Etapa de Dezvoltare Prenatală

ETAPA DE DEZVOLTARE PRENATALĂ Psihologia vârstelor nu poate să nu ţină seama de faptul că ontogeneza începe, de fapt, din momentul procreării şi că tot ceea ce se întâmplă după naştere este şi contribuţia etapei de dezvoltare intrauterină. Această etapă are un rol semnificativ în organogeneză, adică în constituirea tuturor structurilor anatomo-funcţionale de bază, care să-i permită noului-născut adaptarea la ambianţă şi supravieţuire. Etapa prenatală are rol şi în construirea unor premise ale vieţii psihice, atât prin dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ, cât şi într-o primă sensibilizare a fătului la stimulări mediate prin organismul matern, dar provenite din exterior. Psihologii vorbesc despre un prepsihism, care are implicaţii încă necunoscute în geneza structurilor psihocomportamentale umane. Studii cu privire la dezvoltarea fiinţei umane înainte de naştere au existat încă din antichitate, ele au continuat şi continuă încă, încercând să evidenţieze asemănările şi diferenţele dintre evoluţia intrauterină a omului şi a celorlalte animale, încercând să caute motivul/motivele pentru care special umană ocupă locul cel mai înalt pe scala dezvoltării. S-au reţinut şi s-au considerat în special asemănările între evoluţia umană şi cea animală: - faptul că la 5-6 zile de la constituirea oului uman au loc segmentări celulare identice cu ale celorlalte animale; - există o perioadă în evoluţia embrionului în care acesta are un aspect ce aminteşte de dezvoltarea solzilor la reptile; - la câteva săptămâni de viaţă intrauterină, embrionul prezintă fante branhiale în părţile laterale ale zonei cervicale; - în primele 2 luni, embrionul are membrane interdigitale, care amintesc înotătoarele de la amfibii; - alte asemănări cu mamiferele ar mai fi pilozitatea de pe corp, formarea primară a glandelor mamare şi unele particularităţi ale cavităţii bucale. La sfârşitul etapei intrauterine, toate aceste asemănări dispar, iar la naştere copilul prezintă caracteristici morfologice şi funcţionale proprii speciei umane. Transformările caracteristice etapei de dezvoltare intrauterină sunt ample, variate şi au un ritm crescut de desfăşurare. Ţinând seama de calitatea şi amploarea acestor transformări, ca şi de efectele lor asupra organogenezei, etapa prenatală poate fi subîmpărţită în 3 subetape: 1. etapa embrionară, 2. etapa fetală precoce, 3. etapa fetală tardivă.

1. etapa embrionară – începe prin unirea gameţilor şi formarea oului, urmate de diferenţierea foiţelor embrionare: ectoderm, mezoderm şi endoderm. În primele 10 zile, volumul embrionului creşte de 8.000 de ori, iar diametrul acestuia de 20 de ori. Se dezvoltă mai repede sistemul nervos şi cel circulator, în timp ce dezvoltarea scheletului şi musculaturii are loc mai lent.

La 2,5 luni, embrionul uman arată astfel: un cap mare, arcuri branhiale cervicale, un corp mic, subţire, aproape tubular, terminat cu o coadă şi o schiţă a membrelor. Este perioada în care eventualii factori nocivi fizici, chimici sau biologici pot determina grave malformaţii structurale şi funcţionale. În această etapă, modul de hrănire a embrionului este prin intermediul unui strat de celule ce se numeşte trofoblast (o nutriţie de tip histotrof). Se trece apoi la nutriţia placentară prin intermediul căreia substanţele nutritive şi oxigenul trec din sângele matern în embrion. 2. etapa fetală precoce (3,5 luni, 4 - 6 luni de viaţă intrauterină) - în această etapă au loc procesele ce definitivează organogeneza şi realizează funcţiile organelor. La 4 luni, sistemul muscular este repartizat uniform şi dobândeşte funcţionalitate, atestată prin mobilitatea fătului, care este simţită de mamă şi care-i creează acesteia sentimente de încredere în ceea ce priveşte dezvoltarea normală a copilului. Tot în luna 4 începe şi acoperirea embrionului cu tegument mai consistent, sub care se află depuneri de ţesut adipos şi care la exterior este acoperit cu perişori fini pe întregul corp. Are loc, de asemenea, dezvoltarea semnificativă a întregului sistem nervos, care din stadiul tubular începe diferenţierea. La sfârşitul lunii 7 de viaţă intrauterină organogeneza este definitivată, embrionul este transformat în făt care, dacă se naşte, este capabil să supravieţuiască.

3. etapa fetală tardivă (6-9 luni de viaţă intrauterină) – În această perioadă au loc consolidări structurale şi perfecţionări funcţionale care asigură un plus de adaptabilitate şi de rezistenţă copilului atunci când se va naşte. Acum se dobândesc toate capacităţile corporale proprii speciei umane şi tot în această perioadă are loc o rapidă şi intensă creştere ponderală. Dezvoltarea sistemului osos şi a organelor de simţ în etapa prenatală Sistemul nervos este de origine ectodermică. După diferenţierea foiţelor embrionare în ectoderm, mezoderm şi endoderm, se petrece mai întâi o îngroşare a ectodermului, formându-se placa neurală, din care, după a 15-a zi de la concepţie se va dezvolta encefalul. Placa neurală va suferi o invaginare, care se va adânci treptat, formând 2 creste, care se vor apropia una de cealaltă şi vor da naştere tubului neural. Acesta se va afunda în mezoderm şi va avea o porţiune caudală, care va suferi schimbări mai ample, dând naştere porţiunilor inferioare ale sistemului nervos. Partea cefalică a tubului neural suferă 2 strangulări, dând naştere la 3 vezicule: rombencefalul, mezencefalul, prozencefalul, după care rombencefalul se divide în alte 2 vezicule (metencefal şi mielencefal). Mezencefalul rămâne nedivizat, iar prozencefalul va forma cele 2 emisfere cerebrale. Canalul neural, partea caudală, se dilată pe unele porţiuni, formând cele 4 ventricule cerebrale. Restul tubului neural alcătuieşte măduva spinării şi suferă îngroşări la nivel cervical şi lombar. Toate aceste modificări au loc în primele 3 luni şi jumătate de viaţă intrauterină. Neuronii ce alcătuiesc aceste formaţiuni îşi dezvoltă dendrite şi axoni şi încep să producă enzimele necesare funcţionării lor. Între 4 şi 6 luni de viaţă intrauterină se produc mielinizări intense ale rădăcinilor anterioare şi posterioare ale măduvei spinării, precum şi ale cordoanelor anterioare, posterioare şi laterale. Tot acum are loc şi mielinizarea nervilor cranieni motori (oculomotor, facial şi trigemen).

La începutul lunii a 5-a de viaţă intrauterină se formează primele şanţuri pe suprafaţa emisferelor cerebrale şi se stabilesc primele conexiuni între diferitele niveluri ale sistemului nervos. În luna a 7-a de viaţă intrauterină scoarţa cerebrală are, în cea mai mare parte a ei, 6 straturi de celule. Faţă de celelalte segmente ale sistemului nervos, emisferele cerebrale au un ritm de dezvoltare mai lent în etapa prenatală, când funcţia lor de relaţie se realizează destul de restrâns. Între 6-9 luni de viaţă intrauterină se dezvoltă şi analizatorii, în următoarea ordine: mirosul, gustul, auzul, văzul, tactul. Transformările structurale descrise fac posibilă manifestarea vieţii intrauterine atât în plan biologic, cât şi în planul vieţii de relaţie. În acest fel la 9 săptămâni apare o agitaţie motorie difuză, iar de la 10 săptămâni pot fi înregistrate bătăile inimii. La 12 săptămâni apar mişcări la nivelul tractului digestiv. Cercetări mai noi confirmă faptul că la 6 luni de viaţă intrauterină fătul emite nişte sunete interpretate ca ţipete foarte slabe, iar la 8 luni apare posibilitatea unui mod de comunicare direct, gestual, cu exteriorul. Pe acest principiu se bazează ideea că atunci când s-a realizat o comunicare verbală cu fătul sau când s-a utilizat în mod frecvent o anumită muzică, după naştere copilul se dovedeşte mult mai receptiv la astfel de stimuli, comparativ cu cei care nu au fost supuşi la influenţe de acest tip. De asemenea, înregistrându-se mişcările fătului, s-a constatat că acestea diferă calitativ, în funcţie de stările psihice ale mamei. Toate aceste fenomene au dus la acreditarea ideii de existenţă a unui prepsihism sau psihism prenatal. Cert este că toţi cei ce au cercetat acest psihism prenatal acreditează ideea că în perioada prenatală mamele nu trebuie să fie numai purtătoarele biologice ale copilului, ci trebuie să urmărească atent manifestările acestuia, să stimuleze producerea acestor manifestări şi să încerce să comunice cât mai mult cu fătul. Condiţiile dezvoltării normale în etapa intrauterină

Pentru ca dezvoltarea prenatală a fiinţei umane să se desfăşoare în bune condiţii trebuie mai întâi să fie asigurate premisele exprimate în: - echipamentul ereditar normal al părinţilor, - sănătatea fizică şi mentală a acestora, - interacţiunea optimă între părinţi şi - consensul acestora de a avea copii. O condiţie a dezvoltării normale a produsului de concepţie o constituie alimentaţia raţională a mamei, care trebuie să cuprindă produse proaspete, care să conţină vitamine, proteine, săruri de calciu, fosfor, fier, glucide şi lipide.

Regimul zilnic de viaţă al mamei trebuie să alterneze în mod optim activitatea cu odihna, să evite suprasolicitările profesionale sau casnice, dar şi excesul de grijă exprimat prin inactivitate prelungită. În ultimele luni de sarcină, mama trebuie să îşi reducă activitatea profesională, dar să îşi păstreze un program zilnic de activitate, de plimbare şi de exerciţii fizice uşoare. Foarte importantă este şi starea psihică a mamei, care trebuie să se simtă ocrotită şi asigurată afectiv de partenerul ei de viaţă, dar şi de ceilalţi membri ai familiei. Climatul familial trebuie să fie de calm, încredere, siguranţă şi ajutor corespunzător, pentru a face faţă cu uşurinţă tuturor problemelor pe care le ridică venirea pe lume a unui copil. Păstrarea sănătăţii fizice şi evitarea acelor situaţii care ar produce contaminări microbiene, ca şi renunţarea la substanţe iritante (tutun, cafea) reprezintă, de asemenea, factori favorizanţi ai dezvoltării intrauterine normale. Factorii perturbatori ai dezvoltării intrauterine

Mediul intrauterin în care se dezvoltă fătul îi asigură acestuia o maximă protecţie, atât timp cât sunt îndeplinite toate condiţiile cu influenţă pozitivă amintiţi mai sus. Neîndeplinirea oricăreia dintre aceste condiţii se transformă în factori nocivi, care acţionează mai puternic în perioada embrionară, putând determina perturbări grave în procesul de dezvoltare embrionară. O ereditate deficitară a unuia sau a ambilor părinţi se exprimă în tare fizice şi psihice în proporţie de 39%, iar bolile genetice tind să se perpetueze la descendenţi într-un procent semnificativ. Alimentaţia deficitară a mamei încetineşte dezvoltarea în special a sistemului nervos, a numărului de neuroni şi determină întârzieri în dezvoltarea intelectuală. Infecţiile virale determinate de viruşi precum gripa, rubeola sau virusul citomegalic pot determina închiderea deficitară sau neînchiderea tubului neural, precum şi degenerări grave ale ţesutului nervos, malformaţii cardiace, deficienţe senzoriale, în special de vedere şi auz. Efectele radiaţiilor puternice sunt grave şi imprevizibile, putând produce mutaţii genetice cu efecte deosebite în planul dezvoltării copilului. De asemenea, un factor nociv în dezvoltarea fătului îl constituie consumul abuziv de tutun, alcool, medicamente sau droguri. Asupra mamei pot acţiona şi agresori psihosociali: tensiunile nervoase generate de un climat de muncă încordat, de neînţelegerile cu familia, de lipsa ajutorului în momente dificile. Toate acestea pot determina o stare anxioasă, care se accentuează pe măsura apropierii momentului naşterii, epuizând mamei forţele fizice şi morale. Evenimentele percepute intens de mamă în plan afectiv determină modificări nedorite ale biochimismului intern, cu repercusiuni asupra dezvoltării copilului. Naşterea

Psihologii spun că naşterea constituie în mod necesar un şoc pentru copil, chiar dacă acesta este complet inconştient de ceea ce i se întâmplă, în timp ce pentru mamă actul naşterii reprezintă un eveniment care presupune intrarea în funcţie a unor mecanisme complexe ce angajează întregul organism şi solicită un efort fizic şi psihic deosebit. Naşterea poate fi mai grea sau mai uşoară, în funcţie de intervenţia mai multor factori: ordinea naşterii, fiind ştiut faptul că la primipare naşterea este mai dificilă şi durează mai mult decât la multipare poziţia de angajare a fătului, care poate îngreuna sau poate uşura naşterea (prezentaţia craniană este facilă pentru actul naşterii, pe când cea transversă este aproape imposibilă, impunând manevre obstetricale speciale) starea psihică a mamei, înainte şi în timpul desfăşurării naşterii. Teama amplifică durerea şi determină spasme musculare, care se opun procesului naşterii. De aceea este foarte importantă pregătirea mamei pentru evenimentul naşterii, pregătire din care trebuie să facă parte conştientizarea durerii, dar din care trebuie să fie alungată teama. Mama trebuie să fie ajutată să îşi dozeze forţele atât fizice cât şi psihice, să înţeleagă caracterul natural al procesului naşterii şi să colaboreze la desfăşurarea în bune condiţii a naşterii. Pentru copil, trecerea la noul mediu, trecere care începe prin canalul pelvian, reprezintă un adevărat şoc – ceea ce psihologii numesc angoasă fiziologică. Aceasta este determinată de ruptura bruscă a numeroaselor echilibre ce caracterizau mediul intrauterin, mediu în care copilul avea o adaptare perfectă şi era scutit de efort. Această angoasă nu cuprinde numai aspecte fizice, ci şi psihologice, motiv pentru car primele reacţii ale copilului după naştere au suportat numeroase interpretări. Trecând peste toate speculaţiile, necesitatea adaptării la respiraţia de tip aerian, la temperatura mediului extern, la circulaţia de tip extrauterin, la o digestie specifică şi intrarea în funcţie a mecanismelor de excreţie specifice vieţii extrauterine constituie pentru nou-născut un stres deosebit, acre deseori se transformă în boală, care necesită intervenţii imediate şi ale căror consecinţe sunt imprevizibile.