UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. Organizația. Mediul de activitate al organizației

2.1. Noțiunea și tipologia organizațiilor. 2.2. Cultura organizațională. 2.3. Mediul intern și mediul extern al organizației. 2.1. Noțiunea și tipologia organizațiilor. Pentru ca un oarecare grup să fie definit drept organizaţie, acesta trebuie să corespundă câtorva cerinţe: 1. Existenţa a cel puţin 2 persoane care se consideră parte a grupului. 2. Existenţa măcar a unui scop comun pentru aceste persoane. 3. Persoanele activează împreună, au un sistem comun de dirijare şi tind spre atingerea scopului. În acest mod, Organizaţia poate fi definit drept grup de oameni, activitatea cărora este coordonată conştient pentru a atinge scopuri comune. Organizaţia este o noţiune cu caracter general care, la modul practic, presupune colectivităţi (grupuri) umane constituite pentru a îndeplini anumite scopuri. Organizaţii sunt: întreprinderile, institutele, societăţile ştiinţifice, asociaţiile, fundaţiile, şcolile, armata, biserica, statul, familia etc. Unele organizaţii sunt primare (familia), cu relaţii directe între oameni, altele secundare (întreprinderea) cu relaţii contractuale. Scopul constituirii organizaţiei poate fi profitul sau nonprofitul, iar funcţionarea lor – legală sau ilegală. Raţiunea apariţiei organizaţiilor: 1. Se pot atinge obiective imposibil de realizat în mod individual. Un om are puteri limitate, dar prin diviziunea muncii îşi poate dezvolta propriile capacităţi şi apare efectul sinergic; 2. Se reduce timpul de realizare a unui obiectiv; 3. Organizaţiile permit folosirea experienţei generaţiilor anterioare; 4. Organizaţiile permit desfăşurarea unei vieţi sociale, chiar dacă scopul este economic, politic, umanitar. Astfel, o organizaţie reprezintă: un grup delimitat de oameni, ce acţionează pentru realizarea unui scop şi au relaţii în interiorul grupului, ordonate într-o structură. Organizaţiile pot fi delimitate după o serie de criterii, cum ar fi: 1. După scopul propus: a) comerciale – au drept obiectiv obţinerea profitului, b) necomerciale – alte obiective decât profitul (culturale, educative, medicale etc.) 2. Modul de funcţionare: a) legal, b) ilegal 3. Conform caracterului serviciilor prestate: a) guvernamentale – instituţii ale statului care prestează servicii cu caracter statal, de reglementare (guvern, parlament, departament, primărie etc.)

1

b) neguvernamentale – asocieri formale de persoane care îşi propun drept obiectiv realizarea anumitor deziderate de ordin nonprofit, activităţi ale societăţii civile. 4. Gradul de rigiditate: a) formale – activează în baza unor acte normative, membrii sunt oficial înregistraţi, b) informale – grupuri de oameni care sunt formate în baza unor interese comune de natură personală, activitatea cărora nu este reglementată de nici un act normativ. Dacă sunt privite ca sisteme, atunci organizaţiile sunt sisteme deschise. Organizaţia este un sistem, deoarece este format dintr-o mulţime de elemente interdependente. Este sistem deschis, întrucât interacţionează cu mediul extern prin intermediul intrărilor de resurse şi al ieşirilor materializate în bunuri şi servicii. Trăsăturile organizaţiilor: - existenţa scopurilor spre care tind membrii. - delimitarea organizaţiei şi existenţa frontierelor vizibile şi invizibile. - existenţa legăturilor între elementele componente. - autoreglarea, existenţa unui centru organizatoric. - complexitatea, este compusă din mai multe subdiviziuni. - existenţa unei culturi interne. Fiecare organizaţie are o anumită structură, care poate fi: 1. Tehnică – ansamblul de obiecte materiale şi procese. 2. Socială – determinată de componenţa personalului şi legăturile dintre ele. 3. Socio-tehnică – sistemul de locuri de muncă ce-i uneşte pe lucrători în relaţii de serviciu. Activitatea unei organizaţii se supune unor legi organizaţionale: a) Legea sinergiei – sistemul ca ceva integru generează ieşiri mai mari. b) Legea păstrării proporţionalităţii – modificarea unui element din cadrul organizaţiei impune modificarea proporţională a altora. c) Legea autoapărării. d) Legea compoziţiei – toate subdiviziunile sunt subordonate unui scop. e) Legea entropiei (autogenezei) – fiecare organizaţie are ciclul său de viaţă – perioada de timp cuprinsă între momentul constituirii şi dispariţiei. Ciclul de viaţă a organizaţiei presupune parcurgerea câtorva faze: 1. Apariţia organizaţiei – faza de constituire. 2. Creşterea rapidă în domeniul creat. 3. Diversificarea pe domenii. 4. Faza de consolidare. 5. Degradarea. Organizaţiile pot fi simple şi complexe. Organizaţii complexe – organizaţii care au un set de scopuri interdependente. Organizaţii simple – organizaţii care au un singur scop. Fiecare întreprindere trebuie abordată în calitate de organizaţie complexă, deoarece ea este formată dintr-o serie de componente structurale, iar fiecare 2

componenta în parte are scopul său, încât rezultatul final este în funcţie de atingerea scopurilor parţiale. Organizaţiile complexe au următoarele caracteristici comune: 1. Toate organizaţiile utilizează resurse. Natura şi structura resurselor depinde de specificul de activitate al organizaţiei. Resursele sunt necesare atât organizaţiilor de producere, cât şi celor prestatoare de servicii sau necomerciale. 2. Dependenţa de mediul exterior atât prin intrări, cât şi prin ieşiri. Organizaţia nu poate fi analizată separat de mediul extern, care o influenţează atât prin resurse, cât şi prin beneficiarii rezultatelor ei. 3. Diviziunea orizontală a muncii reprezintă divizarea lucrului pe componente, proces necesar pentru creşterea productivităţii muncii. 4. Existenţa subdiviziunilor. Diviziunea orizontală a muncii se efectuează în baza formării subdiviziunilor ce execută sarcini concrete specifice şi sunt formate pentru atingerea unor obiective specifice. Deci, organizaţia, în ansamblu, este formată din mai multe „organizaţii mici”. 5. Diviziunea verticală a muncii separă activităţile de coordonare de cele operaţionale şi presupune necesitatea coordonării activităţii subdiviziunilor, în scopul asigurării succesului lor. Diviziunea verticală a muncii are drept consecinţă apariţia proceselor de conducere asupra proceselor de execuţie. 2.2. Cultura organizațională. Cultura organizaţională desemnează sistemul de valori, simboluri, convingeri, aspiraţii, aşteptări, modalităţi de gândire şi comportamentul acceptat de membrii organizaţiei ca bază comună de acţiune. Din punct de vedere a componentelor, cultura organizaţională are elemente obiective şi subiective. Elementele obiective reflectă aspectul material al vieţii organizaţiei şi se referă la simbolica, culorile, confortul şi finisarea interiorului şi exteriorului edificiilor, a mobilierului şi utilajului. Elementele subiective se referă la aspectul nematerial al organizaţiei cum ar fi: credinţele, valorile, ritualurile, normele de comportament etc. Elementele culturii organizaţionale sunt: I. Grupa: produse artificiale a) produse fizice artificiale (simboluri) – elementele tangibile, adică obiective, care cuprind numele de firma, dimensiunile şi arhitectura clădirilor, amplasarea şi mobilierul birourilor, amenajarea spaţiilor, facilităţile de confort (biblioteca, ospătăria, sala sportivă, case de cultură), vestimentaţia, automobilele, drapelul organizaţiei. Simbolul cultural poate fi reprezentat de un obiect, un fenomen care serveşte drept mijloc de transmitere a unui mesaj cu o anumită semnificaţie în cadrul organizaţiei date. Simbolurile culturale servesc pentru a exprima anumite concepţii, a promova şi transmite anumite valori şi comportamente în cadrul firmei. b) produse artificiale de comportament – au la baza lor obişnuinţele, tradiţiile şi regulile nescrise ale organizaţiei cum ar fi ceremoniile, ritualurile. Tipuri de ritualuri: 3

- de pasaj (de schimbare a postului ori statutului, avansarea în post), - de degradare (de concediere, destituire a şefului), - de împlinire (evidenţierea performanţelor – premierea celor ce obţin rezultate deosebite), - de reînnoire (înmânarea diplomelor), - de reducere a conflictelor, - de integrare (festivităţi cu ocazii deosebite – cum ar fi Crăciunul, onomastici, ziua pensionării). Tot la produse de comportament se referă şi tabuurile care sunt nişte teme de discuţii interzise. c) produse artificiale verbale – cuprind limbaje, sloganuri, povestiri, mituri şi legende. Limbajul şi sloganurile cuprind mesajele cu o anumită semnificaţie. Miturile şi poveştile reflectă într-o formă codificată istoria organizaţiei, valorile moştenite, imaginea. Categorii de mituri: - mitul deţinătorului de putere, - mitul umanităţii şefului, - mitul ascensiunii sociale etc. II. Grupa: actorii şi eroii. Actorii sunt persoane care au lucrat sau mai lucrează în firmă, cu roluri mai importante. Eroii – persoanele principale ale poveştilor şi miturilor, persoane ce au intrat în memoria colectivă. III. Grupa: credinţele, valorile şi normele. Credinţele – idei formulate, de obicei, prin propoziţii. Valori – preferinţe sau atitudini colective care se impun tuturor membrilor organizaţiei. Normele – reguli specifice de comportament. IV. Grupa: perspectivele sunt idei şi acţiuni împărtăşite în comun de membrii organizaţiei ce-i ajută să acţioneze într-o situaţie dată. Se referă la perspectivele organizaţiei şi perspectivele individuale (performanţele aşteptate din partea angajaţilor, criteriile şi modalităţile de selectare a noilor angajaţi, metodele de perfecţionare) V. Grupa: concepţiile de bază constau din principiile promovate de conducerea de nivel superior. Sunt exprimate prin opinia pe care managerii o au despre ei, despre alţii, despre firmă, despre lume în general. Factorii de influenţă asupra culturii organizaţionale. Există două categorii de factori care influenţează asupra culturii organizaţionale. I. Categorie: factori de influenţă externă: a) cultura naţională care include modul de gândire, religia, educaţia, atitudinea faţă de colectivism-individualism, distanţa mică ori mare faţă de putere ori bogăţie.

4

Prin factorii demografici şi socioculturali se stabilesc credinţele, valorile, normele, simbolistica, perspectivele individuale şi concepţiile de bază. b) clienţii – clientul întotdeauna are dreptate. c) factorii tehnici şi tehnologici. d) factorii juridico-instituţionali. II. Categorie: factori de influenţă internă: a) fondatorul şi proprietarul firmei. Când este un singur proprietar, el are o influenţă mai mare asupra culturii. b) istoria şi tradiţia organizaţiei – modul de înfiinţare şi dezvoltare a firmei ce au determinat simbolurile, miturile şi ritualurile. c) managerii firmei şi sistemul de management. d) angajaţii firmei. e) mărimea firmei. f) situaţia economică a firmei. g) faza ciclului de viaţă a firmei. h) tehnica şi tehnologia utilizată. Funcţiile culturii organizaţionale: 1. Funcţia de securitate constă în crearea barierelor faţă de influenţa negativă din exterior. Se realizează prin diferite interziceri, tabuuri, norme de limitare. 2. Funcţia de integrare formează la angajaţi simţul de apartenenţă la organizaţie, de mândrie pentru ea, dorinţa persoanelor din exterior de a intra în componenţa organizaţiei, de atragere a personalului. 3. Funcţia de reglare menţine normele şi legile necesare de comportament, de relaţii reciproce, de contracte cu exteriorul şi minimizează conflictele. 4. Funcţia de adaptare facilitează acomodarea oamenilor noi veniţi din afară faţă de ceilalţi membri şi faţă de organizaţie. Se realizează prin ceremonii şi ritualuri. 5. Funcţia de direcţionare îndreaptă activitatea organizaţiei în direcţia dorită. 6. Funcţia motivaţională creează imboldurile necesare pentru activitate. 7. Funcţie de păstrare şi transmitere a valorilor şi tradiţiilor. 8. Funcţia de creare a imaginii. Responsabilitatea socială a organizaţiei presupune obligaţia conducătorului de a adopta decizii şi a realiza activităţi care ar mări nivelul de bunăstare şi ar corespunde concomitent intereselor atât ale societăţii, cât şi ale organizaţiei. Din punct de vedere a responsabilităţii sociale, organizaţia priveşte la mediul exterior şi interior ca la o mulţime de grupe de interese (stakeholderi). Grupa de interes este acea comunitate din interior ori exterior care are anumite cerinţe faţă de rezultatele companiei (acţionari, investitor, angajaţi, manager, consumatori, furnizori, guvern, comunitatea locală, mediul ambiant). Fiecare din aceştia au anumite interese (chiar contradictorii) în activitatea întreprinderii. A fi responsabil social pentru manager înseamnă orientarea spre atingerea unui echilibru între interesele tuturor.

5

Figura nr. 1. Piramida responsabilității sociale a organizațiilor

Responsabilitatea economică – după cum susţine M. Fridman, activitatea companiei trebuie subordonată interesului economic de a aduce profit. Misiunea firmei este de a mări volumul acestuia pe orice cale până când nu sunt încălcate normele juridice. Deci firma este responsabilă social, dacă ea satisface interesele proprietarilor şi aduce profit. Responsabilitatea juridică – prin ea se înţelege necesitatea pentru firmă de a respecta regulile stabilite de către societate. Atingerea rezultatelor economice preconizate în limitele legale. Responsabilitatea etică - presupune urmarea principiilor morale de a fi cinstit şi echitabil. A nu aduce prejudicii. În RE comportamentul firmei presupune activităţi ce nu sunt prevăzute de lege sau care nu corespund direct intereselor economice. Managerii se conduc după principiul de egalitate, onestitate, imparţialitate, respectarea drepturilor colaboratorilor. Neetice sunt considerate deciziile ce permit organizaţiei sau omului să obţină beneficii din contul societăţii. Responsabilitatea filantropică - are un caracter absolut benevol şi este legat de dorinţa companiei de a aduce un aport la dezvoltarea societăţii şi creşterea nivelului de trai, acţiuni ce nu sunt determinate de motive economice, de legi, de etică. Argumente în susţinerea responsabilităţii sociale: 1) activitatea socială este în interesul firmei. Îndeplinirea obligaţiunilor faţă de societate este ca o investiţie pe viitor care va aduce profit. Dacă compania nu va avea o responsabilitate socială, apoi consumatorii vor declara boicot firmei. 2) realizarea programelor sociale poate fi profitabilă (instruirea studenţilor). 3) aceasta o cere etica. 4) firma este chemată să susţină societatea de drept. Firma care are responsabilitate socială respectă mai mult ca alţii legile juridice. Argumente contra responsabilităţii sociale: 1) rezolvarea problemelor sociale este în competenţa guvernului. Impozitele sunt deja o contribuţie la dezvoltarea societăţii.

6

2) programele sociale nu pot fi exact apreciate – este dificil de a aprecia corect care vor fi efectele măsurilor întreprinse. 3) activitatea socială dispersează eforturile firmei în atingerea intereselor afacerii, adică sunt sustrase resurse umane, financiare, materiale care ar mări bunăstarea firmei. 2.3. Mediul intern și mediul extern al organizației. Mediul intern al organizaţiei este format din factorii situaţionali din interiorul organizaţiei: obiective, structura, sarcini, tehnologia, personalul.

Figura nr. 2. Interdependența elementelor mediului interior al organizației

Obiectivele (scopurile) – rezultatele finale sau starea dorită a sistemului la care tinde organizaţia. Obiectivele sunt stabilite de către conducerea organizaţiei în procesul de planificare şi sunt aduse la cunoştinţă membrilor săi. Varietatea obiectivelor depinde de sfera de activitate: în business obiectivele sunt de natură economică – cheltuieli minime, beneficii maxime; în organizaţii necomerciale – cheltuieli minime şi responsabilitate socială. Organizaţiile mari sunt complexe şi au mai multe obiective. Apare necesitatea în activitatea de coordonare – obiectivele subdiviziunilor trebuie să fie subordonate obiectivelor organizaţiei şi să nu intre în contradicţie cu obiectivele altor subdiviziuni. Structura organizaţiei – interacţiunea logică a nivelurilor de conducere şi subdiviziunilor structurale, constituite astfel, încât permit a realiza mai efectiv obiectivele organizaţiei. Descompunerea obiectivului de bază în subobiective presupune crearea unei entităţi organizatorice (subdiviziuni), care va fi responsabilă de realizarea lui. Complexitatea şi diversitatea obiectivelor care revin entităţilor organizatorice este punctul de pornire în edificarea structurii de conducere a organizaţiei. La baza formării structurii organizaţiei se află diviziunea muncii şi raportul optim dintre sfera de control şi numărul de niveluri ierarhice. Sarcina – activitatea (o serie sau o parte din ea) prescrisă spre execuţie prin metoda stabilită şi în termenele stabilite titularului postului (funcţiei). În baza regulamentului de funcţionare a organizaţiei şi deciziei managerilor, fiecare post are de executat o serie de sarcini care sunt aportul individual al titularilor la realizarea obiectivului suprem al companiei. Din punct de vedere tehnic sarcinile se înaintează nu persoanei dar postului. Sarcinile se diferenţiază ca activitate cu: obiecte, informaţie, oameni. 7

Tehnologia – metoda de transformare a materiei prime (materia fizică sau informaţia) în produse şi servicii finite. Tehnologia este algoritmul unui proces. Clasificarea tehnologiilor (pentru întreprinderile industriale): 1. Tehnologia producerii individuale sau în unicate şi în serii mici, orientată spre un cumpărător concret, executarea bunurilor în conformitate cu cerinţele specificate de acesta. 2. Tehnologia producerii în serii mari sau în masă – articole identice sau asemănătoare orientate spre un grup larg de consumatori. (bunuri de larg consum). 3. Tehnologia producerii neîntreruptă (flux continuu) pentru care este caracteristic utilaj automatizat pentru fabricarea unui produs identic după caracteristicile tehnice în proporţii foarte mari (uzine metalurgice, staţii electrice). Personalul. Obiectivele organizaţiei se realizează prin activitatea membrilor ei – factorul central în orice model de gestiune. Succesul activităţii individului este influenţat de comportamentul individual determinat de următoarele caracteristici: 1. Capacităţile – calităţile individuale ale personalităţii (intelectuale şi fizice) – parţial provin din ereditate, în mare parte – din experienţă. Capacităţile determină predispunerea (potenţialul) omului în executarea unei lucrări concrete. 2. Necesităţile – starea internă de insuficienţe psihologice sau fiziologice – importante pentru motivare. 3. Aşteptările – în baza experienţei şi evaluării situaţiei în cauză personalul formează aşteptările referitoare la rezultatele comportamentului său. Evident, dacă oamenii nu cred că comportamentul impus de organizaţie le va satisface necesităţile personale – nu va lucra eficient. 4. Perceperea – fiecare individual determină necesităţile şi aşteptările într-o situaţie concretă prin intermediul conştientizării realităţii. 5. Valorile – convingeri generale în privinţa ce este bine şi ce este rău sau indiferent în viaţă. Valorile, ca şi alte caracteristici individuale se capătă, parţial, prin studii. În organizaţie se transpun valorile existente în societate. În cadrul fiecărei organizaţii se creează un sistem de valori propriu – fundamentul culturii organizaţionale, moralei şi obiceiurilor ei. În afară de calităţile individuale sau personale succesul activităţii individului este influenţat de mediul şi chiar situaţia în care se află. Conducătorul trebuie să orienteze comportamentul personalului astfel ca să atingă obiectivele organizaţiei, folosind oameni cu calităţi necesare realizării sarcinilor concrete şi a forma mediul de lucru care va menţine aceste calităţi. Mediul exterior al organizaţiei Asigurarea unei funcţionalităţi efective şi eficiente necesită cunoaşterea de către manageri a tuturor variabilelor endogene şi exogene care influenţează activitatea organizaţiei. Factorii din exteriorul organizaţiei care acţionează într-o formă sau alta asupra acesteia reprezintă contextul în care organizaţia există.

8

Succesul organizaţiei depinde de gradul în care întreprinderea reuşeşte să se acomodeze şi să controleze influenţa factorilor din mediul exterior. Unitatea economică nu există în mod izolat, ea este legată prin multe fire invizibile de mediul său ambiant. Astfel mediul exterior (ambiant) este compus din totalitatea factorilor din afara organizaţiei care au influenţă asupra derulării evenimentelor din cadrul ei. Relaţiile organizaţiei cu mediul ambiant sunt numeroase şi complexe şi se materializează în schimburile pe care le are cu acesta. Incapacitatea unităţii de a reacţiona la influenţele exercitate de mediul ambiant şi inexistenţa schimbului de produse sunt semne ale lipsei de viabilitate a organizaţiei şi trebuie intervenit până nu este târziu. După modul de acţiune asupra întreprinderii, distingem două grupe de factori care formează: • mediul exterior direct – factorii cu influenţă directă asupra firmei sau care interceptează influenţa ei este format din: consumatorii, concurenţii, furnizorii, organizaţiile statale, sindicatele. • mediul exterior general (indirect) – factorii cu acţiune indirectă asupra firmei manifestându-şi influenţa prin intermediul mediului direct: mediul macroeconomic, politic, social-cultural, tehnologic, internaţional. Caracteristicile mediului exterior. 1. Interdependenţa factorilor ME – raportul în care schimbarea unui factor acţionează asupra altor factori. Ex. La creşterea nivelului preţului la materia primă în organizaţii creşte interesul faţă de tehnica şi tehnologia mai economicoasă. 2. Complexitatea mediului extern – numărul factorilor la care organizaţia este obligată să reacţioneze şi, de asemenea, nivelul varietăţii fiecărui factor. În funcţie de specificul unităţii economice, de dimensiunea ei, de gradul de racordare la cerinţele de piaţă, poate avea un rol mai important unul sau altul dintre factori. Cu cât firma este mai mare, cu atât este mai complex mediul. 3. Mobilitatea mediului – se caracterizează prin viteza cu care au loc schimbările în exteriorul organizaţiei. Mediul ambiant este deosebit de dinamic, ca urmare a schimbărilor ce intervin în cadrul lui, îndeosebi sub impactul revoluţiei ştiinţificotehnice. Astfel, la perioade tot mai scurte apar noi produse şi tehnologii, noi materii prime şi surse de energie, noi maşini şi instalaţii, noi sisteme, metode şi tehnici de management ş.a. Mediul ambiant al organizaţiilor contemporane se modifică cu o viteză în creştere. Cel mai mobil este mediul pentru firmele din domeniul tehnologiilor înalte. În plus, mobilitatea mediului poate fi mai înaltă pentru unele subdiviziuni ale organizaţiei (secţia cercetări) şi mai mică pentru altele (secţii de producţie). Dacă însă firma este internaţională şi procesul de fabricare se realizează în diferite ţări – mediul pentru secţiile de producţie este mai dinamic. 4. Incertitudinea mediului – cantitatea şi calitatea informaţiei de care dispune organizaţia în privinţa unui factor concret şi, de asemenea, siguranţa în exactitatea ei. Dacă informaţia e insuficientă şi sunt îndoieli în exactitatea ei, mediul devine mai incert decât în situaţia când posedăm informaţia adecvată şi sigură. Cu cât mediul este mai incert, cu atât e mai dificilă adoptarea deciziilor efective. 9

Figura nr. 3. Elementele mediul extern al organizației.

Mediul exterior direct este compus din:

Figura nr. 4. Mediul extern direct al organizației.

1. Consumatorii – sunt beneficiarii de produsele sau serviciile organizaţiei. Pentru a supravieţui organizaţia trebuie să tindă la satisfacerea permanentă a dorinţelor şi necesităţilor clienţilor şi să lărgească cercul lor. Astfel viabilitatea firmei este direct legată de capacitatea ei de a satisface cerinţele consumatorilor. Nu sunt consumatori, nu va exista nici firma. Întreprinderea singură trebuie să-şi creeze consumatori prin oferirea unor bunuri şi servicii inedite. 2. Furnizorii – organizaţiile la care apelează întreprinderea pentru a se asigura cu resursele necesare. În categoria furnizorilor se includ ofertanţii de materie primă şi materiale, de resurse energetice, resurse financiare, informaţionale etc. Un element distinct este piaţa forţei de muncă care asigură întreprinderea cu personal. La evaluarea surselor de forţă de muncă trebuie luate în consideraţie codul muncii şi acţiunile organizaţiilor profesionale.

10

3. Concurenţii – influenţa concurenţilor este în dependenţă de gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor. Uşurinţa intrării pe piaţă este indicatorul-cheie al competitivităţii. Uneori, nu consumatorii dar anume concurenţii, prin produsele şi preţurile sale, ne afectează activitatea firmei noastre. Orice iniţiativă a unei organizaţii provoacă o reacţie competiţională din partea altor firme. Cu cât replica competitivă este mai puternică – gradul concurenţei este mai sporit. Concurenţii au o dublă influenţă, asupra întreprinderii noastre, deoarece ei sunt concomitent prestatori de servicii ori mărfuri similare cu cele oferite de noi dar şi consumatori de resurse identice cu ale noastre. 4. Organizaţiile guvernamentale – sunt reprezentate prin anumite instituţii ale statului care, prin deciziile lor, formează cadrul legal al activităţii întreprinderii. Astfel, ele reglementează genurile de activitate, politica preţurilor, regulile de securitate a muncii, protecţia mediului ambiant, salarizarea, protecţia consumatorilor, impozitele etc. 5. Sindicatele – sunt organizaţiile care au drept obiectiv promovarea intereselor salariaţilor. În acest mod, acestea pot înainta diferite cerinţe referitor la condiţiile de utilizare a forţei de muncă, nivelul de salarizare, regimul şi condiţiile de muncă, diverse facilităţi etc. Toate aceste cerinţe se materializează în costuri pentru întreprindere şi impun un anumit comportament al managementului în raport cu personalul. Mediul exterior general (indirect) cuprinde următoarele elemente:

Figura nr. 5. Mediul extern indirect al organizației

1. Mediul macroeconomic – priveşte economia ţării în ansamblu şi se caracterizează prin o serie de indicatori: rata dobânzii şi inflaţiei, nivelul şi structura şomajului, cursul valutar, faza ciclului economic (criză, declin, relansare, creştere). Toţi aceşti parametri ai economiei ţării îşi găsesc proiecţia în activitatea întreprinderii, întrucât ei determină numărul şi capacitatea de plată a consumatorilor, accesul la resursele financiare, costul şi puterea de cumpărare ale acestora. Factorii economici sunt, în mod firesc, cei mai importanţi, deoarece influenţa lor se resimte în numeroase laturi ale activităţii unităţii, care se pot sintetiza în: crearea, funcţionarea şi supravieţuirea ei ca entitate economică. 11

2. Mediul tehnologic cuprinde dezvoltarea tehnologică (computerizare, robotizare, dezvoltarea comunicaţiilor), care reflectă cunoştinţele, experienţa şi creativitatea tehnică. Nivelul tehnicii şi tehnologiei folosite influenţează nivelul productivităţii muncii, nivelul costurilor, calitatea produselor şi a serviciilor, iar, în final, nivelul profitului. Progresul tehnologic are un caracter complex şi multilateral, efectele schimbărilor tehnologice se manifestă prin: apariţia de noi produse şi servicii; apariţia unor soluţii alternative, în domeniul materiilor prime, al metodelor de prelucrare şi al prestării serviciilor, producerea de schimbări în produsele şi serviciile complementare. Dezvoltarea tehnologică poate crea noi pieţe, oferă posibilităţi pentru realizarea produselor şi serviciilor noi, schimbă nivelul preţurilor. Accelerarea schimbărilor tehnologice are, în consecinţă, scurtarea ciclului de viaţă al unor produse şi tehnologii de fabricaţie. 3. Mediul socio-cultural include cultura generală, valorile etice, tradiţiile şi obiceiurile locale. Factorii socio-culturali ilustrează modul în care oamenii trăiesc, lucrează, precum şi felul în care consumă. Asupra unei firme efectul componentelor sociale ale mediului se manifestă prin angajaţi, clienţi şi grupuri sociale, factori demografici. Importanţi parametri socio-culturali descriu densitatea, structura şi nivelul de instruire al populaţiei, determină accesibilitatea şi calitatea forţei de muncă. 4. Mediul politic – consecinţele deciziilor guvernamentale privind politica economică, socială, externă, educativă etc. se instalează prin legi şi reglementări oficiale şi politici economice. Astfel, unele din acestea pot controla accesul la sursele de aprovizionare (tarifele vamale la export), iar altele pot limita accesul la pieţele de desfacere (restricţii la export, embargouri). Prin acţiunile sale, puterea politică este capabilă de a stimula sau restricţiona activitatea economică a întreprinderii, manipulând cu diverse pârghii şi mecanisme administrative sau economice. 5. Mediul internaţional îl reprezintă evenimentele care au loc în alte ţari decât cea în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea. Mediul dat se răsfrânge în primul rând asupra întreprinderilor care au relaţii cu subiecţi din alte ţări şi companiile transnaţionale care activează pe multiple pieţe. Componentele mediului internaţional sunt de natură economică, politică, social-culturală, tehnologică. Un impact deosebit îl are mediul internaţional în procesul actual de globalizare, când dispar frontierele economice, culturale, tehnologice.

12