Nopti Albe. Jurnal de calatorie in Egipt - Oana Paun (1)

Nopţi albe. Jurnal de călătorie în Egipt

158

‑

‑

‑

‑

‑

‑

Timpul a făcut şi el o ghiduşie. Antichitatea pândeşte în spatele secolului nostru şi lucrul cel mai ciudat este că secolul nostru îmi pare străin. Ca atunci când realitatea se insinuează în vis şi sunetul ceasului deşteptător este, în vis, un cântecel pe care îl fredonezi, de data asta visul s a insinuat în realitate. În spatele realităţii banale a unei străzi pline de praf, cu magazine de cartier şi câţiva copaci stingheri, s a ivit un vis. Visul grandorii unui faraon care a călcat acelaşi pământ ca şi noi pândea din spatele magazinelor de cartier, camu­ flat şi enigmatic. La fel cum noi, vrând nevrând ne gândim acum la el, s a gândit şi el la noi: „Toată lumea asta mare va şti cine am fost!”. Iar noi, o părticică din lumea asta mare, cinci fete într un autobuz cu scaune ponosite, îl pomenim, cum a profeţit. Asta face ca tot ceea ce s a mai întâmplat pe Pământ între aceste două momente să dispară. Suntem în pragul unui secol nou, plin de vise şi speranţe, iar pe geam ne priveşte visul unui secol îndepărtat şi prăfuit.

‑

‑

M

Lângă piramidă, oraşul se zăreşte în apropiere, cât să rămâi ancorat în prezent. Deasupra blocurilor bej se văd antenele para­ bolice strălucind argintii. De sus, oraşul trebuie să pară un deşert. Întocmai ca nisipul, din loc în loc are mici străluciri, de la pietrele mai lucioase. ulţimea de turişti roind în toate direcţiile se agaţă de prezent cu încrâncenare. Un zumzet neîncetat în toate limbile pământului se ridică spre blocurile superioare ale piramidei, ca o incantaţie. Adoraţia de care a avut parte toată viaţa îl urmăreşte pe faraon pe vecie. Înţelegi, fără să vrei, ce a visat, dar gândul nu se materiali­ zează în cuvinte, ci pluteşte în jur, ca un abur. Pentru a menţine vraja, culoarea este mereu aceeaşi. Culoarea ultimului cartier văzut înainte de marea întâlnire, nisipul omnipre­ zent al oraşului, o regăseşti în blocurile de piatră ale muntelui. Timpul acţionează asupra tuturor lucrurilor, egalizându le. Deşi piramidele au fost gândite să strălucească în soare, au acum aceeaşi culoare de nisip a unui oraş întreg mult mai tânăr decât ele. Stră­ lucirea piere, nisipul rămâne. Dar visul faraonului nu era despre strălucire, cât era despre eternitate. Timpul este stăpân peste toate şi pe el ne luptăm să l cucerim.

159

Nopţi albe

 

 

 

 

 

 

 

‑

‑

 M

 

 

 

 

 

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

 

 

Un bloc de piatră îmi ajunge până aproape de umeri. — Ce înseamnă asta? — Înseamnă că are aproape un metru, îmi răspunde Ondi. Sprijinindu mă de el, realizez pentru foarte puţin timp unde sunt, dar uimirea trece repede, înlocuită de o incertitudine asemă­ nătoare visului. Nu am de unde şti, dar aşa mă gândesc că trebuie să fie somnambulismul: o plimbare incertă într un loc aproape străin, într un timp suspendat. Încet încet, ne depărtăm de prima piramidă pornind spre alta şi nisipul sfărâmat sub paşi îmi aminteşte de Gabal Dakrour. Liniş­ tea de acolo e tulburată aici de turişti. Dacă aş putea să i alung pe toţi, sunt sigură că liniştea de aici ar fi aceeaşi linişte de pe muntele plin de scoici, liniştea pământului, pe care noi, oamenii, i am furat o. — Ne plimbăm şi noi cu cămila? — Camel, camel, yes!1, se bagă în vorbă proprietarul acesteia, recunoscând rădăcina unui cuvânt familiar. — Cu cămila? Cine ştie cât costă... — Cheap, cheap. How much you want?2 — Băi, ăsta ştie româneşte sau ce? se indignează Adina. — ie mi e frică. Eu nu vreau, se hotărăşte Laura prima. Eu capăt curaj cât să mi declar şi eu aceeaşi frică: — Şi mie. Nici eu nu vreau. — Băăi... — Adică nu acum. Data viitoare! — Bine, data viitoare, se îmbunează Adina. Ana şi Ondi nici nu au auzit discuţia. — How much?3 revine în discuţie domnul cu cămila. A aşteptat răbdător să negociem cine ştie ce între noi şi acuma vrea să continuăm negocierile cu el. Îi este greu să înţeleagă că nu vrem să ne plimbăm cu cămila. — Cinci lire! Cinci lire! Jumătate de oră! Cinci lire! Ieftin, foarte ieftin! strigă în urma noastră.







1. Cămilă, cămilă, da! (engl.). 2. Ieftin, ieftin. Cât vreţi să daţi? (engl.). 3. Cât? (engl.).

Nopţi albe. Jurnal de călătorie în Egipt

160

‑

‑

Bine că am aflat preţul. Un drum dus întors cu taxiul până în Zamalek costă cât o plimbare pe nisipul deşertului cu taxiul deşertului. Papirusurile din Garden City sunt departe. De acuma nu ne mai păcălim, că doar locuim aici.

M

‑

‑

‑

‑

‑

‑

 

‑

‑

‑

‑

‑

‑

A doua piramidă nu este la fel de fascinantă ca prima. Timpul a făcut ce ştie el cel mai bine şi ochii s au obişnuit cu imaginea a mii de blocuri grele de piatră aşezate unele peste altele până la cer. Adina se apleacă din când în când să culeagă câte o piatră mai frumoasă şi câţiva metri mai încolo o aruncă, înlocuind o cu alta. Ondi e din nou roşie la faţă, pentru că nu şi a legat nici un batic pe cap, şi poartă pe umăr, ca întotdeauna, geanta de fotograf. Încălţările ni s au albit de nisip. Acum înţeleg cum este posibil să mergi zile întregi prin deşert. Gândurile nu sunt în deşert, ele se duc unde vor şi atunci uiţi să ţi mai fie frică. Barca faraonului nu o mai vizităm, pentru că e mai bine să păstrăm banii pentru călătorii. Călătoriile noastre, în timpul pre­ zent, sunt mai importante decât călătoria faraonului. Adina se angajează să ne povestească despre barcă pe drumul spre Sfinx. Barca este foarte lungă şi s a păstrat aproape intactă, în ciuda celor 4.500 de ani cât a stat îngropată în nisip. O mai privesc o dată prin geamul muzeului, ca să i leg imaginea de povestea Adinei. Cu barca asta Keops trebuia să treacă spre lumea de dincolo, aşa că la moar­ tea lui a fost închisă într una din camerele funerare. Arheologii au descoperit o târziu, abia în secolul nostru. umia lui Keops încă nu a fost găsită, de parcă el chiar ar fi reuşit să treacă în lumea de dincolo şi barca s ar fi întors aici goală. Până ajungem din nou la asfalt, la şoseaua care coboară spre Sfinx plină de oameni gălăgioşi, tăcerea se aşterne din nou, de parcă un faraon ar trece chiar acum în lumea de dincolo. Sfinxul este înconjurat de sute de oameni care nu reuşesc cu adevărat să şi păstreze culorile. Dacă priveşti de la distanţă, oame­ nii devin nisipii, întocmai ca el, semn că timpul lui mereu va ieşi învingător în lupta cu timpul oamenilor. Îl privim în tăcere, cum se cuvine. Putem să mai venim în acest loc, pentru că vom locui aici câteva luni de zile. La marginea lumii Sfinxului, dacă stai cu faţa spre stradă, prezentul îşi recapătă puterea. Dacă te întorci spre Sfinx, să l mai vezi o dată, iarăşi uiţi de prezent.

161

Nopţi albe

Strada de afară e plină de praf şi miroase a mâncare gătită, pentru că e din lumea de dincolo. ***

‑

‑

 

‑

‑

 

‑

M

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

M

M

ogamaa domină sever piaţa Tahrir, care vuieşte de maşinile ce umplu rondul amplu. De cele mai multe ori traversăm Tahrirul pentru a merge pe bulevardul Talaat Harb, care uneori, cu maga­ zinele lui de pantofi şi de galabii şi cu sediile de bănci, îmi aminteşte absurd de agheru zilelor de şcoală. Pe Talaat Harb nu găseşti ca în Doqqi vânzători de fructe sau de sucuri sau de ful. În schimb, găseşti negreşit vânzători de cravate şi de şosete cu dungi. În piaţa Talaat Harb se află mereu acelaşi vânzător de cravate pe care l am văzut odată strângându şi în grabă marfa şi dispărând pe Qasr El Nil. Ne am întrebat ce l o fi apucat şi, până să vină Adina cu nişte răspunsuri neserioase de ale ei, am observat că şi vânzătorul de şosete dispăruse. Abia apoi i am văzut pe cei doi poliţişti în uniformă care treceau liniştiţi pe stradă, de parcă ieşiseră la plimbare. Vânzătorul de cravate, îmbrăcat mereu în galabie şi, după siluetă, mare amator de koshary, are mereu o privire neliniştită care nu se potriveşte deloc staturii şi vârstei sale. Priveşte scurt spre Qasr El Nil, apoi în lungul lui Talaat Harb, şi spre dreapta, şi spre stânga, apoi revine la Qasr El Nil şi o ia de la capăt. Ai zice că suprave­ ghează traficul, nu vinde cravate. Când vreun client se apropie şi se interesează de preţul vreunei cravate, el îi răspunde scurt, ca şi cum puţin îi pasă dacă omului îi convine sau nu preţul. ă uitam în urmă încă o dată, întrebându mă dacă obişnuieşte să negocieze preţurile, cum se cade, sau clientul este nevoit pur şi simplu să accepte primul preţ. Tot uitându mă în urmă, mă lovii cu umărul de un băiat care trecea pe lângă mine. — Îmi pare rău, se scuză el, iar eu sunt nevoită să i răspund că nu e nici o problemă, în loc să mă scuz eu, că mergeam înainte uitându mă înapoi. — Hei! se auzi apoi în urma mea. Băiatul mi se adresă în continuare:

Nopţi albe. Jurnal de călătorie în Egipt

162

‑

M

‑

‑

 

 

— You dropped something1. Nevăzând nimic pe jos, la picioarele mele, ridic ochii spre el în loc de întrebare, iar el îmi răspunde fără grabă, pronunţând clar cuvintele, ca şi când ştie foarte bine despre ce vorbeşte: — You dropped your smile2. Apoi mă privi în continuare, aşteptându mă să înţeleg. Timpul care crede el că îmi trebuie ca să înţeleg eu îl folosesc ca să mi amintesc de glumele de pe agheru. Abia după ce mă vede râzând se urneşte din loc, iar prietenul lui îl urmează bătându l pe umăr, semn că îi apreciază încă o dată umorul. ***

‑

‑

‑

‑

‑

Cairo e alcătuit din locurile de zi cu zi şi din locurile străine, care îţi dau emoţii. Sala de clasă e singura care face excepţie. Deşi e unul dintre locurile de zi cu zi, este plină de emoţii. În afară de propria mi frică, le percep şi pe ale altora: a Laurei, a Tamarelor, a fetei din Djibouti şi chiar a fetei frumoase din Armenia. Băieţii nu simt nimic sau cel puţin nu din gama asta. Cu frica este responsabil în mare parte Shawqi, dar şi Hashim are partea lui de vină. Clasa noastră arată ca o clasă obişnuită de şcoală primară, mobilată doar cu băncile de lemn şi catedra, însă pereţii sunt goi, fără nici un sfat şi nici o încurajare care să ne facă viaţa mai uşoară. În decorul golaş, Shawqi povesteşte de vreo jumătate de oră. Vorbeşte nu doar tare, ci şi foarte clar. Pronunţă consoanele şi vocalele atât de delimitate între ele, încât parcă le vezi înşirându se unele după altele, ca într o coregrafie, intrând în scenă fiecare la timpul ei, nici mai devreme, nici mai târziu. De fapt, toată lecţia se desfăşoară ca după un ritual, încă de la intrarea lui Shawqi în clasă. El este mereu la fel, un monument de stabilitate într o lume nesigură prin ineditul ei permanent. Intră în clasă legănându se alene de pe un picior pe altul, ca o femeie însărcinată, şi se îndreaptă spre fereastră, la locul lui preferat. În drum, agaţă cu o mână şi catedra şi o târăşte până acolo, chiar dacă

‑





1. Ai pierdut ceva (engl.). 2. Ţi ai pierdut zâmbetul (engl.).

163

Nopţi albe M

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

‑

nu i foloseşte decât ca să şi sprijine cotul pe ea. ereu vine cu mâinile în buzunare la oră, fără nici un bagaj. Nu are servietă, ca Hashim, din care să scoată cărţi şi dosare cu foi trase la impri­ mantă. Planul de lecţie al lui Shawqi este întotdeauna în capul lui, iar Shawqi este altfel decât orice profesor pe care l am întâlnit vreodată. După ce târâie cu o mână catedra la geam, se întoarce şi ia şi scaunul rămas stingher în mijlocul clasei, îl pune şi pe el la geam, orientat spre uşa deschisă, şi apoi se aşază cu un geamăt de satis­ facţie. Scările urcate până aici îl obosesc destul de tare. Apoi, după ce se mai odihneşte un pic într o linişte desăvârşită, îl strigă pe Ramadan, colegul înalt şi grăsuţ, mereu roşu în obraji. Laura şi cu mine, minunându ne într o zi de statura lui, am realizat că are un nume predestinat: e mare cât postul Ramadanului. Lui Ramadan pare să nu i fie frică deloc de Shawqi. Cred că se cunosc mai de mult. Ramadan este din Kazahstan. Când îl strigă Shawqi, cu glasul lui tunător şi cu aceeaşi intonaţie mereu: Ramadan! Ta’ala!1, Ramadan se ridică şi ajunge din trei paşi enormi la tablă, unde aşteaptă să execute următorul ordin. Shawqi îl lasă să aştepte două trei minute, aşa cum face cu toate lucrurile, de parcă le ar da timp să se liniştească. Cred că Shawqi nu a fost mai repezit nici măcar în tinereţe, când o fi avut şi el o siluetă de om tânăr. Felul lui de a fi este al omului care vrea să priceapă bine ce se întâmplă, chiar şi atunci când ceea ce se întâmplă este din propria i inţiativă. Până şi cel mai mic demers întreprins, cum ar fi acela de a pune o întrebare, este precedat de câteva momente bune de gândire. Când s a hotărât cum sună începutul textului, Shawqi îi dictează lui Ramadan, care se apucă să scrie pe tablă. Textele lui Shawqi sunt povestioare din folclorul egiptean sau aparţinând unor autori pe care noi nu îi ştim şi nici el nu ni i spune. Nu consideră necesar să ne încarce memoria cu nume, mai ales că el le simplifică în mod evident pentru a le face pe înţelesul nostru. Poveştile sunt simple şi au, majoritatea, câte o morală uşor de bănuit încă de la început. Scopul lui Shawqi este să ne înveţe să gândim puţin în arabă. De aceea, după ce Ramadan a scris textul pe tablă, iar noi l am copiat în caiete, ni l citeşte el o dată, apoi îl citim noi, câte o frază, două

1. Ramadan! Haide! (arabă).