Curs IV_Stiluri de predare

PREDAREA – ÎNVĂŢAREA – EVALUAREA STILURI DE PREDARE

CURS IV

Stiluri de predare • Stilul de predare - un mod de comportament didactic preferat de către un profesor, motiv pentru care revine cu o anumită regularitate în practica acestuia la catedră. • Preferinţa pentru o modalitate particulară de predare poate fi explicată prin modul personal de înţelegere şi de interpretare a principiilor şi a normelor care guvernează educaţia în şcoală. • Stilul de predare se concretizează în diferite structuri de acţiune utilizate relativ frecvent în clasă de către un profesor.

În funcţie de maniera de dirijare (control) putem distinge trei categorii de stiluri de predare (Potolea, D.): Stilul formal (tradiţional)

• Profesorul prescrie elevilor toate sarcinile de efectuat; • el stabileşte ce trebuie învăţat şi în ce ordine.

• Conţinutul învăţământului este abordat unidirecţional din perspectiva răspunsului unic corect. • Sunt utilizate cu predominanţă întrebările de tip închis (care? cine? ce? câţi? etc.). • Metodele cele mai frecvente sunt bazate pe expunerea profesorului şi receptarea ei de către elevi.

În funcţie de maniera de dirijare (control) putem distinge trei categorii de stiluri de predare (Potolea, D.): Stilul informal (democratic). •

Profesorul încurajează iniţiativele elevului,

•

ia în consideraţie diferitele lor sugestii privind temele care urmează să fie abordate şi aspectele care vor fi discutate în legătură cu fiecare temă în parte.

•

Pentru fiecare temă, el le solicită elevilor să elaboreze în prealabil o schemă de discuţie, cu titlul de propunere.

•

Sunt folosite cu predominanţă întrebări cu caracter deschis (Cum explicaţi? Ce credeţi despre? etc.)

•

Metodele cele mai frecvente sunt bazate pe activismul elevilor în timpul lecţiilor, pe documentarea lor personală şi pe învăţarea prin descoperire.

•

Este stimulat schimbul de idei între elevi în timpul lecţiilor.

•

Elevii sunt antrenaţi în activităţi autoevaluative şi li se cere părerea în ceea ce priveşte evaluarea elevilor ascultaţi.

În funcţie de maniera de dirijare (control) putem distinge trei categorii de stiluri de predare (Potolea, D.):

Stilul non-directiv • Profesorul manifestă indiferenţă faţă de ceea ce se va lucra în clasă. • Acceptă orice subiect de discuţie propus de elevi, chiar dacă nu contribuie cu nimic la realizarea unor obiective educative prestabilite. • Nu asigură nici o structură de învăţare, nu evaluează, nu face observaţi

În funcţie de particularităţile procesului de comunicare cu elevii, au fost identificate patru stiluri de predare (Brummelem, H. V., 1988; Golu, P., 1996):

• stilul emoţional-improvizator; • stilul emoţional-metodic; • stilul raţional-improvizator; • stilul raţional-metodic.

În funcţie de particularităţile procesului de comunicare cu elevii, au fost identificate patru stiluri de predare (Brummelem, H. V., 1988; Golu, P., 1996): Stilul emoţional-improvizator -

este orientat cu predominanţă pe procesul învăţării.

-

Profesorii care adoptă acest stil îşi planifică lecţia doar „în linii mari”, dar convinşi fiind că elevii „nu sunt nişte maşini pe care le poţi programa”, îşi iau libertatea de a schimba cursul predării, în funcţie de starea de spirit a elevilor, de motivaţia lor sau de dificultăţile apărute.

-

În concepţia lor învăţarea trebuie să fie pătrunsă de emoţie, căci emoţia provocată de un dialog bine mânuit întăreşte efectul mesajului.

-

Elevii participă la lecţii ca la adevărate „spectacole”, sala de clasă devine o „simfonie” de postere colorate şi de lucrări ale copiilor, se folosesc casete video, profesorul pune accent pe efectul emoţional al cuvintelor sale, foloseşte cu predominanţă măiestria artistică, drama, surpriza, căci în fiecare zi încearcă să facă ceva special care să scoată la iveală partea estetică a lucrurilor studiate si să captiveze pe elevi.

-

Elevii se simt atraşi de acest stil de predare, dar în manieră difuză, cunoştinţele pe care le dobândesc sunt foarte dispersate, deprinderile intelectuale indispensabile sunt slab formate şi participarea lor la asemenea lecţii se dovedeşte a fi până la urmă, paradoxal, destul de redusă, întrucât sunt puşi, mai degrabă, în postura de „spectatori”, la un spectacol cu momente de interactivitate a „profesorului-actor” cu „elevii-spectatori”.

Stilul raţional-metodic • se situează la polul opus celui anterior descris. • Este un stil de predare orientat spre rezultatele învăţării. • Profesorii îşi fixează dinainte obiectivele specifice de atins, îşi alcătuiesc proiecte didactice amănunţite, fundamentate „ştiinţific”, parcurg materia în ritm rapid, dar cu paşi mărunţi, dau instrucţiuni şi explicaţii precise, oferă multe exemple, recapitulează noţiunile în mod constant, dau scurte teme independente şi le corectează conştiincios, testează continuu pe elevi, pentru a-şi da seama de calitatea predării lor şi urmăresc dacă rata succesului la asemenea teste este de cel puţin 80%. • Sunt convinşi că munca de predare este o ştiinţă.

• Elevii dobândesc temeinice cunoştinţe şi deprinderi, dar interesul lor pentru obiectul de studiu predat în acest stil este scăzut, căci profesorii se concentrează asupra mijloacelor de realizare a unor obiective „operaţionale”, secvenţiale şi neglijează scopurile generale pe termen lung, precum şi importanţa mediului afectiv în care are loc învăţarea.

•

Stilul emoţional-metodic şi stilul raţional-improvizator sunt variante „intermediare” între cele două stiluri „polare”, prezentate anterior.

Stilul emoţional-metodic • asociază ideea mediului afectiv propice învăţării, cu grija de a nu pierde din vedere obiectivele specifice ale activităţii unui profesor. Stilul raţional-improvizator • pune la baza activităţii de predare rezultatele ştiinţelor educaţiei, dar înţelege că prevederea şi controlul complet al comportării umane nu sunt nici dezirabile, şi nici posibile. Stilul emoţional-metodic şi stilul raţional-improvizator sunt considerate cele mai eficiente stiluri, căci stimulează interesul elevilor pentru disciplina de studiu şi asigură totodată cunoştinţe temeinice şi deprinderi stabile, printr-o mai bună echilibrare a fazelor de orientare, execuţie şi control în desfăşurarea proceselor de predare-învăţare. Profesorii se preocupă să dea elevilor teme care îi atrag, tipurile de sarcini date elevilor sunt de o mai mare varietate, încurajează discuţiile colective, folosesc frecvent procedeul încurajării răspunsurilor bune, manifestă mai puţină severitate în blamarea elevilor slabi, folosesc o mare diversitate de mijloace metodice (Golu, P., 1996).

Referinţe bibliografice: • Ausubel, D. P., Robinson, F. G. Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia pedagogică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981 • Bunescu, V. Învăţarea deplină-teorie şi practică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1995 • Cucos, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1996; • Jinga, Ioan, Istrate, Elena, Manual de pedagogie, Editura All, Bucuresti, 1998 • Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994