Compensare Psihopedagogică 1 (1)

3. DEZVOLTAREA COMPENSATORIE 3.1. Definirea dezvoltării compensatorii Dezvoltarea compensatorie sau compensarea este o “lege a dezvoltării personalităţii, mecanism biologic de menţinere şi redresare a funcţiilor vitale ale organismului (…). Disponibilitatea de a reacţiona compensator este o trăsătură comună a tuturor organismelor, adică nu numai a deficienţilor, ci a oricărui individ aflat - la un moment dat sau permanent – în dificultate” (M. Golu, 1976) Referindu-se la copiii cu deficienţe, M. I. Zemţova (1965) defineşte compensaţia ca fiind “un proces aparte de dezvoltare, în condiţiile căruia se formează noi sisteme dinamice de legături condiţionate, au loc diferite substituiri, se produc corectări şi refaceri ale unor funcţii distruse sau nedezvoltate, se formează modalităţi de acţiune şi însuşire a experienţei sociale, se dezvoltă capacităţi fizice şi mentale şi personalitatea copilului în ansamblul său.” Ca “lege” a procesului dezvoltării, compensaţia acţionează în direcţia reechilibrării acestui proces, ori de câte ori intervine câte un factor perturbator, de exemplu o deficienţă, o disfuncţie, o incapacitate, etc. Fenomenul dezvoltării compensatorii este prezent la toate categoriile de deficienţi, la fiecare categorie având un anumit specific şi anumite limite. În anumite condiţii defavorabile, rezultatele procesului compensator se pierd prin decompensare. Acest fenomen invers compensării se produce frecvent la copiii deficienţi, înregistrându-se regrese şi dezadaptări. Mai apar la deficienţi fenomene pseudocompensatorii, constând în reacţii adaptative, neadecvate, ca răspuns la condiţiile ambientale sau educative defavorabile. Prin reacţii pseudocompensatorii repetate se consolidează trăsăturile caracteriale negative. Un alt fenomen negativ este supracompensarea, când comportamentele compensatorii domină comportamentul de ansamblu, ducând la dizarmonia personalităţii. 3.2. Formele principale ale compensării: -

regenerarea organică (nesemnificativă la om);

-

vicarierea - suplinirea unei funcţii pierdute (de exemplu afectarea funcţiei unui analizator) prin activitatea altora. Această formă este implicată masiv în dezvoltarea compensatorie a copiilor cu deficienţe senzoriale (compensare intersistemică);

-

Restructurarea funcţională sau dinamică a activităţii vitale a oricărui organism lezat în condiţiile specifice, neobişnuite pe care o ceează prezenţa oricărei deficienţe sau incapacităţi în vederea readaptării la condiţiile de mediu (compensare intrasistemică). D. Damaschin (1973) consideră că în afara activităţii – inclusiv sub formă de învăţare, de

muncă – nu poate exista compensaţie, îndeosebi compensaţie prin restructurarea schemei funcționale, acest proces bazându-se pe interiorizarea treptată (uneori deosebit de dificilă), a unor modele de acţiune, pe care deficientul le exersează în procesul adaptării, fie spontan, fie dirijat. 3.3. Principiile adaptării compensatorii (D. Damaschin, 1973): 1. Principiul integrării şi ierarhizării, presupune raporturi dinamice de subordonare, comutare, succesiune, substituţie, sincronizare între diferitele componente ale comportamentului. 2. Principiul determinismului, presupune acţiunea cauzelor externe asupra dezvoltării (compensatorii) individuale, prin intermediul condiţiilor interne. 3. Principiul activismului (fundamental în restructurarea schemei funcţionale): “treptat, prin încercări izbutite şi erori, deficientul îşi formează procedee compensatorii individuale, care, în baza principiului economiei forţei, a locului şi timpului, tind spre automatizare. Se poate afirma că, în afara activităţii, nu există şi nu poate exista adaptare compensatorie”. 4. Principiul unităţii vizează echilibrarea organismului afectat, integrarea şi armonia stărilor sale fizice, psihice şi morale. Nu poate exista “compensaţie pe felii”, pe sectoare sau paliere ale personalităţii. Dezvoltarea compensatorie nu poate fi decât consecinţa unor influenţe pozitive multiple, exercitate asupra întregului organism, a întregii personalităţi. 5. Principiul analizei şi sintezei

- orice acţiune vizâdn stimularea dezvoltării

compensatorii trebuie să-şi propună depăşirea dificultăţilor analitico-sintetice. Aceasta cu atât mai mult cu cât mobilizarea şi coordonarea în procesul de restructurare compensatorie a funcţiilor mai bine păstrate, depinde, în mare măsură,

de calitatea prelucrărilor analitico-sintetice în scoarţa cerebrală, a impulsurilor venite de la diferiţi analizatori. Procesul se află în strânsă legătură cu “pârghia” ce stă la baza mecanismelor compensatorii, adică cu fenomenul de feed-back sau aferentaţie inversă. Legităţi ale dezvoltării compensatorii cu referire la elevii cu dizabilităţi (M.I. Zemţova, 1965): 

Restructurarea compensatorie a procesului dezvoltării are loc pe baza formării

conexiunilor reflex-condiţionate, în conformitate cu legile neurodinamicii, referitoare la forţa, mobilitatea, echilibrul şi interacţiunea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. În felul acesta se dezvoltă treptat diferite funcţii psihice, au loc diferite restructurări funcţionale şi substituiri, trasarea şi consolidarea unor căi ocolite. 

Restructurarea compensatorie a procesului dezvoltării se declanşează automat, imediat

după ce s-a produs leziunea organică sau dereglarea funcţională. 

O activitate de terapie complexă iniţiată de timpuriu determină obţinerea unor rezultate

compensatorii optime. 

În procesul adaptării compensatorii, organismul lezat face apel la o serie de funcţii,

care în mod obişnuit nu joacă un rol aparte, dar care se intensifică, treptat prin exerciţiu.