Lucrare-apologetică despre om

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI FACULTATAEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SECŢIA PASTORALĂ

DEFINIREA RELIGIOASĂ A OMULUI

STUDENT: LEUŞTEAN ANDREI TP IV

1

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................3

CAPITOLUL I: OMUL – CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU.........4

CAPITOLUL II: OMUL – INDIVID SAU PERSOANĂ?.....................................8

CONCLUZII.......................................................................................................12

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................13

2

INTRODUCERE

Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este şi cea mai înaltă dintre toate creaturile, aflânduse în punctul de mijloc în creaţie şi făcând legătura între lumea sensibilă şi cea inteligibilă. Având o structură psiho-somatică, alcătuit din trup şi suflet, el reuneşte în sine aceste două lumi şi participă în general la toate sferele lumii create, căci: „omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele” 1. El vine în creaţie ca un rege în cămara sa, fiind „împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată”2. Pentru aceasta, omul este cea mai desăvârşită, cea mai excelentă dintre toate făpturile, coroană a creaţiei.

1

Sfântul Antonie cel Mare, Învăţătura despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, (42), în Filocalia, vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 24. 2 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, (22), în Filocalia, vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 56.

3

CAPITOLUL I OMUL – CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU

Revelaţia ne învaţă că omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26-27) iar în alt loc arată că omul nu este numai „după chipul” lui Dumnezeu, ci chiar chipul Lui: „căci Dumnezeu a zidit pe om spre nestricare şi chip fiinţei Sale a făcut pre el” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 23)3. Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut în crearea omului „după chipul” lui Dumnezeu, măreţia unică şi negrăită a lui, văzând în aceasta „un acord primordial între fiinţa omenească şi fiinţa dumnezeiască”4. De aceea, Sfântul Grigorie Palama zice: „Singur omul dintre toate cele pământeşti şi cereşti a fost zidit după chipul Ziditorului, ca să privească spre El şi să-L iubească şi să fie cunoscătorul singur al Aceluia iar prin credinţa, prin înclinarea şi dragostea faţă de El să-şi păstreze frumuseţea sa”. Mulţimea acestor definiţii referitoare la chip arată că Sfinţii Părinţi nu vor să reducă „după chipul” la vreo parte a fiinţei umane. Părinţii văd „chipul lui Dumnezeu” manifestându-se în toate funcţiile şi mişcările fiinţei omeneşti. Toate se împărtăşesc de chipul lui Dumnezeu, de capacitatea relaţiei cu Dumnezeu şi de aspiraţia după comuniunea cu El. Însă nu numai sufletul dar şi trupul participă la chip, căci chipul se referă la omul total, alcătuit din trup şi suflet. Cuviosul Nichita Stithatul zice în acest sens că omul „chipul zidit de El (Dumnezeu) este văzut în trei părţi: în suflet, în minte şi în cuvânt... Din acestea se vede în noi chipul şi prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deşi sunt amestecate cu lutul”5. Pe aceeaşi linie de înţelegere se situează şi Paul Evdokimov, care afirmă: „În calitatea mea de pământ, eu sunt legat de viaţa de aici, de jos, dar fiind şi o părticică dumnezeiască, port în sânul meu dorul de viaţa viitoare” 6, căci suflarea nevăzutei dumnezeiri i-a dat omului predispoziţia participării la Fiinţa dumnezeiască a împărtăşirii. Omul este după chipul lui Dumnezeu prin însuşi actul creaţiei, căci „existenţa omului îşi are sorgintea ipostasului său ontologic în evenimentul iubirii divine, care doar ea ipostaziază Fiinţa. Facerea, crearea omului este rodul iubirii lui Dumnezeu, nicidecum al bunei Lui dispoziţii, ci al iubirii Lui, Care întemeiază Fiinţa, realitate existenţială de comuniune şi relaţii personale”7. El este adus la existenţă printr-un act special al lui Dumnezeu, altul decât cel de la crearea celorlalte fiinţe, 3

Această expresie o găsim în Biblia de la Bucureşti din 1688, p. 653. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 101. 5 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, (III, 7), în Filocalia, vol. VI, p. 293. 6 Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, Bucureşti, 1993, p. 136. 7 Christos Yannaras, Libertatea moralei, trad. de M. Catuniari, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 14. 4

4

căci la crearea omului Sfânta Treime acţionează astfel: „Sfat a premers despre el şi a fost plăsmuit de mâna lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu şi nu a primit totul din materia aceasta din lumea supusă simţurilor, ca celelalte vieţuitoare, ci numai trupul iar sufletul din cele mai presus de lume, mai bine zis de la Dumnezeu Însuşi, prin suflare negrăită”8. Se vede clar faptul că omul este alcătuit din două componente, trup şi suflet. Trupul este alcătuit din materie generală iar sufletul este suflarea lui Dumnezeu, prin care omul se înrudeşte cu El sau după învăţătura Sfinţilor Părinţi este „părticică din Dumnezeu”9. Aşadar omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că având un suflet înrudit cu El, tinde spre Dumnezeu, se află într-o relaţie vie cu Ziditorul său, se împlineşte doar în relaţie de comuniune cu Acesta. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască. Căci prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască omul a ajuns întreg chip de lumină”10. Fiind „chip al lui Dumnezeu”, omul este persoană care stă într-o relaţie dialogică cu un Dumnezeu Personal, fiind în relaţie personală cu Arhetipul după care a fost zidit. Astfel, el tinde în mod natural spre absolut, fiind făcut pentru o viaţă de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenul său. Christos Yannaras afirmă în acest sens: „Chipul lui Dumnezeu în om stă în capacitatea acestuia de a fi persoană, e cu faţa spre cineva sau ceva, de a-şi manifesta în libertate, prin accepţie sau refuz, relaţia sa către iubire cu Dumnezeu în Treime de Persoane dar şi cu ceilalţi”. Omul este o fiinţă cuvântătoare dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să-şi pună în valoare această capacitate. Cel mai înalt dialog îl poate avea cu Dumnezeu, Care îl cheamă spre o comuniune dialogică, iar în această comuniune dialogică, „chipul” se dezvoltă treptat în „asemănare”. Chipul este „principiul constitutiv al fiinţei noastre”11, fiind o realitate dinamică, ce poartă în sine posibilitatea „asemănării” cu Dumnezeu. Iar „după asemănare” se face fiinţa omenească „pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziţia filantropică faţă de noi cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila şi dragostea aproapelui şi pentru compătimirea arătată altora”12. Observăm că „asemănarea” constă în asemănarea în virtute cu Dumnezeu dar mai ales în virtutea cea mai înaltă care-L defineşte pe Dumnezeu – iubirea. Chipul lui Dumnezeu în om este „dat ontologic” dar şi „misiune” de realizat. „Chipul implică un dar şi o ţintă aşezată înaintea lui, o posesie dar şi un destin, întrucât el, realmente, constituie fiinţa 8

Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 433. Aceste expresii le găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa, care zice că „Omul este înrudit cu Dumnezeu” şi la Sfântul Macarie Egipteanul, care declară că „între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire” (citat la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 405). 10 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, (II, 48), în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 77. 11 Ibidem, p. 85. 12 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 191. 9

5

omului dar numai în potenţialitate”13. De aceea şi Sfântul Ioan Damaschin zice: „După „chipul” îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de daruri Sale. Dar „după asemănare” o au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât e cu putinţă oamenilor”. Observăm că „asemănarea” se câştigă prin efortul personal pe care trebuie să-l trebuie să-l depună omul în imitarea lui Dumnezeu, pentru a însuşi în viaţa sa personală virtuţile care-l caracterizează pe Dumnezeu, pentru a se desăvârşi şi pentru a se sfinţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „toată firea raţională este chipul lui Dumnezeu”, chipul fiind o realitate indistructibilă a fiinţei raţionale, însă asemănarea se câştigă prin voinţă şi libertate, adică prin îndreptarea celor trei facultăţi ale fiinţei – raţiune, simţire şi voinţă – spre slujirea lui Dumnezeu. Astfel, „cel ce şi-a luminat mintea cu înţelesurile dumnezeieşti şi şi-a obişnuit raţiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cântări dumnezeieşti iar simţirea şi-a sfinţit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a „chipului” bunătatea voită a „asemănării” cu Dumnezeu”. „Asemănarea” se câştigă prin dăruirea noastră totală lui Dumnezeu, prin supunerea voinţei noastre libere (a libertăţii) voinţei lui Dumnezeu, deoarece zice Diadoh al Foticeii că „toţi oamenii suntem „după chipul” lui Dumnezeu dar „după asemănare” nu sunt decât aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când

deci nu suntem ai noştri, atunci

suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine”14. Iar voinţa lui Dumnezeu este ca noi să ne unim cu El în iubire şi cunoaştere prin harul Duhului Sfânt, căci El „iubeşte în chip cel mai înalt şi mai presus de minte pre om şi-l cinsteşte cu cinstirile cele mai înalte şi cu bunătăţile cele mai presus de minte ale Sale şi aceasta pentru veşnicie”15. Aşadar „chipul îl predestinează pe om la îndumnezeire” 16. „Chipul” este în om ca un cod ontologic, în care este înscrisă destinaţia sa finală – „asemănarea” cu Dumnezeu sau „îndumnezeirea” prin har. Aceasta se arată ca fiind ţinta finală a omului. Dar în asemănare sau îndumnezeire nu trebuie să vedem ceva static ci este vorba despre un proces dinamic, care ţine la veşnicie, căci Dumnezeu este veşnic şi infinit iar sufletul creat „după chipul” Său este şi el veşnic, nemuritor din momentul creării lui şi însetat de infinit. Şi după cum caută să-şi satisfacă această sete de infinit, el va ajunge la „asemănare” sau îndumnezeire dacă se va îndrepta spre Dumnezeu, căci Dumnezeu „împărtăşeşte celor ce cred în El din dumnezeirea Sa ... şi aceştia se fac dumnezei, adică

13

Vârşeslavţev zice: „Chipul e un dar şi o misiune” (vezi la P.S. Irineu Pop-Bistriţeanul, Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 34). 14 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţită în 100 de capete, (4), în Filocalia, vol. I, p. 340. 15 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în Filocalia, vol. VIII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 374. 16 Paul Evdokimov, op. cit., p. 87. Aceeaşi idee o găsim şi la Vladimir Lossky, care preia cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice despre om că „este o făptură care a primit poruncă să ajungă dumnezeu” (Vladimir Lossky, op. cit., p. 110).

6

ceea ce nu erau, prin lucrare şi har”17 sau dacă nu, se va pierde în neamul poftelor sale egoiste şi atunci va fi „neasemănător”. Calea spre asemănare sau îndumnezeire a fost zădărnicită prin căderea primului om, cădere ale cărei consecinţe au fost: stigmatizarea şi pierderea „frumuseţii celei dintâi”, a chipului zidit de Dumnezeu, precum şi ruperea legăturii harice care exista între om şi Dumnezeu. Dar cu toate acestea, planul lui Dumnezeu referitor la om şi la universul creat, nu a fost desfiinţat. Chipul s-a întunecat dar nu s-a pierdut total. Şi din această cauză, singura modalitate de restaurare a omului, după cădere, este întruparea şi înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, Cel prin Care „toate s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In. 1, 3). De aceea, datoria şi menirea asemănării cu Dumnezeu e uşor de adus la îndeplinire, dată fiind înclinarea firească a omului spre Domnul, cu care el se simte şi se vrea în familiaritate. Este dorul după Dumnezeu, căruia mai târziu Augustin îi va da expresie în suspinul de uşurare şi încredere: „Făcutu-ne-ai pe noi înclinaţi spre Tine, Doamne şi neliniştită este inima noastră, până se va odihni în Tine!”. Omul are, din fire, această aptitudine, această calitate tainică, inerentă şi constitutivă, care-l mână spre asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, în gândirea tuturor Părinţilor Răsăritului ortodox, vom regăsi repetat cu insistenţă singurul motiv pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie – îndumnezeirea omului prin har – căci, „pentru aceea S-a făcut Fiu al Omului şi Om Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl ca să facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu pe oameni”18. În această frază este concentrată întreaga esenţă a creştinismului, o coborâre de negrăit a lui Dumnezeu la noi, oamenii şi până la limitele cele mai de jos ale decăderii noastre pentru a deschide nouă, din nou calea înălţării în Duhul Sfânt 19. Aşadar, intenţia eternă a lui Dumnezeu fiind chiar participarea omului la viaţa divină, îndumnezeirea sa şi prin el transfigurarea universului, aceasta s-a realizat în mod deplin prin Iisus Hristos, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, devenit Om prin întruparea negrăită. În faţa acestei minuni, îngerii, deopotrivă cu oamenii, cad în uimire, deoarece „minune străină se întâmplă în cer şi pe pământ, că Dumnezeu este pe pământ şi omul în ceruri”20. Adică, firea omenească, acum restaurată şi îndumnezeită la maxim, este înălţată şi aşezată prin Dumnezeu-Omul în sânul Sfintei Treimi.

17

Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, (3), în Filocalia, vol. VI, p. 127. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice..., (II, 25), în Filocalia, vol. II, p. 175. 19 Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 91. 20 Talasie Libianul, Despre dragoste, (I, 98), în Filocalia, vol. IV, p. 19 18

7

CAPITOLUL II OMUL – INDIVID SAU PERSOANĂ?

Etimologic, cuvântul individ derivă din echivalentul latin in + dividum al cuvântului grec „atom” şi înseamnă „neîmpărţibil”, ceea ce nu se poate împărţi. În domeniul fizic, atomul este socotit o particulă individuală de materie. În domeniul biologic, individul este o unitate de sine stătătoare, care e separată de alte unităţi şi nu poate fi împărţită, fără a nu înceta să fie ceea ce este. Ea are viaţa în sine şi se manifestă în chip unitar. Orice specie e formată din mai mulţi indivizi, ea nici nu există decât în indivizi. Individul este o „noţiune mai mult cantitativă, care exprimă numai faptul că o fiinţă este o unitate de sine stătătoare între mai multe unităţi similare. Individul este un număr între alte numere, el nu are altă caracteristică decât unitatea”21. În concepţia creştină, a moralei creştine, această unitate face referire la strânsa legătură dintre suflet şi trup. Sufletul este principiul de viaţă, „principiul unitar şi formativ al fiecărui individ. El animă şi îndrumă trupul, el fiind principiul individualităţii. Individul se formează prin lucrarea sufletului, care dă unitate diferitelor elemente şi datorită sufletului, individul este unitate în multiplicitate”22. Fiecare individ este şi o individualitate. Individualitatea, la caracterul de unitate neîmpărţibilă, de sine stătătoare şi diferenţiată de alte unităţi similare, adaugă şi caracterul de unicitate sau specificitate. Individualitatea presupune unitate interioară şi unitate calitativă. Individualitatea nu este, deci, o noţiune cantitativă, ca individul, ci una calitativă. Ea arată ceea ce distinge un individ de altul, specificul fiecăruia, care îi aparţine numai lui şi nimănui altuia. Fiecare om ce vine în lume este unic, are un fel de a fi propriu, care nu se mai găseşte la nici un altul. Astfel, natura omenească apare nu numai împărţită într-o mulţime de indivizi, ci şi într-o varietate infinită de individualităţi. Individualitatea poate fi utilizată în sensul ei propriu numai la nivel uman, dând şi argumente în acest sens. Prin urmare, individul poate fi o persoană dar persoana este întotdeauna o individualitate. Este adevărat că atunci când „spunem individ ne gândim doar la un ins oarecare, eventual cu o anumită înfăţişare, pe când în cazul individualităţii ne apare imaginea unei persoane care se identifică prin acel ceva, care o face să se deosebească de altele nu numai ca înfăţişare, ci poate mai mult ca atitudine, ca manifestare psihică”23.

21

Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 288. 22 M. Ralea, T. Herseni, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 197. 23 C. I. Gulian, Problematica omului, Ed. politică, Bucureşti, 1999, p. 73.

8

Individualitatea, din punct de vedere creştin rezultă din ereditate, din faptul că Dumnezeu îl crează pe fiecare cu pecetea sa proprie. Căci aşa cum „lumina solară reflectată într-un bob de rouă se răsfrânge într-o mulţime de culori, tot aşa acţiunea creatoare a lui Dumnezeu dă expresii concrete de o infinită varietate naturii umane. Individ şi individualitatea sunt noţiuni ce se aplică animalelor, deşi sunt mai frecvente şi mai justificate pentru om, doar că spre deosebire de animal, omul este şi persoană”24. Preocupările axate pe problematica umană au vizat implicit şi folosirea termenului de persoană, care îi aparţine de drept omului şi numai lui. În relaţiile dintre oameni, noţiunea de persoană se întrebuinţează în mod uzual. Omul este o fiinţă spirituală, ceea ce îl face să fie o persoană, sufletul lui dă întregului psihofizic caracterul de persoană. Dar persoană nu înseamnă numai suflet, ci şi ipostas, adică unitate de sine stătătoare, un întreg care-şi are centrul existenţei şi vieţii în sine însuşi. Persoana e, deci, fiinţa spirituală „ce stă în sine şi de sine şi formează un întreg unitar” 25. Este de la sine înţeles că persoana există prin sine şi de la sine numai în sens relativ, doar atât cât acest lucru este posibil pentru o creatură. Fiecare persoană este o unitate de sine stătătoare şi are specificul ei, între celelalte persoane, ridicată la rangul maxim posibil. Ceea ce este esenţial persoanei este tendinţa spre comuniune, adică ea tinde să intre în relaţie cu alte persoane, ca astfel să se realizeze pe sine însăşi iar pe de altă parte, e orientată spre comuniune cu alte persoane, prin care se desăvârşeşte. În primul rând, creştinul este în relaţie cu Persoanele Sfintei Treimi, cu Dumnezeu iar în al doilea rând, cu semenii, cu alte fiinţe spirituale create. De aici rezultă că persoana, ca fiinţă spirituală şi chip a lui Dumnezeu, este purtătoare de valori şi tinde spre realizarea lor. de aceea, ea cuprinde în sine toate valorile şi este orientată spre valorile obiective, care după concepţia creştină sunt întrupate în chip absolut în Dumnezeu. Astfel că tendinţa spre comuniune se identifică cu tendinţa spre relaţie cu diversele valori. Şi tot esenţial pentru persoană este faptul că apare bine conturată conştiinţa de sine, semnalându-se totodată acele însuşiri personale care „îşi pun amprenta pe conduita şi activitatea omului, imprimând şi proceselor psihice un aspect personal”26. Deci, prin persoană se înţelege un ipostas spiritual, purtător de valori, care tinde să participe la lumea valorilor prin comuniune, fiind o fiinţă raţională, liberă şi responsabilă de actele sale, la care se adaugă pecetea binelui şi îndreptarea sa spre bine. Astfel, omul este o persoană morală, întrucât este o fiinţă spirituală, care are în sine pecetea binelui şi tinde spre bine. Valoarea unei persoane nu poate fi privită unilateral. Persoana nu poate fi explicată în complexitatea ei numai sub aspect sociologic, neglijând faptul că relaţiile sociale se bazează tocmai pe o viaţă psihică bine definită şi la un nivel pe care nu-l întâlnim la nici o altă vieţuitoare. Fiecare om, se consideră a fi o persoană, 24

Ibidem. Hristos Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 192. 26 Panteliom Golu, Psihologie socială, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 85. 25

9

este socotit de alţii ca o persoană şi identifică în prezenţa celor din jur persoane angajate în felurite relaţii27. Diferiţi psihologi au încercat să delimiteze aceşti doi termeni, accentuând noţiunea de persoană, despre care afirmă: „Noţiunea de persoană este întrebuinţată pentru desemnarea fiinţei libere, raţionale, care poate îndeplini o funcţie spirituală şi morală, adică tot ce este cauză conştientă şi responsabilă de acţiunile întreprinse”28. Vasile Pavelcu consideră că persoana, în sens pur psihologic, poate fi privită din „două puncte de vedere opuse: subiectiv – la persoana întâi, ca „eu” şi obiectiv – la persoana a treia, ca individualitate; „el” cineva, fără reprezentare a stărilor interioare ale acestuia. La persoana a doua, „tu”, intervine introspecţia alături de observaţia externă”29. În alte situaţii se afirmă că „persoana înseamnă organizare subiectivă, amplasată într-un context în continuă mişcare; ea beneficiază şi de atributul dinamismului, în tendinţa sa spre o mai bună organizare, mai puternică şi mai închegată structurare, spre o mai adecvată modelare a asperităţilor realităţii”30. Definitoriu pentru o persoană ar fi caracterul integral al acestor componente şi mai puţin cantitatea lor. Tocmai de aici se desprinde necesitatea de a privi persoana ca un tot unitar, formată şi modelată în cadrul relaţiilor sociale, în funcţie de calitatea componentelor sale şi de natura îmbinării acestora. Calitatea unei persoane ca individualitate este cu atât mai apreciabilă, cu cât în cadrul relaţiilor cu cei din jur îşi poate pune în valoare capacităţile proprii în folosul omului, al societăţii; deci şi al său personal, fiind componentă activă a acesteia. Este tocmai ceea ce îi conferă nota de personalitate. Noţiunea de persoană este strâns legată de manifestarea unor trăiri psihice superior organizate, specifice omului. Această determinantă fundamentală a persoanei se evidenţiază însă în mod diferenţiat de la o persoană la alta, pe plan ontogenetic. Studiile de specialitate se opresc asupra vârstei de patru ani ca etapă în care se evidenţiază mai pregnant ca până atunci procesul personalizării. În concluzie, în comparaţie cu individul, persoana trăieşte în comuniune cu alte persoane în aşa chip, încât vieţile lor se împletesc: persoana nu ştie unde începe viaţa sa şi unde se sfârşeşte a celuilalt... ca într-un continuu... Eu nu pot fi, nu pot exista fără celălalt şi celălalt nu poate exista fără mine, spunea într-un interviu Părintele Stăniloae. Nu este bucurie într-o viaţă izolată şi separată de semeni. Niciodată nu vom putea trăi singuri. Chiar dacă gândim despre alţii uneori cu ură sau la modul critic, plănuind a-l folosi pe celălalt exclusiv pentru scopurile noastre şi tot avem nevoie de cineva, de un „altul”. Între persoane nu există graniţă, între părinţi şi copii, nu există graniţă, aşa cum nu există limitări între bărbat şi femeia sa, între soţ şi soţie... aceasta este comunitatea ridicată 27

Titus Şuteu, Victor Fărcaş, Aprecierea persoanei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 9. C. Stroe, Etica lui Dimitrie Gusti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 52. 29 Vasile Pavelcu, Invitaţie la cunoaşterea de sine, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 30. 30 George Ionescu, Structura şi dezorganizarea personalităţii, Analele Universităţii din Bucureşti, seria psihologie, XX (1971), p. 153. 28

10

la rangul de comuniune, de împreună urmare. Într-un fel toţi suntem plecaţi şi supuşi unii altora şi doar în supunerea comuniunii nu suntem anihilaţi31.

31

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în Biserica Ortodoxă Română, LXVIII (1970), nr. 1, p. 415.

11

CONCLUZII

Orice societate este formată din mai multe persoane, care se nasc şi trăiesc totdeauna cu necesitate ontologică, asociaţi, de voie sau de nevoie, în diferite forme de viaţă socială, printre care se numără şi Biserica, căci omul având şi purtând „chipul lui Dumnezeu”, adânc sădit în interiorul său, simte impulsul irezistibil de a intra în dialog şi în relaţie cu Cel care l-a creat, tinde să ajungă, conform poruncii, la asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, societăţile şi persoanele ce le compun formează una şi aceeaşi realitate, fără a se anula diferenţele sau a se reduce unele la altele. Cercetările desfăşurate de-a lungul veacurilor, de la Platon, Aristotel şi Cicero, la moraliştii francezi, de la aceştia la psihologia interpersonală şi psihologia grupurilor mici, din contemporan, dovedesc fără nici o posibilitate de îndoială, existenţa unor fenomene psihice, care nu se produc decât cu concursul mai multor persoane, în înţelesul că aceste fenomene nu se ivesc şi nu se desfăşoară în viaţa psihică a omului decât cu condiţia să existe un altul, cu care să intre în relaţie. Relaţiile interpersonale nu apar decât între oameni, adică între fiinţe care sunt sociale prin însăşi structura lor existenţială. Din cauza aceasta, relaţiile interpersonale sunt în acelaşi timp, psihice, sociale şi spirituale, nu numai în înţelesul că se petrec totdeauna în societate, nici numai în înţelesul că sunt întotdeauna influenţate de societate, ci în înţelesul mai profund, că ele sunt chiar modalităţi psihice ale vieţii sociale, aspecte integrante ale acesteia, prin care psihicul participă la viaţa socială, iar viaţa socială se realizează psihologic în şi prin oameni.

BIBLIOGRAFIE 12

1. Andrutsos, Hristos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930. 2. Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în Filocalia, vol. VIII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002. 3. Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, (III, 7), în Filocalia, vol. VI. 4. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţită în 100 de capete, în Filocalia, vol. I. 5. Evdokimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, Bucureşti, 1993. 6. Golu, Panteliom, Psihologie socială, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974. 7. Gulian, C. I., Problematica omului, Ed. politică, Bucureşti, 1999. 8. Ionescu, George, Structura şi dezorganizarea personalităţii, Analele Universităţii din Bucureşti, seria psihologie, XX (1971). 9. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998. 10. Idem, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. 11. Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Bucevschi, Prof. Diac. Dr. Orest, Pavel, Prof. Dr. Constantin, Zăgrean, Prof. Diac. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979. 12. Pavelcu, Vasile, Invitaţie la cunoaşterea de sine, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 13. Pop-Bistriţeanul, P.S. Irineu, Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001. 14. Ralea, M., Herseni, T., Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 15. Sfântul Antonie cel Mare, Învăţătura despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, (42), în Filocalia, vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999. 16. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, (II, 48), în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999. 17. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, (22), în Filocalia, vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004. 18. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003. 19. Stroe, C., Etica lui Dimitrie Gusti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978. 20. Şuteu, Titus, Fărcaş, Victor, Aprecierea persoanei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982. 13

21. Yannaras, Christos, Libertatea moralei, trad. de M. Catuniari, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002. ,

14