Capitol 1 Spaţiul Rural

Capitol 1 Spaţiul rural ‘Spaţiul rural’ este un concept complex, a cărui definiţie a fost în continuă schimbare în ultimele decenii. Necesitatea identificării de noi forme de definire şi delimitare a zonelor rurale a apărut în special pe fondul modificărilor aduse măsurilor de politică agricolă din ultimele decenii. Astfel, dacă în momentul lansării Politicii Agricole Comune (PAC) a Uniunii Europene (UE) se definea spaţiul rural doar prin dimensiunea agricolă, odată cu înţelegerea complexităţii conceptului de ruralitate a apărut necesitatea delimitării teritoriale a zonelor rurale. Măsurile politice au fost astfel orientate la început spre rezolvarea ‘problemei rurale’ pornind de la criterii de clasificare create în jurul caracteristicilor agricole ale teritoriului, precum elementele topografice, resursele agricole, structura exploataţiilor agricole etc. Odată cu anii ’70, viziunea asupra spaţiului rural se lărgeşte, recunoscându-se caracterul heterogen al activităţilor desfăşurate în cadrul acestor zone, moment în care delimitarea conceptului doar prin dimensiunea agricolă nu a mai fost suficientă. Au apărut noi viziuni centrate pe ideea că spaţiul rural “nu mai este doar un spaţiu consacrat pentru esenţialele activităţi agricole, el nu mai este spaţiul locuit de comunităţi închise independente de circuitele moderne, el nu mai este spaţiul caracterizat de anumite peisaje, chiar dacă discontinuitatea locuinţelor a arătat-o cam în acest fel”1. Încercările de definire a spaţiului rural s-au multiplicat în anii ’90 pe fondul observării schimbărilor suferite sub influenţa factorilor economici, sociali, politici şi de mediu ale perioadei. În fapt, s-a observat o diversificare a activităţilor din spaţiul rural pe fondul mecanismelor economiei de piaţă şi, mai ales, datorită modernizării societăţii2. Dezvoltarea altor sectoare, precum industria, turismul, etc. şi a rolurilor de protejare a mediului sau de piaţă de desfacere a determinat schimbarea relaţiilor de schimb în spaţiul rural şi au atras atenţia asupra acestuia nu numai ca sector productiv, cât şi ca sector de consum. În aceste condiţii, schimbările politice şi socio-economice produse începând cu anii ’90 au condus la dezvoltarea sectoarelor secundare şi terţiare, la generarea de venituri din activităţi neagricole şi la restructurarea funcţională a sistemelor agroalimentare. Odată cu aceste modificări structurale conceptul de spaţiu rural a suferit, de asemenea, în ultimele decenii, schimbări continue, ajungându-se în prezent la definirea acestuia din perspectivă multi-dimensională (teritorială, socială, demografică, etc.).

1.1 Delimitare conceptuală şi spaţială 1.1.1. Abordarea conceptului de spaţiu rural în literatura de specialitate Anii ’70 au reprezentat, aşa cum am menţionat anterior, momente de răscruce în delimitarea conceptuală a spaţiului rural. Studiile din domeniu s-au diversificat aducând în atenţie numeroase abordări, precum3: - Abordarea funcţională a spaţiului rural pornea de la identificarea funcţiilor specifice zonelor rurale, acestea caracterizându-se astfel: sunt dominate de utilizarea extensivă a terenurilor, în special prin agricultură şi silvicultură; sunt formate din aşezări mici, cu relaţii puternice între arhitectura locală şi peisaj; deţin un stil de viaţă bazat pe identitate locală4; - Abordarea politico-economică avea la bază delimitarea zonelor rurale considerând că acestea deţin structuri socio-economice distincte de localităţile 1 2 3 4

Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Paris: Armand Colin Black R., Buller H. & Hoggart K., 1995, Rural Europe: identity and change. Arnold, London Cloke P., 2006, Conceptualizing rurality. Handbook of rural studies, 18-28, London, SAGE Cloke P. & Park C. C., 2013, Rural Resource Management (Routledge Revivals). Routledge, reeditare carte din 1985

urbane. Conform acestei abordări, spaţiul rural prezintă: şomaj ridicat; probleme de accesibilitate şi costuri ridicate ale serviciilor publice; ideologii politice distincte orientate spre comunitate5; - Abordarea socială pornea de la ideea că spaţiul rural prezintă valori sociale, culturale şi morale distinctive ce caracterizează stilul de viaţă local. Studiile ce înglobează această abordare urmăresc modul în care comportamentul, performanţa, deciziile, etc. sunt influenţate de interpretările sociale şi culturale ale societății rurale. Definirile conceptuale ce iau în considerare componenta socială au fost orientate către evidenţierea elementelor estetice, identitare şi de apartenenţă comunitară. La începutul anilor ’90 se sugerează ideea că “identificarea unei singure, atotcuprinzătoare definiţii a ruralului nu este nici dezirabilă, nici fezabilă”6. Cu toate acestea au existat numeroase încercări de definire a spaţiului rural. În 1993, Halfacree a identificat în literatura de specialitate patru tipuri de abordări privind definirea conceptului de spaţiu rural: - studiile descriptive, orientate spre descrierea empirică a zonelor rurale prin utilizarea de parametrii care definesc caracteristici socio-spaţiale; - studiile socio-culturale care aduc în prim plan relaţiile dintre atributele spaţiale şi sociale, deşi identificarea atributelor urbane era din ce în ce mai evidentă încă din anii ’70; - studierea ruralului în funcţie de tipul de localitate care pornea de la premisa studierii localităţilor în funcţie de diferite caracteristici ce le determină a fi clasificate drept rurale; - studierea reprezentării sociale care abordează tematica în funcţie de percepţia asupra spaţiului rural şi a populaţiei aferente. La aceste abordări se adaugă studiile care au definit ruralul în corelaţie cu zonele urbane. Aceste studii pornesc de altfel încă din momentul în care Lefebvre atrăgea atenţia asupra modificărilor caracteristicilor grupurilor tradiţionale din mediul rural sub influenţa vieţii urbane aducând în atenție transformarea multor areale rurale în zone peri-urbane7. Dintre ideile ce se integrează acestei abordări amintim: “termenii rural şi urban relevă modul în care se utilizează terenul … împreună aceştia formează ceea ce este considerat în prezent un sistem continuu … care susţine diferite nivele de activitate economică şi socială”8; “viaţa rurală este asociată cu o societate necomplicată, inocentă şi originală în care persistă valorile tradiţionale şi viaţa este mult mai reală. Prieteniile trecute, relaţiile de familie şi chiar munca sunt văzute ca fiind cumva mai oneste şi autentice, neafectate de capcanele pline de falsitate şi nesincere a vieţii de oraş sau de valorile acestor zone”9; - termenul rural se utilizează în opoziţie cu termenul urban, care înglobează toate elementele relaţionate cu oraşul10. Literatura de specialitate atrage atenţia asupra transformării schimburilor rural-urban pe fondul integrării economice ce redefinesc relaţiile dintre aceste zone, asupra diferenţierilor sociale şi culturale create pe fondul formelor de diviziune a muncii, dar şi asupra reafirmării identităţii rurale în cadrul unei clare şi delimitate afilieri teritoriale11. Spaţiul rural începe să fie conturat prin următoarele trăsături: densitate scăzută a populaţiei, reţea infrastructurală slabă şi număr redus de lucrători în sectorul secundar şi terţiar12.

Moseley M. J., 1980, Rural development and its relevance to the inner city debate. Rural development and its relevance to the inner city debate, London, Social Science Research Council 6 Halfacree K. H., 1993, Locality and social representation: space, discourse and alternative definitions of the rural. Journal of rural studies, 9(1), 23-37 7 Lefebvre H., 1970, Du rural a l’urban, Paris: Efitions Antropos 8 Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Paris: Armand Colin 9 Little J. & Austin P., 1996, Women and the rural idyll. Journal of rural studies, 12(2), 101-111 10 Ciparisse G., 1999, Thésaurus Multilingue du Foncier, Rome: FAO., versiunea franceză, republicată în 2005 11 Kayser B. et al., 1994, Pour une ruralite choise, Datar: Edit. Aube 12 Clout H. D., 1993, European experience of rural development. Rural Development Commission 5

În aceste condiţii, având în vedere complexitatea studiilor din domeniu, schimbarea continuă a viziunilor din domeniu şi necesitatea unei abordări unitare asupra conceptului, Carta Europeană a Spaţiului Rural, definea în 1996 spaţiul rural ca fiind: ”zonă interioară sau de coastă (un teren continental sau litoral) reprezentată de teritorii cu sate şi oraşe mici, în care cea mai mare parte a terenurilor sunt utilizate pentru: agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit; activităţi economice şi culturale ale localnicilor (artizanat, industrie, servicii etc.); amenajarea de zone neurbane de distracţii (inclusiv rezervaţii naturale) şi alte utilizări (cu excepţia celor de locuit)”13. Documentul puncta de asemenea funcţiile spaţiului rural14, pornind de la trăsăturile sale specifice: - funcţia economică - obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din amonte şi din aval de agricultură, precum silvicultura, industria alimentară, artizanatul etc.; scopul economic îl reprezintă asigurarea nevoilor alimentare ale populaţiei, obţinerea unor venituri comparabile cu cele urbane, valorificarea durabilă a resurselor naturale etc.; - funcţia ecologică – asigurarea protecţiei şi gestionării solului şi aerului, a conservării florei, faunei şi a habitatului lor, etc.; - funcţia socio-culturală - protejarea culturii tradiţionale, a obiceiurilor locale şi a patrimoniului fiecărei localităţi, zone sau regiuni rurale, pornindu-se de la premisa că spaţiul rural favorizează “dezvoltarea unor relaţii sociale speciale, începând cu cele de vecinătate şi încheind cu cele ce se stabilesc în cadrul diferitelor instituţii din rural, care pot viza aspectul formativ (şcoală, biserică etc.) dar şi activităţi asociative de ordin economic, ecologic şi cultural”15. Odată cu schimbările percepţiei politice asupra modului de delimitare a ruralităţii şi a necesităţii unor instrumente de dezvoltare rurală care să răspundă unui spaţiu clar delimitat, au apărut noi modificări în delimitarea conceptuală a spaţiului rural. În acest context, s-a considerat că spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de producţie, relaxare şi consum doar în condiţiile păstrării condiţiilor de viaţă specific rurale, a dezvoltării infrastructurii şi a asigurării tuturor condiţiilor dezvoltării agriculturii şi activităţilor neagricole fără afectarea peisajului rural16. Această viziune politică a condus la delimitarea convenţională a spaţiului rural atât din punct de vedere statistic, cât şi administrativ, dar, totodată, la asigurarea unor modalităţi consensuale privind modul de abordare a zonelor rurale17. De asemenea, s-au dezvoltat criterii de definire a naturii rurale a unei colectivităţi, precum: criterii economice, sociologice şi geografice18; criterii morfologice, structurale şi funcţionale, etc. Putem spune astfel că, deşi din punct de vedere economic agricultura şi silvicultura rămân ramurile principale, a început să afirme tot mai des că spaţiul rural necesită dezvoltarea şi a altor tipuri de activităţi specifice, precum: industrie rurală, artizanat, servicii productive relaţionate cu agricultura şi servicii neproductive ce deservesc populaţia rurală19.

1.1.2. Spaţiul rural – clasificare şi tipologie Delimitarea spaţiului rural şi clasificarea acestuia are la bază o multitudine de criterii socio-economice. În Uniunea Europeană “cel mai utilizat criteriu pentru delimitarea frontierei dintre spaţiul rural şi spaţiul urban este densitatea populaţiei. Hărţile elaborate pe baza multiplelor praguri ale densităţii populaţiei (8 loc/km2, 50 loc/km2, 100 loc/km2 etc.), evidenţiază, aparent, diferitele modele de ocupare a teritoriilor … însă, utilizarea densităţii Consiliul Europei, Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural 14 Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Spaţiul rural: definire, organizare, dezvoltare. Mirton 15 Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le developpement rural, Strasbourg 16 Popescu A., 2002, Rural development, Bucharest: Ed. Univers 17 Hâncu C., 2004, Rural development, Bucharest: Matrix Rom 18 Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Agricultural exploiting: definition, organization,development, Timişoara: Mirton 19 Dona I., 2006, Rural development – class notes, syntheses, Depart. ID, Bucharest 13

populaţiei drept criteriu principal în procesul definirii spaţiului rural, este adesea considerată o metodă aproximativă şi neadecvată pentru elaborarea politicilor publice”20. Desigur că există şi alte criterii de clasificare, precum: ponderea populaţiei ocupate în agricultură (USA); ponderea ramurilor agricole, piscicole şi forestiere, inclusiv a industriilor conexe, în economie (Rusia) etc.21.

1.1.2.1 Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică (NUTS) Nomenclatorul NUTS a fost stabilit de către EUROSTAT în scopul delimitării unităţilor teritoriale din cadrul Uniunii Europene. Deşi clasificarea NUTS nu are în sine o valoare legală, aceasta a fost utilizată în cadrul legislaţiei comunitare încă din 198822. Sistemul de clasificare a fost definitivat în 199923 şi presupunea următoarele niveluri: - NUTS 0 - nivelul statal; - NUTS 1 - nivelul macroregiunilor; - NUTS 2 – nivelul regiunilor statistice, unităţi de bază ale politicii regionale; - NUTS 3 - nivelul departamentelor, al judeţelor; - NUTS 4 - nivelul microregiunilor; - NUTS 5 - nivelul local – aşezările rurale şi urbane. Sistemul de clasificare a suferit însă o serie de modificări, respectiv:  2001 – EUROSTAT, împreună cu institutele naţionale de statistică a stabilit nivelele NUTS 1,2 şi 3 pentru ţările în curs de aderare în 2004 şi 2007;  2003 – nomenclatorul stabileşte subdiviziunile teritoriale ale UE-25, respectiv: 89 regiuni NUTS 1; 254 regiuni NUTS 2 şi 1214 regiuni NUTS 3;  2006 - nomenclatorul stabileşte subdiviziunile teritoriale ale UE-27, respectiv: 97 regiuni NUTS 1; 271 regiuni NUTS 2 şi 1303 regiuni NUTS 3;  2008 – se iau în considerare alte 3 ţări candidate (Macedonia, Montenegru şi Turcia) şi 4 ţări EFTA countries (Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia);  2010 – Regulamentul CE 31/201124 prezintă nomenclatura NUTS 2010, valabilă începând cu anul 2012, respectiv: 122 regiuni NUTS 1; 296 regiuni NUTS 2 şi 1321 regiuni NUTS 3. Actualizarea nomenclatoarelor NUTS s-a realizat prin programul ESPON a cărui derulare a condus la crearea unei baze de date, armonizată cu datele EUROSTAT, pentru toate statele membre şi candidate (http://database.espon.eu).

1.1.2.2 Tipologia spaţiului rural conform EUROSTAT-OCDE O altă clasificare a zonelor rurale a fost elaborată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care a venit să completeze clasificarea Eurostat. Scopul principal l-a reprezentat elaborarea analizelor și comparațiilor internaționale viabile privind condiţiile din mediul rural şi evoluţia acestora. OCDE a propus, ca la nivel local (NUTS 5), comunităţile să fie catalogate drept rurale dacă densitatea populaţiei este mai mică de 150 locuitori/km2. Luarea în considerare doar a densităţii populaţiei a creat însă confuzii. În aceste condiţii, OCDE introduce alte două criterii25 - procentul populaţiei care trăieşte în comunităţile rurale, identificându-se trei categorii de zone26:  predominant rurale - peste 50% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale, Gavrilescu D., Florian V. (coord), 2007, Economia rurală din România, Editura Terra Nostra, Iași Geamașu T. & Alecu I. N., 2014, Conceptual approaches of the rural space in Agrarian Economy and Rural Development,Realities and Perspectives for Romania, vol. IV, p 8-12 22 Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le developpement rural, Strasbourg 23 Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat 24 Comisia Europeană, 2011, Commission Regulation (EU) No 31/2011 of 17 January 2011 25 OECD, 2009, Regional typology: Updated statistics 26 Comisia Europeană, 1997, Directorate General for Agriculture, CAP 2000 Working Document –Rural developments, 1997 20 21

semnificativ rurale - între 15% şi 50% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale;  predominant urbane - sub 15% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale. - dimensiunea centrelor urbane. Astfel: o regiune este considerată intermediară dacă cuprinde în componenţă un centru urban cu peste 200000 de locuitori şi a cărui populaţie reprezintă nu mai puţin de 25% din totalul populaţiei regiunii; o regiune intermediară este clasificată ca predominant urbană daca conţine un centru urban cu peste 500000 de locuitori şi a cărui populaţie reprezintă nu mai puţin de 25% din totalul populaţiei regiunii. OCDE, în anul 2010, a elaborate o tipologie revizuită a zonelor urbane/rurale, care stabileşte 5 categorii de regiuni, luând în considerare distanța faţă de centrele urbane (criterial accesibilităţii)27. Pornind de la această metodologie Comisia Europeană (DGAGRI – Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) a proiectat gruparea localităţilor, pornind de la dimensiunea populaţiei şi densitatea acesteia, în trei categorii: - Regiune predominant urbană - ponderea populaţiei rurale este sub 20%; - Regiune intermediară - ponderea populaţiei rurale este între 20% şi 50%; - Regiune predominant rurală - ponderea populaţiei rurale este peste 50%. Tipologia a împărţit populaţia urbană şi rurală “folosind celulele de reţea (celulele grilă cu o densitate a populaţiei de minim 300 de locuitori pe km2 şi o populaţie de cel puţin 5000 locuitori sunt clasificate ca urbane) .... o dimensiune suplimentară se aplică la regiunile intermediare şi predominant rurale: aproape de oraş – cel puţin 50% din populaţia zonei locuieşte la mai puţin de 45 de minute de mers pe şosea până la un oraş cu cel puţin 50000 de locuitori; la distanţă – toate celelalte”28. 

1.1.3. Amenajarea spaţială rural-urban în România Teritoriul României este împărţit din punct de vedere administrativ în următoarele unităţi administrative-teritoriale29: sat - cea mai mică unitate teritorială, având caracteristicile aşezărilor de tip rural; comună - unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate (din care unul este reşedinţă de comună); oraş - concentrare umană cu o funcţie administrativă şi un mod de viaţă specific ariilor urbane şi o structură profesională a populaţiei în care predomină cea ocupată în ramurile neagricole; municipiu - oraş cu un rol economic, social, politic şi cultural însemnat având, de regulă, funcţie administrativă; judeţ - unitatea administrativ-teritorială tradiţională în România, alcătuită din oraşe şi comune, în funcţie de condiţiile geografice, economice, social-politice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei.

1.1.3.1 Definirea spaţiului rural în România În România, spaţiul rural a fost reglementat prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului30 şi Legea nr.351/200131 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –Secţiunea V – Reţeaua de localităţi. Astfel, ierarhizarea localităţilor pe ranguri este următoarea: - “rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană, - rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel european (11 municipii), - rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi (81 de municipii), 27 28 29 30 31

OECD, 2011, OECD Regions at a Glance, OECD Publishing, Paris ADR Vest, 2014, Dezvoltare urbană INS, Statistică teritorială 2014 Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –Secţiunea V – Reţeaua de localităţi

rangul III – oraşe (172 de oraşe, frecvent de talie demografică mică şi medie), rangul IV – sate reşedinţă de comună (2686), rangul V – sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor (13092)”. Conform Legii nr.351/2001, prin localitate rurală se înţelege: „acea localitate în care majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural, sau majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea declarării ei ca oraş şi care prin politicile de echipare şi modernizare va putea evolua spre localităţile de tip urban” (Anexa nr. 1 Definirea principalilor termeni utilizați). Pentru armonizarea cu sistemul NUTS, în condiţiile pregătirii procesului de aderare la Uniunea Europeană, în 1998 a fost adoptată Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională32, prin care au fost înfiinţate opt regiuni de dezvoltare: Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Nord-Vest, Centru şi Bucureşti. Dar, în cadrul celor opt regiuni de dezvoltare spaţiul rural nu este reprezentat uniform ca suprafaţă şi populaţie. În aceste condiţii, pentru accesarea fondurilor de pre-aderare (în special SAPARD) de către comunităţile rurale, s-a apelat la definiţia spaţiului rural elaborată prin Legea nr.2/1968, care precizează: - “spaţiul rural este constituit din toate comunele din România”; - comuna este “unitatea administrativ teritorială ce cuprinde populaţia rurală unită prin interese comune şi tradiţii”. Definiţia a fost însă foarte vagă şi a condus la numeroase probleme de încadrare a unor localităţi, din punct de vedere al eligibilităţii, ca aparţinând spaţiului rural. În aceste condiţii, spaţiul rural a fost redefinit în anul 2004 (Ordin 173/200433) ca urmare a necesităţii adaptării obiectivelor prevăzute de Strategia agricolă şi rurală pentru aderarea României la Uniunea Europeană şi a urmărit transpunerea în legislaţia românească a Regulamentului 1296/1996 privind Carta europeană a spaţiului rural. Astfel: “Spaţiul rural se defineşte prin componenta teritorială şi caracteristici dominante… Componenta teritorială a spaţiului rural are în vedere zona geografică interioară şi/sau de coastă, aparţinând fondului funciar al României, cuprinzând terenuri cu destinaţie agricolă, forestieră şi/sau aflate permanent sub ape, precum şi cele intravilane, aşa cum sunt prevăzute în … Legea fondului funciar nr. 18/1991….Zona geografică … va corespunde spaţiului rural dacă sunt dominante, individual sau cumulativ, următoarele caracteristici: a) majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru: activităţi economice de producţie şi valorificare a producţiei agricole, silvice, piscicole şi de acvacultură, precum şi activităţi de protecţie şi conservare a mediului; activităţi economice neagricole: meşteşugăreşti şi de mică industrie, pentru prelucrarea şi valorificarea materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii şi alte asemenea; activităţi economice de agrement si turism; b) populaţia locală este sub nivelul de 5.000 de locuitori” (articolele 1, 2, 3a și 3b). Ordinul menţionat anterior a fost abrogat în anul următor, când, prin Ordinul 143/200534, se precizează că prin spaţiu rural “sunt definite zonele aparţinând comunelor, precum şi zonele periurbane ale oraşelor sau municipiilor, în care se desfăşoară, cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare, activităţi încadrate în următoarele domenii economice: producţie agricolă vegetală şi/sau zootehnică, silvică, de pescuit şi acvacultură; procesarea industrială a produselor agricole, silvice, piscicole şi de acvacultură, precum şi activităţi meşteşugăreşti, artizanale şi de mică industrie; servicii de turism şi de agrement rural” (articolele 1a, 1b, 1c). -

Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională Ordin 173/2004 privind definirea și caracterizarea noțiunii de spațiu rural. Ordinul 173/160/93 din 3 martie 2004, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.323 din 14 aprilie 2004. Precizăm că acest ordin a fost în vigoare de la 14.04.2004 până la 06.05.2005 fiin abolit și înlocuit de Ordinil nr. 143/2005 34 Ordin nr. 143/2005 privind definirea şi caracterizarea spaţiului rural, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltare Rurală, Ministerul Administrației și Internelor, publicat în Monitorul Oficial al româniei, nr. 382 din 06.05.2005 32 33

Ţinând cont de faptul că scopul principal al acestor documente legislative a fost Acela de a extinde oportunităţile de finanţare din perioada de preaderare, în anul 2006 (OUG 7/200635) s-a adus o completare, respectiv: “spaţiul rural este format din satele componente ale comunelor şi satele aparţinând oraşelor şi municipiilor şi zonelor periurbane” (art.3). Această definiţie a fost utilizată în perioada 2007-2013 şi va fi valabilă şi în perioada 2014-2020. Explicația constă în faptul că România nu a adoptat noua tipologie (Eurostat-OCDE), având în continuare propria metodologie de definire a spaţiului rural. Deci, ce trebuie reţinut este faptul că în România teritoriul este împărţit din punct de vedere administrativ în sate, comune, oraşe, municipii şi judeţe, iar dintre acestea satul şi comuna sunt specifice spaţiului rural. Cu toate acestea, se încearcă prin diferite demersuri legislative considerarea satelor componente ale oraşelor care au sub 25 mii de locuitori ca fiind rurale pentru a li se permite să acceseze şi să utilizeze fondurile europene destinate dezvoltării rurale. Dar situaţia rămâne în continuare ambiguă atâta timp cât, contrar rdonanţei 7/2006, satele aparţinătoare unui oraş nu pot face parte din aria de acoperire a unui GAL separat de oraşul de care sunt legate administrativ.

1.1.3.2 Delimitarea spaţiului rural conform metodologiei NUTS (INS) Conform Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS)36 şi reglementărilor Europene emise de EUROSTAT pentru nivelul de clasificare teritorială, structura teritorială a României, asimilabilă NUTS, este următoarea (Harta 1.1): - Nivel NUTS 0: România; - Nivel NUTS 1: 4 macroregiuni; nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică; sunt constituite pentru a asigura colectarea, elaborarea şi difuzarea statisticilor regionale amortizate la nivelul Uniunii Europene (Legea nr. 315/200437); - Nivel NUTS 2: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 mil. locuitori; acestea sunt unităţi teritoriale (non-administrative), constituite prin reuniunea mai multor judeţe; nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică; sunt constituite pentru a asigura cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regional (Legea nr. 315/2004); - Nivel NUTS 3: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a României - Nivel NUTS 4: nu se foloseşte38, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale; - Nivel NUTS 5: 103 municipii; 217 oraşe; 792 localităţi componente ale municipiilor şi oraşelor; 2861 comune; 12957 sate, din care 470 aparţin de municipii şi oraşe (31.12.2014).

Ordonanţa de Urgență nr.7/2006 din 19 ianuarie, privind instituirea Programului de dezvoltare a infrastructurii şi a unor baze sportive din spaţiul rural, emisă de Guvernul României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 27 ianuarie 2006 36 Nomenclatorul are rolul de a localiza regiunile şi graniţele regionale în scop informaţional, scala de clasificare depinzând de caracteristicile fiecărei ţări. În funcţie de diferite variabile luate în considerare, datele statitisce regionale sunt structurate pe 5 nivele NUTS, astfel : NUTS I – regiuni majore socio-economice ce grupează mai multe regiuni de bază ; NUTS II – Regiuni de bază ; NUTS III – regiuni care sunt prea mici pentru analize economice complexe ; NUTS IV – Nivelul 1 de Unităţi Administrative Locale (Local Administrative Units – LAU level 1) ; NUTS V – Nivelul 2 LAU cuprinde municipalităţi sau unităţi echivalente. 37 Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România 38 În România, nivelul NUTS 4, nivelul microregiunilor, nu a fost încă organizat. În general, microregiunile se formează ocazional, pe baza parteneriatului voluntar al unor administraţii comunale, în cadrul unor programe sau proiecte. 35

Harta 1.1 România – organizarea administrativ-teritorială

Sursa: INS, Statistică teritorială 2014

Luând în considerare structura reţelei de localităţi rurale, teritoriul rural ocupa în anul 2014 o suprafaţă de 212,7 mii de km2 ceea ce reprezintă cca 89% din suprafaţa ţării. Pe acest teritoriu locuia o populaţie de 9714 mii locuitori, reprezentând 43,6% din populaţia totală39, densitatea populației rurale era de 45,7 locuitori km², valoare ponderală redusă, comparativ cu cea înregistrată la nivel național (93,5 loc/km²)40. În acelaşi timp, la 1 iulie 2014, în mediul urban aveau domiciliu 12,6 milioane persoane, reprezentând peste jumătate din populaţia ţării. Din cele 320 municipii şi oraşe, 85,6% aveau o populaţie sub 50 mii locuitori, reprezentând 18,1 % din populaţia ţării şi 32,1% din populaţia urbană. Oraşele mari (cu peste 100000 de locuitori) deţin 30,9% din populaţia ţării şi 54,7% din populaţia urbană. În mediul rural, în cadrul celor 2861 de comune locuiau 9,7 mii persoane, iar mărimea medie a unei comune din punct de vedere al numărului de persoane cu domiciliul în localitatea respectivă a fost de 3,4 mii persoane (valorile individuale variază între 24941 locuitori în comuna Floreşti (judeţul Cluj) şi 131 locuitori în comuna Bătrâna (judeţul Hunedoara). De asemenea, în 21 dintre judeţele ţării populaţia din mediul rural este preponderent de sex masculine (Alba, Bacău, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila, Constanţa, Covasna, Galaţi, Gorj, Harghita, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Neamţ, Olt, Sibiu, Suceava, Tulcea şi Vaslui). Gruparea comunelor după numărul de locuitori ne relevă următoarele: 58,7% din numărul de comune au între 2000 şi 5000 locuitori; 17% au peste 5.000 locuitori fiind situate în special în jurul marilor oraşe; 24,3% au sub 2.000 de locuitori; populaţia medie a unei comune era de 3396 locuitori (tabel 1.1). Satele aflate în componenţa comunelor prezintă o mare varietate sub aspectul numărului de locuitori, dimensiunea demografică variind, de la cele care au doar câţiva locuitori, până la sate cu peste 9000 locuitori. Tabel 1.1 Gruparea comunelor după numărul de locuitori la 01.07.2014

39 40

Număr de locuitori

Număr de comune

%

Număr de locuitori

%

Total Sub 1000 1000-1999 2000-4999 5000-9999

2861 90 607 1679 446

100,0 3,1 21,2 58,7 15,6

9714936 67525 949645 5381728 2858840

100,0 0,7 9,8 55,4 29,4

INS, România în cifre 2015 INS, Tempo-online (populația României pe localități la 1 ianuarie 2015)

Număr de locuitori

Număr de comune

10000 şi peste 39 Sursa: Anuarul Statistic al României 2014

%

Număr de locuitori

%

1,4

457198

4,7

Gruparea judeţelor după numărul de comune indică faptul că cele mai semnificative concentrări le găsim în grupa 51-60 de comune şi în cea cu peste 80 de comune în judeţ (tabel 1.2). Tabel 1.2 Gruparea judeţelor după numărul de comune (31.12.2013) Specificare

Nr. judeţe

pana la 40 comune

3

41-50

3

51-60

9

61-70

8

71-80

4

peste 80

14

Total * Exclusiv Municipiul Bucureşti Sursa: Anuarul Statistic al României 2014

41

Gruparea judeţelor în funcţie de numărul de sate deţinute indica la sfârşitul anului 2013 o repartiţie relativ echilibrată a numărului de judeţe cu privire la numărul şi dimensiunea satelor, astfel: 19 judeţe aveau în componenţă până la 300 de sate, iar alte 19 judeţe aveau între 300 şi 500 de sate (tabel 1.3).. Tabel 1.3 Gruparea judeţelor după numărul de sate (31.12.2013) Specificare

Nr. judeţe

pana la 200 sate

11

201-300

8

301-400

9

401-500

10

peste 500 sate

3

Total

41

* Exclusiv Municipiul Bucureşti Sursa: Anuarul Statistic al României 2014

Prin Legea 151/199841, privind dezvoltarea regională, a fost creată modalitatea legală prin care s-au asociat un număr de 4 până la 7 judeţe învecinate şi au alcătuit 8 regiuni statistice, care reprezintă cadrul de implementare şi de evaluare a politicii de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare sunt definite ca fiind ,,zone ce corespund unor grupări de judeţe, constituite prin asociere voluntară pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene şi, respectiv, ai Consiliului general al Municipiului Bucureşti"42. Regiunile reprezintă nivelul NUTS 2 conform clasificării teritoriale a Uniunii Europene. Particularităţile demografice şi teritorial-administrative ale regiunilor de dezvoltare sunt prezentate în tabelul nr. 1.4. Tabel nr. 1.4 Organizarea teritorial – administrativă şi particularităţile demografice pe regiuni statistice la 31.12.2013 Specificare Suprafaţa

România

Nord - Est

Sud - Est

Sud

238391

36850

35762

34453

Sud Vest 29212

Vest 32034

Nord -Vest 34159

Centru 34100

Bucureşti -Ilfov 1821

Legea a fost abrogată de Legea nr. 315/2004 care înlocuieşte denumirea de Agenţie Naţională pentru Dezvoltare Regională cu Ministerul Dezvoltării şi Prognozei. 42 Guvernul Romaniei şi Comisia Europeană, 1997, Carta verde. Politica de dezvoltare regională în România 41

totală (kmp) % Populaţia totală –mil loc

100,0

15,5

15,0

14,5

12,3

13,4

14,3

14,3

0,8

19,947

3,273

2,509

3,085

2,033

1,818

2,590

2,355

2,283

100,0

16,4

12,6

15,5

10,2

9,1

13,0

11,8

11,4

9,198

1,912

1,170

1,866

1,097

0,696

1,227

0,994

0,236

100,0

20,8

12,7

20,3

11,9

7,6

13,3

10,8

2,6

% Populaţia rurală –mii loc % Nr. oraşe şi municipii % Nr. comune %

320

46

35

48

40

42

43

57

9

100,0 2861 100,0

14,4 506 17,7

10,9 355 12,4

15,0 519 18,1

12,5 406 14,2

13,1 281 9,8

13,4 403 14,1

17,8 357 12,5

2,8 32 1,1

Sursa: INS, Anuarul Statistic al României 2014, Tempo-online

Din situaţia prezentată se observă următoarele aspecte: - Regiunea Nord-Est raportată la dimensiunea demografică şi administrativ-teritorială a întregii ţări deţine cea mai mare suprafaţă (15,5%), populaţie (16,4%) şi populaţie rurală (20,8%); - Regiunea de Sud prezintă un preponderent caracter rural datorat ponderii ridicate de comune (18,1%) şi preponderenţei populaţiei rurale (20,3%) în contextul în care se situează pe al doilea loc în ceea ce priveşte populaţia totală (15,5%); - deşi s-a urmărit ca toate cele opt regiuni de dezvoltare să dispună de aproximativ acelaşi potenţial demografic, regiunile Vest, Sud-Vest şi Bucureşti dispun de cel mai mic potenţial demografic.

1.1.3.3 Delimitarea EUROSTAT-OCDE

spaţiului

rural

conform

metodologiei

Conform metodologiei OCDE. de clasificare a regiunilor rurale la nivelul NUTS 3, în România regiunile predominant rurale totalizează 59,8% din teritoriu şi 45,0% din populaţie (Tabel 1.5). Dacă ne referim la spațiile intermediare, atunci putem aprecia că, spațiul rural se întinde pe aproximativ 99% din suprafață, cuprizănd 89% din populație. Tabel 1.5 Caracteristicile spaţiului rural după tipologia Eurostat-OCDE (2013) Specificare

România

Regiuni predominant urbane

%

Regiuni intermediare

%

Regiuni predominant rurale

%

Suprafaţă totală – km2

238391

1821

0,76

94025

39,44

142545

59,79

Suprafaţă utilizată totală – km2

230021

1759

0,76

91819

39,92

136443

59,32

Populaţie – mil. locuitori

20,020

2,282

11,40

8,726

43,58

9,012

45,02

Densitatea populaţiei – loc/km2

87,0

1297,5

-

95,0

-

66,1

-

Sursa: Eurostat

1.2 Dimensiunile spaţiului rural românesc Spațiul rural românesc este definit, în principal, de dimensiunile economice și sociale, și, în egală măsură de calitatea vieții (de aspectele obiective, specifice infrastructurii de bază).

1.2.1. Dimensiunea economică În cadrul spațiului rural românesc agricultura reprezintă ramura de activitate cea mai importantă, concentrând aproximativ 30% din populația ocupată (și chiar peste 40% în regiunile predominant rurale). Sectorul micilor întreprinderi este foarte redus, iar activitățile turistice rurale s-au dezvoltat în special în zonele cu potențial.

 Sectorul agricol Aportul agriculturii la formarea PIB a fost în scădere în ultimele decenii. Cu o pondere de doar 4,7% în PIB în anul 2014, agricultura a generat cca 31,6 mld lei valoarea adăugată brută (VAB). Aceasta a fost devansată de creşterea reamurilor secundare, mai ales a industriei care a reprezentat cca 30% din VAB. Fenomenul este comun la nivel european, dar cu toate acestea ponderea agriculturii devansează cu mult ponderea înregistrată în UE-27 de 1,7%. Nivelul scăzut al VAB din agricultură a fost însoţit de o scădere în perioada post-aderare a investiţiilor nete, acestea menţinându-se sub 4% din totalul investiţiilor atrase de ţara noastră. Nivelul redus al investiţiilor şi creşterea foarte mică a VAB nu permit îmbunătăţirea gradului de înzestrare tehnică al exploatațiilor agricole sau îmbunătățirea sistemelor de irigație. Conform Ministerului Agriculturii și Dezvoltării rurale (MADR)43, dotarea unui fermier român este de 350 euro în imobilizări corporale/fermier faţă de cca 9000–9200 euro în UE-15, suprafaţa agricolă amenajată pentru irigaţii (cca 3,1 mil. ha în 2012) reprezintă doar 1.2% din suprafaţa agricolă utilizată, iar spaţiile de depozitare existente sunt insuficiente (se acoperă, spre exemplu, doar 20% din necesarul de condiţionare pentru producţia de fructe şi legume şi doar 40% din necesarul de depozitare la producţia de cartofi). Desigur că există mai mulţi factori care influenţează dezvoltarea slabă a agriculturii în perioada post-aderare, precum: dimensiunea fizică şi economică redusă a exploataţiilor agricole, numărul foarte mic al structurilor asociative, sistemul de creditare şi garantare deficitar, schimbările climatice etc. Această situaţie a determinat ca în anul 2012 productivitatea muncii din agricultură să fie de 10525,3 lei/persoană ocupată (cca 2460 euro), de aproape 5 ori mai mică decât media europeană și de cca 8 ori mai mică decât în industrie sau construcţii.  Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii Conform INS, numărul întreprinderilor mici şi mijlocii cu activitate non-agricolă din mediul rural este foarte redus, majoritatea fiind concentrate în oraşe (doar cca 18% în 2011). De altfel, în anul 2011, la nivel național, densitatea IMM-urilor la 1000 de locuitori la nivel naţional a fost de 23,7 față de doar 9,6 în mediul rural44. Deși se constată o creștere față de anul 2006 (22,6 la nivel național și 7 în mediul rural), acest fenomen a avut loc mai mult pe fondul scăderii populației și nu a efectelor economice post-aderare. Economiile rurale sunt caracterizate de un nivel minim de dezvoltare pentru că nu dispun de o infrastructură organizațională modernizată : există, aproximativ 850 de cooperative meșteșugărești, sub 100 de societăți cooperatiste iar ca o tendință generală, se remarcă faptul că, numărul afacerilor non-agricole și cel specific unităților cu caracter productiv, înregistrează valori reduse. Lipsa perspectivelor de pe piața muncii determină concentrarea forţei de muncă rurale în zonele urbane şi periurbane. Dezvoltarea afacerilor la scară mică este recunoscută ca fiind sursa cea mai importantă de locuri de muncă/obţinere de venituri în spaţiul rural, atât pentru economiile deja dezvoltate, cât şi pentru cele în curs de dezvoltare.  Sectorul turistic Activitățile turistice au cunoscut în rândul serviciilor rurale cea mai mare dezvoltare. În ultimul deceniu, în urma definitivării legislației specifice și mai ales după acordarea fondurilor după aderare, s-a înregistrat o dublare a locurilor de cazare în pensiunile rurale și agroturistice, acestea reprezentând în prezent peste 90% din structurile cu capacități de cazare.

1.2.2. Dimensiunea socială Populația rurală a României era formată în anul 2014 din cca 9,7 mil. persoane, respectiv 43,6% din populaţia totală. Populaţia a fost în scădere în ultimele decenii pe fondul atât al sporului natural negativ (rată de mortalitate mai ridicată decât rata natalităţii), cât şi a emigrării populaţiei. Scăderea natalității va avea drept consecință directă în viitor reducerea 43 44

MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020

forţei de muncă, pe fondul scăderii populaţiei şcolare, a necesarului de cadre didactice şi a scăderii implicite a accesului la educație pentru comunităţile rurale. Modificările de pe piaţa forţei de muncă post aderare sunt nesemnificative, rata de activitate menţinându-se în jurul valorii de 65% şi rata de ocupare în jurul valorii de 61%, în timp ce rata şomajului a ajuns în anul 2014 la 5,3% (sub media pe ţară de 6,8%). Se constată de asemenea o uşoară scădere a populaţiei active atât pe fondul reducerii populaţiei, cât şi a îmbătrânirii acesteia, dar totodată și o ocupare insuficientă a populației rurale. Bazinul de muncă din mediul rural prezintă un potențial foarte ridicat, dar oportunitățile de pe piața forței de muncă sunt reduse, majoritatea populației fiind implicată în activități specifice agriculturii de subzistență și semi-subzistență. Astfel, la nivelul anului 2014 peste 60% din populația rurală era ocupată în agricultură, dar trebuie să ţinem cont că există localităţi rurale unde acest procent depăşeşte 80% (conform MADR). În aceste condiţii, s-a ajuns ca aproape 45% din populaţia ocupată rurală să fie formată din lucrători pe cont propriu și lucrători familiali neremunerați cu activitate principală agricultura. Aceasta reflectă mai curând dimensiunea ridicată a agriculturii de subzistență și lipsa alternativelor de pe piaţa muncii decât spiritul antreprenorial al populaţiei rurale. Menţinerea caracterului preponderent agricol a vieţii rurale și slaba eficiență a acestui sector sunt consecințe directe ale educației scăzute a populației, care deși s-a înbunătățit ușor în perioada postaderare, rămâne un fenomen dominant. Astfel, în mediul rural, doar cca 5% din populaţia ocupată are studii superioare, cca 30% are studii liceale şi postliceale şi doar cca 20% studii profesionale. Ponderea semnificativă a persoanelor cu studii gimnaziale, 38,2%, reflectă gradul instrucțional redus al populației ocupate din mediul rural. De asemenea, reducerea numărului liceelor agricole, concomitent cu scăderea numărului absolvenţilor au contribuit la scăderea nivelului de instruire a managerilor exploataţiilor agricole. Astfel, conform MADR, doar cca 2,5% dintre managerii exploatațiilor agricole au absolvit forme de învăţământ agricol (în condiţiile în care la nivel european procentul este de cca 30%), majoritatea bazânduse pe experienţa practică agricolă. În condiţiile în care formarea continuă se află încă într-un stadiu incipient de manifestare (sub 2% din populația rurală a participat la astfel de cursuri) considerăm că mediul rural va rămâne în viitorul apropiat cu o forță de muncă slab pregătită profesional, iar pe termen lung, dacă luăm în considerare fenomenele socio-demografice (reducerea natalității și abandonul școlar) estimăm că mediul rural se va confrunta cu grave probleme sociale dacă nu se vor adopta măsuri și intervenții adecvate.

1.2.3. Dimensiunea serviciilor de bază Drumurile judeţene şi comunale au o lungime de 68090 km din care 20,7% sunt modernizate, 32,2% sunt pietruite şi 16,0% de pământ (impracticabile în perioadele cu precipitaţii). Deşi lungimea reţelelor de distribuţie a apei şi de canalizare a crescut, accesul la acestea rămâne redus: 71,7% din localități au acces la apă potabilă, 23,5% la canalizare și 23,0% la sistemul de gaze naturale. De asemenea, mediul rural prezintă deficiențe și în ceea ce privește infrastructura educaţională, sanitară şi culturală. Creşele sunt inexistente, grădiniţele reprezintă doar 7% din totalul naţional, iar numărul şcolilor profesionale a scăzut considerabil. Numărul locuitorilor din mediul rural la un medic era în 2014 de 1734,2 de peste 4 ori mai mulţi decât în mediul urban. Accesul la informație prezintă p îmbunătățire, la nivelul anului 2014, ponderea gospodăriilor cu acces la internet în bandă largă atingând 37%, cu mult totuși sub nivelul celor din mediul urban. Bibliografie Black R., Buller H. & Hoggart K., 1995, Rural Europe: identity and change. Arnold, London Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Agricultural exploiting: definition, organization,development, Timişoara: Mirton Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Spaţiul rural: definire, organizare, dezvoltare. Mirton

Ciparisse G., 1999, Thésaurus Multilingue du Foncier, Rome: FAO., versiunea franceză, republicată în 2005 Cloke P., 2006, Conceptualizing rurality. Handbook of rural studies, 18-28, London, SAGE Cloke P. & Park C. C., 2013, Rural Resource Management (Routledge Revivals). Routledge, reeditare carte din 1985 Clout H. D., 1993, European experience of rural development. Rural Development Commission Dona I., 2006, Rural development – class notes, syntheses, Depart. ID, Bucharest Gavrilescu D., Florian V. (coord), 2007, Economia rurală din România, Editura Terra Nostra, Iași Geamașu T. & Alecu I. N., 2014, Conceptual approaches of the rural space in Agrarian Economy and Rural Development,Realities and Perspectives for Romania, vol. IV, p 8-12 Halfacree K. H., 1993, Locality and social representation: space, discourse and alternative definitions of the rural. Journal of rural studies, 9(1), 23-37 Hâncu C., 2004, Rural development, Bucharest: Matrix Rom Kayser B., 1970, Nécessité et difficultés de l'aménagement de l'espace rural. Aménagement du territoire et développement régional, Les faits, les idées, les intitutions, vol 3, p. 63-91., Institut d'Études politiques, Grenoble et Paris Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Paris: Armand Colin Kayser B. et al., 1994, Pour une ruralite choise, Datar: Edit. Aube Lefebvre H., 1970, Du rural a l’urban, Paris: Efitions Antropos Little J. & Austin P., 1996, Women and the rural idyll. Journal of rural studies, 12(2), 101-111 Moseley M. J., 1980, Rural development and its relevance to the inner city debate. Rural development and its relevance to the inner city debate, London, Social Science Research Council Popescu A., 2002, Rural development, Bucharest: Ed. Univers ***ADR Vest, 2014, Dezvoltare urbană *** Comisia Europeană, 1997, Directorate General for Agriculture, CAP 2000 Working Document –Rural developments, 1997 *** Comisia Europeană, 2011, Commission Regulation (EU) No 31/2011 of 17 January 2011 *** Consiliul Europei, 1988, (EEC)/2052/88 on the tasks of the Structural Funds: O.J. L 185 of 15 July 1988 *** Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le developpement rural, Strasbourg *** Consiliul Europei, Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural *** Eurostat, 1999, Nomenclature of territorial units for statistics NUTS, Eurostat, Luxembourg. *** Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat *** Guvernul Romaniei şi Comisia Europeană, 1997, Carta verde. Politica de dezvoltare regională în România *** INS, Anuarul Statistic al României 2014 *** INS, România în cifre 2015 *** INS, Statistică teritorială 2014 *** INS, Tempo-online *** Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului *** Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională *** Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –Secţiunea V – Reţeaua de localităţi *** Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România *** MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 *** OECD, 2009, Regional typology: Updated statistics *** OECD, 2011, OECD Regions at a Glance, OECD Publishing, Paris *** Ordin 173/2004 privind definirea și caracterizarea noțiunii de spațiu rural. Ordinul 173/160/93 din 3 martie 2004, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.323 din 14 aprilie 2004. Precizăm că acest ordin a fost în vigoare de la 14.04.2004 până la 06.05.2005 fiin abolit și înlocuit de Ordinil nr. 143/2005 *** Ordin nr. 143/2005 privind definirea şi caracterizarea spaţiului rural, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltare Rurală, Ministerul Administrației și Internelor, publicat în Monitorul Oficial al româniei, nr. 382 din 06.05.2005 *** Ordonanţa de Urgență nr.7/2006 din 19 ianuarie, privind instituirea Programului de dezvoltare a infrastructurii şi a unor baze sportive din spaţiul rural, emisă de Guvernul României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 27 ianuarie 2006