sofia – au început să strige 157

Cateheza 34-a, trad. cit., p. 347-348. Viaţa 36, 7-8. 159 Viaţa 36, 13-14. 160 Viaţa 36, 15. 161 Viaţa 37, 11-15. 162 Viaţa 39, 4-5. 158

44 nemulţumirea, încât patriarhul Sisinios s-a văzut nevoit să-i primească şi să le asculte plângerile. După ce a aflat “nebuneştile lor intrigi”, patriarhul l-a chemat şi pe Sf. Simeon, şi aflând de la acesta desfăşurarea întâmplărilor şi cauza revoltei monahilor, i-a dat dreptate, hotărând exilarea din mănăstire a celor nemulţumiţi. Sf. Simeon imploră atunci pe patriarh să-i ierte, dar acesta cu greu consimţi la revocarea sentinţei de exil, fără a le permite, însă, revoltaţilor să intre în mănăstire, încât aceştia se răspândiră în diferite părţi: unii au fost trecuţi între catehumenii bisericilor, alţii trimişi în alte mănăstiri, iar cei mai răi se răspândiră pe ici şi colo. ”Nesuportând să vadă gol staulul oilor”163, Sf. Simeon se strădui să-i întoarcă pe cei rătăciţi, căutându-i pe fiecare unde se găsea şi străduindu-se să-i îmblânzească prin dăruirea celor necesare şi prin cuvinte mângâietoare, până ce a reuşit săi readucă pe toţi în mănăstire. Refacerea “turmei” a însemnat şi restabilirea coeziunii şi disciplinei, care devine o continuare a tradiţiei studite, “o nouă comunitate de sfinţi studiţi”164, exemplari prin fapte, ţinută şi comportament, “îngeri netrupeşti psalmodiind în înţelegere şi slujind cu căldură lui Dumnezeu”165. Mănăstirea Sf. Mamas devine, astfel, un important centru duhovnicesc unde înflorea sfinţenia şi punctul de plecare al unei mişcări de înnoire duhovnicească a monahismului bizantin. Ataşamentul şi râvna duhovnicească pe care le trezea Sf. Stareţ sunt ilustrate de Sf. Nichita prin exemplul ucenicului Arsenie, unde se arată şi priceperea de călăuzitor sufletesc Sf. Simeon. Relatarea despre ucenicul Arsenie reliefează o latură a sfinţeniei, proprie şi Sf. Simeon, care este adeseori uitată sau neglijată: iubirea şi mila faţă de orice creatură a lui Dumnezeu. Atunci când Arsenie, cuprins de mânie împotriva unor ciori ce mâncau grâul pus la uscat al mănăstirii, le ucise pe toate, Sf. Simeon fu cuprins de o mare durere şi porunci ca Arsenie să fie plimbat prin mănăstire cu ciorile moarte legate de gât, pentru a-l certa pentru gravitatea faptei sale…166. Retragerea din egumenat. Redactarea Capetelor ascetice. După 25 de ani de egumenat, când obştea monahală era bine organizată şi închegată, Sf. Simeon începe să se simtă împovărat de prea multele griji gospodăreşti şi, asemenea Sf. Platon – întemeietorul monahismului studit, cu ucenicul său, Sf. Teodor, el hotărăşte să se retragă, lăsându-l în locul său pe Arsenie, pe care l-am întâlnit mai înainte, cu aprobarea patriarhului Serghios II (1001-1019), desigur. Sf. Simeon ţine o cuvântare în faţa obştei despre calităţile stareţului şi datoriile lui şi ale monahilor faţă de el167- identificată de B. Krivocheine a fi Cateheza 18168, apoi se retrage “într-un colţ izolat”169, făcând ascultare de ucenicul său, asemenea tuturor celorlalţi, dar rămânând îndrumător duhovnicesc al monahilor170. O nouă experienţă harică este descrisă de Sf. Nichita mai departe, parcă pentru a legitima autoritatea duhovnicească şi teologică incontestabilă a Sf. Simeon, datorată transfigurării sale depline prin harul dumnezeiesc: Lumina care i s-a arătat, transformând noaptea în zi şi pătrunzându-i tot trupul, care s-a făcut “cu totul foc şi lumină”, l-a făcut “să aparţină numai

163

Viaţa 41, 5. Viaţa 44, 14-15. 165 Viaţa 44, 16-17. 166 Viaţa 52-57. 167 Viaţa 60-67. 168 Cateheza 18, 201-218. 169 Viaţa 59, 15-16. 170 Viaţa 59, 20-23 şi nota 1, p. 81. 164

45 Duhului Sfânt”, să fie “plin de harismele dumnezeieşti” şi “însufleţit şi mişcat doar de Duhul dumnezeiesc”171. Cele 225 de “cuvinte acetice în capete despre virtuţi şi viciile opuse acestora” 172 au fost redactate, după mărturia Vieţii, în această perioada de linişte de după retragerea din egumenat şi înainte de începutul conflictului cu Ştefan al Nicomidiei. Stilul redactării este, aşadar, cel în capete sau în capitole, iar conţinutul ascetico-mistic, indicat în titlu, este rod al “propriei sale cunoştinţe despre filozofia practică şi a cunoaşterii dumnezeieşti”173. De o mare popularitate, aceste “Capete” au fost cuprinse parţial în Filocalia greacă a Sf. Nicodim Aghioritul (153 de capete, între care 26 aparţin Sf. Simeon Evlavis) 174 şi în toate traducerile slave şi româneşti, făcute după aceasta, fiind, până în secolul nostru, singurele scrieri ale Noului Teolog răspândite pe scară largă în lumea ortodoxă. Întrebându-se asupra datei redactării Capetelor, savantul J. Darrouzes este nedumerit de lipsa accentelor polemice din această operă a Sf. Simion, dat fiind că el acceptă cronologia lui Hausherr, conform căreia retragerea din egumenat a Sf. Simeon a avut loc la doi ani după începutul dificultăţilor create de sincelul Ştefan. Contradicţia este prezentă, însă, numai în calculele erudiţilor catolici, însă nu şi în relatarea Sf. Nichita Stithatul, conform căreia renunţarea la egumenat a Noului Teolog nu a fost motivată de nici un factor extern, iar conflictul cu sincelul a început la ceva timp după aceea (un an, conform cronologiei lui P. Hristou). Aceasta explică în mod firesc discreţia oricăror aluzii personale şi lipsa polemicii directe, observată de Darrouzes175. Conflictul cu sincelul Ştefan “al Alexinei”. Discursurile teologice şi etice. În prologul relatării lungului conflict avut de Sf. Simeon cu autoritatea bisericească, Sf. Nichita readuce în faţă imaginea Sf. Simeon Evlavis, care “petrecuse patruzeci şi cinci de ani în obişnuitul martiriu al conştiinţei”176, adică în viaţa monahală, iar ajuns la bătrâneţe “a primit har apostolic şi săvârşea minuni şi a scris prin Duhul Sfânt, o carte întreagă de folos duhovnicesc deşi era neînvăţat”177, carte din care s-au păstrat doar cele 40 de capete morale, publicate şi la noi în Filocalie. Venind timpul să “se odihnească de marile osteneli ale ascezei”, acesta a fost atins de o boală ce l-a dus la moarte, iar fericitul său ucenic a compus, în amintirea şi cinstea virtuţilor acestuia, “din descoperire dumnezeiască”178 imne şi laude, şi a scris viaţa lui în întregime. Mai mult, pentru a atrage pe cât mai mulţi în urmarea virtuţilor studitului, el a început să sărbătorească în fiecare an, pomenirea părintelui şi învăţătorului său, cinstindu-l ca pe un sfânt şi făcând să i se picteze icoana. Aflând de această sărbătoare, patriarhul Serghios – probabil după câţiva ani, când sărbătoarea începuse să ia amploare, după cum vom vedea mai jos, el ceru Sf. Simeon explicaţii despre ceea ce se petrecea. El parcurse scrierile Sf. Simeon Evlavis, aprobând apoi din toată inima activitatea stareţului de la Sf. Mamas şi participând el însuşi la sărbătorirea anuală, “cu lumânări şi miruri”179. Prăznuirea s-a săvârşit astfel în pace timp de 171

Viaţa 71, 13-14. Viaţa 71, 18-19. 173 Viaţa 71, 19-23. 174 Filocalia, vol.6, p. 14-15. 175 SYMEON le Nouveau Theologien, Chapitres théologiques, gnostiques et pratiques, introd.,texte critique, trad. et notes de J. DARROUZES A.A., S. C. 51 bis, Ed. du Cerf, Paris, 1980, p. 28. 176 J. DARROUZES – Introd. la Symeon le Nouveau Theologien, Chapitres…, p. 34 177 Viaţa 72, 10-11. 178 Filocalia vol. 6, p. 89-106, cf. HAUSHERR, Introd. cit., p. XLV. 179 Viaţa 72, 22-26. 172

46 16 ani, înainte ca neînţelegerile dintre Noul Teolog şi sincelul Ştefan al Nicomidiei să dea o turnură nouă lucrurilor. Iată cum îl descrie Sf. Nichita pe acest personaj: ”Era atunci un oarecare Ştefan, întâi-stătător al mitropoliei Nicomidiei, Ştefan al Alexinei, bărbat superior mulţimii în cuvânt şi în ştiinţă, puternic nu doar pe lângă patriarh şi împărat, ci şi capabil să răspundă la probleme neaşteptate oricui îl întreba, în cuvinte curgătoare şi cu limbă suplă, care se retrăsese din scaunul episcopal din motive cunoscute doar de el şi de Dumnezeu, stând pururea lângă patriarh, şi mare era înaintea tuturor faima ştiinţei sale"180. Calităţile sale naturale erau de netăgăduit, căci însuşi împăratul Vasile II l-a trimis în 976 să dialogheze în numele său cu generalul răzvrătit Bardas Skleros. Talentul său diplomatic este reliefat, apoi, de cronicarul Kedrenos în următoarele cuvinte: “Destoinic să liniştească, să îndulcească prin farmecul cuvântului său firile cele mei neînduplecate”181. În privinţa formaţiei teologice, sincelul Ştefan era se pare un “epitomator”, ….unul dintre acele spirite clare, capabile să reducă problemele la scheme uşor de urmărit182, trăsătură ce l-a făcut folositor fostului medic Nicolae Hrisoberghis, ajuns acum patriarh183. Observăm aceasta şi din lista scurtelor scrieri păstrate de la el: “Despre cele trei părţi ale sufletului; 2) despre împărţirea patimilor; 3) despre împărţirea şi subîmpărţirea facultăţilor sufletului; 4) despre liberul arbitru” şi alte câteva184. În opinia teologului catolic J. Darrouzes, deşi arhiepiscop demisionar, deci revenit în mod canonic la starea monahală, sincelul Ştefan s-ar putea să fi deţinut importanta funcţie de didascal, asemenea lui Leon Filosoful, “care după ce a ocupat scaunul Tesalonicului, şi-a reluat locul la Universitatea din Constantinopol”, sau poate lui Alexandru al Niceei, care “în prima jumătate a secolului X… cumula titlul de mitropolit cu un profesorat”185. În această calitate, sincelul Ştefan ar fi avut mai multă trecere în faţa sinodului patriarhal, şi un cuvânt important de spus în chestiunile doctrinare. Opoziţia este de la bun început reliefată, “însă şi fericitul Simeon avea adevărata cunoaştere de la Duhul, şi era iubit de toţi în acea vreme, şi toţi apreciau ştiinţa lui şi se minunau, şi nu doar ca pe un înţelept cu duhul, ci ca pe un sfânt îl cinsteau cu toţii”186. Desprindem aşadar şi planul acestui conflict: nu unul teologic sau canonic disciplinar, ci unul duhovnicesc în care sincelul Ştefan reprezenta o teologie “raţionalistă”, formal ortodoxă, dar ruptă de viaţă, iar Sf. Simeon era promotorul teologhisirii din insuflarea Duhului Sfânt, rezervată doar oamenilor duhovniceşti. Invidia se aprinse în sufletul celui care “pe cât se preţuia pe sine, pe atât îi dispreţuia pe ceilalţi” 187 văzând că “Simeon îl depăşea în acel timp prin faima ştiinţei sale în Constantinopol şi vestea înţelepciunii sale în cuvânt”188, şi auzind de scrierile sale ”despre lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti şi de teologie”189. În caz că sincelul Ştefan ar fi fost într-adevăr didascal, adică unul dintre cei ce controlau întregul învăţământ bizantin, conflictul între cele două personalităţi capătă un 180

Viaţa 73, 11-12. Viaţa 74, 5- 12. 182 Hausherr, loc cit., p. LIV. 183 Ibidem p. LIV. 184 Ibidem p. LV. 185 Ms. Parisinus graecus 1162 şi 1504, cf. DARROUZES, Jean - Etienne de Nicomédie, în Dictionnaire de Spiritualité (prescurtat D.S.), fasc. XXX-XXXII, col.1514, Ed. Beauchesne, Paris, 1961. 186 Jean DARROUZES, Introducerea la Simeon le Nouveau Théologien- Traites théologiques et éthiques, introd., texte critique, trad. et notes , S. C.122, Ed. du Cerf, Paris, 1966, p. 11. 187 Viaţa 74, 12-15. 188 Viaţa 74, 18-19. 189 Viaţa 74, 31-32. 181

47 sens mai profund, teologic şi istoric190, opunând la cumpăna dintre milenii şi în vecinătatea istorică a Marii Schisme pe cei mai importanţi reprezentanţi ai celor două – deja ireconciliabile – direcţii ale teologiei din Bizanţ, şi arătând Bisericii Ortodoxe calea pentru supravieţuirea sa. Sigur pe sine, Ştefan se lăuda că uşor îl va pune pe Sf. Simeon într-o situaţie penibilă, atunci când se vor întâlni, datorită propriei priceperi în subtilităţi teologice. Numai că arma sofismului pregătită de sincel a dat greş în faţa Sfântului. Întâlnindu-se în palatul patriarhal, sincelul găseşte momentul să-i pună acestuia problema teologică menită să-l pună în încurcătură şi să-i arate neştiinţa. Dar iată ce relatează biograful: “Luând masca prieteniei sincelul îi zice: Salutare prea cucernice Simeon, am auzit despre evlavia şi înţelepciunea ta… Sfântul răspunse: Dumnezeu, căruia îi slujesc să te răsplătească după dragostea ta faţă de noi, sfinţite stăpâne; după măsura întâmpinării ce mi-o faci să-ţi dea pace sufletului”191, arătând astfel că îi cunoştea prea bine intenţiile. Aţâţat, sincelul îşi plasă întrebarea capcană, învăluită în politicoase elogii: “Spune-mi, cum desparţi (horizeis) pe Fiul de Tatăl, prin cugetare (epinoia), sau, concret, în realitate (pragmati)?”192, aşteptându-se ca Sfântul să nuşi dea seama că oricare alternativă aleasă ar fi o greşeală. Sf. Simeon nu se grăbi să răspundă, reliefându-şi încă o dată atitudinea în această privinţă: “Vouă arhiereilor vi s-a dat cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, preaînţelepte stăpâne, şi aveţi datoria să le explicaţi celor ce vă întreabă… Ar trebui mai degrabă ca voi să ne iniţiaţi în această cunoaştere, şi să ne învăţaţi să ne plângem cu smerenie păcatele noastre, şi să nu cercetăm cu ispitire lucruri mai adânci şi mai sublime decât noi”193, spune Sf. Simeon corectându-l uşor ironic şi făgăduindu-i să-i trimită în scris răspunsul pe care i-l va insufla Duhul Sfânt. Întors la chilia sa, Sf. Simeon se roagă mai întâi, apoi alcătuieşte răspunsul în proză, şi îl transcrie după aceea în versurile care sunt cunoscute astăzi drept Imnul 21194. Observăm că şi în dialogul cu teologul patriarhal, ca şi în această epistolă de răspuns, Sf. Simeon nu are nicidecum tonul blând şi îngăduitor la care poate ne-am fi aşteptat, ci el devine acid şi muşcător, arătând adevărata conduită a sfinţilor: îngăduitor cu păcatele altora, însă inflexibil în privinţa credinţei în Dumnezeu şi a teologhisirii. Înfuriat de umilirea sa teologică, a cărei veste, fără îndoială, s-a răspândit repede în rândurile cetăţenilor capitalei, Ştefan al Nicomidiei îşi pune în gând să-l compromită cu orice mijloace pe Sf. Simeon, pentru a putea să-l îndepărteze apoi mai cu uşurinţă. Negăsind nimic reprobabil în viaţa Sfântului, Ştefan găseşte singurul punct de atac în cultul Sf. Simeon Evlavis, şi se asociază în scopul său cu câţiva membri ai staulului Sf. Simeon, ceea ce arată că opoziţia internă de la Sf. Mamas nu dispăruse, ci doar aştepta un prilej potrivit pentru a se manifesta. Sinodul patriarhal a respins la început orice acuzaţie asupra Sf. Simeon, deşi sincelul se arăta foarte insistent în plângerile sale. Aceasta pentru că ei înşişi participaseră adesea la sărbătoarea Sf. Simeon Evlavis, iar patriarhul chiar trimisese an de an ofrande, după cum am văzut, încât acum “se ruşinau să facă din lumină întuneric şi

190

Jean DARROUZES, Introd. cit., p. 11. Viaţa 75, 4-8. 192 Viaţa 75, 16-17. 193 Viaţa 76, 2-10. 194 Sf. SIMEON Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. D. STĂNILOAE, în Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 437 –453 şi Discursuri teologice şi etice, studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. ICĂ jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 51-65. 191

48 din întuneric lumină, şi să numească amărăciunea limbii sincelului dulceaţă, iar dulceaţa adevărului lui Simeon amărăciune”195. Redactate probabil în această perioadă, “celebrele sale Tratate teologice (1-3) şi etice (1-15)”196 constituie cea mai importantă operă cu caracter teologic a Sf. Simeon, cea care-i va aduce supranumele de “Noul Teolog”, operă de controversă şi “veritabil şi pasionat manifest al teologiei autentice a Bisericii: trinitară, eclezială şi existenţială, împotriva teologiei intelectualiste, scolastice şi formaliste ce se înfiripase în Bizanţ”197. Scrise probabil în focul conflictului cu sincelul Ştefan, Tratatele teologice şi etice (în traducerea românească numite Discursuri) nu par să fie adevărate cuvântări rostite în faţa unui auditoriu (ca în cazul Catehezelor), ci “scrieri de circumstanţă fără altă legătură între ele decât o aceeaşi doctrină generală”198, în care Sf. Simeon nu mai vorbeşte în calitate de egumen, ci de apărător al adevăratei teologii mistice, împotriva celor ce o neagă sau o denaturează, vizând un auditoriu mai larg199. Slăbiciunea omenească şi-a spus cuvântul, însă: după doi ani, membrii sinodului au acceptat să-l condamne pe Sf. Simeon, dacă sincelul le va oferi un motiv pentru aceasta, iar sincelul nu a întârziat să găsească un pretext în comportamentul neobişnuit al Sf. Simeon Evlavis, “care după ce şi-a mortificat trupul printr-o nepătimire (apatheia) radicală, stingând cu totul mişcările naturale (ale acestuia), şi ca un cadavru faţă de alt cadavru simţind trupul celor de care se apropia, simula pătimirea, voind să-şi ascundă nepătimirea sa… Pentru că voia ca prin această momeală să scoată pe unii, dacă nu pe toţi… din groapa pierzării”200, acuzând “păcătoşenia” acestui “pretins” sfânt. După doi ani de insistenţe, sincelul reuşeşte astfel să-l aducă pe Sf. Simeon la judecata sinodului, pe motivul că ar fi trecut în rândul sfinţilor pe un păcătos, acuzaţie comparată de Nichita cu calomniile aduse lui Hristos Însuşi. Putem vedea în această acuzaţie şi un ecou al începutului impunerii autorităţii Bisericii asupra cultului sfinţilor şi a canonizării acestora. I. Hausherr presupune201 o participare a sincelului Ştefan la alcătuirea, nu cu mult timp înainte, a “Menologhionului” lui Vasile, ai cărui autori ne sunt necunoscuţi şi care este “o încercare de reglementare a cultului sfinţilor, cel puţin în privinţa cultului universal” 202, şi deci un efort, din partea acestuia cel puţin, de a centraliza problematica canonizării în mâinile autorităţii patriarhale. Atacul său asupra Sf. Simeon ar fi fost, astfel, “legitimat” de însăşi politica centralizatoare a Bisericii bizantine. Ştim, de asemenea, că în aceeaşi vreme împăratul Vasile al II-lea milita pentru stabilirea cultului universal al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, Teodora ş.a203. Patriarhul îi arătă Sf. Simeon că el personal îi aprobă iniţiativa, dar îi ceru să restrângă amploarea festivă doar la mănăstirea sa, pentru a domoli atacurile sincelului. Sf. Simeon răspunse printr-o lungă cuvântare în care, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al tradiţiei 195

Viaţa 79, 13-15. ICĂ jr., diacon Ioan I., Teologie şi spiritualitate la Sf. Simeon Noul Teolog, în Mitropolia Ardealului an XXXII (1987), nr. 3, p. 40. 197 Ibidem, p. 40-41. 198 J. DARROUZES, Introd. cit, p. 8. 199 Ibidem, p. 13. 200 Viaţa 81, 2-10. 201 HAUSHERR, loc. cit., p. LXIX. 202 Ibidem, p. LV. 203 FLOCA, arhid. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 179. 196

49 patristice, arătă datoria de a-i cinsti pe părinţii duhovniceşti şi pe sfinţi, lucru care este şi spre folosul sufletesc al celor ce îi prăznuiesc, şi îl provocă pe sincel să arate propriile sale argumente biblice sau ale Tradiţiei. Lipsit de argumente, sincelul nu se dădu deloc învins, şi “timp de şase ani l-a dus pe cel drept în judecată… socotind să facă să fie condamnat la moarte”204, până ce a reunit în jurul cauzei sale pe toţi episcopii, în frunte cu patriarhul, cărora li se adăugau unii monahi ai lui Simeon. Cu ajutorul acestora din urmă, răuvoitorii au răpit într-o noapte din mănăstirea Sf. Simeon icoana în care părintele duhovnicesc al acestuia era înfăţişat împreună cu alţi sfinţi şi cu Hristos Însuşi, şi au dus-o la palatul patriarhal. Chemat din nou în sinod pentru a da socoteală despre icoană, Sf. Simeon argumentă cu vechimea uzului de a picta chipurile sfinţilor, alături de clasicele argumente iconodule din secolele VII-VIII, după care se închină înaintea icoanei, invocând în ajutor cu glas tare pe sfântul său părinte, şi îi adresă sincelului ironice şi usturătoare felicitări. Acesta, după ce mai întâi obţinu ştergerea inscripţiei ”Sfânt” de pe icoană, convinse pe patriarh să poruncească înlăturarea tuturor icoanelor Sf. Simeon Evlavis din mănăstirea Sf. Mamas. O trupă de oameni potriviţi pentru acest lucru au fost trimişi, spărgând cu topoarele toate icoanele de lemn, iar pe celelalte acoperindu-le cu funingine şi ipsos, pentru a le face să dispară. Anticipând finalul, Sf. Nichita ne anunţă că invidia îi va aduce Sf. Simeon aceleaşi încercări pe care le-a suferit Sf. Ioan Gură de Aur205. Exilarea din Constantinopol. Ultimele scrieri şi săvârşirea din viaţă a Sf. Simeon. Sf. Simeon se văzu în situaţia de a se apăra şi în scris, şi redactă prima sa apologie, păstrându-o pentru timpul unui nou proces. Aşteptarea nu a fost lungă, căci Sf. Simeon este adus iarăşi în consistoriu, fiind pus să aleagă: ori să înceteze sărbătoarea, ori să părăsească mănăstirea şi oraşul. Citirea lungii sale apologii nu a putut, prin tăria argumentelor, să schimbe voinţa sinodalilor şi el a fost condamnat la exil, probabil în ziua de 3 ianuarie, data când mai apoi ucenicii săi comemorau acest eveniment. Sf. Simeon a fost debarcat dincolo de Propontida, în apropierea unui orăşel de lângă Hrisopolis, numit Palukiton, “lipsit de toate, pe timp de iarnă, şi într-un loc pustiu, unde se află coloana prinţului osândit”206. Primul lucru făcut de Sf. Simeon a fost să-l slăvească pe Dumnezeu, apoi “coborând la poalele colinei a aflat un paraclis (schit – eukterion) ruinat, cu hramul Sf. Marina, în care a intrat şi a înălţat către Dumnezeu rugăciunile ceasului al nouălea”207. Vestea exilului Sf. Simeon a început să se răspândească, şi mulţi oameni veniră să-l vadă şi să afle motivele acestei persecuţii. Pentru a-şi dovedi nevinovăţia în faţa tuturor, ca şi în faţa generaţiilor viitoare, Sf. Simeon scrise un nou memoriu adresat patriarhului Serghios, care i-a fost transmis acestuia prin senatorul Genesios şi alţi magistraţi, fii duhovniceşti ai Sfântului. Se pare că între timp lucrurile se schimbaseră în înaltele cercuri bizantine, iar patriarhul nu se mai simţea deloc stăpân pe situaţie văzând atâtea persoane influente acuzând sentinţa nedreaptă contra Sf. Simeon, şi chiar “s-a temut ca nu cumva problema să nu ajungă până la împărat”208, iar el să fie scos din scaun. Patriarhul dispuse ca memoriul Sf. Simeon să fie citit în sinod, unde amintirea prezenţei sincelului pare să fi fost acum ceva de domeniul trecutului. Parcă scuzându-se în faţa “puternicilor ucenici ai 204

Viaţa 87, 10-11. Viaţa 93, 23-27. 206 Viaţa 95, 8-9. 207 Viaţa 96, 1-3. 208 Viaţa 102, 15-16. 205

50 Sfântului”209, patriarhul recapitulează evoluţia disputei sincelului cu Sf. Simeon şi motivează decizia de exil prin căutarea păcii Bisericii. Acum, când ameninţarea sincelului a dispărut, patriarhul se arată dispus să-i redea Sf Simeon mănăstirea, şi afirmă chiar asentimentul sinodului pentru hirotonia acestuia ca arhiepiscop al unei importante mitropolii. Întâmpinat şi însoţit de mulţimea ucenicilor săi, Sf. Simeon reveni în capitală pentru a-l întâlni pe patriarh, dar nu acceptă nici un compromis în privinţa sărbătoririi părintelui său, ori ascunderii nevinovăţiei sale: “De vreme ce pentru dreptate şi păzirea poruncii lui Dumnezeu Cel Viu am fost izgonit, nu mă voi mai întoarce acolo cât voi trăi”210. Patriarhul îi răspunse, mirat: “Cu adevărat, studit eşti!”211, şi îi dădu voie să se sălăşluiască oriunde ar voi. Astfel, Sf. Simeon rămase un timp în Constantinopol, în casa prietenului său Hristofor Fagura, învăţând pe toţi cei ce doreau să-l asculte (oameni de cele mai diverse categorii şi vârste), apoi se reîntoarse la locul său de exil. Aici începu – cu ajutorul financiar al “celor puternici”– să construiască o mănăstire în jurul paraclisului Sf. Marina, pe care-l primise în dar de la Hristofor Fagura, la începutul exilului său. Zidirea s-a făcut cu opoziţia înverşunată a localnicilor vecini, care adesea aruncau cu pietre şi îl acopereau de injurii, încercând să-l înspăimânte şi ameninţându-l. După încheierea lucrării, Sf. Simeon adună aici “mica sa turmă”212, cumpără metocul mănăstirii Eughenios, şi continuă să prăznuiască pomenirea părintelui său duhovnicesc cu mare fast, atrăgând “clerul Marii Biserici a lui Dumnezeu (Sf. Sofia), împreună cu mulţi monahi şi laici”213. Dobândind, în sfârşit, liniştea dorită, Sf. Simeon se consacră contemplaţiei, şi continuă compunerea “Imnelor iubirii dumnezeieşti”214, începută pe când era monah la Sf. Mamas, redactând de asemenea “discursuri apologetice şi antiretice”215 pline de înţelepciune şi pătrundere. Despre compunerea Imnelor iubirii dumnezeieşti Sf. Nichita ne relatează în două scurte pasaje, în care îl vedem pe Sf. Simeon compunând “în metru liber” mai întâi la mănăstirea Sf. Mamas, înainte de revolta celor 30 de monahi, compunere reluată în anii bătrâneţii, după exilarea la Sf. Marina. Datarea Imnelor poate fi detaliată examinând însuşi conţinutul acestora, dar singura datare precisă rămâne cea a Imnului 21, propriu-zis scrisoarea către sincelul Ştefan al Nicomidiei. Aluziile din text sugerează că Imnul 7 a fost scris probabil după moartea Sf. Simeon Evlavis216, ca şi Imnul 37, în care Sf. Simeon deplânge moartea învăţătorului său217. J. Koder sugerează că şi Imnul 10 ar fi fost redactat în aceleaşi împrejurări218. De după moartea Sf. Simeon Evlavis datează şi Imnul 15219, de pe când Noul Teolog era încă egumen. Tot ca egumen a scris şi Imnul 14220 şi Imnul 43, acesta din urmă sugerând, prin tonul resemnat şi pesimist, perioada de conflict de dinaintea exilului221. Cea mai mare parte a Imnelor este atribuită de critică222 perioadei ultime a vieţii 209

Viaţa 103, 2. Viaţa 107, 21-23. 211 Viaţa 108, 2. 212 Viaţa 110, 16. 213 Viaţa 110, 21-22. 214 Viaţa 111, 8. 215 Viaţa 111, 15-16. 216 Imnul 7, trad. cit, p. 350. 217 Imnul 37, trad. cit, p. 572. 218 J. KODER, Introd. la Syméon le Nouveau Théologien, Hymnes, S.C. 156, p. 75. 219 Imnul 15, trad. cit., p. 386. 220 Imnul 12, trad cit., p. 375. 221 Imnul 43, trad. cit., p. 607-610. 222 J. KODER, op. cit., p. 76. 210

51 Sf. Simeon, acestea conţinând aluzii la bătrâneţea sa223, la apropierea morţii224, sau chiar la exilul său225, fiind astfel în concordanţă cu relatarea biografiei scrisă de Sf. Nichita Stithatul. Cu toată vârsta sa înaintată, Sf. Simeon mai dori să-şi revadă – pentru ultima dată – patria şi casa părintească. După relatarea altor câteva minuni, Sf. Nichita Stethatos ne povesteşte despre ultima boală a Sfântului, aşa cum a aflat-o de la acelaşi Nichifor: “Această boală era o scurgere a pântecelui care îl golea de materia sa şi desfăcea legătura diferitelor elemente ele trupului său. Fericitul rămase culcat multe zile, ţintuit de boală şi pierzându-şi puterile… Slăbiciunea secătuise într-atât trupul său, că el nu se mai putea mişca singur, dacă mâinile noastre nu-i veneau în ajutor, întorcându-l cu ajutorul unui fel de meşteşug de pe o parte pe alta”226. Dar Nichifor, ucenicul de chilie al Sf. Simeon, îl văzu din nou, într-o altă noapte, “pe cel pe care noi abia îl întorceam în pat cu ajutorul unui mecanism… înălţat în aer, în chilia sa, la cam patru coţi de pământ, rugându-se lui Dumnezeu într-o lumină de nedescris”227. În ambele împrejurări Sf. Simeon i-a interzis lui Nichifor să povestească altcuiva cele văzute, până la moartea sa. Aşa cum am văzut, relatarea morţii Sf. Simeon lipseşte din codicele Parisinus Graecus. În Coislinianus 692 se relatează cum, după 13 ani de exil, Sf. Simeon muri în ziua de 12 martie, conform descoperirii, nu înainte de a fi profeţit şi ziua mutării moaştelor sale: “La al cincilea indiction mă veţi îngropa, şi la al cincilea indiction mă veţi vedea din nou, ieşind din mormânt şi rămânând cu voi”228. După Krivocheine, “este foarte posibil ca Nichita Stithatul să fi asistat la moartea lui Simeon”229. Împlinirea profeţiei a avut loc la 30 de ani după moartea Sf. Simeon în acest fel: “Printr-un semn (de sus) s-a hotărât mutarea sfintelor sale moaşte, întipărindu-se în mod misterios a cincia literă (a alfabetului) în marmura chiliei ucenicului său Nichita Stithatul… Astfel, la sfârşitul celui de al cincilea indiction, în anul 6560 (1052)… s-a făcut mutarea moaştelor sale pline de har şi bună mireasmă, care strălucesc acum pe pământ…”230. Supranumele de „Noul Teolog”. După ce am parcurs, fie şi pe scurt, firul biobibliografic al Sfântului Părinte, înţelegem fără un efort special că numele de „teolog” i-a fost atribuit în chip firesc, ţinându-se seamă, desigur, atât de opera profund teologică scrisă, cât şi de vieţuirea duhovnicească îmbunătăţită. A „teologhisit”, aşadar, nu doar cu ajutorul vorbei şi al condeiului, ci mai ales prin viaţa ascetică, descrisă atât de amănunţit de ucenicul său, Nichita Stithatul. Sfântul Simeon s-a dovedit „teolog” mai ales prin dragostea sa pentru rugăciune şi contemplaţie, confirmând, astfel, prin felul de a trăi cuvintele inspirate ale lui Evagrie Ponticul (Monahul): „Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti

223

Imnul 41, p. 588. Imnul 28, p. 503-504. 225 Imnul 4, p. 346. 226 Viaţa 125, 4-11. 227 Viaţa 126, 14-19. 228 Viaţa 128, 19-20. 229 KRIVOCHEINE B., În lumina lui Hristos: Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), Viaţa – Spiritualitatea – Învăţătura, trad. de pr. conf. dr. Vasile LEB şi ierom. Gheorghe IORDAN, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 58. 230 Viaţa 129, 17-23. 224

52 teolog”231. Se naşte, însă, întrebarea firească, al cărei răspuns a stârnit o sumedenie de controverse: de ce i s-a atribuit supranumele de „noul” teolog? Nu intră în obiectivul studiului nostru a dezbate aici pe larg această chestiune, dar ne însuşim cu încredere punctul de vedere exprimat de istoricul Dan Zamfirescu într-un studiu de valoare incontestabilă, elaborat pe vremea studiilor de magisteriu (doctorat), sub îndrumarea eruditului profesor Alexandru Elian: Probleme teologice şi hagiografice legate de supranumele Sfântului Simeon Noul Teolog232. Dacă în unele manuscrise este numit “Sf. Simeon cel Nou”, pentru a-l deosebi de predecesorii săi omonimi233, numirea de “Noul Teolog” îl pune alături şi în acelaşi timp îl distinge de predecesorii săi “teologi”, la distanta de secole, Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Grigorie de Nazians. Ideea de “al treilea teolog” se pare ca nu era străină Bizanţului, care “îl numise astfel pe Maxim Mărturisitorul”234, dar în acelaşi timp risca să capete, în privinţa Sf. Simeon, o tentă de inovaţionism, vecină cu erezia. B. Krivocheine sugerează că acest nume i-ar fi fost dat Sf. Simeon mai întâi de către oponenţii săi, în mod ironic235, însă D. Zamfirescu crede că “expresia… este o forma lăudabilă construită după un anumit canon şi înrudită cu altele la fel - de pildă “noul mărturisitor”236.

231

Cuvânt despre rugăciune, în “Filocalia”, vol. 1, trad. Prot. Stavr. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ed. A II-a, Sibiu, 1947, p. 81. 232 ZAMFIRESCU, magistr. Dan, Probleme teologice şi hagiografice legate de supranumele Sfântului Simeon Noul Teolog, în „Ortodoxia”, an X (1958), nr. 10, p. 395-429. 233 KRIVOCHEINE, The Writings of St. Symeon the New Theologian, în „Orientalia Christiana Periodica”, an. XX (1954), p. 322. 234 ZAMFIRESCU…, op. cit., p. 405. 235 KRIVOCHEINE, op. cit., p. 322. 236 ZAMFIRESCU…, op. cit., p. 415.

53 VI. ÎNVĂŢĂMÂNTUL CATEHETIC ROMÂNESC. Repere ale unui scurt excurs istoric - catehetic. Din darul lui Dumnezeu, evenimentele din decembrie 1989, cu jertfele a sute de tineri, ne-au oferit posibilitatea de a reaşeza Religia ca obiect de învăţământ în programele şcolare, la toate nivelele. Biserica însăşi a putut ieşi din “ghetoul” în care sistemul totalitar comunist-ateu o izolase aproape un sfert de veac, pentru a-şi desfăşura nestingherită misiunea lăsată ei de Dumnezeu-Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Trebuie să menţionăm, însă, că a fost necesară o asiduă muncă de lămurire din partea slujitorilor Bisericii, în special a membrilor Sfântului Sinod, dusă cu factorii politici şi cu anumite persoane cu funcţii din învăţământ, în rândurile cărora mulţi reprezentanţi au rămas tributari unei mentalităţi ante-decembriste atee, care vedeau în reintroducerea religiei o “siluire” a libertăţii copiilor, ignorând, conştient sau nu, faptul că numai credinţa şi trăirea în adevăr oferă deplină libertate, după cuvântul Mântuitorului “Adevărul vă va face liberi!” (In. 8, 32). Adevărul fiind, de fapt, Dumnezeu Însuşi, precum El a spus-o: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa...” (In. 14, 6). Aşadar, liber este numai cel ce crede în adevăr, în Adevărul Suprem, de fapt. Din punct de vedere legislativ a fost necesară trecerea câtorva ani buni până când Parlamentul a votat acele articole în favoarea predării religiei în şcoală ca materie obligatorie, de importanţă egală cu... educaţia fizică, biologia, istoria, geografia etc.237... Obstrucţia a venit, însă, şi din partea unor părinţi neduşi la biserică, totodată din partea unor cadre didactice cu orizontul limitat de aceeaşi educaţie materialist-dialectică, pe deasupra şi cu pretenţie de “ştiinţifică”... Până la urmă, însă, buna-credinţă a biruit, mai ales după o mediatizare mai intensă a istoriei tradiţiei educaţiei religioase la români, necunoscute până atunci de sărmanii oponenţi, făcându-se apel, totodată, şi la opiniile unor mari bărbaţi ai ţării, ale căror nume obstrucţioniştii le rosteau cu zeloasă admiraţie, dovedind în schimb o mare ignoranţă cu privire la dreapta-credinţă mărturisită de ei. În acest sens, este suficient, credem, să evocăm un singur exemplu. Nicolae Iorga, personalitate uriaşă a culturii noastre, recunoscută unanim ca atare, pe vremea când era Ministru al Cultelor şi Artelor, a rostit în Parlament aceste memorabile cuvinte: “Învăţământul religios în şcoala primară chiar, este în aceste timpuri, când moralitatea laică se dovedeşte incapabilă de a da cheagul sufletesc societăţii, o necesitate de neînlăturat... De aceea am primit idea de a se face învăţământul religios în însăşi şcoala primară...”238. 237

Astfel, din anul 1991 când s-a prevăzut în Constituţiei României art. 32, alin. 7, în care se precizează: Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege, a trebuit să aşteptăm până în anul 1995, când prin Legea nr. 84 din 24 iulie, art. 9, s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, dar pentru gimnaziu doar opţională şi pentru licee şi şcoli profesionale facultativă. A se vedea şi “Protocolul Ministerului Învăţământului", nr. 9715/10.04. 1996, încheiat cu Secretariatul de Stat pentru Culte, nr. 8159 din 11.04.1996, alin. 6. În completare, "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului", nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii înv. 84/1995; art. 9 (1) precizează: Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor şi al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2): La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină , "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 370/3.VIII. 1999. 238 Nicolae IORGA, Cuvântul rostit în Adunarea Deputaţilor, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 69 din 13

54 În cele ce urmează ne propunem să întreprindem un mic excurs istoric cu privire la strădaniile depuse pentru propovăduirea religiei creştine, cu precădere pe linie şcolară, pentru ca, învăţând din experienţa trecută să avem mai multă râvnă în demersul catehetic actual, împlinind, astfel, porunca Mântuitorului “Mergând, învăţaţi toate neamurile!...” (Mt. 28, 19)239 şi luând aminte, totodată, la sfatul unui ales slujitor al Lui, Sfântul Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cum şi-au sfârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7)240. Se cunoaşte din paginile Istoriei Bisericii Române că până la înfiinţarea şcolilor propriu-zise şi la organizarea învăţământului, la noi se făcea carte în şi pe lângă sfintele lăcaşuri, îndeosebi tinda bisericii ţinând multă vreme loc de “sală de clasă”. Mai înainte, însă, de a se ţine lecţii în “tindă”, învăţăturile de bază ale dreptei credinţe au fost “predate”, cu timp şi fără timp, prin cultul însuşi, prin reprezentarea iconografică şi, mai ales, prin predică. Se ştie că o bună bucată de timp slujbele se oficiau în alte limbi decât cea vorbită de popor (latină, greacă pe alocuri, slavonă), dar cel puţin la spovedanie şi la predică se utiliza limba înţeleasă de cei mulţi, graiul autohton. Această realitate, cunoscută direct de către slujitorii consacraţi, este recunoscută şi de către pedagogii laici, unii asumându-şi curajul s-o mărturisească chiar în plină perioadă a comunismului. Amintim în acest sens lucrarea “Învăţământul oral prin predică – cel dintâi sistem de învăţământ de durată la români”, elaborată de pedagogul Ştefan Bârsănescu241, care scrie, între altele: “În istoria poporului român a existat pe plan de învăţământ un moment deosebit de important: apariţia învăţământului oral prin predică, care a cunoscut atât o largă rază de acţiune, cât şi o durată mare în timp. Toate aceste aspecte au făcut ca el să joace un rol însemnat în viaţa poporului român... Această statornicire şi organizare a vieţii sociale reclamau şi un sistem de norme de viaţă. Factorul principal care îşi asuma acest rol atunci a fost Biserica, dispusă ca, o dată cu procesul de creştinare a populaţiei şi de răspândire a credinţei creştine, să desfăşoare un învăţământ oral prin predică, în cadrul căruia să predea poporului şi norme de conduită a vieţii...”242. (sub. n.). Acest fenomen nu este singular, nici specific doar nouă, românilor. Cu anumite particularităţi, desigur, este întâlnit în toate ţările care au îmbrăţişat creştinismul. Şt. Bârsănescu evocă, bunăoară, exemplul Franţei şi cercetările lui E. Durkheim, concretizate în lucrarea “L’évolution pédagogique en France”243. Pentru spaţiul românesc este prezentată, apoi, baza documentară a învăţământului oral prin predică, făcându-se apel la câteva izvoare istorice deosebit de importante pentru noi: Legenda sancti aprilie 1932. Tot el, după mărturia părintelui Mihail BULACU, făcută într-una din prelegerile ţinute la Universitatea din Bucureşti în ciclul "Şcoală şi cultură", a afirmat că "şcoala pleacă tot de la creştinism, de la lecţia de catehism din pridvor, de la educaţia celor "chemaţi", a "catehumenilor", care trebuiau fireşte, să înveţe patru lucruri: dogma, simbolica, ritualul, morala"... Vezi Catiheţii de odinioară şi colindele religioase, în vol. Cuvinte din Evanghelie pentru sufletul românesc , Bucureşti, 1943, vol. I, p. 118. 239 Trebuie să remarcăm faptul că termenul “învăţaţi” din porunca Mântuitorului în original este faceţi ucenici = μαθητεύσατε (vezi, de ex. Η ΚΑΙΝΗ ΔΙΑΘΗΚΗ, Atena, 1995, p. 131, col. I) ceea ce sugerează depăşirea simplă a instruirii pe linie informativă, “învăţaţi” având astfel sensul de formaţi sufletele ucenicilor, faceţi-i ucenici ai lui Hristos! 240 Utilizăm, ca reper principal de orientare în studiul nostru, prelegerea Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Ora de religie în trecut şi astăzi, din “Îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, p. 5-12. 241 În vol. “Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, sec. X-XVI”, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971. 242 Ibidem, p. 32. 243 Vol. I, Paris, 1938; apud Şt. BÂRSĂNESCU, op. cit., p. 34, nota 19.

55 Gerhardi (care semnalează faptul că la începutul secolului al XI-lea un anume episcop Gerhard predica în părţile Aradului şi că a întemeiat o mânăstire de rit apusean la Cenad, unde adusese mai mulţi călugări, cărora, printre altele li se prevedea obligaţia de a predica învăţătura creştină), Bula papală din anul 1235 (în care se pomeneşte de nişte “pseudovlădici schismatici” localnici, care trebuie combătuţi... În fapt este vorba de episcopi ortodocşi care predicau dreapta-credinţă), Actele sinodale din 1359 şi 1369 ale patriarhiei de Constantinopol (documente în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Ungro-Vlahiei), hrisoave etc. Trecând cu vederea inerentele neînţelegeri confesionale, reţinem, aşadar, că se predica învăţătura creştină, în esenţă aceeaşi, în Răsărit şi Apus, iar a predica - spune E. Durkheim- înseamnă a preda, a învăţa pe alţii, a instrui pe alţii... Căci predica, necunoscută în antichitate, se impune în creştinism drept principala armă de luptă, ca astfel să-şi difuzeze ideile, combătându-le pe cele păgâne244. Reţinem, totodată, că Cenadul este consemnat în istoria pedagogiei noastre ca reper pentru prima şcoală atestată documentar pe teritoriul românesc. Desigur, documentele invocate mai sus sunt târzii faţă de începuturile creştinismului la noi, care este de origine apostolică şi care s-a conturat o dată cu formarea poporului însuşi. De aceea se cuvine precizarea că ceea ce lapidar se pomeneşte în mărturiile de mai sus, se va fi desfăşurat secole de-a rândul, episcopii şi preoţii predicând, adică predând învăţătura creştină. Terenul pe care au semănat primii predicatori creştini la noi a fost providenţial pregătit de credinţele şi ideile religioase specifice spaţiului carpatic-dunărean. De altfel, se recunoaşte unanim, religia şi educaţia religioasă s-a născut odată cu crearea omului, altfel spus, potrivit formulării savantului Mircea Eliade, "sacrul nu este un stadiu în istoria conştiinţei, el este element în structura acestei conştiinţe... La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios. Căci a fi, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios” 245 (sub. n.). Potrivit acestui postulat, înţelegem mai bine importanţa spiritualităţii strămoşilor noştri, cu fondul ei monoteist (adorarea lui Zalmoxis), cu credinţa în nemurire şi cu admirabila putere de jertfă, trăsături evidenţiate mai ales pe vremea preotului Deceneu († 44 î. Hr.) şi a regelui Burebista (70-44 î. Hr.), când, nu întâmplător, între altele, s-a luat măsura arderii unor mari suprafeţe de viţă de vie, pentru a se evita decăderea morală prin consumul exagerat de vin. Iar după cucerirea romană (106) se poate vorbi chiar despre existenţa unor şcoli de grad elementar, întrucât din această perioadă datează tăbliţele cerate (tabulae ceratae) descoperite în Scytia Minor şi în Dacia romană, folosite pentru învăţarea scrisului. O dată cu aceste tăbliţe s-au descoperit şi mai mulţi “stili” din metal şi os, cu ajutorul cărora şcolarii din acel timp scriau pe acele tăbliţe246. După răspândirea creştinismului, o dată cu învăţământul religios, cultic şi predicatorial, promovat prin bisericile din cetăţi şi sate, un rol important l-a avut misiunea creştină din aşezările mânăstireşti. Cu toate că nu putem vorbi la noi de un monahism organizat până la Sf. Nicodim de la Tismana († 1406)247, călugări şi pustnici au vieţuit pe teritoriul ţării noastre dintru început. Aceştia, la fel ca şi preoţii de mir, au predicat şi au 244

Ibidem. Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, 1981, p. IX. 246 Prof. dr. doc. Şt. BÂRSĂNESCU & colectiv, Istoria Pedagogiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 39. 247 De numele Sf. Nicodim se leagă şi copierea unui Tetraevanghel slavon, scris probabil la Prislop; vezi Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Române, Manual pentru Seminariile Teologice, Ediţia a IV-a, Galaţi, 1996, p. 87. 245

56 învăţat poporul dogmele credinţei creştine, cu râvnă, cu pricepere şi cu eficienţă. Luând apoi o formă organizată, mânăstirile devin adevărate şcoli ale învăţământului religios, aici promovându-se totodată, ca nicăieri altundeva, scrierea şi mai târziu tipărirea de cărţi. În tratatele de istorie pedagogică românească aceste şcoli sunt consemnate cu titlul “mânăstireşti”, ca de exemplu la Ieud, Peri, Vad, Tismana, Cozia, Neamţ etc. La Peri a apărut şi o Bucoavnă în limba slavonă între anii 1663-1669 (a doua în ordine cronologică, după cea de la Râmnic din anul 1651248. Începând cu secolul al XVI-lea ne vom întâlni cu tot mai multe tipărituri religioase româneşti, deosebit de importante şi în plan catehetic, dintre care vom consemna şi noi câteva, deodată cu amintirea unor şcoli şi a unor nume de cărturari, clerici şi mireni. În ordine cronologică, consemnăm deschiderea, la anul 1490 a şcolii din Şcheii Braşovului, pentru românii ortodocşi de aici, cu două cicluri: elementar – pentru pregătirea negustorilor şi meseriaşilor şi unul mai avansat (“superior” să-i zicem) care pregătea preoţi. Este prima şcoală românească ortodoxă atestată documentar. La începutul secolului al XVI-lea, domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) va scrie, în slavonă, Învăţăturile către fiul său Teodosie, lucrare în care expune anumite norme de conduită pentru viitorul domn. Din conţinutul său se desprinde faptul că ea nu era adresată exclusiv lui Teodosie249 şi celorlalţi fii, ci şi “altor domni”, având, astfel, un caracter educaţional normativ general. Chiar titlurile unor fragmente precizează acest fapt, cum este, de exemplu, al VI-lea: “Învăţătură a lui Io(an) Neagoe Voievod către copiii săi şi către alţi unşi ai lui Dumnezeu, când vor cârmui sau vor aşeza pe dregătorii şi marii boieri ori le vor lua dregătoria după faptele lor...”250. Întreaga lucrare este pătrunsă de adânci simţăminte creştine, tot timpul sfătuitorul raportându-şi învăţăturile la preceptele evanghelice, iar cuvintele Dumnezeu, Biserică, sfinţi etc., apar aproape în fiecare pagină. În acest sens, următorul pasaj este concludent, credem: “De aceea, te sfătuiesc, fiul meu, mai întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor şi îndreptărilor “(subl. n.)251. În anul 1544, Filip Moldoveanul (zugrav, dar şi tipograf, cunoscător al mai multor limbi străine) va tipări la Sibiu Catehismul românesc, din păcate astăzi pierdut252, iar prin anii 1551-1553 va da la lumină Tetraevanghelul slav-român, prima carte în limba română păstrată.253 În aceeaşi vreme istoria consemnează strădaniile altui tipograf însemnat, Diaconul Coresi, deopotrivă cărturar, iscusit traducător, din osteneala căruia notăm: Întrebare Creştinească (Braşov, 1560), un mic Catehism în limba română (aşadar, primul în româneşte păstrat), sub formă de întrebări şi răspunsuri, cuprinzând Cele 10 porunci, Crezul, Tatăl nostru, câteva învăţături sumare despre rugăciune, botez, împărtăşanie etc.; 248

Onisifor GHIBU, Din Istoria literaturii didactice româneşti, Ediţie îngrijită de Octav Păun, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 247. 249 Teodosie a urmat pentru scurtă vreme tatălui său la tron şi a murit la Constantinopol. Amănunte la C. C. Giurescu, Isoria românilor, vol. II, Partea I, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 1943, p. 155. 250 Basarab, NEAGOE, Învăţăturile lui... către fiul său Teodosie, Versiune originală, (transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr. G. MIHĂILĂ), cu o prefaţă de Dan ZAMFIRESCU, Editura “Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1996, p. 429. 251 Ibidem, p. 321. 252 Amănunte despre acest catehism ne oferă Nicolae IORGA în Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol. I, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, p. 170-171. 253 Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Op. cit., p. 147.

57 Evanghelia cu învăţătură sau Cazania254, cea mai importantă tipăritură a sa (Braşov, 1581), care cuprinde tâlcuirea Evangheliilor din toate duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului . Merită reţinut şi faptul că tipărirea acestei Cazanii este rodul unei colaborări transilvano-muntene, prin câţiva cărturari, ierarhi si mireni, ce reprezintă cu cinste cele două provincii româneşti: cheltuiala tipăririi a făcut-o judele Braşovului, Lucas Hirscher, care a şi adus exemplarul slavon de la mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei, binecuvântarea pentru tipărire o dă mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei, iar traducerea aparţine lui Coresi şi învăţaţilor preoţi braşoveni Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. O menţiune aparte facem în legătură cu termenul “cazanie” care în slava veche înseamnă “învăţătură” (kazanie)255, fapt care indică rolul acestor cărţi în actul catehetic propriu-zis, care trece graniţele utilităţii omiletice, fiind receptate ca un fel de “manuale” pentru învăţarea poporului. Un eveniment deosebit în literatura catehetică îl constituie Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, primul catehism dezvoltat din spaţiul ortodox, structurat pe cele trei virtuţi teologice, credinţa, nădejdea şi dragostea, aprobat de sinodul de la Iaşi din anul 1642, ca normativ pentru întreaga ortodoxie, recunoscut drept a treia Mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe, după Simbolul Credinţei şi Dogmatica Sf. Ioan Damaschin. S-a tipărit mai întâi la Amsterdam, în limbile latină (1643) şi greacă (1667), iar în româneşte a fost tradusă de logofătul Radu Greceanu, cu sprijinul fratelui său Şerban şi al lui Constantin Cantacuzino Stolnicul (Buzău, 1691). Această Mărturisire va fi reeditată de mai multe ori, ultima diortosire mai însemnată făcându-se pe vremea patriarhului Justinian Marina (Bucureşti, 1952), ediţie care păstrează structura celei originale, dar va beneficia de unele îmbunătăţiri şi adaosuri. Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643) se prezintă ca un monument al culturii noastre religioase şi literare, o expresie a unităţii de neam, credinţă şi limbă a românilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania. Intitulată Carte românească de învăţătură la dumenecele de preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari, Cazania beneficiază de două impresionante prefeţe, una a domnitorului Vasile Lupu, alta a mitropolitului Varlaam, nu doar lămuritoare cu privire la demersul tipăririi, ci adevărate mărturisiri ale crezului ortodox-naţional. Iată, bunăoară, cum se exprimă domnitorul (reproducem textul cu ortografia originală): “Prea luminat întru pravoslavie, şicredinciosu întru părin’tele nenăscut, şiîntru fiiul dela părin’tele născut mainte de toţi veacii. şiîntru dhul’ svănt’ dela părintele purcedzătoriu, şipre fiiul odihnitoriu. svănta troiţă unul’ adevărat’ dmdzău ziditoriu şifâcătoriu tuturor vădzutelor şinevădzutelor. Io Vasilie Voevod. Cu darul’ lui dmdzău ţiitoriu, şibiruitoriu, şidomnu atoată ţara moldovei dar’ şimilă, şipace şispăsenie a toată seminţia romănească pretutindenea ce să află pravoslavnici într’aceasta liîmbă. cu toatâ inima cearem’ dela domnul dmdzău şiizbăvitoriul nostru Is Hs. Diîntrucât s’au îndurat’ dmdzău diîntru mila sa de ne-au dăruit’ dăruim’ şinoi acest’ daru limbii romăneşti, carte pre limba romănească întăiu de laudă lui dmdzu, după aceea de învăţătură şide folos’ sufleteloru pravoslavnici. să iaste şide puţin’

254

Pentru studiul critic recomandăm ediţia tipărită de Sextil PUŞCARIU şi Alexie POPOVICI, cu numele Carte cu Învăţătură, Atelierele Grafice Socec & Co, Bucureşti, 1914. 255 Vezi I. D. NEGRESCU, Limba slavă veche. Perioada slavonă la români, texte paleoslave şi românoslave. Glosar slavo-român, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1961, p. 335, col. I.

58 preţ’ iară voi să o priimiţi nu ca un lucru pemntesc’ ce ca un odor ceresc’. şiprînsă cetind’ pre noi pomeniţi şiîntru ruga voastră pre noi nu uitareţi şihiţi sănătoşi”256. Iar mitropolitul Varlaam mărturiseşte, între altele, simţămintele sale de ierarh român conştiincios, care doreşte ca învăţăturile Sfintei Scripturi să fie date pe limba cea înţeleasă de mulţi: “...cum’ ca să nu greşascâ hieş‘tecine mar’ginea şisăvrăşitulu acela spre carele-I fâcut’. cătr’aceea ş‘altâ usteniînţă s’au adaos aceloru bărbaţi purtâtori de dhulu svănt’ căci câ mărgăndu de susu în gios, şiîn puţinăîndu-se diîn oameni înţelesul’ sventeloru scripturi, le-au câotat’ a pogoră şisvănta scripturâ tot’ mai pre înţelesulu oameniloru păn’au început’ a scoate aşeaş‘ cineş‘ pre limba sa pen’tru ca să înţeleagă hiecine să sa înveaţe. şisă mârturisească minunate lucrurile lui dmdzău cu multu mai vrătos limba noastră romănească ce n’are carte pre lim’ba sa. cu nevoe iaste a înţeleage cartea alţii lim’bi. şipentru lip’sa dascalilor ş‘a învăţăturei, căt’ au fost’ învăţăndu mai multă vreame, acmu nice atăta nime nu învaţâ, pentr’aceea de nevoe mi-au fost ca un’ datornic’ ce sint’ lui dmdzău cu talanutulu ce mi-au dat’ să-mi poci’ plăti datoria macaru de căt’ pănă nu mâ duc’ în casa cea de lut’ a moşiloru miei, adunat-am’ diîntoţi tălcovnicii sventei Evglii dascalii besearicii noastre şideac’-am’ scris. arătat-am’ măriei sale pravoslavnicului domnu Io Vasilie Vovodul’ cu mila lui dmdzău Domnulu ţărăi moldovei...”257. Aceste mărturisiri, cu valoare de testament, au găsit un ecou deosebit în sufletele românilor, vlădici, preoţi şi simpli credincioşi, Cazania cunoscând cea mai largă răspândire pe teritoriul românesc, fiind retipărită (desigur, cu unele adaosuri şi îmbunătăţiri) în mai multe rânduri. Un alt reper al ostenelilor mitropolitului Varlaam este Răspunsul la Catehismul calvinesc (Iaşi, 1645), o luare demnă de atitudine ortodoxă faţă de erorile doctrinare cuprinse în Catehismul calvinesc tipărit la Alba Iulia în anul 1642, aducând lumină asupra învăţăturilor despre Sf. Scriptură, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor, a icoanelor etc. Minunat exemplu de atitudine misionară, care se cere mereu înnoită, mai ales în zilele noastre, când otrăvurile sectare de tot felul intoxică sufletele creştinilor, tineri şi vârstnici, mai puţin întăriţi în dogmele adevăratei credinţe. Este momentul să amintim în continuare de două tipărituri cu totul excepţionale: Noul Testament de la Bălgrad, prima ediţie românească integrală a Noului Testament (1648), rod al ostenelilor mitropolitului Simion Ştefan (1643-1656) şi al ieromonahului Silvestru, fost egumen la Govora, în prefaţa căruia mitropolitul scrie acele cuvinte memorabile despre folosul utilizării limbii înţelese de toţi: “...Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii umblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi...”258; Biblia de la 1688, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, la tipărirea căreia au semnat, alături de domnitor, episcopul Mitrofan de Huşi, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, învăţatul moldovean Nicolae Milescu Spătaru etc259. Textul românesc tipărit al Sfintei Scripturi a reprezentat un salt considerabil şi în misiunea de catehizare, preoţii şi învăţătorii având la îndemână acum cuvântul lui Dumnezeu în limba neamului, spre a-l face cunoscut cu mai mare râvnă, căci necunoaşterea acestui izvor al Revelaţiei dumnezeieşti este pricină 256

Textul este reprodus după ediţia tipărită în anul 1943, la Editura pentru literatură şi artă. Ibidem, p. 31. 258 Vezi ediţia critică tipărită la Alba Iulia, cu binecuvântarea P. S. Episcop Emilian BIRDAŞ, 1988, p. 116 259 A se vedea ediţia jubiliară tipărită la 300 de ani de la prima apariţie, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1988. 257

59 a tuturor relelor, după cum opinează Sf. Ioan Gură de Aur260. Iar despre folosul mântuitor al Bibliei, acelaşi sfânt părinte spune: “Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”261. Tot în acest veac, în binecuvântata cetate a Iaşului, mitropolitul Dosoftei (16711686) va scoate la lumină prima încercare de versificare în limba noastră: Psaltirea în versuri, tipărită la mânăstirea de la Uniev din Polonia în anul 1673262. Psalmii, atât de prezenţi în cultul public, dar şi în cel particular, vor fi fost utilizaţi şi ca “bucăţi de lectură”, alături de cele din Ceaslov şi celelalte cărţi de cult, în orele ţinute în tinda bisericii. Versificaţi, au fost desigur mult mai atractivi pentru copiii daţi la şcoli ca să înveţe cititul, scrisul etc. Păşind în veacul al XVIII-lea, se impune zăbovirea pentru câteva momente asupra personalităţii mitropolitului cărturar Antim Ivireanul (1708-1716), unul din cei mai mari tipografi şi traducători pe care i-a avut Ţara Românească, cel căruia îi datorăm, între altele, introducerea definitivă a limbii române în cultul Bisericii noastre. Între cărţile care interesează direct învăţământul catehetic, alături de cunoscutele Didahii, amintim Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii (Râmnic, 1705), cu scurte explicaţii asupra Tainei Mărturisirii şi Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710, Târgovişte), un mic catehism în trei părţi, folositor preoţilor în misiunea lor de catehizare263. O menţiune aparte se cuvine despre cărţile propriu-zise, de şcoală. Amintim mai întâi Bucoavnele sau Bucvariile, cu lecţii în care se cuprind învăţături de bază ale credinţei, enunţate chiar din titluri264. De pildă, Bucoavna de la Bălgrad (Alba Iulia, 1699) este intitulată după însuşi cuprinsul ei: “Bucoavna ce are în sine deprinderea învăţăturii copiiloru la carte şi simbolulu credinţii creştineşti, diece porunci ale legii vechi şi ale celei noue şiepte taine ale bisericii răsăritului, iproci” 265. Iar bucoavna de la Râmnic (1726) este tipărită cu titulatura următoare: “Întâia învăţătură pentru tineri (în slavoneşte şi româneşte)... cu litere şi silabe într’însa. Scurtă tâlcuire a legii celor zece Cuvinte, Rugăciunea Domnului, Simbolului credinţei şi a celor nouă fericiri...” 266. În principal, Bucoavnele cuprindeau alfabetul chirilic, exerciţii de silabisire şi texte pentru lectură cu conţinut creştin.267 Onisifor Ghibu (1883-1972), profesor de pedagogie al Universităţii din Cluj (iar din 1941 al Seminarului Pedagogic Universitar din Sibiu), în excepţionala lucrare Din istoria literaturii didactice româneşti (1916), notează următoarele despre cuprinsul acestei Bucoavne: “...Partea de lectură propriu-zisă consta exclusiv din lecturi de ordin pur 260

Omilia IX-a la Col., P.G. LXII, 361. Omilia X-a, P.G. LXIII, 485. 262 Dosoftei a fost nevoit să apeleze la serviciile acestei tipografii, întrucât cea veche, din timpul lui Vasile Lupu, nu mai funcţiona. Vezi Pr. prof. M. PĂCURARIU, op. cit., p. 201. 263 Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Române pentru Facultăţile de Teologie, ediţia II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 150. 264 Pentru amănunte recomandăm lucrarea prof. Onisifor GHIBU, Din istoria literaturii didactice româneşti: I. Bucoavnele; II. Abecedarele ; III. Cărţile de cetire din Transilvania, Bucureşti, 1916. 265 I. Bianu, N. HODOŞ, Bibliografie românească veche, Tom. I, p. 369 (iproci = etc.). 266 Ibidem, Tom. II, p. 29. 267 Istoria Literaturii Române, Editura Academiei RSR, Ediţia II-a, Bucureşti, vol. I, 1970, p. 316. 261

60 religios şi anume: rugăciunea când va să înceapă copilul a învăţa, rugăciunile dimineţii (Împărate ceresc, Prea Sfântă Treime, Tatăl nostru şi Din somn sculându-mă); apoi: Simbolul credinţei şi Simbolul Sf. Atanasie, Cele zece porunci de căpetenie ale legii vechi şi cele şase desăvârşiri ale legii noi. De la p. 36 la 62 se tratează pe larg despre cele şapte taine, prin întrebări şi răspunsuri, arătându-se şi locurile din Sf. Scriptură şi dându-se şi începuturile rugăciunilor corespunzătoare din Molitvelnic. Sfârşitul îl formează: cele trei fapte bune ale bogosloviei, cele şapte daruri şi cele douăsprezece roduri ale Duhului Sfânt, cele şapte lucruri ale milei trupeşti şi cele şapte faceri de bine împotriva acestora şi, în fine, cele patru lucruri mai de apoi ale omului”.268 Conţinutul eminamente creştin al acestei Bucoavne dezvăluie intenţia unei educaţii profund religioase, avându-se în vedere formarea caracterului religios moral, ţel întru-totul valabil şi astăzi în cadrul educaţiei religioase din şcoli. De altfel, scopul tipăririi este mărturisit chiar în Predoslovie: ”Primiţi dar această cărticică şi citind-o înţelegeţi pietatea cuvântului, pentru ca să fiţi în stare a VĂ ÎNDREPTA VIAŢA VOASTRĂ ŞI A VA PURTA DUPĂ PORUNCILE LUI DUMNEZEU, PRECUM SE CUVINE ORICĂRUI CREŞTIN PRAVOSLAVNIC”269. O altă Predoslovie care merită a fi evocată este a Bucoavnei Mitropolitului Iacob Putneanul (1755), în care întâlnim sfaturi asemănătoare cu ale Sfântului Ioan Gură de Aur din cuvântările sale cu privire la creşterea copiilor: “Toată obişnuinţa vieţii omeneşti stă spre hrană, o iubitorilor de Hristos. Creşterea prunciască atârnă şi de ce fel de copilu iaste, aceiaşiu şi dacă se face mare, de iaste învăţatu, din copilărie întru învăţătură cinstită şi întru frica lui Dumnezeu (care iaste începutul înţelepciunii), se cade a nădăjdui că acela va fi cu bună creştere şi dacă va fi mare... Dinu creşterea copiilor ca dintr-o rădăcină bună şi rea, pentru toată viaţa curge... Cum daru vei nădăjdui de bine, unde nu iaste hrană bună copiilor? Care văzând noi lipsiţi copiii de hrana ce li se cade, bolind cu inima de nenorocirea învăţăturii lor, am dat în tipar această cărţulie, începând de la azbuchi, cu toată rânduiala, precum se vede ca să poată după buchii ceti şi cu sloguri întru întărirea cetirii sale, şi după aceste rugăciuni de seară şi de dimineaţă şi rânduiala pentru masă şi după masă...”270. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea îşi fac apariţia câteva lucrări de pedagogie propriu-zisă: Pedagogia lui Iosif Mesiodax (numele 268

Am notat aceste informaţii din ediţia 1971, p. 34. O. GHIBU arată că şi abecedarele apusene din această vreme aveau conţinut eminamente religios, unele chiar şi un astfel de titlu. De exemplu, abecedarele franţuzeşti se numeau Croix de par Dieu sau Croix de Jésus, nume inspirat de icoana Răstignirii de pe copertă... Ibidem, p. 35. 269 I. BIANU, N. HODOŞ, op. cit., p. 31. 270 Ibidem, p. 131. Vezi şi lucrarea † TEOCTIST, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Iacob Putneanul, Mânăstirea Neamţ, 1978, p. 77-78. A se vedea, totodată, Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, în vol. "Puţul şi împărţire de grâu", Bacău, 1995. Bunăoară, în “Cuvântul 44”, întâlnim un avertisment ferm pentru părinţii care neglijează educaţia creştinească a copiilor: “Pe aceşti părinţi eu - şi să nu socotească cineva că ceea ce se grăieşte este de mânie - şi decât ucigaşii de copii zic ca sunt mai răi. Pentru că aceia despart trupul de suflet, iar aceştia şi pe suflet şi pe trup ducându-l îl aruncă în focul gheenei. Şi pe moartea aceea nevoie este să o primească negreşit de la fire. Iar de aceasta se putea şi să scape dacă neluarea aminte a părinţilor nu o ar fi adus pe ea asupra...” , în cap. “Pentru creşterea copiilor”, p. 416. Iar în “Cuvânt pentru ce fel de clironomii (bogăţii, n. n.) trebuie să lăsăm copiilor noştri”, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă: “Deci să nu ne sârguim să adunăm bani şi pe aceştia să-i lăsăm copiilor, ci sa-i învăţăm pe ei fapta cea bună... În consecinţă, de voieşti să laşi bogăţie multă copiilor tăi, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu!”, Ibidem, p. 428, 429.

61 grecesc al lui Iosif, dacul din Moesia, potrivit precizărilor lui N. Iorga din lucrarea “Un pedagog moldovean pe la 1800”), carte ce se ocupă cu educaţia copiilor, publicată la Veneţia în anul 1789271; Pedagogia Creştină sau Tratat despre buna conducere, educarea şi formarea pe care copiii trebuie să o primească de la părinţi pioşi şi dascăli virtuoşi, alcătuită de umilul monah Grigorie din Ţara Moldovei şi cu îngrijire revăzută de către unul din cei mai buni dascăli Domn Nicodem de Naxos, pentru folosul a tot poporul ortodox, “umilul monah din Ţara Moldovei (de la Neamţ, n. n.)" fiind de fapt mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei, Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1834). Meritul aparte al acestei Pedagogii este că se oferă copiilor un catehism mult mai accesibil decât Psaltirea sau alte cărţi de cult. În conţinutul său autorul insistă asupra importanţei principiului intuiţiei, crez exprimat aşa: “Conduceţi-i la Biserici, arătaţi-le icoanele Domnului Iisus Hristos, ale Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor şi învăţaţi-i a face semnul Sf. Cruci, cu plecările şi metaniile. Să se aplece până la pământ şi să zică: Iisuse Mântuitorule, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!”272. Secolul al XIX-lea va înregistra un număr tot mai mare de catehisme, o dată cu deschiderea unor importante şcoli, inclusiv instituţii de nivel universitar, al căror baze s-au pus, de fapt, încă din secolele precedente. Este cazul să privim în urmă, fie şi lapidar, la Academia domnească din Iaşi (1640) de pe vremea lui Vasile Lupu, Şcoala grecă-latină de la Târgovişte (1646), Academia domnească de la Bucureşti (1694), pe vremea domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, Şcolile deschise în Transilvania prin legiuirile date de împărăteasa Maria Tereza pe la 1764 etc. Bunăoară, în Transilvania şcolile elementare se împărţeau în trei grupe: comunale (sau “triviale”, numite aşa după cele trei materii: religie, citire, aritmetică), capitale şi normale, acestea din urmă pregătind învăţători. În toate cele trei şcoli religia avea loc privilegiat, fiind stabilit şi faptul că trebuia să fie predată numai de către preoţi273. Revenind asupra importanţei Catehismelor, se cuvine subliniat rolul lor preponderent în lucrarea de catehizare. Ediţia de bază, mult răspândită la noi, a fost Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, despre care am amintit deja, care, după traducerea ei în româneşte a cunoscut 17 ediţii274, fiind citită în toate provinciile româneşti. După ea s-au inspirat apoi celelalte catehisme, inclusiv din secolul al XX-lea. Ne referim la cele semnate de Pr. Ioan Mihălcesu (mai apoi Arhiereu şi Mitropolit), Arhim. Iuliu Scriban, Pr. prof. Petre Vintilescu, Pr. prof. Toma Chiricuţă, şi alţii. Un fapt cu totul remarcabil este că lecţiile de religie pentru şcoala primară erau incluse în Cartea de citire275. În Ţara Românească un eveniment deosebit îl constituie începuturile învăţământului de nivel superior, datorate în mare măsură lui Gheorghe Lazăr, conducător al Şcolii de la Sf. Sava (1818), şcoală a cărei programă prevedea, alături de cursurile de inginerie şi de filozofie, predarea Catehismului şi a Istoriei “vivliceşti” a Vechiului şi a Noului Testament. Chemarea tinerilor la studii a făcut-o cu râvnă apostolică Gh. Lazăr prin “Înştiinţarea către de toată cinstea vrednică tinerime” (august, 1818). După o muncă epuizantă de trei ani, 271

Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, op. cit., p. 7. Apud Pr. Mihail BULACU, Spiritul catehezei patristice din şcoala românească, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1937, p. 36. 273 Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Doua sute de ani de învăţământ Teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, 1987, p. 13-14. 274 10 la Bucureşti, 2 la Neamţ, 3 la Sibiu, 1 la Buzău, 1 la Iaşi; vezi † JUSTINIAN, Cuvânt înainte la Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1952. 275 Pr. prof. dr. C. GALERIU, op. cit., p. 8. 272

62 acest apostol al învăţământului românesc se întoarce grav bolnav la Avrig – Sibiu, unde se născuse în anul 1779 şi unde va închide ochii la numai 44 de ani (1823)... Un alt moment însemnat în afirmarea învăţământului catehetic îl constituie înfiinţarea şi organizarea Seminariilor Teologice: 1803 la Socola-Iaşi, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi, care a avut grijă să rânduiască aici “dascăli procopsiţi”; 1811 la Sibiu, prin purtarea de grijă a episcopului Vasile Moga, seminar la care va preda o vreme şi Gheorghe Lazăr; 1836 este anul în care se vor deschide Seminarii la Bucureşti, Buzău şi Argeş, iar în 1837 şi la Râmnic. Iar cu privire la înfiinţarea Facultăţilor de Teologie notăm: 1850 la Sibiu (sub păstorirea mitropolitului Andrei Şaguna), 1860 la Iaşi (pe vremea lui Cuza), 1881 la Bucureşti (mitropolit Calinic Miclescu). Chiar dacă unele au trebuit să-şi închidă temporar porţile (ca de exemplu cea din capitala Moldovei în 1864), aceste facultăţi au pecetluit reuşita mult dorită de înaintaşi de a avea un învăţământ teologic superior în Ţările Române. Fie şi în treacăt, trebuie să amintim faptul că dintre toţi ierarhii ortodocşi care au militat pentru promovarea învăţământului românesc, Andrei Şaguna s-a remarcat într-un chip aparte. El înfiinţează şcolile elementare, numite “poporale”, care, sub oblăduirea Bisericii, beneficiau de prestaţia învăţătorilor şcoliţi la Institutul pedagogic din Sibiu. Directori ai şcolilor poporale erau preoţii parohi, iar protopopii aveau misiunea de inspectori în raza protopopiatului. La sfârşitul arhipăstoririi sale, numai în Arhiepiscopia Sibiului funcţionau aproape 800 de astfel de şcoli (!), dintre care mai mult de jumătate înfiinţate de el. Alături de cărţile de cult şi manualele şcolare, tipărite cu binecuvântarea sa, un rol catehetic major l-a avut Telegraful Român, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853 până azi.276 În rândul şcolilor cu impact pozitiv deosebit în veacul al XIX-lea trebuie pomenită şi Preparandia de la Arad (1812) cu limba de predare română, pentru pregătirea viitorilor învăţători ai şcolilor confesionale din Arad, Crişana şi Banat, propriu-zis un Institut Pedagogic, care va pregăti terenul pentru deschiderea în acelaşi oraş a unei şcoli teologice cu doi ani de studii, iar din 1824 cu durata de trei ani. Râvna promotorilor învăţământului religios ortodox a avut în decursul istoriei nenumărate piedici, mai ales în Ardealul pluriconfesional, despre care se pomeneşte destul de des în izvoare şi asupra cărora nu insistăm acum. Semnalăm, însă, că unele tulburări s-au produs de multe ori şi datorită unei altfel de “râvne”, cea fără pricepere, în genul celei de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Rom. (10, 2). Ne referim, concret, la anumite influenţe pedagogice externe exagerate, cum este cazul celei herbartiene, venită în Ardeal prin studenţii români aflaţi în Germania, anume un caracter prea intelectualistraţional, sub care s-a asimilat şi predat chiar şi Teologia. Iar “povestirea liberă”, de altfel metodă clasică a predării învăţământului, a alunecat în etalare subiectivă de “talente”, prin îndepărtarea peste limitele admise de textele sacre, biblice. De aceea, pentru astfel de probleme şi altele asemenea, s-au convocat şi ţinut două congrese catehetice, la Sibiu (1922) şi Mânăstirea Dealu (1933)277. O contribuţie însemnată la precizarea statutului religiei în şcoală l-a avut, desigur, legislaţia cu privire la învăţământ. Ar fi deosebit de interesant un studiu amănunţit asupra evoluţiei în timp al acestei legislaţii, care este foarte sugestiv pentru încercările de limpezire a normelor actuale. Fiecare moment important în istoria şcolilor româneşti s-a bazat, fireşte, 276

De notat, aşadar, că “Telegraful Român” este ziarul românesc cu cea mai veche apariţie neîntreruptă. Pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1976 p. 56. 277

63 pe o anume legislaţie, dar primul cod modern de legislaţie şcolară îl datorăm ilustrului pedagog Spiru Haret (1851-1912), profesor universitar, inspector general şi ministru al învăţământului278. Cu privire la subiectul nostru, legea care ne interesează este cea din 1898: “Legea asupra învăţământului secundar şi superior”. Până în anul 1948, când religia a fost suprimată din programele şcolare, această materie a fost considerată prioritară şi, o dată cu apariţia cataloagelor, figura în fruntea tuturor celorlalte materii. Secolul al XX-lea, până la venirea tăvălugului comunist, a înregistrat prestaţia unor pedagogi de mare valoare, care s-au preocupat, deodată cu problemele pedagogiei moderne în general, şi de educaţia religioasă, cu totală dăruire şi solicitudine. În primul rând trebuie să avem în vedere mulţimea de preoţi-profesori care şi-au consacrat timpul şi energia vieţii pentru învăţământul religios, atât la nivel primar şi mediu, cât şi la cel universitar. O dată cu ei la pedagogii laici trecuţi în veşnicie, profund trăitori ai creştinismului ortodox: Vasile Băncilă, G. G. Antonescu, Constantin Narly, Simion Mehedinţi şi Teodor M. Popescu, cu preocupări remarcabile şi în câmpul învăţământului religios românesc, ignoraţi în perioada comunismului din motive politice, din păcate foarte puţin cunoscuţi şi astăzi, la zece ani după “Revoluţie”. Din prima categorie s-a evidenţiat cu vigurozitate părintele Mihail Bulacu (18981985), profesor de religie la Seminarul Pedagogic Universitar, titular al catedrei de Omiletică şi Catehetică al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1936-1952), autor de cărţi şi studii omiletice şi catehetice, propriu-zis cel mai prolific publicist român din domeniul catehetic din toate timpurile279. Este în general cunoscut în mediul teologic, de aceea nu insistăm cu amănunte bio-bibliografice. Facem, însă, precizarea că lucrarea de căpetenie din domeniul catehetic-pedagogic, Pedagogia creştină ortodoxă, monumentală ca formă şi conţinut (571 p.) se impune a fi reeditată, întrucât, din anul apariţiei (1935), literatura catehetică românească n-a mai cunoscut un astfel de compendiu pedagogic creştin, mai ales că exemplarele sunt foarte rare280. Evident, o astfel de reeditare, întru-totul binevenită, presupune anumite aduceri la zi, dar numai în spiritul conţinutului original, desigur. În aceeaşi categorie a preoţilor-profesori cu preocupări catehetice deosebite se înscrie şi numele părintelui Dumitru Călugăr (1907-1988)281, strălucit titular al catedrei de Omiletică şi Catehetică al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1968-1978), care a lăsat, între altele, cel mai recent manual de Catehetică de nivel universitar (Bucureşti 1976; ediţia a II-a, 1984). Conţinutul manualului este în mare măsură valabil şi astăzi, fiind necesare doar câteva actualizări sub aspectul tematicii şi al bibliografiei. Îl recomandăm în special pentru următoarele capitole: Psihologia religioasă, Educaţia religioasă, Materia învăţământului religios, Principiile didactice ale catehezei şi Anexa care cuprinde cateheze sau lecţii practice. Pentru predarea religiei în şcoală, părintele Călugăr ne-a lăsat şi Cele

278

Doctor în matematici la Paris, a ocupat prin concurs o catedră universitară, pe care a slujit-o în mod exemplar. 279 Amintim câteva din cărţile reprezentative: Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă, Teză de doctorat, Oradea, 1928; Pedagogia creştină ortodoxă, Bucureşti, 1935; Spiritul catehezei patristice în şcoala românească, Bucureşti, 1937; Conştiinţa creştină după Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, Bucureşti, 1946. 280 Bunăoară, cel de la Biblioteca Facultăţii de Teologie din Bucureşti lipseşte de aprox. 3-4 ani din raft, cu toate că figurează în fişier. 281 Face studii de specializare la Universitatea din Jena (1937-1938); doctor în teologie al Facultăţii din Bucureşti, cu teza Caracterul religios-moral creştin, publicată la Sibiu în 1955.

64 şapte cărţi de religie282, care, chiar dacă sunt pe alocuri depăşite ca limbaj şi tematică, constituie un veritabil punct de plecare pentru alcătuirea manualelor de religie de astăzi283. Începem acum şirul pedagogilor creştini ortodocşi laici cu Vasile Băncilă (18971979), scriitor şi filozof creştin, reprezentant strălucit al elitei interbelice284, necunoscut de marea masă a cititorilor români decât după trecerea câtorva ani de la evenimentele din decembrie’89, prezent acum în bibliotecile noastre prin două cărţi deosebit de valoroase, editate de “Anastasia”: Duhul sărbătorii şi Iniţierea religioasă a copilului, ambele apărute la Bucureşti în anul 1996. Pentru Metodica predării religiei ne interesează, desigur ambele lucrări, dar cea de-a doua fiind mai apropiată preocupărilor noastre285facem o scurtă zăbovire asupra ei. Cartea are şapte capitole: Importanţa religiei pentru copil, Metoda religioasă şi idea concretismului, Metoda afectivă şi sentimentul spiritualizat, Credinţă şi sinceritate, Iubire, seriozitate şi doctrină, Decalogul atmosferei, Formalism şi povestire. Pentru demersul catehetic actual, aceasta lucrare este de importanţă capitală. Autorul pledează în mod inteligent şi cu dovada unei înalte conştiinciozităţi pentru educaţia religioasă timpurie a copilului: “Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştie cu putere un educator, este că vârsta copilăriei este cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea religioasă a omului. Un adevăr care, de altfel, se aplică la orice fel de educaţie căci, vorba lui Comenius, creanga trebuie îndoită cât e verde... Să învăţăm o dată, în chip definitiv şi efectiv, adevărul vechi şi de bun simţ că dacă nu se introduce omul în religie de când e copil, el va risca să nu cunoască niciodată farmecul şi binefacerea religiei. Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Plugarii ştiu că grânele trebuie să fie crescute înainte de a veni căldurile verii, ca să nu le vatăme. La fel şi în formarea religioasă. Planta de preţ a religiei să fie adânc înrădăcinată în solul sufletului, pentru ca secetele vieţii să nu-i poată face nici un rău...”286. După o impresionantă pledoarie pentru educarea religioasă a copiilor, autorul mărturiseşte convins: “Aşadar, un copil crescut cu religie va fi mai spiritualizat şi deci mai serios la toate obiectele din şcoală, precum şi în toate manifestările lui “287. În ultima parte a lucrării, V. Băncilă îşi exprimă opiniile în legătură cu persoana profesorului de religie, prezentate sub un titlu sugestiv, Dodecalogul atmosferei, vorbind despre elementele sine qua non ale desfăşurării lecţiei de religie, un fel de logistică obligatorie: mediul fizic şi decorul, pragul lecţiei (atitudinea profesorului la intrarea în 282

Reeditate de Episcopia Romanului şi Huşilor în 1990. Prezente deja, pentru primele clase, pe băncile şcolilor prin osteneala părintelui profesor dr. Ioan Sauca. 284 Născut la 1 ian. 1897 la Brăila, licenţiat al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filozofie, specializat la Paris în acelaşi domeniu, profesor la liceul “Mihai Viteazul” din Bucureşti şi, un timp, la clasa Marelui Voevod Mihai. Se înţelege că din acest motiv, la venirea comunismului a devenit “duşman al poporului”... Vezi Vasile BĂNCILĂ, Aforisme şi para-aforisme. Omul şi existenţa, Ediţie îngrij. de Ileana BĂNCILĂ, Editura “Marineasa”, Timişoara, 1993, p. 1. 285 De altfel şi în Duhul sărbătorii întâlnim aprecieri strâns legate de educaţia copiilor prin intermediul sărbătorilor creştine. Iată un exemplu: “Sărbătoarea nu implică numai o metafizică şi o morală, ci şi o pedagogie. S-a spus că nu viaţa este pentru şcoală, ci şcoala pentru viaţă. Dar maximul vieţii este sărbătoarea, deci şcoala trebuie să fie pentru sărbătoare... Din fericire, valorificarea sărbătorii în şcoală e înlesnită de două împrejurări. Cea mai însemnată este copilul însuşi. Acesta, întrucât nu este pervertit, e o fiinţă însetată de sărbătoare – ceea ce am văzut că este ceva plin, iar nu o simpla zi liberă: o zi de lucru poate fi sărbătoare, iar o zi liberă poate fi negaţia sărbătorii; copilul are o mare capacitate festivă. Copilului îi place natura, trăieşte divinul, se dăruieşte, jubilează...” (subl. n.), p. 90. 286 Vasile BĂNCILĂ, Iniţierea religioasă a copilului, Editura “Anastasia”, Bucureşti, 1996, p. 20-21. 287 Ibidem, p. 29. 283

65 clasă), pregătirea (aperceptivă, n. n.), aliaţii fireşti (adică susţinerea lecţiei cu ajutorul celor mai dotaţi şi receptivi elevi), natura exemplelor (tactul de a prezenta ilustrări potrivite, nu din cele care produc dubii sau ilaritate), grija de a înlătura oboseala, pedagogia preventivă (menţinerea unei atmosfere plăcute, ideale, pe tot parcursul lecţiei) şi, în fine, atitudinea educatorului. Am subliniat această ultimă dimensiune, pentru că ea sintetizează toate eforturile recomandate anterior. Iată cum se exprimă autorul: “Felul prezenţei sufleteşti a educatorului hotărăşte soarta educaţiei... Elevii vor trăi în cercul de efluvii invizibile care pornesc din fiinţa lui, că obştea de şcolari, pe către e chemat s-o păstorească va trăi şi va respira neîncetat în aura lui, în ectoplasma lui spirituală, ca să aplicăm, metaforic, un termen luat din metapsihică. Fiecare om sugerează o anume atmosferă. Sunt oameni care îmbălsămează totul în jur ca un trandafir de soi şi sunt alţii care infectează totul ca un dihor. Unii liniştesc prin simpla lor prezenţă, alţii neliniştesc chiar fără să spună un cuvânt; unii înalţă atmosfera, alţii o coboară; unii purifică, alţii întinează tot ce ating. Unii produc o atmosferă sfinţitoare încât în vecinătatea lor te simţi mai bun şi mai tare, alţii demonizează ori deprimă...”288. Aceste câteva ilustrări ale gândirii distinsului pedagog Vasile Băncilă sunt suficiente, credem, pentru ca fiecare profesor de religie să fie convins a-şi face timp pentru a citi integral Iniţierea religioasă a copilului spre marele folos în străduinţa de a-şi îmbunătăţi propria persoană, deodată cu îmbogăţirea conţinutului actului catehetic. Un alt reprezentant strălucit al pedagogiei creştine româneşti este G. G. Antonescu (1882-1953), profesor de Pedagogie la Universitatea din Bucureşti, o vreme şi la Seminarul Nifon din acelaşi oraş, autor al unor lucrări de prestigiu în domeniu289, înlăturat de la catedră de către comunişti în anul 1948, sub acuzaţia de “fideism” şi “naţionalism”, acuzaţii care constituie mai degrabă recunoaşterea unor merite, decât stigmatizarea propriu-zisă: “fideist” înseamnă credincios (lat. fides-i = credinţă), iar “naţionalist” românul ce ţine la identitatea neamului, la caracterul “naţional” al Statului Român. Lucrarea ce ne interesează în chip aparte este Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească (Bucureşti, 1937), structurată în trei mari capitole: I. Educaţia morală în şcoala românească; II. Psihanaliză şi educaţie; III. Educaţia religioasă în cadrul educaţiei integrale. Chiar dacă au trecut un număr de ani buni de la data publicării acestei cărţi, conţinutul ei este în cea mai mare parte actual. Întrucât prelegerea de faţă se adresează în primul rând viitorilor profesori de religie, vom face o mică ilustrare din ultimul capitol al cărţii cu referire la această importantă misiune: “În ceea ce priveşte pe profesorul de religie considerăm că acesta trebuie să aibă o serioasă pregătire filozofică... fiindcă dacă în sufletul seminariştilor sau al tinerilor teologi apar faţă în faţă concepţia ştiinţifică deoparte şi cea teologică de alta, ele nu pot rămâne izolate, căci nu putem împărţi sufletul elevilor noştri în compartimente. Aceste două concepţii se vor ciocni şi din ciocnirea aceasta, sau iese armonie, şi atunci înseamnă că am ajuns la rezultatul pe care-l preconizam adineaori: conlucrarea armonică între educaţia religioasă şi intelectuală; sau iese contradicţie, iar în cazul când aceasta este mărturisită, ajungem la scepticismul religios; iar în cazul când este ascunsă ajungem la ipocrizia religioasă. Pot să vă spun că atunci când am fost profesor la Seminarul Nifon, am 288

Ibidem, p. 115. Semnalăm câteva dintre ele: Din problemele pedagogiei moderne, Bucureşti, 1924; Pedagogia Generală, Bucureşti, 1930; Curs de pedagogie, Bucureşti, 1925-1926; Istoria Pedagogiei. Doctrinele fundamentale ale pedagogiei moderne, Bucureşti, 1939; Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească, Bucureşti, 1937 (ultima subliniată de noi pentru interesul aparte în cadrul disciplinei Metodicii predării religiei). 289

66 găsit elevi sceptici, care au trecut apoi la alte facultăţi, după ce şi-au mărturisit îndoiala, pe când alţii, care aveau îndoieli, dar voiau să se facă preoţi, le-au ascuns şi au trecut la facultatea de teologie, - aceştia sunt ipocriţii. N-avem nevoie nici de sceptici nici de ipocriţi; avem nevoie de credincioşi adevăraţi...”290. Observăm, aşadar, că G. G. Antonescu pledează pentru “o serioasă cultură filozofică”, pe care viitorii profesori de religie să o dobândească în cadrul Facultăţii de Teologie. Acest deziderat poate fi exprimat şi astăzi, constatându-se în plus că nici acum nu avem o catedră de filozofie propriu-zisă, deşi anumite incursiuni în acest domeniu se pot face la câteva din disciplinele de bază, cum ar fi, spre exemplu, dogmatica, morala, istoria religiilor etc. Ceea ce nu se parcurge, însă, în cadrul programei, trebuie suplimentat prin lecturi individuale, în aşa fel încât orice teolog să posede cunoştinţe, fie şi generale, în legătură cu gândirea marilor filozofi ai lumii, antici, moderni şi contemporani. Această preocupare, întâlnită de altfel la mulţi dintre studenţii noştri, trebuie făcută cu discernământ, în sensul propus de Sf. Vasile cel Mare în cunoscuta “Omilie către tineri”291, totodată fără neglijarea gândirii Sfinţilor Părinţi, care ne-au lăsat, de fapt, “filozofia” cea mântuitoare. Constantin Narly (1896-1956) este un alt mare pedagog al perioadei interbelice292, rămas în conştiinţa educatorilor mai ales prin lucrarea Pedagogia generală, publicată întâia oară în anul 1938, reeditată în 1996, cu 528 de pagini şi următorul cuprins: I. Problema posibilităţii educaţiei; II. Problema idealului pedagogic; III. Problema mijloacelor educaţiei; IV. Problema comunităţii pedagogice. În această ultimă parte la p. 490-493 găsim referiri la religie, în subcapitolul Concretizarea (educaţiei n. n.) în Instituţii despre care afirmă: “Religia este poate cea mai activă formă, sub care valoarea de devotare s-a înfăţişat în omenire... Prin etica pe care o susţine, religia exercită o influenţă totală asupra omului...” (p. 490). La un moment dat, C. Narly atrage atenţia că de multe ori, printr-o predare nepedagogică a religiei sentimentul religios se poate pierde în faţa multelor date impuse a fi memorate: “Frumuseţea şi înălţimea etică a religiei creştine, este întunecată de amănuntul istoric şi sistematic. Rezultatul este indiferenţa religioasă sau ateismul pe care îl promovează adesea, fără să vrea şi fără să ştie, însuşi învăţământul religios. Dacă în locul instrucţiei religioase s-ar face cu precădere educaţia sentimentului religios, şi aceasta mai puţin în şcoală şi mai mult în Biserică, religiozitatea ar spori...” (p. 492). Credem că observaţiile profesorului Narly sunt în mare măsură valabile, dar ne îngăduim observaţia că necesitatea indiscutabilă a cultivării sentimentului religios în

290

Op. cit., p. 136-137. Sf. VASILE CEL MARE, Omilia către tineri, trad. pr. D. FECIORU, Bucureşti, 1986 (vol. nr. 17 din colecţia P.S.B) 292 Născut la Tecuci, face liceul la Focşani şi Facultatea de Litere şi Filozofie la Iaşi. Aici se va apropia de I. Găvănescu, între ei legându-se o strânsă prietenie. Aşa se explică faptul că una dintre cărţile lui C. Narly se intitulează Opera pedagogică a profesorului I. Găvănescu (Bucureşti, 1929). În 1923 C. Narly pleacă la studii în Germania, la Göttingen, unde, în anul următor va obţine titlul de doctor în filozofie cu teza Die soziale Schichtung Rumäniens (Stratificarea socială a României). Întors în ţară, va fi numit pe rând, asistent la Facultatea de litere din Iaşi, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Cernăuţi şi, în fine, de la 1 oct. 1940, la Bucureşti, profesor de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei la Facultatea de litere şi filozofie, unde va preda până în anul 1947, când, din motive politice, postul său va fi “comprimat”. Trece în veşnicie în anul 1956, fiind înmormântat în cimitirul Belu. Dintre lucrările sale mai amintim: Problema idealului pedagogic, 1925; Educaţie şi ideal, 1927; Tolstoi educator, 1929; Misiunea educaţiei româneşti, 1941; Misiunea educatorului, 1943; (vezi prefaţa la C. NARLY, Pedagogie generală, Bucureşti, 1996, alcătuită de Viorel NICOLESCU). 291

67 Biserică trebuie făcută în paralel cu instrucţia religioasă la clasă, în mod progresiv şi echilibrat. Simion Mehedinţi (1869-1962) a fost nu numai un mare geograf, ci şi unul dintre cei mai mari pedagogi ai României, dăruit de Dumnezeu cu o viaţă bogată, atât ca număr de ani (93) cât şi ca activitate consacrată slujirii neamului293. A fost profund credincios, mărturisind public convingerea că Iisus Hristos este nu numai Mântuitorul lumii ci şi cel mai mare educator al omenirii 294, avertizând tineretul că nu poţi fi om deplin fără să fii creştin şi că un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie...295. Scrisul său din câmpul pedagogic este atât de pătruns de duhul evanghelic, încât instrucţia religioasă de astăzi ar suferi o gravă pierdere ignorând-i cărţile, în care, fără excepţie, se observă fără greutate o împletire armonioasă a convingerilor creştine cu simţămintele unui patriotism exemplar. Căci Simion Mehedinţi n-a slujit doar poporul român cu o conştiinciozitate ieşită din comun, ci a fost un mare admirator al virtuţilor sale strămoşeşti. În Creştinismul românesc exemplifică a aceste virtuţi, nominalizându-le chiar ca titluri de capitole: Lipsa războaielor confesionale; Neutralitatea faţă de certurile dogmatice; Primatul sufletului; Arhaismul creştinismului românesc; Simbioza între Biserică şi Stat; Lipsa ereziilor şi a ereticilor; Prezenţa lui Iisus în folclorul naţional; Absenţa pornirii spre răzbunare; Acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală; Încrederea în biruinţa binelui asupra răului; Prioritatea frumuseţii morale asupra justiţiei formale.296 Cu toate că ştia foarte bine şi anumite scăderi ale conaţionalilor, n-a pregetat o clipă să le evidenţieze doar virtuţile, cu tact pedagogic şi mare optimism, aşa cum se recomandă mai ales în zilele noastre, când exemplele pozitive pot avea un rol întăritor, sursă de nădejde şi inspiraţie. Iată, bunăoară, cum se exprimă Simion Mehedinţi în legătură cu “Absenţa pornirii de răzbunare la români”: “Poporul român este lipsit de orice înclinare spre răzbunare. Sentimentul acesta presupune calcularea la rece a suferinţei altuia. Violenţa, ca fapt individual, este cu putinţă oriunde. Dar de o aplecare a neamului românesc spre ură calculată împotriva cuiva, evident că nu poate fi vorba. Cum se explică această pornire spre iertare? Unii observatori superficiali s-au grăbit să dea o explicaţie simplistă: românul nu se răzbună, fiindcă nu simte suferinţa! Aşa să fie? Cine îşi dă osteneala să privească traiul de toate zilele al ţăranului român, acela va ajunge la o concluzie cu totul deosebită. Va vedea că ceea ce deosebeşte pe plugarul sau păstorul român de neamurile vecine este o mare cumpătare în judecată şi o foarte delicată rezervă faţă de alţii. Din fire, românul adevărat este discret, nu dă buzna în viaţa altuia şi nu se coboară niciodată la nivelul vulgului...”297. O explicaţie de bun simţ şi preţuire faţă de poporul pentru slujirea căruia a consacrat cu generozitate toată energia vieţii sale îndelungate. 293

Născut în Soveja – Vrancea, orfan de mamă de la 9 ani şi de tată înainte de terminarea liceului. Licenţiat al Facultăţii de filozofie şi litere din Bucureşti (cu teza Ideile lui J. J. Rousseau despre educaţie), doctor în geografie al Universităţii din Leipzig (cu teza Die kartographische Induktion), profesor la catedra de geografie a Universităţii din Bucureşti, membru al Academiei Române (1915), autor de cărţi fundamentale din domeniul geografiei (cea mai reprezentativă: Terra. Introducere în geografia ca ştiinţă - 2 volume) şi al pedagogiei (Altă creştere. Şcoala muncii, Creştinismul românesc, Poporul – cuvinte către studenţi, Poţi să fii om deplin fără să fii creştin? etc.). Înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti. 294 S. MEHEDINŢI, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, ediţie îngrij. de D. MUSTER, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 216. 295 Idem, Poţi fi om deplin fără să fii creştin ?, Cartea românească, Bucureşti, f. a. (vezi coperta). 296 Idem, Creştinismul românesc, Fundaţia “Anastasia”, Bucureşti, 1995, p. 235. 297 Ibidem, p. 84.

68 Teodor M. Popescu (1893-1973)298, nume de referinţă în galeria profesorilor teologi laici, care, deodată cu preocupările de strictă specialitate din domeniul pe care l-a slujit cu devotament total, Istoria bisericească şi Patrologia, este prezent şi în literatura noastră catehetică, îndeosebi prin lucrarea Primii didascali creştini 299. Acest studiu este foarte important pentru observarea etapelor catehizării în Biserica primară, didascalii făcând parte din triada slujitorilor harismatici de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea profeţi; al treilea învăţători (διδάσκαλοι)...” (I. Cor. 12, 28). Aceşti învăţători aveau misiunea să explice dogmele credinţei creştine neofiţilor şi să-i apere, totodată, de influenţele ereticilor. Despre ei se pomeneşte chiar şi în veacul al V-lea. Propriu-zis, didascalii sunt predecesorii profesorilor de la şcolile catehetice din secolele III-IV, totodată ai profesorilor de religie şi teologie, în general, din timpurile ulterioare. În timp ce apostolii predicau kerigmatic vestea cea bună, profeţii îşi manifestau sporadic harisma prorociei, iar preoţii şi episcopii se ocupau cu oficierea liturgică a slujbelor, didascalii erau slujitorii care catehizau cu timp şi fără timp, astfel că importanţa misiunii lor depăşeşte graniţele slujirii convenţionale, întrucât, aşa cum afirmă autorul, “în planul învăţăturii, didascalul harismatic depăşeşte pe episcop şi cu competenţa şi cu învăţătura...”300. Înainte de a încheia această scurtă semnalare a personalităţii şi scrisului prof. Teodor M. Popescu, se impun câteva cuvinte despre conferinţa Biserica şi cultura, ţinută la Primul Congres de Teologie Ortodoxă (Atena, 1936), în care se cuprind câteva principii programatice pentru relaţia religie-cultură din zilele noastre. Ceea ce Popescu M. Teodor a spus atunci este întru-totul valabil şi astăzi: pe de o parte, Biserica trebuie să fie deschisă culturii, se înţelege – celei autentice, aşa cum a fost dintru început, căci marii bărbaţi ai ei au fost şi mari oameni de cultură, pe de altă parte ea trebuie să ofere culturii miezul fără de care aceasta riscă să cadă în derizoriu. Iată cum răspunde autorul la întrebarea “ce trebuie să ofere Biserica pentru cultură?”: “Forţa morală a religiei, legea mântuitoare a lui Iisus Hristos, spiritul şi virtuţile Evangheliei, moravurile şi instituţiile creştine, fără de care nu se poate edifica pentru societate o casă solidă şi sigură; idea autorităţii divine, ierarhia valorilor, simţul moral, un ideal care depăşeşte contingentul. Tocmai datorită faptului că rămâne legată de pământ, cultura noastră este atât de relativă, imperfectă, de schimbătoare, de neputincioasă în a ne asigura pacea, încrederea, împăcarea, bucuria de a trăi...”301. Iar concluzia este pe cât de concisă şi fermă, pe atât de realistă: “Biserica trebuie să creştineze din nou cultura!”302, dar pentru împlinirea acestui

298

Născut în Boteni – Dâmboviţa, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, doctor în teologie al Facultăţii de Teologie din Atena (cu teza Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic), titular al catedrei de Istorie şi Patrologie al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1948-1959), deţinut politic în închisorile comuniste (1959-1964). Î. P. S. Bartolomeu ANANIA al Clujului îi face următorul portret: “A fost unul din cei mai mari profesori ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Generaţiile de studenţi ai anilor ’40, din care fac şi eu parte, îl numeau “Domnul Tudor”, sau, chiar mai simplu, “Tudor”, cu acea respectuoasă familiaritate ce care se spune “Regele”. Era admirat şi iubit, dar şi foarte temut. Un examen la Istoria Bisericii Universale era o probă de foc, iar un 8 cu distincţie, constituia un triumf... Înalt, uscăţiv, cu mustaţa tunsă englezeşte, avea o mână osoasă pe al cărei deget mijlociu, la dreapta, se statornicise o bătătură enormă, cât o ghindă, urmă a creionului muncit pe hârtie...” (“Prefaţa” la Biserica şi cultura, p. 5). 299 Vezi "Studii Teologice", an. III, 1932, p. 140-211 şi în volumul Biserica şi cultura, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1996 300 Biserica şi cultura..., cap. “Autoritatea didascalilor”, p. 138. 301 Ibidem, p. 224. 302 Ibidem, p. 223.

69 deziderat şi slujitorii Bisericii, preoţi şi profesori, trebuie, se înţelege, să iasă în întâmpinarea culturii, cu deschidere plină de solicitudine. * În actualitate, Metodica predării religiei beneficiază de osteneala câtorva reprezentanţi remarcabili, atât din rândurile clerului, cât şi ai laicatului, prin cărţile şi studiile publicate, totodată prin activitatea practică din biserici şi şcoli. În rândurile clericilor trebuie amintiţi mai întâi profesorii de la Seminariile şi Facultăţile de Teologie, titulari ai catedrelor de Catehetică, iar alături de ei şi cei care predau Religia în şcoli. “Decan” de vârstă şi preocupări este părintele Constantin Galeriu (1918-2003), fost titular al catedrei Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1978-1994), după aceea îndrumător de doctorate pentru Omiletică şi Catehetică, autorul unui curs de Metodică şi a câtorva studii fundamentale în domeniu303. Convingerile puternice asupra folosului indiscutabil al predării religiei în şcoli le-a exprimat îndată ce s-au redeschis porţile libertăţii, după decembrie 1989, fiind preotul cu cea mai mare popularitate în Bucureşti, în întreaga ţară (prin conferinţele susţinute în ultimii ani în diferite oraşe), totodată în străinătate. Convins că “educaţia este un dar, o acţiune specifică omului, căci numai omul se educă, animalul se dresează”, opinând, totodată, că “credinţa religioasă nu reprezintă o achiziţie evolutivă în istoria omenirii, ci un dat originar, căci ea începe o dată cu omul...”, părintele Galeriu conchide: “Astfel, educaţia religioasă a copiilor este o necesitate fundamentală. Asupra noastră apasă o răspundere grea în faţa lor şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului Care a spus: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Mt. 19, 14)304. Un alt nume de referinţă în ogorul catehetic românesc contemporan este al p. cv. arhimandrit Veniamin Micle (n. 1939), în prezent duhovnic la Mânăstirea Bistriţa – Vâlcea, care a publicat studii catehetice deosebit de consistente, cuprinse mai apoi într-un singur volum, Iniţieri catehetice305, volum cu importanţă specială şi pentru faptul că semnalează peste 500 de repere bibliografice, în limbile română, franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă şi portugheză. O menţiune aparte se cuvine pentru manualele de Metodică pentru predarea religiei în şcoală, chiar dacă denumirea de “manual” este improprie pentru unele dintre ele. Având în vedere, însă, faza de pionierat în care ne găsim, fiecare dintre aceste cărţi merită aprecierea noastră, pentru că ele constituie un instrumentar concret în mâinile profesorilor de religie, mai ales că şi munca lor este, de asemenea, temerară, în această perioadă confuză de “tranziţie”, când educatorii conştiincioşi au încă de luptat cu anumite mentalităţi şi concepţii din afara Bisericii. De aceea, Metodicile propuse de prof. Rodica Şendroiu, pr. Ioan Popescu & co, prof. Letiţia Leonte, prof. Ana Danciu etc., sunt extrem de utile, în situaţia penuriei quasi-generale a materialului catehetic bibliografic actual. Ne îngăduim, însă, observaţia că unele dintre ele, la o eventuală nouă ediţie, vor trebui revizuite şi 303

Catedra de omiletică - catehetică cu noţiuni de Pedagogie, în S.T. 7-10 /1981; Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, Ortodoxia, nr. 1 / 1983; Revelaţia şi educaţia, în " Ortodoxia", nr. 3-4 / 1993; Ora de religie în trecut şi astăzi, în " Altarul Banatului", 4-6/1995. 304 Ora de religie în trecut şi astăzi, în “Îndrumări metodologice...”, p. 12. 305 Bistriţa-Vâlcea, 1993. Iată titlurile studiilor cuprinse în volum: Importanţa catehezei în Biserica Ortodoxă, după învăţătura şi practica primelor veacuri creştine; Principii catehetice în Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului; Sfântul Atanasie cel Mare, învăţător al unităţii creştine; Preotul catehet, după cărţile de învăţătură din secolul al XIX-lea; Cateheza romano-catolică, în secolul al XX-lea; Activitatea învăţătorească a preotului pentru promovarea credinţei ortodoxe; Psihologia catehumenilor.

70 completate, cu sprijinul unor profesori-teologi de specialitate, pentru a corespunde exigenţelor de formă şi conţinut. Dintre profesorii laici, un loc special în bibliografia “Metodicii predării religiei” l-a câştigat Constantin Cucoş306, specialist în Pedagogie, Psihologie şi Filozofie, de la Universitatea din Iaşi, prezent în bibliotecile noastre, între altele, cu două lucrări strâns legate de domeniul catehetic: Educaţia religioasă, conţinut şi forme de organizare 307 şi Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice 308, aceasta din urmă reluând-o, cu adaosuri şi completări, pe cea dintâi, de fapt. Salutăm cu admiraţie preocuparea atât de intensă a unui laic pentru domeniul educaţiei religioase, care vine în sprijinul teologilor cu un bagaj impresionant de cunoştinţe psiho-pedagogice şi care dovedeşte, deopotrivă, în cuprinsul celor două cărţi nominalizate, o serioasă cultură teologică, îndeosebi din domeniul biblic şi patristic. Ediţia 1999, pe care o recomandăm (cu unele foarte mici rezerve), prezintă 7 capitole, aşezate într-o succesiune logică, iar la sfârşit cu un adaos bibliografic, cu lucrări de actualitate în domeniu. Micile noastre rezerve sunt legate de limbaj, care se cere pe alocuri “îmbisericit”309 (de aceea, pentru o viitoare ediţie a cărţii este bine ca manuscrisul să fie lecturat de un profesor-teolog), totodată cu privire la opinia autorului în legătură cu predarea religiei în liceu. Domnia sa este de părere că în liceu religia să fie cuprinsă în cadrul unei discipline numite “Cultura şi istoria religiilor” (ceea ce, principial, n-ar fi rău), dar predată şi de licenţiaţi ai Facultăţilor de istorie şi filozofie (fapt care, iarăşi, n-ar fi rău în sine), dar - şi aici ne exprimăm rezerva – noi ştim cam ce fel de istorie şi filozofie se făcea pe vremea comunismului, încât din partea anumitor profesori, şcoliţi înainte de 1989, există riscul promovării unor idei şi principii impregnate de ateism. Aceste mici inadvertenţe nu afectează, însă, valoarea de fond a lucrării. De fapt, cartea este girată de Î. P. S. Daniel al Moldovei care o prefaţează, apreciind nivelul academic al conţinutului: “Tipul de discurs avansat de autor se înscrie pe o linie modernă, de factură universitară, la care este bine să se raporteze dascălul de religie... Felicităm pe autor si binecuvântăm pe toţi cei care vor citi cu folos această carte.”310. Lucrarea este străbătută de credinţa mărturisită deseori că numai o conlucrare strânsă între clerici şi laicatul specializat poate da rezultate pozitive în actul catehetic contemporan (vezi, de exemplu, § Complementaritatea laicat-clericat în realizarea educaţiei religioase, p. 299). Reţinem, de asemenea, exemplara conştiinciozitate de abordare a problemei: “Predarea religiei în şcoală trebuie asumată cu maximum de atenţie şi seriozitate. Miza este prea mare şi este posibil să pierdem totul dacă greşim... Numai solidaritatea de concepţie şi de metodă a specialiştilor, pedagogi, dar şi teologi, ne poate feri de alunecarea pe panta improvizaţiei şi a derizoriului. Conlucrarea dintre laici şi clerici se impune mai mult decât oricând...”311. Autorul, în calitatea lui de “laic” se ţine de cuvânt: multe dintre paragrafele cărţii dovedesc 306

Născut în 1958, absolvent al Facultăţii de Filozofie a Universităţii “A. C. Cuza” din Iaşi, doctor în ştiinţele educaţiei, cu studii în străinătate la Salonic (Grecia), Lille (Franţa), Bologna (Italia), în prezent titular al catedrei de Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Iaşi, autor al câtorva cărţi în domeniu, singur şi în colaborare: Pedagogie şi axiologie, Bucureşti, 1995, Pedagogie, Iaşi, 1996, Psihopedagogie (colab.), Iaşi, 1994 etc. 307 Bucureşti, 1996. 308 Iaşi, 1999. 309 Vezi de ex. p. 77, în care se face deseori o asociere nepotrivită de termeni (Hristos este ghid care conduce lumea... Comandant al oştilor cereşti...etc.). 310 Ibidem, p. 10. 311 Ibidem, p. 29.

71 receptivitate faţă conţinutul teologic al educaţiei, ocupându-se, astfel, cu educaţia în gândirea patristică (p. 47 ş.u.), Iisus Hristos ca învăţător suprem (p. 75) etc. Rămâne ca şi profesorii-teologi să-şi însuşească fără urmă de rezervă sau complexe îndrumările psihopedagogice care umplu zeci de pagini din acest volum. Dintre acestea un pronunţat caracter practic, aşadar de utilitate imediată, apreciam a fi următoarele paragrafe ale cap. al 6-lea (p. 181-292): Principii şi reguli de realizare a educaţiei religioase; Metode de predareînvăţare; Evaluarea cunoştinţelor şi atitudini religioase; Proiectarea lecţiei de religie; Limbaj şi comunicare la ora de religie. Am acordat prof. C. Cucoş un spaţiu preferenţial în studiul de faţă, pentru că lucrările domniei sale răspund în chipul cel mai potrivit exigenţelor demersului catehetic actual, totodată pentru că în conţinutul prezentat valorifică tot ce s-a scris mai bine în trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat, atât din spaţiul teologic, cât şi din cel laic. Terminologia utilizată, chiar dacă dă uneori impresia unui aparent stil prolix, uşor afectat de preţiozităţi, este de nivel universitar, în care, o dată cu noţiunile clasice, întâlnim termeni noi, intraţi de altfel în circuitul limbajului pedagogic universal, ca brainstorming, feedback, proiectare curiculară etc., de care nici Metodica predării religiei nu mai poate fi străină. Anul 2000 a înregistrat două cărţi noi în bibliografia Metodicii, ambele cu girul Ministerului Educaţiei Naţionale, totodată cu binecuvântări din partea Bisericii: Metodica predării religiei, editată de Arhiepiscopia Albei-Iulia312 şi Metodica predării religiei în învăţământul preuniversitar, apărută la Editura "Gheorghe Alexandru" Craiova313. Amândouă sunt deosebit de utile pentru profesorii de religie, atât sub raportul conţinutului, cât şi al bibliografiei menţionate la sfârşit. Conţinutul fiecăreia se prezintă sub formă dublă: teoretică şi practică, prin descrieri detaliate ale noţiunilor metodice de bază şi, în partea a doua, prin propuneri de proiecte didactice pentru toate nivelele. Principial nu se depărtează prea mult de structura cărţii prof. Cucoş (care este citat frecvent în ambele), dar au un limbaj mai accesibil şi mai apropiat de cel catehetic. * Încheind aici acest succint periplu istorico-analitic în spaţiul catehetic românesc, suntem cuprinşi de o mare admiraţie faţă de râvna dascălilor şi preoţilor predecesori, nu mai puţin a celor contemporani, precum odinioară poetul nostru cel de toate zilele, Eminescu, care mărturiseşte la începutul poeziei “Epigonii”: “Când privesc zilele de-aur a scripturilor române/Mă scufund ca într-o mare de visări dulci şi senine...”. Simţim, totodată, cum fiecare dintre ei ne cheamă să le urmăm pilda, rostind parcă o dată cu Marele Pavel: “Fiţi mie următori precum şi eu sunt lui Hristos” (I Cor. 11, 1).

312

Autori: Pr. prof. dr. Sebastian ŞEBU, prof. Monica OPRIŞ şi prof. Dorin OPRIŞ, 302 p. Autori: Nicolae IORDĂCHESCU, Gheorghe ALEXANDRU, Alina VÂLCU, Ovidiu Gheorghe IONESCU, Ion DRĂGUŞIN, Iuliana GHEORGHE. 313

72 VI. IMPORTANŢA PRINCIPIILOR DIDACTICE PENTRU CATEHIZARE Intenţii. Materialul de faţă se adresează, deopotrivă, studenţilor teologi, preoţilor tineri şi profesorilor de religie începători, cu nădejdea că le va fi de folos în osteneala deloc uşoară, pe de o parte, de a transmite ascultătorilor-ucenici în chip eficient învăţăturile Sfintei Ortodoxii, iar pe de altă parte, de a le modela sufletele, după chipul lui Hristos, Modelul nostru Suprem. Această modelare sau zidire, se aseamănă, într-un anume fel, cu zidirea unei case: dacă se face după un plan bine întocmit, cu respectarea normelor de bază ale construirii, va rezulta o clădire trainică şi frumoasă. Dar dacă se construieşte la întâmplare, fără a se respecta legile tehnologice, va rezulta, dimpotrivă, o clădire şubredă, nelocuibilă... Aşa se întâmplă şi cu rezultatele catehizării, atât în Şcoală cât şi în Biserică. Acolo unde se cunosc şi se respectă principiile de bază ale educaţiei, deodată, desigur, cu aplicarea corectă a metodelor şi mijloacelor de predare-învăţare, finalitatea actului catehetic este optimă. Şi, dimpotrivă, când nu se cunoaşte metodologia, sau nu se instrumentează corespunzător, rezultatele sunt slabe, catastrofale chiar. S-ar putea obiecta de către unii preoţi şi profesori, care dau mai puţină importanţă principiilor şi metodelor pedagogice, că se descurcă foarte bine şi fără ele, căci se sprijină, în schimb, pe experienţa practică, pe flerul personal, pe observarea directă a realităţilor etc. Răspundem că în asemenea cazuri este vorba de o falsă strategie didactică. Toţi marii pedagogi, clerici sau mireni, mai ales din ultimele două sute de ani, nu doar că au cunoscut şi aplicat cu cea mai mare conştiinciozitate metodologia didactică, dar fiecare s-a străduit s-o îmbunătăţească şi s-o adapteze mereu la realităţile cotidiene. În schimb, "pedagogii" care au ignorat legile misiunii învăţătoreşti, n-au depăşit niciodată stadiul mediocrităţii. La fel se întâmplă cu cei asemenea lor de azi, iar lipsa de eficienţă şi slaba lor prestanţă la catedră şi la amvon se răsfrânge, din păcate, negativ asupra elevilor şi credincioşilor, victime sigure ale ignoranţei şi confuziilor de tot felul. În asemenea cazuri nefericite se creează, de fapt, un cerc vicios: catehetul are impresia (uneori chiar se preface) că predă, ucenicii se prefac că ascultă şi înţeleg, cultivându-se, astfel, o relaţie mincinoasă, a cărei urmare este eşecul sigur. Pentru o mai bună înţelegere a problematicii, materialul de faţă nu-şi propune doar descrierea principiilor didactice în sine, ci şi creionarea câtorva clarificări. De aceea, înaintea abordării subiectului propriu-zis, vom face anumite delimitări, însoţite de precizările etimologice care se impun. A. DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI. Din examinările studenţilor la Catehetică şi Metodica predării religiei, precum şi a candidaţilor înscrişi pentru titularizare, definitivat şi gradul II, ne-am dat seama că mulţi dintre ei confundă adesea principiile cu metodele, formele şi mijloacele didactice. De aceea, socotim necesar să le definim acum, deodată cu nominalizarea lor, fie şi parţială:  Principiile didactice sunt norme după care se orientează activitatea educatorului. Sau, după o definiţie mai cuprinzătoare, norme generale şi fundamentale care orientează activitatea de însuşire a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor la elevi314. Nominalizarea principiilor se va face mai jos, o dată cu descrierile şi ilustrările ce se impun. Trebuie să mai facem, totuşi, o delimitare: literatura de specialitate face distincţie între "principiile pedagogice", în general, şi "principiile didactice", de care ne vom ocupa în studiul de faţă. Astfel, în timp ce 314

Constantin POSTELNICU, Fundamente ale didacticii şcolare, Edit. "Aramis", Bucureşti, 2000.

73 principiile pedagogice reprezintă norme cu valoare strategică şi operaţională, care vizează nivelul proiectării generale, având ca scop optimizarea procesului de învăţământ în ansamblul dimensiunilor sale, principiile didactice au în vedere eficienţa actului didactic în relaţia directă profesor-elev, prin acţiuni concrete de predare-învăţare-evaluare315;  Metodele didactice/de învăţământ reprezintă un ansamblu de procedee şi căi menite să sprijine realizarea obiectivelor pedagogice. Etimologic, cuvântul "metodă", provenit din limba greacă, este compus din μετὰ = spre, către şi ὁδóς = cale. Taxonomia metodicii predării-învăţării ţine seama, în principal, de două criterii: a. Demersul logic care ţinteşte asimilarea (cu metodele: inductivă, deductivă, analitică, sintetică, genetică); b. Izvorul principal al învăţării (metode de comunicare orală: expozitive şi interogative; metode de comunicare scrisă; metode de cunoaştere a realităţii religioase; metode fundamentate pe acţiune)316.  Formele ... sunt o altă denumire a metodelor, utilizată de către unii cateheţi317. Practic, când spunem "forme" înţelegem "metode" şi invers. Alţi autori întrebuinţează termenul „forme” pentru a denumi anumite mijloace practice de predare-învăţare: lecţia, cateheza etc.318  Mijloacele didactice reprezintă instrumentarul auxiliar care facilitează transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor, deodată cu înregistrarea şi evaluarea rezultatelor obţinute. Dăm câteva exemple: textul biblic, icoana, harta, casetele audio-video, calculatorul etc. * La sfârşitul acestui mic periplu orientativ trebuie să precizăm că metodele şi mijloacele didactice sunt subordonate principiilor, nu invers. Bunăoară, unul dintre principii cere ca învăţământul să fie accesibil. Pentru-l a-l face accesibil, însă, ne vom servi de câteva metode corespunzătoare, între care, spre exemplu, cea inductivă (de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la particular la general), utilizând, în acelaşi timp, mijloacele auxiliare cela mai adecvate: o iconiţă, participarea la o sfântă slujbă, un pelerinaj la o mănăstire etc. B. PRINCIPIILE DIDACTICE. 1. PRECIZĂRI ETIMOLOGICE ŞI ISTORICE. Etimologic, cuvântul "principiu" înseamnă "început" (lat. principium-ii)319. Bunăoară, ediţia latină a Bibliei, Vulgata, utilizează acest termen chiar în primul verset al ei: In principio Deus creavit caelum et terram... (Facere 1, 1). Termenul apare, de asemenea, la începutul Evangheliei după Ioan: 315

Sorin CRISTEA, Dicţionar de pedagogie, Grupul editorial "Litera", Chişinău-Bucureşti, 2000, p. 298. Pr. prof. dr. Sebastian ŞEBU, prof. Monica OPRIŞ şi prof. Dorin OPRIŞ, Metodica predării religiei, Editura "Reîntregirea", Alba Iulia, 2000, p. 63-152. 317 A se vedea, spre exemplu, Pr. prof. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976, p. 173-187. Părintele autor vorbeşte în acelaşi capitol şi despre "metode" şi despre "forme". Sub această ultimă denumire, p. c. sa menţionează: forma narativă-expozitivă (sau monologică) şi forma întrebătoare, dialogică (sau interogativă), ibidem, p. 183-184. 318 Pr. Prof. S. ŞEBU & comp., Metodica…, p. 195-212. 319 La rândul lui, principium este direct legat de princeps, compus din primus (= primul) + capio (= a lua, a prinde, a apuca, a alege ); vezi Gh. GUŢU, Dicţionar latin român, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. 316

74 In principio erat Verbum et Verbum erat apud Deum et Deus erat Verbum... (In. 1, 1), ca de altfel în alte multe locuri vetero şi neo-testamantare. Când spunem, aşadar, "Principii didactice", ne referim, la normele care stau la baza sau începutul strategiei învăţământului. Din punct de vedere istoric, principiile au fost utilizate de către toţi cei care şi-au asumat greaua dar nobila misiune de învăţător, între care şi învăţătorii religiei creştine, începând de la Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul Suprem, continuând cu Sfinţii Apostoli, cu Părinţii Apostolici, cu Sfinţii Părinţi ai veacurilor patristice şi post-patristice, până la dascălii de Teologie de astăzi, cu diferitele lor trepte. Nominalizarea, clasificarea şi sistematizarea lor aparţine, însă, promotorilor pedagogiei moderne. Între aceştia, la acest capitol, s-au remarcat în mod deosebit I. Comenius (1592 -1670), J.J. Rousseau (17121778) şi I. Pestalozzi (1746-1827). Începutul l-a făcut pedagogul ceh Jan Amos Comenius, în lucrarea Didactica Magna, publicată în anul 1657, la Amsterdam320, în cuprinsul altei lucrări, mai mari, Opera Didactica Omnia . Merită a fi reţinut, mai întâi, cui adresează celebrul pedagog Didactica Magna: "Tuturor diriguitorilor omeneşti: conducătorilor de stat, păstorilor bisericilor, directorilor de şcoli, părinţilor şi tuturor copiilor, graţie şi pace de la Dumnezeu..."321. Despre principii, propriu-zis, Comenius vorbeşte de la cap. al XV-lea la cap. al XIX-lea, inclusiv, numindu-le principii ale prelungirii vieţii, ale predării şi învăţării în aşa fel încât efectul să fie sigur, ale predării şi învăţării lesnicioase, ale predării şi învăţării temeinice şi ale învăţării concise şi rapide. Analizând cu atenţie această lucrare se observă descrierea următoarelor principii didactice, aşa cum sunt ele formulate astăzi: al învăţământului intuitiv, al învăţământului conştient, al învăţământului sistematic, al accesibilităţii şi al temeiniciei şi durabilităţii. Întreaga lucrare, ca de altfel întreaga operă a lui Comenius, are imprimată credinţa în Dumnezeu şi propovăduirea valorilor morale. "Viaţa aceasta nu este decât o pregătire pentru cea eternă"322, spune el, căci, adaugă, "menirea ultimă a omului este, de bună seamă, fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu"323. După opinia sa, educaţia nu se poate face decât prin întreita carte: natura, Biblia şi conştiinţa omului. Înălţimea operei sale pedagogice i-a atras, astfel, pe bună dreptate, supranumele de "părintele pedagogiei moderne"324. 2. AVANTAJELE UTILIZĂRII PRINCIPIILOR DIDACTICE. Complexitatea procesului de învăţământ presupune o strategie clară, bine definită. Altfel se cade uşor în rutină, derizoriu şi amatorism. Unul dintre marile pericole ale ignorării principiilor în timpul predării unei lecţii, sau a unui curs, este alunecarea pe panta improvizaţiilor spontane, riscându-se, astfel, pierderea firului logic al expunerii. Desigur, orice profesor bun recurge deseori la anumite digresiuni, "paranteze", consideraţii personale, improvizând ad-hoc fraze întregi. Nimic rău în aceasta, mai ales că o lecţie trebuie să fie presărată întotdeauna cu anumite "respiraţii", binevenite atât pentru elevi, cât şi pentru profesor. Procentul improvizaţiilor nu trebuie să depăşească, însă, limitele admise la nici o lecţie, 320

Vezi, de exemplu, Jan Amos COMENIUS, Didactica Magna, Traducere, note, comentarii şi studii se prof. univ. dr. Iosif ANTOHI, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, 197 p. 321 Ibidem, p. 10. 322 Ibidem, p. 23. 323 Ibidem. 324 Nela STĂNCULESCU, Educaţia religioasă în concepţia lui Jan Amos Komenski - părintele pedagogiei moderne, în "Glasul Bisericii", 1/1996, p. 128-133. De observat că numele "Komenski" este cel de origine (ceh), iar "Comenius" este cel latinizat.

75 care, în structura ei psiho-pedagogică, trebuie să poarte pecetea sobrietăţii şi a limpezimii, atât sub raportul conţinutului, cât şi al modalităţilor de expunere. Iar împlinirea acestor deziderate nu se poate face decât prin aplicarea inteligentă a principiilor. "Încorsetat" de rigoarea lor, profesorul este ferit, astfel, de riscul îndepărtării de subiectul propriu-zis325. În aceeaşi ordine de idei, trebuie avut în vedere şi faptul că procesul de învăţământ se adaptează mereu la condiţiile noi ale vieţii, în general. Adaptarea nu se face, însă, oricum. Profesorul va ţine seama de realităţile cotidiene, adaptându-se cu ajutorul principiilor didactice, astfel că elevul asimilează mai adecvat cele primite, dacă aceste principii sunt respectate. 3. NOMINALIZAREA PRINCIPIILOR DIDACTICE. Manualele, dicţionarele şi tratatele de pedagogie prezintă diferit ordinea şi numărul lor, apărând diferenţe, de altfel, chiar şi în formulare. Aceste diferenţe nu afectează, însă, fondul metodologic. Caracterul normativ precis al lor nu obligă neapărat la formulări standard, rigide sau "îngheţate", căci ele au evoluat în timp, neavând nici astăzi un statut exclusivist şi definitiv. Fondul, scopul şi utilitatea lor rămân neschimbate, dar numărul, ordinea şi enunţurile sunt deschise tuturor îmbunătăţirilor posibile. Dintre toate sursele depozitare, dicţionarele ar trebui să le prezinte mai unitar. În realitate, însă, şi ele preferă acest statut al autonomiei deschise formulărilor personale, de la autor la autor326 . Pentru a simplifica cât mai mult posibil lucrurile, în cele ce urmează vom prezenta doar principiile cele mai eficiente, în ordinea stabilită de autorul unui bun şi recent tratat de Metodică, din care ne vom inspira parţial şi în analizele care urmează327: principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale, principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale (psihologic), principiul învăţământului interesant şi plăcut, principiul temeiniciei şi durabilităţii, principiul intuiţiei, principiul participării conştiente şi active, la care adăugăm cele două principii absolut obligatorii pedagogiei creştine: hristocentric şi eclesiocentric. Înainte de a le explica pe rând, facem precizarea că nu vom intra în prea multe detalii descriptive, care pot fi întâlnite din abundenţă în orice tratat de pedagogie laică. Vom face, în schimb, anumite consideraţii de ordin practic, încercând să le dăm şi un conţinut biblic şi patristic, aşadar creştin, recurgând în acest scop atât la texte din Sfânta Scriptură, cât şi la sfaturi ale unor Sfinţi Părinţi. Evident, nu vom renunţa în totalitate nici la precizările pedagogilor laici, acolo unde acestea consună cu doctrina şi morala ortodoxă.

325

Detalii sub acest aspect, la Pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, Curs de Catehetică, Bucureşti, 1996, p. 34. Iată, bunăoară, două exemple: 1. Dicţionarul de pedagogie editat la Bucureşti în anul 1979, de către un colectiv de autori, sub redacţia lui Viorel NICOLESCU, nominalizează, între altele, următoarele principii, formulate astfel: p. accesibilităţii, p. intuiţiei, p. însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, p. însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor, p. învăţământului activ, p. sistematizării cunoştinţelor, p. unităţii, continuităţii şi consecvenţei, p. unităţii dintre instrucţie şi educaţie, p. unităţii teoriei cu practica etc. , p. 361-371; 2. Dicţionarul de pedagogie, autor Sorin CRISTEA, Bucureşti, 2000 (aşadar, foarte recent), le prezintă altfel: p. orientării formative a activităţii didactice, p. sistematizării activităţii didactice, p. accesibilităţii activităţii didactice, p. participării elevilor în cadrul activităţii didactice, p. interdependenţei necesare în cadrul activităţii didactice între cunoaşterea senzorială şi cea raţională, p. interacţiunii necesare, în cadrul activităţii didactice, între teorie şi practică, p. esenţializării rezultatelor activităţii didactice, p. autoreglării activităţii didactice..., p. 300. 327 Constantin CUCOŞ, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 189194. 326

76 4. DESCRIEREA PRINCIPIILOR DIDACTICE a. Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale. Enunţul însuşi ne sugerează implicaţiile acestui principiu: acela de a ţine seama că, în virtutea libertăţii primită de la Dumnezeu, fiecare om dispune de autonomie (αὔτοςînsuşi; νóμοςlege), adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi proprii. În cazul de faţă, de a se supune sau nu exigenţelor didactice. Căci ştiinţa şi disciplina, fără de care nu se poate concepe, de altfel, procesul de învăţământ, trebuie să fie acceptate liber-consimţit, întrucât nu pot fi impuse dictatorial. Dumnezeu Însuşi respectă libertatea totală pe care i-a dat-o omului: "Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine..." (Apocalipsă 3, 20). După cum credinţa religioasă nu are demnitate valorică dacă nu se bazează pe adeziunea liberă a persoanei, actul catehetic nu se împlineşte fără ataşamentul benevol al învăţăcelului, faţă de conţinutul său şi faţă de cel care-l propune. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală precauţie şi iubire. Sunt întru totul actuale, în această privinţă, îndemnurile savantului geograf (dar şi pedagog) Simion Mehedinţi (1869-1962): "Nu te amesteca în conştiinţa nimănui. E o supremă cruzime să încerci a apăsa pe sufletul cuiva. Între naştere şi moarte e o singură viaţă, nu două. Cu ce drept te amesteci în forul interior al altui suflet? Orice om îşi are socoteala lui cu eternitatea, dacă sufletul lui e capabil de o astfel de mare socoteală. Crezi oare că poţi veni poliţieneşte să robeşti inima cuiva? Poţi să pui pe cineva cu de-a sila pe rug; îi poţi sfâşia carnea de pe oase..., poţi să-l prefaci în cenuşă... Se poate! Dar stăpân pe cugetul şi pe simţirea altuia nu poţi fi prin silnicie niciodată. Un singur imperativ e valabil: al iubirii. O singură cale poate duce spre reală înduplecare: să nu te atingi de libertatea de conştiinţă altfel decât prin puterea argumentării. Lasă-l deci pe fiecare cu legea lui. Iar dacă ţi se pare că nu-i potrivită cu adevărul, pune-i în faţă convingerile tale, dar cu toată cumpătarea cuvenită"328. Aşadar, convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăţi, copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic. Pe de altă parte, nu există, totuşi, exercitare a educaţiei fără influenţare, direcţionare şi intenţionalitate. Non-intervenţia totală este o iluzie, deşi este arborată şi clamată de către unii "pedagogi". Libertatea absolută a copilului este la fel de inoperantă şi periculoasă ca şi atitudinea dictatorială. De aceea, trebuie să înţelegem că este obligatorie o minimă intervenţie, însoţită de o dimensionare limpede a scopului şi o proiectare inteligentă a traseului de parcurs. Libertatea autentică nu se dezvoltă decât în adevăr, în Adevărul Absolut, de fapt. Mântuitorul Iisus Hristos a spus-o pe înţelesul tuturor: "Adevărul vă va face liberi!" (In. 8, 32). Iar Adevărul Absolut este El Însuşi, căci tot El a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6). În acest context, înţelegem acum, mai adânc, că cel cu adevărat liber se supune de bunăvoie Mântuitorului şi Evangheliei Sale, ajungându-se la rostirea tainică a frumoasei sintagme duhovniceşti: "Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!" "Libertate" în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj, cu întreaga suită de atitudini imorale, în care se complac, din păcate, atâţia tineri din zilele noastre... Aşadar, principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale presupune, pe de o parte, o adeziune benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câştigă, nu se impune, iar pe de altă parte, că trebuie să-i ajutăm la rândul nostru să-şi armonizeze permanent libertatea cu adevărul, pe toţi cei încredinţaţi spre educare.  328

Simion MEHEDINŢI, Apropierea de Iisus în Biserica noastră prin alegerea educatorilor, Bucureşti, 1935, p. 15; apud C. CUCOŞ, op. cit., p. 190.

77

b. Principiul accesibilităţii sau psihologic (numit şi principiul respectării particularităţilor de vârstă). Acest principiu presupune ca desfăşurarea procesului de învăţământ să fie corelată permanent cu posibilităţile de receptare ale elevului. Progresul ştiinţelor şi al cunoaşterii, în general, a sporit considerabil exigenţele didactice, aşa încât elevii sunt supuşi unui efort individual din ce în ce mai mare. Ei bine, acest efort sporit nu trebuie totuşi exagerat. După cum se cunoaşte, mulţi dintre elevi sunt predispuşi la extreme: fie să încerce să înveţe şi să asimileze peste puterile lor fireşti, fie să se complacă într-o atitudine pasivă, de lene şi indiferenţă. Ambele extreme sunt nocive şi primul care trebuie să încerce a le înlătura este profesorul. El trebuie să dozeze foarte bine materia pe care o predă, în aşa fel încât asimilarea să se facă în condiţii optime. Pentru că atât cerinţele care impun un efort exagerat, cât şi cele care contribuie la reducerea efortului, sau chiar îl anihilează, au urmări negative faţă de elev, creând fie surmenaj, învăţare mecanică ("toceală"), fie dezinteres, indiferenţă, stagnări în dezvoltarea psihică etc. Să ne amintim că Însuşi Mântuitorul a utilizat în permanenţă principiul psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul S-a adaptat permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel a vorbit cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit etc. Principiul psihologic presupune un alt principiu asociat, cel natural. Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial pentru a fi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Mt. 6, 33). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel, respectând acelaşi principiu psihologic, scrie corintenilor: "Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate tari, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi..." (3, 1-2). Din exemplele biblice de mai sus reţinem, aşadar, că pentru realizarea accesibilităţii se recomandă, cu prioritate, metoda inductivă: de la uşor la greu, de la concret la abstract, de la particular la general. Din păcate, există pe alocuri tendinţa unor profesori începători de a fi exhaustivi în lecţiile pe care le predau, străduindu-se să nu le scape nici o informaţie legată de subiectul respectiv, aglomerând astfel excesiv mintea copiilor. Această râvnă necontrolată duce la saturaţie şi surmenaj, atrăgând, totodată, oprobiul întregii clase. La fel de nocivă este şi supra-aglomerarea orarului şi al curriculum-ului şcolar, în general. Pentru prevenirea tendinţei de exhaustivitate, pe de o parte, iar pe de alta a supra-aglomerării programului şi programei, considerăm foarte potrivite recomandările lui J. A. Comenius, care insistă îndeosebi pe principiul conformităţii cu natura. Astfel, în capitolul al XVII lea al Didacticii Magna, intitulat "Principiile predării şi învăţării lesnicioase", spune la un moment dat: "Natura nu supraîncarcă, ci se mulţumeşte cu puţin. De exemplu: nu cere doi pui dintr-un ou... Natura nu se precipită, ci procedează lent. Pasărea nu-şi aruncă ouăle în foc ca să iasă puii mai devreme, ci le cloceşte încet, cu căldura naturală. Nici după aceea nu-i îndoapă cu mâncare ca să crească mai repede (căci aşa i-ar sufoca) ci, din contra, le dă cu încetul şi cu măsură, atât cât poate să mistuiască fragilul lor stomac... De asemenea, nici pomicultorul nu cere ca planta să crească în prima lună, sau să dea fructe în primul an... De aceea a fost o tortură pentru tinerime să fie ocupată zilnic 6, 7, sau 8 ore, cu lecţii şcolare şi cu exerciţii, la care se adaugă şi orele de lecţii particulare... Dacă se toarnă cu forţa într-un vas cu deschizătura mică (cu care se poate compara sufletul copiilor), iar nu picătură cu

78 picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a lichidului va da, desigur, pe de lături şi mult mai puţin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar turna picătură cu picătură. Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât doreşte el şi nu atât cât pot ei înţelege. Puterile copilului trebuie ajutate şi nu apăsate, iar formatorul tineretului trebuie să fie asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu şi stăpânul ei..."329. Desprindem din această pledoarie că trebuie să ne adaptăm exigenţele didactice la vârsta şi nivelul de înţelegere al copiilor. Nu-i nimic grav în faptul că nu epuizăm cunoştinţele într-o oră, o zi, un an... Nici Dumnezeu, Atotputernicul, n-a făcut lumea într-o singură zi, ca să ne arate că trebuie să fim cu rânduială în munca noastră, indiferent de domeniul de activitate. Important este ca ceea ce predăm să poată fi înţeles, asimilat, reţinut şi aplicat în viaţă cu folos. Pe de altă parte, mulţimea informaţiilor nu trebuie să fie descurajatoare, nici pentru profesori, nici pentru elevi. Vom selecta din ele atât cât este necesar pentru moment, iar restul materialului rămâne a fi recuperat pe parcursul vieţii, potrivit cu râvna, interesul şi nevoile fiecăruia330. c. Principiul învăţământului interesant şi plăcut (= al "motivaţiei"). Afirmaţiei frecvente că materia X este "neinteresantă" şi "displăcută", trebuie să-i facem următoarea corecţie: modul în care este predată materia X este neinteresant şi displăcut... Aceasta pentru că toate materiile sunt interesante şi plăcute, dacă prezentarea lor atrage, convinge şi zideşte. Între ele, desigur, Religia. Pentru a o face, însă, plăcută, profesorul trebuie să convingă prin toate metodele şi mijloacele sale didactice: conţinut de substanţă, limbaj adecvat, ţinută morală ireproşabilă, obiectivitate în evaluare etc. Mai presus de toate, să dovedească o dragoste sinceră pentru materia în sine şi pentru cei cărora le-o propune. Are dreptate pedagogul I. Nisipeanu când afirmă că "Învăţământul religios trebuie să fie afectiv, să trezească în copii sentimente vii şi intense de plăcere, de pietate, de compătimire, de admiraţie faţă de Dumnezeu"331. Cu alte cuvinte, să li se faciliteze o anumită "motivaţie". Din acest punct de vedere, motivaţia reprezintă o sumă de idealuri, interese şi mobiluri care capacitează dorinţa şi efortul de asimilare a cunoştinţelor. Motivaţia mai este numită şi "motorul învăţării", căci pune în mişcare raţiunea, voinţa şi sentimentul elevului şi al credinciosului în general. După cum la predică credincioşii trebuie câştigaţi prin acel "captatio benevolentiae", tot aşa şi pentru catehizare, atât în biserică, cât şi în şcoală. Practic, copiii pot fi motivaţi prin două căi: a. exterioară (competiţia, încurajarea, lauda, recompensa, pe de o parte, iar pe de alta, mustrarea, ameninţarea, pedeapsa etc.); b. interioară (curiozitatea de a şti cât mai multe, dorinţa de a fi competitiv etc.). De bună seamă, între mijloacele care ţin de calea constrângerii şi cele ale convingerii, vom opta întotdeauna pentru cea din urmă, cultivând, astfel, motivaţia internă, ca suport trainic al educaţiei religioase. Pentru ca învăţământul să fie într-adevăr interesant şi plăcut, o dată cu respectarea celor menţionate până aici, trebuie să evite cu desăvârşire cele două extreme: expunerile sofisticate, producţii ale unui intelectualism sterp şi alunecarea în dulcegării 329

J. A. COMENIUS, Didactica Magna..., cap. XVII, p. 73. Este utilă în acest sens sugestia Sf. CHIRIL al Ierusalimului, făcută sub forma unor întrebări retorice: "Oare pentru că nu pot să beau tot fluviul, să nu iau cu măsură ceea ce îmi foloseşte? Oare pentru că nu pot să cuprind tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau pentru că nu pot să mănânc toate fructele dintr-o mare grădină, în care am intrat, vrei să ies cu totul flămând?...", Catehezele (Partea I), Cateheza a VI-a, 4, în "Izvoarele Ortodoxiei", vol. 6, trad. Pr. D. FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943, p. 153. 331 Ion NISIPEANU, Religia pentru copii. Învăţământul religiei în şcoala primară, Edit. Cultura Românească, Bucureşti, 1924, p. 17. 330

79 sentimentaliste, adică alimentarea unei false şi pretinse trăiri duhovniceşti. Religia devine interesantă şi plăcută atunci când cunoştinţele luminează şi deschid mintea spre cele de sus, încălzind inima spre iubire sinceră şi mobilizând spontan voinţa spre gânduri, cuvinte, gesturi şi, mai ales, faptele mântuitoare. d. Principiul temeiniciei şi durabilităţii vizează îndeosebi finalitatea actului catehetic: ceea ce s-a predat, iar elevii (credincioşii) şi-au însuşit, să se concretizeze în cunoştinţe temeinice, reprezentative şi durabile, care să se reflecte firesc în deprinderi corespunzătoare idealului vieţii moral-creştine. Educaţia religioasă este durabilă dacă se sprijină pe izvoarele ei temeinice: Sânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe acestea se poate clădi, apoi, tot ce s-a câştigat mai bun şi mai frumos în tezaurul pedagogiei moderne şi contemporane. Căci "casa ştiinţei şi a înţelepciunii" trebuie zidită pe "stâncă", nu pe nisip, după îndemnul Mântuitorului (Mt. 7, 24-27). Iar "stânca" înseamnă cuvintele Lui, care se cer împlinite. Căci tot El a spus: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!' (Mc. 13, 31). Pornind de la aceste postulate, prin respectarea principiului temeiniciei şi durabilităţii (trăiniciei), din punct de vedere practic, înţelegem, pe de o parte, predarea acelor cunoştinţe care ţin de esenţa creştinismului, pe de alta, instrumentarea modalităţilor optime de predareînvăţare. Astfel, o dată cu transmiterea învăţăturilor fundamentale, potrivit programei analitice, desigur, se vor stimula corespunzător procesele mnemice (de memorare). Sunt cunoscute două căi: memorare mecanică şi logică. Evident, se va opta pentru cea de-a doua, întrucât este întemeiată pe înţelegere. Este adevărat că anumite lucruri se învaţă uneori mecanic (de exemplu, rugăciunile), dar procesul mnemic poate fi uşurat prin repetări în grup, potrivit dictonului clasic "repetitio, mater studiorum est". O dată cu repetiţiile şi recapitulările, durabilitatea memorării învăţăturilor de bază poate fi favorizată şi de exerciţii, comparaţii, eşalonări, examinări etc. Având în vedere toate acestea, nu trebuie neglijat ceea ce este opus acestui principiu, adică pericolul superficialităţii şi împrăştierii. Altfel spus, al risipirii energiei cu învăţături marginale, lipsite de substanţă, totodată al neglijării efortului de concentrare, prin împrăştierea minţii în chestiuni efemere. Sfântul Vasile cel Mare ne dă câteva sfaturi foarte utile în acest sens: "Dacă mintea noastră se împrăştie la lucruri diferite, nu putem să împlinim desăvârşit nici o poruncă, nici însăşi iubirea de Dumnezeu, nici iubirea faţă de aproapele. Pentru că nu poate să înveţe cineva cu precizie vreo artă sau ştiinţă, dacă mereu trece de la una la alta, şi nici nu este cu putinţă să înveţe una perfect de la altele, fără să cunoască cele ce sunt cerute pentru împlinirea scopului..."332. e. Principiul intuiţiei presupune realizarea unităţii dialectice între senzorial şi raţional, între concret şi abstract, între particular şi general. Etimologic, termenul provine din latinescul "intueor" (vb. = a privi, a lua în considerare, a considera; adv. "intus" = înăuntru). Când spunem, aşadar, material intuitiv, ne referim la acele mijloace auxiliare pe care le utilizăm în cadrul orelor sau în afara lor (icoane, hărţi, pictura unei biserici etc.). Dar nu numai cele care ţin de intuiţia externă, văzută, ci şi cele imaginative, care ţin de comunicarea simţămintelor sufleteşti. Se creează, astfel, o strânsă relaţie între cuvânt, ca mijloc de comunicare, şi materialul intuitiv: cuvântul comunică, materialul intuitiv confirmă. Principiul intuiţiei facilitează enorm înţelegerea adevărurilor de credinţă, care, prin natura lor, sunt suprasensibile, iar pentru a fi accesibile trebuie să apelăm mereu la materialul intuitiv. Însuşi Mântuitorul a utilizat acest principiu, prin parabolele pe care le-a rostit. Sfinţii Părinţi, de asemenea, au utilizat cu prisosinţă acest principiu. Iată, bunăoară cu 332

Sf. VASILE CEL MARE, Asceticele, PSB, vol. XVIII, Bucureşti, 1989, p. 226.

80 explică Sfântul Chiril al Ierusalimului pătrunderea harului Duhului Sfânt în fiinţa omului: "Apa udă pe cel botezat numai pe dinafară; Duhul, însă, botează pe cele mai dinăuntru ale sufletului fără să lase nimic nebotezat. Pentru ce te miri? Să-ţi dau un exemplu material, mic şi neînsemnat, dar destul de bun pentru cei mai puţin dotaţi. Dacă focul pătrunde prin grosimea fierului şi-l preface în întregime în foc, dacă ceea ce este rece ajunge fierbinte, dacă ceea ce este negru ajunge strălucitor, dacă focul care este ceva material intră înăuntrul materiei fierului şi-l aduce în starea aceasta fără nici o piedică, pentru ce te miri dacă Duhul Sfânt intră în părţile cele mai dinăuntru ale sufletului?" 333. În pedagogia modernă, principiul intuiţiei a dobândit chiar o supremaţie faţă de celelalte, mai ales prin J. Pestalozzi, considerat nu numai unul dintre cei mai mari pedagogi moderni, dar numit expres şi "părinte al intuiţiei", întrucât el consideră acest principiu drept "bază a instrucţiei". Iată ce spune el: "Numai intuiţiile, observaţiile, dau omului forţa de a rezista prejudecăţilor. A vedea şi auzi bine, iată primul pas spre înţelepciunea vieţii!"334. Pentru ca materialul intuitiv să fie eficient, trebuie să îndeplinească trei condiţii. Să fie: tipic (să evidenţieze notele esenţiale ale obiectului sau fenomenului respectiv), concludent (să elimine dubiile, îndoielile) şi substanţial (în loc de multe materiale intuitive, care să aglomereze inutil lecţia respectivă, sunt preferabile mai puţine, dar reprezentative, substanţiale). f. Principiul participării conştiente şi active ne atrage atenţia asupra faptului că elevii (ascultătorii) nu constituie o masă inertă, aptă doar să primească cu pasivitate nişte cunoştinţe, ci sunt parteneri de dialog. A participa "conştient şi activ" înseamnă, pe de o parte, a urmări cu atenţie ceea ce se predă, iar pe de altă parte, a pune gândirea în acţiune în aşa fel încât o parte dintre noile învăţături să fie intuite şi chiar exprimate în dialogul din cadrul orei. Lecţia de religie nu presupune un monolog invariabil al catehetului, ci dialog, chiar dacă un anumit procent al orei, în general, va fi consacrat expunerii. Dialogul poate avea loc, desigur, în oricare moment al lecţiei, dar cel mai potrivit loc este după tratare, atunci când se face fixarea cunoştinţelor (momentul logico-psihologic al "recapitulării"). Aplicarea acestui principiu se face prin metoda "socratică", numită şi "maieutică" = a "moşitului" ideilor, numită, de asemenea, "erotematică", sau „întrebătoare”, de la gr. ἐροτάο,ω = a întreba. Pentru activizarea clasei, de mare utilitate sunt nu doar întrebările obişnuite, directe, ci şi cele retorice, care sugerează, de fapt, răspunsul. Iată, bunăoară, cum a procedat Sfântul Chiril al Ierusalimului într-una din celebrele sale cateheze: "De vreme ce ai auzit că Evanghelia a vorbit despre Iuda, nu se cade oare să primeşti mărturia acestui fapt? Ai auzit că I s-a împuns coasta cu suliţa; nu trebuie să vezi oare dacă şi acest lucru este scris? Ai auzit că a fost răstignit în grădină; nu se cade oare să vezi dacă şi acest fapt a fost consemnat în scris? Ai auzit că a fost vândut cu treizeci de arginţi; nu trebuia oare să cunoşti pe profetul care a spus aceasta?"335. Aşadar, pe lângă faptul că este sugerat foarte limpede răspunsul afirmativ, catehumenii sunt invitaţi indirect ca ei să cerceteze singuri locurile scripturistice respective. Potrivit principiului participării active, profesorul trebuie să valorifice întotdeauna înclinaţia către activitate, care este ceva natural pentru copii. Propriu-zis, activizarea elevilor la ora de religie presupune menţinerea lor într-o stare de trezie intelectuală, de încordare plăcută, de căutare a soluţiilor unor situaţii problemă pe care profesorul le 333

Catehezele..., Cateheza a XVII-a, 14. Apud Şt. BÂRSĂNESCU & colectiv, Istoria Pedagogiei..., p. 125. 335 Catehezele..., Cateheza a XIII-a, 8. 334

81 provoacă. A fi activ la religie înseamnă a gândi, a medita, a raţiona, a merge pe firul unui gând, al unei idei etc.336. g. Principiul legării teoriei de practică. Nimic nu trebuie învăţat doar pentru cultivarea minţii şi înnobilarea inimii, ci şi pentru a pune voinţa în mişcare, în aşa fel încât cunoştinţele teoretice să se regăsească în viaţa personală de zi cu zi. Bine a spus Seneca (2 î.Hr. - 65 d.Hr.) atunci când a afirmat că "non scholae discimus, sed vitae!"337. Adică nu doar pentru moment, pentru a obţine note bune, ci pentru a utiliza în practică cunoştinţele teoretice. În cadrul acestui principiu urmărim două aspecte, îndeosebi: 1. Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice; 2. Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În biserică, aplicarea acestui principiu se regăseşte cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări, gesturi liturgice etc. h. Principiul hristocentric (teocentric). Cateheza, în strânsă legătură cu predica, are în vedere aceeaşi temă centrală a propovăduirii: Hristos-Dumnezeu şi Evanghelia Sa. Altfel spus, fidelitate faţă de învăţătura Mântuitorului. Numim acest principiu şi "teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte două persoane al Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Teologia Dogmatică face anumite deosebiri, desigur, în ceea ce priveşte lucrările specifice ale persoanelor treimice (Tatăl este Creator, Fiul - Mântuitor, Duhul Sfânt - Sfinţitor), dar, potrivit perihorezei şi aproprierii, fiecare persoană dumnezeiască participă la toate lucrările celorlalte două. De fapt, aşa cum se menţionează tot în Teologia Dogmatică, opera de mântuire pleacă de la Tatăl, se săvârşeşte prin Fiul şi se desăvârşeşte prin Duhul Sfânt. Cateheza, fidelă întru-totul Revelaţiei, trebuie să aibă permanent un accentuat caracter trinitar. Învăţământul creştin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc338. De aceea ne avertizează atât de ferm Sfântul Apostol Pavel: "Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!" (II Cor. 4, 5). Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeieşti, ne întăreşte continuu pentru receptarea Revelaţiei. i. Principiul eclesiocentric. Acest principiu cere catehetului să nu prezinte la ora de religie altă învăţătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric presupune fidelitate faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia inspirată a Sfântului Apostol Pavel, "toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n. n.) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi..." (Ef. 1, 22-23). Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi in sensul de comunitate, care adună la un loc pe cei botezaţi. Pentru aprofundarea acestui detaliu apelăm iarăşi la Sfântul Chiril al Ierusalimului: "Biserica poartă în chip foarte potrivit numele de Biserică (ἐκκλησία), pentru că cheamă şi strânge la un loc pe toţi oamenii, după cum spune Domnul în Levitic: "Adună (ἐκκλησίασον) toată adunarea la uşa 336

C. CUCOŞ, Op. cit., p. 194. Epistulae, 86. 338 Foarte plastic exprimă Sf. Chiril al Ierusalimului acest adevăr: "Nu era om de rând Cel care a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era un simplu om. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat...", Cateheza a XIII-a, 33. 337

82 cortului mărturiei (Lev. 8, 3). Trebuie notat că termenul "adună" (ἐκκλησίασον) este întrebuinţat acum pentru prima dată în Scripturi cu prilejul instalării lui Aaron ca arhiereu de către Domnul. Iar în Deuteronom spune Dumnezeu lui Moise: "Adună (ἐκκλησίασον) la Mine poporul să audă cuvintele Mele ca să înveţe să se teamă de Mine" (Deut. 4, 10)..."339. "Adunarea" nu presupune, aşadar, doar strângerea oamenilor într-un spaţiu fizic determinat, ci şi comuniune în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea, respectarea principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus340. În consecinţă, catehizare autentică înseamnă propovăduirea credinţei autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduieşte învăţături străine Bisericii, este el însuşi un înstrăinat şi va "înstrăina" şi pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric este transmiterea doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina şi morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă, chiar contrară conţinutului. Eruditul arhimandrit Iuliu Scriban a publicat în 1938 un studiu-testament pentru toţi slujitorii români ai Altarelor, valabil şi acum (inclusiv pentru slujitorii catedrei) Datoria preotului către limba bisericească 341, în care spune la un moment dat: “Preotul este om cu carte. Pe el îl putem face să înţeleagă mai bine darul frumos pe care Biserica îl are în limba cu care ea a lucrat până acum în sânul neamului. De aceea este o întrebare foarte sănătoasă şi la locul ei a sta de vorbă azi despre limba Bisericii. Preotul, având a apăra neamul de multe furişări străine în sânul lui, trebuie să-şi dea seama de unele ca acestea şi să privească drept sarcină a lui şi pe cea privitoare la “limba vechilor cazanii”... Făcând aşa, preotul va fi un luptător fără sabie şi puşcă, dar apărător deplin şi adevărat al acestei duioase moşteniri a trecutului, care este limba noastră de la Traian până azi”342 . * Concluzii. Cunoaşterea şi aplicarea corectă a principiilor didactice reprezintă atât un act de receptivitate faţă de experienţa pedagogilor-cateheţi înaintaşi, cât şi o dovadă de profesionalism. A "catehiza" la întâmplare, dimpotrivă, denotă lipsă de conştiinciozitate, amatorism şi plafonare profesională. Trebuie avut, însă, în vedere faptul că principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt inter-dependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei. Cu deosebire, Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor care ţin de spaţiul eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte "speciale", pentru conţinutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a existenţei, ne beneficiind de urcuşul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu. În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor, luminarea minţii lor, ci formarea caracterului moral creştin343, în aşa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori devotaţi ai Domnului şi educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel,

339

Catehezele..., Cateheza a XVIII, 24 (subl. n.). Epistolae, 73, 21. 341 Sibiu, Edit. “Revistei Teologice”, 31 p. 342 Ibidem, p. 14, 29. 343 A se vedea Pr. Dumitru CĂLUGĂR, Caracterul religios moral creştin, Sibiu, 1955. 340

83 catehizarea va parcurge drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru cateheţi, cât şi pentru ucenici.

84 VII. FACTORII ESENŢIALI AI EDUCAŢIEI RELIGIOASE Preliminarii. Din darul şi voia lui Dumnezeu omul este singura fiinţă educabilă din întreaga creaţie. Animalele, chiar cele cu un grad sporit de inteligenţă şi instincte (delfinii, câinii etc.) nu se educă (nu se pot educa!) ci se dresează. Iar diferenţa dintre educaţie şi dresaj este incomensurabilă: în timp ce omul educat devine cu timpul un creator original, animalul supus dresajului nu poate depăşi niciodată stadiul de imitator. De ce? Prin voia Creatorului, numai omul a fost înzestrat cu suflet hărăzit veşniciei, cu raţiune, sentiment şi voinţă, funcţiuni care pot fi educate ca atare, realizându-se limbajul articulat, gândirea logică, afectivitatea superioară şi voinţa autonomă. Numai omul este persoană, purtând pecetea chipului lui Dumnezeu, Treime de Persoane. Iar educaţia este posibilă numai acolo unde se pot dezvolta relaţii personale reciproce. Trebuie precizat, însă, din capul locului, faptul că omul se modelează ca fiinţă umană doar în condiţiile unui mediu corespunzător socializării şi educaţiei. Pedagogul Ioan Bontaş relatează cazul intens mediatizat a două fetiţe – Amala şi Kamala – care au vieţuit într-o pădure tropicală în stare animalică, iar apoi au fost internate într-un orfelinat, încercându-se recuperarea lor. Nu s-a reuşit decât într-o măsură foarte mică obţinerea caracteristicilor fiinţei umane: Amala nu a supravieţuit, iar Kamala, după 7 ani de "recuperare" nu a putut să stăpânească mersul biped, efortul logopedic concretizându-se abia în articularea a 40 de cuvinte344. Cu privire la distanţa notabilă dintre educaţia omului şi dresajul animalelor este elocventă, de asemenea, experienţa psihologului american Kellog, care a creat condiţii egale de viaţă şi educaţie atât pentru fiul său Donald, cât şi pentru un pui de cimpanzeu, Goa. După o anumită perioadă, a constatat că fiul său a progresat normal, ca orice fiinţă umană, în timp ce puiul de cimpanzeu a devenit doar o maimuţă semidresată. Conştienţi, aşadar, de acest privilegiu unic al actului creaţiei acordat omului, trebuie să răspundem cu recunoştinţă şi solicitudine chemării făcute de Dumnezeu spre desăvârşire, prin cele mai adecvate căi. Una dintre ele, de valoare fundamentală, este educaţia religios-morală. Terminologie. Abordarea eficientă a oricărui subiect presupune dintru început o înţelegere clară a termenilor de bază utilizaţi. În cazul temei noastre, fără a intra în detalii etimologice complicate şi obositoare, se impun câteva precizări legate în special de cuvintele "factor" şi "educaţie". Ambii termeni sunt latini şi au intrat în vocabularul românesc în formă foarte apropiată. Astfel, "factor, oris" (subst. m.), înseamnă "făcător, creator, autor, fabricant"345, având aceeaşi rădăcină cu verbul "facio-ere, feci, factum" = a face, a săvârşi, a crea etc.346 Iar termenul "educaţie" provine din substantivul feminin "educatio, onis", care înseamnă "educaţie, creştere, purtare de grijă", având corespondent în verbul "educo, ere, duxi, ductum" = a creşte, a scoate (din), a face să iasă, a da la iveală, a înălţa etc.347 Pentru ambele cuvinte de care ne ocupăm, dicţionarul dă mult mai multe sensuri, dar noi le-am reprodus doar pe cele principale. Chiar şi numai din acestea, ne dăm seama, fără greutate, că "factor" nu înseamnă simpla mişcare de a face o acţiune oarecare, ci a crea ceva durabil. La rândul său, "educo" (compus la rândul său din prep. "e" şi vb. "duco"), înseamnă, între altele, a scoate din, înţelegând prin aceasta că prin educaţie omul 344

I. BONTAŞ, Pedagogie, Editura "All", Bucureşti, 1994, p. 34. G. GUŢU, Dicţionar latin - român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică", Bucureşti, 1983, p. 458. col. I. 346 Ibidem, p. 456-457. 347 Ibidem, p. 381-382. 345

85 este scos din starea vegetativă, simplu-biologică, şi condus pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Sau, după cum excelent se exprimă un tratat modern de Pedagogie, „a scoate individul din starea de natură şi a-l introduce în starea de cultură”348 A. FACTORII GENERALI ai educaţiei şi rolul lor în dezvoltarea personalităţii349. Pentru o expunere sistematică a problemelor de care ne ocupăm, folosind cu precădere metoda inductivă (de la simplu la complex), socotim util să clasificăm factorii educaţiei în "generali" şi "speciali", ultimii fiind incluşi, de fapt, între primii, dar solicitând o analiză separată, datorită implicaţiilor speciale pe care le incumbă. Pe baza cercetărilor pluridisciplinare (de filozofia educaţiei, de psihologie şi sociologie, de genetică etc.), pedagogia a stabilit trei factori generali ai dezvoltării personalităţii: a. Ereditatea (ca factor intern); b. Mediul (ca factor extern); c. Educaţia (ca factor mixt, intern-extern). Acestor trei factori le corespund tot atâtea teorii adiacente: teorii ereditariste, teorii ambientaliste şi teorii ale dublei determinări. a. EREDITATEA reprezintă ansamblul predispoziţiilor de natură anatomo-psihofiziologică, înnăscute sau transmise prin informaţiile genetice, de la generaţiile anterioare la generaţiile tinere, prin intermediul părinţilor. Potrivit criteriilor ştiinţifice de analiză a factorilor ereditari, s-au stabilit trei grupe de predispoziţii (potenţe) ereditare: 1. Potenţe ale analizatorilor (auz, miros, văz, gust, pipăit); 2. Potenţe ale sistemului nervos central (în special temperamentele, cu tipurile adiacente350); 3. Potenţe care privesc instinctele (lat. "instinctus" = conduită înnăscută, instinct) - nu doar cele de ordin biologic (hrană, apărare, perpetuare a speciei etc.), ci şi cele care ţin de latura spirituală (înclinaţii etice înnăscute, care tind spre desăvârşirea şi împlinirea persoanei umane). Cu privire la moştenirea ereditară, potrivit învăţăturii ortodoxe, nimeni nu trebuie să se teamă de anumite încărcături negative (ca de ex. blesteme, consecinţe ale păcatelor, etc.), dacă este integrat în Biserica cea una prin Sfintele Taine. Nu numai păcatul strămoşesc este şters prin Taina Sf. Botez, de exemplu, dar, prin Spovedanie şi Euharistie, sunt eliminate şi eventualele consecinţe ale păcatelor părinţilor, bunicilor etc.351 Sentinţa vetero-testamentară, "Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii" (Ieremia, 31, 29), este amendată de însuşi proorocul care o rostise, chiar în versetele următoare (versete mesianice, de fapt): „Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii. Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel legământ nou...” (v. 30, 31). Iar proorocul Iezechiel rosteşte: "Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa!" (18, 20). Să observăm exprimarea la timpul 348

Ion NICOLA, Domnica FARCAŞ, Pedagogie generală, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 42. 349 Pentru acest paragraf utilizăm Pedagogia prof. I. BONTAŞ, cit., p. 35-46. 350 Melancolic (sensibilitate excesivă, mobilitate scăzută, inhibiţie), coleric (impulsivitate, agitaţie, îndrăzneală, lipsă de echilibru), flegmatic (inerţie, inhibiţie excesivă, zeflemisire, perfidie, imperturbabilitate), sanguin (echilibru, dinamism, discernământ, stăpânire de sine). 351 Este interesant, în acest subiect, mesajul cărţii dr. KENNETH McAll, Vindecarea arborelui genealogic, Editura "Harisma", Bucureşti, 1993 (cu o prefaţă semnată de părintele GALERIU), în care, iată, un medic anglican recomandă Sfânta Liturghie pentru vindecarea şi stingerea unor păcate ale înaintaşilor, pentru a se curma suferinţele, mai ales de ordin psihic, ale urmaşilor din familia respectivă. Nimic nou, de altfel, pentru tradiţia noastră ortodoxă. "Noutatea" este utilă, totuşi, pentru cei încă sceptici, anume că un medic, deci un reprezentant al ştiinţelor laice, recunoaşte binefacerile şi remediile Sfintei Liturghii, în boli în care tratamentul alopat se dovedeşte neputincios.

86 viitor: "fiecare va...", "fiul nu va..." etc., timp care se referă la vremea împărăţiei harului, propriu-zis, la Biserica creştină. b. MEDIUL (lat. "medium" = ambianţă, condiţii înconjurătoare, ambientale), reprezintă ansamblul condiţiilor ambientale în care omul trăieşte, se dezvoltă, munceşte şi creează. Mediul are mai multe componente: mediul natural (condiţii de climă, relief, vegetaţie, faună...), mediul ecologic352 (legat strâns de m. natural, cu referire la nepoluare, puritatea aerului, apei, solului, subsolului; sănătatea florei, a faunei etc., mediul psihosocial (ansamblul factorilor sociali, istorici, culturali, religioşi etc.). c. EDUCAŢIA, general vorbind, este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea informaţiilor şi deprinderilor de la o generaţie la alta, în scopul formării personalităţii şi creării unor condiţii normale de convieţuire. Educaţia religioasă, ca dimensiune specială a educaţiei, reprezintă totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul formării caracterului moral-creştin353. B. FACTORI SPECIALI AI EDUCAŢIEI RELIGIOASE. 1. Intenţii. În acest capitol vom analiza factorii concreţi ai educaţiei religioase, încercând propriu-zis să răspundem la întrebarea: cine face acest gen de educaţie? Am văzut mai sus că "factor" înseamnă "făcător, creator" etc., aşadar cineva care face concret ceva. Facem observaţia, însă, că numim "factori" atât instituţiile în cadrul cărora se desfăşoară lucrarea, cât şi persoanele care lucrează efectiv. Pentru prima categorie, în mai toate tratatele de Pedagogie creştină (ca de ex. manualele şi cursurile de Catehetică) se evidenţiază trei mari factori ai educaţiei religioase: Familia, Biserica şi Şcoala, ca instituţii de bază ale societăţii. Iar în categoria persoanelor care fac educaţia, sunt nominalizaţi, în general, părinţii, clericii şi profesorii (ultimele două categorii incluzând toate nivelurile cunoscute: ierarhi, preoţi şi diaconi, pentru "clerici"; învăţători, pedagogi, profesori de nivel mediu şi superior, diriginţi etc., pentru "profesori"). Se impune, însă, o nouă observaţie: în categoria persoanelor care fac educaţie creştină se uită adesea numele lui Dumnezeu, Treime de Persoane, Izvorul şi Creatorul a toate, inclusiv al educaţiei. De asemenea, nu trebuie uitat nici catehumenul, indiferent pe ce treaptă s-ar afla (copil, adult, elev, student etc.), pentru că el nu este doar un receptor pasiv, ci factor sinergic al educaţiei. De aceea, considerăm oportun să analizăm factorii instituţionali în paralel cu persoanele angajate efectiv în demersul catehetic, cu atenţie prioritară asupra sinergismului specific fiecărui nivel de care ne ocupăm. 2. Idealul educaţiei religioase. Câteva repere. Pentru a face descrieri obiective ale factorilor educaţionali, deodată cu propunerile care se impun, trebuie să creionăm mai întâi câteva observaţii legate de ceea ce se urmăreşte efectiv prin educaţia religioasă, spre a şti care este obiectul sau ţinta eforturilor catehetice. Cu toate că de-a lungul timpului, principial, scopul educaţiei, în general, a avut în vedere desăvârşirea persoanei, atât noţiunea de "persoană" cât şi cea de "desăvârşire" au fost înţelese diferit. De aici apar şi exprimările diferite cu privire la finalităţile actului educativ. Bunăoară, pentru antichitatea greacă esenţa educaţiei consta din realizarea "kalokagathiei" (καλóς = frumosşi ἀγαθóς =

352

Gr. οἱκος = casă, locuinţă; gr. λóγος = cuvânt, vorbire, ştiinţă. Vezi lucrarea Pr. prof. dr. D. CĂLUGĂR, Caracterul religios-moral creştin (Teză de doctorat), Sibiu, 1955. 353

87 bun, adică obţinerea, în paralel, a frumuseţii fizice şi bunătăţii sufleteşti, deziderate care nu sunt ignorate, de altfel, nici de pedagogia modernă, la bază avându-se ideea de perfecţiune354. Instrucţia fizică se făcea, aşadar, în armonie cu cea etică (morală), chiar dacă aceasta din urmă era limitată la principii destul de sărace, comparativ cu cele creştine de mai târziu. Făcând un arc peste timp, vom observa că marii pedagogi din perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioşi, îşi întemeiază nu doar principiile, ci şi metodele şi mijloacele educaţiei, pe criterii exclusiv moral-creştine. Astfel, pedagogul ceh Ioan Comenius (1592-1670, promotor al principiilor didactice, prin celebra sa lucrare "Didactica Magna") vede în educaţie un factor preocupat de perspectiva vieţii veşnice. Pentru filozoful şi pedagogul german Immanuel Kant (1714-1804) scopul educaţiei este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare pedagog german, căruia Pedagogia modernă îi datorează consacrarea "treptelor formale" ("strămoaşele" momentelor logico-psihologice ale proiectelor didactice de astăzi), propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învăţământ pe baze etice. J. Pestalozzi (1749-1832), cel mai mare pedagog elveţian (şi unul dintre cei mai mari ai lumii), deosebit de ataşat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credinţa şi iubirea, drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educaţiei se concretizează în omul profund credincios, care-şi dovedeşte credinţa prin iubire. Pedagogia românească nu este lipsită, la rândul ei, de reprezentanţi remarcabili, care, călăuziţi de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creştin drept finalitate ideală a educaţiei. Socotim suficiente şi numai două exemple în acest sens (este adevărat, două nume strălucite ale elitei interbelice): G. G. Antonescu (1882-1953) şi Simion Mehedinţi (1869-1962). Primul, etichetat "fideist" (= credincios) de către comuniştii care l-au scos de la catedră în anul 1948, consideră că educaţia integrală trebuie să includă obligatoriu educaţia religioasă355. Al doilea, este convins că omul ideal este creştinul deplin, întrebând retoric: "Poţi să fii om deplin fără să fii creştin?" Toţi pedagogii mai-sus evocaţi (şi ca ei ar mai putea fi citaţi mulţi alţii) s-au exprimat în favoarea unui ideal educaţional creştin, pentru că au avut în conştiinţa lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, Care a rostit, între altele, această chemare: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!" (Mt. 5, 48). Trebuie să reţinem, în esenţă, că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educaţiei, ci a înfăţişat în Persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane. Aceiaşi pedagogi au cunoscut cu siguranţă şi concluzia Sfântului Apostol Pavel, potrivit căreia ţinta pedagogiei creştine este ajungerea la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos (Ef., 4, 13). De aceea, formularea propusă de părintele Dumitru Călugăr, caracterul religios moral-creştin356, ca răspuns la întrebarea "ce se urmăreşte prin educaţia religioasă?", ni se pare că sintetizează în mod fericit ceea ce pedagogii mai vechi şi mai noi au exprimat în acest subiect. 354

Homer pune în gura eroului legendar Hector aceste cuvinte: "Să fiu totdeauna primul între ai mei şi înaintea tuturor să mă disting... să fiu meşter la vorbe şi vrednic la fapte...", apud Şt. BÂRSĂNESCU & colectiv, Istoria Pedagogiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 20. 355 Vezi lucrarea Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească, Bucureşti, 1937 (în special cap. al IIIlea: Educaţia religioasă în cadrul educaţiei integrale). 356 Termenul grecesc ,,χαρακτήρ”, din care derivă românescul "caracter" înseamnă adâncitură, sculptură, dăltuire, ceea ce sugerează următoarea definiţie care se poate da educaţiei: ceea ce educatorul dăltuieşte în sufletul copiilor.

88

3. Factori concreţi ai educaţiei religioase a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. Înainte de a vorbi despre instituţiile de bază, anunţate mai înainte (familia, biserica, şcoala), se impune precizarea că "Alfa şi Omega" actului pedagogic este Dumnezeu, Care a creat cerul şi pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în familie şi în biserică, cu timpul câştigându-şi, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Parafrazând spusele lui Petre Ţuţea (1901-1991), neîntrecut în definiţii şi formulări surprinzătoare, în legătură cu afirmaţia lui Newton "gravitaţia este Dumnezeu!"357, plecăm şi noi de la premisa: "Educaţia este Dumnezeu!" Şi nu este doar începutul şi sfârşitul ei, ci Factor şi Creator permanent. Toţi educatorii trebuie să aibă conştiinţa că educaţia nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane. Altfel spus, un act teandric. Cei care au încercat să facă "educaţie" fără Dumnezeu, au eşuat lamentabil. Iar cel mai elocvent exemplu pentru noi, petrecut chiar sub ochii noştri, a fost sistemul educaţional ateo-comunist din România. Dumnezeu a fost alungat din şcoală pentru aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros şi astăzi, observându-se în mentalităţile ante-decembriste, opace, înguste, refractare la orice demers moral-creştin. Astfel de mentalităţi şi-au făcut loc, din păcate, chiar în cercurile puterii politice şi în structurile decizionale din ministere, inspectorate, şcoli etc. Numai aşa se poate explica incredibila susţinere a unor legi necreştine într-o ţară creştină (ca, de exemplu, avortul şi homosexualitatea, iar mai nou dezbaterile cu privire la prostituţie), totodată vulnerabilitatea acelor articole de lege cu privire la învăţământul religios din şcoală, potrivit cărora un părinte sau un tutore legal, nedus la biserică, poate cere în scris neobligativitatea frecventării orei de religie pentru copilul său. De aceea, revenim: actul educaţional complet şi eficient este teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, în general, ci şi în educarea copiilor noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. Acest dar dumnezeiesc a devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui Iisus Hristos, Piatra Unghiulară de la care începe zidirea caracterului creştin al pruncului, clădindu-se apoi, piatră cu piatră, virtuţile adolescenţei şi ale maturităţii, pentru ca în final opera pedagogiei divino-umane să fie încununată cu aura înţelepciunii şi cu venerabilitatea bătrâneţii. Iată de ce, toţi pedagogii înţelepţi vor mărturisi smeriţi că nu ei sunt factori decisivi, primi şi ultimi, ai demersului educaţional, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică, după cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n.n.), în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc..." (Ps. 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de Marele (dar smeritul) Apostol - Pedagog Pavel: "Când unul zice: Eu sunt al lui Pavel! Iar altul: Eu sunt al lui Apollo!... Ei bine, ce este Apollo? dar Pavel, ce este? : Slujitori prin care voi aţi crezut, şi după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Căci eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă, 357

În stilul său cu totul original, Petre ŢUŢEA a spus într-un interviu televizat că informaţiile privind legea atracţiei universale, care se leagă de numele fizicianului englez Isaac NEWTON (1642-1727), au fost transmise şi preluate oarecum denaturat. Povestea cu mărul care cade şi inteligenţa fizicianului care vede ceea ce alţii nu văzuseră, are, desigur, un anumit procent de adevăr, dar e ţesută şi cu mult folclor. "Newton, zicea Ţuţea, era un om smerit şi credincios. Întrebat admirativ cum a descoperit el mecanismele gravitaţiei, el a pus totul pe seama lui Dumnezeu, zicând: Nu eu, ci Dumnezeu. Gravitaţia este Dumnezeu!" Cu alte cuvinte, a vrut să spună, că El este Creatorul cerului şi pământului, cu toate legile, inclusiv ale gravitaţiei...

89 ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9). b. FAMILIA CREŞTINĂ. Cea mai veche şi, totodată, cea mai puternică instituţie umană este familia, cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu. Ea a fost numită adesea "mica biserică", sau "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi considerată, de asemenea, ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior. Cât de frumos se exprimă în acest sens unul dintre cei mai mari pedagogi pe care i-a avut România, Constantin Narly (18961956): "La poporul nostru de agricultori, ea a fost chiar unica şcoală de specialitate profesională a majorităţii populaţiei. Ei îi datorăm, în afară de ceea ce datorăm Bisericii, toate virtuţile trecute ale neamului. Iubirea de pământ şi dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam, veneraţia lui Dumnezeu, ca şi proverbiala omenie şi ospitalitate a românului, se datorează familiei noastre patriarhale..."358. Familia este recunoscută unanim ca instituţie de bază a societăţii, nu doar din perspectivă religioasă, ci şi din punct de vedere civil, întrucât în toate ţările civilizate familia este ocrotită prin lege. În România, bunăoară, Codul Familiei prevede, astfel, la art. 1: "În România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii..."359. Codul prevede, de asemenea, articole referitoare la educaţia copiilor, între care cel mai apropiat prelegerii noastre este următorul: "Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii..."360. Iată, aşadar, că cel puţin din punct de vedere legal (şi declarativ), familia se bucură de o atenţie deosebită din partea statului. Împlinirea acestor obligaţii depinde, însă, de o serie de factori responsabili, de condiţiile sociale-economice, de conştiinţa şi conştiinciozitatea celor abilitaţi să aplice legile etc. Revenind asupra subiectului nostru, spunem mai departe că familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Pentru că fiecare persoană, aparţinătoare unei familii, este atât factor cât şi subiect al educaţiei: copiii învaţă de la părinţi, bunici, fraţii mai mari, dar şi invers. De asemenea, ceilalţi membrii ai familiei, dacă sunt, învaţă unii de la alţii. Această "şcoală" de familie are, de altfel, cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu sensul de ai sluji şi de a învăţa de la alţii, cu sensul de a-i asculta. Chiar şi din punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-slujireascultare. Astfel, potrivit dicţionarelor, "familia-ae (lat.) are trei sensuri de bază: 1. totalitatea slujitorilor unei case; 2. casă (totalitatea membrilor ei); 3. bunurile unei case, patrimoniul, mijloacele de trai...361. După cum se poate lesne observa, sensurile 358

Pedagogie Generală, Editura "Didactică şi Pedagogică, R. A.", Ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p. 485. Pentru amănunte bio-bibliografice, vezi nota de subsol de la prelegerea „Învăţământul catehetic românesc…”, paragraful „Secolul XX”. 359 Codul Familiei, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1995, p. 3. 360 Ibidem, Titlul III, Cap. I, Secţiunea I, art. 101. 361 G. GUŢU, dicţ. cit., p. 460-461.

90 etimologice acoperă foarte bine implicaţiile educaţiei în familie: nu fac referiri doar la persoane, ci şi la bunurile care creează, de fapt, mediul în care cresc şi sunt educate persoanele, propriu-zis "logistica" actului pedagogic, începând cu icoanele din camere şi terminând cu grădina, ogorul, atelierul etc., care fac posibilă acel sine qua non "ora et labora" în orice act creativ, cu atât mai mult în cele de care depinde educaţia şi mântuirea sufletului. Dar pentru ca o familie să fie, într-adevăr, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească anumite condiţii, am spune, tot esenţiale. De aceea, în cele ce urmează vom schiţa câteva dintre ele, cu recomandarea de a fi aprofundate, prin analiză personală, având ca sprijin şi bibliografia la care facem permanent trimitere362. 1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască. Educaţia copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită iubirea dumnezeiască dintre persoanele Sfintei Treimi. Pentru a ne apropia cât de cât de înţelesul adânc al relaţiei tainice al acestei iubiri, să ne imaginăm un triunghi echilateral, de fapt triunghiul iubirii intra-trinitare, având la fiecare unghi câte una dintre persoanele treimice: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Astfel, Tatăl şi Fiul se asociază şi îşi răsfrâng iubirea asupra Duhului Sfânt, Tatăl şi Duhul Sfânt asupra Fiului, Fiul şi Duhul Sfânt asupra Tatălui… Această asociere în bine trebuie să fie şi în familie: tata şi mama să-şi îndrepte toată iubirea asupra copilului (copiilor); tatăl şi copilul (copiii) asupra mamei; mama şi copilul (copiii) asupra tatălui. Observăm, aşadar, că dacă în creaţie, în general, se poate vedea - cu ochii credinţei, desigur - pecetea iubirii Sfintei Treimi, în familie această pecete ne apare cu cea mai mare evidenţă. Propriu-zis, familia creştină trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ363. Iar acolo unde, din felurite motive, soţii nu au copii naturali, din punctul de vedere al moralei creştine ei sunt obligaţi să înfieze, să crească şi să educe orfani, întrucât există nenumăraţi astfel de copii care au nevoie de ocrotirea unui cămin familial. În acest mod, iată, triunghiul iubirii intra-trinitare poate fi reflectat şi în familiile fără copii naturali! Această solidaritate de răsfrângere a iubirii este cea mai bună pază de înlăturare a egoismului, care poate constitui pentru orice om o mare şi grea ispită. Părintele Dumitru Stăniloae descrie într-un mod admirabil plinătatea iubirii treimice, arătând, de fapt, că ea este posibilă numai în trei, în contrast cu "monismul" şi "dualismul" care se găsesc, practic, în imposibilitate de a ieşi din egoism: "Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria şi deci de sensul existenţei. El s-ar îndoi chiar de existenţa lui, care s-ar amesteca cu visul... Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistenţă şi o bucurie şi un sens al existenţei. Dar nici această doime reală, care e în acelaşi timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de fiinţă, nu este suficientă. Comuniunea în doi este şi ea limitare, din două puncte de vedere. Mai întâi comuniunea în doi nu deschide întregul orizont implicat în existenţă. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se şi închid. Celălalt devine nu numai o fereastră, ci şi un zid pentru mine. Cei doi nu pot trăi numai din ei doi. Ei trebuie să aibă conştiinţa unui orizont care se întinde dincolo de ei, dar în legătură cu amândoi. Iar acest orizont nu poate fi constituit de un obiect sau de o lume de obiecte. Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi restrânse, sau a unei singurătăţi în doi. Numai al treilea subiect îi 362

În formularea unor condiţii şi principii ale educaţiei creştine din familie, am utilizat şi cursul de Catehetică al pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, ms. dactil., Bucureşti, 1996, p. 67-73. 363 Pr. lect. dr. Gheorghe POPA, Familia creştină: o perspectivă teologică şi spirituală, în vol. Familia creştină azi, Editura "Trinitas", Iaşi, 1995, p. 147.

91 scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai un al treilea subiect poate fi şi el partener de comuniune şi nu stă pasiv în faţa lor, ca obiectul..."364. 2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi365. Observăm, astfel, fără nici o greutate, că aceste însuşiri fiinţiale reprezintă tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor divine ale persoanelor Sfintei Treimi. Optimizarea relaţiilor dintre membrii familiei se poate realiza luând aminte la sfaturile Sfântului Apostol Pavel, care, sub inspiraţie divină, scrie la un moment dat: "Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, aşa cum se cuvine întru Domnul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi amarnici faţă de ele. Copiilor, întru toate ascultaţi-i pe părinţii voştri, căci aceasta este bineplăcut Domnului. Părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască. Robilor, întru toate ascultaţi-i pe stăpânii voştri cei după trup, nu cu slujire doar de ochii lumii, cu gândul de a plăcea oamenilor, ci întru curăţia inimii, temându-vă de Domnul..." (Col. 3, 18-22). 3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc (naşterea, dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât şi în cele spirituale, în vederea mântuirii366. În acest sens vor fi urmărite anumite aspecte dintre care nominalizăm367: - copiii trebuie ajutaţi să scape de anarhia instinctelor oarbe şi a tendinţelor spontane (necontrolate, n. n.) ca să devină capabili a se conduce singuri; - trebuie stimulaţi, totodată, să se smulgă treptat din tirania egoismului instinctual, pentru a deveni tot mai buni; - copilul trebuie deprins cu munca, răbdarea, uitarea de sine, pentru a se devota binelui obştesc. În acest scop, trebuie ajutat să-şi aleagă o profesie corespunzătoare vocaţiei şi aptitudinilor lui, nu forţat spre una în care să nu se poată împlini. Ca o primă remarcă de sinteză, părinţii trebuie să conştientizeze faptul că fiecare copil, fiind rodul conlucrării dintre ei şi Dumnezeu, trebuie să se bucure, deodată, de o ereditate sănătoasă, unită cu o educaţie pe măsură. Astfel, la aspectele menţionate anterior adăugăm următoarele368:  În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele de ordin material, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (materiale, n. n.) se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti, nu materialnici. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Cât de actuale sunt, în această privinţă, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cei ce sunt după trup, cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace" (Rom. 8, 5-6). De aceea, moştenirea cea mai 364

Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, vol. 1, p. 307-308, & Treimea Persoanelor, condiţie a deplinului lor caracter personal şi a comuniunii depline. 365 Teologia Morală Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, vol. II, p. 289. 366 Ibidem. 367 Ibidem, p. 296. 368 Anumite formulări şi îndemnuri apud pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, op. cit., p. 67-73.

92



369

preţioasă pe care o putem lăsa copiilor noştri constă nu în cele materiale (a căror importanţă nu trebuie negată total, bineînţeles), ci în cele de ordin spiritual. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a remarcat şi în acest capitol de pedagogie creştină într-un mod cu totul deosebit. Recomandăm în acest sens cuvântul "Pentru ce fel de clironomii (bogăţii) trebuie să lăsăm copiilor noştri", care, în contrast cu timpul considerabil trecut de la rostirea lui, apare ca extrem de actual. Iată, bunăoară, una dintre concluziile rostite de Sfântul Părinte spre finalul cuvântării: "În consecinţă, de voieşti să laşi bogăţie multă copiilor tăi, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu... Deci să nu căutăm aceasta: cum să lăsăm bogaţi pe copii, ci cum să-i lăsăm îmbunătăţiţi. Că de vor avea nădejdile lor la bogăţie, de nimic alt nu vor purta grija, ca cei ce pot să acopere răutatea năravurilor cu mulţimea banilor. Iar de se vor vedea pe dânşii că sunt lipsiţi de mângâierea cea de acolo, toate vor face ca prin fapta bună să afle sărăciei multă mângâiere. Deci nu le lăsa lor bogăţie, ca să le laşi fapta bună...Că aceasta cu adevărat este cea mai mare avuţie, aceasta este bogăţia cea nespusă şi necheltuită, care în toate zilele mai multă face avuţia. Că nimic nu este întocmai ca fapta bună, nimic nu este mai tare decât aceasta. Chiar decât împărăţia şi purtarea de coroană. Că la ce-i poate folosi coroana şi porfira, dacă este vândut de trândăvirea şi nebăgarea de seamă?..."369. Aşadar, una dintre grijile de căpetenie ale părinţilor este să-i asocieze pe copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii, învăţându-i să respecte valorile esenţiale, fără a se intra în conflict cu normele relative, inevitabile în viaţa de zi cu zi. Să-i formăm pe copii pentru o ascultare liberă şi plină de convingere. Părinţii trebuie să menţină un permanent echilibru între măsurile restrictive şi acordarea libertăţilor, cu scopul de a le stimula copiilor un bun autocontrol asupra libertăţii, în sensul vieţuirii în adevăr, iubire şi dreptate. Căci numai relaţiile bazate pe sinceritate, afecţiune şi adevăr pot da rezultate optime, întrucât numai adevărul conferă libertatea autentică. "Adevărul vă va face liberi!", a spus Mântuitorul Iisus Hristos (In. 8, 32). Evident, nu orice fel de "adevăr", ci numai acela care izvorăşte din Adevărul Suprem, Mântuitorul şi Evanghelia Sa, precum tot El a spus-o despre Sine Însuşi: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6). Comunicarea dintre părinţi şi copii, conţinutul şi calitatea ei, constituie, de altfel, una dintre "cheile" reuşitei educaţii creştine. Dragostea părintească şi buna intenţie, în general, nu lipsesc decât în cazul anumitor părinţi inconştienţi şi denaturaţi. Ceea ce se poate reproşa uneori multor părinţi, însă, sunt metodele greşite utilizate în educaţie. De aceea, cunoaşterea învăţăturii creştine în acest subiect, potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, va fi de mare folos, deodată cu cercetarea altor izvoare, cum sunt tratatele de pedagogie şi cărţile cu preocupări pedagogice, în general. Desigur, oamenii simpli, mai ales cei de la ţară, mai rar vor avea timp pentru "lecturi pedagogice"... Şi chiar mulţi dintre intelectuali nu dau importanţa cuvenită lecturii în această privinţă şi nici

Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt pentru ce fel de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noştri, în vol. Puţul şi împărţire de grâu, Editura "Buna Vestire", Bacău, 1995, Cuvântul 46, p. 428-429. Sfaturi deosebit de potrivite pentru educaţia copiilor, date de acelaşi Sfânt Părinte, a se vedea în acelaşi volum, cuvântările 44 (Pentru creşterea copiilor - I), p. 410-420 şi 45 (Pentru creşterea copiilor - II), p. 421-425. Pentru o mai largă perspectivă a gândirii hrisostomice cu privire la educaţia creştină a copiilor, recomandăm a se citi şi cuvântarea intitulată în manuscrise "Despre slava deşartă şi cum se cuvine să-şi educe părinţii copiii", tradus recent în limba română de către Ioan ICĂ-jr., la Editura "Deisis" - Sibiu, 2000, p. 105-136, după A. M. MALINGREY, Sur la vaine gloire et l'éducation des enfants, în Sources Chrétiennes, vol. 188, Paris, 1972, p. 96-196.

93 metodelor psiho-pedagogice. Preotul şi profesorul de religie, însă, trebuie să se informeze temeinic şi-n acest domeniu, atât de important în plan familial (şi naţional, de altfel) spre a informa şi a forma, la rândul lor, pe cei încredinţaţi spre educaţie. De aceea, facem şi cu acest prilej îndemnul ca toţi cei ce şi-au asumat uriaşa răspundere a educaţiei creştine (părinţi, preoţi, profesori ş.a.), să consulte măcar o parte din bibliografia pedagogică, atât de generoasă în acest subiect370. Capcanele căderii copiilor şi tinerilor s-au înmulţit într-un mod alarmant, iar la noi în ţară acestea sunt cauzate în mare măsură şi de condiţiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, prostituţia, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea etc., dau o imagine negativă lumii în care trăim. Familia poate, însă, chiar în aceste condiţii, să crească şi să educe creştineşte copiii, cultivându-le un suflet sănătos, într-un trup sănătos, deviză pe cât de veche, pe atât de actuală (ne amintim, desigur de celebra expresie a lui Juvenalis, Orandum est ut sit mens sana in corpore sano371 ). În acelaşi context al eforturilor de optimizare a educaţiei copiilor în familie, amintim strădaniile pedagogului american Zig Ziglar, care, cu aproximativ 15 ani în urmă, s-a făcut remarcat cu o carte tradusă recent şi în limba română, Putem creşte copii buni într-o lume negativă372, pe care o apreciem ca deosebit de instructivă, mai ales cu privire la comunicarea dintre părinţi şi copii, premisă sine qua non pentru obţinerea rezultatelor dorite373. Potrivit autorului, "ingredientul esenţial al comunicării în familie este să asculţi cu adevărat..."374. Remarcăm, mai întâi, titlul foarte bine ales, titlu ce se regăseşte, apoi, în toate paginile cărţii, în principiul potrivit căruia indiferent de condiţiile de viaţă, copiii trebuie deprinşi să gândească pozitiv. Altfel spus, în limbaj ortodox, nădejdea să fie stăpână pe toate gândurile lor. Nu deprimarea, angoasa, 370

Astfel, pe lângă lucrările citate anterior, mai nominalizăm aici câteva dintre cele mai importante repere bibliografice privitoare la educaţia religioasă a copiilor, în general, cu referiri speciale la educaţia în familie: Sf. CLEMENT Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. FECIORU, Bucureşti, 1982 (vol. 4 Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti); Sf. CHIRIL al Ierusalimului, Catehezele, trad. pr. D. FECIORU, Bucureşti, partea I, 1943, partea a II - a, 1945 (Colecţia Izvoarele ortodoxiei); CĂLUGĂR, pr. Dumitru, Catehetica, manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1976; PETRESCU, pr. Nicolae, Catehetica, manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978; BULACU, pr. Mihail, Pedagogia Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1935; BĂNCILĂ Vasile, Iniţierea religioasă a copilului, Bucureşti, 1996 (ed. Anastasia ). Idem, Duhul Sărbătorii (în special cap. " Pedagogia sărbătorii "), Bucureşti, 1996; CORNIŢESCU, pr. Constantin, Sf. Grigorie de Nazianz despre familia sa, S.T. 5- 6/1964, p. 350-366; CUCOŞ C - tin, Pedagogie şi Axiologie, Bucureşti, 1995. Idem, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Bucureşti, 1996; Idem, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Edit. "Polirom", Iaşi, 1999; FAMILIA CREŞTINĂ AZI (elab. de un colectiv de profesori de la Facultatea de Teologie din Iaşi), Editura "Trinitas", Iaşi, 1995; FECIORU, pr. Dumitru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1937; Idem, Revelaţia şi educaţia, în " Ortodoxia", nr. 3-4 / 1993; MAGDALENA, Maica, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu traducerea românească a cuvântului Sf. Ioan Gură de Aur "Despre educaţia copiilor", Editura "Deisis", Sibiu, 2000; MICLE, Ierom. Veniamin, Iniţieri catehetice, Mt. Bistriţa (Oltenia ), 1993. PERNOUD, Laurence (colab. cu Agnes Grison ) Cum îmi cresc copilul (în original : J'eleve mon enfant, Paris, 1994, premiată de Academia franceză de medicină ), trad. de Doina Brindu, Bucureşti, 1994; 371 Satirae, 10, 356; JUVENALIS (Decimus Iunius), cca. 60-140 d. Hr. Apud Proverbe şi cugetări latine, Ediţie îngrijită de Vasile DIACONU şi Maria MARINESCU-HIMU, Bucureşti, 1976, p. 253. 372 ZIG ZIGLAR, Raising positive kids in a negative world, trad. de Irina-Margareta NISTOR, Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 2000, 246 p. 373 Recomandăm în special paragrafele: Vorbitul la timp (p. 139); Atenţie la ton (p. 144); Spuneţi "nu" cu grijă, dar ferm (p. 145); Fiecare "nu" trebuie să aibă o logică (p. 146); Tonul răspicat poate crea ceva probleme (p. 147); Un "Te rog" dă rezultate excelente (p. 148). 374 Ibidem, p. 149.

94 anxietatea etc. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu, dar fundamental: nădejdea este de la Dumnezeu, deprimarea (deznădejdea) de la satana! Însă, pentru a creşte copii buni, Zig Ziglar propune ferm: "Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinţi buni..."375. Iată câteva dintre expresiile „cheie” ale autorului, care se constituie, de fapt, în tot atâtea principii pedagogice: formarea copilului este un efort de echipă; disciplina - cheia măreţiei copilului bun; iertarea - "pozitivul" absolut în viaţă; perseverenţa pozitivă formează copii buni; iubirea - adevărata autoritate în formarea copiilor buni... O dată cu prezentarea avantajelor acestor principii, Ziglar insistă şi asupra măsurilor contraindicate în pedagogia familială: duritatea; tonul răspicat; refuzul de a îndeplini dorinţele copiilor, fără explicaţii logice etc. Dar, ceea ce ne-a atras atenţia, însă, în mod deosebit la acest capitol este ceea ce autorul numeşte "modelul dezastrului": "Când un copil merge la unul dintre părinţi să-i ceară ceva şi este refuzat, iar celălalt acceptă, rezultatele sunt dezastruoase. Indiferent dacă cel de-al doilea părinte cunoştea sau nu reacţia partenerului său, adică refuzul, rezultatele sunt tot nenorocite... Când un copil îşi abordează părintele şi cere voie să facă un anumit lucru, prima întrebare ar trebui să fie: "Dar ai întrebat pe mama (sau pe tata)?" Dacă răspunsul este „nu” şi aveţi cea mai mică bănuială că celălalt ar putea avea o altă părere, îi puteţi răspunde: "O să discutăm şi îţi spunem noi". Dacă un copil a vorbit cu celălalt părinte şi este în joc siguranţa sau reputaţia copilului, ambii părinţi trebuie să se implice categoric în hotărârea ce se va lua"376. Rezumativ, pentru reuşita educaţiei copilului, cartea lui Zig Ziglar pledează pentru bună-înţelegere în familie: între soţi, între părinţi şi copii, între fraţi etc.  Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi etc. Astfel, pentru fiecare treaptă a creşterii copilului, părinţii vor comunica tot timpul cu educatoarea de la grădiniţă, cu învăţătoarea de la şcoala primară, cu profesorii din gimnaziu şi liceu, între care în mod aparte cu dirigintele. Părinţii care nu merg niciodată pe la şcoală (sau merg foarte rar) nu se pot aştepta la rezultate bune, iar cele rele care vor veni cu siguranţă, se vor răsfrânge negativ, inevitabil, în viaţa de familie. Atenţie specială trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului, pe care este bine să-l aleagă mai întâi părinţii pentru copiii de la 7 ani în sus, discutând apoi cu ei, pe măsura vârstei şi a înţelegerii, dacă îl păstrează sau îl schimbă, în funcţie de compatibilitatea sau incompatibilitatea pe care o simte copilul cu un duhovnic sau altul. Desigur, ţinând legătura cu duhovnicul copiilor (care poate fi şi duhovnicul nostru, de la caz la caz), nu se va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se poate realiza un serviciu preţios, de ambele părţi: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie, iar părinţii pot fi avertizaţi de către duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat soluţionate. * Din cele parcurse până aici se desprind de la sine câteva dintre condiţiile de bază ale educaţiei creştine optime ale copiilor în familie: - vieţuirea în iubire, ca reflectare a iubirii intra-trinitare dumnezeieşti; - acordarea priorităţii pentru valorile spirituale;

375 376

Ibidem, p. 9. Ibidem, p. 135.

95 o bună comunicare între părinţi şi copii (o ascultare de ambele părţi: copiii să asculte de părinţi, potrivit poruncii dumnezeieşti, dar şi părinţii să audă cu adevărat ceea ce spun şi doresc copiii!); - o conlucrare pedagogică permanentă cu ceilalţi factori educaţionali; Legat de această ultimă precizare, întrucât în ultimul paragraf vom vorbi despre importanţa şcolii în educaţia religioasă, evocăm aici mărturia impresionantă a unui profesor de religie, student de-al nostru: "La finalul unei ore de religie, la clasa I, i-am întrebat pe copii ce ar dori să le povestesc din Biblie. O fetiţă mi-a propus să le vorbesc despre Iov şi cei trei prieteni ai lui... M-am mirat foarte tare că fetiţa ştia despre Iov, despre care nici cei dintr-a V-a nu auziseră toţi, şi am întrebat-o de unde ştie. Mi-a răspuns că in fiecare seară mama ei îi citeşte câte o "poveste" din Biblie şi cu o seară înainte tocmai îi citise despre Iov şi prietenii săi... Urmărind-o pe fetiţa respectivă şi la celelalte ore, am observat că ascultă cu multă atenţie şi că îi place foarte mult ora de religie..."377. Iată, aşadar, cât de important este mediul familial pentru formarea deprinderilor religioase, care, în paralel, favorizează direct proporţional reuşita orei de religie în şcoală. Reţinem, totodată, rolul de căpetenie al mamelor, care, prin structura şi vocaţia lor maternă, sunt mai implicate afectiv în procesul educaţional creştin: în timp ce bărbaţii, în cele mai multe cazuri, sunt nevoiţi să plece de acasă, pentru că trebuie să se ocupe în mod prioritar de agoniseli materiale, pentru mame prioritatea numărul unu este să îngrijească de casă, iar în casă cea mai preţioasă comoară sunt copiii. Toţi, fără excepţie cred, ne amintim, astfel, că mamele noastre ne-au învăţat primele rugăciuni, ele ne-au împreunat mânuţele în faţa icoanelor, ele ne-au învăţat să ne închinăm şi tot ele ne-au dus la biserică la slujbe şi mai ales pentru a ne spovedi şi împărtăşi cu Sfintele Taine... Evident, rolul special al mamelor nu exclude în nici un fel răspunderea comună pe care o au taţii. Mama şi tata numai împreună sunt numiţi părinţi, educatori ai copiilor. Iar dacă vreunul dintre ei (sau amândoi, Doamne fereşte!) neglijează această răspundere sau misiune, sunt mai vinovaţi decât chiar ucigaşii de oameni, după cum avertizează atât de categoric Sfântul Ioan Gură de Aur: "Pe aceşti părinţi - şi să nu socotească cineva că ceea ce se grăieşte este de mânie - şi decât înşişi ucigaşii de copii zic că sunt mai răi. Pentru că aceia despart trupul de suflet, iar aceştia şi sufletul şi trupul, ducându-l, îl aruncă în focul gheenei. Şi moartea aceea nevoie este să o primească negreşit de la fire. Iar de aceasta se putea şi să scape dacă neluarea aminte a părinţilor nu o ar fi adus pe ea asupra. Lângă acestea, pentru moartea trupului venind învierea, degrabă va putea să o stingă; iar pierzarea sufletului nimic nu o va mai putea mângâia. Că nu mai este de-aici după ea următoare mântuire, ci nevoie este să se muncească sufletul fără de moarte. Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că nişte părinţi ca aceştia sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Deoarece nu este aşa de cumplit lucru a ascuţi sabia şi a într-arma dreapta şi a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde şi a prăpădi un suflet..."378. Înainte de a încheia acest paragraf, socotim util să răspundem la întrebarea: "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Analizând temeinic lucrurile, vom realiza că nu din clipa naşterii, cum am fi tentaţi să credem la o primă reflecţie, ci din clipa conceperii379. -

377

Mărturie consemnată într-un test la Catehetică de către studentul nostru Doru C-tin MOGOŞ, anul III, Teologie Pastorală, 30 aprilie 2001. 378 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt pentru creşterea copiilor, în vol. Puţul şi împărţire de grâu, Editura "Buna Vestire", Bacău, 1995, p. 416. 379 Desigur, la acest punct problemele necesită o anume nuanţare. Potrivit informaţiei părintelui John BRECK (Darul sacru al vieţii, trad. P. S. dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Cluj Napoca 2001, p. 329), "ştiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru

96 Acela este momentul când prinde viaţă o nouă fiinţă umană, având în sâmbure toate caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât şi de educaţie. Să nu ni se pară exagerată afirmaţia. Iar educaţia, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se transmite fătului prin intermediul mamei380. Într-un fel se va dezvolta pruncul în pântecele mamei care merge la biserică, îşi face rugăciunile acasă, vieţuieşte într-o atmosferă creştinească etc., în cu totul altul cel al cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte, fumează, frecventează barurile, ascultă muzică deşănţată (ori "heavy-metal" etc.), sau face altceva şi mai rău. În acelaşi context, într-un fel fătul al cărui mamă este ocrotită de un tată credincios, în altfel cel supus, o dată cu mama, maltratărilor unui tată denaturat... În concluzie, în strădania de a da o educaţie creştină copiilor, pentru părinţi esenţial este nu atât să instruiască, ci să încerce a fi creştini autentici. Cu alte cuvinte, cum foarte bine remarca părintele profesor V. Răducă, părinţii dau mărturie nu numai pentru ceea ce sunt în realitate, ci şi despre ceea ce tind a fi. Astfel, copilul va aprecia şi va şti să facă distincţie între nedesăvârşirea unui om sincer şi nedesăvârşirea nemărturisită a fariseului...381. c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a statului. La noi, cel puţin, după retragerea aureliană (271-275) până la întemeierea cnezatelor şi voievodatelor (secolul al XIV-lea) şi până la unificarea lor (Basarab I, 1330), singura instituţie existentă neîntrerupt a fost Biserica. Ei îi revine, aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat fiinţa neamului de la pierire, în faţa atâtor năvălitori, care-şi făcuseră drum pe la noi în acel mileniu văduvit de o conducere statală unitară. Acest mileniu, numit "întunecat", datorită obscurităţii pe plan politic, a fost luminat doar de harul credinţei drept-măritoare, dăruit cu generozitate, atunci ca şi astăzi, de Sfânta Biserică. Ea a ţinut loc şi de şcoală şi de cancelarie domnească. Episcopii şi preoţii au fost conducători spirituali la vedere şi, tainic, cu timp şi fără timp, cu voie şi fără de voie, îndrumători şi sfătuitori politici. Căci dacă celelalte instituţii ale unui neam sunt supuse deseori efemerităţii, datorită caracterului lor vremelnic şi trecător, Biserica se caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. finalizare". Aşadar, o zi şi jumătate. Oricum, chiar cu această marjă de aproximaţie şi "eroare", afirmaţia noastră că educaţia copilului (fătului) trebuie să înceapă în clipa conceperii rămâne, credem, valabilă. 380 Deosebit de ilustrativ ni se pare un material apărut în cotidianul „Ziua” din 24 mai 2003, p. 16 (semnat D.S.), sub titlul „Vocea mamei, muzică divină pentru bebeluşi”: „Încă din uter, bebeluşii recunosc, ba chiar preferă vocea mamei, relevă un studiu despre dezvoltarea fătului dat publicităţii în această lună şi citat ieri în site-ul american de ştiri WorldNetDaily.com, consultat de Rompres. Potrivit rezultatelor înregistrate de cercetători canadieni şi chinezi, creierul unui bebeluş învaţă modele de vorbire încă de când copilul se află în uterul mamei. «Înainte de naştere, creierul este programat să înveţe limbajul», a declarat pentru postul de televiziune ABC News o profesoară la universitatea Queens din Ontario, Barbara Kisilevsky, care a realizat studiul împreună cu o echipă de psihologi din Queens şi cu specialişti în obstetrică din Hangzhou (China). Viitoarele mămici au fost înregistrate pe casete audio în timp ce citeau cu voce tare o poezie. Apoi, la jumătate dintre bebeluşi li s-a pus să asculte înregistrarea de două minute cu vocile mamelor lor, în timp ce cealaltă jumătate a trebuit să asculte voci feminine nefamiliare. Cercetătorii au descoperit că bebeluşii au răspuns la vocea mămicilor lor printr-o accelerare a bătăilor inimii, în timp ce, la auzul unei voci feminine nefamiliare, bătăile inimii au scăzut în intensitate. Reducerea bătăilor inimii constituie «un mecanism de atenţionare», a spus Kisilievsky pentru ABC News. Bătăile inimilor unor bebeluşi care aud voci nefamiliare sau încetinit, deoarece aceştia erau nevoiţi să fie mult mai atenţi la voci pe care nu le recunoşteau…” 381 Pr. lect. dr. V. RĂDUCĂ, Curs..., p. 73.

97 Fiind întemeiată pe "piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porţile iadului"... (Mt. 16, 18). Ştim, de altfel, că nu de puţine ori s-a încercat "dărâmarea" ei în decursul istoriei, şi la propriu şi la figurat. S-a încercat mai ales pe vremea comunismului de prea-tristă amintire, s-a poruncit încarcerarea ei într-un "ghetou" izolat, s-a reuşit chiar întemniţarea unui însemnat număr al mărturisitorilor ei382, dar ea n-a putut fi nici măcar marginalizată, necum distrusă. Este adevărat că au fost dărâmate unele lăcaşuri sfinte, poate şi din greşeala unor slujitori mai fricoşi, timoraţi, şantajaţi, terorizaţi (ei şi familiile lor), ameninţaţi în fel şi chip etc., dar în aceeaşi vreme se ridicau altele, chiar cu încuviinţarea unor potentaţi ai zilei, aflaţi cu sau fără voie în solda satanei, dar cu unele momente de omenie în atitudinile lor. Căci, vorba părintelui Ilie Cleopa, "în slujba Bisericii trebuie şi pe satana să-l pui la lucru!" Aşa au procedat, de-a lungul veacurilor, slujitori şi cârmuitori vrednici, cu frică de Dumnezeu, încât, în pofida tuturor încercărilor, Biserica noastră se prezintă astăzi drept cea mai credibilă instituţie în opiniile majorităţii românilor intervievaţi. Nu e puţin lucru, ca în această învălmăşeală a tranziţiei noastre "originale" şi interminabile, cetăţenii să declare, într-un procent covârşitor, că singură Biserica este vrednică de încrederea lor. Desigur, credibilitatea ei înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (= educarea) de caractere creştine, apte să contribuie, moral şi material, la propăşirea neamului. Aşadar, când spunem "mântuire", înţelegem deodată pregătirea sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică! Extra Ecclesiam nulla salus, a spus atât de inspirat Sfântul Ciprian (Epistola 73, 21) şi tot el ne atrage atenţia că "cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!"383. Şi, într-adevăr, Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi, universitari ori simpli pălmaşi, fericiţi şi nefericiţi... În plan educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial, prin mijloacele ei tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze, atât de importante în luminarea minţii credinciosului. Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul" devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Aşa se exprimă un mare liturgist pe care l-a avut Biserica noastră, părintele profesor de vrednică pomenire, Ene Branişte. După opinia p. c. sale, ortodoxie înseamnă, practic, "botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor..." După care precizează prevenitor: "Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!"384.

382

A se vedea, de pildă, Mărturisitori de după gratii, Edit. Arhidiecezană Cluj-Napoca, 1995 şi Biserica întemniţată. România 1944-1989, editat de Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 1998. 383 De Unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P. L. IV, 502. 384 Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în "Studii teologice", Anul V (1953), nr. 9-10, p. 633.

98 Încercând să răspundem acum la întrebarea "când începe educaţia copilului în Biserică?", vom spune, la fel ca în paragraful precedent: înainte de a se naşte! Căci mamele creştine, deplin conştiincioase, din clipa în care ştiu că au zămislit prunc în pântece, vor apela cu tot mai multă solicitudine la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putinţă la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor spovedi din nou şi se vor împărtăşi, pentru a fi întrutotul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naştere, se cunoaşte, Biserica are câteva rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De acum, se desfăşoară în mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite "de iniţiere", Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni. Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc. Acest program liturgic educaţional, cu rezultatele lui benefice, este prea bine cunoscut pentru a mai fi nevoie a se insista cu precizări speciale. Ceea ce credem că trebuie avut mai mult în vedere, totuşi, sunt anumite mijloace practice, cum ar fi: cateheza, dialogul pe teme religioase, publicaţiile creştine, biblioteca parohială etc. Despre acestea, însă, vom vorbi mai pe larg într-o prelegere separată385. d. ŞCOALA. Vorbind despre şcoală, ca factor esenţial în educaţia religioasă, avem în vedere trei realităţi: şcoala ca instituţie, profesorul de religie şi elevul. Despre fiecare vom creiona, în cele ce urmează, câteva caracteristici, constatări şi propuneri. Facem cu bucurie şi apreciere menţiunea că la acest paragraf vom utiliza unele amănunte propuse de către o parte a studenţilor anului al III-lea de la Secţia de Teologie Pastorală a Facultăţii noastre, notate în testul pe această temă în ziua de 30 aprilie 2001. 1. Şcoala, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se desfăşoară procesul educaţional. Ea poate fi de stat (publică) şi particulară. În cazul nostru, vorbim despre şcoală ca instituţie publică, care presupune o dublă obligaţie: una din partea statului (aceea de a asigura la nivel optim cadrul juridic, material etc.), alta din partea şcolii (aceea de a răspunde cu rezultate concrete încrederii acordate, investiţiilor financiare etc.). În general vorbind, pentru ca rezultatele şcolare să fie cele scontate, profesorilor şi elevilor trebuie să li se asigure o bază logistică adecvată: clădiri salubre, săli de clasă corespunzătoare, materii de învăţământ bine structurate şi în deplină armonie cu profilul şcolii, manuale aduse la zi, programă analitică alcătuită pe criterii strict pedagogice etc. O dată cu acestea, toţi factorii responsabili trebuie să asigure în şcoală un mediu familial sănătos, o atmosferă primitoare, în care spiritul academic să nu elimine căldura prieteniei şi a bunei convieţuiri. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Direcţiunea, diriginţii, profesorii, pedagogii ş. a., trebuie să aibă în vedere tot timpul că şcoala nu este un loc al constrângerii şi siluirii, ci al stimulării iniţiativei şi interesului pentru ştiinţă şi moralitate. Este instructiv, credem, să observăm că termenul "şcoală", ce provine din latinescul "schola" (care la rându-i se trage din grecesul σχολ®  etimologic 385

Vezi şi Pr. lect. dr. Vasile GORDON, Mijloace practice de catehizare în Biserică, în "Glasul Adevărului" Buzău / iulie-sept. 2000), p. 22-38.

99 înseamnă, între altele, tihnă, răgaz386, ceea ce ne sugerează caracterul de loc al tihnei sufleteşti care trebuie asigurată şi oferită atât de către profesori, cât şi de către elevi. Tot în cadrul etimologic, să ne amintim că la romanii din antichitate şcoala purta şi numele de ludi (joc, distracţie), profesorul având numele de ludi magister (cel care-i învaţă pe copii anumite jocuri)387, sens asociabil şi astăzi, mai ales copiilor din clasele primare, care vin la şcoală să înveţe, desigur, dar care simt permanent şi nevoia jocului, a distracţiei (în înţelesul pedagogic al cuvântului), a destinderii etc., pentru că sunt copii, iar copilăria nu poate fi "pusă în cui", nici ignorată, nici reprimată cu brutalitate. Chiar şi elevii mai mari păstrează în fiinţa lor semnele copilăriei388, astfel că sensul de "ludi" al şcolii nu trebuie eliminat în totalitate nici în cazul lor. O altă chestiune de principiu, se leagă de atitudinea discriminatorie, întâlnită pe alocuri, potrivit căreia unele şcoli sunt considerate "bune", altele "rele", de cele mai multe ori pe criterii de plasament "geografic", mai ales în mediul urban: cele "bune" se găsesc în spaţiul central, cele "rele" în cartierele mărginaşe. La acest punct atragem atenţia că nu şcolile în sine sunt „bune” sau „rele”, ci interesul şi conştiinciozitatea profesorilor şi al elevilor, deodată cu al părinţilor, desigur. Legat de acest aspect întâlnim un fenomen care afectează grav eficienţa procesului de învăţământ: şcolile şi clasele "bune" sunt supraaglomerate, cele "slabe" fără numărul normal de elevi. În consecinţă, trebuie avută în vedere obligativitatea legală de a nu se depăşi numărul regulamentar de elevi, în nici o clasă, oricât de "bine" ar fi cotată. Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate, întrutotul valabile şi în cazul ei, socotim prioritar a se urmări următoarele:  asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia unor factori care nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie secundară, asociată, între altele, cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi au însemnătatea lor incontestabilă!). În acelaşi timp, plasarea ei în orar să nu mai fie arbitrară (la finele orelor, când oboseala este maximă, sau când unii elevi sunt tentaţi să plece acasă), ci într-un spaţiu temporal psihologic adecvat;  alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare, programă cu un caracter stabil şi cu o taxonomie echilibrată. O sugestie benefică este, credem, ca programele să se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;  realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este inadmisibil, nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă despre creaţionism, potrivit Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie, istorie etc., să mai vorbească, la ani buni de la căderea comunismului, despre "tragerea omului din maimuţă" şi altele asemenea, în condiţiile în care mari oameni de ştiinţă neteologi neagă categoric tezele darvinismului. Duplicitatea conceptelor, care mai dăinuie încă din păcate în unele şcoli, duce la rezultate pedagogice dezastruoase: mintea copilului, atât de fragilă şi vulnerabilă, devine confuză, derutată, incapabilă să-şi contureze un 386

Vezi, spre exemplu, A. BAILLY, Dictionnaire grec-français, "Hachette", Paris, 1963. Apud Şt. BĂRSĂNESCU, Istoria pedagogiei..., cit., p. 34. 388 Până şi despre oamenii maturi se poate spune, potrivit unui dicton sugestiv, că sunt "copii care au îmbătrânit..." 387

100



discernământ sănătos. Armonizarea relaţiilor între direcţiunea şcolii, profesorii neteologi şi profesorul de religie, în toate privinţele, inclusiv în cel al conţinutului educaţional, bazat pe un curriculum concordant cu adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil, la rezultate optime; asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline (biologie, fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet de religie, cu o mică bibliotecă teologică, icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru vizionarea unor casete din domeniu, un casetofon etc. În şcolile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis, în care elevii să poată intra liber pentru rugăciune şi reculegere. Periodic ar putea fi invitat aici preotul de la biserica cea mai apropiată pentru anumite slujbe, meditaţii religioase etc. Tot la capitolul "bază materială", socotim necesar ca şcolile să sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n alte locuri de interes religios.

* Încheiem acest paragraf cu observaţia că un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală, sub toate aspectele mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin reprezentanţii desemnaţi (inspectori de religie, consilieri cu probleme de învăţământ, protopopi), fapt care se observă pregnant în anumite eparhii. Având în vedere această şansă, profesorul de religie va ţine strâns legătura cu centrul eparhial, semnalând problemele întâmpinate şi solicitând sprijinul pe care acest for îl poate oferi. e. PROFESORUL (EDUCATORUL389). După cum foarte mulţi dintre creştini identifică adesea pe preot cu Biserica, aşa se întâmplă şi în cazul şcolii: prestigiul sau blamul unei şcoli este asociat nemijlocit cu profesorul... Trebuie să recunoaştem din capul locului că, în ambele cazuri (ca, de altfel, în oricare domeniu), avem de-a face cu un mare procent de dreptate, deoarece reuşita misiunii unei instituţii (şcoală, biserică, armată, poliţie, parlament etc.) depinde într-o măsură covârşitoare de conştiinciozitatea slujitorilor ei. De aceea, subliniem că şi reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia (de fapt, ortodoxia) prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Astfel, elevii îşi pot crea o imagine reală asupra ortodoxiei (de frumuseţe inefabilă!), potrivit frumuseţii caracterului profesorului autentic, sau, Doamne fereşte, una strâmbă, falsă, mediocră, potrivit strâmbătăţii, falsităţii, mediocrităţii, sau, cel mai rău, lipsei de caracter al pretinsului profesor. În paragraful de faţă vom creiona câteva dintre calităţile de bază ale profesorului de religie, am zice minimale sau, după expresia deja celebră, sine qua non, având în vedere trei dimensiuni: intelectuală, morală şi fizică. Înainte de aceasta, însă, trebuie să evidenţiem faptul că unui profesor, la fel ca preotului sau altor educatori, de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate. Şi înţelegem, pe de o parte, că nu i se pretinde nimănui să fie un savant, sfânt, sau geniu, altfel spus, un desăvârşit. Pe de altă parte, educatorul autentic trebuie să dovedească, însă, o permanentă strădanie spre a-şi 389

Vom observa către sfârşitul paragrafului de ce am specificat în paranteză acest termen.

101 contura personalitatea. Să tindă neîncetat spre desăvârşire, predispus continuu epectazei intelectuale şi duhovniceşti. Iar elevii vor şti întotdeauna să aprecieze această tensiune spre o devenire superioară (devenirea întru fiinţă, după expresia plastică a lui C. Noica) şi vor fi mereu îngăduitori cu inerentele slăbiciuni omeneşti. Sau, asemănător relaţiilor dintre părinţi şi copii, în familie, la rândul lor elevii pot face diferenţa dintre nedesăvârşirea unui om sincer şi nedesăvârşirea nemărturisită a fariseului. Aşadar, ce este personalitatea? Încercarea de definire a personalităţii, în general, şi a personalităţii profesorului, în special, se loveşte de relativismul cuvintelor, de incapacitatea lor de a surprinde în profunzime trăsăturile psiho-fizice ale fiinţei umane. Dicţionarele se rezumă la enunţuri lapidare390, iar manualele, preluând în general definiţiile din dicţionare, oferă în completare mai mult un material descriptiv al celor trei categorii de calităţi amintite, decât o analiză a componentelor personalităţii. De aceea, nu vom insista pe definiţii, ci pe câteva dintre calităţile minime fără de care nu poate fi concepută vorbirea despre această noţiune. Astfel, din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un autentic specialist în materia pe care o predă, având, totodată, şi cunoştinţe psihopedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. De aceea, suntem total împotriva profesorilor improvizaţi, specializaţi în desen, muzică, sport etc., care, pentru a-şi "completa" norma didactică iau şi câteva ore de religie... În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Cu deosebire, trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, deodată cu studierea, fie şi parţială, a operelor Sfinţilor Părinţi. El nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Se ştie că faima sfântului Ioan Gură de Aur consta tocmai în cunoaşterea amănunţită a Sfintei Scripturi şi utilizarea ei cu dexteritate în activitatea învăţătorească. El însuşi atrage atenţia că “necunoaşterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor“391, iar cu alt prilej afirmă: “Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”392. Sfântul Ambrozie, la rândul său, era foarte supărat că preoţii şi dascălii din vremea sa neglijau citirea Scripturii: “De ce nu vă dedicaţi timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiţi cu Hristos? Nu-L mai vizitaţi, nu-L mai ascultaţi?...” 393. Pasionat cititor al Scripturii, profesorul de religie se va îngriji, deopotrivă, să-şi completeze mereu biblioteca personală cu tot ceea ce-i este util în demersul său catehetic,

390

DEX-ul, spre exemplu, propune următoarele explicaţii: Personalitate: 1. Ceea ce este propriu unei persoane şi o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană. 2. Persoană care are însuşiri deosebite într-un anumit domeniu de activitate.... 391 Omilia IX-a la Col., P.G. LXII, 361. 392 Omilia X-a, P.G. LXIII, 485. 393 De officiis ministrorum, I, 20,28, P.L. XVI, 50 A.

102 fiind la curent, totodată, cu procesul de elaborare al programelor analitice, pentru a face, la nevoie, sugestii de îmbunătăţire a lor. Un "cuvânt de ordine" al profesorului de religie, intelectual autentic, trebuie să fie fermitatea. Cu sine însuşi, cu materia pe care o predă, cu elevii. Fermitate care nu exclude, bineînţeles, bunătatea şi căldura sufletească, dar care inspiră disciplină, încredere şi, mai ales, face ca ora de religie să fie respectată. Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită, smerenie, discreţie394, discernământ şi bun simţ. În cazul fiecăreia trebuie să fim, desigur, atenţi la nuanţele specifice, dar ele se leagă întreolaltă, cu mii de fire nevăzute. De aceea, dacă lipseşte una, celelalte sunt inoperante. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox395. Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus Hristos şi al Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos. Apelând iarăşi la sensurile etimologice, vom observa că latinescul professor-oris înseamnă, ca prim înţeles, martor, căci pro + for, fari, de unde provine, se traduc prin a spune ceva înaintea cuiva, a depune mărturie396. Înaintea cunoştinţelor în sine, aşadar, prin viaţa lui morală profesorul de religie depune mărturie bună despre învăţătura pe care o predă. În acest sens, pomenim aici cuvintele avertisment, atât de inspirate, ale Fericitului Augustin: “Sit eius quasi copia dicendi, forma vivendi!”397. Am nominalizat între calităţile morale şi "bunul-simţ", pentru că o considerăm o dimensiune definitorie a profesorului de religie. Cine are bun simţ se va prezenta întotdeauna pregătit, va fi apropiat de elevi, va şti să şi asculte, nu numai să vorbească, va fi punctual atât la sosire, cât şi la plecare, va fi obiectiv la note 398 şi, mai ales, se va strădui permanent să păstreze echilibrul - atât de greu de aflat uneori - între exigenţă şi îngăduinţă, asprime şi bunătate, sobrietate şi atitudine jovială etc. etc. Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică ş.a. Căci copiii percep frumuseţea religiei şi prin frumuseţea 394

Discreţia este o manifestare superioară a smereniei. Discret nu înseamnă doar a ştii să păstrezi secretele ce ţi se încredinţează, ci şi a te manifesta cât mai simplu, natural, cuviincios, măsurat, sobru, cumpătat ş.a. Profesorul discret este cel care se fereşte de orice excentrism, în idei, voce, gesturi. Face totul ca şi cum n-ar face el nimic . Vezi Dicţionarul analogic şi de sinonime al limbii române, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 176, § 368. Ca adjectiv, “discret” este menţionat în aceeaşi familie de cuvinte cu: modest, simplu, natural, firesc, sobru, măsurat, cumpătat, chibzuit, moderat, ponderat, cuviincios, cuvios (!), decent, politicos, respectuos, plecat. Iar ca atitudine înţeleaptă şi bine plăcută lui Dumnezeu, este revelator, de asemenea, îndemnul Sfântul Apostol Pavel adresat corintenilor: “Şi aceasta v-o spun fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura..." (I Cor. VII, 29-30). Adică să facă totul ca şi cum n-ar face, discret! 395 Pr. prof. dr. C. GALERIU, Elemente pentru cursul de Metodică, f. a., "Cursul nr. 3", p. 12. 396 Vezi G. GUŢU, dicţ. cit. 397 “Să-i fie felul de a trăi, precum bogăţia grăirii!”, De doctrina christiana, P.L., XXXIV, 4, 61. 398 Merită a fi reţinut, la acest punct, sfatul unui profesor cu experienţă: la notare mai bine să greşeşti în favoarea elevului, decât în defavoarea lui.

103 acestor elemente. Iar acolo unde frumuseţea fizică este mai puţin prezentă, totuşi, ea poate fi suplinită, fără mare efort, de bunătate sufletească, îmbrăcăminte decentă, simplitate în manifestări etc. Simion Mehedinţi notează, bunăoară, despre Socrate şi Pestalozzi: "Erau foarte departe de canonul frumuseţii plastice, dar amândoi erau simpatici prin bunătatea şi lumina privirii lor"399. Cu toate că preocuparea pentru ţinuta exterioară nu trebuie exagerată în vreun fel ("exagerate" trebuie să fie grija pentru pregătirea intelectuală şi viaţa morală!), profesorul de religie nu poate să apară oricum în faţa elevilor săi. Este de dorit, astfel, ca bărbaţii să fie îmbrăcaţi în costum decent (nu blugi, nu culori stridente), iar femeile, de asemenea, în haine care să impună respect, nu care să provoace ilaritate (pantaloni, fuste scurte, bluze decoltate etc.). Rezumativ, profesorul de religie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare, sau tejghea de magazin. * Ca sinteză la cele prezentate până aici, invocăm pledoaria marelui pedagog român Simion Mehedinţi, potrivit căruia numele autentic al celui chemat să predea cunoştinţe copiilor este cel de educator. În "Trilogia Şcolii", Mehedinţi descrie detaliat cele trei trepte ale dascălului: belferul, profesorul şi educatorul400. Astfel, primul este numit "vătaf peste copii", al doilea "slujbaş al şcolii", iar al treilea "părintele tineretului". De numele celui dintâi se leagă metode şi atitudini total nepedagogice, primitive, între care bătaia, limbajul violent, jignirile, siluirea pentru memorizare absurdă (toceala), care duc, de fapt, la reprimarea personalităţii copilului. "Profesorul" este o treaptă superioară "belferului", dar nu eficientă în totalitate: predă şi ascultă respectând metodologia, dar neimplicându-se afectiv. Este insul rece, care-şi face "datoria", căruia nu i se poate reproşa nimic oficial, dar care nu convinge. În final, rezultatele slabe nu sunt departe de cele ale "belferului". Educatorul, în schimb, este chipul pedagogului ideal, părintele tineretului, pentru că armonizează în fiinţa sa însuşirile esenţiale, sub cele trei aspecte: intelectual, moral şi fizic. Educatorul este, de fapt, personalitatea care se inspiră fără întrerupere din personalitatea Celui mai mare Educator al omenirii, Iisus Hristos, despre Care Simion Mehedinţi mărturiseşte: "Aşadar nu poate fi vorba nici de exagerare nici de ipocrizie, când afirmăm că Iisus a fost cel dintâi şi cel mai mare educator al omenirii şi adevăratul mântuitor al copiilor"401. Descriind detaliat caracteristicile personalităţii educatorului, Mehedinţi enumeră apoi câteva dintre însuşirile acestuia: iubire de părinte, darul de a pătrunde în sufletul învăţăceilor, ştiinţa de a se face plăcut, optimismul, tăria de caracter402. Spre finalul paragrafului nominalizează şi câteva trăsături negative, care exclud irevocabil pe cineva din rândurile educatorilor: lipsa iubirii (dispreţul faţă de elevi), ambiţia, vanitatea (egoismul) şi falsitatea (minciuna)403. Încheiem acest subcapitol concluzionând că profesorul de religie trebuie să fie un educator autentic, un părinte pentru copii, gata oricând de jertfele cerute într-o astfel de misiune. Chiar dacă statutul orei şi al celui care o predă este încă nedifinitivat în planul 399

Simion MEHEDINŢI, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, Editura Academiei Române, Îngrijitor de ediţie, Dumitru MUSTER, Bucureşti, 1992, p. 224. 400 Ibidem, p. 189 ş. u. 401 Ibidem, p. 216. 402 Ibidem, p. 222-226. 403 Ibidem, p. 227-228.

104 legislativ, în conştiinţa elevilor şi părinţilor evlavioşi profesorul de religie are o răspundere asemănătoare cu a preotului, de slujirea căruia atârnă împlinirea celor mai nobile idealuri, în final, mântuirea sufletului. În acest context al responsabilităţii uriaşe, rămân pilduitoare cuvintele unui alt mare savant creştin român: "Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo, nu pentru tine, că tu eşti om trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar dacă ar fi să-l creşti cu sângele vieţii tale..."404. Educatorul orei de religie ideal ar fi, fără îndoială, preotul-profesor. Aşadar, nu cu simplă pregătire de preot, ci şi posesorul cunoştinţelor psiho-pedagogice, stăpânind, astfel, metodologia procesului de învăţământ. Întrucât, în practică, majoritatea profesorilor de religie sunt de genul feminin (şi nu vedem nimic rău în aceasta!), nu ne rămâne decât să le îndemnăm pe distinsele profesoare să încerce a imita la clasă atitudinile preotului serios şi sincer. Pentru reuşită vor avea nevoie, desigur, de un îndrumător-duhovnic, nu doar ca orice bun creştin, ci pentru a se sfătui în permanenţă cu el în această nobilă şi unică misiune, aceea de a forma caractere creştine. f. ELEVUL. Chiar dacă nu vom insista prea mult în descrierea elevului, ca factor esenţial al educaţiei religioase, pentru a nu prelungi peste măsură prelegerea de faţă, suntem datori măcar cu aceste precizări:  elevii nu sunt doar nişte receptori pasivi ai cunoştinţelor, nici doar tocilari şi emiţători mecanici, care trebuie să reproducă docili cele predate, ci sunt factori esenţiali ai educaţiei, parteneri de dialog, suflete capabile să gândească şi să creeze;  până la o anumită vârstă nu li se poate cere decât o responsabilitate parţială pentru conştientizarea importanţei orei de religie. De cele mai multe ori, receptivitatea sau nereceptivitatea lor reflectă mediul religios sau nereligios de acasă, copiii fiind, astfel, o oglindă a familiei din care provin. Profesorul de religie trebuie să realizeze, astfel, mai mult decât oricare dintre profesori, că, în general, copiii sunt curaţi la suflet şi că unele însuşiri negative nu sunt proprii fiinţei lor, ci amprentele mediului negativ de acasă. Bine a spus Simion Mehedinţi că nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună405;  elevii trebuie socotiţi prieteni, demni de cel mai înalt respect, nu subalterni obligaţi să suporte orice cuvânt, capriciu, sau atitudine;  la rândul lor, elevii trebuie să fie receptivi, ascultători faţă de profesori, ca faţă de proprii părinţi, îmbrăcaţi decent, cuviincioşi în vorbire şi atitudini, demni în exprimarea eventualelor nemulţumiri. Nu să vorbească necontrolat, ca "din turmă", sabotând ora, refuzând învăţătura şi nelăsând nici pe alţii să înveţe. Parabola Semănătorului se aplică şi aici: nu-i întotdeauna vina celui care seamănă, că recolta va fi slabă (sau nu va fi deloc!), dacă pământul este pietros sau plini de spini...  elevul trebuie să conştientizeze (nu înaintea profesorului, desigur, dar o dată cu el) că orice învăţătură bună are menirea să-l ridice, să-l înalţe spre demnitatea de om deplin, să ajungă la "starea bărbatului desăvârşit", potrivit dezideratului suprem exprimat de Sfântul Apostol Pavel (Ef., 4, 13). Căci însuşi cuvântul "elev", intrat în vocabularul 404 405

Vasile PÂRVAN, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 379. Op. cit., p. 154.

105 nostru prin filieră franceză (élève = elev, élever = a ridica), provine din latinescul "elevare", care înseamnă a ridica de la pământ, a înălţa dintr-o stare...406. Altfel spus, învăţătura, mai ales cea creştină, are menirea de a-l ridica pe copil din starea biologică, vegetativă, la demnitatea omului chemat spre desăvârşire. Elevii sunt datori, în concluzie, să răspundă cu respect, bună purtare, recunoştinţă şi conştiinciozitate, mâinii întinse din partea educatorului, ofertă a dragostei şi responsabilităţii, pentru plinirea lui ca om, nu mai puţin pentru prezentul şi viitorul neamului din care fac parte. * * * În loc de concluzii la sfârşitul acestui studiu mărturisim convingerea că reuşita educaţiei religioase a copilului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor factorilor umani, descrişi mai sus, cu Factorul Suprem, Dumnezeu. Copilul se va dezvolta normal şi va deveni un caracter creştin, dacă îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci şi în familie şi în şcoală. Mai adânc, copilul Îl va descoperi pe Dumnezeu în tainiţele lui sufleteşti, dacă Îl va simţi prezent mai întâi în inimile educatorilor săi: părinţi, preoţi, profesori de religie ş. a. Crescut şi maturizat cu această descoperire, va depinde apoi numai de voinţa proprie pentru a-şi păstra curat caracterul moral-creştin, la zidirea căruia educatorii conştiincioşi au ostenit cu migală şi dăruire.

406

G. GUŢU, dicţ. cit.

106 VIII. MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE ÎN BISERICĂ. CÂTEVA CONSTATĂRI ŞI PROPUNERI. Preliminarii. Experienţa pastorală, fie cât de modestă, constată că este nevoie acută de catehizare, pentru toate vârstele de credincioşi, mai ales cu privire la cunoaşterea şi aprofundarea doctrinei ortodoxe. Avem în vedere, desigur, luminarea credinţei în punctele ei principale, deodată cu explicarea simbolurilor cultului divin, public şi particular, pentru o participare mai activă la săvârşirea lui. În cele ce urmează, vom prezenta câteva mijloace practice, la îndemâna oricărui preot, fie de la oraş, fie din mediul rural, cu menţiunea că prezentarea noastră se bazează în exclusivitate pe ceea ce noi înşine am experimentat în cele mai bine de două decenii de slujire preoţească, mai întâi la ţară, apoi la oraş. De fapt, diferenţele "metodologice", vom vedea, nu sunt foarte mari, doar exigenţele unor credincioşi din mediul urban fiind pe alocuri mai sporite. Înainte de a face propunerile propriu-zise, trebuie să creionăm câteva remarci făcute de noi pe parcursul anilor de activitate pastorală. Amintim mai întâi faptul că, din diverse motive, creştinii noştri acordă, în general, puţin timp preocupărilor religioase. Cei mai mulţi se limitează la frecventarea bisericii (în această categorie intrând aşa-numiţii "creştini de duminica"), frecventare mai mult sau mai puţin consecventă. Ocupaţiile de tot felul ale credincioşilor noştri, grija zilei de mâine, greutăţile tranziţiei etc., pe de o parte, iar pe de alta insuficienta atenţie faţă de cele duhovniceşti, ne determină să constatăm cu tristeţe că mulţi dintre ei nu au o credinţă luminată. Chiar după evenimentele din decembrie 1989, când nimănui nu i s-au mai impus restricţii pe motive religioase, când librăriile şi tarabele au fost din ce în ce mai pline de cărţi de spiritualitate, nu putem afirma că s-a progresat simţitor în aprofundarea credinţei ortodoxe. Există, desigur, excepţii. În fiecare parohie, ştim, sunt creştini îmbunătăţiţi sub acest aspect, dar numărul lor nu credem că este semnificativ. Sunt puţini cei care au citit integral Sfânta Scriptură, spre exemplu, iar marea majoritate nu cunoaşte, măcar în linii mari, înţelesurile Sf. Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. În aceste condiţii nu este de mirare că superstiţiile de tot felul proliferează în voie, iar fenomenele "paranormale", apărute în ultima vreme la noi (radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, practicile yoga etc.) câştigă tot mai mulţi aderenţi. În acelaşi timp, trebuie să luăm seama bine la faptul că mulţi dintre creştinii noştri sunt victimele superstiţiilor, ale sectelor mai vechi şi mai noi, ale fenomenelor paranormale de care aminteam, datorită ignoranţei în materie de credinţă, ignoranţă explicabilă, pe de o parte, prin lipsa personală de preocupări, pe de alta, prin lipsa unei catehizări sistematice din partea slujitorilor Bisericii. Sunt mulţi creştini care doresc să afle mai mult decât li se oferă în predica duminicală, de multe ori şi aceasta lipsită de consistenţă şi puterea convingerii. Aceiaşi creştini, preocupaţi în problemele de credinţă, citesc acasă cărţi duhovniceşti, dar atunci când nu înţeleg ceva nu găsesc întotdeauna solicitudinea cuvenită din partea preotului, pentru a li se explica cele neînţelese. Şi după câteva astfel de "eşecuri", coroborate şi cu alte nemulţumiri, justificate sau nu, credinciosul va apela, în mod inevitabil, la "ajutor" eterodox. Pentru a preîntâmpina acest fenomen, este necesară o reconsiderare a preocupărilor slujirii învăţătoreşti, fără a fi neglijate, desigur, celelalte două dimensiuni ale preoţiei, sfinţitoare şi pastorală. Evident, ne dăm seama că mijloacele de catehizare actuală pe care le vom prezenta mai jos nu reprezintă o noutate în slujirea pastoral-misionară (cunoaştem destui preoţi care le utilizează), dar pledăm pentru intensificarea şi generalizarea lor,

107 adaptate, desigur, la situaţiile specifice, locale. Se înţelege că aceste mijloace nu sunt singurele care pot contribui la luminarea credinţei, dar experienţa ne-a arătat că cele pe care le vom prezenta s-au dovedit foarte eficiente407. Iată, aşadar, câteva dintre ele: cateheza de la slujbele din zilele de rând, dialogul săptămânal, biblioteca parohială şi publicaţiile parohiale. 1. CATEHEZA. În fiecare parohie, în afară de duminici şi sărbători, se oficiază slujbe pentru zilele de rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea şi sâmbătă seara. De obicei se săvârşesc acatiste, diverse sfinţiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu şi vecernii, slujbe la care se poate adăuga, la sfârşit, o scurtă cateheză, care, dacă este bine întocmită şi susţinută cu convingere, aduce multă lumină şi bucurie în sufletele ascultătorilor şi va atrage un număr tot mai mare de credincioşi. Majoritatea vin, desigur, pentru slujba respectivă, dar există un număr dintre ei, în special intelectuali, care vin numai dacă ştiu că se rosteşte şi un cuvânt de învăţătură, mai ales acolo unde este axat pe explicarea doctrinei şi a cultului, însoţit de permanente actualizări. Astfel de creştini chiar ne mărturisesc uneori că în alte părţi slujbele sunt mai bogate, dar, spun dânşii "prefer să vin la această biserică pentru că aici mi se explică mereu câte ceva…" Menţionăm din capul locului că o astfel de cateheză nu trebuie să depăşească "timpul psihologic". Se recomandă, în principiu, să fie cât se poate de scurtă, pentru a nu avea efectul contrar celui scontat. În general, în jur de 10 minute. Este foarte importantă, aşadar, încadrarea în ceea ce numim "timp psihologic", adică o adaptare la condiţiile concrete. Uneori şi 5 minute este mult: dacă slujba a fost mai lungă, dacă este foarte cald, sau foarte frig, dacă tema (sau modul de abordare al ei) nu declanşează interesul ascultătorilor etc. Alteori, când simţim că credincioşii sunt predispuşi la explicaţii mai detaliate, "timpul psihologic" se poate prelungi, în directă proporţionalitate cu interesul sesizat. Se impune, astfel, o întreită adaptare: la auditoriu, la conţinutul catehezei şi la persoana însăşi a vorbitorului. La auditoriu, cunoscându-le capacitatea de înţelegere, măsura dorinţei de cunoaştere şi, totodată, limitele răbdării; la conţinutul catehezei, adică proporţional cu gradul de dificultate al subiectului respectiv; la persoana noastră însăşi, ca învăţători, cunoscându-ne propriile puteri, cunoştinţe, limite, dexteritate în exprimare, nivelul experienţei etc. Auditoriul catehezelor din biserică este întotdeauna variat, alcătuit din credincioşi de vârste şi preocupări diferite. Acest fapt impune un nivel mediu de expunere al învăţăturilor, preferabil într-un limbaj cât se poate de simplu. Conţinutul catehezelor se va orienta după trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor din parohia respectivă, pe care fiecare preot le cunoaşte, măcar în linii mari. Tematica se fixează la libera opţiune a preotului, îngrijindu-se, totuşi, să aibă în vedere cu prioritate principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe, semnificaţia (simbolismul) actelor de cult, 407

Nu vom neglija, desigur, mijloacele recomandate de manuale, mai vechi şi mai noi, cum sunt cele de Catehetică şi de Metodica predării religiei. Exemple: Catehetica pentru Institutele Teologice (autor: Pr. prof. dr. Dumitru Călugăr, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976), prezintă următoarele "Mijloace în educaţia religioasă": rugăciunea, meditaţia religioasă, deprinderile morale, cultul divin , Sfintele Taine etc. (p. 105-117); Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice (un tratat universitar de "Metodică", autor: Constantin Cucoş, Editura "Polirom", Iaşi, 1999), sub titlul Forme de realizare a educaţiei religioase, enumeră: exemplul,. instrucţia religioasă, activităţile educative, rugăciunea individuală, cântecele religioase, ceremonialul religios, predica şi conferinţa cu subiect religios, literatura şi arta cu subiecte religioase etc. (Cap. 6, § 9, p. 281-282)).

108 punctele de credinţă interpretate greşit de către protestanţi şi neoprotestanţi (în care includem şi mişcările harismatice, fenomenele paranormale etc.). Pentru prima categorie sugerăm următoarele subiecte: - dogma Sfintei Treimi (cateheze despre Sfânta Treime, în general, şi despre fiecare persoană a Sfintei Treimi, în particular); - Revelaţia dumnezeiască; - Sfânta Scriptură; - Sfânta Tradiţie; - crearea lumii văzute şi nevăzute; - providenţă; - înviere; - mântuire; - judecată; - virtutea şi păcatul; - post şi rugăciune; - poruncile dumnezeieşti şi poruncile Bisericii; * Din categoria catehezelor liturgice, exemplificăm: - simbolismul Sfintei Liturghii (aprox. trei cateheze succesive); - simbolismul Vecerniei; - simbolismul Utreniei; - simbolismul Sfintelor taine; - simbolismul Ierurgiilor. * Dintre subiectele controversate interconfesional, propunem: - Sfânta Tradiţie; - Sfintele Taine (o cateheză generală + câte una pentru fiecare, separat); - cultul Maicii Domnului; - Sfânta Biserică; - cultul Sfinţilor; - cultul Sfintelor Moaşte; - cultul Sfintei Cruci; - harul divin; La acestea se adaugă subiecte impuse de vremurile actuale: radiestezia, bioenergia, bioterapia, cristaloterapia şi problemele de "bioetică" (clonarea, fecundarea in vitro, transplantul de organe, eutanasia, etc.). Succesiunea subiectelor va avea, evident, o anumită logică pe parcursul unui an liturgic, fiind grupate pe categorii, sau sub forma unor cicluri care, periodic (la 2-3 ani) se pot repeta şi împrospăta, desigur, cu elemente noi. În afară de temele enumerate mai sus, preotul poate aborda catehizarea şi sub forma unor mici cuvântări conjuncturale (scurte pareneze, de exemplu). Bunăoară, după o slujba unui acatist, poate face comentariul unui icos sau al unui condac, extrăgând anumite învăţături religios-morale; după slujba Sf. Maslu, se poate explica, pe rând, mesajul principal al pericopelor evanghelice şi apostolice, se poate aborda importanţa tămăduirii sufleteşti ca mijloc pentru facilitarea vindecării trupeşti etc.; după slujba vecerniilor se pot spune câteva cuvinte despre viaţa sfântului

109 pomenit, chiar dacă nu este dintre sfinţii mari, actualizându-se acele virtuţi care se cer imitate astăzi ş. a. Ca o concluzie la acest prim paragraf subliniem marea importanţă a unei cateheze, fie cât de scurtă, la orice fel de slujbă de peste săptămână. Notăm, de asemenea, că la aceste cateheze se poate declanşa şi un mic dialog, cu toate că timpul este foarte limitat. Cei prezenţi pot fi invitaţi, totuşi, să pună o întrebare, două, la care preotul va răspunde scurt, cu promisiunea (dacă întrebarea solicită un răspuns mai amplu, sau este din afara subiectului) că problema legată de acea întrebare va fi reluată într-o cateheză ulterioară. 2. DIALOGUL SĂPTĂMÂNAL. Întrucât la o cateheză programată după o slujbă nu se poate desfăşura un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puţin o dată pe săptămână să aibă loc o întâlnire specială, prestabilită în acest scop. Pentru că un astfel de dialog se desfăşoară în biserică, este bine ca el să fie precedat de o slujbă, care să nu depăşească, însă, o oră. Noi am experimentat, practic, următorul procedeu: am organizat dialogul în fiecare miercuri seara, la orele 18.30. Între orele 17.30 - 18.30 săvârşim următoarele slujbe, prin rotaţie (o dată pe lună): sfinţirea apei (agheasma mică) - în prima miercuri din lună, două vecernii mici - în miercurile de mijloc, sfinţirea icoanelor - în ultima miercuri. Facem miruitul, iar apoi, cu cei care doresc să rămână la dialog, ne aşezăm în jurul unei mese şi stăm de vorbă. Nu mai mult, însă, de o oră! Este foarte important acest aspect: participanţii ştiu că, după slujbă, mai sunt reţinuţi doar o singură oră, atât cât este programat, nu mai mult, pentru a li se permite să plece la timpul ştiut, fapt de mare importanţă psihologică dar şi fizică, mai ales pentru cei care locuiesc departe. La sfârşit se face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat), iar cu cei doritori de a pune întrebări suplimentare se mai rămâne, atât cât este nevoie. Desigur, dialogul propriu-zis se poate desfăşura şi fără o anumită tematică, lăsând pe cei prezenţi să pună ad-hoc întrebările ce-i frământă, iar preotul să răspundă pe rând la ele. Din experienţa noastră, însă, am constatat că întâlnirea pentru dialog este mult mai eficientă după o tematică stabilită anterior. Iată, bunăoară, cum se pot organiza lucrurile: - se programează citirea sistematică a Bibliei. Este recomandabil, în acest sens, a se începe cu Noului Testament. De ce? Pentru că Vechiul Testament este mai greu de parcurs pentru începători. Există multe locuri care pot crea dificultăţi şi poticniri, iar cititorii cu mai puţină răbdare se pot demoraliza repede, existând, astfel, riscul abandonării. De aceea vom face mai întâi lectură şi studiu asupra Noului Testament, după care - întăriţi cu învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli - vom parcurge cu mai mare eficienţă paginile Vechiului Testament. Practic, se iau de fiecare dată pentru lectură câte 10 capitole, care se citesc cu atenţie acasă de către fiecare participant, "cu creionul în mână" - cum se spune, iar în săptămâna următoare se comentează cele citite, credincioşii pun întrebări, sau li se pun întrebări, preotul răspunde, explică, iar cu timpul răspunsurile şi explicaţiile vor veni chiar din partea lor, mai ales a unora cu preocupări mai intense. După aceea se iau ca temă alte 10 capitole ş. a. m. d.408 După câteva întâlniri, preotul poate îndemna pe cei prezenţi să se ofere pentru a prezenta ora următoare un rezumat al celor citite, cu scurte comentarii, după caz, 408

Acolo unde credincioşi sunt mai puţin dispuşi să ia "teme pentru acasă", se poate recurge la citirea în biserică a 1-2-3 capitole, în timpul dialogului, chiar dacă se va înainta mai greu cu parcurgerea Bibliei. Câştigul este că ascultă toţi, pe când acasă nu toţi îşi fac "temele..."

110 iar preotul va fi, astfel, un "moderator" care va interveni doar atunci când se impune. Acesta este, de fapt, idealul: participanţii să fie singuri în stare să interpreteze d. p. v. ortodox textele biblice, pentru ca în eventuale confruntări cu sectarii să nu fie puşi în inferioritate; - o altă fază a dialogului presupune lecturarea Catehismului, de preferinţă a unuia mai bogat, ca de pildă cel cu întrebări şi răspunsuri409, pentru ca credincioşii să fie familiarizaţi cu principalele puncte ale doctrinei ortodoxe. Şi din Catehism se pot da "teme pentru acasă", măcar unui număr restrâns de participanţi, celor care au în bibliotecă această carte, desigur. Ideea este ca credincioşii să fie cooptaţi în procesul de catehizare, să pregătească lecţii, să le expună, să răspundă ei înşişi măcar la întrebările mai uşoare etc. - în etapa următoare se poate trece la parcurgerea unui manual de Dogmatică, pentru început de nivel mediu410, fapt care permite aprofundarea şi fixarea cunoştinţelor de Catehism. - între alte obiective ale dialogului trebuie să mai figureze: anumite capitole din Istoria Bisericească Universală şi românească, pentru contextualizarea cunoştinţelor biblice şi dogmatice; teme liturgice cu explicarea simbolismelor slujbelor principale; teme misionare, cu dezbaterea acelor învăţături controversate cu sectarii (teme care se pot face şi în paralel cu dezbaterea "lecţiilor" dogmatice); alte subiecte cerute de contextul religios, cultural, social, chiar economic şi politic, în măsura în care acestea implică educaţia religioasă, morală şi civică. Pentru a se elimina pericolul rutinei, al plictiselii şi al saturaţiei, ora de "dialog biblic" se va structura astfel : 1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva potrivit), după care toţi cei prezenţi iau loc; 2. Preotul face o mică introducere, aprox. 5 minute, reamintind celor prezenţi ce s-a discutat ora trecută, sau făcând un scurt comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute în acea săptămână, în ţară sau străinătate; 3. Credinciosul rânduit prezintă "tema", în aprox. 15 minute; 4. Cei de faţă pun întrebări, la care încearcă să răspundă mai întâi cel care a pregătit tema, sau altcineva dintre participanţi, iar acolo unde ei se poticnesc intervine preotul; 5. Ultimul sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe teme religioase, fără a se exclude, însă, mici dezbateri pe teme culturale, sociale, economice, chiar politice (când ele se interferează cu problemele religioase); 6. În ultimele 2-3 minute ale orei se fixează tema şi prezentatorul ei pentru data viitoare; 7. Se face o rugăciune de încheiere sau se cântă ceva. Se poate întâmpla uneori ca participanţii să se lase absorbiţi cu totul în anumite discuţii, astfel că - pe nesimţite - să se depăşească 60 de minute. Acest fapt va fi, însă, o excepţie. Este bine ca regula să fie păstrată, iar preotul să vegheze asupra acestui aspect, repetăm, foarte important din punct de vedere psihologic. Din când în când este bine ca la aceste dialoguri să invităm câte o personalitate din afara parohiei (un profesor de teologie, un duhovnic mai îmbunătăţit, chiar un laic - specialist într-o problemă care-i interesează pe 409

De exemplu, Învăţătura de credinţă ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, 481 p, care, sub forme uşor prescurtate, a fost reeditat după 1990. 410 Dintre manualele recente, cel mai practic ni se pare al pr. conf. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura „Reîntregirea”, Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba-Iulia, 2000, 394 p. Se prezintă într-o formă modernă, într-un limbaj accesibil, cu bibliografie la zi.

111 enoriaşi) pentru ca dialogul să arate, astfel, deschidere faţă de experienţele altora. Anumite teme discutate la acest dialog pot fi prezentate în sinteză în paginile Buletinului parohial, despre care vom vorbi mai jos. 3. BIBLIOTECA PAROHIALĂ. În vremurile noastre nu se mai poate concepe catehizare fără o lectură minimă din partea credincioşilor, nu doar în mediul urban, ci şi în cel rural. Este adevărat că la oraş credincioşii au condiţii mai prielnice în acest scop, dar şi creştinii de la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu şi alte cărţi de căpătâi ale creştinului, ca de pildă Catehismul, Vieţile Sfinţilor etc. Desigur, întotdeauna şi-n tot locul au fost preoţi care s-au străduit să faciliteze procurarea cărţilor pentru creştinii iubitori de lecturi evlavioase, aşa încât nu prezentăm acest aspect ca pe o noutate. Atenţia spre care trebuie să ne concentrăm astăzi cu mai mare solicitudine este legată de faptul că s-au înmulţit într-un chip fără precedent cărţile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste tot: pe stradă, în parcuri, în pieţe, în cutiile poştale etc. Astfel, dacă nu-i vom ajuta noi pe creştinii noştri să citească literatură ortodoxă, o vor citi numai pe cea sectară şi, neavând termeni de comparaţie, vor risca să ia de bună învăţătura greşită. Cum mulţi dintre creştinii noştri nu au posibilităţi să cumpere cărţi ortodoxe, soluţia salvatoare este înfiinţarea de mici biblioteci parohiale, care să funcţioneze cu scopul de a împrumuta cărţile solicitate. Spuneam mai sus că acest procedeu nu poate avea pretenţia a fi nou. Noutatea pe care o prezentăm este că biblioteca trebuie să fie amenajată în interiorul Sfântului Lăcaş, pentru a fi la îndemâna tuturor. Pentru alte detalii, recomandăm a se citi interviul pe această temă publicat în anul 1994411, interviu al cărui conţinut este în mare măsură valabil şi astăzi. Acum, la 10 ani de la publicarea acelui material, confirmăm toate cele spuse atunci. În plus, constatăm faptul că solicitudinea creştinilor faţă de iniţiativa noastră a fost foarte mare, atât în ceea ce priveşte împrumutarea cărţilor, cât şi cu privire la donaţiile făcute pentru a ne sprijini, în cărţi şi în bani. Practic, am suplimentat rafturile celor trei corpuri de bibliotecă, pentru ca toate cărţile să fie expuse la vedere412. Se înţelege, credem, că biblioteca ne-a fost un sprijin direct şi permanent pentru dialogul de miercuri seara, atât prin sporirea cunoştinţelor teologice, cât şi ca bază de discuţii asupra unor cărţi, autori, teme etc. 4. BULETINUL PAROHIAL reprezintă un mijloc de catehizare deosebit de eficient în zilele noastre, atât pentru creştinii participanţi la Sfintele Slujbe, care-şi pot îmbogăţi, astfel, cunoştinţele în materie de religie, cât şi pentru cei care, din diferite motive, nu pot veni la biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt ziditor şi pot fi beneficiarii unor îndrumări liturgice. O dată cu acestea, enoriaşii pot fi ţinuţi la curent cu anumite probleme administrative, cu programul slujbelor şi cu alte ştiri de interes general. Sprijinul misionar al unei publicaţii parohiale este deosebit de mare. Întâi de toate, este o bună pavăză împotriva colportajului sectar. La fel ca în capitolul precedent, spunem şi aici că dacă nu vom pune noi, ortodocşii, în mâinile credincioşilor noştri măcar o publicaţie cu învăţătura cea mântuitoare, le vor pune sectarii foile şi broşurelele lor pline de otravă ucigătoare de suflete. Ecourile pe parcursul celor şapte ani de apariţie sunt deosebit de încurajatoare. Prin diverşi credincioşi, buletinul se răspândeşte nu numai în parohie, ci mult

411

Este vorba, de fapt, despre un material în legătură cu amenajarea bibliotecii cu împrumut în interiorul bisericii Sf. Ilie Gorgani, publicat în "Vestitorul Ortodoxiei" din 15 mai 1994, p. 2. 412 Biblioteca numără acum aprox. 2000 de exemplare.

112 în afara ei, în toate colţurile Bucureştiului şi ale ţării413, trecând chiar graniţele ei în Europa şi pe alte continente...414 De peste tot am primit telefoane de confirmare, cu aprecieri dar şi cu anumite sugestii şi observaţii pentru îmbunătăţirea grafică şi de conţinut. Am primit cereri pentru abonamente din locuri la care nu gândeam, fapt care ne bucură, ne încurajează, dar ne şi obligă din ce în ce mai mult. Trebuie să recunoaştem deschis că nu toate numerele, nici toate materialele publicate sunt la nivelul dorit de enoriaşi. Ne asumăm, însă, condiţia de începători, cu speranţa într-o mai bună reuşită în viitorul apropiat. Cheia reuşitei, fie şi parţiale, constă în închegarea unui colectiv redacţional conştiincios, cu pregătire de nivel universitar şi cunoscător al realităţilor din parohie. Sacrificiul de timp şi bani nu este prea mare, astfel că orice parohie, chiar cu posibilităţi materiale mai modeste, poate să întreprindă acest demers. Buletinul parohial, departe de a constitui o povară financiară, este şi un mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a sprijini material biserica, mai ales în cazurile în care se derulează lucrări de reparaţii, pictură, restaurări etc. Pe una dintre pagini se poate publica numele donatorilor, amănunt stimulativ pentru alţi creştini, care vor imita gestul celor despre care au citit. Dar cel mai mare câştig al lucrării acestei foi parohiale este stimularea unui mai mare ataşament al credincioşilor faţă de biserica respectivă, o dată cu sporirea numărului participanţilor la sfintele slujbe. Avem cazuri de creştini care numai după ce au citit un număr al buletinului au venit la biserică, să vadă cum se desfăşoară o slujbă, să cunoască preoţii care au scris materialele publicate etc. Plăcându-le atmosfera, s-au ataşat cu totul de sfântul nostru lăcaş. Este adevărat că alcătuirea materialelor pentru buletin necesită un anumit sacrificiu de timp şi energie. Dar "sacrificiul" este răsplătit peste măsură, din toate punctele de vedere. Între beneficiile de care se poate bucura preotul, în afară de cele menţionate deja, este faptul că are prilejul să publice, iar publicarea înseamnă un antrenament pastoral-misionar deosebit, care favorizează întâi de toate perfecţionarea limbajului omiletic şi catehetic, îmbogăţeşte cultura generală şi în special pe cea teologică, prin lecturile obligatorii pentru redactarea anumitor materiale etc. Preotul apare în faţa credincioşilor şi în postura unui om care scrie, chiar dacă scrisul nu este poate la înălţimea unui membru al Uniunii Scriitorilor. Pe prima pagină (uneori continuând şi pe a doua) este bine să se publice întotdeauna un cuvânt pastoral, legat de o anumită sărbătoare, cuvânt ce constituie propriu-zis nucleul unei predici pentru sărbătoarea respectivă. În câţiva ani, preotul poate avea, aşadar, un număr apreciabil de predici publicate, chiar şi numai cu un buletin lunar, cum este cazul cu al nostru415. Pe lângă predici, preotul poate publica mici eseuri pe teme religioase şi cultural-educaţionale, poezii, scurte comentarii asupra evenimentelor mai importante, cu prioritate din câmpul religios etc. Alături de preot, enoriaşi ai parohiei respective pot contribui cu diferite materiale, care se înscriu pe linia misionar-pastorală. Este bine ca preotul să coopteze cât mai mulţi colaboratori, întrucât buletinul trebuie să-şi păstreze cât mai mult posibil caracterul parohial, deschis tuturor enoriaşilor. Evident, nu va putea publica materialele tuturor celor care se vor oferi, pentru că unele sunt nepublicabile, fie datorită conţinutului 413

Într-o zi, în biserică, m-a întâmpinat un credincios care s-a prezentat cu mult respect, mi-a spus că este din Satu Mare şi că a citit un număr al Buletinului, că este în delegaţie la Bucureşti, că a dorit să mă cunoască. Ma rugat, totodată, să-l spovedesc, ceea ce am şi făcut în clipele următoare. 414 Am primit recent un telefon din America. O dată cu felicitările pentru conţinutul buletinului, familia respectivă, care cunoştea biserica noastră, ne-a solicitat contul de la bancă pentru a ne ajuta cu o anumită sumă la cheltuielile pentru restaurarea Catapetesmei... 415 Aşa s-a conturat prima noastră carte de predici, Mergând, învăţaţi..., Editura Universităţii din Bucureşti, 2001, 327 p.

113 slab, fie din cauza neconcordanţei cu profilul publicaţiei, dar nu le va respinge cu brutalitate, ci va explica fiecăruia dintre cei "respinşi", cu tact şi delicateţe, spunând că, de fapt, colectivul redacţional, în plen, în şedinţa de lucru avută, nu a dat încuviinţare pentru materialul respectiv. Este bine, astfel, ca preotul să nu-şi asume niciodată singur responsabilitatea editării, dar, pe de altă parte, nici un material nu va fi publicat fără ştirea sa, pentru că el răspunde de fapt şi de drept pentru tot ceea ce se întâmplă în cadrul parohiei. Pentru a preîntâmpina orice fel de neplăceri, se recomandă ca editarea buletinului, ca de altfel a oricărui gen de publicaţie parohială, să nu înceapă fără binecuvântarea chiriarhului locului. Este un semn de încunoştinţare şi supunere canonică, pentru ca lucrurile să se desfăşoare "cu binecuvântare ierarhică". * Concluzii. Aşa cum se poate sesiza în titlul materialului de faţă, am încercat să prezentăm câteva mijloace de catehizare ce pot fi utilizate în biserică. Nu am vorbit nimic despre catehizarea în şcoală, în familie sau alte locuri, pentru că nu ne-am propus acest lucru. Desigur, familia şi şcoala sunt factori esenţiali ai educaţiei religioase, dar pentru a vorbi despre ele este nevoie de un studiu separat, aşa cum am procedat, de fapt, prin alcătuirea studiului "Factorii esenţiali ai educaţiei". Dintre cele patru mijloace propuse mai sus, primele două (cateheza şi dialogul) se pot subsuma total interiorului sfântului lăcaş, dar ultimele două (biblioteca şi buletinul parohial) depăşesc spaţiul propriu-zis al bisericii. Biblioteca poate funcţiona cu succes şi într-o cameră a casei parohiale de lângă biserică, iar redacţia Buletinului de asemenea. Le-am inclus, totuşi, în lista mijloacelor "din biserică", pentru că lucrarea lor se raportează mai mult la cei care trec pragul ei, fără a-i exclude, bineînţeles, pe cei care nu vin la sfintele slujbe. În sfârşit, facem menţiunea că cele patru mijloace prezentate aici este recomandabil a fi utilizate chiar de la începutul pastoraţiei, pentru că niciodată nu este prea devreme pentru o lucrare misionară importantă. Procedând aşa preotul începător va dovedi ab initio vocaţie autentică, întrucât va avea din capul locului conştiinţa că nu se mai poate face astăzi pastoraţie numai prin săvârşirea slujbelor tradiţionale, nici doar cu "ceaslovul şi molitvelnicul", după expresia unui înalt ierarh al Bisericii noastre, mitropolitul Antonie al Ardealului416. Şi încă o dată atragem atenţia asupra pericolului tot mai iminent: dacă nu vom utiliza noi, preoţii ortodocşi, aceste mijloace prezentate (şi altele asemenea) le vor utiliza, cu zelul arhicunoscut, sectarii şi neo-sectarii, spre durerea şi pierderea Ortodoxiei. De aceea, preoţilor tineri le recomandăm a se sfătui cu cei mai în vârstă, care experimentează metode şi mijloace corespunzătoare exigenţelor pastorale de astăzi, pentru

416

† Dr. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 162. Iată contextul afirmaţiei Î. P. S. Sale: "Exigenţele lumii moderne au crescut şi din alte puncte de vedere. Se cere în plus cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi cu Molitvelnicul. Preotul trebuie să fie egal în cultură cu păstoriţii lui, dacă nu chiar superior lor, fiindcă numai aşa mai poate sta de vorbă cu ei. Trebuie să răspundă la exigenţele lor, trebuie să vorbească în limba lor, limba veacului nostru, să macine ideile veacului nostru şi ale societăţii noastre, să poată deci răspunde preocupărilor credincioşilor de azi... Lumea de astăzi a început să vrea altceva, vrea argumente, vrea logică, vrea o desfăşurare de idei, stil sobru şi căutat, nu se mai mulţumeşte cu retorici ieftine şi cu floricele..." (p. 162 - 163). Să luăm aminte că aceste afirmaţii au fost făcute în anul 1982 (vezi p. 155, nota *, la subsolul paginii). De atunci au trecut 18 ani! Afirmaţiile sunt valabile, dar responsabilitatea noastră, a slujitorilor a crescut simţitor.

114 împlinirea corespunzătoare a mandatului sacerdotal încredinţat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: "Mergând, învăţaţi..." (Mt. 28, 19)417. *

* *

417

Atragem atenţia că sensul original al expresiei "învăţaţi" este "faceţi ucenici" (vb. μαθητεύσατε)... Vezi, de ex. Η ΚΑΙΝΗ ΔΙΑΘΗΚΗ, Atena, 1995, p. 131, col. I, ceea ce sugerează depăşirea simplei instruiri pe linie informativă, “învăţaţi” având astfel sensul de formaţi sufletele ucenicilor, faceţi-i ucenici ai lui Hristos!

115 IX. REDACTAREA ŞI PREZENTAREA CATEHEZEI. REPERE TEORETICE, METODICE ŞI PRACTICE PRELIMINARII. Materialul de faţă, conceput propriu-zis pentru Cursul de Catehetică al studenţilor anului al III-lea de la Facultatea de Teologie Pastorală (zi şi fără frecvenţă), se adresează deopotrivă şi preoţilor începători, ca îndrumar pentru misiunea catehetică de la parohii, dar şi pentru a veni în sprijinul lor atunci când se prezintă la anumite examene (definitivat, promovare, transfer, numiri în oraşe etc.). Se ştie că la aceste examene, între obligaţiile de concurs, intră şi prezentarea şi susţinerea unui anumit număr de cateheze. Pe parcursul ultimilor ani, mulţi dintre tinerii noştri absolvenţi mi-au solicitat frecvent ajutorul în acest sens, mai ales că manualele de Catehetică, tipărite în urmă cu mai bine de 20 de ani, nu mai corespund cerinţelor actuale şi se găsesc foarte rar, iar îndrumarele din acest domeniu sunt puţine418, de asemenea. De aceea, încercând să venim în întâmpinarea celor interesaţi, vom prezenta strategia redactării şi susţinerii catehezei, însoţită de câteva schiţe de planuri, ca exemplificări. Considerăm mai potrivit să propunem "schiţe de cateheze" şi nu "planuri dezvoltate", pentru a da posibilitate fraţilor mai tineri a le dezvolta singuri, atât pentru a fi originali în alcătuirea lor, cât şi pentru a le adapta conţinutul la situaţiile concrete în care îşi desfăşoară misiunea. Iar când spunem "adaptare" ne referim atât la beneficiarii (ascultătorii) catehezelor, cât şi la cateheţii înşişi, potrivit puterii de receptare a învăţăturii, pe de o parte, şi de transmitere, pe de alta, totodată în funcţie de nivelul intelectual şi duhovnicesc, de râvna personală, de problemele concrete etc. 1. ETAPELE REDACTĂRII ŞI PREZENTĂRII CATEHEZEI Redactarea şi prezentarea catehezei implică parcurgerea unor etape obligatorii. Aceste etape se aseamănă foarte mult cu cele care trebuie parcurse pentru întocmirea şi susţinerea predicii, preluate, de fapt, din Retorica latină419: inventio (adunarea materialului), dispositio (aranjarea lui), elocutio (grija pentru limbaj şi stil), memoria (asimilarea, memorarea), actio (grija pentru gestică, mimică, atitudini etc.). a. Inventio (inventio-ire = descoperire) - implică efortul de a găsi şi aduna materialul în legătură cu tema ce urmează a fi tratată. În acelaşi timp, "inventio" presupune şi explorarea propriei memorii, pentru valorificarea unor cunoştinţe acumulate în timp. Din punct de vedere practic, la fel ca în cazul pregătirii apropiate a predicii, în această etapă a găsirii şi adunării materialului, recomandăm trei mijloace speciale care pot asigura originalitatea catehezei: o rugăciune pentru începutul lucrului, fie chiar şi mai scurtă; meditarea asupra temei şi modalităţii de lucru; încercarea de a schiţa un plan scris fără a consulta nici o sursă de inspiraţie. Astfel, rugăciunea va face ca redactarea catehezei să se desfăşoare întro atmosferă harică, iar meditarea sau cugetarea profundă asupra temei ne va antrena întreaga fiinţă în perspectiva redactării. Cateheza nu este doar lucrarea noastră, ci este, întâi 418

Dintre manuale, mai cunoscute sunt două: al pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1976 şi al pr. prof. Nicolae PETRESCU, Catehetica, Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978; iar ca îndrumar catehetic mai apropiat de zilele noastre recomandăm volumul Pr. prof. Sorin COSMA, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992, 572 p. (în curs de reeditare). 419 A se vedea QUINTILIAN, M. Fabius, Arta oratorică, Trad. Maria HETCO, B.P.T., vol. I, II şi III, Bucureşti, 1974, 409 + 383 + 465 p.

116 de toate, lucrarea lui Dumnezeu. Ca orice act liturgic şi cateheza este sinergică, divinoumană: împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu. De aceea ne vom ruga Lui să ne ajute cu harul Său pentru a întocmi şi rosti o cateheză folositoare pentru zidirea întru mântuire a credincioşilor. Schiţa personală (cu formularea temei, a ideilor, argumentelor, digresiunilor etc.) va fi determinantă în asigurarea originalităţii. Cum şi cât timp afectăm fiecăreia dintre aceste trei etape preliminare în parte vom stabili de la caz la caz. Dintre ele, etapei "meditaţiei" îi consacrăm de obicei un spaţiu mai mare de timp: propriu-zis, după rugăciunea de început, timpul care se va scurge până la schiţarea în scris a planului şi a conţinutului. Să luăm un exemplu: pentru o cateheză săptămânală, dintr-o zi programată anume, începem să ne facem planuri în minte cu cinci-şase zile înaintea susţinerii efective, frământând teme, idei, gândindu-ne la eventuale actualizări etc. Pe parcursul zilelor respective vom renunţa poate la unele idei cu care am pornit, vom adăuga altele, vom reveni asupra unora etc. etc. Acest "proces" mental este întru-totul benefic şi se poate desfăşura cu întreruperi, între alte treburi şi obligaţii, "printre picături" - cum se spune. De multe ori şi seara, înainte de a adormi, este bine să ne lăsăm antrenaţi în aceste "meditaţii catehetice", căci peste noapte subconştientul continuă să caute idei, soluţii, formulări, în aşa fel încât dimineaţa beneficiem de ele fără să fi făcut vreun efort special. Astfel, după câteva zile de căutări vom avea deja o mulţime de idei şi formulări, din care vom selecta apoi şi vom aşterne în scris ceea ce considerăm că este necesar420. Dacă nu vom proceda aşa şi vom începe prin a ne inspira şi copia de la alţii, vom fi inevitabil influenţaţi şi riscăm să nu mai avem mai nimic original în cateheza respectivă. După ce ne-am fixat, însă, propriile idei şi intenţii, vom recurge desigur şi la sursele pe care le considerăm de folos, având în vedere cu prioritate Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Schiţa personală (am zice şi originală), prezintă încă două avantaje: catehetul are, ab initio, sentimentul stăpânirii temei şi conştientizează, totodată, limitele în care va face munca de documentare, ceea ce va favoriza ulterior câştigarea unui timp preţios. Materialul poate fi adunat apoi sub forma fişelor, a notiţelor, sau chiar prin aşezarea de semne în cărţile sau revistele pe care le vom utiliza; b. Dispositio (dispositio-onis = orânduire, aranjare) înseamnă operaţia de repartizare a materialelor potrivit momentelor logico-psihologice ale catehezei (în planul ei proriu-zis). Ordinea acestor momente, pe care le vom prezenta ceva mai jos, corespunde într-o anumită măsură cu momentele din retorica greco-romană: exordium = partea introductivă; narratio = istorisirea faptelor; divisio = analizarea faptelor şi ideilor; argumentatio = prezentarea temeiurilor (probelor) pentru susţinerea celor expuse şi, după caz, pentru respingerea argumentelor adversarului (sectanţi, eretici etc.); digressio = utilizarea ilustraţiilor în legătură cu tema (pilde, istorioare etc.), care au darul de a "rupe" monotonia expunerii, de a crea un binevenit "respiro", atât pentru ascultători, cât şi pentru 420

Cele trei etape propuse de noi se regăsesc, în legătura cu redactarea predicii, care nu diferă esenţial de cea a redactării catehezei, şi în unele tratate omiletice occidentale. Bunăoară, J. Daniel BAUMANN semnalează următorii paşi ("steps"): 1. Preparing the preacher. Prayer begins all preparation; 2. Choosing the subject and text; 3. Studying the text; Shaping the material; Writing the sermon...etc. (An introduction to contemporary preaching, "Baker book house", Grand Rapids, Michigan, 1988, p. 117-119). Un alt exemplu este cel dat de Paul GUERIN şi Terence SUTCLIFFE, coautori ai volumului Guide du prédicateur à l'usage des laics et des prêtres, Centurion, Paris, 1994. Astfel, în capitolul "La préparation d'une homélie", propune etapele: 1. Lire les textes dans le missel (sans notes ni commentaires); 2. Travailler les textes avec commentaires; 3. Méditer personnellement les textes; 4. Penser à l'auditoire; 5. Faire une première rédaction; 6. Mettre au point la rédaction finale..., p. 77-78.

117 vorbitor; peroratio = partea finală a expunerii, care presupune o anumită fermitate, vehemenţă (în sensul bun al cuvântului) şi chiar şi puţin patos, în scopul de a fi cât mai convingător; c. Elocutio (elocutio-onis = exprimare, fel de exprimare, stil) este etapa în care vorbitorul se va îngriji de stilul cuvântării, sub aspectul corectitudinii gramaticale şi al frumuseţii de exprimare. Se înţelege de la sine că şi limbajul va fi cel potrivit conţinutului catehezei şi cadrului în care se desfăşoară, adică un limbaj teologic, bisericesc, liturgic ş.a. După ce am repartizat materialele la locul potrivit în cadrul planului, redactarea efectivă a catehezei o vom face într-un limbaj corect gramatical şi într-un stil cât mai frumos, plăcut şi convingător. Cateheza trebuie scrisă în totalitate, mai ales de către începători. În cazul în care, din diferite motive, n-o vom scrie în întregime, este de neapărată nevoie să se alcătuiască măcar un plan mai dezvoltat. La folosirea materialului trebuie să ne ferim pe cât posibil de copiere (plagiat!), chiar dacă în materialul adunat avem multe idei ale altora. Acest material cules trebuie în aşa fel prelucrat încât să avem sentimentul că predica şi cateheza întocmită este a noastră. Cu timpul vom folosi tot mai puţin materiale de împrumut, exceptând textele scripturistice şi patristice, care nu deteriorează niciodată originalitatea, ci, dimpotrivă, o autentifică. Vom folosi mai puţin (sau deloc) ideile, frazele şi cuvintele altora, pentru a învăţa noi înşine, nu alţii prin noi, căci cateheza este un act de creaţie personală, nu de compilaţie. Etapa "elocutio" implică, de fapt, întregul efort stilistic al catehetului. În traducere, precum am menţionat mai sus, elocutio înseamnă exprimare sau stil. Stilul reprezintă, aşadar, totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a-şi exprima gândirea şi simţirea sa. Sau, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, talentul, arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă, personală.421 Stilul catehezei are, esenţial, un fond comun, dar aplicat el se prezintă cu anumite particularităţi, de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului, capacităţii, stărilor sufleteşti şi mai ales talentului oratoric. De aceea, are dreptate scriitorul francez Buffon (1707-1788), care a spus că "Le style c’est l'homme même..." Din punct de vedere omiletic şi catehetic stilul poate fi analizat sub trei aspecte: gramatical, literar şi bisericesc. În cele ce urmează vom puncta, pentru o minimă orientare, doar elementele de bază ale stilului, fără să intrăm în detaliile care trebuie studiate de fapt în cadrul gramaticii limbii române.422  gramatical (sau literal, ad litteram), înseamnă respectarea regulilor de bază ale limbii din punct de vedere fonetic, morfologic, sintactic, lingvistic şi semantic 423. Principalele calităţi ale stilului gramatical sunt: corectitudinea, puritatea424, precizia, claritatea, fineţea şi armonia stilistică;  literar, adică vorbirea figurată, care implică următoare clasificare: figuri stilistice de cuvinte şi figuri stilistice retorice. Între figurile stilistice de cuvinte (numite şi "tropi" de la grecescul τρέπω = a întoarce, a schimba) se înscriu: epitetul, comparaţia, metafora, 421

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), Editura "Univers enciclopedic", Bucureşti, 1998, p. 1021, col. II. 422 Pentru consideraţii speciale privind limbajul şi stilul poate fi consultat articolul nostru, Factori ai reuşitei predicii: noţiuni de limbaj, stil, gestică, material ilustrativ etc., publicat în "Studii Teologice", Seria a II-a, anul L (1998), nr. 3-4, p. 86-103. 423 "Semantica" este ramura lingvisticii care se ocupă cu sensurile cuvintelor. 424 A nu se face confuzie cu "purismul", adică tendinţa de a elimina cu orice preţ arhaismele, provincialismele şi neologismele, atitudine care duce, de fapt, la sărăcirea limbii.

118 alegoria, personificarea, hiperbola etc., iar figurile stilistice retorice mai utilizate sunt: inversiunea, repetiţia, interogaţia retorică, invocaţia retorică, antiteza, gradaţia, eufemismul, reticenţa, concesia, antilogia (sau paradoxul), exclamaţia etc.;  bisericesc, adică stilul limbii "vechilor cazanii"425, armonizat desigur lexicului actual. Este, de fapt, stilul liturgic al sfintelor slujbe, atât de apreciat de către credincioşii noştri. Cum predica şi cateheza sunt considerate, de asemenea, acte liturgice, stilul trebuie să fie acelaşi. La 3 octombrie 1876, la Iaşi, Mihail Eminescu participa la parastasul Voievodului Grigore Ghica, săvârşit cu prilejul dezvelirii bustului acestuia. Impresionat de frumuseţea limbii liturgice din rugăciunile şi cântările slujbei, Eminescu avea să noteze plin de admiraţie: “Aceasta este dulcea limbă a trecutului!” 426. Remarca poetului ne sugerează, aşadar, a nu pierde dulceaţa şi frumuseţea limbii noastre de dragul modernismului şi al neologismelor, care ne pot duce, de altfel, în ispita preţiozităţilor şi al unor suficienţe retorice, detestabile în urechile ascultătorilor. Dacă în antichitate oratoria (sau Retorica) era considerată o artă, cu toate că ea se axa cel mai adesea pe discursurile avocaţilor în tribunale, cu atât mai mult predica creştină: ea este, trebuie să fie mereu operă de artă, o mostră a vorbirii îngrijite, inteligente, pătrunzătoare. Dar să reţinem, totodată, că în predică şi cateheză nu facem artă pentru artă, ci artă pentru a-i convinge pe ascultători la săvârşirea faptelor bune în vederea mântuirii. Pe scurt, artă pentru mântuire. De aceea, nu vom utiliza figurile stilistice de dragul stilului, ci pentru a transmite la modul optim adevărurile de credinţă. La Amvon trebuie să se vorbească altfel decât prin ziare, la televizor, la radio, pe stradă, la piaţă etc. Sau, cum foarte bine s-a spus, predicatorii creştini trebuie să rămână oratori ai Amvonului, nu ai forului. Pe de altă parte, sfinţenia adevărurilor evanghelice nu poate fi exprimată decât prin cuvinte curate, bisericeşti, ferite de banalităţi, vulgaritate, dezacorduri şi cacofonii427. Cuvintele predicii şi ale catehezei trebuie să poarte pecetea liturgică a cuvintelor armonioase de rugăciune. Desigur, predica nu se confundă cu rugăciunea, dar ambianţa în care se rosteşte trebuie să fie aceeaşi ca în timpul rugăciunii, sau oricărei alte slujbe. Noi spunem acum "predică", dar rostirea omiletică se poate numi foarte bine şi "oratorie bisericească". Or, cuvântul "oratorie" vine din latinescul "oratoria" care înseamnă "vorbire", dar şi "rugăciune", plecându-se de la rădăcina termenului "os-oris" (gură), căci cu aceeaşi gură vorbim, dar ne şi rugăm în acelaşi timp. Aşadar, predica nu este o vorbire oarecare, ci un act liturgic care se desfăşoară în cadrul liturgic al unei sfinte slujbe. Este, altfel spus, ca o slujbă. De aceea, stilul omiletic şi catehetic autentic este cel bisericesc, care valorifică dulcea limbă a trecutului, fără a respinge tot ce este plăcut, frumos şi convingător din stilurile exprimării obişnuite, gramatical, literar etc. d. Memoria presupune efortul de memorare pe care catehetul trebuie să-l facă pentru a face o expunere liberă. Evident, memorarea nu se va face mecanic, cuvânt cu cuvânt, dar se vor reţine toate ideile importante, inclusiv succesiunea lor. În acest scop cel mai mare sprijin îl va avea în planul catehezei, iar fidelitatea memorării va depinde în mare măsură de caracterul logic al acestui plan.

425

După celebra expresie a poetului-preot Alexei MATEEVICI, din cunoscuta poezie "Limba noastră". Apud D. MURĂRAŞU, Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932, p. 188. Vezi şi ed. a II-a, Bucureşti, 1994, Edit. “Pacifica”, sub îngrijirea lui Oliviu TOCACIU, p. 139, nota 40. 427 De la gr. ,,κακóς”, care înseamnă ,,urât” şi ,,φονή” = sunet. 426

119 e. Actio cuprinde toate mijloacele catehetului prin care expune cateheza: vocea (pronunţarea), gestica, mimica, ţinuta vestimentară etc. Astfel, vocea, deodată cu pronunţarea, trebuie să fie naturală, caldă, dulce, curată, cu timbru plăcut, nu forţată, dură sau stridentă. În cateheză nu utilizăm invariabil aceeaşi intensitate a vocii, pentru că trebuie s-o adaptăm în permanenţă textului, auditoriului, spaţiului în care vorbim. În unele momente vorbim mai tare, în altele mai încet, uneori pronunţând şi câte un cuvânt şoptit, fiind atenţi în tot timpul să fim auziţi de toată lumea. Să luăm aminte că vorbitul mai tare nu înseamnă să ţipăm! Nimic mai dezagreabil ca ţipetele, vorbitul prea tare, în loc de vorbire calmă, cu o intensitate a vocii bine armonizată contextului liturgic. Este adevărat că în unele momente conţinutul catehezei solicită o intensitate mai mare a vocii, dar numai în anumite momente şi în nici un caz nu vom ţipa! Aşadar, pronunţarea sau rostirea propriu-zisă a cuvântării, ca efect direct al vocii, trebuie să aibă câteva însuşiri de bază: - naturală, potrivit cu firea şi temperamentul fiecăruia, nu forţată, nici căutând să imite pe cineva, nici afectată; - corectă, conformă cu regulile ortoepice ale gramaticii; - variată, adaptându-se permanent la conţinut şi la simţămintele pe care vrem să le exprimăm; - armonioasă, adică o rostire echilibrată, nici prea rară (care duce la plictisirea şi pierderea receptivităţii ascultătorilor), nici prea grăbită (care-i lasă în urmă pe ascultători). Gesturile catehetice sunt mişcările ale mâinilor şi ale corpului, în general, care însoţesc rostirea. Frumuseţea unei expuneri rezultă nu numai din conţinut, ci şi din gesturi şi mişcarea corpului. De aceea, trebuie să avem un control atent mai ales asupra mâinilor şi al capului. Se înţelege, desigur, că la cateheză, la fel ca în predică, nu vom avea o poziţie rigidă, fixă, de "statuie", sau de copil timid care-şi rosteşte sufocat de emoţie poezia pe scenă. Dar nici nu vom face gesturi excentrice, fluturând mâinile în toate părţile, sau mişcând tovărăşeşte mâna dreaptă, ca dictatorii comunişti. De asemenea, nu ne vom balansa corpul cu mişcări de balet, nici nu vom ridica mereu călcâiele ca gimnastele. Ci vom face numai acele mişcări discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite momente ale cuvântării. Vom fi atenţi, totodată, la mişcarea capului, care trebuie să fie ţinut drept şi natural, mişcându-l la fel de discret ca şi celelalte părţi ale corpului. Trebuie să luăm seama la câteva capcane: capul ţinut prea mult plecat dezvăluie o timiditate excesivă, dat pe spate aroganţă, înclinat în laturi lâncezeală, ţeapăn şi nemişcat o oarecare duritate de caracter... Mimica şi expresia feţei trebuie să însoţească, de asemenea, în mod natural şi discret textul catehezei. Ascultătorii privesc tot timpul faţa celui care vorbeşte, fruntea, obrajii, mişcarea sprâncenelor, urmărind mai ales expresivitatea ochilor. Simţămintele noastre se pot citi foarte uşor din felul privirii, ochii fiind numiţi pe bună dreptate "ferestre ale sufletului", prin care noi vedem lumea şi lumea priveşte în noi. De aceea, în timpul catehezei vom privi cu seninătate pe cei din faţa noastră, fără să fixăm privirea doar spre o singură direcţie, sau un anume colţ al bisericii, şi nici să ţinem ochii închişi, complet sau pe jumătate, ori să afişăm o privire rătăcită şi căutătoare peste ascultători. Vom privi în aşa fel încât fiecare ascultător să se simtă văzut, fără a ne localiza cu insistenţă asupra cuiva. Întrucât privirile unor credincioşi care urmăresc cu simpatie desfăşurarea catehezei sunt încurajatoare pentru vorbitor, socotim, totuşi, că este indicat a-i privi mai des, dar nu

120 minute în şir şi nu doar pe ei. Altfel, credincioşii respectivi se vor simţi stingheriţi, fapt care nu va trece neobservat nici de către cei din jur. Ţinuta vestimentară, este un punct asupra căruia socotim de prisos a insista prea mult, rezumându-ne la observaţia că preotul trebuie să fie îmbrăcat în odăjdii îngrijite, deopotrivă, la sfintele slujbe şi în timpul predicii şi catehezei. Nu murdare, zdrenţuite, şifonate, prea mari sau prea mici. Părul, barba, dinţii, unghiile, încălţămintea, sunt de asemenea elemente care trebuie îngrijite cu atenţie, căci un catehet neglijent tuns, nepieptănat, cu dinţii stricaţi, cu unghiile netăiate (sau cu unghie mare la degetul mic...), cu pantofii murdari etc., trezeşte dezgust în faţa ascultătorilor. Cât ar fi cateheza de bună, susţinută de un preot neglijent nu-şi va împlini scopul! Trebuie eliminat categoric, de asemenea, obiceiul unor confraţi de a purta ghiul pe unul din degete. Gestul este şi de prost gust şi sfidător: în timp ce mulţi dintre credincioşi abia îşi pot asigura pâinea traiului zilnic, "păstorul" lor se afişează cu podoabe de aur... Asta nu însemnă, însă, că nu poate purta inelul obişnuit, dacă este căsătorit. * Toate aspectele care ţin de "actio", menţionate mai sus (şi altele asemenea) se încadrează în acel simţ al măsurii pe care trebuie să-l aibă orice slujitor autentic, pe care lam numi de fapt bunul-simţ.428. Iar măsura, spune Sf. Isaac Sirul, face orice lucru frumos!429 Cine se îngrijeşte să cultive bunul simţ, sau simţul bunei măsuri, îşi va controla întotdeauna vocea, pronunţarea, gesturile, ţinuta corporală şi vestimentară etc. Bunul simţ al predicatorului şi catehetului, pe care credincioşii îl vor constata, va fi, deodată, factor decisiv al reuşitei şi criteriu esenţial de evaluare a catehezei şi predicii. O bună stăpânire şi utilizare a vocii, gesticii, mimicii etc., ca factori auxiliari ai reuşitei, deodată cu un conţinut corespunzător al catehezei, vor favoriza o comunicare optimă cu ascultătorii-ucenici430. Aceşti factori fac parte din ceea ce omiletica modernă numeşte "metalimbaj", sau "metacomunicare"431, adică limbajul şi comunicarea de dincolo de cuvintele propriu-zise. Căci avem, deodată, o comunicare obişnuită, verbală, dar şi o comunicare specială, non-verbală sau "meta-verbală", cea a gesturilor, a timbrului vocii, a ţinutei corporale etc. Învăţătorul ideal va fi cel care va transmite mesajul evanghelic armonizând cele două căi, verbală şi meta-verbală, realizând astfel o comunicare optimă cu ascultătorii, din toate punctele de vedere.

2. P L A N U L

CATEHEZEI

Manualele de Catehetică prezintă planul catehezei cu anumite deosebiri, nu foarte mari, dar observabile totuşi. Pentru a facilita asimilarea şi utilizarea unui plan cât mai 428

Pentru detalii în acest subiect, vezi Pr. V. GORDON, Despre bunul simţ în predică sau respectul faţă de cuvânt, în " Vestitorul Ortodoxiei", nov. 1993. 429 La pr. prof. dr. D. STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 36. 430 Pentru o comunicare optimă cu credincioşii trebuie avută în vedere mai întâi o bună comunicare (comuniune) cu Dumnezeu. De fapt, comunicarea în predică este întreită: cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi. În aceste trei direcţii, predicatorul trebuie să aibă împăcare şi atunci comunicarea va avea temei. 431 Vezi lect. dr. I. TOADER, Metode noi în practica omiletică, Cluj-Napoca, 1997, p. 163-164. De asemenea, PEASE, Allan (and GARNER A.), Limbajul vorbirii sau arta conversaţiei (în original: Talk language; how to use conversation for profit and pleasure ), trad. de Ileana Busuioc, Bucureşti, 1994.

121 adecvat trebuinţelor din zilele noastre, recomandăm unul foarte simplu, dar pe care-l socotim eficient. Se înţelege de la sine că acest plan este flexibil, uşor de adaptat la subiectele, locul şi auditoriul pentru care se alcătuieşte, totodată pasibil de îmbogăţire sau simplificare. Căci într-un fel vom aborda un subiect la clasă, la ora de religie, în alt fel, desigur, în biserică. În mare, pentru ambele situaţii, planul pe care-l propunem este următorul: 1. Pregătirea aperceptivă – este momentul logico-psihologic cu ajutorul căruia se pregăteşte terenul pentru abordarea subiectului propus. Denumirea se leagă de termenul francez aperçevoir = a zări, a întrezări, a observa discret etc. Întrezărim, adică, subiectul, din referinţele ce se fac la un subiect tratat anterior, cu care de obicei se află în strânsă legătură. De exemplu, dacă vorbim despre "Cultul Sfintelor Moaşte", se presupune că în cateheza anterioară s-a vorbit despre "Cultul Sfinţilor", în general. Acest moment poate coincide, de fapt, cu ascultarea lecţiei precedente, de aceea unele manuale, în loc de "pregătirea aperceptivă", indică “ascultarea” ca prim moment al catehezei. 2. Anunţarea temei – se va face direct, în puţine cuvinte, într-un mod cât mai accesibil: Astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre Cultul Sfintelor Moaşte. 3. TRATAREA va constitui cel puţin 50% din corpul catehezei. Pentru orice subiect religios, tema va fi tratată cu temeiuri din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, fără a se face, însă, abuz de texte, urmând a fi selectate bineînţeles cu mult discernământ. Se vor utiliza, de asemenea, elemente din prezentul cotidian, cu materiale extrase, la nevoie, şi din literatura laică, din informaţiile mas-media etc. Chiar dacă fondul conţinutului va fi cel clasic, tradiţional, izvorât din tezaurul doctrinar, biblic, istoric, canonic, cultic ş.a., cu vechime considerabilă, prezentarea se va face sub semnul exigenţelor contemporane, în limbajul actual, potrivit interesului celor care ascultă hic et nunc (aici şi acum). În cadrul tratării vom ţine seama de ceea ce punctam mai sus (la momentul „dispositio”): istorisirea, povestirea, argumentarea, digrsiunile etc. 4. Recapitularea (fixarea), este momentul în care sub forma dialogului (forma erotematică, întrebătoare, sau socratică) se procedează la întrebări şi răspunsuri, pe baza conţinutului prezentat în tratare. Scopul este de a fixa mai bine elementele de bază (de aici şi denumirea de “fixare”), sau a lămuri ceva dacă n-a fost bine înţeles. Întrebările pot fi puse atât de către cei care ascultă, cât şi de către cel care predă. 5. Asocierea (uneori aprofundarea), are menirea de a face mai multă lumină asupra subiectului, asociindu-l cu un subiect similar. Bunăoară, dacă vorbim despre Sfintele Moaşte, vom arăta că în aceeaşi categorie de cinstire sunt Sfintele Icoane, Sfânta Cruce etc. Există subiecte, însă, la care nu se pot face asocieri pe măsura importanţei. În aceste cazuri se poate recurge la aprofundare. De exemplu, dacă vom prezenta o cateheză despre Sfânta Treime, se recomandă utilizarea aprofundării, atât cât auditoriul poate urmări şi asimila în acel spaţiu relativ restrâns de timp. 6. Generalizarea – reprezintă momentul care ne pregăteşte de finalul catehezei. "Generalizare" înseamnă integrarea subiectului concret într-un sistem sau cadru general, adică o definire concisă a temei, alcătuită în contextul din care face parte acel subiect. Uneori generalizarea poate fi reprezentată de un text biblic, text care defineşte în mod fericit subiectul respectiv, alteori o frază dintr-un sfânt părinte, sau chiar o concluzie personală. 7. Aplicarea (încheierea), este momentul concluziilor finale, procedându-se la legarea subiectului de viaţa practică. Spre exemplu, dacă am susţinut o cateheză despre

122 Sfânta Cruce, vom îndemna pe cei prezenţi să o cinstească după cuviinţă, iar închinăciunea să se facă în mod corect. Propriu-zis, atât la clasă cât şi în biserică, se vor face câteva închinăciuni demonstrative, acest lucru însemnând, de fapt, aplicarea celor învăţate în tratare. * Răsfoind manuale şi cărţi cu cateheze diverse, observăm că unele dintre ele conţin şi intuiţia, ca moment logico-psihologic. Şi nu este greşit. Când anumite subiecte o cer, putem folosi într-adevăr materialul intuitiv, care va fi deosebit de util. De exemplu, vorbind despre Sfintele Icoane, vom arăta, desigur, câteva icoane celor prezenţi. Vorbind despre geografia Ţării Sfinte, vom utiliza, bineînţeles, harta, ca material intuitiv. În asemenea situaţii momentul “intuiţiei” va fi plasat imediat după tratare, sau chiar în interiorul tratării. Imagini intuitive pot fi utilizate, de asemenea, chiar fără un material anume, făcând apel la imaginaţie sau imaginarea unei situaţii. Vorbind, de pildă, despre Tablele Legii Vechi, le descriem intuitiv, pentru că nu-i posibil să le avem efectiv în mână... * Cum spuneam şi mai sus, planul de mai sus este flexibil, pretându-se la adaptări potrivit cerinţelor concrete. Sunt situaţii care solicită parcurgerea tuturor momentelor logico-psihologice, altele care necesită mai puţine. De pildă, recapitularea poate lipsi atunci când subiectul este mai uşor şi a fost înţeles deplin la tratare. Poate lipsi uneori şi asocierea sau, după caz, aprofundarea etc. * * *

123 X. SCHIŢE DE PLANURI PENTRU CATEHEZE432 I. CATEHEZĂ DESPRE IMPORTANŢA LECTURILOR PENTRU LUMINAREA CREDINŢEI 433 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - ştim cu toţii cât de important este cultul divin pentru viaţa noastră duhovnicească434, întrucât numai cine participă efectiv la sfintele slujbe se poate numi creştin activ, care trăieşte creştinismul dinăuntru; - creştinul care nu frecventează biserica şi nu participă la cultul ei, este un simplu "spectator", vieţuind, de fapt, în afara creştinismului. Este vorba, cu regret notăm, de tipul "creştinului fără Biserică". În această situaţie se ajunge de obicei şi dintr-o lipsă de luminare a credinţei, din lipsă de catehizare, din lipsa unor lămuriri pe care trebuie să le primească credinciosul de la preot, totodată din lipsa unor lecturi minime, mai ales pentru creştinii intelectuali, care, prin natura preocupărilor, simt nevoia unor informări suplimentare. 2. ANUNŢAREA TEMEI: - astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre importanţa lecturilor pentru luminarea credinţei. 3. TRATARE: - fiecare domeniu al preocupărilor omeneşti presupune existenţa unei anumite bibliografii de specialitate. Observăm acest fapt nu numai în ramurile ştiinţei, ale industriei, comerţului, agriculturii etc., dar chiar şi pentru îndeletniciri particulare ale unor oameni simpli (de exemplu ţăranii crescători de albine, apicultorii, au la îndemână una sau mai multe cărţi din domeniul albinăritului, cu descrieri detaliate ale acestei insecte domesticite, cu reţete pentru hrană, pentru boli etc.). Căci "secretele" îndeletnicirilor nu pot fi transmise şi reţinute doar pe cale orală, fiind necesară scrierea şi studierea lor ca atare; - adevărurile de credinţă, de asemenea, nu sunt transmise şi moştenite doar prin viu grai, de la părinţi la copii, de la preoţi la credincioşi etc. (deşi în mare măsură se întâmplă şi aşa), ci prin cărţi speciale, asupra cărora vom insista în cele ce urmează; - precizăm, mai întâi, care sunt cărţile necesare pentru un minimum de informare şi zidire duhovnicească, altfel spus, care constituie "abc-ul" creştinului: întâi de toate Biblia (iar pentru copii Mica Biblie); concomitent, Catehismul cu întrebări şi răspunsuri; trebuie atras atenţia că în privinţa citirii Bibliei, începătorii să parcurgă mai întâi Noul Testament şi apoi Vechiul Testament, spre a se întări în prealabil cu învăţăturile evanghelice, după care pot întâmpina mai uşor imaginile deseori contradictorii şi confuze ale perioadei de dinainte de Hristos; apoi: Vieţile Sfinţilor, Proloagele, Filocalia, Patericul şi altele din aceeaşi categorie; desigur, ne-am putea opri aici, dar din experienţa practică ştim că foarte mulţi credincioşi citesc mai mult. Dăm câteva exemple: cărţi din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Manuale de Teologie, romane pioase (ca de exemplu: Fabiola, Martirii, Ben-Hur, Quo-Vadis, Cămaşa lui Hristos), apoi diferite cărţi de spiritualitate, autohtone şi traduceri, oferite din belşug de edituri creştin-ortodoxe oficiale şi

432

Conţinutul acestor schiţe va fi adaptat potrivit nivelului ascultătorilor: pentru cei cu un nivel superior de înţelegere vor fi utilizate cât mai multe date (chiar şi altele decât cele menţionate), iar pentru începători doar strictul necesar. 433 Se are în vedere faptul că această cateheză se va ţine în biserică. 434 Se presupune că în cateheza anterioară s-a vorbit despre cultul divin.

124 particulare435. Din mica bibliotecă personală nu vor lipsi, desigur: Cartea de rugăciuni, Psaltirea, Ceaslovul, Acatistierul, care conţin, o dată cu rugăciuni, acatiste, psalmi ş.a. şi îndrumări catehetice şi tipiconale, foarte utile pentru programul duhovnicesc particular; - creştinii trebuie sfătuiţi ca atunci când nu înţeleg ceva din Biblie sau alte lecturi, să ceară lămuriri preotului, totodată să-i solicite şi alte cărţi, potrivit nevoilor personale. În acest scop, se cunoaşte, fiecare parohie are o bibliotecă parohială, care poate fi amenajată chiar în Sfântul Lăcaş (dacă este spaţiu), spre a fi la îndemâna tuturor celor interesaţi în luminarea credinţei ortodoxe; 4. RECAPITULARE: - care sunt, aşadar, cărţile de căpătâi pe care trebuie să le citească creştinii? - alături de acestea, ce alte cărţi de spiritualitate ortodoxă cunoaşteţi? 5. INTUIŢIA: - iată, iubiţi credincioşi, vă prezentăm acum câteva dintre cărţile care vă stau la îndemână, unele din biblioteca parohială (care pot fi împrumutate pe un anumit termen), altele de la pangarul bisericii, care pot fi cumpărate pentru a vă îmbogăţi propriile biblioteci (se vor prezenta câteva cărţi, iar dacă timpul îngăduie se vor citi şi mici fragmente din ele, pentru ilustrare). 6. ASOCIEREA: - alături de lecturile creştine, despre care am vorbit mai sus, în scopul luminării credinţei avem şi alte mijloace pe care vi le recomandăm: ascultarea predicilor şi a catehezelor la sfintele slujbe; convorbirile cu preoţii (mai ales în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii), cu profesorii de teologie, cu creştini mai avansaţi în cunoştinţele religioase etc.; participarea la conferinţele pe teme religioase, susţinute de slujitori reprezentativi ai Bisericii; ascultarea unor emisiuni creştin-ortodoxe difuzate la radio şi televiziune (de exemplu, Iaşiul, Clujul şi Alba-Iulia au posturi de radio ortodoxe care transmit 24 din 24 de ore, zilnic); lectura presei religioase de bună calitate etc. etc. 7. GENERALIZAREA: - între preocupările plăcute şi folositoare sufletului omenesc se numără şi cititul cărţilor ("Nu este alta şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor", a spus cronicarul Miron Costin). De aceea socotim potrivit să amintim acum şi îndemnul Sfântul Apostol Pavel dat lui Timotei, dar - prin el - nouă tuturor: "Până la venirea mea, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură" (I Tim. 4, 13). 8. APLICAREA: - la început de secol XXI, instruirea catehetică nu reprezintă doar un deziderat de îmbogăţire duhovnicească personală, ci este o datorie misionară. În condiţiile în care sectele de tot felul, dublate de nenumărate curente paranormale, de fel de fel de mişcări şi asociaţii pretins-religioase, desfăşoară o activitate deosebit de intensă, creştinul ortodox trebuie să posede măcar un minimum de cunoştinţe religioase, spre a putea face faţă cât de cât unei eventuale discuţii, totodată pentru ca să ştie a discerne "grâul de neghină" din mulţimea cărţilor şi publicaţiilor care au inundat piaţa, care sunt puse în cutiile poştale sau sunt împărţite gratuit pe stradă, în parcuri etc.

* 435

Cele oficiale funcţionează în fiecare arhiepiscopie şi episcopie, iar dintre cele particulare amintim: Anastasia-Bucureşti, Deisis-Sibiu, Editura Bizantină- Bucureşti, Editura Sofia-Bucureşti, Editura Ramida, Editura Valea Plopului etc. Trebuie să atragem atenţia că mai există şi alte edituri care se auto-intitulează creştin-ortodoxe, dar nu au competenţă în domeniu. Acestea aduc de fapt un mare prejudiciu misiunii catehetice ortodoxe, prin puerilitatea abordării unor subiecte în care autorii dovedesc un cras amatorism (Pelerinul român-Oradea, Edit. M-tirii Frăsinei etc.).

125 II. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două căi: naturală şi supranaturală. Revelaţia supranaturală, la rândul ei, a fost transmisă tot prin două căi: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; - între ele există unele asemănări (au acelaşi izvor, Dumnezeu; acelaşi mesaj al credinţei, nu se contrazic etc.), dar şi unele deosebiri (ca formă de exprimare, una în scris, cealaltă şi scris şi oral; Sfânta Scriptură este inspirată în totalitate, Sfânta Tradiţie numai parţial; Sfânta Scriptură transmite cuvântul Domnului direct, Sfânta Tradiţie - indirect, uneori comentat, interpretat etc.). 2. ANUNŢAREA TEMEI: vom vorbi astăzi, cu ajutorul Domnului, despre Sfânta Scriptură. 3. TRATAREA:  definiţie: colecţia de cărţi ale Vechiului şi Noului Testament scrise de către autori sacri, sub inspiraţia Sfântului Duh;  denumiri: "Biblia" (gr. τά βιβλία = cărţile); "Sfânta Scriptură" (lat. Sancta Scriptura);  cuprins: Vechiul Testament - 39 cărţi canonice + 13 necanonice; Noul Testament 27 de cărţi canonice436;  stabilirea canonului: - pentru Vechiul Testament pe vremea lui Ezdra (sec. V î.Hr.), pentru Noul Testament, sfârşitul sec. I, recunoscut de către Biserică la Sinodul local din Laodiceea (360) şi Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787);  elemente de istorie a textului biblic: a. Vechiul Testament: aprox. în anul 1250 î. Hr. Moise primeşte Tablele Legii pe muntele Sinai şi scrie Pentateuhul. Celelalte scrieri vetero-testamentare sunt alcătuite până aprox. în sec. V î. Hr. (pe vremea lui Ezdra); Septuaginta = varianta grecească a Bibliei ebraice. Traducerea s-a făcut în Alexandria, pe la 250 î.Hr., de către 72 învăţaţi evrei, aduşi din Palestina de Ptolemeu al II-lea Filadelful. De reţinut că însuşi Mântuitorul (ca de altfel şi Sfinţii Evanghelişti) citează după Septuaginta, nu după varianta ebraică; Vulgata = varianta latină a Bibliei, tradusă de către Fericitul Ieronim (sec. al IV-lea); Textul Masoretic ("masora"=tradiţie) = textul ebraic al Vechiului Testament, transcris în sec. VIII-X d. Hr., care, pe lângă consoanele existente până atunci, primeşte şi vocale, pentru a facilita lectura. Unii exegeţi afirmă, însă, că masoreţii au falsificat anumite versete, în defavoarea creştinilor şi, evident, în favoarea iudeilor; b. Noului Testament a fost scris în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, scrisă iniţial în ebraică (dialectul aramaic), dar tradusă apoi în greacă, de către însuşi autorul; - împărţirea în capitole şi versete: a. În capitole: sec. al XIII-lea, cardinalul Ştefan Langton şi călugărul Huges de Saint Glef; b. În versete: în sec. al XVI-lea, tipograful parizian Robert Ştefan. Această împărţire a permis, apoi, utilizarea lecturii folosind "locurile paralele" de la subsolul fiecărei pagini; - primele ediţii româneşti ale Bibliei: 1648 (numai Noul Testament, numit "de la Bălgrad", datorat ostenelii mitropolitului Simion Ştefan); 1688 - prima ediţie integrală ("Biblia lui Şerban"); 1856 - Biblia de la Buzău; 1858 - Biblia lui Şaguna; 1795 436

În cateheza dezvoltată vor fi nominalizate toate cărţile Sfintei Scripturi;

126 - Biblia de la Blaj; 1914 - Biblia de la Bucureşti; 1936 - Biblia lui Gala Galaction şi Vasile Radu; 1944 - Biblia patriarhului Nicodim; 1968 - Biblia patriarhului Justinian etc. "Varianta Cornilescu" = acceptată oficial de către Societatea Biblică Britanică (1921). Cornilescu Dimitrie, călugăr schismatic, a fost iniţial cântăreţ bisericesc al preotului Tudor Popescu, la Biserica "Cuibul cu barză" din Bucureşti, ambii trecuţi la sectari. Este Biblia „românească” a sectanţilor, cu intervenţii părtinitoare în textul original... Biblia de la Ierusalim - opera colectivă a unui mare grup de specialişti catolici, cu o traducere prea liberă a textelor; - Biblia "ecumenică" = "Traduction Oecumenique de la Bible" (TOB), alcătuită de o echipă mixtă, cu note explicative la subsol. Nu are autoritate ştiinţifică.  inspiraţia Sfintei Scripturi = autorii ei au scris sub influenţa directă a Sfântului Duh. Argument biblic: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură" (II Tim. 3, 16);  interpretarea Sfintei Scripturi se face atât literal (istorico- gramatical), cât şi alegoric437. Pentru a nu greşi, interpretarea se face numai de către persoane autorizate de Biserică. Să luăm aminte la avertismentul Sf. Ap. Petru: "În ele (Epistolele Sfântul Apostol Pavel, n. n.) sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care neştiutorii le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II, 3, 16). Calităţi sine qua non ale interpreţilor: să fie recunoscuţi de către Biserică; să cunoască Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; să aibă o pregătire teologică atestată oficial; să aibă o viaţă morală corespunzătoare etc.  importanţa Sfintei Scripturi pentru mântuire. Însuşi Mântuitorul îndeamnă: "Cercetaţi Scripturile, că socotesc că în ele aveţi viaţă veşnică..." (In. 5, 39), iar în alt loc: "Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Iar cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă fără cuvântul Său revelat în Scriptură. De asemenea, se ştie că pentru mântuire este nevoie de credinţă, har şi fapte bune. Credinţa este, întâi de toate, "din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Rom. 10, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur, excelent cunoscător şi mare exeget al Sfintei Scripturi, afirmă: "Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine"438. 4. RECAPITULAREA: - se fixează elementele de bază ale întrebări de genul "ştiţi să nominalizaţi câteva dintre cărţile V. T. şi N. T.?"; "cum se face interpretarea Sfintei Scripturi?"; "care este importanţa ei pentru mântuire?" etc. 5. ASOCIEREA: - cunoaşterea supranaturală dobândită prin Sfânta Scriptură se asociază (şi se completează) cu sprijinul Sfintei Tradiţii (despre care vom vorbi într-o cateheză separată), dar şi prin cunoaşterea naturală (directă) a creaţiei, după cuvântul psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm 18, 1).

437

Îndrumări practice pentru erminia biblică ortodoxă oferă pr. prof. C. Coman în vol Biblia în Biserică. Eseuri pe teme biblice, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997, în special p. 71-79 şi 101-106. 438 Omilia a X-a, P. G., LXIII, 485.

127 6. GENERALIZAREA: - Sfânta Scriptură este Cartea prin excelenţă, din trei puncte de vedere: a. istoric (istoria mântuirii neamului omenesc); b. religios-moral (cea mai înaltă scriere sacră); c. literar (un monument unic al literaturii universale). 7. APLICAREA: - credem că sunt valabile şi astăzi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Necunoaşterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor"439. De aceea, remediul se subînţelege. - fiecare creştin trebuie, mai ales în condiţiile complicate ale vieţii contemporane, să fie un om "tare în Scripturi", aşa cum se spune în Faptele Apostolilor despre iudeul Apollo, alexandrin de neam (18, 24); cunoaşterea autentică a Scripturii este pază bună împotriva oricăror rătăciri, înlesneşte aflarea celor mai bune răspunsuri în faţa atacurilor sectare şi este cel mai preţios sprijin în misiunea noastră de a-i ajuta pe semeni să se apropie de Dumnezeu. *

439

Omilia a IX-a la Col., P.G. LXII, 361.

128 III. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA TRADIŢIE 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - am observat în cateheza anterioară că Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două căi, naturală şi supranaturală; calea supranaturală are, la rândul ei, două mijloace: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; - cunoaşterea lui Dumnezeu şi a doctrinei Bisericii nu este posibilă numai prin intermediul Sfintei Scripturi, cum greşit pretind confraţii protestanţi şi neoprotestanţi, ci şi prin intermediul documentelor Sfintei Tradiţii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. 2. ANUNŢAREA TEMEI: astăzi vom prezenta câteva din învăţăturile de bază cu privire la Sfânta Tradiţie. 3. TRATAREA:  definiţie: totalitatea adevărurilor de credinţă necuprinse în Sfânta Scriptură, dar consemnate în scris mai târziu; etimologic, termenul provine din latinescul "traditioonis" = predare, transmitere (a învăţăturii), povestire; alte denumiri: predanie, memoria vie a Bisericii (Sergiu Bulgakov), viaţa duhului în Biserică (Vladimir Lossky);  temeiuri biblice: "Sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris..." (In. 21, 25); "Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care leaţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tes. 2, 15);  temeiuri patristice: - Sf. Vasile cel Mare: "Dintre dogmele şi păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele forme de transmitere au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris (în Biblie, n.n.), ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul Crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii?... În virtutea căror scrieri (biblice) binecuvântăm apa botezului, undelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu în virtutea tradiţiei transmise în mod tainic? Nu provin toate acestea din învăţătura părinţilor noştri păstrate în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor?..."440 - Sf. Ioan Damaschin: "În Sfânta Scriptură nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sf. Născătoarea de Dumnezeu Maria. Dar acestea se povestesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ştie să relateze că în momentul slăvitei ei adormiri toţi Sfinţii Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii acesteia, s-au adunat la Ierusalim venind pe calea aerului. Aici au avut o viziune îngerească şi se auzea o melodie dumnezeiască a puterilor cereşti..."441.  aspecte ale Sfintei Tradiţii: statornic şi dinamic. a. Statornic - se referă la conţinutul Tradiţiei Apostolice (Tradiţia dumnezeiască apostolică), care începe la Cincizecime şi se încheie la moartea Sfântului Ioan, fixată în scris de Biserică până în epoca sinoadelor

440

Sf. VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, XXVII, Migne, P.G. 32, 188; vezi trad. rom. de pr. C. CORNIŢESCU şi pr. T. BODOGAE, vol. 12 PSB, Bucureşti, 1988, p. 79-80. 441 Sf. Ioan DAMASCHIN, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P.G., 96, 748; apud Pr. prof. I. G. COMAN, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în "Ortodoxia", anul VIII (1956), nr. 2, p. 165.

129 ecumenice. b. Dinamic = preluarea, comentarea, actualizarea şi trăirea aspectului statornic;  criteriile Sfintei Tradiţii au fost fericit formulate de către Vincenţiu de Lerini (sec. IV): "In ipsa item catholica ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est" (În însăşi Biserica universală trebuie avut grijă foarte mult să ţinem ceea ce a fost crezut peste tot, totdeauna, de către toţi)442;  deosebiri confesionale: - În Biserica Romano-Catolică învăţătura despre Sfânta Tradiţie, principial, este aceeaşi. Aplică, însă, greşit aspectul dinamic al ei, prin introducere de dogme noi, nevalidate de vreun sinod ecumenic; Bisericile Protestante (şi "fiicele" lor mai mici, cele neoprotestante), resping în totalitate Sfânta Tradiţie, susţinând in corpore "Sola Scriptura". Parţial, recunosc şi ei, totuşi, o anumită "tradiţie bisericească", întrucât, vrând-nevrând, şi-au format şi ei tradiţiile lor;  documentele care tezaurizează învăţăturile statornice ale Sfintei Tradiţii: - hotărârile sinoadelor ecumenice; - canoanele Sfinţilor Părinţi; - cărţile de cult ale Bisericii; - mărturisirile de credinţă şi catehismele Bisericii; - monumentele de artă bisericească; - datini şi practici acceptate de Biserică. 4. RECAPITULAREA: se fixează elementele principale din tratare, prin câteva întrebări: "Ce este Sfânta Tradiţie?", "Care sunt temeiurile prin care Biserica o consideră izvor al Revelaţiei?", "Unde este tezaurizată?" etc. 5. ASOCIEREA: - trebuie sesizată în detalii apropierea profundă a Sfintei Tradiţii de Sfânta Scriptură, deodată cu interdependenţa lor. Pe de o parte, conţinutul Sfintei Tradiţii îşi are temeiul în Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte, Sfânta Scriptură însăşi devine mai accesibilă prin elementele de tezaur ale Sfintei Tradiţii (în special tâlcuirile Sfinţilor Părinţi). 6. GENERALIZAREA: - din cele prezentate până aici, reiese un strâns raport între Scriptură, Tradiţie şi Biserică: "Rostul şi lucrarea Sfintei Tradiţii constă, deci, atât în precizarea înţelesului Scripturii (prin regula de credinţă pe care o are Biserica), cât şi în actualizarea şi dinamizarea cuvântului Scripturii fiecărei generaţii, fiecărui timp, până la sfârşitul veacurilor"443. 7. APLICAREA: - Sfânta Tradiţie este preţuită cu adevărat de către cei care cunosc documentele ei şi, mai ales, trăiesc conform principiilor pe care acestea le conţin. Cine le ignoră, n-au ce preţui şi nici nu se pot bucura, din păcate, de binefacerile lor; - după cum credem şi mărturisim infalibilitatea Sfintei Scripturi, aşa trebuie să credem şi să mărturisim infalibilitatea Sfintei Tradiţii, având ca temei lucrarea directă şi continuă a Sfântului Duh în viaţa Bisericii444.

442

VINCENŢIU DE LERINI, Commonitorium primum, 2, Migne, PL, 50, 640; apud. pr. I. Gh. COMAN, Op. cit., p. 171. 443 Pr. lector G. REMETE, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1996, p. 103-104. 444 Pr. prof. I. Gh. COMAN, Op. cit., p. 178.

130 IV. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA TREIME 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - cea mai mare poruncă din Lege, reconfirmată şi de către Mântuitorul Iisus Hristos, este iubirea de Dumnezeu (dublată de iubirea aproapelui) - (Deut. 6, 5; Lc. 10, 28). După cum nu poţi spune, însă, că iubeşti pe cineva dacă nu-l cunoşti, tot aşa nimeni nu poate afirma că-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu-L cunoaşte, atât cât El ni S-a descoperit, desigur; - cunoaşterea lui Dumnezeu nu este doar un deziderat al lumii imanente, ci este legată de veşnicie, după cuvintele Mântuitorului: "Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (In. 17, 3); - când rostim cuvântul "Dumnezeu", întotdeauna avem în vedere Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, o singură fiinţă, întreită în persoane. De aceea, cateheza noastră îşi propune evidenţierea elementelor de bază cu privire la dogma Sfintei Treimi. 2. ANUNŢAREA TEMEI: Astăzi vom medita asupra învăţăturii ortodoxe cu privire la Sfânta Treime. 3. TRATAREA: - dogma Sfintei Treimi reprezintă cea mai mare taină a creştinismului. De aceea, credem că în locul "dogmei Sfintei Treimi" este mai potrivită formularea "taina Sfintei Treimi", datorită atributului infinităţii dumnezeieşti care copleşeşte capacitatea finită şi relativă a cunoaşterii umane. Întemeiaţi pe mărturiile Scripturii, toţi Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Sa, ci doar în lucrările Sale, atât cât El însuşi S-a revelat; - Mărturii scripturistice. Sfânta Scriptură ne dă mărturie că Dumnezeu S-a revelat ca Treime de Persoane: a. Vechiul Testament: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 3, 25); Teofania de la stejarul Mamvri (Fac. 18); "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot..." (Is. 6, 3); b. Noul Testament: La Botezul Domnului, arătarea Sfintei Treimi sau Teofania (Mt. 3, 16-17); trimiterea Apostolilor la propovăduire, în numele Sfintei Treimi: "Mergând, învăţaţi..., botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt. 28, 19); - Mărturii patristice. a. Sfinţii Părinţi participanţi la primele două sinoade ecumenice (Niceea - 325 şi Constantinopol - 381) au formulat dogma trinitară, sintetizând-o în Simbolul de credinţă numit "niceo-constantinopolitan); b. cele mai reprezentative tratate trinitare au scris următorii Sfinţi Părinţi: Atanasie cel Mare (Despre întruparea Logosului; Contra elinilor), Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nyssa (Contra lui Eunomiu), Grigorie de Nazianz (Cele cinci cuvântări teologice), Chiril al Alexandriei (Despre Sf. Treime), Didim cel Orb (Despre Sfântul Duh, Despre Sf. Treime)445.

445

O parte dintre aceste tratate sunt accesibile datorită traducerilor din colecţia PSB de la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, cum este, de exemplu, lucrarea Despre Sfânta Treime (trad. pr. D. Stăniloae, PSB - 40, 1994), altele datorate altor edituri şi colecţii, ca lucrarea Cele cinci cuvântări teologice ale Sf. Grigorie de Nazianz (trad. pr. D. Stăniloae, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993).

131 Pentru nivelul obişnuit al unei cateheze recomandăm, însă, capitolul al VIII-lea, "Cartea întâia", din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin446, întrucât acest sfânt părinte a cunoscut şi a valorificat tratatele menţionate anterior, depăşind, însă, nivelul unei simple sinteze, prin contribuţii personale de valoare excepţională. Iată, bunăoară, cum descrie el credinţa în Sfânta Treime447: "Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Credem într-Unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu S-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia născut, Fiul Său şi purcezătorul Prea Sfântului Duh. Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut... De asemenea, credem şi în Duhul Sfânt, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi co-etern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în putere; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu este îndumnezeit; desăvârşeşte, dar nu se desăvârşeşte; împărtăşeşte, dar nu se împărtăşeşete; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate, asemenea Tatălui şi Fiului..."448; - Analogiile Sfintei Treimi. Pe lângă mărturiile scripturistice şi patristice, un oarecare merit în înţelegerea raţionalităţii, posibilităţii şi sensului existenţei unei realităţi personale întreite îl au anumite analogii din lumea materială, ca de exemplu: sufletul omenesc (cu cele trei componente: raţiune, sentiment şi voinţă), pomul (rădăcină, trunchi şi coroană), soarele (corp mineral, căldură şi lumină), floarea (corpul ei, culoarea şi mirosul), spaţiul (înălţime, lungime, lăţime), timpul (trecut, prezent şi viitor) etc. - Erezii anti-trinitare. Dogma Sfintei Treimi fiind taina tainelor, aşadar cel mai greu accesibilă omului, a fost deseori răstălmăcită, ajungându-se la erezii care au pus la grea încercare Biserica şi pe slujitorii ei devotaţi. Cele mai vehemente erezii sunt catalogate în patru grupe: monarhianismul (susţine o singură Persoană divină; reprezentanţi: Pavel de Samosata şi Sabelie); subordinaţionismul (Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt egali cu Dumnezeu Tatăl; reprezentanţi: Arie şi Macedonie); triteismul (susţine existenţa a trei Dumnezei distincţi; reprezentanţi: Ioan Filipon din Alexandria, sec. al VI-lea); unitarianismul = un monarhianism "modern", susţinut de Faustus Socinus, sec. al XVII-lea (de aici şi denumirea de "socinieni"). Cultul divin - izvor al cunoaşterii dogmei Sfintei Treimi. Întemeiat pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, cultul divin (public şi particular) exprimă în modul cel mai accesibil nuanţele dogmei trinitare, învăţându-ne, de fapt, că pe Dumnezeu îl cunoaştem în măsura în care îl slăvim şi îl experiem liturgic, începând cu simpla 446

"Izvoarele Ortodoxiei", nr. 1, Trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1938, p. 18-34. 447 Reproducem doar câteva fragmente din capitolul menţionat. 448 Ibidem, p. 19, 20, 27 şi 28.

132 închinăciune, continuând cu meditarea în linişte adâncă asupra lucrărilor şi însuşirilor Persoanelor Prea Sfintei Treimi şi încheind cu împărtăşirea din Sfântul Potir, la Sfânta Liturghie. 4. RECAPITULAREA: - care sunt formele cele mai frecvente de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime? (R: închinăciunea şi Simbolul de credinţă); - redaţi o mărturie biblică şi una patristică, cu privire la dogma Sfintei Treimi; - care este modalitatea cea mai eficientă de a cunoaşte dogma Sfintei Treimi? 5. APROFUNDAREA. Întrucât elementele materiale (şi chiar analogiile pomenite mai sus) nu pot fi asociate cu dogma Sfintei Treimi, în locul momentului logico-psihologic al catehezei numit "asociere", propunem aprofundarea, chiar dacă acum o vom face foarte pe scurt, din cauza spaţiului restrâns al catehezei noastre, desigur. Propriu-zis, ne vom referi la un singur detaliu, ce apare sub forme discrete, învăluite în mister, în Scriptură şi Tradiţie, dar excelent formulat de către părintele Dumitru Stăniloae449, anume reflectarea iubirii intra-trinitare în creaţie. Aşa cum menţionam mai la început, Dumnezeu ne este cunoscut prin lucrările Sale, între care cel mai accentuat prin observarea iubirii faţă de creaţie. Detaliul concret la care dorim să facem referire este reflectarea iubirii Persoanelor Sfintei Treimi în familie. Astfel, triunghiul iubirii intra-trinitare (Tatăl şi Fiul îşi asociază iubirea şi o îndreaptă asupra Sfântului Duh; Tatăl şi Sfântul Duh asupra Fiului; Fiul şi Sfântul Duh asupra Tatălui) se poate vedea reflectat în iubirea dintre persoanele unei familii autentic creştine, cu deosebire în familiile cu copii (iar unde nu se nasc în mod natural, pot fi înfiaţi): tata şi mama îşi asociază şi îndreaptă iubirea asupra copiilor; tata şi copiii asupra mamei; mama şi copiii asupra tatălui... Esenţial, numai o treime de persoane poate exercita iubirea completă, autentică. 6. GENERALIZAREA: "Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi: Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău!" 7. APLICAREA (încheierea). Dogma Sfintei Treimi fiind dogma-dogmelor şi taina-tainelor, nu poate fi înţeleasă decât printr-o credinţă luminată, prin trăire creştină autentică şi mai ales prin rugăciune (cult). De aceea, în locul oricăror concluzii, propunem rostirea unei mărturisiri-rugăciune, întâlnită foarte frecvent în cultul nostru ortodox: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ţie!"

449

A se vedea Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, cap. al III-lea, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, p. 306-309. Iată câteva crâmpeie ale "demonstraţiei" părintelui profesor: "Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria şi deci de sensul existenţei... Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistenţă şi o bucurie şi un sens al existenţei. dar nici această doime reală, care e în acelaşi timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de fiinţă, nu e suficientă. Comuniunea în doi este şi ea limitare... Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi restrânse, sau a unei singurătăţi în doi. Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai al treilea subiect care poate fi şi el partener de comuniune...", p. 308-309 (subl. n.).

133 V. CATEHEZĂ DESPRE MAICA DOMNULUI 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - Cultul Bisericii noastre este structurat pe o succesiune ierarhică bine determinată: adorare pentru Prea Sfânta Treime, supra-venerare (= supracinstire) pentru Maica Domnului şi venerare (= cinstire) pentru Sfinţi, Sfânta Cruce, Sfinţii Îngeri şi Sfintele Moaşte; - Fecioara Maria a fost aleasă, pentru vrednicia ei, de Dumnezeu însuşi pentru a-L naşte pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Această alegere este o dovadă că însuşi Dumnezeu i-a acordat o cinstire fără egal, temei logic şi firesc pentru a o cinsti şi noi, oamenii, în chip deosebit. Din păcate nu toţi creştinii acceptă această logică. De aceea, o cateheză despre Maica Domnului este binevenită, din cel puţin două puncte de vedere: 1. Pentru a evidenţia temeiurile de bază ale cinstirii ei; 2. Pentru a răspunde atacurilor nedrepte din partea sectarilor. 2. ANUNŢAREA TEMEI: Vom vorbi astăzi despre câteva dintre temeiurile cinstirii Maicii Prea Curate, deodată cu evidenţierea importanţei slujirii ei în iconomia mântuirii. 3. TRATAREA: - Temeiuri biblice. a. Vechiul Testament: 1. Fac. 3, 15: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul". Sfinţii Părinţi înţeleg prin "femeie" pe Maica Domnului, iar "sămânţa" = Fiul ei, Iisus Hristos; 2. Is. 7, 14: "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi îi vor pune numele Emanuel"; 3. Iez. 44, 2: "Poarta aceasta va fi închisă; nu se va deschide şi nimeni nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat prin ea. De aceea va fi închisă" (referire la pururea fecioria Maicii Domnului); 4. Ps. 45, 10: "Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită şi prea-înfrumuseţată" (referire la locul Maicii Domnului în ierarhia cerească). O dată cu acestea, trebuie reţinute şi alte locuri vetero-testamentare, cu referire tainică la Maica Domnului: Fac. 28, 11-19 (Scara lui Iacov), Ieş. 3, 2 (Rugul care ardea şi nu se mistuia), Ieş. 16, 33 (Vasul = năstrapa cu mană), Num. 17, 8 (Toiagul lui Aaron) etc. b. Noul Testament: 1. Lc. 1, 28: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei" (cuvintele arhanghelului Gavriil); 2. Lc. 1, 35: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri" (cuvintele aceluiaşi arhanghel); 3. Lc. 1, 42: "Binecuvântată eşti tu între femei..." (cuvintele Elisabetei); 4. Lc. 11, 27: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!" strigă o femeie din popor - cuvinte pe care Iisus le-a confirmat: "Aşa este..." (v. 28); 5. Lc. 2, 51, loc în care aflăm că Iisus îi era supus; 6. In. 2, 3 - Iisus preface apa în vin, la rugămintea Maicii Sale; 7. In. 19, 26 - aflăm că nici când era pe Cruce Iisus nu a uitat-o, încredinţând-o ucenicului Său iubit. - Temeiuri patristice (dogmatice, canonice, cultice): 1. Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) l-a condamnat pe Nestorie care o numea pe Maica Domnului "Născătoare de Hristos" şi, prin semnătura a 198 de episcopi, i s-a recunoscut calitatea de ,,Θεοτóκος”, adică ,,Născătoare de Dumnezeu”. Ca bază a hotărârilor sinodale au fost luate cele 12

134 anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei450; 2. Tot la sinodul al III-lea Ecumenic sau stabilit câteva canoane prin care se condamnă învăţăturile greşite ale lui Nestorie (inclusiv cele cu privire la Maica Domnului), dar şi ale celor care îi vor călca pe urme (în special canoanele 2, 3, 4, 5 şi 7)451; 3. Sfântul Ioan Damaschin spune: "Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul ce Cel ce S-a născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeu adevărat, întrupat din ea..."452; 4. În cultul ortodox, Maica Domnului este invocată după Sfânta Treime, înaintea îngerilor şi a sfinţilor, prin faptul că este considerată mijlocitoare prin rugăciunile ei. În această privinţă, este foarte sugestivă icoana numită "Deisis" (= Rugăciune), în care Mântuitorul este încadrat în dreapta de Maica Domnului, iar în stânga de Ioan Botezătorul. Frumuseţea şi bogăţia cultului Maicii Domnului se poate observa cel mai bine în slujbele consacrate sărbătorilor ei: Naşterea... (8 sept.) şi Intrarea în Biserică (21 nov.) - în care sunt evidenţiate virtuţile părinţilor, Ioachim şi Ana; Buna-Vestire (25 martie), în care este evocată acceptarea ei de a deveni Mama Fiului lui Dumnezeu; Soborul... (26 dec.) - omagiul Bisericii pentru vrednicia ei de mamă; Adormirea... (15 aug.) - care reliefează conştiinţa Bisericii că Maica Domnului este "Panaghia" (= Preasfânta), care ne miluieşte cu rugăciunile ei. - Câteva precizări la atacurile sectare. Facem întâi menţiunea că obiecţiunile sectare sunt rezultatul ignoranţei lor în materie de interpretare biblică. Paradoxal, însă, îşi întemeiază tocmai biblic aceste obiecţiuni, legate în special de pururea-fecioria ei. "Bazaţi" pe textele de la Mt. 1, 24 şi Mt. 13, 55, spun că ea a mai avut copii, pe aşa-numiţii "fraţi" ai Domnului (care de fapt erau verişori). Răspunsurile ortodoxe sunt la îndemâna oricui, mai ales în Mărturisirile de credinţă (catehisme), încât nu insistăm aici asupra lor. În schimb, evocăm cuvintele de total bun simţ ale unui teolog protestant (!), Hengster Berg: "Purureafecioria Mariei constituie antiteza binecuvântată împotriva barbariei care socoteşte că aceea care a luat Duh Sfânt şi a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt a trăit apoi în comuniune matrimonială cu Iosif"453. - Devieri ale romano-catolicilor şi protestanţilor. a. Catolicii a promovat dogme noi: imaculata concepţie (1858), înălţarea ei cu trupul la cer (1954), numirea ei, la Conciliul II Vatican (1965), ca Mamă a Bisericii ("Mater Ecclesiae") şi Co-Redemptis ("Co-Mântuitoare"); b. Protestanţii îi acordă Maicii Domnului o cinstire oarecare, numind-o "fericită", "fecioară lăudată", "preavrednica", dar nu i-au rânduit nici un fel de cult, considerând-o doar o "femeie deosebită". 4. RECAPITULAREA: - Cine i-a acordat Maicii Domnului cinste, mai întâi? - Reproduceţi trei temeiuri semnificative pentru cinstirea ei; - Care este locul Maicii Domnului în cultul ortodox?

450

Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1975, p. 252. Vezi Arhid. prof. dr. Ioan FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1992, p. 7375. 452 Op. cit, p. 175-176. 453 Apud Pr. lect. George Remete, Dogmatica, Alba Iulia, 1996, p. 286 451

135 5. ASOCIEREA. Maica Domnului este considerată de Sfinţii Părinţi "Eva cea Nouă", care a născut pe Cel Care ne-a adus mântuirea, spre deosebire de "Eva cea Veche", soţia lui Adam, prin care a venit căderea. 6. GENERALIZAREA: "Cât va fi Biserica, şi în chip deosebit Biserica Ortodoxă, Maica Domnului va fi nelipsită din credinţa, din evlavia, din dragostea şi din cinstea noastră pentru ea. Numele ei îl poartă cele mai multe femei, icoana ei se găseşte în toate bisericile şi în cele mai multe case de creştini, sărbătorile ei sunt între cele mai de cinste, rugăciunile către ea, dintre cele mai obişnuite" (prof. Teodor M. Popescu)454. 7. APLICAREA: - evlavia poporului a păstrat până astăzi expresia "Doamne, Maica Domnului", care exprimă asocierea ei în lucrarea de mântuire; - toate slujbele săvârşite în Biserica noastră au în rânduială rostiri de cinstire şi de cerere către Maica Sfântă; - o dată cu argumentele biblice, patristice, liturgice etc., pentru cinstirea Maicii Domnului există argumentul logic al bunului simţ: nu poate fi despărţit niciodată Fiul de Mamă şi nici Mama nu poate fi despărţită de Fiu, aşa cum din păcate o fac neoprotestanţii şi, parţial, protestanţii. Cum poate susţine cineva căL iubeşte pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, iar pe cea pe care El a ales-o ca mamă să o considere o simplă femeie, care nu şi-a păstrat sfinţenia fecioriei, a mai avut alţi copii etc. etc.? *

454

Meditaţii Teologice, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1977, p. 52.

136 VI. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA BISERICĂ 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: mântuirea are două aspecte esenţiale: obiectivă şi subiectivă; cea obiectivă se mai numeşte şi răscumpărare, cu trei dimensiuni: de jertfă, recapitulativă şi ontologică; cea subiectivă se numeşte şi îndreptare, fiind lucrarea de însuşire personală a mântuirii obiective, cu ajutorul harului, prin credinţă şi fapte bune; - mântuirea subiectivă (sau personală) nu se poate realiza decât în Biserică, pentru că aici se dobândeşte harul, prin Sfintele Taine, începând cu Botezul ("De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" - In 3, 5), căci în afara Bisericii nu există mântuire ("Extra Ecclesiam nulla salus", a spus Sf. Ciprian455 şi tot el a afirmat: "Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tată"456). 2. ANUNŢAREA TEMEI: Astăzi vom vorbi despre importanţa Bisericii pentru mântuirea noastră. 3. TRATAREA: 1. Întemeierea Bisericii: a. Tainic, prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ("... să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său" - Fapte 20, 28); b. În mod văzut, istoric, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, la Cincizecime (Fapte 2); 2. Fiinţa Bisericii: a. Biserica este o instituţie teandrică (divino-umană), cuprinzându-i pe toţi cei botezaţi, care mărturisesc credinţa cea una, uşa ei fiind deschisă pentru toţi oamenii, inclusiv pentru păcătoşi ("Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...", Mt. 9, 12); b. Biserica are două aspecte: văzut (locaş, membrii, acte cultice etc.) şi nevăzut (harul şi toate lucrările tainice); c. Biserica de aici, de pe cale, se numeşte "luptătoare", iar cea de dincolo de pragul imanentului, "triumfătoare". Biserica are, aşadar, şi un caracter veşnic, căci fiind "zidită pe piatra credinţei, nici porţile iadului nu o vor birui!" (Mt. 16, 18); 3. Însuşirile Bisericii sunt cele mărturisite în Simbolul de Credinţă: una, sfântă, sobornicească şi apostolească. a. Una - întrucât Unul este Întemeietorul şi capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ef. 1, 23); b. Sfântă - sfânt fiind Duhul care lucrează în ea. În acest sens mărturisim despre ea că este şi infalibilă (lat. "infallo" = care nu înşeală, care nu greşeşte); c. Sobornicească (= universală) - întrucât are în vedere mântuirea tuturor oamenilor ("Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină", I Tim 2, 4) şi se sprijină pe cele 7 sinoade (soboare) ecumenice; d. Apostolească - se sprijină şi pe mărturia Sfinţilor Apostoli, în prezenţa cărora s-a întemeiat şi care, la rândul lor, au întemeiat biserici locale în lumea cunoscută atunci. Lor li s-a spus: "Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura..." (Mc. 16, 15) şi "Mergând, învăţaţi..." (Mt. 28, 19). 4. Membrii Bisericii: clerul (ierarhia) şi poporul drept-credincios (mirenii). 5. Biserica este şi factor al educaţiei, nu doar al mântuirii. Este important să remarcăm rolul ei şi în plan pedagogic, istoric-naţional etc. La noi, cel puţin, după retragerea aureliană (271-275) până la întemeierea cnezatelor şi voievodatelor (secolul al XIV-lea) şi până la unificarea lor (Basarab I, 1330), singura instituţie existentă neîntrerupt 455 456

Epistole 73, 21, 2; vezi şi Apologeţi de limbă latină, vol. 3 PSB, Bucureşti, 1981, p. 432. De Unitate Ecclesiae, VI; Epistola 74, 7, 2; vezi Apologeţi... cit., p. 438.

137 a fost Biserica. Ei îi revine, aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat fiinţa neamului de la pierire, în faţa atâtor năvălitori, care-şi făcuseră drum pe la noi în acel mileniu văduvit de o conducere statală unitară. Acest mileniu, numit "întunecat", datorită acestei obscurităţi pe plan politic, a fost luminat doar de harul credinţei drept-măritoare, dăruit cu generozitate, atunci ca şi astăzi, de Sfânta Biserică. Ea a ţinut loc şi de şcoală şi de cancelarie domnească. Episcopii şi preoţii au fost conducători spirituali la vedere şi, tainic, cu timp şi fără timp, cu voie şi fără de voie, îndrumători şi sfătuitori politici. 4. RECAPITULAREA: - Cine a întemeiat Biserica? Care este "ziua ei de naştere" în istorie? - Care sunt elementele care ţin de fiinţa Bisericii? - Detaliaţi rolul Bisericii ca factor al educaţiei.

-

5. ASOCIEREA: - Biserica, cu toate că este factorul cel mai important în lucrarea de mântuire, din punct de vedere al educaţiei creştine nu este singurul. O dată cu ea, factori esenţiali ai educaţiei sunt familia şi şcoala. Astfel, buna conlucrare între aceşti trei factori este determinantă pentru formarea caracterului moral creştin, ţinta finală a educaţiei. 6. GENERALIZAREA: Biserica este darul lui Dumnezeu în care şi prin care dobândim mântuirea. Acest adevăr incontestabil a fost exprimat într-un mod deosebit de inspirat de către Fericitul Augustin: "Fără Biserică poţi avea totul în afară de mântuire. Poţi avea cinstire, poţi deţine Evanghelia, poţi avea credinţă şi să predici în numele Sfintei Treimi, dar niciodată nu vei putea găsi mântuire decât în Biserică!"457.

-

7. APLICAREA: - când pronunţăm cuvântul "Biserică" ne gândim, deodată, la clădirea (locaşul) de cult, la comunitatea credincioşilor (I Cor. 1, 2) şi la viaţa liturgică; - sfinţenia Bisericii se reflectă şi se regăseşte, prin extensiunea binefacerilor ei, atât în viaţa de familie (familia însăşi este numită "mica biserică"), cât şi în sufletul ("inima") fiecărei persoane în parte. Aşa se explică un minunat fragment de rugăciune din Canonul Sfintei Împărtăşanii: "Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge...”. În acelaşi sens, la fel de minunat, se exprimă Sf. Efrem Sirul: "Să facem din sufletele noastre biserici, care să fie vrednice de Dumnezeu. Dacă vine unul din cei mari ai pământului, chiar şi uşa ta se împărtăşeşte de cinste. Cu atât mai mult trebuie să fie împodobită dacă Dumnezeu însuşi locuieşte în tine. Fii pentru El biserică şi preot. Slujeştei Lui în biserica ta, după cum a fost şi El preot şi jertfă pentru tine. Fii şi tu pentru El biserică, preot şi jertfă. Fiindcă sufletul tău este biserică, nu lăsa nici o necurăţenie în ea. Nu lăsa nimic în casa lui Dumnezeu din cele ce sânt urâte. Împodobeşte-o în schimb cu tot ceea ce i se cuvine Lui..."458

* 457 458

Apud N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1997, p. 44. Ibidem, p. 38.

138 VII. CATHEZĂ DESPRE COMPORTAMENTUL ÎN BISERICĂ 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - în cateheza anterioară am vorbit despre importanţa Bisericii pentru mântuirea noastră, totodată despre înţelesurile cuvântului „Biserică” etc. - între aceste înţelesuri îl avem şi pe cel de „lăcaş de cult”, în care se săvârşesc sfintele slujbe ce ţin de cultul divin public. 2. ANUNŢAREA TEMEI: - astăzi vom reliefa importanţa câtorva reguli de bază care trebuie respectate în Sfântul Lăcaş, pentru a ne fi de folos participarea la sfintele slujbe. 3. TRATAREA: - din constatările practice, toţi credincioşii ştiu că deseori întâmpinăm anumite greutăţi în menţinerea ordinii la sfintele slujbe, unii creştini fiind obişnuiţi să vorbească, alţii să se plimbe încoace şi încolo, alţii să intre şi să iasă din sf. locaş, cu treabă şi fără treabă etc.. De aceea, suntem nevoiţi să facem repetate apeluri la comportament civilizat, să „dezbatem” problema în cadrul dialogurilor particulare etc. Câţiva credincioşi ne-au sugerat, însă, şi tipărirea unor îndrumări, în scopul asigurării liniştii şi a ordinii. A rezultat, astfel, următorul material, o vreme afişat la avizier, ulterior publicat în „Buletin parohial”459: Pentru ca participarea la sfintele slujbe să ne fie de folos, trebuie să ţinem seama de câteva reguli de bază ale comportamentului nostru în biserică, dintre care le notăm pe cele considerate de noi mai importante:  la sfânta biserică vine fiecare când doreşte şi când poate. Uşa sfântului lăcaş este deschisă permanent în timpul slujbelor. Bine-plăcut Domnului este, însă, a se participa la toată slujba, sau măcar de la începutul Sfintei Liturghii. Cine vine devreme la biserică, se poate închina la toate icoanele, dar cine vine mai târziu, după începerea Sf. Liturghii, îşi va căuta discret un loc mai la urmă şi nu va mai veni în faţă, spre a nu tulbura pe cei integraţi deja în rugăciune;  trebuie să fim îmbrăcaţi cuviincios şi cu haine curate şi să nu purtăm ostentativ bijuterii luxoase (lanţuri, medalioane, ghiuluri, brăţări, broşe etc.). Femeile să nu se fardeze strident, nici să-şi vopsească buzele peste măsură, căci altfel riscă să-şi lase rujul pe icoane, murdărindu-le. Este bine ca femeile să poarte fustă lungă, nu pantaloni, iar bărbaţii costum decent, nu blugi, sau altceva care nu cadrează cu biserica. Nu-i obligatoriu ca femeile să poarte basma pe cap, dar cele care poartă bine fac;  în timpul Sfintei Liturghii nimeni nu va sta în faţa icoanelor de la sf. altar, pe solee, altfel credincioşii vor fi nevoiţi să privească spatele celor care nu ţin seama de această regulă. În plus, cei care se postează acolo îi pot incomoda pe credincioşii care vin să se împărtăşească;  când ies preoţii cu cinstitele daruri, nu este bine să ne întindem pe jos înaintea lor, de-a curmezişul, întrucât există riscul ca preoţii să se împiedice şi să împrăştie - Doamne fereşte! - vinul din potir şi părticelele de pe sf. disc;  după ce am intrat în sf. lăcaş şi ne-am găsit un loc în care să nu deranjăm pe cineva, este bine să stăm acolo până la sfârşit, nu să ne mutăm de colo-colo, nici să părăsim slujba înainte de a se termina. Despre cei care pleacă înainte, Sfinţii Părinţi spun că se aseamănă cu Iuda, care a părăsit Cina de Taină, înainte de a se încheia... 459

„Buletinul parohiei Sf. Ilie-Gorgani”/oct. 2000.

139 





  

  



460

în legătură cu "locul" pe care ni-l alegem, dacă vrem să ocupăm un scaun este bine să privim în jurul nostru şi să vedem dacă nu cumva sunt persoane mai în vârstă sau bolnave, care ar avea nevoie să stea jos. Dacă da, atunci cuviincios este să cedăm scaunul. O altă soluţie pe care o recomandăm este ca atunci când sunt mulţi credincioşi în biserică, scaunele să fie folosite pe rând de către cei ce nu pot sta tot timpul în picioare; atenţia şi privirea credincioşilor trebuie să fie îndreptată spre sf. altar, spre a ne concentra la sf. slujbă, nu spre uşă, să vedem cine intră şi iese, sau în alte părţi, "studiind" cine a venit şi cine nu, cu ce s-a îmbrăcat cutare şi cutare etc., tulburând, astfel, pe alţii cu indiscreţia noastră... nu este bine ca în timpul slujbei unii credincioşi să stea în pridvorul bisericii şi să vorbească. Făcând aşa, aduc ofensă lui Dumnezeu, preotului care săvârşeşte slujba şi credincioşilor aflaţi în biserică. De asemenea, fumatul în pridvor este total incompatibil cu atmosfera de sfinţenie a bisericii ! rugăm ca la intrarea în sf. lăcaş cei care au telefoane celulare să le închidă, spre a nu tulbura slujba cu zgomotul produs de eventualele apeluri; atragem atenţia, de asemenea, că nu este cuviincios să intrăm în sf. lăcaş cu gumă de mestecat în gură; nu trebuie să cântăm mai tare decât cântăreţii şi coriştii, spre a nu-i acoperi şi a nu deranja, astfel, slujba. Dacă vrem, totuşi, să însoţim corul cu vocea noastră, trebuie s-o facem foarte încet (piano), spre a nu tulbura pe cei din jur460; nu este îngăduit nimănui să vorbească în biserică, iar când cumpărăm lumânări sau altceva de la pangar, sau când venim la sf. altar la preot, trebuie să vorbim cât mai încet posibil, în şoaptă, în aşa fel încât să nu deranjăm. Nici la terminarea sf. liturghii, în timpul miruitului, nu este bine să vorbim, spre a respecta până la capăt sfinţenia lăcaşului. De asemenea, nu vom umbla la vasul cu agheasmă în timpul slujbei, spre a nu se face zgomot; tot pentru evitarea zgomotului trebuie să deschidem şi să închidem uşa de la intrare cu atenţie, fără a o trânti. prinoasele aduse în biserică vor fi împărţite în linişte, numai din momentul în care preotul a încheiat anunţurile şi a început miruitul; la miruit vor veni întâi bărbaţii, pe cât se poate în ordinea vârstei, iar apoi femeile, în aceeaşi ordine; rugăm pe credincioşii mai familiarizaţi cu ritualul să nu facă observaţii tăioase în timpul slujbei celor care nu cunosc încă prea multe reguli şi care, din neştiinţă, trec uneori pe unde nu trebuie, stau în genunchi la Sfintele Paşti etc. Le putem face observaţie, totuşi, dar numai afară, după slujbă, cu blândeţe şi vorbă bună; prevenim credincioşii să fie atenţi la lucrurile pe care le au asupra lor (genţi, poşete etc.) şi să nu le lase din mână, pentru că în biserică intră, din păcate, şi anumite persoane răuvoitoare, care vin special să fure. Pentru aceştia (în speranţa că vor citi şi ei aceste recomandări!) facem îndemnul ca, în loc să fure, mai bine să stea de vorbă cu noi, cu preoţii, şi vom încerca să-i ajutăm dacă sunt cu adevărat nevoiaşi, în limitele posibilităţilor, prin intermediul Consiliului şi Comitetului Parohial...

Este bine să pomenim şi de canonul 75 Trulan (Constantinopol, 692), care zice: "Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta, să nu se folosească de strigăte netocmite şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt orânduite de Biserică, care nu-i sunt nici potrivite nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici..." (subl. n.) – Pidalion, Bucureşti, 1933, p. 288.

140 * Din toate aceste recomandări, la care se pot adăuga şi altele asemenea, trebuie să reţinem că venirea la biserică înseamnă, de fapt, întâlnirea cu Dumnezeu, care nu se poate desfăşura decât în condiţii de bună cuviinţă şi evlavie. Respectând regulile de mai sus, vom dovedi respect faţă de sfânta biserică, totodată faţă de semenii noştri veniţi să se roage. 4. RECAPITULAREA (= „fixarea”): - vom relua câteva din cele mai stringente reguli (tăcerea, cântarea discretă, celularele…); - vom răspunde eventualelor întrebări şi nelămuriri venite din partea credincioşilor. 5. ASOCIEREA: - cuvântul „biserică” vine din grecescul „basilikoia” (= casa împăratului), înţelegând, astfel, că biserica este lăcaşul sau casa Împăratului–Dumnezeu. Să ne imaginăm, acum, că am merge în casa unui rege, a unui preşedinte, sau alt înalt demnitar pământesc… Cum ne-am comporta? Cu siguranţă, ne-am strădui să fim cât mai cuviincioşi! Atunci, nu se cuvine cu atât mai mult, oare, să fim întru-totul cuviincioşi în Casa Domnului – Împăratul împăraţilor, a Cărui demnitate este desăvârşită în sfinţenie şi înălţime? 6. GENERALIZAREA: - învăţând să respectăm sfinţenia Casei Domnului, deprindem bunele maniere pentru a respecta şi îmbogăţi atmosfera de armonie şi sfinţenie a propriei familii (numită şi ”mica biserică”) şi a oricărui loc comunitar. Iar a respecta sfinţenia bisericii înseamnă a face deosebire între sf. locaş şi alte locuri publice, unde este inevitabilă gălăgia şi dezordinea (pieţele, magazinele etc.). Ne vom păzi, astfel, să nu cădem sub incidenţa mâniei Mântuitorului, care i-a mustrat aspru pe cei care făceau negoţ în Templul din Ierusalim: „Nu faceţi Casa Tatălui Meu, casă de neguţătorie!!” (In. 2, 16). 7. APLICAREA: - de mare ajutor în formarea unor deprinderi cuviincioase ne este rugăciunea la intrarea în biserică (din Cartea de Rugăciuni): „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă; Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.” *

141 VIII. CATEHEZĂ DESPRE TAINA SPOVEDANIEI. ASPECTE PRACTICE 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - dintre cele şapte Sfinte Taine rânduite de Biserică pentru mântuirea omului (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtăşania, Căsătoria, Preoţia, Maslul) unele sunt irepetabile (Botezul, Mirungerea, Preoţia), altele se repetă în funcţie de solicitările creştinilor (Spovedania, Împărtăşania, Maslul); o excepţie face Taina Căsătoriei, irepetabilă în sine, dar îngăduit a se administra „a doua” şi „a treia” oară, prin pogorământ, în cazuri excepţionale; - dintre Tainele repetabile, cea mai mare frecvenţă o are Spovedania, credincioşii solicitând administrarea ei din ce în ce mai des, într-un număr crescător. Nu de puţine ori, însă, preoţii constată, pe de o parte, că mulţi creştini nu au nici măcar noţiunile elementare despre această Taină, iar pe de alta, că la fel de mulţi sunt influenţaţi (şi derutaţi) de anumite „îndrumare” voluminoase, tipărite fără acordul oficial al Bisericii. 2. ANUNŢAREA TEMEI: vom dialoga astăzi despre importanţa unor îndrumări practice cu privire la Taina Spovedaniei. 3. TRATAREA: - cateheza de faţă nu va prezenta aspectele doctrinare, biblice, canonice şi liturgice ale Tainei, despre care vorbim adesea, ori se poate învăţa din Catehism. Mai importante, d.p.v. practic, ni se par anumite îndrumări concrete, în urma cărora credincioşii să aibă folos. Altfel spus: să facă o spovedanie sinceră şi completă, pentru a primi cum se cuvine, apoi, Sfânta Împărtăşanie; - cele mai sensibile întrebări puse de credincioşi, cu deosebire de către tineri, sunt legate de Taina Spovedaniei. Suntem întrebaţi mai ales în legătură cu numeroasele „chestionare” şi „îndrumare” pentru spovedanii apărute copios, în tiraje excesive, care au umplut tarabele librăriilor şi pangarele bisericilor. Consultându-le, unii credincioşi îşi notează liste interminabile de păcate, reale ori închipuite, pierzându-se în detalii nesemnificative, care consumă un timp considerabil pentru a fi citite, spre disperarea celorlalţi creştini care aşteaptă la rând, totodată, de ce să nu o spunem direct, şi a preotului duhovnic. Reglementarea situaţiei nu este posibilă doar prin câteva sfaturi repetate la finalul slujbelor, nici numai prin discutarea cu participanţii conştiincioşi ai dialogului săptămânal, ci este nevoie de o popularizare mai largă a unor îndrumări efective, care este bine a fi afişate în locuri vizibile din sf. locaş, cu literă mare, în format A3. Iată, aşadar, un posibil textîndrumar: „Pentru că în ultima vreme numărul credincioşilor care doresc să se spovedească la biserică este sporit, am simţit obligaţia de a da câteva îndrumări practice, mai ales din două motive: 1. Pentru ca spovedania să fie întotdeauna completă, chiar dacă uneori aglomeraţia este mare; 2. Să fie operativă, aşa încât credincioşii prezenţi să nu aştepte peste măsură la rând.  este bine, pe cât posibil, să ne păstrăm fiecare duhovnicul pe care ni l-am ales în mod liber. Dacă vrem să mergem la altul, trebuie să cerem dezlegare de la duhovnicul de la care plecăm. Obiceiul de a schimba mereu duhovnicii este dăunător, întrucât riscăm să nu ne cunoască nici unul atât cât este necesar pentru a ne ajuta cu sfaturile cele mai bune;

142     



 



înainte de a veni la preot este bine să postim, să citim rugăciunile pentru spovedanie (din Cartea de Rugăciuni) şi, mai ales, să ne cerem iertare de la cei pe care i-am supărat; credincioşii trebuie să respecte, pe cât posibil, programul pentru spovedanie al bisericii, publicat în Buletinul parohial sau afişat la avizier. Numai în cazuri de extremă urgenţă vom solicita să fim spovediţi şi în afara acestui program; după ce s-a făcut molitva pentru spovedanie, ordinea venirii la preot va ţine seama de bătrâni, bolnavi, persoane cu copii mici, timpul sosirii etc. se va păstra distanţa corespunzătoare faţă de locul spovedaniei (cca. 3 m.), pentru a nu se auzi nimic din cele ce mărturiseşte cel care este la rând; pentru a nu irosi inutil timpul preotului şi a-i face pe ceilalţi creştini să aştepte prea mult, rugăm pe fiecare creştin, ca atunci când îi vine rândul, să facă referire numai la păcatele personale (nu ale altora!) şi să evite a spune alte lucruri care nu ţin de Taina Spovedaniei. În cazul în care noi, preoţii, vom observa că cineva se abate de la spovedanie şi începe să povestească lucruri din afara ei, ne vom rezerva dreptul de a întrerupe acea povestire... Pe de altă parte, dacă cineva doreşte să stea de vorbă cu preotul mai mult şi despre alte lucruri, sau vrem să-i povestim necazurile etc., vom veni altă dată, când nu este aglomeraţie (vom stabili cu preotul când); vom mărturisi numai păcatele pe care le-am făcut de la ultima spovedanie, precum şi pe cele pe care nu le-am spus la alte spovedanii, din uitare, ruşine sau neîncredere. Dacă vom ascunde ceva, cu bună ştiinţă, nu se iartă nici păcatele mărturisite. Trebuie să ştim, de asemenea, că fiecare preot a depus jurământul de a păstra cu stricteţe secretul spovedaniei, încât să nu avem reţineri că va divulga cuiva cele mărturisite. Să avem încredere, aşadar, a ne mărturisi complet, altfel facem voia diavolului... Căci diavolul, atunci când păcătuim ne ia ruşinea, iar când mergem să ne spovedim ne-o dă înzecit; nu vom mărturisi păcatele pe care le-am spus la alte spovedanii, dacă nu le-am repetat. Prin aceasta, dovedim încredere în Taina Spovedaniei şi în preot "ca iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1); unii creştini au obiceiul să vină cu o foaie (sau mai multe) pe care şi-au scris păcatele. Procedeul este bun, dar nu este obligatoriu. Este bun pentru că ne ajută să nu uităm ceva, din cauza emoţiilor sau a oboselii. Pe foaie vom nota, însă, numai strictul necesar (păcatele mai mari), nu toate mărunţişurile pe care le recomandă unele îndrumare pentru spovedanie, tipărite fără acordul oficial al Bisericii. De altfel, oricâte pagini am scrie, niciodată nu vom epuiza greşelile făcute... De aceea, ne vom limita la cele care ne apasă mai greu pe suflet, pentru că importantă nu este atât înşirarea a cât mai multe păcate, ci părerea de rău, căinţa, pentru toate cele săvârşite, ştiute şi neştiute. Aşa numita "spovedanie după pravilă", potrivit căreia trebuie să înşirăm liste întregi de păcate, nu este conformă cu practica ortodoxă. Căci spovedania înseamnă dialog cu preotul, nu citirea unui inventar interminabil de păcate, pierzându-ne în amănunte şi riscând să uităm esenţialul; dorind să fim cât mai concişi, nu vom renunţa, totuşi, să-i punem preotului anumite întrebări, dacă ne frământă ceva. Câteva secunde în plus nu cauzează nimănui, dimpotrivă, ne ajută să plecăm împăcaţi sufleteşte. Astfel, îi vom pune cel puţin întrebarea dacă avem voie să ne împărtăşim (în cazul în care preotul, din cauza oboselii, uită să ne spună);

143 

după spovedanie, dacă am primit dezlegare să ne împărtăşim, vom face acasă rugăciunile (canonul) Sfintei Împărtăşanii, din Cartea de Rugăciuni sau Ceaslov. De aceea, ne vom spovedi, de obicei, cu cel puţin o zi înainte de a ne împărtăşi, pentru a împlini acest canon de rugăciune (şi alte canoane pe care le va rândui duhovnicul); * Prin cele enumerate mai sus nu am epuizat nici pe departe învăţăturile practice legate de Taina Mărturisirii, dar nădăjduim că am surprins măcar aspectele esenţiale. Alte lămuriri le putem afla "din mers", sau întrebându-l pe preot în zilele în care se desfăşoară dialogul catehetic în biserică. Esenţial pentru noi, în calitate de creştini, este să avem un duhovnic care să ne cunoască bine, la care să ne spovedim măcar o dată pe an (sau şi mai des, atunci când ne simţim apăsaţi sufleteşte) şi ale cărui sfaturi să le ascultăm aşa cum ascultă copiii buni de proprii părinţi.” 4. RECAPITULAREA: - vom răspunde întrebărilor ce ni se vor adresa de către participanţii la cateheză (dialog); 5. ASOCIEREA: - cu Taina Sfântului Botez. După cum prin baia Botezului se iartă toate păcatele (cel „strămoşesc” la copii, plus toate celelalte la catehumenii adulţi), tot aşa şi prin Spovedanie (numită şi „al doilea Botez”) – dacă este completă şi însoţită de căinţă, împlinirea canonului etc., se dobândeşte curăţie de „nou născut”, totodată vrednicia necesară pentru a primi Sfânta Împărtăşanie; 6. GENERALIZAREA: Toţi trebuie să ne spovedim, chiar dacă ni se pare că nu am greşit cu nimic. Aşa ne învaţă Sf. Ioan Evanghelistul: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.” (I In 1, 8-9); 7. APLICAREA: - suntem întrebaţi adesea: „Cum este bine să ne spovedim: mai des sau mai rar?” Răspunsul formulat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă ni se pare deosebit de lămuritor (şi de total bun simţ), motiv pentru care îl redăm aici: „Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori şi oricând simţim nevoia de a ne uşura sufletul de povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului şi nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât mai bine. De obicei, însă, spovedania este legată de posturi. De aceea, Porunca a patra a Bisericii ne învaţă să ne mărturisim de patru ori pe an, adică în cele patru posturi…”461

461

Învăţătura de credinţă…, p. 293-294.

144 IX. CATEHEZĂ DESPRE RUGĂCIUNE462 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: Dumnezeu este nu numai Realitatea Supremă, ci şi Binele Absolut, de la Care ne vine, aşadar, toată bunătatea. Comuniunea cu El este vitală ("Fără de Mine nu puteţi face nimic!", In 15, 5; "Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa şi voi, dacă nu rămâneţi în Mine", In 15, 4; de aici s-a inspirat, credem, Sfântul Apostol Pavel când a mărturisit: "Toate le pot în Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte" - Filip. 4, 13); - Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult. Structurii psiho-fizice a omului îi corespund cele două dimensiuni ale cultului: intern şi extern. Cultul intern este concentrat în cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea; cultul extern se manifestă în două moduri: public (sfintele slujbe) şi particular (rugăciunea). 2. Astăzi vom vorbi despre aspectele generale ce ţin de cultul particular, adică despre rugăciune. 3. TRATAREA: A. Definiţie şi etimologie. Cea mai cunoscută definiţie este cea formulată de Evagrie Monahul (numit şi "Ponticul", † 399): "Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu"463. Etimologic termenul vine din limba latină (rogatio-onis) şi este interesant de observat că primul sens al acestui substantiv este "propunere", al doilea "cerere", al treilea "întrebare"; iar ca verb ("rogo-are"): 1. a întreba; 2. a cere...464; B. Temeiuri scripturistice. Modelul Suprem şi în privinţa rugăciunii ni-l dă Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a rugat îndeosebi în locuri retrase ("În zilele acelea, Iisus a ieşit la munte să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu" - Lc. 6, 12; a se vedea şi rugăciunea din grădina Ghetsimani, Lc. 22, 41-42, precum şi alte momente), dar şi în locuri publice, ca de exemplu la învierea lui Lazăr (In. 11, 41-42). De asemenea, Mântuitorul a îndemnat la rugăciune: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Mt. 26, 41); i-a învăţat pe ucenici "Tatăl nostru" (Mt. 6, 9-13). Sfinţii Apostoli au practicat rugăciunea şi au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu la alegerea lui Matia (Fapte 1, 24); Sf. Ap. Petru, înainte de a o învia pe Tavita (Fapte 9, 40); iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă stăruitor: "Rugaţi-vă neîncetat!" (I Tes. V, 17). C. Temeiurile Patristice în favoarea rugăciunii sunt nenumărate. Prezentăm aici doar crâmpeie din marea de învăţături cu privire la acest subiect: Sf. Ciprian: "Aceia pot dobândi ce cer de la Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la Rugăciune" 465; Sf. Macarie cel Mare: "Lucrul cel mai de căpetenie este stăruinţa, la vreme, în rugăciune"466; Sf. Ioan Gură de Aur: "Oamenii se supără când sunt grămădiţi de cereri. Dumnezeu însă 462

Pentru redactarea acestei schiţe de cateheză utilizăm cu precădere Teologia Morală Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1980, p. 13-55 şi Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, aceeaşi Editură, Bucureşti, 1952, p. 202-223. 463 Cuvânt despre rugăciune, 3, în Filocalia Românească 1, trad. de prot. D. STĂNILOAE, Sibiu 1947 (Ediţia a II-a), p. 73. Tot Evagrie, în aceeaşi lucrare, spune: "Dacă eşti teolog roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog!", Ibidem, 60, p. 81. 464 G. GUŢU, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 482 465 Despre Rugăciunea Domnească, 31. 466 Omilii, III, 13.

145 iubeşte pe cel care stăruie..."467. Şi tot el zice: "Dacă voiţi să aflaţi cunoştinţa voii lui Dumnezeu, dacă voiţi să aflaţi esenţa înţelepciunii duhovniceşti, aceasta se poate numai prin rugăciunea necurmată"468. Evagrie Ponticul: "Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea"469. D. Felurile rugăciunii: a). După formă: lăuntrică şi verbală; b). După subiect: personală şi publică; c). D. p. v. al conţinutului: de laudă, de mulţumire şi de cerere. De laudă: - după exemplul Mântuitorului: "Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ..." (In. 17, 4) şi al Maicii Preacurate: "Măreşte, suflete al meu, pe Domnul..." (Lc. 1, 17); de mulţumire: - după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: "Neîncetat vă rugaţi! Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi" (I Tes. 5, 17-18); de cerere: - "Cereţi şi vi se va da!" - spune Mântuitorul (Mt. 7, 7); "Toate câte veţi cere în rugăciune, crezând, veţi lua!" (Mt. 21, 22). E. Însuşirile (exigenţele) rugăciunii: să izvorască din inimă curată şi să fie făcută cu atenţie; să fie făcută cu dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele; să nu conţină cereri care să contravină moralei creştine şi bunului simţ; să fie numai pe linia voii lui Dumnezeu (de aceea se spune, cu toată dreptatea, că cea mai scurtă şi mai înţeleaptă rugăciune este: "Doamne, facă-se voia Ta cu mine!"). F. Foloasele rugăciunii: comuniunea cu Dumnezeu şi dobândirea asemănării cu El; luminarea minţii, bucuria inimii, întărirea voinţei. Iar Sfinţii Părinţi se întrec în a le descrie: cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti (Fer. Augustin), cununa virtuţilor (Sf. Maxim Mărturisitorul), doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele şi vindecând nelegiuirile (Sf. Ioan Gură de Aur), leacul mâhnirii şi urâtului (Sf. Nil Sinaitul), rodul bucuriei şi al mulţumirii (Evagrie Monahul) etc. etc.470. O dată cu Sfinţii Părinţi, care mărturisesc despre foloasele duhovniceşti ale rugăciunii, medicii creştini susţin rolul terapeutic general al ei. Între aceştia, s-a remarcat în chip aparte dr. Alexis Carrel471, îndeosebi prin "Eseul despre rugăciune". Mai întâi face o splendidă încercare de a o defini: "Rugăciunea este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul imaterial al lumii. În general, rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de ajutor. Uneori, însă, rugăciunea devine contemplaţie senină a Principiului imanent şi transcendent al lucrurilor; un act de iubire şi de adoraţie faţă de Acela de la Care izvorăşte minunea vieţii. De fapt, rugăciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa Nevăzută, cu Acela Care este Creatorul a tot ce există, cu Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumuseţea Absolută..." (subl. n.). În legătură cu foloasele rugăciunii, Alexis Carrel spune: "Oamenii care se roagă în mod serios se caracterizează prin perseverenţă în împlinirea obligaţiilor, printr-un simţ al datoriei şi al răspunderii avansat, prin mai puţine căderi şi păcate şi printr-o anumită bunătate faţă de ceilalţi... Rugăciunea produce în suflet calm, linişte interioară, armonie 467

Omilia XX, 5. Omilia a II-a la Col.. 469 Op. cit., 150, p. 93. 470 Fragmente preluate de la N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa şcoalelor", Bucureşti, 1997. 471 Alexis Carrel (1873-1944), chirurg şi fiziolog francez, autor al unor lucrări de prestigiu pentru care a primit premiul Nobel pentru medicină (1912). O dată cu lucrările de medicină, a scris şi cărţi de spiritualitate, între care cea mai cunoscută este "Omul - fiinţă necunoscută" (L'homme cet inconue). După ce a vizitat locul de pelerinaj de la Lourdes (Franţa), a devenit un creştin practicant, aşa explicându-se scrierea acestui splendid eseu despre rugăciune. 468

146 între activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea. Echilibrul cauzat de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav... Astfel, rugăciunea îi marchează pe credincioşii săi cu o caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine, bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi, când nevoia o cere, jertfa de sine a soldatului sau martirului..."472. 4. RECAPITULAREA: - încercaţi o definiţie personală a rugăciunii; - expuneţi, pe scurt, un moment de trăire şi de împlinire a rugăciunii, din experienţa duhovnicească proprie. 4. ASOCIEREA: cu postul (Mt. 17, 21) şi cu milostenia (Mt. 12, 7); 6. GENERALIZAREA: Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte care trece peste ispite, scăpare de întristări, fărâmarea războaielor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşire tainică, dovada nădejdii, luminarea minţii, secure pentru deznădejde, comoara celor ce iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea stării, arătătorul viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei (Sf. Ioan Scărarul)473. 7. APLICAREA: Să încercăm a răspunde la câteva întrebări: Când ne rugăm? Unde? Cum? Pentru cine? (şi altele asemenea, după caz).

*

472 473

Fragmentele sunt preluate după textul publicat în magazinul "Reader's Digest", ian./ 1941; Apud N. MOLDOVEANU, Op. cit. , p. 474.

147 X. CATEHEZĂ DESPRE RUGĂCIUNEA „TATĂL NOSTRU” 1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: - în cateheza anterioară am vorbit despre importanţa şi felurile rugăciunii, în general (recomandăm a se aminti în special paragrafele despre felurile, însuşirile şi foloasele ei); - între rugăciunile noastre zilnice se numără şi rugăciunea „Tatăl nostru”, numită şi „Rugăciunea Domnească”; în conţinutul acestei rugăciuni sunt anumite cuvinte şi expresii mai greu de înţeles pentru credincioşii de rând, care ne pun adesea întrebări legate de ele; 2. ANUNŢAREA TEMEI: Pentru astăzi ne propunem scurte lămuriri în legătură cu următoarele expresii: A. „Sfinţească-se numele Tău”; B. „Vină împărăţia Ta”; C. „Pâinea noastră cea de toate zilele” D. „Nu ne duce pe noi în ispită” E. „Ne izbăveşte de Cel-Rău” 3. TRATAREA: - precizăm mai întâi că Rugăciunea Domnească are trei părţi: 1. invocare („Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”); 2. şapte cereri („Sfinţească-se …” etc.); 3. încheiere („Că a Ta este împărăţia…”); pentru a înţelege cât mai bine importanţa şi foloasele acestei rugăciuni este bine a se face explicaţii complete asupra tuturor părţilor ei (propriu-zis, un ciclu de cateheze), sau cel puţin a-i îndemna pe credincioşi să citească lămuririle destul de bogate pe care le oferă Învăţătura de credinţă ortodoxă (Catehismul) - astăzi zăbovim doar asupra problemelor semnalate la „anunţarea temei”, întrucât cele mai multe întrebări care ni se pun sunt legate de ele; A. Întrebare: de ce zicem „Sfinţească-Se numele Tău…? Cum, adică, Dumnezeu nu este Sfânt?” Răspuns: Da, Dumnezeu este sfânt din fire (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogică, 12). Nici nu îndrăznim, aşadar, a cere să se sfinţească prin rugăciunile noastre, ci doar recunoaştem şi mărturisim sfinţenia Lui, pe de o parte, iar pe de alta, dorim ca numele Lui să se sfinţească în noi, în viaţa noastră. Altfel spus: să ne împărtăşim de sfinţenia Lui, prin alungarea păcatului şi practicarea virtuţilor. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Sfinţim numele Tatălui nostru cel după har, carele este în ceruri, omorând pofta pământească şi curăţindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune” (Filocalia Rom., II, p. 263). Aşadar, expresia „sfinţească-se…” are înţeles de „preamărească-se de către toţi oamenii şi de către toată făptura” – zice, la rândul său, Sf. Ioan Gură de Aur (Omilia „Poarta strâmtă…”)474. În lumina celor tâlcuite de Sfinţii Părinţi, înţelegem acum mai bine de ce Mântuitorul a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16). În concluzie: Numele lui Dumnezeu „se sfinţeşte” (= se slăveşte), prin faptele noastre cele bune… B. Întrebare: Cum rostim: „fie” împărăţia Ta sau „vină …” Răspuns: Pentru a răspunde la cea de-a doua întrebare, ne-am gândit că cel mai util lucru este să transcriem întreaga rugăciune, potrivit textului propus în cea mai recentă ediţie a Bibliei, datorată ostenelilor Î.P.S. Bartolomeu al Clujului, aprobată recent ca ediţie sinodală a Bisericii Ortodoxe Române: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vină împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer şi pe 474

Învăţătura de credinţă…, p. 228.

148 pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mt. 6, 9-13). Observăm, aşadar, răspunsul aşteptat: “Vină împărăţia Ta” şi nu “Fie împărăţia Ta”, cum greşit auzim uneori. Adică, ne rugăm „să vină” şi pe pământ armonia vieţii cereşti, inclusiv în familiile şi în sufletele noastre. Nu „să fie”, ca şi cum această împărăţie n-ar exista… C. Întrebare: uneori auzim „pâinea noastră cea spre fiinţă”, alteori „… cea de toate zilele…” Cum e corect? Răspuns: Întrucât se întâmplă adesea, chiar în Biserica noastră, să auzim ambele expresii, socotim oportun să oferim lămuririle necesare. Expresia “pâinea noastră cea spre fiinţă”, traduce mot-à-mot cuvintele din textul grecesc ,,τὸν ἅρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον” (ούσία= fiinţă), iar “pâinea noastră cea de toate zilele” reproduce varianta latină “panem nostrum cotidianum (cotidian = zilnic)”. Practic, ambele variante sunt valabile, exprimând aceeaşi idee de hrană zilnică, atât materială cât şi spirituală. Evident, este vorba şi de hrana vieţii veşnice, Sf. Euharistie. Întrucât limba română este de sorginte latină, socotim mai potrivit să rostim “...cea de toate zilele”. Este varianta pe care o propune şi Bartolomeu Anania, atât în textul de la Mt. 6, 11, cât şi pentru cel de la Luca 11, 3 (a se vedea, spre exemplu, şi următoarea explicaţie, la nota de subsol: “cea spre fiinţă, expresie folosită în unele versiuni, nu traduce exact cuvântul original, dar nici nu constituie o erezie...”). Trebuie să avem în vedere şi faptul că unii creştini, necunoscând bine textul, pronunţă “pâinea noastră cea spre o fiinţă, introducând acest “o” care denaturează complet sensul originar. În concluzie, pentru că suntem un popor de origine latină, pentru faptul că expresia “...cea de toate zilele” s-a impus oarecum de la sine, cât mai ales pentru a nu se mai crea confuzii, propunem şi noi să folosim numai această variantă, chiar dacă până acum am folosit-o şi pe cealaltă. Este adevărat că în varianta cântată sunt puse pe note cuvintele “pâinea noastră cea spre fiinţă”. Aşadar, atunci când cântăm, procedăm conform partiturii, mai ales că este o melodie tradiţională care s-a împământenit. Dar în varianta necântată vom rosti aşa cum am propus mai sus. Credem, totodată, că sună mai bine pe româneşte. D. Întrebare: de ce zicem „nu ne duce pe noi în ispită?”. Întrebarea, cu mici variaţiuni, sună de fapt cam aşa: „Cum, părinte, Dumnezeu ne duce în ispită? N-ar fi corect să zicem şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită?”. Răspuns: înţelesul acesta este, dar traducerile româneşti respectă textele originale, latineşti şi greceşti („Et ne inducas nos in temptationem” – Vulgata; „καὶ μὴ εἰσενέγκης ημᾶς εἰς πειρασμόν” – Biblia gr.), totodată variantele moderne din principalele limbi de circulaţie, engleză, germană şi franceză („And lead us not into temptation” – King James Version; „Und führe uns nicht in Versuchung” – Biblia lui Luther; „Et ne nous induis point dans la tentation” – Biblia franceză)475. Respectăm aceste variante nu ca simpli imitatori, ci pentru că nu este nevoie să schimbăm sau să „ameliorăm” textul, deoarece cuvintele respective sunt limpezi şi precise, prin ele înţelegând, de fapt, că Îi cerem lui Dumnezeu să nu ne ducă în ispite care ne-ar transforma în prăzi pentru Cel-Rău. De 475

Pentru variantele în limbile latină, greacă, engleză şi germană, am utilizat CD-ul „BibleWorks”, un program deosebit de util şi practic pentru analizarea paralelă pe versete a variantelor de traducere.

149 aceea ne şi rugăm imediat: „ci ne izbăveşte de Cel-Rău”. Cu alte cuvinte, ne rugăm să fim ajutaţi a evita răul, nu a-l provoca. Iată cum tâlcuieşte, bunăoară, Sfântul Ioan Gură de Aur: „În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră şi ne potoleşte trufia, învăţându-ne să fugim de lupte şi nu să le căutăm. Aşa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai ruşinoasă. Când suntem târâţi în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemaţi, să stăm liniştiţi şi să aşteptăm timpul luptelor, ca să arătăm şi că nu umblăm după slavă deşartă şi că suntem curajoşi”476. De altfel şi versiunea Bartolomeu Anania transcrie textul neschimbat („şi nu ne duce pe noi în ispită”), iar la notă dă următoarea explicaţie: „În înţelesul de a nu ne lăsa să cădem în ispită sau fereşte-ne de prilejul ispitei. De altfel, ispita nu e o cădere propriu-zisă, ci o încercare sau un examen prin care cineva poate să cadă; o probă de foc.” E. Întrebare: cum e corect: „Cel viclean” sau „Cel-Rău”? Răspuns: Apreciam că expresia “ne izbăveşte de Cel-Rău”, este mai aproape de înţelesul corect. Cel-Rău, adică diavolul, este o realitate personală, un personaj adică, nu un fenomen indefinit. De aceea se folosesc iniţiale mari. Expresia “cel viclean” pe care o auzim adeseori nu este greşită în sine, dar prin “viclean” se poate înţelege şi un om cu păcatul vicleniei, pe când atunci când spunem “Cel-Rău” ne referim la diavol, care este întruchiparea răului prin excelenţă. Aşadar, atât pentru uniformitate, cât şi pentru conformitate cu textele originale, totodată cu înţelesurile corecte, socotim potrivit să folosim varianta Tatăl nostru reprodusă mai sus, având totodată încredere şi în competenţa lingvistică şi teologică a ierarhului cărturar de la Cluj, Bartolomeu Anania, a cărui variantă biblică a primit aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii noastre. * 4. RECAPITULAREA: atragem atenţia că aceste succinte explicaţii (pe care le nominalizăm) sunt departe de a epuiza problemele şi înţelesurile. Invităm (şi programăm) la un ciclu de cateheze, în care vom explica şi celelalte părţi trecute cu vederea aici. 5. ASOCIEREA: Înţelegerea şi rostirea corectă a rugăciunii Tatăl nostru este un pas important pentru a ne strădui să înţelegem corect Cultul Divin, în ansamblul lui, pentru a participa la săvârşirea lui cu toată voluntaritatea. Pe de altă parte, însă, pentru a ne mântui, rugăciunile noastre trebuie însoţite neapărat cu postul, milostenia etc. (faptele bune, în general). Altfel, rugăciunile rămân simple exerciţii verbale sau ale minţii… 6. GENERALIZAREA: Tâlcuirea rugăciunilor, a Scripturii, a doctrinei Bisericii şi a cultului, în general, nu se poate face decât în duhul şi lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi, la care se adaugă cele ale dascălilor de teologie şi ale slujitorilor luminaţi ai Sfintelor Altare. De aceea, să ţineam seamă de sfatul inspirat al Sf. Ap. Pavel: „Aduceţi-vă aminte de maimarii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7); 7. ÎNCHEIEREA: rostim rar, cu toţii, rugăciunea Tatăl nostru, potrivit textului recomandat în cateheza de faţă.

476

Omilii la Mt., XIX, 6; trad. Pr. D. Fecioru, PSB vol. 23, Bucureşti, 1994, p. 255.

150 BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU EXAMENE: 1. SEMESTRUL I:  Teodor M. Popescu, Primii didascali creştini, în „S.T.” nr. 2/ 1932, p. 140-211, sau în vol. Biserica şi cultura, Bucureşti, 1996, p. 79-182: instituirea, atribuţiile, calităţile, mărturii scripturistice şi patristice cu privire la slujirea lor, didascalii scriitori etc..  Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1982 (vol. 4 P.S.B.): date generale despre autor şi lucrare, cu atenţie asupra elementelor cu impact în pedagogia actuală: a. Portretul pedagogului ideal; b. Atitudinea faţă de bunurile materiale; c. Sfaturi morale pentru comportamentul creştin;  Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, partea I, 1943; partea a II - a, 1945 (colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”); de asemenea, ediţia IBMBOR, Bucureşti, 2003: date generale despre autor şi catehezele sale; cunoaşterea conţinutului “Procatehezei”;  Sf. Vasile cel Mare, Omilia către tineri, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1986, vol. nr. 17 din colecţia P. S. B, p. 566-582: cunoaşterea conţinutului, cu atenţie specială asupra acelor sfaturi care corespund exigenţelor catehezei contemporane;

2. SEMESTRUL AL II - LEA:  Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, în vol. „Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor”, trad. pr. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 389-427. 

Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, trad. diac. Ioan Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999;

 Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere, Editura "Humanitas", Bucureşti, 1999 (ediţie revizuită), primele şase capitole: 1. Introducere în bunele maniere; 2. Cum arată un om manierat; 3. Salutul; 4. Prezentarea; 5. Formule de adresare; 6. Arta conversaţiei şi comportamentul în societate ;  Pr. Vasile Gordon, Bibliografia Catehetică (orientare generală).

151 BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ (Inclusiv pentru METODICA RELIGIEI). Lucrările marcate cu * sunt obligatorii pentru examene.

PREDĂRII

1. Izvoare scripturistice şi patristice: Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 2001; Bible Works – CD cu Sfânta Scriptură în 7 limbi şi 25 de variante: 15 greacă, 2 latină, 2 ebraică, 1 engleză, 2 germană, 1 poloneză, 2 rusă (+ comentarii, detalieri lingvistice ş.a.); Fer. Augustin, De catechizandis rudibus, MIGNE, P.L. XXXX, col. 309-348; (vezi şi Oeuvres complètes de Saint Augustin, text bilingv, Trad. par Peronne, Vincent & comp., Paris, 1869, Tom. XXI (Sur la manièred'enseigner la doctrine chrétienne aux ignorants), p. 394-443. Vezi trad. rom. de George Bogdan Ţâra, Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină. Ediţie bilinvă, Polirom, Bucureşti, 2002; Idem, De magistro, P.L. XXXII, col. 1193-1220; trad. rom. Eugen Munteanu, Institutul European, Iaşi, 1995 (ediţie bilingvă). * Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1982 (vol. 4 P.S.B.). * Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, partea I, 1943, partea a II - a, 1945 (Colecţia Izvoarele Ortodoxiei ). Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, trad. de T. Cristescu şi N. Barbu, Bucureşti, 1947; ediţia a II-a = 1998 (Edit. "Sophia"). Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, în vol. "Puţul şi împărţire de grâu", Bacău, 1995, p. 421-431; *Idem, Despre creşterea copiilor, în vol. „Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor”, trad. pr. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 389427 (text care se regăseşte parţial şi în volumul publicat de Editura „Deisis”: Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu traducerea românească a Sf. Ioan Gură de Aur „Despre creşterea copiilor”, Sibiu, 2000, p. 105-139). Idem, Huit catécheses baptismales, editate de Antoine Wenger, Sources chrétiennes, Paris, 1957, vol. 50, 284 p. În româneşte: pr. Marcel Hancheş, „Sf. Ioan Gură de Aur, Catehezele”, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, 2003, 131 p. *Sf. Vasile cel Mare, Omilia către tineri, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1986 (vol. nr. 17 din colecţia P. S. B). Sf. Teodor Studitul, Cuvintele… (cateheze şi predici), Edit. Episcopiei Alba Iuliei, 1994 (ediţie îngrij. de pr. Petru Pleşa). Idem, Les Grandes Catéchèses, trad. par Florence de Montleu; studiu introd. Julien Leroy, Col. „Spiritualité orientale”, nr. 79, Abbaye de Bellefontaine, 2002; Idem, Petites Catéchèses, trad. d’Anne-Marie Mohr; introd. par Marie-Hélène Congourdeau, Col. „Les Pères dans la foi”, Paris, 1993. *Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, trad. diac. Ioan Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999; v. şi Ediţia a II-a – 2003;

2. Manuale:

152 Antonescu, G. G., Din problemele pedagogiei moderne, Bucureşti, 1924; Idem, Pedagogia Generală, Bucureşti, 1930; Idem, Curs de pedagogie, Bucureşti, 1925-1926; Idem, Istoria Pedagogiei. Doctrinele fundamentale ale pedagogiei moderne, Bucureşti, 1939. Bârsănescu, Şt. (coordonator), Istoria pedagogiei, Manual pentru liceele şi Institutele pedagogice, Bucureşti, 1969. Bontaş, Ioan, Pedagogie. Manual universitar de pedagogie, Bucureşti, 1994. Brânzeu, pr. Nicolae, Semănătorul. I. Catehetica, Lugoj, 1936. Bulacu, pr. Mihail, Pedagogia Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1935. Călugăr, pr. Dumitru, Catehetica, manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1976. Colectiv, Istoria învăţământului din România de la origini până la 1821, Bucureşti, 1983. Colectiv, Îndrumări metodologice pentru predarea religiei în şcoală, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti 1990. Colectiv, Didactica aplicată în învăţământul religios (Activitatea didactică a profesorului în afara orelor la clasă), Editura "Gheorghe Alexandru", Craiova, 2001. Colomb, Joseph, Le service de l’Evangile. Manuel catéchétique, Vol. I şi II, 611 + 816 p., „Desclée” – Paris, 1968. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Compendiu de studii pedagogice, Iaşi, 1996, (pp. 160-175 : "Educaţia religioasă" ). Danielou, R. P. Jean, La catéchèse aux premiers siècles, Cours rédige par Régine du Charlat, Ecole de la Foi, Paris, 1968. Fossion, André, Manuel de catéchèse pour jeunes et adultes, Desclée, Paris, 1985. Golu P., Verza E., Zlate M., Psihologia Copilului, Manual pentru cl. a XI-a şcoli normale, Bucureşti, 1995. Iancu, Stela, Psihologia şcolarului - "De ce merg unii elevi încruntaţi la şcoală?", Editura "Polirom", Ed. II-a, Iaşi, 2000. Leavit, Guy P., Predarea cu succes, trad. Eleonor Daniel, „Societatea Misionară Română”, 1985. Mullinax, Marolen şi Marieta Dinu, Manual de instruire Montessori, Casa Speranţa, Constanţa, 1998. Narly C., Pedagogie generală, Bucureşti, 1996 (ed. a II-a; ed. I = 1938). Nicola, Ioan, Pedagogie, Manual pentru şcolile post-liceale, Bucureşti, 1994. Oprescu, N., Pedagogie (vezi cap. "Educaţia moral-religioasă", p. 372-377), Bucureşti, 1996. Petrescu, pr. Nicolae, Catehetica, Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978. Stanciu, I., Gh., O istorie a pedagogiei universale şi româneşti, Bucureşti, 1977. Stefanelli, Juvenal, Catehetica, Cernăuţi, 1904. Idem, Cateheze tratând învăţături dogmatice şi morale al Bisericii drept-credincioase răsăritene, Manual, Tom III, Sibiu, 1881. Tarangul, Oreste, Manual de catehizaţie pentru instrucţia religioasă a adulţilor în duminici şi sărbători, Arad, 1930.

153

3. Dicţionare: Colectiv de autori, Dicţionar de pedagogie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979. Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, "Litera internaţional", Chişinău–Bucureşti, 2000. Horst Schaub şi Karl G. Zenke, Dicţionar de pedagogie, trad. Rodica Neculau, Polirom, Bucureşti, 2001. Păcurariu, pr. Mircea, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996. Sorescu, pr.V., Figuri, evenimente, şi locuri biblice (dicţionar pentru predarea religiei în şcoală ), Bucureşti, 1995. 4. Cărţi, studii, articole: Antonescu, G.G., Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească, Bucureşti, 1937. Antonesei, Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Iaşi, 1996. Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului de la 3 la 17/18 ani, cu aplicaţie la fişa şcolară, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997. Bălan, Bogdan & colectiv, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grad, Polirom, Iaşi, 1998. Balcă, Nicolae, Importanţa catehetică a Sfintei Liturghii, în „B.O.R.”, 1-2/ 1958, p. 194213. Idem, Caracteristici esenţiale ale sufletului creştinului autentic, „S.T.” 9-10/1954, p. 475494. Idem, Etapele psihologice ale mărturisirii, „S.T.” 1-2/ 1955, p. 25-38. Idem, Vechiul Testament şi catehizaţia religioasă creştină, „G.B.”, 3/1957, p. 162-167. Basarab, Neagoe, Învăţăturile lui... către fiul său Teodosie, Versiune originală, (transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr. G. Mihăilă), Bucureşti, 1996. Băbuş, arhim., Grigore, Opera catehetică a Sf. Chiril al Ierusalimului şi actualitatea ei, în „Ortodoxia”, nr. 3/1986, p. 139-149. Băncilă, Vasile, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996. Idem, Duhul Sărbătorii (în special cap. „Pedagogia sărbătorii”), Bucureşti, 1996. Bârsănescu, Şt., Învăţământul oral prin predică, cel dintâi sistem de învăţământ de durată la români, în „Pagini nescrise din istoria culturii româneşti”, Editura Academiei, Bucureşti, 1971. Idem, Pedagogia şi didactica, Craiova, 1944. Belu, pr. Dumitru, Preocupări şi studii de Pastorală, Omiletică şi Catehetică, în „S.T.” 56/1968, p. 454-470. Bodnariu, protos., Gheorghe, Misiunea Bisericii în şcoală, Bucureşti, 1994, 82 p. Branişte, pr, Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, (teză de doctorat), Bucureşti, 1943. Idem, Însemnătatea Sf. Liturghii pentru viaţa creştină. Material cultic şi omiletic pentru explicarea Sfintei Liturghii, „G.B.” nr. 1-3/1951, p. 33-36.

154 Idem, Explicarea botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur, în „S.T.” nr.7-8/1970, p. 509-527. Idem, Explicarea Sf. Taine de iniţiere (Botez, Mirungere, Euharistie) în literatura creştină, Bucureşti, 1990, 179 p. Idem (împreună cu prof. Ecaterina Branişte), Noţiuni de istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament pentru uzul orelor de catehizare a copiilor, „Credinţa noastră”, Bucureşti, 1991. Breck, pr. John, Darul sacru al vieţii, trad. PS Irineu Pop Bistriţeanu, Cluj Napoca, 2001. Bulacu, pr. Mihail, Studiu introductiv în catehetica ortodoxă (teză de doctorat), Oradea, 1928. Idem, Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931. Idem, Spiritul catehezei patristice în şcoala românească, Bucureşti, 1937. Idem, Nobleţea educaţiei creştine după Sfântul Ioan Hrisostom, Bucureşti, 1940. Idem, Conştiinţa creştină după Catehezele Sf. Chiril arhiepiscopul Ierusalimului. Studii de Catehetică, Bucureşti, 1941. Idem, Cateheza ortodoxă, „G.B.” nr. 1-2/1949, p. 33-48. Idem, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, „S.T.”, 7-8/1949, p. 535-566. Idem, Probleme de pedagogie catehetică, „S.T.” , 3-6/1950, p. 236-261. Idem, Liturghia catehumenilor şi credincioşilor şi cateheza în Biserica primară a Ierusalimului, „Ortodoxia”, 4/1980, p. 601-619. Calciu, pr. Gheorghe, Şapte cuvinte către tineri, Bucureşti, 1996. CARTE DE RUGĂCIUNI, tip. cu binecuv. IPS Bartolomeu, Cluj, 1995 Călugăr, pr. Dumitru, Treptele formale şi învăţământul religios, Sibiu, 1938. Idem, Caracterul religios-moral creştin (teză de doctorat), Sibiu, 1955. Idem, Metode şi forme pentru prezentarea învăţăturii creştine ortodoxe, „M.A.”, 5-6/1972, p. 398-412. Idem, Principii fundamentale ale învăţământului religios, în „M.A.” nr. 9-10/1975. Idem, Din izvoarele catehezei, „M.B.” nr. 7-9/1975, p. 385-399. Idem, Rolul cazaniilor în formarea vieţii religioase şi morale, „M.B.”, 4-6/1978, 247-253. Idem, Hristos în şcoală. Manualul catehetului ortodox pentru şcoala primară, vol. I, Sibiu, 1934; vol. II, Sibiu, 1937. Idem, Şapte cărţi de religie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Bacău, 1990. Cerghit, Ion, Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997. Coman, pr. Constantin, Biblia în Biserică. Eseuri pe teme biblice, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1997. Coman, Episcop, Vasile, Religie şi caracter (Contribuţii la cunoaşterea şi predarea religiei în perioada adolescenţei), Oradea, 1992. Comenius, J., Amos, Didactica Magna. Trad., note şi comentarii de Iosif Antohi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. Idem, Pampaedia, EDP, Bucureşti, 1977. Idem, Texte alese, EDP, Bucureşti, 1958. Idem, Arta didactică. Trad. din latină de David Popescu, EDP, Bucureşti, 1975. Comşa, ep. dr., Grigorie, Tineretul României, Arad, 1934. Corniţescu, pr. Constantin, Sf. Grigorie de Nazianz despre familia sa, „S.T.” 5-6/1964, p. 350-366.

155 Cosma, pr. Sorin, Cuvinte ale dreptei credinţe (Cateheze ), Arad, 1992. Coué, Emile, Stăpânirea de sine, Bucureşti, f.a., 96 p. Cristescu, pr. Grigorie, Predică şi cateheză, Sibiu, 1929. Cucoş, Constantin, Pedagogie şi Axiologie, Bucureşti, 1995. Idem, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Bucureşti, 1996. Idem, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Idem (coordonator), Psihopedagogie, pentru examenele de definitivare şi de grade didactice, Editura Polirom, Iaşi, 1998, 317 p. Danciu, Ana, Metodica predării religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, 261 p. Diaconu, pr. Adrian, Cateheza în activitatea pastoral-misionară a preotului, S.T. 3/1989, p. 77-89. Familia creştină azi (elab. de un colectiv de profesori de la Facultatea de Teologie din Iaşi), Editura Trinitas, Iaşi, 1995, 203 p. Fecioru, pr. Dumitru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1937. Idem, Pedagogia nouă şi pedagogia creştină, Bucureşti, 1946. Felea, pr. Ilarion, Religia culturii, Arad, 1994 (ediţia a II-a); în special cap. 10: Religia şi sistemele de educaţie, p. 246-257. Foerster, F. W., Şcoala şi caracterul, trad. Şt. Constantinescu, Bucureşti, f.a. Idem, Cartea vieţii. O carte pentru băieţi şi fete, trad. N. Pandelea, Bucureşti, f.a. Idem, Învăţământul religios şi învăţământul moral, trad. I. Negioţă, Chişinău, 1933. Galeriu, pr. Constantin, Catedra de omiletică - catehetică cu noţiuni dePedagogie, în „S.T.” 7-10/1981, p. 578-587. Idem, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, Ortodoxia, nr. 1/1983, p. 3461. Idem, Revelaţia şi educaţia, în „Ortodoxia”, nr. 3-4/1993, p. 100-107. Idem, Ora de religie în trecut şi astăzi, în „Îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală”, Editura IMBOR, Bucureşti, 1990, p. 5-12. Găvănescul, Ion, Pedagogie Generală, Bucureşti, 1923. Ghibu, Onisifor, Din istoria literaturii didactice româneşti: I. Bucoavnele; II. Abecedarele; III. Cărţile de cetire din Transilvania, Bucureşti, 1916. Idem, Pentru o pedagogie românească. Antologie. Bucureşti, 1977. Gordon, pr. Vasile, Rolul catehetic- misionar al ierurgiilor, în „S.T.” nr. 5 /1986, p. 114125. Idem, Religia în şcoală. Câteva repere bibliografice, „S.T.” nr. 1-2/1997, p. 153-164. Idem, Activitatea omiletică, catehetică şi pedagogică a pr. prof. dr. Mihail Bulacu. Pomenire la 100 de ani de la naştere, în „B.O.R.” 1-6/1998, p. 155-174. Idem, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Scurt excurs istoricopedagogic, „Ortodoxia”, 3-4/2000, p. 50-73. Idem, Mijloace practice de catehizare în Biserică, în „Glasul Adevărului”, Episcopia Buzăului/iulie-sept. 2000, p. 22-38. Idem, Factorii esenţiali ai educaţiei religioase, „Glasul Bisericii”, nr. 5-8/2001, p. 125163. Idem, Religia în şcoală. Evaluare şi perspective, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Bucureşti”, 2001-2002, p. 369-386.

156 Idem, Biserica şi Şcoala. Analize Omiletice, catehetice şi pastorale, Edit. Christiana, Bucureşti, 2003, 446 p. Idem, Aspecte practice ale catehezei actuale, în Almanahul Episcopiei Buzăului / 2004. Grigoraş, pr. C-tin, Fericitul Augustin şi locul lui în pedagogia creştină, „M.M.S.” nr. 810/1992, p. 73-90. Idem, Treptele herbartiene şi învăţământul religios, în „M.M.S.” nr. 1-3/1993, p. 39-47. Idem, Mergând, învăţaţi toate neamurile!... – Bazele hristologice, apostolice şi patristice ale Cateheticii şi Omileticii, Editura Trinitas, Iaşi, 2000. Idem, ...Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!... – Omiletică şi Catehetică specială, Editura Trinitas, Iaşi, 2000. Herbart, J. Fr., Prelegeri pedagogice, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976. Ionescu, pr. Marin, Inima e cârmaciul minţii. Catehetica zilelor noastre, Bucureşti, 1927. Idem, Colectare de material omiletic şi catehetic, Bucureşti, f.a. (297 p.). Iorga, Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928. ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1952. Irineu, ep. de Ecaterinburg şi Irbiţk, Mamă, ai grijă!, Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor; trad. din lb. greacă de diac. drd. Nicuşor Morlova, Editura BunaVestire, Bacău, 2001 (95 p.). Ispir, Vasile, Principiile educaţiei creştine, în „B.O.R.” nr. 1-3/1946, p. 110-146 şi nr. 4-6, p. 161-179; Ivan, pr. dr. Ilie, Îndrumător catehetic, Editura Conphis, Rm. Vâlcea, 2001. Joiţa, Ciprian-Ionuţ, Opera catehetică a Sf. Simeon Noul Teolog, Disertaţie-Master, susţ. sub îndrum. Pr. prof. V. Gordon, Facultatea de Teologie din Bucureşti, 2003. Jurcă, pr. Eugen, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti. Contribuţii de metodologie şi pedagogie creştină, Editura Marineasa, Timişoara, 2001. Leonte, Letiţia, Ucenicul lui Hristos, Îndrumări metodologice pentru predarea religiei în şcoli, Editura Crater, Bucureşti, 1998, 144 p. Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Iaşi, 1992. Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu trad. rom. a cuv. Sf. Ioan Gură de Aur Despre educaţia copiilor (trad. după „Sources Chrétiennes 188, p. 96-196) Editura Deisis, Sibiu, 2000. Idem, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă. Convorbiri, reflexii şi alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu, 2002. Marian, prof., Rodica, Profesorul de religie în şcoală, Editura Pelerinul român, Oradea, 1997. Marinescu, Aurelia - Anastasia, Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 (ediţie revăzută şi adăugită). Mehedinţi, Simion, Poporul (Cuvinte către studenţi ), Bucureşti, 1921. Idem, Altă creştere. Şcoala Muncii, Bucureşti, 1929 (ed. II-a). Idem, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor, Bucureşti, 1935. Idem, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie. Editura Academiei, Bucureşti, 1992. Idem, Creştinismul românesc, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995. Idem, Parabole şi învăţături din Evanghelie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.

157 Metodica predării religiei (colectiv de autori), Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2000. Micle, Ierom., Veniamin, Iniţieri catehetice, Mt. Bistriţa (Oltenia ), 1993. Miroiu, Adrian (coord.) & co, Învăţământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Polirom, Iaşi, 1998. Moldovan, pr. Ilie, Teologia Sântului Duh după catehezele Sf. Simion Noul Teolog, în „S.T.” 7-8/1967, p. 418-431. Idem, Iubirea, Taina căsătoriei. Teologia iubirii (vol. I) şi Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii (vol. II), Alba Iulia, 1996. Mureşan, Pavel, Învăţarea eficientă şi rapidă, Editura Ceres, Bucureşti, 1990. Necula, pr. Nicolae, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, vol. I – 1996; vol. II – 2001 (material pentru cateheze liturgice). Nisipeanu, I., Religia pentru copii. Studiu metodologic, teoretic şi practic, în spiritul şcoalei active, Bucureşti, 1922. Idem (colab. cu T. Geantă), Pentru educaţia estetică a copilului. Metodologia dexterităţilor în spiritul şcoalei active, Editura Cultura Românească, Bucureşti, f.a. Paulescu, dr. N.C., Instincte, patimi, conflicte, Bucureşti, 1995 (Ed. Anastasia). Păcurariu, pr. Mircea, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, 1987. Idem, Istoria învăţământului teologic în Biserica Ortodoxă Română, în „B.O.R.”, 910/1981. Pernoud, Laurence (în colab. cu Agnes Grison ) Cum îmi cresc copilul (în original : J’élève mon enfant, Paris, 1994, premiată de Academia franceză de medicină ), trad. de Doina Brindu, Bucureşti, 1994. Pestalozzi, J. H., Texte alese, Bucureşti, 1965. Petre, pr. Teodor, Păcate şi virtuţi, (Culegere de cateheze), Valea Plopului, 1994. Plămădeală, mitrop., Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981. Popescu, Anastasia (Mama Sica ), Cum să-i învăţăm pe copii religia, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996 (Îndreptar realizat împreună cu Răzvan Bucuroiu). Popescu, M. Teodor, Primii didascali creştini, în „S.T.” nr. 2/ 1932, p. 140-211. Idem, Biserica şi cultura, Bucureşti, 1996. Popescu, Ion, M. Năstase şi E. Popescu, Metodica predării religiei, f. edit., Bucureşti, 1997. Postelnicu, Constantin, Fundamente ale didacticii şcolare, Editura Aramis, Bucureşti, 2000. Procopovici, pr. Petre, Împărtăşania şi Spovedania în slujba educării tineretului şcolar, Rm. Vâlcii, 1945. Radu, Nicolae (& colectiv), Psihologia educaţiei, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2001. Răducă, pr. Vasile, Rolul formativ al religiei, în „S.T.” nr. 1-3/1994, p. 89-96. Idem, Actul catehetic: cateheza şi acţiunile sale, „S.T.”, nr. 3-4/ 1997, p. 153-164. Idem, Curs de Catehetică, ms. dactil., Bucureşti, 1996. Rădulescu, prof., Mihai, Cartea creştinului începător, Bucureşti, 1996. Răduţ, pr. Ion, Valoarea catehetică a muzicii în cultul ortodox, în „M.O.”, nr. 5-6/1975, Religia în şcoală (Minifilocalie pentru viaţă), Ep. Dunării de Jos, Galaţi, 1996, 47 p.

158 Remete, pr. George, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1996; v. şi Ed. a III-a, adăugită, A. Iulia, 2000. Idem, Cunoaşterea prin tăcere, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004. Sârbu, pr. Ilie, Catehizarea copiilor şi tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii, în „Altarul Banatului”, nr. 5-6 /1990, p. 50-57. Smiles, S., Ajută-te singur (Self-help), sau Caracter, purtare şi stăruinţă, ilustrate cu ajutorul biografiilor, trad. de Al. Lascarov-Moldovanu, ed. a III-a, f. a., Bucureşti, 291 p. Stănculescu, prof., Nela, Educaţia religioasă în concepţia lui Jan Amos Komensky părintele pedagogiei moderne, „G.B.” 1-4/1996, p. 128-133. Şebu, pr. Sebastian (& Monica şi Dorin Opriş), Metodica predării religiei, Alba Iulia, 2000. Şendroiu, Rodica, Metode şi procedee de predare a religiei în şcoală, Bucureşti, 1997. Şerbănescu, pr. Nicolae, Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. O sută de ani de la înfiinţare. Scurte date despre învăţământul teologic superior din Principatele Române în prima parte a secolului al XIX-lea (până la 1864), „B.O.R.”, 9-10/1981, p. 1018-1093. Terchilă, pr. Nicolae, Psihologia contemporană şi învăţământul religios, (teză de doctorat), Sibiu, 1935. Tilea, pr. Gh. T., Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sf. Ioan Gură de Aur: III. Familia creştină, Bucureşti, 1947. Thomas H. Groome and Harold Daly Horell, Horizon & Hopes. The Future of Religious Education, Paulist Press, New Jersey, 2003. Vasilescu, diac. prof., Emilian, Probleme de psihologie religioasă şi filosofie morală, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1941. Vintilescu, pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1939 (ed. a II-a, 1995); Idem, Funcţiunea catehetică a Sfintei Liturghii, S.T. nr. 1-2/1949, p. 17-33. Vulcănescu, Mircea, Posibilităţile filosofiei creştine, Ed. Anastasia, Bucureşti, Ziglar, Zig, Putem creşte copii buni într-o lume negativă!, (în original, Raising positive kids in a negative world), trad. Irina-Margareta Nistor, Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 2000. Wackenheim, Charles, La Catéchèse, Col. „Que sais-je?”, Paris, 1983.

159 C U P R I N S CUVÂNT ÎNAINTE................................................................................................ 3 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE............................................................... …….. 5 1. Terminologie .............................................................................................. 6 2. Raportul cu Omiletica ............................................................................... 7 3. Implicaţii actuale ....................................................................................... 8 II. EXCURS ÎN ISTORIA CATEHEZEI. Mântuitorul Iisus Hristos, Catehetul Desăvârşit ............................................................................................. 10 III. 1. 2. 3. 4. IV.

CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREŞTINE Cateheza Sfinţilor Apostoli....................................................................... 15 Slujirea harismaticilor ............................................................................. 16 Literatura catehetică în primele veacuri creştine ................................... 16 Catehumenatul ........................................................................................ 21 ŞCOLILE CATEHETICE ........................................................ ……

23

V. DOUĂ NUME REPREZENTATIVE ALE CATEHEZEI POST-PATRISTICE: SF. TEODOR STUDITUL (759-826) şi SF. SIMEON NOUL TEOLOG (949-1022)………………………………… 30 VI. ÎNVĂŢĂMÂNTUL CATEHETIC ROMÂNESC Repere ale unui scurt excurs istoric .....................................................

53

VII. IMPORTANŢA PRINCIPIILOR DIDACTICE PENTRU CATEHIZARE Intenţii.................................................................................................... 72 Definiţii şi delimitări.............................................................................. 72 Precizări etimologice şi istorice............................................................... 73 Avantajele utilizării principiilor didactice.............................................. 74 Nominalizarea principiilor didactice...................................................... 75 Descrierea principiilor didactice...................................................... ……76 VIII. FACTORII ESENŢIALI AI EDUCAŢIEI RELIGIOASE a. Preliminarii............................................................................................ 84 b. Terminologie..........................................................................................84 c. Factori generali: ereditatea, mediul, educaţia.................................................. 85 d. Factori speciali ai educaţiei religioase: 1. Intenţii................................................................................... ……… 86 2. Idealul educaţiei religioase................................................................ 86 3. Factori concreţi ai educaţiei religioase:  Dumnezeu - factor şi izvor veşnic al educaţiei...................... 88

160     

Familia creştină........................................................................ Biserica..................................................................................... Şcoala....................................................................................... Profesorul................................................................................. Elevul.......................................................................................

89 96 98 100 104

IX. MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE ÎN BISERICĂ Preliminarii.............................................................................................. ... 106 1. Cateheza................................................................................................... .. 107 2. Dialogul săptămânal................................................................. ………….. 109 3. Biblioteca parohială.................................................................. ……….. .. 111 4. Buletinul parohial..................................................................... ……..….. ..111 X. REDACTAREA ŞI PREZENTAREA CATEHEZEI 1. Etapele redactării şi prezentării catehezei ........................................... 115 2. Planul catehezei .................................................................................... .120 XI. SCHIŢE DE PLANURI PENTRU CATEHEZE: 1. Cateheză despre importanţa lecturilor pentru luminarea credinţei….. 122 2. Cateheză despre Sfânta Scriptură......................................................... 125 3. Cateheză despre Sfânta Tradiţie............................................................ 128 4. Cateheză despre Sfânta Treime ............................................. ……….. 130 5. Cateheză despre Maica Domnului ....................................................... 133 6. Cateheză despre Sfânta Biserică .......................................................... 136 7. Cateheză despre comportamentul în biserică………. ......................... 138 8. Cateheză despre Taina Spovedaniei. Aspecte practice ……………... 141 9. Cateheză despre rugăciune…………………………………………… 144 10. Cateheză despre rugăciunea „Tatăl nostru”………………………….. 147 XII. DOCUMENTARE BIBLIOGRAFICĂ: 1. Bibliografie obligatorie pentru examene………………………………. 150 2. Bibliografie generală orientativă..............................……………………151