Subiectul nr. 4. România după Primul Război Mondial. - Copie - Copie - Copie - Copie

SUBIECTUL NR. 4. ROMÂNIA DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. PRIORITĂŢILE APĂRĂRII NOULUI STAT NAŢIONAL ÎN CONTEXTUL SECURITĂȚII EUROPEANE Termeni cheie: obiectivele politicii externe, Conferința de Pace de la Paris, respingerea agresiunii bolșevice Unităţi de conţinut: Obiectivele politicii externe ale României după 1918 România la Conferința de Pace de la Paris (1919–1920) Sistemul de securitate al României Acțiunile armatei române împotriva regimului comunist al lui Bela Kun România apărătoarea hotarului de extindere a expansiunii bolșevice în Europa România – „cetatea cea mai înaintată a Europei în fața Asiei” (S. Mehedinț, V. Mihăilescu) Nistrul – „hotarul adevăratei Europe” Respingerea agresiunii bolșevice în anii 1918–1919 După prima conflagrație mondială a fost convocată Conferinţa de Pace de la Paris, reuniune care a avut la bază principiul dreptului popoarelor la autodeterminare, recunoscut de comunitatea internațională, în urma inițiativei președintelui american Woodrow Wilson și a înfrângerii Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria), ceea ce a generat modificarea hărţii politice a Europei, fiind trasate noi frontiere şi reconstituite state independente (Austria, Polonia, Ungaria), apariţia unor state noi (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, ulterior Iugoslavia, ţările baltice) sau prin desăvârşirea unităţii teritoriale a altora (România, Italia). Legitimarea internațională, și, în primul rând, recunoașterea europeană a României Întregite s-a realizat în anii 1919–1920 prin cele cinci tratate de pace încheiate la forumul păcii din capitala Franței. Fundalul istoric în care s-a pus în discuție organizarea păcii europene a fost descris elocvent de istoricul american Charles Seymour: „când s-a deschis Conferința Păcii, Imperiul Austro-Ungar nu era decât o instituție aparținând trecutului… În mai puțin de o lună, cimentul artificial care unea elementele disparate ale Imperiului s-a măcinat, fidelitatea față de împărat s-a voltizat și supremația germanilor și a ungurilor s-a sfârșit… În Transilvania, românii erau primiți ca eliberatori” . Delegația română a fost acceptată ostil la Paris. România inclusă în categoria „țărilor cu interese limitate” a fost acuzată că a semnat o pace cu Puterile Centrale și nu i s-a recunoscut toate revendicările formulate în ajunul convocării conferinței. Atmosfera de la Conferinţa păcii în jurul problemei româneşti a fost descrisă explicit de omul politic francez André Tardieu: „ Am dus lupte grele pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Eu aveam împotriva mea pe Clemenceau care nu-i ierta armistiţiul său, pe Wilson , care declara că nu ţine 1

cont de tratatul nostru de alianţă din 1916, pe toţi juriştii pentru care pacea din 24 aprilie/7 mai 1918 cu Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut timpul pentru a le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere politic, marii aliaţi neaprobând-o, nici din punct de vedere juridic, regele nesancţionând-o şi remobilizând de la primul contact cu armatele de laSalonic. În concluzie, în numele dreptăţii, se comite o mare nedreptate vrând să se pedepsească România pentru nefericirile sale de care sunt responsabili aliaţii nostrii, noi înşine, pentru că nu ne-am ţinut angajamentele de la Salonic, apoi şi în mod deosebit şi Rusia” . La 1 februarie 1919, I.I.C. Brăteanu a prezentat memoriul România în fața Conferinței de Pace. Revendicările sale teritoriale în care se solicita recunoașterea frontierilor, necesare pentru dezvoltarea conștiinței naționale. Lloyd George, prim-ministru Marii Britanii, s-a arătat sceptic față de plebiscitele spontane și a apreciat ca fiind „exorbitante” cererile României. S-a constituit o comisie de studiere a problemelor teritoriale referitoare la România, care urma să examineze componentele istorice, geografice, etnografice, startegice, politice. O chestiune dificilă a constituit-o semnarea tratatului de pace cu Ungaria în contextul în care executivul maghiar a refuzat să recunoască dreptul românilor din Ardeal la autoderminare, enunțat în baza deciziei plebiscitare a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, și a anunțat stare de război „cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat” . Delegația maghiară a sosit la conferință cu patru volume de materiale elaborate în limba franceză, care avea scopul să justifice menținerea „Ungariei Mari”. Delegațiile României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei s-au adresat „Consiliului” celor cinci mari: Anaglia, Franța, SUA, Italia și Japonia pentru a răspunde maghiarilor vizavi de falsurile din documentația, istorică, etnografică, economică. Într-un final, prin Tratatul de la Trianon, semnat de 23 de state la 4 iunie 1920, s-a consfințit destrămarea Imperiului Austro-Ungar și constituirea unor state independente ori întregirea altora, inclusiv reintregirea Transilvaniei cu România (frontiera de apus). Tratatul de la Trianon, semnat în numele României de dr. I. Cantacuzino și N. Titulescu, a fost ratificat de Parlamentul Român, la 17 august de Senat și la 26 august 1920 de Adunarea Deputaților, iar de Parlamentul de la Budapesta la 14 noiembrie 1920. România a obținut un teritori de 103 093 km 2 cu 5 300 000 de locuitori. Transilvania, „mărul discordiei” dintre România și Ungaria, a generat un „Război Rece” dintre ambele state pe parcursul întregii perioade interbelice . Minoritatea etnică maghiară era estimată la 1 661 000 de oameni, adică 31,61% din totalul populației stabilită în teritoriile cedate României, înaintând, în anii 1922–1939, 103 petiții de esență politică, economică și cultural-educațională Ligii Națiunilor de la Geneva . Discuții referitoare la tratatul Unirii Basarabiei cu România s-au inițiat în zilele de 1–2 iulie 1919, atunci când a fost dat citirii raportul Comitetului pentru problemele teritoriale 2

favorabil alăturării Basarabiei la România. Protocolul Basarabiei din 28 octombrie 1920, semnat la Paris între Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Italia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, României i recunoștea legitimitatea unirii Basarabiei și suveranitatea României asupra spațiului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră . Tratatul a fost ratificat de România (aprilie 1922), Anglia (19 mai 1922), Franța (11 martie 1924) și Italia (22 martie 1927). Japonia a semnat documentul însă, preocupată de ameliorarea relațiilor cu Uniunea Sovietică, a refuzat să-l ratifice . Până în aprilie 1933, atitudinea Washingtonului a vizat eventualitatea consimțământului diplomației sovietice față de Protocolul de la Paris . În corespondența din 12 aprilie 1933 a secretarului de stat Cordell Hull adresată președintelui F.D. Roosvelt se specifica faptul că SUA „au recunoscut de facto unirea Basarabiei, între altele, prin aceea, că Consulatul american din București a dat vize pentru cetățenii români proveniți din ținutul dintre Prut și Nistru” . În contextul în care Rusia bolșevizată nu era recunoscută în plan internațională, părțile semnatare nu au considerat necesară invitarea acesteia la tratativele de pace din capitala Franței . La 1 noiembrie 1920, autoritățile sovietice au declarat că nu recunosc Tratatul de la Paris, semnat de marile puteri la 28 octombrie din acelaşi an, ce confirma, din perspectivă juridică internațională, unificarea Basarabiei cu România. Prin Tratatul de la Saint Germain-en-Laye statul român a obținut Bucovina, la care s-a adăugat Tratatul de la Neuilly, cu Bulgaria (27 noiembrie 1919), prin care s-a reconfirmat frontiera româno-bulgară stabilită la 1 august 1914. Încheierea sistemelor tratatelor de pace de la sfârșitul Marelui Război s-a realizat în cadrul Convenției de Lausanne din 1923, care a anulat Tratatul de la Sèvres (semnat la 10 august 1920 între Imperiul Otoman și Puterile Aliate). La Lausanne, delegația românească a urmărit că în decizile finale „să fie perfect întărite intersele românești” . Din perspectivă internațională, cu impact direct asupra României, după semnarea Tratatului de Pace cu Germania, în Sala Oglinzilor de la Versailles (28 iunie 1919), s-au produs încălcări succesive ale acestui act internațional, astfel încât unul dintre pricipalii autori ai tratatelor de pace, Lloyd George, afirma în 1926, că ele erau „explozive” . Din totalul de despăgubiri ce urma să fie achitat de Germania, României i-a revenit 1%, din care a fost plătit doar o mica parte. Sistemul tratatelor de pace de la Paris, confirmat prin Statutul Ligii Națiunilor, prin Convenția de definire a agresorului semnată la 3 iulie 1933 la Londa au stat la baza fixării frontierilor României până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Totodată, după Conferința de Pace de la Paris, populația românească din Balcani a rămas la latitudinea politicii de deznaționalizare a țărilor sud-est europene. 3

Cercetătorul ucrainean Dmitro Bondarenko scoate în evidență faptul că România și Finlanda au reușit să respingă agresiunea bolșevică în anii 1918–1919, apărându-și astfel independența și devenind un fel de scut pe flancurile Europei (Scandinavia și Balcanii) în fața bolșevismului. Continuând lupta împotriva bolșevismului, în anul 1919 ele au intervenit în țările vecine: Finlanda a oferit ajutor militar Estoniei, iar România a lichidat Republica Sovietică Maghiară (proclamată la 21 martie 1919, „dictatura proletară” a rezistat 133 de zile) sub conducerea lui Bela Kun. În istoriografia maghiară armata română, deși a participat la eliberarea Ungariei de sub regimul bolșevic și a contribuit la ordninea publică este apreciată ca o armată de ocupație1. Cercetătorii Charles și Barbara Jelavich consideră că fobia de extindere a bolșevismului în Europa a ajutat România în reunificarea teritorială a Transilvaniei și Basarabiei. O component esențială a fost și prezența armatelor românești pe aceste teritorii. Brătianu a afirmat că armata română „a apărat civilizația europeană împotriva valului distuctiv al bolșevismului”2.

Roland Olah, Prezența armatei române în Budapesta reflectată în documentele Consiliului de Miniștri Ungar (august 1919), În: Declaraţia de autodeterminare de la Oradea din 12 octombrie 1918 / Coord.: Gabriel Moisa, Sorin Şipoş, Ion Eremia, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018, p. 144. 2 Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804–1920, Cluj-Napoca, 1999, pp. 354-355 1

4