Interpretarea Sfintei Scripturi în secolul al II

Interpretarea Sfintei Scripturi în secolul al II-lea Student: Feniuc Iohan Anul I Master Exegeză biblica

Începând cu secolul al II-lea Biserica a început să conștientizeze necesitatea de a fundamenta învățătura ei apostolică, de a-i păstra autenticitatea și de a o transmite nefalsificată. Confruntându-se cu pericolul crescut al ereticilor, cu precădere al gnosticilor, Biserica și-a dezvoltat apologetica față de contestările iudeilor și critica grecească promovând învățătura apostolică drept canon al adevărului împotriva deviațiilor eretice. În această perioadă a trecut treptat la separarea noilor surse autentice ale credinței sale, adică ale cărților canonice ale Vechiului Testament organizându-și viața internă și cultul prin formarea progresivă a demnităților bisericești. Secolul al II-lea reprezintă o perioadă critică pentru istoria și teologia Bisericii, cea mai mare dificultate fiind atitudinea Bisericii față de Vechiul Testament. Dificultatea consta în posibilitatea Bisericii de a vegeta în afara iudaismului (ca și comunitățile iudeo-creștine), de a se transforma în ramificație eretică (ca gnosticii prin respingerea Vechiului Testament) sau dacă trebuia să ia locul Israelului adevărat prin promovarea Vechiului Testament în poziția de introducere în Evanghelie. Părinții Apostolici și Vechiul Testament În perioada Părinților apostolici Vechiul Testament era singura „scriptură” a Bisericii și izvor de netăgăduit al credinței și ethosului ei. În paralel a început să se impună autoritatea cuvintelor Domnului, fără să fie cunoscută o consemnare scrisă a lor. Prin lucrarea lui Papias din Ierapole „Tâlcuire a cuvintelor domnești” avem mai degrabă prima adunare a cuvintelor Domnului pe baza martorilor autentici ai Tradiției. Pe lângă această tâlcuire mai circula în Biserică și o culegere a epistolelor lui Pavel. Părinții apostolici susțin că Vechiul Testament nu este doar o carte care furnizează dovezi inspirate despre Hristos, ci și o preistorie a Bisericii, care alcătuiește împreună cu aceasta o unitate organică. Credincioșii trebuie în mod obligatoriu să cunoască scripturile Vechiului Testament, să se adâncească în dumnezeieștile cuvinte pe care acestea le conțin, în timp ce lucrarea dascălului creștin este aceea de a le reaminti adevărul cuvântului Vechiului Testament. În timpul interpretării Vechiului Testament, Părinții apostolici, atunci când este vorba de probleme de morală sau comportament practic, se mulțumesc de obicei cu sensul lui literal dar, în afară de interpretarea gramaticală, literală, ei recurg adeseori și la cea tipologică, în special când vor să explice persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. Interpretarea alegorică, în forma ei extremă, o constatăm în foarte puține cazuri. Didahia celor Doisprezece Apostoli (între 90 și 100) recunoaște valabilitatea Decalogului și a poruncilor morale ale Vechiului Testament pe care le și promovează ca obligatorii pentru viața credincioșilor, punându-le, totuși, pe plan secund în raport cu poruncile Domnului din Predica de pe munte. Didahia dă o importanță deosebită vieții liturgice și rânduielii Bisericii, și, cu precădere, Botezului și Euharistiei și transmite rugăciuni foarte vechi și deosebite care încorporează tradiții 1

diverse ale celor două Testamente. Didahia dă, de asemenea, o însemnătate mare noii vieți a credincioșilor, care se definește și se arată prin viața liturgică a Bisericii. Învățătura Domnului nu este o chestiune de studiu și de cunoaștere a Vechiului Testament, ci se transmite ca un act harismatic de comunicare personală prin oamenii harismatici ai Bisericii, prin „sfinți”. În Didahie avem primele începuturi ale interpretării „liturgice” a Scripturii. I Clement, cea dintâi epistolă a episcopului Romei (96), trimite de multe ori la Vechiul Testament dar interesul autorului este mai degrabă moral-parenetic și disciplinar. Vechiul Testament cuprinde în principiu „exemplele vechi” care trebuie imitate cu râvnă de către credincioși. Autorul pune pe picior de egalitate poruncile Decalogului și ale prorocilor cu acelea ale lui Iisus și, în plus, cu modele morale din lumea păgână. Dincolo de acestea, I Clement constituie o importantă mărturie istorică despre noile evoluții bisericești în Biserica de Apus la sfârșitul primului veac. Această evoluție privește în principal importanța și responsabilitatea celor trei „grade” ale preoției și în special a episcopului. Ignatie, episcopul Antiohiei, este primul părinte al Bisericii care a fost nevoit să apere cu putere valoarea și locul Vechiului Testament în viața Bisericii. În vremea lui Ignatie activau în multe comunități din Asia Mică anumite cercuri eretice, reprezentând unii tendințe gnosticizante, alții, tendințe iudaizante. Primii subevaluează sau chiar neagă valoarea Vechiului Testament pentru noua evanghelie, în timp ce ceilalți o supraevaluează. Aceste grupări eretice le înfruntă Ignatie mai puțin prin referire la Vechiul Testament și mai mult cu autoritatea Domnului Celui viu și a apostolilor, adică prin mărturia evangheliei. Vechiul Testament îl abordează nu atât ca text scris, cât mai degrabă ca o preistorie a lui Hristos și a Bisericii. Prin urmare, persoana lui Hristos, care este conținutul evangheliei, unește organic și fundamental cele două epoci biblice. Împotriva acestor eretici Ignatie promovează de asemenea erminia hristocentrică a Vechiului Testament și susține că prorocii care L-au așteptat pe Hristos ca învățător s-au mântuit și au înviat prin venirea și învierea Lui. Oricum, pentru Ignatie, erminia hristocentrică corectă a Vechiului Testament se face numai de către harul Evangheliei. Hristos se identifică în gândirea lui Ignatie cu „Biserica sobornicească”, Biserica dobândind astfel o însemnătate vitală în ceea ce privește interpretarea Vechiului Testament. Ignatie dă o importanță deosebită cultului Bisericii și în special Sfintei Euharistii, pe care o leagă indisolubil de „întâietatea” episcopului. În istoria erminiei biblice un rol important îl ocupă și Papias, episcopul Ierapolei Frigiei. În cunoscuta sa lucrare, care, conform lui Eusebiu are titlul revelator „Tâlcuiri/Exegeze ale cuvintelor domnești”, autorul folosește în locul termenului „exegeză” pe cel de „erminie”, cu același înțeles. Folosirea sinonimă a acestor doi termeni este pentru prima oară apărută în literatura creștină primară. Dar ceea ce caracterizează „exegezele” lui Papias este dependența de autoritatea lor apostolică care garantează atribuirea lor până la primii martori. Autenticitatea cuvintelor domnești depindea nu atât de transmiterea lor scrisă, ci de glasul viu și care rămâne al bărbaților apostolici. Interpretarea alegorică a Vechiului Testament în Epistola lui Varnava Epistola lui Varnava (între 115 și 140) este singurul text din perioada post-apostolică care se ocupă special și conștient cu problema înțelegerii corecte a Vechiului Testament și aplică la scară largă interpretarea alegorică a acestuia. Autorul anonim încearcă să desprindă Vechiul Testament de iudei. Testamentul nu aparține la comun iudeilor și creștinilor, ci doar creștinilor. Perspectiva lăuntrică a Vechiului Testament are legătură cu persoana și lucrarea lui Hristos. Interpretarea duhovnicească a Vechiului Testament se identifică absolut cu cea 2

hristologică. La ea ajunge prin folosirea mai rar a metodei alegorice stricte, și mai des a celei tipologice. Varnava recunoaște în întreg Vechiul Testament și în amănuntele evenimentelor istorice tipuri și parabole ale lucrării lui Hristos și ale vieții Bisericii. Perspectiva duhovnicească, inerentă în chiar firea Vechiului Testament, care s-a descoperit în plinătatea ei prin întruparea lui Hristos, este subiectul principal și specific al Epistolei lui Barnaba. Cunoașterea duhovnicească presupune adunarea evenimentelor trecute, prezente și viitoare care se lucrează ca experiență personală în viața prezentă a credincioșilor. Această lucrare a cunoașterii o face posibilă Duhul și în acest sens cunoașterea este duhovnicească. Primii apologeți și Vechiul Testament Dintre scriitorii bisericești ai veacului al II-lea se deosebesc ca o grupare omogenă apologeții perioadei primare: Codrat, Aristide, Iustin, Tatian, Atenagora, Teofil al Antiohiei. Meliton de Sardes și Minucius Felix). Toți apologeții folosesc Vechiul Testament în special ca să dovedească originea dumnezeiască și autoritatea absolută a credinței creștine. Ca să certifice superioritatea adevărului creștin față de filosofia greacă, apologeții dezvoltă o teorie specială despre inspirația prorocilor, care însă este dusă până în perioada tradiției eleniste. Astfel ca insuflător special al autorilor Vechiului Testament și, desigur, al lui Moise, al lui David și al prorocilor, este amintit Sfântul Duh. Pe lângă proroci, însă, Cuvântul însuși lucra și în filosofii păgâni și barbari. Se recunoaște adică o revelație specială a adevărului dumnezeiesc și în afara Vechiului Testament. Iustin Martirul și interpretarea tipologică a Vechiului Testament Iustin (+165), cel mai important dintre primii Apologeți, oferă mărturii teologice și istorice însemnate despre locul și funcția Vechiului Testament în viața Bisericii din veacul al IIlea. În paralel el pune bazele pentru formarea înțelegerii teologice a VT. În lucrarea sa pe două fronturi apologetică (împotriva păgânilor și iudeilor) și antiretică (împotriva gnosticilor) se sprijin exclusiv pe mărturia și autoritatea „cuvântului prorocesc”, el fiind cel dintâi în istoria interpretării biblice care formulează o învățătură consistentă despre Sfânta Scriptură. Părerile sale referitor la interpretarea VT Iustin le expune în lucrarea sa principală Dialog cu Trifon. Împotriva acestui rabin, el combate afirmațiile iudaice că VT nu dovedește nimic referitor la valorificările creștine și că creștinii își însușesc abuziv o carte străină. Iustin va susține exact inversul. Prin urmare întreg VT (Lege, Proroci, Psalmi) privește în esență Biserica. Acest lucru se recunoaște, desigur, doar prin corecta interpretare a lui. Lucrul cel mai rău însă este că învățătorii iudei, pentru a combate înțelegerea hristocentrică a anumitor prorocii ale VT, elimină sau prescriu cuvinte sau fraze din text care nu folosesc scopului lor și, în felul acesta, le denaturează. Originală este însă diferențierea Legii pe care o introduce Iustin și care se aseamănă cu cea a lui Ptolemeu. Legea mozaică conține, după el, trei tipuri de porunci: 1) porunci morale „spre cinstirea de Dumnezeu și spre săvârșirea dreptății”, porunci care nu-și pierd valabilitatea nici în Biserică; 2) porunci și fapte „spre taina lui Hristos”, care, ca tipuri și umbre, fac trimitere la persoana lui Hristos; și 3) porunci și acte „din pricina învârtoșării poporului”. Prin această diferențiere, Iustin păstrează acele porunci care au fost impuse „spre cinstirea de Dumnezeu și 3

spre săvârșirea dreptății” și le leagă de dreptățile veșnice ale lui Dumnezeu, în timp ce celelalte devin nefolositoare în fapt prin venirea lui Hristos. Valoarea pozitivă a VT în întregul lui, fie ca mărturie, fie ca istorie, Iustin o pune în dependeță de termenii interpretării corecte a lui. Este cel dintâi autor creștin care se ocupă în mod voit cu problema interpretării VT și care propune cea dintâi teorie ermineutică creștină. Legarea organică a învățăturii despre Logosul cu teologia cuvântului profetic constituie baza ermineuticii biblice a lui Iustin. Întreaga istorie a VT este, după mărturia și perspectiva ei lăuntrică, strict profetică. Din acest motiv oferă „cea mai mare și mai adevărată dovadă” despre ce s-a întâmplat atunci, se întâmplă acum și se va întâmpla neapărat în viitor. Prin urmare creștinul își extrage argumentarea nu numai din Scripturi, ci și din evenimentele istorice, care certifică adevărul acestora. Astfel, prezența Logosului în VT este directă și indirectă. Direct El se arată în diferite forme în viața patriarhilor, a aleșilor și a prorocilor VT și vorbește cu ei. Indirect este vestit prin cuvântul profetic și preînchipuit în diferite evenimente istorice ale vechiului popor. Sensul „tainic/mistic”, care există în toate cuvintele și lucrurile profetice ale VT, nu este însă imediat de la sine înțeles și priceput de toți. El ar fi rămas ceea ce este, adică „taină”, dacă nu l-ar fi descoperit Însuși Hristos, pricina și scopul (telos-ul) cuvintelor și faptelor profetice. Prin această teză fundamentală Iustin leagă două consecințe fundamentale: a) „Iconomia” prezenței ca om a Cuvântului anulează definitiv tot ceea ce caracterizează epoca veche. b) În ciuda faptului că prorociile au încetat odată cu Hristos, harisma profetică dimpotrivă, precum și celelalte harisme ale Duhului, îmbogățesc și vivifică Biserica. Interpretarea biblică, care privește exclusiv „cunoașterea” lui Iisus Hristos, se săvârșește ca un act harismatic și eclezial, și, bineînțeles, în acord cu termenii personali ai revelării Sale, indirect în VT și direct în NT. Cu alte cuvinte, actul interpretării biblice corecte este în realitate o nouă hristofanie personală. Meliton al Sardelor și incipiturile exegezei liturgice Momentul latreutic prin excelență care s-a consacrat pentru interpretarea creștină a textelor profetice ale Vechiului Testament a fost liturghia pascală. În deceniul anului 160 sau 170 Meliton, episcop al Sardelor și proroc rostește cea dintâi omilie pascală sărbătorească. Prin aceasta inaugurează un nou tip de literatură patristică, omiliile exegetice praznicale, care se vor consacra foarte repede în viața Bisericii și vor transmite în interpretarea biblică noi perspective de viață. Meliton este primul învățător creștin care nu doar aplică, ci și explică cu toată limpezimea principiile și natura interpretării tipologice. Erminia „tipologică” a lui Meliton – originală și foarte dezvoltată în epoca aceea – presupune bineînțeles cunoscuta concepție despre însuflarea dumnezeiască a autorilor sfinți. este primul care aplică expresia „vechiul testament” la cărțile canonice al VT. Interpretarea eretică a Scripturii

4

În criticul veac al II-lea Biserica a început treptat să limpezească tradiția ei teologică și să formeze bazele solide ale interpretării biblice. Această nevoie au provocat-o în mare măsură ereziile gnostice cu tot felul de nume, care în perioada aceea își dezvoltaseră deja sisteme „teologice” bine puse la punct. O importanță limitată pentru istoria interpretării biblice are „noua profeție” a montanismului Această mișcare „harismatică” din Frigia, care s-a răspândit foarte devreme până la Roma, urmărea reactivarea harismelor Duhului și înnoirea Bisericii pe baza experiențelor spirituale. Întemeietorul ei, Montanus, și prorocițele care îi erau adepte pretindeau că au revelații directe ale Duhului și se propuneau ca proroci adevărați, care au moștenit vechiul ordin al prorocilor și dețineau o autoritate mai mare decât apostolii. Mai mult, Montanus susținea că el însuși este întruparea Paracletului sau a Treimii. Fără să pună la îndoială în principiu autoritatea învățăturii creștine, voiau să impună în viața Bisericii noi surse ale revelației. Prezbiterul Romei, Gaius, blamează obrăznicia montaniștilor „de a compune noi scripturi”. Importanța montanismului constă nu atât în dezvoltarea unei tradiții exegetice, cât în procesul formării canonului NT. Primele cercuri eretice care au dezvoltat o interpretare sistematică a Scripturii în sec. al II-lea sunt grupările cu tot felul de nume ale gnosticilor „creștini”. Din păcate, numai pentru anumite cercuri gnostice (și îndeosebi pentru valentinieni și Marcion) deține fragmente din lucrările lor „exegetice”, precum și anumite informații datorate scriitorilor bisericești antiretici, în special Irineu, Tertulian și Ipolit și în parte Clement Alexandrinul. Pe baza acestor surse antiretice știm că „creștinii” gnostici considerau în principiu drept cel mai înalt criteriu cunoașterea (gnoza) mistică, pe care o primea imediat conducătorul din fiecare perioadă și care era considerată drept revelație sacră și inatacabilă. Fiecare conducător deține o revelație mai înaltă chiar și decât apostolii. Cât privește textele Sfintei Scripturi, nu le considerau întru totul inspirate. În special Irineu îi acuză pe Gnostici că: 1) Interpretează greșit diferențele de limbaj și aparenetele contradicții ale Evangheliilor și sfârșesc prin aceasta în a subaprecia autenticitatea NT și textul lui ca alterat (νοθευμένο). 2) Supraapreciază valoarea tradițiilor lor orale (mistice), pe care le socotesc drept criteriu ermineutic al Sfintei Scripturi. 3) În ceea ce privește conținutul Evangheliilor, susțin că apostolii au amestecat poruncile Legii cu cuvintele Domnului și că, pe lângă aceasta, însăși cuvintele Domnului se datorează uneori „Demiurgului”, alteori „Mijlocitorului”, alteori „Puterii Preaînalte”. Din acest motiv trec în mod firesc la „purificarea” evangheliei în acord cu propriile lor predanii „apostolice”. Dintre Gnosticii din veacul al II-lea se deosebește clar armatorul Marcion din Pont (Sinope), din Asia Mică, pentru părerile sale radicale referitoare la Dumnezeu și revelația VT. Marcion anulează în fapt evanghelia lui Hristos și, în locul ei, născocește una proprie căreia îi atribuie, bineînțeles, origine dumnezeiască.

5

Existau însă alte cercuri gnostice care acceptau în fapt VT și formulau noi principii ermineutice pentru a le încorpora în sistemele lor. De acestea aparținea Ptolemeu, autorul Epistolei către Flora (aprox. 140-160), pe care a păstrat-o Epifanie. El reprezenta sitemul gnostic al lui Valentin și a încercat să mixeze în acesta păreri sănătoase ale Bisericii referitor la valoarea și înțelegerea VT. Ptolemeu se considera pe sine succesorul apostolilor și învățătura sa – apostolică, pe care o preluase direct de la ei prin succesiune. Accepta Legea VT ca revelație dumnezeiască, pe care însă o interpreta din nou pe baza învățăturii lui Iisus. Cu toate că Ptolemeu păstrează prin interpretarea sa „hristocentrică” o oarecare legătură slabă cu istoria și revelația VT, el rămâne în fond fidel învățăturii gnostice. Sfântul Irineu de Lungdunum și iconomia descoperirii biblice Principalul introducător și în parte fasonator al interpretării biblice „ecleziale” este episcopul grec originar din Asia Mică, Irineu al Lungdunumului. După cum este cunoscut, acest mare Părinte grec în principala sa lucrare „Împotriva ereziilor” își concentrează interesul pe combaterea interpretării greșite gnostice a Scripturilor. În vederea acestui scop invocă „canonul credinței” autentic pe care l-a primit Biserica de la Domnul prin intermediul apostolilor, cu chezășia succesiunii apostolice. Învățătura teologică a lui Irineu este prin urmare un răspuns la deosebirea gnostică a Dumnezeul demiurg de Dumnezeul lui Iisus Hristos, care are drept consecință negarea continuității istorice a iconomiei dumnezeiești. Care este mai precis natura și caracterul Scripturilor după Sf. Irineu? În principiu acceptă fără discuție învățătura iudaică despre însuflarea Sfintei Scripturi, cu o diferență importantă însă. Toate Scripturile sunt „duhovnicești”, adică se datorează însuflării și inspirației fie a Duhului, fie chiar a Cuvântului. Teofaniile VT, și la Irineu ca și la Iustin, sunt Hristofanii. De asemenea, și Sfântul Duh mărturisește și descoperă în toate fazele istoriei cunoașterea adevărului și „iconomiile” Tatălui și ale Fiului prin intermediul prorocilor, apostolilor și Bisericii. Accentul triadologic al revelației sfârșește la Irineu într-o mărturisire de credință triadologică. În ceee ce privește natura și valoarea VT, Irineu susține că atunci când este înțeles corect acesta Îl prorocește pe de-a-ntregul pe Iisus Hristos. Legătura dintre cele două Testamente Irineu o definește stereotip prin termenul „symfonia” (con-sonare), legătură pe care o recunoaște ca fiind perspectiva lăuntrică a iconomiei dumnezeiești. Scripturile se află în armonie desăvârșită între ele, motiv pentru care și trebuie interpretate una pe baza celeilalte Principala contribuție a lui Irineu la formarea ermineuticii ecleziale constă în propunerea Bisericii, după conștiința ei de sine teologică și istorică, ca hotarul ultim și singular pentru interpretarea corectă a Scripturii. Ca principiu ermineutic cuprinzător și cheie a interpretării biblice Irineu propune viguros „canonul credinței” sau „al adevărului”. Tertulian și normele bisericești ale interpretării biblice Tertulian și formulat părerile sale referitoare la premisele și principiile interpretării biblice în contextul polemicii sale împotriva ereticilor gnostici (și în special împotriva lui 6

Marcion). La argumentele teoretice ale gnosticilor și la tradițiile lor apocrife el a contrapus cunoscutul „canon al credinței” și tradiția bisericească, care suie în cele din urmă, prin intermediul apostolilor, până la Iisus și, prin El, chiar la Dumnezeu. Dreptul exclusiv al Bisericii de a interpreta autentic și exclusiv Scripturile se sprijină pe adevărul istoric că: 1) adevărul creștin este unul, singular și fără contradicții, așa cum se păstrează el de către Biserica apostolică în unitate cu credința apostolilor, 2) adevărul precede nenumărate lui interpretări Scripturile erau proprietatea Bisericii înainte de le fi folosit ereticii.

7