Curs II_Principii didactice

PRINCIPIILE DIDACTICE

CURS II

• Conţinut tematic: • - Semnificaţia principiilor procesului de învăţământ • - Funcţiile principiilor • - Trăsături caracteristice ale principiilor • - Sistemul principiilor procesului de învăţământ

Semnificaţia principiilor procesului de învăţământ • Principiile procesului de învăţământ sunt: • teze teoretice care exprimă condiţiile cele mai generale în care acţiunea educativă a unui profesor poate avea asupra elevilor efectele instructive si formative scontate; • un ansamblu de idei de acţiune pedagogică, derivate dintrun complex de legi ale dezvoltării, învăţării etc., călăuzitoare pentru organizarea şi conducerea activităţii didactice; • adevăruri fundamentale

Funcţiile principiilor: • - funcţii de orientare; • - funcţii normative şi prescriptive; • - funcţii de reglare a activităţii didactice, în diferite contexte de realizare a ei.

• Trăsături caracteristice ale principiilor • Caracterul general • Caracterul dinamic

• Reconsiderarea principiilor didactice îşi are explicaţia în modificările, în timp, a următoarelor aspecte ale procesului de învăţământ: • (a) obiectivele învăţământului; • (b) baza știintifică a procesului de învăţământ; • (c) esenţa şi legităţile procesului învăţării; • (d) baza psihologică a procesului de învăţământ • „respectarea unui principiu invită la respectarea tuturor, în ponderi ce ţin de circumstanţele învăţării” (Cucoş, C. 1996, p. 58). • „încălcarea unuia dintre ele anulează efectul pozitiv al celorlalte” • Principiile procesului de învăţământ - formulate şi teoretizate prima dată - J. A. Comenius, în lucrarea „Didactica Magna”, (1632).

I. Principul însuşirii active şi conştiente a cunoştinţelor • Acest principiu solicită ca însuşirea cunoştinţelor de către elevi să se realizeze prin efort propriu de prelucrare intelectuală a noilor informaţii, prin construirea unor răspunsuri personale, nu prin memorarea lor mecanică.

Pentru participarea activă a elevilor la propriile activităţi de învăţare - două categorii de factori sunt de o importanţă deosebită: • 1. factorii cognitivi şi metacognitivi; • 2. factorii afectivi.

• 1. Factorii cognitivi şi metacognitiv: • Perceperea sarcinii de învăţare ca pe o problemă personală. În • • •

propunerea sarcinilor de învăţare se va ţine seama de: obiectivele personale ale celui ce învaţă; achiziţiile sale anterioare; responsabilizarea celui ce învaţă – orientarea şi autoevaluarea

• (b) Libertatea de a aborda sarcinile de învăţare folosind stilurile predilecte de cunoaştere. • (c) Capacităţile metacognitive ale subiectului care învaţă condiţii ale perseverenţei şi a implicării superioare în activitatea de învăţare.

• •

2. Factorii afectivi (a) Încrederea în sine şi nivelul de aspiraţie.

•

Conceptul de „nivel de aspiraţie” se referă la „aşteptările, scopurile ori pretenţiile unei persoane, privind realizarea sa viitoare într-o sarcină dată” (Cosmovici, A., 1998, p. 201).

•

(b) Claritatea scopurilor urmărite şi a propriilor orientări valorice.

•

(c) Caracterul interesant pentru elevi al sarcinilor de învăţare.

•

(d) Motivaţia intrinsecă a învăţării. Motivaţia intrinsecă se referă la acele motive interne care sunt satisfăcute direct, prin însăşi îndeplinirea acţiunii de învăţare (de exemplu, dorinţa de a cunoaşte un anumit lucru, curiozitatea personală ş.a.). Ea este opusă „motivaţiei extrinseci” sau indirecte, exterioare acţiunii de învăţare propriu-zise şi care este generată, de exemplu, de dorinţa de a evita o pedeapsă ori de dorinţa de a obţine o recompensă din partea altei persoane.

• Alţi factori: • Exemplul personal al profesorului, al părinţilor şi al persoanelor apropiate; • măiestria profesorului în a asigura lecţiilor sale o atmosferă de efervescenţă intelectuală şi în a oferi elevilor sentimentul progresului permanent

Temă de seminar: • precizaţi care sunt propriile elemente de motivaţie internă şi externă care contribuie la stimularea învăţării într-o situaţie dată (evaluarea periodică a cunoştinţelor, realizarea unor teme, examen etc.)

• II. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor • Acest principiu solicită profesorilor să conceapă procesul de predare-învăţare în aşa fel încât elevii să fie ajutaţi să-şi însuşească cunoştinţele în mod aprofundat şi să le păstreze în memorie timp îndelungat.

• orice învăţare reprezintă o schimbare evolutivă în comportament, cu caracter relativ persistent. • Persistenţa în memorie a unei cunoştinţe depinde de profunzimea inserării ei în sistemul informaţiilor deja disponibile. • Cu cât asociaţiile logice şi de semnificaţie dintre cunoştinţe sunt mai bogate în conţinut şi mai numeroase, cu atât este mai mare gradul de aprofundare al noţiunilor studiate. • La rândul lor, aceste raporturi logice şi de semnificaţie se dezvăluie, pe măsură ce informaţiile sunt utilizate pentru a soluţiona diverse probleme de cunoaştere.

Însuşirea temeinică presupune: • prezentarea unui conţinut esenţializat şi sistematizat din partea profesorului; • efort personal de cercetare; • aplicarea celor învăţate; • Principiul „învăţări depline” (Learning for master – Bloom, B., Harstings, T. J., Madaus, G. F., 1971) • J. B. Caroll (1963) • Învăţarea şcolară (temeinică) = f (timpul utilizat / timpul necesar)

• III. Principiul corelaţiei dintre intuitiv şi logic, dintre sensorial şi raţional • Acest principiu este bazat pe faptul că însuşirea cunoştinţelor în şcoală trebuie să implice contactul cognitive nemijlocit al elevilor cu obiectele şi fenomenele studiate (ori cu imagini sau modele ale acestora), însoţit de analiza sistematică, cu mijloace verbale, a caracteristicilor constatate. • „principiul intuiţiei” (secolul al XVII-lea, J. A. Comenius; „intuiţie” - „cunoaştere nemijlocită, prin simţuri”) • Realitatea - informaţiile furnizate de actul perceptiv sunt prelucrate intelectual, cu mijloace verbale, după reguli logice.

• Principala implicaţie a acestui principiu pentru activitatea profesorilor se referă la sarcina lor de a-i învăţa pe elevi să observe sistematic lucrurile pe care le studiază. • Temă seminar – concepeţi un sistem aplicativ pentru o lecţie de economie astfel încât să respectaţi principiul unităţii dintre intuitiv şi raţional.

• IV. Principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare • Acest principiu solicită profesorilor să organizeze sarcinile de învăţare într-o ordine logică, după un anumit sistem care să asigure progresul permanent al elevilor şi înţelegerea aprofundată a cunoştinţelor predate.

• învăţarea are caracter procesual • cunoştinţele se organizează în structuri logice, cu posibilitatea trecerii la structuri din ce în ce mai complexe.

• Înţelegerea noii informaţii presupune descoperirea de către cel care învaţă a raporturilor logice dintre vechile structuri cognitive şi noua informaţie.

• •

Ausubel, D. Robinson, F., 1981 recomandă: 1. Utilizarea unor organizatori cognitivi (informaţii care sunt prezentate elevilor de către profesori, înaintea predării unor cunoştinţe noi, cu scopul de a înlesni înţelegerea acestora din urmă.)

• •

2. Programarea materiei de învăţământ presupune: - Diferenţierea progresivă înseamnă prezentarea în primul rând a ideilor cele mai generale, care, apoi, vor fi diferenţiate progresiv, în sensul reliefării detaliilor şi a specificităţii lor. - Armonizarea cunoştinţelor noi cu cele anterioare (evidenţierea sistematică a asemănărilor şi deosebirilor semnificative şi la explicarea aparentelor inconsecvenţe între ideile prezentate anterior şi cele noi). - Corelarea interdisciplinară vizează evidenţierea legăturilor cu alte discipline de studiu, dar şi selecţionarea acelor cunoştinţe care pot fi utile mai multor domenii ale cunoaşterii. - Consolidarea prealabilă a cunoştinţelor anterioare pe care se sprijină materialul nou de învăţare (planificarea sistematică de către profesor a unor activităţi de verificare, corectare, clarificare, în cursul unor repetiţii însoţite de conexiune inversă). - Organizarea secvenţială a lecţiei.

•

•

•

•

•

Temă seminar – realizaţi un organizator cognitive pentru o lecţie a unei discipline economice.

V. Principiul legării teoriei cu practica • Acesta solicită educatorilor să-i pună pe elevi în situaţia de a utilize cunoştinţele teoretice dobândite în realizarea unor sarcini de învăţare cu character aplicativ în timpul lecţiilor, în efectuarea unor teme pentru acasă sau în realizarea unor activităţi practiceproductive.

• În şcoală, transpunerea în practica a cunoştinţelor teoretice se realizează în mai multe forme şi la diferite niveluri: • 1. Nivelul practicii activităţii de învăţare a elevilor: elevii aplică tezele teoretice, conceptele, regulile, în vederea formării şi exersării unor deprinderi de muncă intelectuală (realizarea unor exerciţii şi aplicaţii în clasă, temele pentru acasă). • 2. Nivelul practicii şcolare productive: instruirii în ateliere şcolare, pe loturi şcolare, a instruirii în laboratoare sau în cabinete şcolare. • 3. Nivelul practicii extraşcolare desfăşurată de către elevi în instituţii sociale şi productive, în vederea dobândirii unor competenţe profesionale, a exersării unor atribuţii cetăţeneşti etc.

• VI. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor propuse elevilor spre învăţare • Profesorii trebuie să propună elevilor lor sarcini care să se înscrie ca dificultate în „zona proximei dezvoltări” • L. S. Vîgotski - „zonă a celei mai apropiate dezvoltări”. • Zona celei mai apropiate dezvoltări exprimă distanţa dintre nivelul posibilităţilor actuale şi cel al posibilităţilor rezolutive care pot fi obţinute prin învăţare. • Pentru a cunoaşte adevărata situaţie a dezvoltării psihice individuale, la un moment dat, trebuie să fie determinate două niveluri ale acestei dezvoltări: • - nivelul dezvoltării actuale, exprimat prin acele sarcini adaptative care sunt deja accesibile copilului şi pe care le poate îndeplini, în momentul respectiv, în mod independent; • - nivelul potenţial, la care copilul se poate ridica, în momentul respectiv, prin învăţare. Acest al doilea nivel se exprimă prin acele sarcini de lucru pe care copilul le poate îndeplini doar sub conducerea unui educator, în general o persoană care posedă mai multă experienţă.

• VII. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor • Solicită profesorilor să propună elevilor sarcini de învăţare de natură să le solicite maximal capacităţile de care dispun în stadiul de dezvoltare în care se găsesc. • Particularităţile de vârstă şi individuale care urmează a fi respectate, conform cerinţei principiului la care ne referim, pot viza: 􀂃 dezvoltarea intelectuală; 􀂃 dezvoltarea limbajului; 􀂃 dezvoltarea structurilor psihologice reglatorii, dezvoltarea personalităţii ş.a.

• Dezvoltarea intelectuală. • Piaget, J. (1970) - repere psihogenetice pentru determinarea stadiului de dezvoltare intelectuală în care se află elevii, sugestii despre natura sarcinilor de învăţare care pot să stimuleze dezvoltarea în acest plan. Asemenea sarcini trebuie să pregătească trecerea la stadiul următor. • Între 0-2 ani, în stadiul gândirii senzorio-motorii, cele mai profitabile sunt sarcinile care presupun efectuarea unor manipulări din ce în ce mai complexe a obiectelor si cele care îl pun pe copil în situaţia să-şi reprezinte şi să denumească obiectele, pentru a stimula interiorizarea operaţiilor senzorio-motorii, cu ajutorul limbajului.

• În stadiul gândirii preoperaţionale (2-6 ani), - sarcinile cele mai stimulative sunt acelea care, din punct de vedere psihologic, solicită elevilor să combine între ele diferite operaţii mintale (antrenarea combinatoricii gândirii), - să extindă una şi aceeaşi operaţie la o largă varietate de situaţii particulare şi obiecte concrete (antrenarea capacităţilor de generalizare), - să refacă mintal, în sens invers, drumul parcurs prin desfăşurarea unor grupări de mai multe operaţii mintale (reversibilitatea gândirii). În acest fel, va fi stimulată transformarea schemelor disponibile de acţiune ale copiilor în operaţii intelectuale autentice, prin dobândirea proprietăţilor de combinare, generalitate, reversibilitate şi autoreglare.

• Gândirea concret-operaţională (6 -11 ani), corespunzătoare şcolarului mic, va fi stimulată de sarcini care: - presupun utilizarea instrumentelor intelectuale fundamentale ale omului (scrisul, cititul, socotitul), - operarea cu noţiunile elementare (matematice, geografice, istorice, biologice etc.) care îl vor ajuta pe copil să realizeze o primă ordonare mintală a lumii care îl înconjoară.

• Stadiul gândirii formal-operaţionale, corespunzător şcolarităţii mijlocii şi mari, va fi pregătit şi consolidat prin: - abordarea unor sarcini de învăţare care presupun operarea cu un material verbal abstract, - antrenarea gândirii ipotetice, - exersarea capacităţilor de experimentare sistematică, - analiza critică a unor desfăşurări logice ale gândirii umane.

• b) Dezvoltarea limbajului influenţează activitatea de învăţare a elevilor, întrucât învăţarea este o activitate a cărei desfăşurare depinde de capacitatea subiectului de a-şi comanda şi controla verbal propriile acţiuni. • A. N. Luria (1961) a constatat existenţa mai multor etape în interiorizarea acestui control verbal: 􀂃 controlul exterior, prin comenzi verbale date de altă persoană, 􀂃 controlul prin comenzi proprii date în limbaj exterior, cu glas tare, 􀂃 controlul prin instrucţiuni pe care subiectul şi le dă în limbaj interior.