Curs Aparatul Cardiovascular

APARATUL CARDIOVASCULAR Aparatul cardiovascular cuprinde inima şi vasele sangvine şi limfatice. Inima Inima este un organ toracic nepereche. Este aşezată în mediastinul mijlociu, între cei doi plămâni, pe faţa superioară a diafragmei. O treime din inimă este aşezată la dreapta planului mediosagital, iar două treimi la stânga acestuia. Forma şi orientarea inimii. Raporturi Inima are forma unei piramide triunghiulare. Prezintă feţe, margini, bază şi vârf. Faţa anterioară, sternocostală este orientată anterior şi în sus. Are raporturi cu:  recesurile pleurale costomediastinale şi marginile anterioare ale plămânilor;  plastronul sternocostal şi structurile din mediastinul anterior;  muşchii pectoral mare şi mic, glanda mamară, ţesut celular subcutanat, piele. Faţa inferioară, diafragmatică este orientată în jos, spre diafragmă. Prezintă, prin intermediul diafragmei, raporturi cu organele abdominale. Faţa pulmonară este orientată spre stânga, având raport cu plămânul stâng. Marginea dreaptă separă faţa anterioară de cea inferioară. Vârful inimii este orientat spre stânga, în jos şi anterior. Se proiectează pe torace în spaţiul V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară (şoc apexian, în sistolă). Baza inimii este orientată spre dreapta, posterior şi în sus. Are raporturi cu organe din mediastinul poserior, etc. Structura inimii În structura inimii, de la exterior spre interior se găsesc: epicardul, miocardul şi endocardul. Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros. Endocardul se continuă cu endoteliul arterelor şi venelor. Miocardul sau mușchiul cardiac formează pereţii cavităţilor inimii. Fasciculele musculare se inseră pe inele fibroase aşezate la nivelul orificiilor atrioventriculare şi arteriale. Aceste inele formează scheletul fibros al inimii. O parte din fibrele miocardice îşi păstrează caracterele embrionare, formând ţesutul cardionector. Sistemul cardionector (ţesutul nodal, sistemul excitoconductor) este format din fibre cardiace care au caractere embrionare. Are două roluri:  produce influxul contractil al inimii  conduce acest influx prin miocard Ţesutul nodal asigură automatismul miocardului. Este format din noduli (sinusal, atrioventricular), fasciculul lui His, ramurile fasciculului lui His şi reţeaua Purkinje. Cavităţile inimii Inima este formată din patru cavităţi: două atrii şi două ventricule. Atriile sunt aşezate posterosuperior şi în ele vine sângele prin vene. Ventriculele sunt situate anteroinferior şi din ele sângele este expulzat în aorta ascendentă şi trunchiul pulmonar. Fiecare atriu comunică cu ventriculul de aceeaşi parte prin orificiul atrioventricular. Orificiul este prevăzut cu o valvă atrioventriculară. Cavităţile din dreapta nu comunică cu cele din stânga, între ele fiind situat septul inimii.

Atriile au şase pereţi. Ventriculele prezintă bază, vârf şi pereţi. Suprafaţa interioară a ventriculelor are aspect neregulat, datorită trabeculelor musculare. Acestea sunt de trei ordine, cele de ordinul I se numesc muşchii papilari. Vascularizaţia inimii Arterele inimii sunt ramuri ale arterelor coronare: dreaptă şi stângă. Arterele coronare îşi au originea în porţiunea iniţială a aortei ascendente (sinusurile Valsalva). Funcţional, arterele inimii sunt de tip terminal. Obliterarea bruscă a unei ramuri duce la necroza teritoriului din miocard irigat de aceasta (infarct miocardic). Venele inimii sunt de trei feluri:  cele mai multe duc sângele venos în sinusul venos coronarian, care se varsă în peretele inferior al atriului drept;  venele mici, care se varsă în atriul drept prin orificii mici;  venele minime, care se deschid în toate cavităţile inimii. Inervaţia inimii Activitatea ţesutului nodal este influenţată de sistemul nervos vegetativ. Nervii cardiaci, simpatici şi parasimpatici formează plexul cardiac. Parasimpaticul are acţiune cardioinhibitoare, iar simpaticul cardioacceleratoare. Sistemul arterial, venos şi limfatic Arterele sunt canale musculo-membranoase de formă cilindrică, cu ramificaţii divergente, prin care sângele expulzat de inimă se distribuie la ţesuturi. Există două artere mari unde îşi au originea toate arterele organismului uman. Din aceste artere mari pleacă ramuri din ce în ce mai mici la capilarele arteriale. Arterele mari sunt:  artera aortă, cu originea în ventriculul stâng;  trunchiul pulmonar, cu originea în ventriculul drept. Pornind de la inimă, arterele se îndreaptă în toate direcţiile, asigurând irigarea tuturor segmentelor corpului, în sens centrifug. Anastomozele sunt legături între ramurile arteriale. Acestea pot fi:  între ramurile aceleiaşi artere;  între ramuri ale mai multor artere;  anastomoze la mare distanţă. Aceste anastomoze sunt importante pentru instalarea circulaţiei colaterale. Există teritorii cu circulaţie de tip terminal, care poate fi de tip anatomic (o zonă de ţesut primeşte sânge numai de la o arteră) sau de tip funcţional (anastomozele există, dar ele nu pot înlocui circulaţia în ţesut, în timp util). Structura peretelui arterial Peretele arterei are trei tunici:  adventiţia – 10% din grosimea peretelui, formată din ţesut conjunctiv;  media – 80% din grosimea peretelui, formată din fibre elastice şi fibre musculare netede, în diferite proporţii;  intima – 10%, formată din endoteliu şi subendoteliu. Venele sunt vase de sânge care aduc sângele de la ţesuturi spre inimă, indiferent de conţinutul în O2. Pereţii venelor sunt mai subţiri decât cei ai arterelor, dar au aceleaşi tunici ca acestea. Venele aşezate sub nivelul inimii au valvule care fac mai uşoară circulaţia sângelui împotriva gravitaţiei. După aşezare, venele sunt:

 superficiale, anastomozate între ele, se varsă în venele profunde  profunde, care însoţesc arterele şi se numesc comitante. Capilarele joacă rolul principal în funcţia specială pe care o îndeplineşte circulaţia în organism, şi anume schimburile de substanţe de orice tip. Există trei tipuri de vase capilare: arteriale, venoase şi limfatice. Numărul capilarelor diferă în funcţie de necesităţile organului care trebuie perfuzat, reţeaua capilară fiind cu atât mai bogată cu cât organismul respectiv este mai important pentru circulaţie sau homeostazie. Posibilităţile de modificare a „patului capilar” în funcţie de solicitarea unui organ constituie mijlocul principal de adaptare a circulaţiei la nevoile locale sau generale. Peretele vasului capilar are o structură foarte simplă, uşurând transferul substanţelor de orice fel. Circulaţia sistemică (mare) începe în ventriculul stâng, de unde pleacă aorta. Prin ramurile acesteia este dus sângele cu oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. De la ţesuturi, sângele este adus la inimă, în atriul drept, prin cele două vene cave. Sângele adus de la vena portă la ficat, iese din acesta prin venele hepatice, care se varsă în vena cavă inferioară. Circulaţia pulmonară (mică) începe în ventriculul drept. De aici pleacă trunchiul pulmonar. Prin cele două artere pulmonare, sângele cu CO ajunge la plămâni, unde se oxigenează. După oxigenare, sângele este adus în atriul stâng prin cele patru vene pulmonare.